UNIVERSITATEA „OVIDIUS” DIN CONSTANȚA

FACULTATEA DE TEOLOGIE PASTORALĂ

SPECIALIZAREA: TEOLOGIE PASTORALĂ

Referat la Istoria filosofiei

VIZIUNEA DESPRE ICOANE

LA SFÂNTUL IOAN DAMASCHIN

ÎNDRUMĂTOR ȘTIINȚIFIC:

PROF. UNIV. DR. GHEORGHE F. ANGHELESCU

STUDENT:

COISIN IOAN GABRIEL

Anul I, Grupa I

CONSTANȚA, 2021

0
 1 . INTRODUCERE. VIAȚA SFÂNTULUI IOAN DAMASCHIN

Iconoclasmul a apărut în anul 726 în urma edictului dat de către împăratul Leon Isaurul
(717-741). Împăratul susținea că cei care venerează Sfintele Icoane sunt idolatri pentru că se
închină la ceva făcut de mână omenească și acest lucru nu se cuvine înaintea lui Dumnezeu.
”Încredințându-mă, spune Leon, că ni s-a predat să venerăm și să ne închinăm la ceea ce este
făcut de mână omenească, și atunci mărturisesc și eu acolo este legea lui Dumnezeu”.
Împăratul Leon își justifică hotărârile luate, printr-un principiu nu rareori întrebuințat de
împărații bizantini: „Eu sunt împărat și preot în același timp“. Această concepție îi oferă
împăratului Leon dreptul de să legifereze atât în afacerile bisericești, cât și în cele politice. Și
chestiunile de credință ale Bisericii, ca și treburile politice ale imperiului sunt de competența
sa. Cuprins de această putere împăratul mai dă un edict împotriva icoanelor în anul 729.
Împotriva edictelor date de către împăratul Leon și a iconoclaștilor s-au ridicat mai mulți Sfinți
Părinți, care prin lucrările și cuvântările lor au apărat cultul Sfintelor Icoane și au redat
creștinismului posibilitatea închinării la icoane. Unul dintre cei mai de vază apărători al
Sfintelor Icoane este Sfântul Ioan Damaschin.
Ultimul Sfânt Părinte din perioada patristică, Ioan Damaschin, s-a născut în Damasc (de
aici și numele de Damaschin), în jurul anului 675, dintr-o familie nobilă și creștină bogată,
care se găsea în fruntea administrației califatului Siriei încă de la începutul secolului al VII-
lea.
Prin situația socială pe care o avea, Serghie a dat fiului său Ioan o educație aleasă. Astfel,
angajează pentru el și fiul său adoptiv, Cosma (un orfan cules de pe drumuri), pe un preceptor,
un călugăr cu numele Cosma, originar din Calabria (Italia), răscumpărat din robie. Ambii au
învățat de la preceptorul lor, la perfecție, arta de a scrie si a melodia imne bisericești.
După moartea tatălui său, adică cam după 690, Ioan ocupă aceeași funcție până în anul
718, când califul Omar II (717-720) pornește o politică sângeroasă împotriva creștinilor. Acest
calif înțelege că în statul său nu trebuie rămână decât mahomedani; pentru aceea, interzice
consumația vinului în orașe, silește pe creștini să treacă la mahomedanism, omorând pe cei
care se opuneau, și decretează că un creștin nu poate ocupa o funcție înaltă în stat. Refuzând
să treacă la mahomedanism, Ioan Damaschin își împarte averea, „după porunca Domnului", la
săraci și biserici, a dat libertate robilor săi și se retrage, împreună cu fratele său, Cosma, la
celebra mănăstire palestiniană „Sfântul Sava", de lângă Ierusalim.
Aici n-a venit ca un necunoscut: a adus, în primul rând, poziția sa socială și numele
familiei, pe care, prin activitatea sa, l-a imortalizat. După călugărirea sa în mănăstirea „Sfântul

1
Sava”, patriarhul Ioan al V-lea al Ierusalimului, dorind să-l aibă aproape, îl va hirotoni preot,
treaptă ierarhică în care va rămâne tot restul vieții, și-l însărcinează să predice în Biserica
Învierii de la Ierusalim. Fratele său, Cosma, va ajunge episcop de Maiuma în 743. Ioan își
consacră toată viața evlaviei, predicii și scrisului. Când Leon III Isaurul (717-740) publică
edictul împotriva icoanelor (726), patriarhul Ioan al V-lea al Ierusalimului se adresează lui
Ioan, care va scrie trei tratate împotriva ereziei. Nu se mulțumește numai cu scrisul, ci luptă
fără preget la parte activă la sinodul antiiconoclast al episcopilor orientali. Rolul său în
dezbaterile acestui sinod este atât de mare, încât posteritatea a atribuit lui Damaschin
anatematizarea împăratului Leon. Lupta sa contra iconoclasmului se poate asemăna cu lupta
Sfântului Atanasie împotriva arianismului. Pentru acest motiv, sinodul iconoclast de la 754 l-
a anatematizat, onorându-l si cu titlul de dascăl al nelegiuirii, împreună cu Gherman, fost
patriarh de Constantinopol, și un oarecare Gheorghe de Cipru; în schimb, Sinodul al VII-lea
Ecumenic i-a reabilitat și cinstit cu formula: „Sfânta Treime a slăvit pe cei trei.”
Ioan Damaschin luptă împotriva ereziilor (monofizitismul, nestorianismul) și a
superstițiilor. Mulți dintre ierarhi și preoți i se adresează cerându-i sfaturi. Sfântul Ioan
Damaschin moare în mănăstirea „Sfântul Sava", în anul 749, la 4 decembrie. Despre
mormântul și chilia lui vorbesc toți pelerinii care au vizitat vestita mănăstire palestiniană.

2. DOCTRINA

Sfântului Ioan Damaschin, este primul autor creștin care a arătat importanța icoanei. El a
scris nu ca să explice taina în sine a icoanei, ci pentru a o apăra.
În plan iconologic, Sfântul Ioan Damaschin a fost primul teolog creștin care a oferit o
adevărată sinteză a teologiei icoanelor. În opinia sa, noțiunea de chip are mai multe sensuri. În
general, chipul este o asemănare care exprimă un model anume, deosebindu-se însă prin ceva
de acel model. Ideea sa principală este aceea de participare, în perspectiva căreia el vede
asemănarea care face chipul mai mult sau mai puțin desăvârșit. Cu toate aceasta, Sfântul Ioan
Damaschin nu introduce neapărat o distincție netă între chipul natural și chipul artificial și care
va fi fundamentală în cea de-a doua fază a disputei iconoclaste.
În Hristos Iisus, materia însăși a fost sfințită, trupul Său material, real, fiind sfințit prin
unirea ipostatică cu Logosul divin. Pe lângă acestea, la Sfântul Ioan Damaschin se mai
evidențiază distincția dintre adorare (latreia), care se datorează numai lui Dumnezeu, si
venerare (proskynesis), care se aduce numai sfinților (Fecioarei Maria i se aduce
supravenerare) și celor sfințite (Evanghelie, cruce, icoane, moaște etc.). În acest sens, Sfântul

2
Ioan Damaschin spunea: „Nu ne închinăm materiei, ci celui ce este înfătisat în icoană,după
cum nu ne închinăm materiei din care este făcută Evanghelia, nici materiei crucii, ci chipului
crucii. (...) Tradiția închinării la icoane este nescrisă, după cum nescrisă este și închinarea spre
răsărit, închinarea la cruce si altele foarte multe asemenea acestora".
Sfântul Ioan Damaschin reprezintă - în special în lucrarea sa „Dogmatica” un adevărat
sistematizator al doctrinei creștine, dar si un transmițător, prin intermediul textelor liturgice,
a unor idei cu un profund caracter teologic. Are si marele merit de a fi fixat temeiurile
dogmatice ale cultului icoanelor.
Una dintre ultimele mari controverse legate de sfârșitul epocii sinoadelor ecumenice și al
perioadei patristice este aceea legată de problema sfintelor icoane. Secolele al VIII-lea și al IX-
lea au pus la grea încercare Biserica creștină prin erezia iconoclastă. Iconoclasmul a fost o
mișcare complexă, cu repercusiuni politico-administrative dureroase pentru Imperiul Bizantin,
fapt ce a atras atenția multor bizantinologi și teologi, care au explicat într-un fel sau altul
evenimentele legate de persecuția sfintelor icoane.
Iconoclasmul apare sub împăratul Leon III Isaurul (717-741), care în anul 726 promulgă
un edict împotriva icoanelor. Se pare că acest edict a fost precedat „de o veritabilă campanie de
propagandă, condusă chiar de împărat și destinată a convinge poporul că cultul icoanelor este
o manifestare de idolatrie care provoacă mânia lui Dumnezeu și explică toate nenorocirile
imperiului".
Pentru a înțelege caracterul evenimentelor care au tulburat imperiul de Răsărit în timpul
secolelor VIII și IX, ar trebui să mergem mai departe decât începutul secolului al VIII-lea.
Trebuie luată în considerare originea siriacă a împăraților iconoclaști, provincie în care
tendințele iconoclaste erau vechi, influențate atât de iudei cât și de musulmani, cât și ”lupta
între puterea civilă și comunitățile religioase", iconoclasmul apare din punct de vedere politic,
ca o ”reacție împotriva clasei monahale cu tot ceea ce avea ea, cu tot ceea ce ea lucrase, cu
toate pretențiile și încălcările ei".
Dar iconoclasmul a fost un ”fenomen complex", cu un pronunțat caracter religios. El ne
apare ca un ecou al luptelor hristologice din secolele IV-VII, căci se punea în discuție
legitimitatea pictării Mântuitorului, ceea ce în ochii iconoclaștilor părea ”nestorianism". Mai
mult, al doilea împărat iconoclast, Constantin V Copronimul (741-775) ”condamna chiar
cultul Sfintei Fecioare și al Sfinților". Să nu uităm că ”monofiziții erau ostili cultului
icoanelor".
Dacă, potrivit unor istorici, nu trebuie să vedem în împărații iconoclaști niște oameni
necredincioși sau raționaliști, cum se pretinde de obicei, ci niște oameni cu o credință

3
profundă, sincer convinși, care doreau o reformă religioasă și purificarea erorilor ”ce
inundaseră credința ortodoxă, caz în care iconoclasmul ”apărea ca o reacție violentă împotriva
superstiției, practicilor idolatrice și a excesului de putere al monahilor", trebuie să avem în
vedere însă faptul că ”folosirea icoanelor se stabilește și se răspândește în Biserică, nu impusă
de vreun decret, nici introdusă surprinzător, ci ca o înflorire naturală a sufletului creștin, uman
în imperiul harului". Deci iconoclaștii nu puteau reproșa iconofililor că ar fi introdus cultul
sfintelor icoane ca o inovație, pentru că acesta ”făcea parte integrantă din viața ortodocșilor”
, căci pentru creștinul din Bizanț icoanele erau ”mărturia asigurării binecuvântării și a
mântuirii, o garanție a ajutorului de sus, fără icoană el nu putea trăi". În momentul izbucnirii
iconoclasmului, Biserica se pomenise de veacuri folosind icoanele și cinstindu-le, fără să se
întrebe de ce anume făcea aceasta.
Astfel, putem înțelege ușor cât de puternică a fost reacția credincioșilor când, în
această atmosferă, apare edictul iconoclast din 726 al împăratului Leon III Isaurul. Pentru a
da un suport acțiunii sale, Leon al III-lea convoacă un sinod la 730, unde peste 300 de
episcopi se pronunță împotriva icoanelor. Cum însă patriarhul Constantinopolului Ghermian
(71 5-730) refuză să semneze această hotărâre este depus și în locul lui este ales Anastasie,
care semnează hotărârile acestui sinod iconoclast, ”astfel edictul împotriva icoanelor nu era
dat numai în numele împăratului, ci și al Bisericii".
Constantin V Copronimul (741-775), urmând calea tatălui său, convoacă la 754 al
doilea sinod iconoclast, care dă opt anatematisme, atât împotriva cultului sfintelor icoane,
cât și a zugrăvirii și folosirii lor. Paralel cu creșterea acțiunii iconoclaste se intensifică
acțiunea de rezistentă iconofilă. Nici una dintre Bisericile melchite, sau ortodoxe din Răsărit,
n-au urmat exemplul Bisericii bizantine din timpul patriarhului Anastasie, și cum situația lor
în pământ musulman le sustrăgea acțiunii împăratului, ele au proclamat legitimă vechea
practică iconofilă. Biserica apuseană se pronunță împotriva iconoclasmului printr-un sinod
de la Roma din 731, atitudine în urma căreia Italia centrală se rupe definitiv de Bizanț.
Ortodoxia se restabilește și în Biserica Constantinopolului sub împărăteasa Irina (797-
802), care convoacă cel de al VII-lea Sinod ecumenic, la Niceea în 787. Chiar dacă în secolul
următor are loc o a doua fază iconoclastă, până ce o altă împărăteasă, Teodora, va restabili
Ortodoxia în 843, lupta era câștigată de iconofili încă din 787. Prin OP-ul sinodal, citit de
Teodor, episcop de Taurianum, în cea de a VI-a sesiune, din 13 octombrie 787, a celui de al
VII-lea și ultimul sinod ecumenic, nu numai că Ortodoxia era restabilită, dar învățătura
Bisericii se îmbogățea cu o expunere explicită a teologiei icoanelor.

4
 Unul dintre cei care au adus cea mai substanțială contribuție la triumful Ortodoxiei
împotriva ereziei iconoclaste a fost Sfântul Ioan Damaschin, ultimul Sfânt Părinte din Răsărit,
mort la anul 749. "Teologul icoanelor", cum a fost numit Sfântul Ioan Damaschin, a scris trei
tratate împotriva ereziei iconoclaste după cum urmează: primul tratat între anii 726,
promulgarea edictului lui Leon III, și 730 primul sinod iconoclast; tratatul al II-lea, imediat
după depunerea patriarhului Gherman al Constantinopolului, 730; și al III-lea, imediat după
al doilea.
Sistematizator al teologiei Părinților de până la el, Sfântul Ioan Damaschin își baza
învățătura sa pe întreaga tradiție a Bisericii patristice. „La sfârșitul fiecărui tratat sunt aduse
mărturii din Părinții și scriitorii bisericești pentru cultul sfintelor icoane. La tratatul întâi sunt
citate 28 de mărturii; la tratatul al doilea sunt reproduse mărturiile din tratatul întâi, plus 7
mărturii noi; la tratatul al treilea sunt citate 90 de mărturii, dintre care 9 sunt reproduse din
primul și al doilea tratat". Sfântul Ioan Damaschin ”scrie tratatele sale despre apărarea
sfintelor icoane în care oferă apărătorilor credinței o bază teologică ce va fi reluată de
teologii ortodocși de după el", baza teologică pe care se va construi formula dogmatica a
celui de al VII-lea Sinod ecumenic (787).

3. SFÂNTUL IOAN DAMASCHIN. NOTIUNILE DE ICOANĂ

Sfântul Ioan Damaschin numea icoana tot ceea ce reproduce și se aseamănă cu un

anumit prototip, dar de care se deosebește în ceva. ”Icoana este asemănare, care înfățișează
originalul - spune autorul celor trei tratate împotriva iconoclaștilor -, cu toate acestea este
oarecare deosebire între icoană și original, deoarece icoana nu se asemăna în totul cu
originalul”. Pornind de la ceea ce deosebește originalul de icoană, autorul împarte icoanele
in 6 grupe:
1. Icoana naturală: Fiul lui Dumnezeu este icoana vie a Tatălui ”deosebindu-se în aceea
numai că este cauzat: Tatăl este cauza naturală, Fiul cel cauzat, pentru că nu este Tatăl
din Fiul, ci Fiul din Tatăl. Căci Fiul are din el - deși nu după el - aceeași existență, pe
care o are Tatăl, care l-a născut".
2. Paradigmele divine care ”sunt icoane și exemple ale lucrurilor ce vor fi făcute” de
Dumnezeu, în sfatul căruia ”cele hotărâte mai dinainte de el si cele ce aveau să existe, în
chip neschimbat, au luat formă și s-au înfățișat în icoană înainte de devenirea lor".
3. “Al treilea fel de icoană este cel făcut de Dumnezeu prin imitare, adică omul. Căci cum
va fi cel zidit de aceeași fire cu ziditorul altfel decât prin imitare?".

5
4. “Al patrulea fel de icoană este cel întrebuințat de Scriptură, care atribuie forme, figuri și
chipuri celor nevăzute și necorporale; acestea sunt reprezentate corporal pentru ca să ne
facem o slabă idee despre Dumnezeu și îngeri, deoarece noi nu putem să contemplăm pe
cele necorporale fără de formele care sunt corespunzătoare naturii noastre ".
5. Al cincilea fel de icoană se numește acela care înfățișează și schițează mai dinainte cele
viitoare. Spre exemplu: rugul , ploaia de pe lana , toiagul și vasul cu mană preînchipuiesc
pe Fecioara și Născătoarea de Dumnezeu. Șarpele, pe cel care a distrus prin cruce
mușcătura șarpelui, autorul răului , marea, apa și norul duhul botezului .
6. Al șaselea fel de icoană este acela spre aducere aminte a faptelor trecute sau a minunii sau
a virtuții. În această categorie se încadra icoana propriu-zisă pe care Sfântul Ioan
Damaschin se angajase să o apere pe baza Tradiției în fata iconoclaștilor.
Cei care s-au ridicat împotriva icoanelor au invocat printre altele și motivul cum că
dumnezeirea, ca de altfel toate lucrurile spirituale, nu pot fi pictate, nu pot fi reprezentate și
mărginite în forme materiale. La aceasta autorul răspunsese în parte prin gruparea sensurilor
noțiunii de icoană, în care arată că icoana oglindește fidel prototipul, fără a-i repeta ființa,
numai în cazul primei grupe icoana are aceeași ființă ca și originalul, Fiul ipostaziază ființa
Tatălui.
Dar meritul mare al teologului icoanelor este de a fi bazat învățătura despre
posibilitatea pictării și folosirii icoanelor pe considerente de ordin hristologic. ”Zugrăvesc pe
Dumnezeu nevăzut, spunea evlaviosul ieromonah de la Sfântul Sava, nu ca nevăzut, ci, ca pe
unul care s-a făcut văzut pentru noi prin participare la corp și sânge. Nu zugrăvesc
Dumnezeirea nevăzută, ci zugrăvesc corpul văzut a lui Dumnezeu.”
Cât privește mult-citatul text din Decalog (Exod, XX, 4, Deuteronom, V, 8), potrivit
căruia Dumnezeu ar fi oprit în mod expres orice fel de reprezentare a lucrurilor spirituale, Sf.
Ioan Damaschin arată că o astfel de interpretare a textului vechitestamentar denotă
necunoașterea exactă a Sfintei Scripturi. Autorul arată că Scriptura unește adorarea cu
închinarea, de unde înțelegem că în textul din decalog este oprită adorarea altor persoane sau
lucruri în afară de Dumnezeu, poruncă dată Iudeilor ”din pricina lesnei lor înclinări spre
idolatrie". Dacă însă am vedea în textul respectiv oprirea oricărui fel de reprezentare a celor
duhovnicești ar însemna să-L punem pe Dumnezeu în contradicție cu sine însuși, căci tot în
Vechiul Testament El însuși poruncise lui Moise să facă cortul mărturiei în care erau
reprezentați heruvimii.
Oprirea adresată celor de sub lege nu are autoritate și asupra noastră, a celor de sub
har, ”care am primit de la Dumnezeu puterea de discernământ și știm ceea ce poate fi înfățișat

6
și ceea ce nu poate fi înfățișat în icoană." De altfel cel care a făcut cel dintâi icoana a fost
însuși Dumnezeu, care a născut pe Fiul Său, Unul Născut si Cuvântul Lui, icoana Lui cea vie,
naturală, și chip cu totul asemenea al veșniciei Lui".
Pictarea și folosirea icoanelor ne apare nu numai îndreptățită și bazată pe revelație, ci
și utilă prin faptul că astfel ne sunt mijlocite adevărurile mântuitoare. Așa putem să facem
icoanele tuturor formelor pe care le-am văzut, le înțelegem însă așa cum au fost văzute. Căci
deși uneori prin intermediul rațiunii înțelegem figurile, totuși ajungem la înțelegerea acestora
pe temeiul celor ce am văzut".

4. CONCLUZII. SFÂNTUL IOAN DAMASCHIN. ROLUL ICOANELOR IN CULTUL

CRESTIN

Adversarii icoanelor au fost împărțiți în două mari grupe: 1) cei radicali, care condamnau
atât folosirea, cât și cultul icoanelor, și 2) cei moderați care condamnau numai cultul icoanelor.
Prima grupă reprezenta situația din Bizanț, schițată mai sus, iar cea de a doua reprezintă pe
dușmanii icoanelor în Occident.
Chiar si iconoclastii cei mai radicali acceptau că Sfintei Cruci și Sfintei Evanghelii să li
se aducă închinare, după cum reiese din cele 8 anatematisme date de sinodul iconoclast din
754. Pornind de la acest fapt, Sfântul Ioan Damaschin ajunge foarte ușor la a demonstra
legitimitatea cultului sfintelor icoane, arătând că ”dacă ne închinăm chipului crucii, ori din ce
fel l-am face, pentru ce să nu ne închinăm icoanei Celui răstignit". Pe baza specificării
termenelor arătate mai sus, autorul ne spune că "cinstea adusă icoanei se îndreaptă către cel
înfățișat în icoană", în acest caz icoana va fi cinstită și venerată, nu ca Dumnezeu, ci ca icoana
Dumnezeului întrupat". Dar aceasta n-ar însemna că ne închinăm materiei din care este făcută
icoana, ci ”acelora care sunt înfățișați de ea", tot așa ”după cum nu ne închinăm materiei din
care este făcută Evanghelia, nici materiei crucii, ci chipului crucii".
Sfântul Ioan Damaschin se conduce și de această dată de criteriul hristologic al
demonstrației sale, ceea ce avea să-i dea o mare autoritate. Numai că el nu caută să
demonstreze legitimitatea cultului numai al icoanei Mântuitorului, ci și al icoanei Sfinților,
care sunt ”fiii lui Dumnezeu”, fii ai împărăției, moștenitori ai lui Dumnezeu și împreună-
moștenitori ai lui Hristos. Cum sfinții sunt cu adevărat Dumnezei, dar nu prin fire, ci prin
participare la firea lui Dumnezeu, tot astfel sunt demni de închinăciune, nu din pricina firii
lor, ci din cauză că au în ei pe cel prin fire demn de închinăciune, în același chip, în care fierul
înroșit nu este prin fire cu neputință de atins și arzător, ci pentru că participă celui arzător prin

7
fire. Ne închinăm deci Sfinților, ca unora ce sunt slăviți de Dumnezeu, ca unora ce sunt făcuți
de Dumnezeu temători potrivnicilor și binefăcători celor care se apropie de ei cu credință; nu
ne închinăm lor ca unora, care ar fi prin fire dumnezei și binefăcători, ci ca unor servi și
slujitori ai lui Dumnezeu”.
Prin învățătura acestui frumos pasaj, Sfântul Ioan Damaschin restabilește nu numai
legitimitatea cultului Sfinților în raport cu cultul Mântuitorului, ci si cultul icoanei sfinților în
raport cu cultul icoanei Mântuitorului. Definiția Sinodului VII ecumenic va preciza termenii,
arătând că închinarea datorată lui Dumnezeu se numește adorare, iar cea datorată icoanelor
venerare.
Autorul tratatelor contra iconoclaștilor ne îndeamnă „să ne închinăm și să ne adresăm
numai Ziditorului si Creatorului, ca unui Dumnezeu, vrednic, prin fire, de a fi închinat. Să ne
închinăm și Sfintei Născătoare de Dumnezeu, nu ca lui Dumnezeu, ci ca Maicii Dumnezeului
întrupat. Să ne închinăm și sfinților, ca prietenilor aleși ai lui Dumnezeu și ca unora ce au
dobândit deplină încredere pe lângă El".
Dacă cultul si folosirea sfintelor icoane au un suport teologic, acesta se amplifică atunci
când avem în vedere rolul sfintelor icoane în cultul Bisericii de totdeauna, fiind totodată și
motivul forte care impune icoana în evlavia creștină. Acest rol are un dublu aspect : a)
instructiv-educativ și b) harismatic.
a) Instructiv-educativ - Suportul teologic al icoanei se definea de-abia acum când cultul
ei fusese atacat de iconoclaști, dar uzul icoanelor era vechi în Biserică, impus mai
ales pentru folosul său didactic. Invocând texte mai vechi, mai ales din Părinții
capadocieni, care au evidențiat acest aspect al importanței icoanelor în cult, Sfântul
Ioan Damaschin precizează că icoanele sunt cărți pentru cei neștiutori de carte și
cronici care vorbesc neîncetat, ai cinstirii sfinților, instruind fără cuvinte pe cei care
le văd si sfințind vederea. Nu am prea multe cărți -și nici nu am timp liber spre a
citi, intru însă în biserică, spitalul obștesc al sufletelor, înăbușit de gânduri ca de
niște spini, podoaba picturii mă atrage să nu uit, îmi desfătează vederea ca o livadă
și, pe nesimțite, mărirea lui Dumnezeu pătrunde în suflet. Am privit răbdarea
mucenicului, răsplata cununilor și mă aprind ca prin foc cu dorința de a-l imita.
Căzând la pământ mă închin lui Dumnezeu prin mijlocirea mucenicului și mă
mântui". Este schițat aici într-un mod magistral efectul psihologic-educativ al
icoanelor. Icoanele își îndeplinesc rolul instructiv prin faptul că ne pun mereu în față
faptele trecute, minunile sau virtuțile ”spre slava, cinstea și cunoașterea celor care

8
 au învins și s-au distins în virtute", dar această instruire se face cu un scop educativ:
„ca să evităm cele rele si să râvnim virtuțile".
Rolul icoanelor n-are numai o direcție umană, ci în același timp el are și o direcție spre
Dumnezeu, căci ”sunt făcute spre slava Lui și a Sfinților Lui, spre râvnirea virtuții și evitarea
viciului și spre mântuirea sufletelor".
b) Harismatic- Prin teologia sa asupra icoanelor, Sfântul Ioan Damaschin „a lărgit
dezbaterea, legând foarte abil problema cultului și a folosirii icoanelor, în legătură
cu rolul jucat de riturile și obiectele sensibile în opera mântuirii și a sfințirii noastre,
de problema posibilității sfințirii și ridicării materiei la o stare supranaturală". Este
adevărat că „a atribuit icoanelor o calitate, o putere quasi-sacramentală, este una
dintre problemele teologiei bizantine", dar, dat fiind caracterul apologetic al
tratatelor Sfântului Ioan Damaschin, în ele este abia atinsă această problemă și așa
destul de sensibilă. Așa cum se dă har dumnezeiesc ”celor materiale din pricina
numelor celor pictați pe icoane", tot așa ”dacă cel zugrăvit este plin de har, participă
și icoanele la har în măsura credinței”.
Prin aceasta se conturează deplin poziția și rolul icoanelor în cultul creștin din
totdeauna, în cadrul căruia apar ca o necesitate de formă prin rolul lor instructiv-educativ și
harismatic, devenind “un mijloc de comuniune între cel care se roagă și Dumnezeu, Fecioara
sau sfinți”.
Din perspectiva secolelor care au trecut si care au confirmat ortodoxia învățăturii
autorului celor trei tratate împotriva iconoclaștilor, este foarte ușor să apreciem aportul imens
adus de autorul lor la definitivarea teologiei icoanelor. Sfântul Ioan Damaschin a ținut să
specifice că învățătura sa este ”tradiția Bisericii", afirmație justificată mai ales de bogatele
citate din Sfinții Părinți cu care se încheie fiecare tratat.
Prin învățătura sa, Sf. Ioan n-a impus icoana în cultul Bisericii, unde ea exista de la
început, ci a dat numai acestei practici un suport doctrinar solid, după criteriile Revelației din
Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție. Icoana reprezintă una dintre funcțiile materiei de a mijloci
înțelegerea celor nevăzute, de a tine locul cuvântului, fie pentru cei care știu să citească, de a
ține locul cuvântului, fie pentru cei care n-ar ști să citească, de a face vii în mijlocul nostru
exemplele de virtute ale sfinților, spre a ne îndemna la a-i imita, spre a mijloci harul mântuitor
dar, mai ales, spre a contribui la descoperirea slavei lui Dumnezeu.
În fata iconoclaștilor Sfântul Ioan Damaschin arată că icoana are ca bază întruparea prin
care Hristos pune capăt Legii mozaice. Astfel Vechiul Testament cedează locul Noului
Testament care ne descoperă o adevărată cunoaștere a lui Dumnezeu. Cuvântului, singurul

9
cunoscut în Vechiul Testament îi succede prin întrupare vederea, iar prin Învierea prefigurată
de Schimbarea la Fată de pe Tabor, Mântuitorul sfințește și transfigurează materia care din
acel moment poate să-L reprezinte pe El și tainele mântuirii. Întruparea Cuvântului justifică
și postulează icoana deoarece prin ea Dumnezeu pătrunde materia pe care o renaște trup care
la rândul lui devine teofor. Referitor la aceasta Sfântul Ioan Damaschin spune: „Eu nu
cinstesc materia ci pe Creatorul ei care S-a făcut materie pentru mine si care a binevoit să
locuiască în materie și să realizeze mântuirea prin intermediul materiei".

Prin această învățătură, teologul icoanelor lasă Bisericii truda vieții și rodul evlaviei
lui, încheind prin moartea sa perioada patristică, aceea care a dat creștinătății pe marii și
neîntrecuții ei apărători. Prin hotărârea dogmatică a Sinodului VII ecumenic , Biserica a
preluat si oficializat învățătura Sfântului Ioan Damaschin cu privire la importanța Sfintelor
icoane în cultul creștin. Această învățătură se bucură și astăzi de aceeași valabilitate în
Biserica Ortodoxă.

10
 Bibliografie:

1. ***Despre credinta ortodoxă, disponibilă in format electronic pe siteul Biblioteca

teologică digitală, la http://apologeticum.nct.
2. Andrew Louth, Ioan Damaschinul. Tradiție și originalitate în teologia bizantină,
traducere de pr. prof.loan Ică sn și diac. Ioan l. Ică jr., Deisis, Sibiu, 201 0,ISBN: 973-
7859-60-0.
3. Arhid.Prof.Dr.Constantin Voicu, Patrologie și literatură postpatristică, vol.3,
Editura Basilica a Patriarhiei Române, Bucuresti,2010,ISBN 978-606-8141-17-6
4. Biblia sau Sfânta Scriptură, editura IBMBOR, Bucuresti, 2001 .
5. Chifăr, Pr. Prof. Dr. Nicolae, Iconologie și iconoclasm, editura
Andreiana,Sibiu, 2010.
6. D. Fecioru, Sf. Ioan Damaschin, Cultul sfintelor icoane, Bucuresti, ed. 1935-
1937.
7. D. Fecioru, Viața Sfântului Ioan Damaschin. Studiu de istorie literară crestină,
Bucuresti, 1935.
8. Dionisie din Furna, Bizantine, Ed. Sophia, Bucuresti, 2000.
9. Herea, Pr. Gabriel, Simbolul în Traditia Bizantină - note hermeneutice, „Studii
Teologice", anul VII, nr. 4, octombrie - decembrie, Bucuresti, 201 1 0 6
10. Ioan M. Bota, Patrologia, ediția a II-a, Casa de Editură („Viața Creștină”, ClujNapoca,
2002, pp. 31 8-322, ISBN 973-9288-75-8.
11. Leonid Uspensky, Tevoogia Icoanei in Biserica Ortodoxă, Studiu introductiv și
traducere de Teodor Bakonsky, Editura Anastasia, Bucuresti, 1994.
12. P. Evdokimov, Arta icoanei - o teologie a frumuseții, trad. De Grigore Moga si
Petru Moga,Editura Meridiane Buc., 1992.
13. Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ortodoxia nr. 3/1978.
14. Radu D. Mihai, Icoanele în istoria artei bisericești și a cultului
creștinortodox, în „Studii Teologice", anul XXVII, nr. 5 - 6, mai - iunie,
Bucuresti,1 975.
15. Sf. Ioan Damaschin, Trei tratate contra celor care atacă sfintele icoane, traducere in
rumâneste de Pr. D. Fecioru, Bucuresti, 1935.
16. Sfântul Teodor Studitul, Iisus Hristos prototip al icoanei Sale, trad. de Diac. Dr. Ion
Ică, Ed. Deisis. Alba-Iulia, 1994 și versiunea digitala editată de Apologeticum.
http://apologeticum.net.
17. Uspensky, Leonid, Teologia Icoanei, editura Anastasia, Bucuresti, 2009.

11