UNIVERSITATEA VALAHIA DIN TÂRGOVIŞTE

FACULTATEA DE TEOLOGIE ŞI ŞTIINŢELE EDUCAŢIEI

SPECIALIZAREA: TEOLOGIE PASTORALĂ
LITURGICĂ ORTODOXĂ

Lucrare de seminar
Cultul Maicii Domnului în iconografie

Coordonator:
Pr. Asist. Savelovici Anton
Susţinător:Vasile Andrei Daniel

Târgovişte,
2023
2
 I. Icoana ca taină a vederii duhovnicești

1. Fundamentul hristologic al icoanei

La sfârşitul secolului al VII-lea, înaintea izbucnirii iconoclasmului, Episcopul Ioan al

Tesalonicului a recurs la temeiul hristologic al icoanei în polemica sa cu păgânii. Tot pe
argumentul hristologic a fundamentat şi Sfântul Gherman Patriahul Constantinopolului
existenţa icoanei în epistolele sale către episcopii iconoclaşti.
Sfântului Vasile cel Mare, Sinodul VII afirmă că: „cinstea arătată icoanei trece asupra
Prototipului iar cel ce venerează icoana venerează persoana pe care o înfăţişează”.
Fundamentul hristologic al icoanei este Întruparea Fiului lui Dumnezeu. Întruparea, la
rândul ei, este susţinută şi probată prin icoană. Icoana este un garant al realităţii Întrupării
Fiului lui Dumnezeu. De aceea, în ochii Bisericii, negarea icoanei lui Hristos echivaleză cu
negarea Întrupării sale, cu negarea întregii iconomii a mântuirii noastre. Când Biserica apără
imaginile sacre, ea nu apără doar rostul lor didactic sau estetic, ci însăşi temelia credinţei.
Sfântul Teodor Studitul socoteşte că a nega lui Hristos puterea de a fi zugrăvit în icoană,
înseamnă a nega toate însuşirile lui trupeşti, deci a cădea în dochetism.
Icoana este dovada că Fiul lui Dumnezeu şi-a făcut cu adevărat propiul său trupul nostru
omenesc:
Teodor Studitul: „Oare nu a fost om cel mai presus de om, arătându-se în înfăţişarea noastră?
Nu a avut trup, căzând sub atingere şi culoare, adică sub calitate şi cantitate, cărora le
urmează poziţia spaţială şi prelungirea temporală? Nu le înţelege pe acestea ca însuşiri ale
circumscrierii cel ce ştie să judece cât de puţin? Cum, deci, nu poate fi circumscris asemenea
oamenilor? Nu rezultă din punct o linie? Nu rezultă din linie o figură, întâi triunghiul, apoi
celelalte figuri? Nu se formează din figuri diferite faţa şi aceasta înfăţişată în icoană nu
mărturiseşte că este Hristos, că este om? A fost Hristos fără chip? Dar Apostolul declară că a
luat chip de rob (Filipeni 2, 9). Și tu îl declari fără chip? (...) Însuşirile omenităţii lui Hristos
sunt corporalitatea, vizibilitatea, circumscrierea, schimbabilitatea, pătimirea şi toate celelalte
câte sunt pe lângă acestea în orice om. Ai suprimat sau prefăcut una din cele spuse, de pildă
circumscrierea? Hristos va fi după omenitate, precum necircumscris, aşa şi necorporal şi
invizibil” (Respingerea poemelor iconomahilor, P.G. 99). Acuzaţia iconoclastă de idolatrie
se izbeşte de o teologie elaborată şi clar formulată.
Icoana este imaginea unei Persoane divine întrupate care transmite trăsăturile Fiului lui
Dumnezeu venit în trup, devenit vizibil, reprezentabil. Argumentul de căpetenie al
iconoclaştilor, luat de la Eusebiu de Cezareea, este că Hristos a avut însuşirea circumscrierii
până la moarte, dar n-a mai avut-o după aceea. După Eusebiu, Hristos cel transfigurat rupe
toate limitele trupului omenesc şi pământesc. Împăratul Constantin al V-lea Copronimul a
reluat aceeaşi idee atunci când a spus despre trupul transfigurat al lui Hristos că S-a făcut nu
numai netrecător, ci şi „necircumscris”.
Sfântul Teodor aduce ca dovadă că Hristos a rămas circumscris ca om după moarte,
cuvintele Lui: „Vedeţi mâinile Mele şi picioarele Mele, că Eu însumi sunt; pipăţi-Mă şi
vedeţi” (Luca 24, 39).
El n-a pierdut prin înviere însuşirile firii omeneşti. De ce ar mai fi poruncit, în acest caz,
să fie pipăit ca având carne şi oase? Iconomahii afirmau că Hristos n-a mai avut după înviere
carnea şi oasele ca noi. Sfântul Teodor respinge afirmaţia lor că membrele lui Hristos de

3
după înviere sunt numai nişte simboluri ale unor lucrări. Acesta este cazul numai la
Dumnezeu neîntrupat, zice el.
„Circumscris” înseamnă, după Sfântul Teodor Studitul, organizat, fiind constituit din
membre şi ca atare e văzut, iar după el, tot ce se vede este circumscris. De aceea subliniază
că, dacă Hristos s-a arătat după înviere, „era circumscris. Căci tot ceea ce cade sub vedere,
cade şi sub circumscriere”.
Icoana indicându-ne pe Hristos ca circumscris nu exclude necircumscrierea Lui, ci
dimpotrivă, ne-o sugerează ca alcătuind cealaltă latură a Lui, aşa cum chipul unui om, deşi îi
redă numai trupul, nu implică o separare a trupului de suflet, ci dimpotrivă.
Sinodul VII Ecumenic se exprimă astfel: „Ei (iconomahii) au flecărit că în icoană se
circumscrie împreună cu firea omenească şi firea dumnezeiască. Prin aceasta şi-au ieşit din
raţiune, fiind predaţi unei cugetări netrebnice. Căci Petru şi Pavel, fiind pictaţi, se văd, dar
sufletele lor nu sunt de faţă în icoană. Pentru că, nici când e de faţă trupul lui Petru, nu vede
cineva sufletul lui” (Mansi, XIII).
Creştinismul a afirmat cu putere păstrarea veşnică a trupului lui Hristos şi, prin aceasta,
şi a trupurilor noastre. Prin aceasta afirmă păstrarea formei lui umane şi personale.
Patriahul Nechifor al Constantinopolului spune în acest sens: „Precum s-a arătat, nu s-a
prefăcut nici la înviere. Iar înălţarea la cer s-a făcut şi ea cu trupul şi arhidiaconul Ştefan a
văzut slava ieşind din chipul omenesc al Domnului”.
Sinodul VII Ecumenic citează dintr-o epistolă a Sfântului Chiril din Alexandria
următoarele: „Iar după înviere a rămas acelaşi trup care a pătimit, dar nu mai are slăbiciunile
omeneşti în sine. Căci nu mai spunem că suferă de foame, că e supus oboselii, sau suportă
altceva din aceasta, ci este nestricăcios” (Mansi, XIII). Arta sacră ortodoxă este expresia
vizuală a dogmei transfigurării. Pe Dumnezeu-Omul îl reprezentăm întru toate asemenea
nouă afară de păcat.
Iconomahii aveau concepţia maniheică a neputinţei transfigurării trupului încă din
timpul vieţii pământeşti. Acest lucru îl aplicau şi la natura umană din Persoana lui Hristos.
Patriarhul Gherman: „În icoane înfăţişăm trupul cel sfânt al Domnului”. Părinţii Sinodului
VII Ecumenic arată această calitate în felul următor: „Deşi Biserica Sobornicească reprezintă
pictural forma umană a lui Hristos, ea nu îi desparte trupul de dumnezeirea cu care s-a unit
(...). Atunci când facem icoana Domnului mărturisim trupul Său îndumnezeit şi nu
recunoaştem în icoană nimic altceva decât o imagine care seamănă cu Prototipul. Iată de ce
icoana îi primeşte numele” (Sesiunea a VI-a, Mansi, XIII).
Sfântul Teodor Studitul explică la rândul lui această realitate astfel: „Reprezentarea lui
Hristos nu stă în imitarea unui om stricăcios (Apostolul porunceşte să nu fie), ci în
asemănarea cu omul nestricăcios, aşa cum o spusese El însuşi înainte, tocmai nestricăcios
(...), fiindcă El nu este un om oarecare, ci Dumnezeu făcut Om” (Şapte capitole împotriva
iconoclaştilor, 1).
Sfântul Ioan Damaschin :„ci S-a făcut om în chip substanţial şi real - a locuit pe pământ,
a petrecut cu oamenii, a făcut minuni, a suferit, a fost răstignit, a înviat, S-a înălţat şi toate
acestea s-au întâmplat în chip real şi a fost văzut de oameni; deci când s-au făcut acestea, s-a
înfăţişat în icoană chipul lui spre a ne aduce aminte de El şi spre a căpăta învăţături noi, care
n-am fost de faţă atunci, pentru ca fără să fi văzut, dar auzind şi crezând, să avem parte de
fericirea Domnului”1.
1 Sf. Ioan Damaschin, ”Dogmatica” , pag. 177

4
 2. Conținutul dogmatic al chipului iconografic

Vechiul Testament care ţine în mâna stângă sulul cu proorocia, iar cu mâna dreaptă
arată la steaua zugrăvită deasupra capului Maicii Domnului. Pe capul Maicii Domnului se
află un detaliu al „acoperământului” care s-a păstrat în iconografia ortodoxă până în ziua de
azi. Acest chip este în acelaşi timp şi simbolic şi istoric. Conform Tradiţiei, sunt trei icoane
ale Maicii Domnului pictate de Sfântul Apostol şi Evanghelist Luca după Pogorârea
Sfântului Duh: Maica Domnului Odighitria sau Îndrumătoarea, Maica Domnului Eleusa sau
Mângâietoarea și Maica Domnului Oranta sau Rugătoarea.
Analizând primele icoane ale Maicii Domnului observăm faptul că Biserica, încă de la
început, a cultivat o „limbă” artistică, care să exprime același adevăr ca și limba vorbită.
Limba picturii trebuia să fie deosebit de limpede şi precisă. Pentru a reda realitatea lumii
duhovniceşti, nevăzută pentru ochii trupeşti, era nevoie nu de chipuri şterse, ci de chipuri
precise şi amănunţite, aşa cum Sfinţii Părinţi, când vorbesc de lumea duhovnicească,
folosesc expresii cu deosebire limpezi şi precise. Această limbă, ca şi expresiile teologice ale
învăţăturii Bisericii s-au precizat, s-au extins şi s-au desăvârşit din ce în ce mai mult în
condiţiile istorice ale vieţii ei2.
Simplitatea în expresie constituie pătrunderea în esenţa însăşi. Mijlocul de concentrare
a expresivităţii vieţii duhovniceşti în figurile sfinţilor îl constituiau ochii. în ei se exprima, în
chip simbolic, puterea neobişnuită şi stăpânirea duhului asupra trupului.
Biserica a precizat învăţătura sa despre conţinutul dogmatic al chipului iconografic la
692 la Sinodul Trulan. Din cele trei canoane care se referă la sfintele icoane, important este
canonul 82: „Pe unele reprezentări se află, fiind indicat cu degetul de Sf. Ioan
înaintemergătorul, un miel, care este primit în chipul harului prin Lege, indicându-ne pe
adevăratul Miel, Hristos Dumnezeul nostru. Socotind vechile chipuri şi reprezentări ca
semne şi prezicătoare ale adevărului, transmise Bisericii, noi socotim harul şi adevărul,
primindu-le ca împlinire a Legii. Pentru aceasta, poruncim ca de acum înainte şi toate
înfăţişările pentru ochi să fie săvârşite şi reprezentate pe icoane astfel: în locul vechiului
miel, să fie reprezentat Mielul în chip omenesc. Care a însumat păcatele lumii, Hristos
Dumnezeul nostru, pentru ca prin umilirea Lui să fie înţeleasă înălţimea Cuvântului lui
Dumnezeu şi să aducă aminte vieţuirea Lui în trup, Patimile şi moartea Lui mântuitoare” 3.
Canoanele de la acest sinod prevedeau că „înfăţişarea” Domnului Iisus Hristos prin
simbolul mielului vechi-testamentar trebuia înlocuită; pe icoane chipul Mântuitorului Hristos
trebuie să fie „după înfăţişarea omului”. însă Hristos nu este numai Om, ci este şi Dumnezeu.
De aceea, în înfăţişarea lui Hristos ca Dumnezeu-Om trebuie să fie subliniată şi evidenţiată
esenţa Lui dumnezeiască, ceea ce este posibil prin mijlocirea simbolurilor.
Pentru a fi limpede baza istorica a acestui canon, trebuie anumit faptul ca Sinodul
Trulan a constituit desăvârşirea Sinoadelor Ecumenice al V-lea şi al Vl-lea, care au
condamnat monofizitismul şi monotelismul. Sfinţii Pârinţi ai acestor Sinoade au definit
limpede şi precis învăţătură dogmatică a Bisericii despre întruparea lui Dumnezeu. însă nu
era suficient. adevărul trebuia să fie arătat; şi de aceea canonul 82 al Sinodului Trulan
precizează această sarcină pentru arta iconografică a Bisericii: ”prezentarea să fie înfăţişată
2 Leonid Uspensky, ”Teologia icoanei”, p. 52
3 Arhidiacon Prof. Dr. Ioan N. Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe, p. 143

5
desăvârşită pentru ochii tuturor”.
În acest fel, canonul 82 al Sinodului Trulan subliniază importanţa realismului istoric în
iconografie, dar totodată nu exclude simbolica iconografică, drept mijloc sau manieiă de
exprimare a înaltei realităţi duhovniceşti. Acest canon propune principiul canonului
iconografic drept criteriu cunoscut, cane precizează corespondenţa icoanei cu Sfânta
Scriptură. în legătură cu Sfânta Fecioară, se poate spune că, după cum pentru sistematizarea
şi fixarea oficială a învăţăturii creştine, un rol important l-a avut, paradoxal, apariţia
ereziilor, tot astfel acestea au dus la dezvoltarea iconografiei ca limbaj vizual pentru mesajul
evanghelic ca formă de întărire a sistemului imunitar al organismului Bisericii. Observăm,
aşadar, că după Sinodul I Ecumenic (325) din Constantinopol, în care este apărată învăţătura
despre dumnezeirea lui Hristos, în icoanele care-L reprezintă pe Hristos Pantocrator, de
ambele părţi ale aureolei capului vor fi aşezate literele α şi Ω, simboluri ale dumnezeirii Lui
(Apocalipsa 22,13).. Cei dintâi iconari au un voi deosebit de important în susţinerea artei
mariale, văzând în aceasta o Evanghelie tăcută care se adresează, deopotrivă, omului simplu
sau teologului cărturar. Sfântul Vasile, Sfântul Grigorieal Nyssei, sfântul Nil Sinaitul sunt
câţiva dintre Părinţii care au scris în favoarea sfintelor icoane. Legătura artei bisericeşti cu
dogma despre întruparea lui Dumnezeu s-a manifestat, într-o formă strălucită, în istoria
icoanei bizantine autentice. între toate argumentele pe care le-au înfăţişat teologii bizantini,
chiar de la început, cel mai important a fost acela că înfăţişarea lui Hristos pe icoane serveşte
drept garanţie a veridicităţii întrupării Sale, iar cinstirea sfintelor icoane serveşte drept
garanţie a credinţei în întruparea Lui reală, nu părelnică (dochetism).
De vreme ce Fiul lui Dumnezeu a devenit Om adevărat, atunci El poate fi şi zugrăvit
ca om. A nu fi de acord cu aceasta este egal cu tăgăduirea realităţii întrupării înseşi şi, ca
urmare, ascunde în sine primejdia pentru credinţa dreaptă în răscumpărare şi mântuire. Lupta
pentru cinstirea sfintelor icoane a fost, în acelaşi timp, şi luptă pentru apărarea dogmei
principale a învăţăturii de credinţă creştină - dogma întrupării lui Dumnezeu 4.
În Maica Domnului, milostivirea lui Dumnezeu devine apropiată omului. Instrument al
întrupării, ea este şi legătura lui Dumnezeu cu suferinţele omenirii. Dar în vechile icoane,
iubirea Maicii pentru oameni apărea ca o consecinţă a adevărului dogmatic. In icoanele mai
târzii, acest aspect dogmatic lasă locul rolului matern al Maicii Domnului, aşa cum ne arată
şi denumirile lor: „Bucuria tuturor celor necăjiţi”, „Vindecătoarea durerii”, „Apărătoarea
celor păcătoşi” etc.
”Fecioara în slavă” are în comun cu arta egipteana, greacă şi romană frontalitatea
zeităţilor acestora. De asemenea, şi atitudinea, gesturile şi trăsăturile sale ţin de sculptura
antică. Dar, schiţată deja în catacombe în reprezentările închinării Magilor, ea exprimă, după
Sinodul din Efes, o idee esențialmente teologică: dogma întrupării Fiului lui Dumnezeu din
Fecioară. începând din acea epocă, ea se impune în decoraţia absidelor, unde tronează ca o
suverana, cu toate onorurile cuvenite unei împărătesc. Sfântul Ioan Damaschin pare să fi avut
în faţa ochilor această imagine.
Multe icoane de la sfârşitul Evului Mediu sunt mai curând nişte tratate de teologie.
Aceste icoane, în loc să facă prezent un personaj, fac să apară, printr-o serie de semne, ideile,
conţinutul dogmatic. Nu au scopul de a crea un loc de dialog în rugăciune, ci de a aprofunda
cunoaşterea unor adevăruri mai curând abstracte şi greu de conciliat, cum ar fi pururea

4 Pr. Prof. Dr. Ştefan C. Alexe, ”Sensul icoanei la Sfântul Ioan Damaschin şi Sinodul VII Ecumenic (Niceea 787)”, în
„Ortodoxia”, anul (1987), nr. 4, p. 23-24.

6
fecioria Maicii Domnului şi maternitatea dumnezeiască. Dar este oare simbolul apt să
cuprindă taina? Cu toată îmbogăţirea intelectuală pe care o produce, rămâne totuşi un limbaj
omenesc, adică limitat.
Tradiţia Bisericii spune că Sfântul Evanghelist Luca, după ce a făcut prima icoană a
Maicii Domnului, i-a arătat-o acesteia şi Fecioara Maria a atestat exactitatea asemănării.
Astfel, Maica Domnului este cunoscută şi percepută cai întruchipare a perfecţiunii fizice şi
morale, deoarece în pântecele ei s-a întrupat Mântuitorul lumii. În reprezentarea în icoană s-a
urmărit să se transpună frumuseţea şi perfecţiunea fizică a Fecioarei Maria. De aceea chipul
tradiţional al Maicii în Sfintele icoane este astfel: o linie fină a feţei, ochii mari, migdalaţi, cu
orbitele întunecate, exprimând blândeţe şi bunătate. Nasul est drept şi îngust, urechile abia
perceptibile, buzele subţiri şi bărbia deosebit de fină. Privirea blândă a chipului Maicii
Domnului este îndreptată spre privitor. Capul este acoperit cu tradiţionala mahramă iudaică.
Veşmintele sunt de culoare închisă, combinată şi variind: fie de culoare albastră, simbolul
fecioriei dar şi al umanităţii Maicii Domnului, fie purpurie (roşu închis) - simbolul regalităţii
dar şi al sfinţeniei. Pe capul şi pe umerii Maicii Domnului sunt pictate trei steluţe, acestea
simbolizând fecioria Maicii Domnului înainte de naştere, în timpul naşterii şi după naştere.
În braţe, pe partea stângă, Fecioara Maria ţine în braţe pe dumnezeiescul Prunc, pe
Mântuitorul Iisus Hristos. În unele icoane Fecioara Maria ţine dumnezeiescul Prunc în
dreptul pieptului. Chipul Pruncului este deja al Domnului. Fruntea este mare, sprâncenele
accentuate, dând fermitate privirii. Privirea Pruncului este îndreptată fie spre Maica Sa, fie
spre privitor. Veşmântul Domnului este purpuriu (roşu închis), simbolul regalităţii. Cu mâna
dreaptă Domnul binecuvintează şi în mâna stângă ţine un papirus, simbolul Evangheliei Sale.
Foarte rar, mai târziu, Maica Domnului este pictată singură, în chip de orantă (rugătoare),
stând în picioare, fără a avea în braţe pe Mântuitorul, sau ca Maică îndurerată, având ochii
înlăcrimați. Icoanele Maicii Domnului zugrăvite de Sfântul Evanghelist Luca s-au păstrat la
Ierusalim.5

II. Icoana Maicii Domnului în cultul Bisericii

1. Iconografia marială și rugăciunea

Fiecare credincios practicant al Bisericii ştie că rugăciunea este începutul oricărui bine
şi pricina mântuirii, adică a vieţii veşnice. Rugăciunea este izvorâtoarea oricărei virtuţi şi
dreptăţi a omului trăitor pe acest pământ. Este cu neputinţă omului să stea de vorbă cu
Dumnezeu fără lucrarea Duhului, harul trebuie să fie de faţă, să ne ajute în sfintele noastre
nevoinţe şi aşa să intre, să ne plece genunchii noştri, să ne rugăm şi să cerem. Pentru că a sta
de vorbă cu Dumnezeu e mai mult decât a sta de vorbă cu oamenii, de aceea trebuie să vină
harul.
Orice icoană este ca o hartă care ne indică locul unei țări, sau a unui anumit punct.
Avem în fața noastră închipuite țări, mări și continente. Putem să privim pe hartă un anumit
punct, să-l localizăm, să stabilim rapoarte față de alte puncte asemănătoare. La fel este și cu
icoana. Privind imaginea reprezentată ne ducem cu gândul la ceea ce sugerează icoana, fără a
confunda materialul sau culorile cu reprezentarea în sine. Ne închinăm sfântului iar nu

5 Preot dr. Achim Sărăşan - „Viaţa şi cinstirea Maicii Domnului“, p. 237-238

7
materiei din care e făcută icoana. Știm că Sfântul Ioan Botezătorul este în fața noastră, ne
închinăm lui și îi cerem ajutorul. Icoana ușurează acest parcurs al nostru către Dumnezeu.
Numele liturgice ale Fecioarei exprimă atingerea plinătăţii: „cheia împărăţiei” „uşă
cerească”, „cer”, „biserici a lui Dumnezeu”, „cea care a stricat îngrăditura păcatului”
(dogmatica glasului întâi). Lumea a fost făcută în vederea îndumnezeiţii făpturii, şi în
Fecioara acest destin universal este dinainte-împlinit, ea este însăşi prefigurarea lui
arhetipală. În cântările sale dogmatice, Biserica accentuează cu putere această menire
universală a Maicii Domnului: "uşa mântuirii", "dumnezeiasca intrare a celor ce se
mântuiesc" şi textele liturgice revin mereu şi interpretează faptul că în trupul ei cel dăruit de
Hristos toţi oamenii au devenit părtaşi la firea dumnezeiască a Cuvântului 6.
Legătura creată prin rugăciune între Fecioara Maria şi credincios este exprimată prin
trăirile interioare pe care ea le-a experimentat de-a lungul vieţii. Natura sa umană mult
încercată de suferinţa de a-şi vedea Fiul contestat, hulit, umilit şi în final ucis pe cruce, „au
făcut-o în mod unic ascultătoare a rugăciunilor păcătoşilor în calitate de mediatrix — nu
mediatoare a harului care îndreptăţeşte a lui Hristos, ci a celorlalte haruri şi
binecuvântări...”7.
Din punct de vedere al simbolisticii colective spunem că icoana are funcţie de
identificare. Contemplarea icoanei ne ajută să recunoaştem două elemente definitorii ale
Maicii Domnului — blândeţea şi iubirea. Asemeni unei ferestre, icoana permite mulţimii de
credincioşi să-şi reprezinte vizual credinţa. Funcţia spirituală a icoanei atrage atenţia asupra
prezenţei diiinului în timpul exprimării religioase a omului. Numărul marc de icoane
făcătoare de minuni ale Fecioarei Maria stau mărturie în acest sens. Semnificaţia colectivă a
miracolelor acestor icoane arc un puternic ecou în dimensiunea spirituală a vieţii şi ele pot
produce mutaţii importante la nivel individual. 8 Înfăţişarea sa iconică emană blândeţe.
Blândeţea se imprimă în memoria vizuală a mentalului colectiv şi devine trăsătura esenţială a
charismei Sfintei Fecioare. In aceeaşi măsură de pe chipul Maicii Domului transpare iubire.
Frumuseţea artei iconice surprinde privirea plină de iubire specifică doar mamei pentru
copilul ei (v. icoanele Maica cu Pruncul lisus). Autoritatea ei personală se face vizibilă în
calităţi care în mod obişnuit nu sunt asociate cu forţa charismatică asupra mulţimii.
Personalitatea Sfintei Fecioare transmite magnetism mai mult decât autoritate. Icoana
tematică a Acoperământului Maicii Domnului este plină de semnificaţii la nivel colectiv.
Atitudinea generală a mulţimii este una de smerenie. Toţi cei prezenţi privesc rugător către
Maica Domnului în aşteptare, iar expresia corpului sugerează o atitudine plină de speranţă.
Reprezentată singură, purtând Sfântul Acoperământ pe braţe, sau înconjurată de un grup
eterogen de credincioşi, icoana subliniază o altă însuşire esenţială a identităţii marianice:
purtana de grijă, ocrotirea. Această calitate le întregeşte pe celelalte două. 9

2. Reprezentări ale Maicii Domnului în Biserică

Icoana a avut de străbătut un drum lung până să ajungă în forma pe care o cunoaşte
astăzi, trecând prin mai multe etape şi prin contexte istorice complexe, elaborându-şi
6 Paul EVDOCHMOV, ”Arta icoanei. O teologie a frumuseţii”, p. 221.
7 Jaroslav PELIKAN - ”Tradiţia creştină. O istorie a dezvoltării doctrinei”, p. 187.
8 Paul EVDOCHMOV, Op. cit., p. 158.
9 Felicia Cordoneanu, ”Condiția socială a femeii în ortodoxia contemporană românească”, p. 59-60

8
limbajul dogmatico-estetic odată cu dezvoltarea unei forme sistematizate a mesajului
evanghelic al Bisericii, ca expresie complementară a acesteia. Având în vedere legăturile
fireşti pe care le are creştinismul primar cu Legea Vechiului Testament, care în epoca
apostolică sunt mult mai evidente, întrucât foarte mulţi dintre primii creştini, ştim, proveneau
din mediul iudaic, se poate presupune o anumită reticentă Bisericii primare fată de
reprezentări, in general pe de altă parte lipsa unei forme structurate a învăţăturii Bisericii
face mai ușor de înţeles de ce în contextul veacului apostolic și în perioada imediat
următoare nu a existat un cult și o răspândire a icoanei în formele pe care le avem astăzi. 10
Cea mai veche reprezentare a Maicii Domnului, cunoscută nouă, se află în catacomba
Sfânta Priscila din Roma şi este socotită ca aparţinând veacului al II-lea. După formă,
această reprezentare este încă pur elenistă, dar se întâlneşte în ea şi limba simbolului: pentru
a arăta că femeia zugrăvită este Maica Domnului, alături de ea este zugrăvit un prooroc din
Vechiul Testament care ţine în mâna stângă sulul cu proorocia, iar cu mâna dreaptă arată la
steaua zugrăvită deasupra capului Maicii Domnului. Pe capul Maicii Domnului se află un
detaliu al „acoperământului” care s-a păstrat în iconografia ortodoxă până în ziua de azi.
Acest chip este în acelaşi timp şi simbolic şi istoric. Conform Tradiţiei, sunt trei icoane ale
Maicii Domnului pictate de Sfântul Apostol şi Evanghelist Luca după Pogorârea Sfântului
Duh: Maica Domnului Odighitria sau „îndrumătoarea” Maica Domnului Eleusa sau
Mângăietoarea şi Maica Domnului Oranta sau Rugătoarea.
Analizându-le în câteva rânduri observăm faptul că Biserica, încă de la început, a
cultivat o „limbă” artistică, care să exprime acelaşi adevăr ca şi limba vorbită. Limba picturii
trebuia să fie deosebit de limpede şi precisă. Pentru a reda realitatea lumii duhovniceşti,
nevăzută pentru ochii trupeşti, era nevoie nu de chipuri şterse, ci de chipuri precise şi
amănunţite, aşa cum Sfinţii Părinţi, când vorbesc de lumea duhovnicească, folosesc expresii
cu deosebire limpezi şi precise. Această limbă, ca şi expresiile teologice ale învăţăturii
Bisericii s-au precizat, s-au extins şi s-au desăvârşit din ce în ce mai mult în condiţiile
istorice ale vieţii ei.11
Reprezentările Maicii Domnului au cunoscut o mare înflorire după Sinodul din Efes
(431) care a proclamat-o Născătoare de Dumnezeu, dar existau şi înainte de acesta. Deşi
mărturiile directe sunt rare, iar operele ajunse pană la noi şi mai rare, se ştie că în timpul lui
Constantin cel Mare arienii au ars la Constan-tinopol o icoană a Maicii Domnului. Viaţa
Sfântului Vasile de Helladius menţionează icoana Fecioarei şi relatează cum l-a însărcinat ea
pe Sfântul Mercurie să-l dea pieirii pe Iulian Apostatul.
Primele imagini care ne-au parvenit sunt picturile din catacombe, din secolul al III-lea
(catacombele Domitillei şi Priscillei). Imaginile mariale sunt aşadar subordonate temelor
hristologice, ceea ce nu este de mirare: aşa cum Mariologia s-a dezvoltat pornind de la
Hristologie, tot aşa iconografia Măriei depinde de iconografia lui Hristos.

3. Originile imaginilor Mariei

Picturile din catacombe aparţin stilului narativ spontan şi realist de la sfârşitul

Antichităţii. Acest stil se va menţine încă multe secole în ilustraţiile manuscriselor Evului
10 Fecioara Maria, prototip al vieţii duhovniceşti. Tâlcuire a operei Sfântului Irineu de Lyon, p. 241
11 Pr. Adrian Lucian Dinu, ”Fecioara Maria, prototip al vieţii duhovniceşti. Tâlcuire a operei Sfântului Irineu de Lyon”, p.
228

9
Mediu. Se poate presupune că primele imagini ale Fecioarei erau pictate în acest stil şi erau,
deci, mai portretistice. Dar curând avea să se facă simţită o tendinţă care plasa aceste imagini
în afara timpului şi spaţiului, eliberându-le de contextul narativ, pentru a înfăţişa prezenţa
transcendentală a personajului. Totuşi, aceste două moduri de a concepe arta figurativă nu se
exclud. Ele subzistă în arta bizantină, căci corespund ce1or două funcţii ale acesteia: prima
este cea de „a înfaţişa“ episoadele vieţi lui Hristos, de a le descrie în detaliu. A doua constă
în a o izola pe Maria ca personaj, pentru a fixa trăsăturile imaterialului pe reprezentări
materiale.
Astfel, în arta Antichităţii s-a ivit o mutaţie profundă. Rezultatul acestei mutaţii este arta
icoanei, rod al unei schematizări a subiectelor şi a formelor; cerută de caracterul suprafiresc
al adevărurilor de credinţă.
Asemenea simbolurilor din catacombe, şi tehnica acelor picturi, şi temele imaginilor
mariale îşi au originea în arta epocii. Reprezentarea Maicii cu Pruncul său a fost imaginată la
fel şi de către artiştii de la sfârşitul Antichităţii, şi de cei din Evul Mediu timpuriu. Chiar
dacă atitudinile lor par fireşti şi spontane, ele vestesc deja tipurile iconografice ale Fecioarei
cu Pruncul: pe o stelă funerară din Aquileea, o mamă, văzută din faţă, îşi ţine pruncul în
braţe; pe diferite medalii romane, împărăteasa îşi îmbrăţişează afectuos propriii săi copii sau
pe cei din orfelinatele a căror patroană este1; la Viena, într-o miniatură din manuscrisul
Facerii, o doică poartă in braţe copilul lui Putifar — pentru a nu cita decât câteva exemple.
Iar Andre Grabar conchide: „Este vorba, desigur, de imaginile altor mame, dar prin aceste
imagini de la sfârşitul Antichităţii (secolele II-III), oricare ar fi mamele înfăţişate, ne dăm
seama că imaginile realiste iniţiale ale Fecioarei cu Pruncul erau asemănătoare".
Icoanele se leagă, deci, de modele de la sfârşitul Antichităţii; dar aceste modele au slujit
în două feluri diferite. Pe de o parte, iconografia bizantină a păstrat motivele descriptive
pentru ciclurile narative, pe de altă parte, a reţinut şi izolat câteva motive caracteristice,
supunându-le însă ideilor „noii credinţe”.
Nimic nu ne indică momentul în care a început acest proces. Trebuie să presupunem
astfel că procesul de creare a tipurilor monologice este contemporan cu prima etapă de
dezvoltare a cultului Maicii Domnului, în secolele IV-V, fiind expresia acestui cult. Acestei
epoci trebuie să i se atribuie vechile modele care se află la originea renumitelor icoane din
Evul Mediu.
Chiar dacă procesul de creare a tipurilor mariologice este dificil de precizat din punct de
vedere istoric, în schimb, este limpede că principiile sunt cele care comandă atât această
evoluţie cât şi apariţia noilor tipuri.
Atunci când, după Sinodul din Efes, numărul icoanelor creşte, ele tind să exprime
măreţia Maicii Domnului, ceea ce are ca efect un aspect tot mai hieratic, care va caracteriza
arta bizantină din toate ţările şi din toate şcolile. într-adevăr, tainele credinţei şi dogmele
veşnice tind să se sustragă modelor şi gustului timpului, exprimându-se în forme stabile, ca
pentru a semnifica cele imuabile, cele nepieritoare. Aşa încât se constată că, începând din
secolul al Vl-lea, hieratismul se impune şi se fixează în „tipurile" de icoane care reflectă
diferitele aspecte principale ale teologiei mariale.
Aspectul teologic: Fecioara Maria este înainte de toate Theotokos (Kyriotissa). Acest
titlu este înscris pe fiecare icoană a Maicii Domnului pentru a arăta rolul său în istoria
mântuirii. Ea este Maica Fiului lui Dumnezeu, şi totul este folosit pentru a-i exprima măreţia.
Aspectul duhovnicesc se manifestă într-un alt tip de icoană care evocă rolul Maicii

10
Domnului ca mijlocitoare pentru oameni, şi anume tipul „Orantei cu braţele întinse".
Aceste două aspecte sunt prezente în fiecare icoană a „Panaghiei", a Preasfintei. Ele
alcătuiesc cei doi poli între care se înscriu celelalte subiecte ale numeroaselor tipuri
posterioare, precum şi diversitatea stilurilor pe care arta bizantină o înregistrează de-a lungul
evoluţiei sale multiseculare.

III. Iconografia marială în erminia picturii bizanzine12

1. Buna-Vestire

Icoana Bunei-Vestiri în erminia picturii bizantine este redată astfel: Case şi Prea
Sfânta Fecioară stând înaintea unui scaun, cu capul puţintel plecat, și cu o mână ţinând
mătase înfăşurată pe un fus, iar mâna dreaptă având-o întinsă către îngerul (Gavriil), care,
stând înaintea ei, cu dreapta o binecuvântează, iar cu stânga ţine |un toiag sau un crin. Şi
deasupra casei este cerul, şi din cer vine jos Sfântul Duh cu o rază peste capul Prea Sfintei
Fecioare.
2. Iosif văzând-o îngreuiată pe Născătoarea de Dumnezeu

Icoana aceasta în erminia picturii bizantine este redată astfel: Case, şi Prea Sfânta
Fecioara îngreuiată (stând uimită), şi înaintea ei Iosif, rezemându-se cu o mână pe toiag, şi
pe cealaltă având-o întinsă către dânsa, o priveşte cu chip îngrozit.
3. Întâlnirea Născătoarei de Dumnezeu cu Elisabeta

Casă şi înlăuntru Născătoarea de Dumnezeu cu Elisabeta, sărutându-se una cu alta; și în

cealaltă parte losif vorbind cu Zaharia; şi dinapoia lor un copil, având pe umăr un toiag cu o
coşniţă atârnată în vârf; şi de altă parte o iesle, la care mănâncă un asin legat.
4. Naşterea lui Hristos

Nu putem separa naşterea lui Hristos de Maica Sa. Iată cum e descrisă această scenă:
Peşterea şi într-însa, la partea cea dreaptă, Născătoarea de Dumnezeu îngenunchiată, punând
în iesle pe Hristos înfăşat ca un prunc; şi Iosif îngenunchiat de-a stânga, avându-şi mâinile
încrucişate la piept. Şi dinapoia ieslei un bou şi un asin, uitându-se la Hristos. Şi dinapoia
Prea Sfintei Fecioare şi a lui Iosif, păstorii ţinând toiege şi uitându-se cu mirare la Hristos; şi
dinafară de peşteră, (mai spre munte), oi multe şi păstori lângă ele, unul zicând cu fluierul, şi
alţii uitându-se în sus cu frică; şi deasupra lor un înger îi binecuvântează şi le vesteşte
naşterea lui Hristos. Și deasupra peşterii, prin nori, mulţime de îngeri, ţinând hârtii,
zic: ,,Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu, şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire”. Şi
steaua (pe cer), în mijlocul lor, desupra peşterii, având rază mare care se coboară în jos până
la capul lui Hristos. Şi dinspre cealaltă parte, după un colţ de munte, ivindu-se trei magi cu
îmbrăcăminte împărătească, cu coroane în cap, călări pe cai ţinând daruri în mâini şi
arătându-şi steaua unul altuia. (Când se pictează şi cele două femei care spală pruncul, una
este moaşa Zelemi, alta Salomeea).
12 Din „Erminia picturii bizantine” – Dionisie din Furna, Bucureşti, Editura Sophia, 2000

11
 5. Adormirea Maicii Domnului

Această icoană este descrisă foarte detailat: Casă şi în mijloc Prea Sfânta Fecioară
zăcând fără suflare, întinsă pe pat, cu mâinile strânse la piept în chipul crucii. Şi de o parte şi
alta a patului, sfeşnice cu făclii aprinse. Şi înaintea patului un evreu [anume Iefonias], cu
mâinile tăiate şi spânzurate de pat, iar înaintea lui un înger cu sabia goală. Şi la picioarele ei
apostolul Petru tămâind cu cădelniţă, iar la capul ei apostolul Pavel şi Ioan Teologul,
sărutând-o, și împrejur ceilalţi apostoli şi sfinţi ierarhi: Dionisie Areopagitul, Ierotei şi
Timotei ţinând în mâini Evanghelii; şi femei plângând. Şi deasupra ei Hristos, cu haine albe
ţinând sufletul ei (ca un prunc înfăşat) în braţele Lui. Şi împrejurul Lui lumină multă şi
mulţime de îngeri. Şi sus în văzduh, iarăşi cei doisprezece apostoli venind pi nori (de la
marginile lumii). Şi la dreapta casei, Ioan Damaschin, ţinând o hârtie zice: „După vrednicie,
ca pe un suflet, te-a primit pe tine cerul.” Şi la marginea de la stânga casei, Cosma Melodul,
ţinând în mână o hârtie, zice: „Femeie muritoare pe tine, cea mai presus de fire a lui
Dumnezeu Maică ştiindu-te“.
6. Zămislirea Născătoarei de Dumnezeu-Om

Case şi gradină cu multe feluri de copaci şi în mijioc sfânta Ana rugându-se şi un înger
(zburând) deasupra ei o binecuvântează. Şi din afară de grădină, pe un munte, Ioachim,
rugându-se, şi un înger de asemeni şi pe el îl binecuvântează.
7. Nașterea Maicii Domnului

Casă şi sfânta Ana culcată pe un pat sub plapumă, rezemându-se pe perne, şi două fete
o ţin de la spate, şi înaintea ei o altă fată o apără [făcându-i vânt] cu apărătoarea. Şi iarăşi
alte fete, ţinând în mâini (vase) cu bucate, ies afară pe uşă; şi din josul ei, alte fete, şezând,
spală prunca într-un lighean, iar altă fată leagănă prunca, care este [culcată] în leagăn.
8. Preoţii binecuvântând-o pe Sfânta Fecioară

Casă şi masă cu bucate; şi înaintea mesei Ioachim ţinând în braţe pe Prea Sfânta
fecioară, ca pe un prunc, iar dinapoia lui (stând) sfânta Ana. Şi trei preoţi, şezând la masă şi
privind-o pe Prea Sfânta Fecioară, o binecuvântează.
9. Intrarea în Biserică a Maicii Domnului

Templu (mare) şi la margine, în faţa uşii, pe cele trei trepte, proorocul Zaharia,
îmbrăcat cu veşminte arhiereşti şi stând [cu cuviinţă], îşi întinde mâinile înainte; şi Prea
Sfânta Fecioară, fiind de trei ani, se suie pe trepte înaintea lui, având o mână întinsă către el,
şi în cealaltă ţinând o făclioară. Şi dinapoia ei Ioachim şi Ana, uitându-se unul la altul şi
arătându-şi-o. Şi lângă ei mulţime de fecioare purtând făclii. Şi deasupra templului un
baldachin frumos [împodobit], sub care şezând Prea Sfânta Fecioară primeşte pâinea pe care
arhanghelul Gavriil i-o aduce, şi-o binecuvântează.3
10.Iosif primind pe Prea Sfânta Fecioară

12
 Templu şi înăuntru proorocul Zaharia binecuvântând; şi dinapoia lui alţi preoti,
arătând-o unul către altul pe Prea Sfânta Fecioara, şi înaintea lor Iosif purtând toiag înfrunzit
şi luând-o de mână, iar înapoia lui alți oameni.
11.Îngroparea Născătoarei de Dumnezeu

Mormânt şi înlăuntru apostolul Petru, ţinând-o de cap pe Prea Sfânta Fecioară şi Pavel
dinafară, ţinând-o de picioare; şi Ioan Teologul o sărută, iar ceilalţi apostoli purtând făclii,
plâng împrejurul ei.
12.Mutarea Născătoarei de Dumnezeu

Știm că Maica Domnului a fost înălțată la cer, nu s-a înălțat singură. Iată cum e
descrisă această icoană: Cerul şi deasupra pe nori Prea Sfânta Fecioară mergând în sus în
văzduh, (stând în cearcăn pe tron cu 24 de îngeri în jur), iar Toma, pe nori lângă dânsa,
primeşte brâul din mâinile ei. Şi jos pe pământ! mormânt deschis şi deşert, şi apostolii
primprejur uimindu-se; şi iarăşi Toma în mijlocul lor, ţinând în mână un brâu, îl arată lor..
13.Izvorul tămăduirilor sau dătător de viaţă

Havuz cu totul de aur şi, deasupra în nori, ţinută de doi îngeri împreună cu alţi mulţi
sfinţi îngeri - Născătoarea de Dumnezeu, [din care iese multă lumina, având razele slobozite
în havuz. Şi Născătoarea de Dumnezeu], avându-şi mâinile întinse în sus, are înaintea ei pe
Hristos (prunc) binecuvântând într-o parte si în cealaltă purte, și care, având pe piept
Evanghelie, zice: „Eu sunt apa cea vie". Şi iarăşi doi îngeri înând cu câte o mână o coroană
deasupra capului ei, şi cu cealaltă hârtii, într-una zicând: „Bucură-te, izvorul cel neîntinat şi
purtător de viaţă"; iar hârtia celuilalt zice: .Bucură-te, crin prea curat şi de Dumnezeu
primilor".
Iar din josul havuzului, un bazin mare de piatră, cu apă şi trei peşti înlăuntru. Şi de o
parte şi de cealaltă parte a bazinului, patriarhi, arhierei, preoţi, diaconi, împărați și
împărătese, domni şi domniţe se spală şi beau din cupe şi pahare, şi alţi mulţi bolnavi şi
slăbănogi bând de asemenea, iar un preot, cu crucea, stropindu-i. Şi un îndrăcit ținându-se
înaintea acestora;
În continuare se arată detalii despre icoanele făcute după codacele și icoasele din din
Acatistul Bunei-Vestiri al Maicii Domnului.

14.Chipul şi statura Născătoarei de Dumnezeu

Se spune că prea sfânta de Dumnezeu Născătoarea a fost de statură mijlocie, deși unii
zic că ar fi fost de 3 coți. Fața o avea nici rotundă, nici ascuțită, dar întru-câtva prelungă.
Chipul îi era de culoarea grâului, cu părul ascuns, gălbui, cu ochii vioi și curați, având în ei
vederi gălbuie, de culoarea olivelor, cu sprncenele încovoiate, lungi și puțin negre. Nasul
ceva mai lung, cu nările mijlocii, iar buzele trandafirii, cu mâinile lungărețe și cu degetele
asemenea. Toată ființa ei era simplă, fără de mândrie sau vreo împodobire omenească, ci
smerită, neprefăcută și fără de prihană, cu îmbrăcăminte cuviincioasă, iubind veșmintele
numai cu un fel de vopseală, după cum omoforul care se află în biserica ei (Chalkopatrii) o

13
mărturisește. În afară de acestea și mai presus de toate, era într-însa multă frumusețe divină.

IV. Reprezentări ale Maicii Domnului în Biserică

Tradiția creștină și evlavia credincioșilor au făcut ca fiecare biserică să aibă în

patrimoniul său măcar o icoană a Maicii Domnului, icoană la care au căzut în genunchi, în
vreme de încercare, generații și generații de creștini. Folosul și binecuvântarea primită au
făcut ca multe dintre aceste icoane să fie cunoscute după faptele minunate care s-au petrecut
cu ele. Nu dorința de senzațional a adunat în izvoarele istorice mărturii despre minunile
Maicii Domnului prin icoanele sale, ci dragostea pentru Fecioara Maria. 13

1. Zămislirea Fecioarei

Încă din prima clipă a existenței Fecioarei, umbrele lumii noastre pământești se
risipesc. Totul se umple de lumină. ”Firea pământenilor lăudându-se cu tine, stăpână, ceea ce
singură ești mai presus de toate se bucură cu dumnezeiască cuviință și propovăduiește
uimitoarele minuni ale curăției tale şi cu veselie cântând, pe tine, dumnezeiască mireasă, te
măreşte.”14
Scena întâlnirii dintre Ioachim şi Ana nu apare în arta creştină decât în secolul al X-
lea, în aceeaşi perioadă în care şi praznicul pătrunde în viaţa liturgică a Răsăritului. Sursele
sale literare sunt însă mai vechi. Protoevanghelia lui Iacob este din secolul al Il-lea, slujba
praznicului alcătuita de Sfântul Andrei Criteanul este din secolul al VIII-lea. Dar în acea
epocă, praznicul nu era prea răspândit. De abia în 1166 este inclus oficial, prin decret
imperial, în calendarul liturgic, şi doar ca praznic de rangul doi, adică nefăcând parte din cele
douăsprezece mari praznice împărăteşti ale Bisericii Ortodoxe.
Scena întâlnirii lor începe atunci să fie zugrăvită pe pereţii bisericilor în cadrul
ciclurilor vieţii Maicii Domnului, expresie a unei evlavii foarte răspândite în Bizanţ, ca şi în
Rusia. Un alt motiv este mai vechi, din secolul al VI-lea. Sfânta Ana o ţine în braţe, după
modelul Hodighitriei, pe Maria, care poartă maforionul asemenea unei femei adulte. Acest
tip de icoană era frecvent mai ales în Bizanţ, în secolele XIV-XVL.
Icoana întâlnirii se inspiră până în cele mai mici detalii din indicaţiile date de apocrife.
Ea ne înfăţişează momentul în care cei doi părinţi se întâlnesc pentru a-şi împărtăşi mesajul
îngerului. Şi, în bucuria lor, se strâng în braţe. Uneori Ana, peste fire de fericită, se înalţă de
la pământ, căci marea dorinţă a vieţii sale era pe cale să se împlinească, după atâţia ani de
aşteptare şi de suferinţă.
„Zămislind Ana cea stearpă, mai presus de orice nădejde, rod, pe Fecioara care avea să
nască pe Dumnezeu cu trup, tresaltă de veselie, se luminează, dănţuieşte şi se bucură,
cântând cu glas mare: toate seminţiile lui Israel bucuraţi-vă împreună cu mine, că port în
pântece şi lepăd ruşinea nenaşterii de fii, precum a voit Făcătorul de bine, Care a auzit
rugăciunea mea şi a vindecat inima mea cea plină de durere, prin durerile naşterii celei dorite

13 Nicolae Pintilie – ”Mângâietoarea Moldovei – Icoana Maicii Domnului din Catedrala Mitropolitană de la Iași”
14 Cântarea 1, glasul al 2-lea - Canon de rugăciune către Sfânta Ana la Praznicul Zămislirii Sfintei Fecioare Maria de către Sfânta
Ana

14
de mine.” (Dintre Stihirile ce se cântă la Vecernie)
În spatele celor două personaje, apar arhitecturi care deseori reprezintă o minunată
poartă — după Pseudo-Matei ar fi vorba de Poarta Frumoasă, poarta Templului unde mai
târziu ologul avea să fie tămăduit de Petru (Fapte 3, 2). Într-adevăr, în Apus era singurul mod
de a se imagina zămislirea neprihănită a Măriei. Şi, deşi eroarea a fost condamnată de
teologi, se repeta că Maria a fost concepută în clipa sărutului dintre Ana şi Ioachim. În
iconografia bizantină, zămislirea Sfintei Ana este văzută cu mai mult realism: în spatele
celor două personaje se vede printr-o uşă deschisă, un pat, simbol al iubirii conjugale.
În plus, vălul roşu întins între acoperişurile arhitecturilor, simbol frecvent în
iconografia praznicelor bizantine, arată că scena se petrece în interiorul casei, ceea ce
completează reprezentarea patului conjugal. Astfel, întâlnirea în faţa Porţii Frumoase capătă
un sens simbolic, cel al zămislirii tainice după voia lui Dumnezeu.
Mai târziu, în secolele XVI-XVIII, subiectul principal este îmbogăţit prin două mici
scene în colţurile de sus ale icoanei: în stânga îl vedem pe Ioachim
în pustie, în mijlocul turmei sale iar îngerul îi vesteşte că soţia sa va zămisli un copil.
De cealaltă, parte, o vedem pe Sfânta Ana într-o grădină cu flori; privind cuibul păsărelelor
şi gândindu-se la sterpiciunea ei, este mişcată până la lacrimi şi-L imploră pe Dumnezeu să-i
dăruiască un copil. În spatele tufişurilor apare deja îngerul Domnului ca să-i vestească că
ruga sa a fost ascultată.
Folosind detalii provenite din povestirea apocrifă, tradiția iconografică a dat acestei
scene, ca şi atâtor alte icoane, un caracter narativ. Sensul simbolic se estompează în favoarea
unei meditaţii concrete asupra evenimentului, care devine în felul acesta mai apropiat de noi.
Astfel, reflectând taina zămislirii Măriei, icoana participă la sărbătoarea în care întreaga
zidire se bucură de zorii mântuirii.
„Astăzi legăturile nerodirii de fii se dezleagă; că Dumnezeu, auzind pe Ioachim şi
Ana, mai presus de orice nădejde le-a făgăduit lămurit că vor naşte pe fiica lui Dumnezeu,
din care S-a născut Cel necuprins, om făcându-Se, poruncind îngerului să-i strige: „Bucură-
te cea plină de har, Domnul este cu tine!”15.
„Ceata prorocească de demult a propovăduit de mai înainte pe curata, cea fără prihană
şi fiica lui Dumnezeu, Fecioara, pe care Ana a zămislit-o, stearpă fiind şi neroditoare. Pe
aceasta cu bucuria inimii astăzi să o fericim cei ce ne-am mântuit printr-însa, ca pe ceea ce
singură este fără prihană.”16

2. Iconografia Naşterii Maicii Domnului

Cele mai vechi opere care tratează acest subiect, un diptic din secolul al Vl-lea păstrat
la Sankt Petersburg şi o frescă din biserica Santa Maria Anti- qua din Forumul Roman, arată
compoziţia ca fiind foarte apropiată de cea a Naşterii lui Hristos. Diferenţa constă în faptul
că aceasta are ca fundal peştera şi muntele, în timp ce Naşterea Fecioarei se petrece în
interiorul unei case ale cărei structuri arhitecturale apar în fundal. întrucât perspectiva
inversă nu permite reprezentarea unui interior, acesta este indicat prin simbolul vălului roşu
atârnat peste faţadele construcţiilor. Dar ambele reprezentări, şi cea a Naşterii lui Hristos şi
cea a Naşterii Fecioarei, îşi au originea în imaginile păgâne care înfăţişează încăperea în care

15 Troparul din 9 decembrie, glas 4

16 Utrenie, Sedealna, glas 1.

15
se naşte un personaj important. Ca şi în icoanele celorlalte sărbători, cea a Naşterii Fecioarei
a fost îmbogăţită cu elemente folclorice, în detrimentul sensului teologic al scenei, care are
deja în sine caracterul unei picturi de gen. Pe un pat mare stă culcată Ana, care tocmai i-a dat
naştere Măriei.
Aceasta se află în braţele a două slujnice care se pregătesc să o îmbăieze.
Prunca nou-născută este uneori înfăşată în scutece, alteori îmbrăcată în maforionul cu
cele trei stele, aşa cum va fi zugrăvită mai târziu, la vârsta adultă. Iconograful sugerează
astfel o interpretare: el vrea să sublinieze că nu este vorba de un simplu nou-născut, ci de
aceea care încă din prima clipă avieţii sale era aleasă să fie Maica Fiului lui Dumnezeu. De
aceea scena se petrece într-un cadru special: un personaj 17 se apropie de pat pentru a aduce 0
doctorie, slujitoarele aduc mâncăruri şi băuturi pentru a o întări pe lăuză şi în sfârşit, Sfântul
Ioachim, căruia pare a nu-i fi îngăduit să asiste la acest eveniment, priveşte printr-o uşă sau
printr-o fereastră situată uneori în partea de sus a clădirii.18
Dacă nu ar fi textele slujbelor, iconografia Naşterii Maicii Domnului ar risca să
alunece către stilul înduioşător dar prea lumesc al Evului Mediu. Aşa că doar interpretând-o
prin intermediul acestor texte putem înţelege sensul teologic al scenei care se deschide în
faţa ochilor noştri ca un al doilea plan în fundalul povestirii relatate. Textele menţionează
mai întâi cazun asemănătoare din Vechiul Testament: Sara, mama lui Iacov, Ana, mama lui
Samuel, şi, în sfîrşit, Elisabeta, mama lui Ioan Botezătorul, ca prefigurări ale mamei Măriei.
îndelungata lor sterilitate a slujit totodată pentru a dezvălui grija plină de milostivire a lui
Dumnezeu faţă de oameni.
Şi totuşi, Naşterea Fecioarei este mai mult decât o simplă scenă, căci Ana a fost
scăpată de sterpiciune pentru a da naştere unei Fecioare care va aduce pe lume pe Dumnezeu
întrupat. în ea se manifestă şi firea noastră omenească, care încetează de a mai fi stearpă şi
începe să poarte rodul harului.
„Măcar că prin vrerea lui Dumnezeu şi alte fericite femei sterpe au odrăs- lit, dar Mana
a strălucit mai presus decât toţi cei născuţi, cu dumnezeiască cuviinţă. Căci din maică
neroditoare în chip preamărit născându-se, a născut cu trup pe Dumnezeul tuturor mai presus
de fire, din pântece fără de sămânţă; singură fiind uşă a Unuia Născut Fiului lui Dumnezeu,
prin care trecând încuiată a păzit-o. Şi toate cu înţelepciune tocmindu-le, precum însuşi ştie,
tuturor oamenilor a lucrat mântuire”19
Naşterea minunată a Sfintei Fecioare nu este un act arbitrar al voii lui Dumnezeu care
întrerupe brusc cursul istoriei, ci trebuie văzută ca un pas înainte în această mişcare de iubire
a lui Dumnezeu către oameni pentru a le aduce mântuirea. Este o taină care se deschide către
o taină mai mare, când această făptură se va învoi să fie „chivotul lui Dumnezeu, cămara
împăratu- lui“. întrucât numele Măriei cuprinde întreaga istorie a vieţii dumnezeieşti în lume,
strămoşii săi, de la David până la Ioachim şi Ana, pot fi aşadar numiţi „Părinţi după trup ai
Domnului".
„Veniţi, toţi credincioşii, către Preasfânta Fecioară să alergăm: iată că se naşte cu
adevărat cea care încă din pântece a fost aleasă pentru a fi Maica lui Dumnezeu, comoara
fecioriei, toiagul lui Aaron care a odrăslit din rădăcina lui lesei, cea vestită de prooroci, pe
care au rodit-o drepţii Ioachim şi Ana; în ziua naşterii sale lumea se înnoieşte, Biserica se
17 Personaj inclus grupului purtătoarelor de daruri sau o femeie ce aduce Anei un mic vas cu o băutură. Ioachim apare frecvent
în pictura post-bizantină in cadrul scenei respective, dar cu nimb şi în alte atitudini
18 În mozaicul de la Daphni (Atena) Ioachim nici nu este înfăţişat.
19 Condac, glasul 4. 21 noiembrie

16
înveşmântează cu frumuseţea sa, ea este templul cel sfânt, chivotul lui Dumnezeu, potirul
feciorelnic, cămara împăratului. In ea se împlineşte taina de nepătruns a unirii negrăite a
celor două firi în persoana lui Hristos; închinându-ne Lui, slăvim naşterea preacurată a
Fecioarei."
Astfel, în taina ascunsă sub vălul unei simple scene din viaţa tuturor oamenilor, în
lumina Scripturii şi a liturghiei se dezvăluie bogăţia acestei icoane, care devine luminoasă şi
strălucind de bucurie, căci în Mafia este deja prezent Iisus, Hristosul pe Care II va purta în
sânul ei.
„Naşterea ta, de Dumnezeu Născătoare Fecioară, bucurie a vestit la toată lumea; că din
tine a răsărit Soarele dreptăţii, Hristos Dumnezeul nostru. Şi dezlegând blestemul, a dat
binecuvântare; şi stricând moartea, ne-a dăruit nouă viată veşnică.”

3. Icoana Intrării în Biserică

Şi pentru Intrarea în Biserică, arta religioasă urmează iarăşi cu fidelitate evoluţia vieţii
liturgice, mai ales în secolele VIII şi IX. Astfel, chiar dacă textele apocrife erau bine
cunoscute în secolele V şi VI, cde mai vechi imagini ale sărbătorii înfăţişează un alt subiect,
de exemplu Buna Vestire. Prima reprezentare sigură a acestei sărbători se păstrează într-o
biserică rupestră din Cappadoda, ale cărei fresce, începând din secolul al IX-lea, reflectă
influenţa Constantinopolului fie prin conţinutul lor, fie prin tehnică.
Amploarea luată de evlavia marială după criza iconoclastă se observă şi în ciclurile
închinate Maicii Domnului, din ce în ce mai dezvoltate, ca şi în zugrăvirea icoanelor. Dar,
chiar dacă acest subiect servea de obicei ca icoana a praznicului, aşezată în biserică spre
închinare, nu era totuşi la fel de popular şi de frecvent întâlnit ca celelalte teme. In secolele
XVI şi XVII, această scenă, împreună cu altele din viaţa Maicii Domnului, facea parte din
icoanele mari, de tipul „tratat de teologie", alcătuite pentru a ilustra taina întrupării lui
Hristos.

a. Curtea templului

Scena o înfăţişează pe Maria, condusă de părinţii săi şi însoţită de şapte fecioare, în

momentul în care se apropie de preotul Zaharia, tatăl lui Ioan Botezătorul. Mişcarea acestui
cortegiu merge de la stânga la dreapta (văzut din interiorul icoanei, de la dreapta la stânga)
conform principiului aproape general al iconografiei potrivit căruia personajul principal se
află în dreapta. Este ciudat că uneori mişcarea merge în celălalt sens, poate pentru că grupul
se îndreaptă spre Sfânta Sfintelor. Iconograful voia să sublinieze astfel că mişcarea îşi avea
capătul în partea cea mai importantă a templului. Scena se petrece în interiorul curţii
templului, indicată de vălul roşu. Faţadele şi porticurile nu au nimic comun cu un templu
oriental, ci amintesc, dimpotrivă, bisericile ortodoxe şi în special pe cele ruseşti, având
deseori chiar şi cupole cu bulb.
După interpretarea lui Origen1, cele trei părţi ale templului simbolizează cele trei
trepte ale vieţii duhovniceşti. Şi cele trei cărţi ale lui Solomon din Scriptură nf Pildele,
Ecleziastul şi Cântarea Cântărilor — primesc în Patristică această semnificaţie, simbolizând
curăţirea, iluminarea şi unirea cu Dumnezeu.
Curtea templului reprezintă aşadar prima treaptă, viaţa activă a omului care trebuie să

17
se elibereze de patimi (apatheiâ). Ioachim şi Ana pătrund împreună cu Maria în această curte
pentru a-şi încredinţa copila preotului. In gesturile lor se ghiceşte hotărârea de a-şi oferi fiica
spre a-L sluji pe Dumnezeu. Poate că se gândeau că fetiţa de trei ani se putea întoarce către
părinţii săi, de teamă că-i pierde. Aşa că sosesc în cortegiu solemn, însoţiţi de şapte fecioare
purtătoare de candele aprinse.
„Ana aduce cu veselie în Templul lui Dumnezeu harul cel dumnezeiesc cu adevărat,
pe curata, pururea Fecioara, care i-a fost făgăduită. Chemând ca să meargă înaintea ei
fecioare purtând făclii şi zicând: «Mergi, fiică, ca să fii Celui ce te-a dat şi prinos şi tămâie
cu bun miros; intră în cele în care nu se intră şi cunoaște Tainele şi te găteşte să fii lui lisus
Hristos sălășluire, Celui ce dăruieşte lumii mare milă.»” 20

b. Intrarea în Sfânta

În faţa intrării în cea de-a doua parte a templului, Zaharia, in veşminte preoţeşti,
aşteaptă cortegiul. Bl stă pe prima treaptă a unei scări cu cincisprezece trepte, evocând cei
cincisprezece psalmi „ai treptelor", care duce la Sfânta Sfintelor 21. Astfel este simbolizată cea
de-a doua treaptă a vieţii duhovniceşti, vederea lui Dumnezeu în creaţie care duce la unirea
cu Dumnezeu. Fecioara se apropie de Zaharia iară teama şi fără şovăială şi ridică mâinile
către el cerând să fie dusă înăuntrul templului. „Bucură-se cerul şi pământul, văzând Cerul
cel înţelegător mergând în dumnezeiescul locaş a se hrăni cu cinste, pe singura Fecioară fără
de prihană. Către care, mirându-se, Zaharia a strigat: Uşa Domnului, uşile Templului deschid
ţie; bucurându-te, dănţuieşte într-însul. Că am cunoscut şi am crezut că iată mântuirea lui
Israel va ,veni lămurit şi se va naşte din tine Dumnezeu Cuvântul, dăruind lumii mare
milă.”22

c. Sfânta Sfintelor

Vedem Fecioara a doua oara în partea de sus a arhitecturilor, aşezată pe treapta

superioară a scării, în faţa altarului. Porţile acestuia sunt închise, căci este simbolul vederii
curate a lui Dumnezeu, care nu este cu putinţă decât intru Cuvântul. Maria se pregăteşte
pentru această vedere, în faţa altarului încă închis 23. Căci trebuie spus că ea însăşi va fi
această Sfântă a Sfintelor unde Se va sălăşlui Dumnezeu. Hrănită cu pâine cerească adusă de
un înger, ea va creşte pentru această chemare.
În Sfânta Sfintelor, sfânta şi cea fără prihană, cu Duhul Sfânt se aduce şi prin înger se
hrăneşte, ceea ce cu adevărat este preasfântă Biserică a Sfântului Dumnezeului nostru, Celui
ce a sfinţit toate cu intrarea ei şi a îndumnezeit firea oamenilor cea alunecată." 24
În pofida staturii sale de copil, Fecioara este înfăţişată deja ca o persoană adultă. Ea
poartă maforionul, acea mantie de un roşu cafeniu închis pe care o regăsim în toate icoanele
Maicii Domnului. Prin intrarea sa în templu, ea este deja închinată Celui pe Care îl va purta
ca maică. Nu este oare caracteristica vârstei adulte de a te dărui pe deplin şi fără rezerve
îndatoririi tale?
20 Stihoavnă, glas 5, 21 noiembrie
21 Pseudo-Matei precizează că Maria a urcat în fugă cele cincisprezece trepte ale altarului (cap- IV).
22 Stihoavnă, glas 5, 21 noiembrie
23 Uneori stă pe un tron sau sub un baldachin.
24 Vecernia Mare, 21 noiembrie, stihire glas 4,

18
 „Astăzi în Templu este adusă Fecioara cea cu totul fără prihană, spre sălăşluirea
împăratului a toate, Dumnezeul şi hrănitorul a toată viaţa noastră. Astăzi sfinţenia cea
preacurată, ca o junice de trei ani, în Sfintele Sfintelor este adusă. Acesteia să-i strigăm ca
îngerul: Bucură-te ceea ce numai tu singură eşti între femei binecuvântată." 25
Relatările lui Pseudo-Iacob au exercitat cea mai mare influenţă asupra artei şi
liturghiei sărbătorii. Dar pentru a descrie viaţa Maicii Domnului în templu, se mărgineşte la
câteva cuvinte: „curată ca o porumbiţă, primea hrană din mâna unui înger" (VIII, 1). O altă
apocrifă, cea a lui Pseudo-Ma- tei, este cea care, într-o epocă în care prosperau mănăstirile de
maici, schiţează un portret al Măriei, fecioară model pentru cei care se consacră lui
Dumnezeu. Acest text ne arată în ce fel dezvoltarea monahismului a permis să se înţeleagă
mai bine măreţia Maicii Domnului şi totodată, atracţia pe care a exercitat-o ea, ca Regina
virginum, asupra fecioarelor creştine. Acest ideal se aseamănă celui pe care Sfântul Atanasie
îl propusese fecioarelor din Egipt, sau celui pe care Sfântul Ambrozie, urmându-i, l-a oferit
în scrierile sale despre feciorie. Dar trebuie reţinut că nici unul, nici celălalt nu ştiau despre
această aşa-zisă şedere a Măriei în templu. Rămâne să vedem în ce fel îşi închipuia acea
epocă şederea Măriei în templu şi modul în care acest tablou apare ca o proiecţie a
prezentului de atunci asupra trecutului: viaţa în templu este înfăţişată potrivit vieţii monahale
din vremea respectivă.

4. Iconografia Bunei Vestiri

Știm că Buna Vestire era prăznuită încă dinainte dc secolul al IV-lea. Cu toate acestea,
reprezentarea scenei aşa cum este ea descrisă in Evanghelia după Sf. Luca nu apare în
picturile din catacombe. Imaginea din catacomba Priscillei de la Roma ne înfăţişează un
tânăr care stă în faţa unei femei aşezate pe un tron şi ţinând un prunc pe genunchi. Această
femeie o înfăţişează fără îndoială pe Maica Domnului, dar prezenţa pruncului, precum şi
steaua de deasupra grupului pun sub semnul întrebării, după părerea mea, teoria potrivit
căreia ar fi vorba despre scena Bunei Vestiri. Nici închinarea Magilor, din aceeaşi
catacombă, nu ne permite să o interpretăm cu certitudine ca reprezentare a Bunei Vestiri. Cât
despre personajul care stă în faţa Maicii Domnului, trebuie să ne amintim că pictura primelor
veacuri îi înfăţişa pe îngeri ca pe nişte tineri înveşmântaţi în hiton şi ţinând în mâna toiagul
de păstor sau o lance. De abia în secolul al V-lea se precizează iconografia îngerilor şi aripile
devin atributul lor caracteristic. Aşadar, ceea ce ne duce la concluzia unui alt sens al
reprezentării numite a „Bunei Vestiri" sunt şi elementele compoziţiei celor două picturi, nu
numai prezenţa tânărului înfăţişat fără aripi în faţa Maicii Domnului.
După Sinodul din Efes (431), două tendinţe contribuie la formarea tipului iconografic
al Bunei Vestiri. Una din aceste tendinţe se datorează influenţei apocrifelor, în special
Protoevangheliei lui Iacob şi celei a lui Pseudo-Matei care, prin multe amănunte, îmbogăţesc
în mod cert compoziţia. O altă tendinţă provine din evoluţia artei bizantine însăşi. în acea
epocă, civilizaţia imperiului şi idealul său de frumuseţe şi de măreţie sunt cele care
furnizează formele şi elementele decorative ale artei şi duc la elaborarea unei imagini
maiestuoase, tipice artei bizantine şi care-şi atinge expresia sa cea mai înaltă odată cu vârsta
ei de aur din epoca lui Iustinian, în secolul al Vl-lea.
Această concepţie se manifestă cu claritate în mozaicurile de pe arcul triumfal de la
25 Laudă, glasul 2, 21 noiembrie.

19
Santa Maria Maggiore din Roma, cele dintâi reprezentări cuprinzând toate elementele unei
Bune Vestiri. Limbajul său nu este atât cel al Evangheliei cât cel al artei imperiale.
Mozaicul o înfăţişează pe Maica Domnului pe tron, într-o atitudine maiestuoasă. Este
îmbrăcată ca o împărăteasă şi înconjurată de îngeri şi de femei a căror simbolistică nu este
încă lămurită de istorici. Deasupra acestei scene este înfăţişat, asemenea zeiţei victoriei Nike
din arta imperială, arhaghelul Gavriil, şi porumbelul. La picioarele Mariei se află un paner
plin cu lână stacojie din care, potrivit apocrifelor, e ţesut perdeaua templului. Acest motiv al
slujirii templului va persista încă multă vreme în iconografia Bunei Vestiri, în timp ce
reprezentarea arhanghelului care coboară va fi abandonată.
Reprezentările Bunei Vestiri până la iconoclasm, puţin numeroase şi prezente doar în
sculptură sau miniaturi, arată încă de pe atunci tipul ei clasic. Arhanghelul se apropie din
stânga şi-şi exprimă mesajul prin gestul său de binecuvântare. Fecioara stă în picioare în faţa
unui tron, într-o atitudine fermă şi plină de demnitate. în fundal se zăresc structuri
arhitecturale foarte simplificate, în formă de portic. Sobrietatea compoziţiei, caracterul său
mai curând static şi mişcările moderate reflectă cu claritate stilul imperial căruia îi aparţin
aceste opere. Această concepţie nu exprimă doar un ideal de măreţie; prin abstractizarea
detaliilor istorice şi narative este mai ales o reflectare a teologiei, a dogmei. Această
concepţie se va menţine în iconografie până în secolul al XlII-lea.

a. Modelul teologic: Buna Vestire de la Ustiug

Una din cele mai de seamă lucrări aparţinând acestui stil este icoana Bunei Vestiri de
la Ustiug, din secolul al XlI-lea, din Şcoala de la Novgorod, numită şi „Maica Domnului a
întrupării.
Caracterul său este subliniat de fondul de aur, loc al tainei şi simbol al luminii lui
Dumnezeu. Acest fond de aur transpune scena din lumea pământească în slava lui
Dumnezeu.
în partea de sus a icoanei, în emisfera cerească, apare Dumnezeu Tatăl, înconjurat de
Serafimi.
Potrivit textului din Daniel, este numit „Cel vechi de zile” „îmbrăcăminte Lui era albă
ca zăpada, iar părul capului Său curat ca lâna; tronul Său, flăcări de foc”(Dn 7, 9).
Introducând pentru prima oară acest motiv veterotes. tamentar, icoana arată aspectul treimic
al Bunei Vestiri. în marea Sa milostivire, Dumnezeu Se uneşte cu oamenii, şi această operă
mântuitoare este lucrarea celor trei Persoane existente într-o unică fire dumnezeiască.
„O, taină! Chipul deşertării este neştiut, iar chipul zămislirii este negrăit, îngerul
slujeşte minunii; pântecele fecioresc primeşte pe Fiul, iar Duhul cel Sfânt de sus se trimite.
Tatăl din cer binevoieşte şi întruparea se săvârşeşte după sfatul cel veşnic. întru care şi prin
care izbăviţi fiind, împreună cu Gavriil, către Fecioara să strigăm: Bucură-te ceea ce eşti
plină de har, Domnul este cu tine/*1
În faţa Maicii Domnului stă arhanghelul Gavriil, rostind cuvintele Bunei Vestiri (Lc
26-38). Veşmintele sale par uşoare, aeriene, potrivite firii sale netrupeşti. Privirea ochilor săi
mari şi gestul mâinii, reţinut şi respectuos, sunt îndreptate către Maria. Fiinţa spirituală se
adresează făpturii pământeşti cu multă smerenie, căci ştie că Fecioara avea să fie Templul
Celui Prea înalt, al Cărui slujitor este el. Şi mai ştie că de ea, de răspunsul ei depinde soarta
întregii omeniri.

20
 „Trimis a fost din cer Gavriil arhanghelul, să binevestească Fecioarei zămislirea.. .şi
cugeta întru sine, de minune spăimântându-se: Cum Cel ce este necuprins intru cele de sus,
din Fecioara va să se nască? Cel ce are scaun cerul şi aşternut picioarelor pământul, în
pântece de fecioară încape. Spre Care cei cu câte şase aripi şi cei cu ochi mulţi a privi nu pot,
Acela numai prin cuvânt a se întrupa dintr-însa a binevoit! Al lui Dumnezeu este cuvântul
acesta.” (Vecernia Mare la Buna vestire, glas 6)
Fecioara, stând in picioare, îşi apleacă capul către arhanghel într-o atitudine plină de
graţie. Chipul său cu ochi mari şi cu sprâncenele bine conturate, întors către privitor, exprimă
emoţia şi bucuria acelei clipe. Ascultându-l, ea continuă să toarcă lâna pentru perdeaua
templului, în timp ce mâna sa dreaptă se ridică către Fiul său, ale Cărui contururi se ghicesc
prin maforionul de un roşu intens, contrastând cu albastrul închis al veşmântului de dedesubt.
Este pentru prima oară când un iconograf anonim din secolul al Xll-lea înfăţişează
taina întrupării schiţând cu trăsături fine Pruncul pe pieptul Maicii Sale. Prototipul acestui
motiv a fost căutat în mozaicul din biserica Adormirii Maicii Domnului sau în Ntkopeia de la
Constantinopol, dar ni se pare mai probabil ca artistul să se fi inspirat din cântările liturgice:
„«.Marele voievod al puterilor îngereşti a fost trimis de Dumnezeu atotţi- itorul către
curata şi Fecioara, să-i binevestească minunea cea neobişnuită şi nespusă: că Dumnezeu se
va face din ea prunc ca om, fără de sămânţă, ca să zidească din nou tot neamul omenesc.
Popoarelor, vestiţi înnoirea lumii“ .

b. Modelul narativ

Către secolul al XIV-lea, sub influenţa imnelor liturgice şi a numeroaselor panegirice

ale praznicului, o nouă concepţie îşi face apariţia în iconografia Bunei Vestiri. Intr-un stil
dinamic, ea exprimă mai puţin normele mariologice ale primelor sinoade, aşa cum fusese
cazul mai înainte, şi mai curând dialogul dintre arhanghelul Gavriil şi Fecioara, iar în acest
dialog apare drama personală a Maicii lui Dumnezeu şi a Fiului Său. Graţie acestei opţiuni,
caracterul static al vechii compoziţii se preschimbă într-o compoziţie dinamică în care
mişcarea cuprinde toate elementele.
Arhanghelul nu mai stă în picioare în faţa Fecioarei, ci coboară din cer sau înaintează
cu elan către ea. Gestul mâinii sale, aripile, veşmintele participă la mişcare. Fecioara, cel mai
adesea aşezată pe tron, îşi exprimă uimirea în faţa acestui oaspete ceresc; este tulburată,
manifesta teama făpturii atinse de taina lui Dumnezeu. Câteodată, schiţează un gest de
consimţământ sau lasă lâna purpurie să-i alunece din mână. Arhitecturile sunt şi ele
transformate: într-o mişcare încă şi mai accentuată de perspectiva inversă, simplele porticuri
devin construcţii imaginare care te duc cu gândul la un templu, simbol al Fecioarei însăşi.
Prin această orientare estetică, întreaga scenă devine o lume închisă. Gesturile şi privirile
rămân in interiorul scenei şi nu se mai îndreaptă către privitor, care contemplă dinafară.
Este surprinzător că adevăratul actor al scenei Bunei Vestiri, cel de care depinde totul,
Duhul Sfânt, a treia Persoană a Treimii, este înfaţişat într-un mod foarte discret. Acest fapt
corespunde relatării evanghelice, unde este doar menţionat. Iar aceasta corespunde şi
caracterului însuşi al Persoanei dumnezeieşti. De altfel, Duhul este aproape întotdeauna
absent din operele primelor veacuri. Mozaicul de la Santa Maria Maggiore poate fi
considerat din acest punct de vedere drept o excepţie. Putem vedea, poate, în aceasta
influenţa unei speculaţii a Părinţilor greci, care căutau să ştie în ce mod s-a realizat

21
zămislirea Fiului lui Dumnezeu de către Maica Domnului.
Mai mulţi autori au propus teza potrivit căreia Fecioara ar fi primit Cuvântul prin
ascultare, auzind vorbele îngerului. Astfel, Efrem Şirul compară căderea neamului omenesc,
provocată de cele ascultate de Eva, cu mântuirea, care este rodul ascultării Mariei.
Imnografii praznicului exprimă în unele pasaje din slujbă aceleaşi idei. Oricum ar fi,
iconografia începe să simbolizeze Duhul prin nişte simple raze care coboară peste Sfânta
Fecioară. Mai târziu, va folosi simbolul porumbelului, indicat cu claritate deja în scena
Botezului lui Hristos. Reprezentarea lui Dumnezeu Tatăl într-o emisferă cerească a fost
abandonată şi în cele din urmă interzisă de sinodul de la Moscova, din 1666. A fost, de
asemenea, interzisă şi reprezentarea în care suflarea Tatălui coboară în sânul Fecioarei,
reprezentare considerată drept imaginaţie inutilă. Doar simbolul porumbelului a fost
acceptat, pentru praznicele Botezului Domnului şi Bunei Vestin.
În arta post-bizantină, icoana Bunei Vestiri ia parte la evoluţia generală, care merge
către un stil narativ păstrând totodată motivele clasice. Se adaugă scene de gen, se transferă
evenimentul în interiorul unei cetăţi, se adaugă peisaje după exemplul Apusului, unde,
începând de la Renaştere, Buna Vestire se desfăşoară într-un decor care este cel al epocii.
Tendinţa de a descrie relatarea evanghelică în toate detaliile a dus chiar la executarea mai
multor compoziţii reprezentând etapele dialogului dintre Gavriii şi Fecioară, ca de pildă la
Suceviţa (Moldova, în jurul anului 1600), unde patru scene ale Bunei Vestiri apar una lângă
alta. Această serie conţine o scenă descrisă în Protoevanghelia lui Iacob şi numită „Buna
Vestire lângă izvor” sau „Pre-Bună Vestire”. Această reprezentare apare pentru prima oară
pe coperta de fildeş a evangheliei din catedrala din Milano, secolul al V-lea sau al Vl-lea.
Ulterior avea să se răspândească, astfel că o întâlnim la San Marco, la Veneţia (secolul al
DC-lea), la Sfânta Sofia din Kiev (secolul al Xl-lea) şi în ciclul marial de la Kariye Djami,
din Constantinopol (începutul secolului al XlV-lea). Cât priveşte icoanele de acest tip, ele
înfăţişează o scenă în care Fecioara, în picioare sau cu un genunchi în pământ, se pregăteşte
să ia apă de la un izvor aflat lângă un copac. Surprinsă de un înger care îi vorbeşte, se
întoarce şi ridică capul. Această evocare îşi are originea în Protoevanghelia lui Iacob, care
povesteşte: „Intr-o zi, a luat ulciorul şi s-a dus la apă. Când, iată, o voce îi spune: «Bucură-te
cea plină de har, Domnul este cu tine, binecuvântată eşti între femei». Ea se tot uita în
dreapta şi în stânga să vadă oare de unde vine glasul acela. Apoi, tremurând de spaimă, se
întoarse acasă. Puse ulciorul jos, luă porfirul, se aşeză pe scaun şi începu să coasă.
Foarte de timpuriu, către secolul al VI-lea Buna Vestire facea parte din programul
iconografic al bisericilor. În secolele XI şi XII s-au realizat un număr considerabil de
mozaicuri cu acest subiect; în secolele XVI şi XVII au fost fresce. Scena este de obicei
reprezentată în două părţi, pe stâlpii care se află între altar şi naos, arhanghelul Govriil la
stânga, Fecioara la dreapta| începând din secolul al XV-lea, când iconostasul şi-a găsit forma
definitivă, cu mai multe registre, mergând până la boltă, Buna Vestire va ocupa un loc
central, pe uşile împărăteşti. Prin aceste uşi trece cortegiul preoţilor cu Evanghelia şi cu
Cinstitele Daruri şi în faţa lor primesc credincioşii sfânta împărtăşanie. Astfel, de fiecare dată
când se oficiază liturghia euharistică, taina Bunei Vestiri este reactualizată. Totodată, Buna
Vestire pe uşile împărăteşti exprimă Fecioria şi întruparea în persoana Maicii Domnului.
Uşile închise simbolizează fecioria sa, uşile deschise arată că prin Maica Domnului
credincioşii pot avea acces la tainele credinţei şi la unirea cu Dumnezeu în euharistie.
Tocmai în această evoluţie artistică apare însemnătatea Bunei Vestiri în viaţa Bisericii.

22
Pentru acest motiv face parte Buna Vestire dintre cele douăsprezece praznice împărăteşti ale
Bisericii bizantine.

c. Modelul dinamic: Buna Vestire de Andrei Kubliov

Icoanele Bunei Vestiri care aparţin acestui model sunt oglindirea fidelă a relatării
evanghelice, interpretate în lumina slujbelor liturgice, care şi ele sunt influenţate de apocrife.
Iată cele trei surse de inspiraţie care trebuie avute în minte atunci când se interpretează
icoana. În acest fel, ea se deschide ochilor noştri şi ne înfăţişează întreaga bogăţie teologică
şi duhovnicească.
Dar relatarea impune iconografului şi o opţiune, căci dialogul evoluează în mai multe
etape: salutarea îngerului, revelarea planului dumnezeiesc, tulburarea Fecioarei, răspunsul
îngerului şi, în final, consimţământul. Cum icoana nu poate surprinde deodată decât un
singur moment, iconografiil era nevoit să aleagă atitudinea în care dorea să înfăţişeze
personajele. Este adevărat că alegerea nu pare întotdeauna prea precisă, dar se află la
originea diferitelor variaţiuni ale acestui tip de icoane.
Icoana lui Andrei Rubliov, la care ne-am oprit, înfăţişează momentul
consimţământului Fecioarei. Prin fineţea desenului, bogăţia coloritului în care domină
nuanţele de roşu şi de verde, opace şi transparente, în care nobleţea firii omeneşti este strâns
unită cu harul, această capodoperă este o reflectare a realităţii dumnezeieşti. Dar să dăm
cuvântul autorilor canonului utreniei, Sfântul Teofan Graptul, episcopul Niceei şi Sfântul
Ioan Damaschin. Acest canon este un lung poem, alcătuit din nouă ode. Fiecare odă începe
cu o introducere a poetului şi continuă cu strofe care exprimă gândurile îngerului şi ale
Fecioarei, minunat dialog plin de viaţă şi de evlavie.

5. Iconografia Adormirii Maicii Domnului

Arta creştină este expresia credinţei comunităţii. Deşi credinţa în ridicarea cu trupul la
cer a Maicii Domnului se precizează încă din secolul al Vl-lea, ea nu se va reflecta în
iconografie decât mai târziu. Intr-adevăr, reprezentările din primele secole descoperite pe
sarcofage, pe fresce şi pe ziduri, câteva obiecte rare (ţesături merovingiene din tezaurul de la
Sens, fildeşul lui Totila de la Saint-Gall) sunt mai curând inspirate de modelul înălţării lui
Iisus. Astfel de imagini nu se întâlnesc decât începând din secolul al X-lea, în Biserica
bizantină, şi din secolul al Xl-lea în Apus. Scena comportă un ax orizontal — Fecioara
întinsă pe pat - şi un ax vertical - Hristos luând sufletul Maicii Sale, asemănător unui prunc
înfăşat în alb. Apostolii sunt înfăţişaţi de-a dreapta şi de-a stânga patului Fecioarei. întâlnim
această scenă pe fildeşurile bizantine din secolul al X-lea care împodobesc Evangheliile lui
Otto III şi Henric II, iar, în secolul al XlII-lea, în mozaicurile de la Daphni şi Martorana din
Palermo, ca şi pe o icoana ruseasca din perioada premongolă (Galeria Tretiakov). Putem
conchide ca, prin deschiderea Germaniei ottoniene la cultura bizantina, concepţia latina a
căpătat forma pe care o vedem în miniaturile Evangheliarului Berthold, de la Salzburg, sau
in Codexul Reichenau, de la Paris. Aici, singura deosebire este că Hristos asistă la
reînsufleţirea trupului Maicii Sale, ceea ce este in conformitate cu relatarea lui Pseudo-
Meliton şi cu „Istoria eftimiacă" inserată in a doua omilie a Sfântului Ioan Damaschin.

23
 Primul tip, cel în care Hristos ia sufletul Miticii Sale, este astfel completat de
concepţia apuseană: înălţarea sufletului Măriei devine înălţarea trupului său, trecând prin
însufleţirea sa. Imaginea reflectă încă o dată calea străbătută de credinţă, pe atunci comună
Răsăritului şi Apusului, aşa cum se poate constata din textele liturgice.
În Apus, imaginea bizantină a Adormirii Maicii Domnului a cunoscut evoluţie
ulterioară. Ea a devenit punctul de plecare al unui ciclu de proslăvire a Maicii Domnului ce
se încheie cu încoronarea sa. Deja, pe un mozaic din biserica din Parenzo, ridicaţii de
episcopul Ku tras ie (535-543) se poate vedea mâna Tatălui ţinând o coroană de aur deasupra
capului Măriei. Aceasta coroană simbolizează măreţia Maicii Domnului1, maiestatea celei
care este Maica împăratului universului, Maica Pantocratorului. Tendinţa realistă a artei
apusene a transformat această idee într-o scenă care şi-a găsit şi alte forme: încoronarea
Măriei de către Tatăl şi, mai târziu, de cele trei Persoane ale Sfintei Treimi, aşa cum vedem
în arta medievală franceză. Ideea însă nu pare a fi străină artei bizantine, dar realizarea sa
întâmpina dificultăţi, întrucât ar fi trebuit încoronat sufletul Măriei în braţele lui Hristos.
Putem vedea această temă într-un manuscris din secolul al XI-lea-: mâna Tatălui aşează o
coroana pe capul unei reprezentări micşorate a Măriei, purtată la cer de un înger.
În Biserica ortodoxă, vechea schemă a Adormirii este completată, începând din secolul
al XV-lea, cu alte scene inspirate din apocrife. Putem observa această evoluţie comparând
icoana lui Teofan Grecul cu icoanele secolului al XV-lea: dacă în icoana lui Teofan se
regăseşte vechea compoziţie, în icoanele secolului al XV-lea remarcăm o îmbogăţire
considerabilă: în faţa mormântului se află scena cu Iefonias, numeroase personaje asociate
apostolilor, apostolii sunt aduşi pe nori de către îngeri, Fecioara în mandorlă este ridicată la
cer de doi îngeri.
Dar icoana Adormirii Maicii Domnului nu este doar o reprezentare a relatărilor
apocrife, ci mai ales oglindirea textelor liturgice în care apare conţinutul teologic al acestei
tradiţii, astfel că icoana trebuie interpretată pornind de la aceste texte.
Printre cele mai frumoase omilii la Adormirea Maicii Domnului, trebuie amintite cele
ale Sfântului Ioan Damaschin. Cunoaştem trei, care se disting prin evlavia şi bogăţia lor
doctrinară. Ioan Damaschin, unul din ultimii Părinţi ai Bisericii răsăritene şi printre cei mai
străluciţi, este cunoscut îndeosebi pentru scrierea sa. Apărarea sfintelor icoane, prima
teologie a icoanei, datând din timpul persecuţiilor iconoclaste ale împăraţilor Leon Isaurul şi
Constantin V. Provenit dintr-o familie creştină din Damasc, el a venit încă de tânăr la
Ierusalim şi a intrat în mănăstirea Sf. Sava, unde şi-a petrecut o mare parte din viaţa. Sfântul
loan Damaschin a fost mai ales teologul întrupării, care constituie elementul fundamental al
gândirii sale, aşa cum vedem din omiliile sale şi din Canonul slujbei Adormirii, al cărui autor
este.
În cea de-a doua omilie apare o interpolare posterioară, „Istoria eftimiacă”, care
relatează despre mutarea veşmântului Măriei în biserica Vlaherne din Constantinopol.
Pasajul nu are importanţă pentru Adormire şi nu este decât un reflex al devoţiunii secolelor
VIII-IX.
Ne propunem, aşadar, să interpretăm icoana Adormirii Maicii Domnului urmând
omiliile şi canonul Sfântului loan Damaschin. El are meritul de a situa rolul Măriei în
ansamblul operei de mântuire. Remarcabila sa perspicacitate i-a permis să cerceteze cu
discernământ tradiţiile parţial îndoielnice şi să extragă datele esenţiale.

24
 a. Apostolii

In icoana cu tema Adormirii Maicii Domnului, nu sunt decât câteva detalii cu privire
la punerea în mormânt. Apostolii sunt aduşi pe nori de către îngeri pentru a fi de faţă la
mutarea Maicii Domnului la cer şi pentru a fi astfel martorii proslăvirii sale.
„Câtă cinstire i-a fost adusă de Acela care a legiuit ca părinţilor să li se dea de către
copii cinstirea cuvenită!
Cei care erau risipiţi pe toată faţa pământului pentru slujirea lor de pescari de oameni...
iată că, prin poruncă dumnezeiască, au fost aduşi pe nori, ca într-un năvod, la Ierusalim...
Astfel erau acolo, martorii şi slujitorii Cuvântului, pentru a sluji acum Maicii Sale, precum se
cuvenea, şi pentru a primi binecuvântarea...
Cu ei erau şi tovarăşii şi urmaşii lor, pentru a le împărtăşi slujirea şi binecuvântarea
primită. Tot astfel, şi aleşii lui Dumnezeu, aflaţi la Ierusalim... Se cuvenea ca şi cei mai de
seamă dintre drepţii şi proorocii din vechime să se alăture alaiului lor... Dar nici ceata
îngerilor nu putea lipsi. Cu adevărat, toată făptura care se supunea voii împăratului trebuia să
o petreacă pe Maica Sa după trup, preabinecuvântata şi preafericita” .
Icoana este oglindirea tainei credinţei. Ea nu este supusă legilor pământeşti,
dimensiunilor spaţiului şi înaintării constrângătoare a timpului, ci aparţine deja lumii cereşti,
veşniciei. Astfel, în icoana Adormirii, scenele nu urmează o ordine cronologică, ci fac parte
din ansamblul tainei şi-şi dezvăluie dimensiunile duhovniceşti. Apostolii apar pentru o
ultimă dată în jurul Maicii Domnului. Chipurile lor şi gesturile arată o adâncă tristeţe, căci au
pierdut-o pe cea care le era şi lor maică.
„Rămâi cu noi, mângâierea noastră, singurul nostru sprijin în această lume. Nu ne lăsa
orfani pre noi, Maică, în primejdiile pe care le înfruntăm H pentru Fiul tău... Căci pe tine
singură mângâiere te avem, fericiţi să trăim alături de tine atâta timp cât trăieşti, sau să te
urmăm în moarte”
„Intru naştere fecioria ai păzit, întru Adormire lumea nu o ai părăsit, de Dumnezeu
Născătoare. Mutatu-te-ai din moarte la viaţă, fiind Maica Vieţii şi cu rugăciunile tale
izbăveşti din moarte sufletele noastre.”

b. Moartea Fecioarei

In icoană, Maica Domnului zace pe un pat bogat împodobit, îmbrăcată în maforion,

acea mantie a cărei culoare variază între cafeniu şi purpuriu. Ochii îi sunt închişi, o mână îi
odihneşte pe inimă, cealaltă este întinsă. Patul şi trupul formează o linie orizontală, semn al
odihnei şi al absenţei vieţii. Maica Domnului se supune legilor firii, care nu era
incompatibilă cu măreţia ei, căci Fiul său a primit să moară pentru mântuirea lumii.
„O, cum se duce la viaţă, prin mijlocirea morţii, izvorul vieţii! O, cum aceea care prin
naştere a depăşit hotarele firii, se supune acum legilor firii şi trupul ei neprihănit este
îngenunchiat de moartei Da, trebuia ca acest trup muritor să se îmbrace în nestricăciune,
pentru că şi Stăpânul firii S-a supus morţii. Moare cu trupul şi prin moarte pune capăt morţii;
prin stricăciune, dăruieşte nestricăciunea şi face din moarte izvor al învierii."
Dar moartea Maicii Domnului nu este numai sfârşitul smeritei sale existenţe
pământeşti. Clipa în care sufletul său a fost cu adevărat despărţit de trup pentru un răstimp,
poate, foarte scurt, acea clipă era capătul unei vieţi care fusese în întregime închinată lui

25
Dumnezeu. Astfel că ea nu este supusă morţii, ci îşi încredinţează sufletul în mâinile Fiului
său. Ca şi El, primeşte moartea de bună voie, în mod liber. Liturghia bizantină subliniază
foarte stăruitor acest aspect.
„În mâinile Celui ce S-a făcut om din tine pentru noi, punându-ţi sufletul, ca în mâinile
Făcătorului tău şi Dumnezeu, la veselia cea nestricăcioasă te-ai mutat. Pentru aceasta cu
cinste te fericim pe tine, singura curată şi neîntinată. Şi Născătoare de Dumnezeu după
adevăr toţi mărturisindu-te, strigăm: Roagă pe Hristos, la Care te-ai mutat, să mântuiască
sufletele noastre." .

c. Arătarea Fiului lui Dumnezeu

În spatele trupului Maicii lui Dumnezeu, întins pe pat, apare Fiul lui Dumnezeu,
înveşmântat în lumină. Este surprinzător să constaţi că pe chipul Său nu se află bucurie sau
duioşie faţă de Maica Sa, ci forţă şi hotărâre. Cel înviat apare aici ca biruitorul morţii.
Adormirea se arată astfel ca o lungire a învierii şi este deja o vestire a învierii de obşte la
Judecata de Apoi. Preacurata este intr-adevăr prima dintre cei aleşi, cu mult înainte de cea
de-a Doua Venire a Fiului Omului, la sfârşitul lumii.
Sfanţul Ioan Damaschin evocă ultimele clipe ale vieţii Maicii lui Dumnezeu cu toată
intuiţia credinţei, dar şi cu discernământul său faţă de apocrife.
„În acea clipă, s-au petrecut, pare-se, unele fapte legate de împrejurări şi cerute de
acestea: vreau să spun din partea împăratului către Maica Sa, pentru a primi în sfintele şi
preacuratele Sale mâini sufletul luminos şi neprihănit al acesteia. Şi ea desigur că a rostit
atunci: «Fiule, în mâinile Tale încredinţez duhul meu... Ţie, şi nu ţărânii, încredinţez trupul
meu... Mă apropii cu grăbire de 'line, Care cobori către mine... Iar pe iubiţii mei fii, pe care ai
binevoit să-i numeşti fraţii tăi, mângâie-i chiar Tu de plecarea mea»... Şi ridicând mâinile,
părea că binecuvântează pe toţi cei adunaţi acolo. După ce a rostit acele cuvinte, a auzit la
rândul său un glas: «Vino, Maica binecuvântată, în odihna Mea. Scoală-te şi vino,
preiubito». Auzind aceste cuvinte, Maica Preacurată şi-a încredinţat sufletul în mâinile Fiului
său.“
„Şi ce s-a petrecut atunci? îmi închipui o răscolire şi o tulburare a stihiilor, şi glasun,
vuiete, zgomote, odată cu cântările îngerilor care, aşa cum se cuvine, deschid calea, însoţesc
şi urmează. Unii, însoţeau către cer preasfântul şi neprihănitul suflet, alţii înconjurau sfântul
şi dumnezeiescul trup, slăvind cu cântări îngereşti pe Maica Domnului. Cât despre aceia ce
se aflau lângă trupul preasfânt, cu iubire şi cu cutremur... îl îmbrăţişau ... îl atingeau... şi la
atingerea lui se umpleau de sfinţenie şi de binecuvântare. Atunci, bolile erau alungate,
hoardele diavolilor risipite... Aerul, văzduhul, cerul erau sfinţite de înălţarea duhului,
pământul de aşezarea trupului... Trupul preacurat era înfăşurat în alb linţoliu, împărăteasa
aşezată pe pat... cântări de îngropăciune o înconjoară... un imn răsună.
Atunci, ea, Chivotul Domnului, părăsind Muntele Sion pe umerii slăviților apostoli,
este purtată, prin mijlocirea mormântului, în templul cel ceresc Mai întâi, ca o mireasă
nespus de frumoasă, este purtată prin cetate împodobită cu strălucirea mai presus de fire a
Duhului şi aşa este dusă la locul din Ghetsimani, în timp ce îngerii o conduc, o însoţesc, o
acoperă cu aripile lor, laolaltă cu Biserica în plinătatea sa...
Astfel, pentru a odihni Chivotul duhovnicesc, nu al legământului Doninu- lui, ci al
persoanei însăşi a Cuvântului lui Dumnezeu, noul Solomon, Domnul păcii şi Creatorul lumii,

26
a chemat astăzi cetele cereşti şi pe corifeii noului legământ, apostolii, cu întreg alaiul
sfinţilor din Ierusalim. Prin lucrarea îngerilor, a dus sufletul în Sfânta Sfintelor... şi l-a aşezat
lângă tronul Său, în interiorul slavei unde Hristos însuşi, ca înaintemergător, pătrunsese cu
trupul.
Iar trupul ei a fost purtat în procesiune, în timp ce împăratul împăraţilor îl acoperea cu
strălucirea dumnezeirii Sale nevăzute şi întreaga adunare a sfinţilor mergea înaintea sa...
până în clipa în care a fost pus în mormânt ca în cămara de nuntă şi prin aceasta în desfătările
Raiului şi în lăcaşurile cereşti”

d. Legenda profanatorului

În prim planul icoanei, în faţa catafalcului Fecioarei, zărim un personaj care ridică
braţele pentru a-l atinge. În dreapta sa apare arhanghelul Mihail care-i taie mâinile cu sabia.
Pe alte icoane, acest personaj se dă înapoi, cu mâinile uscate. Aceasta corespunde
interpretării pe care o aflăm în al doilea Cuvânt la Adormire al Sfântului Ioan Damaschin:
„Se spune că atunci când cei ce purtau fericitul trup al Maicii Domnului au început să
coboare muntele, un iudeu, rob al păcatului, înlănţuit în greşeli ... s-a năpustit într-o pornire
drăcească asupra acestui lăcaş dumnezeiesc de care îngerii se apropiau cu sfială şi a apucat
cu mâinile sale patul ca să-l răstoarne la pământ. Se spune că atunci i s-au luat mâinile şi... a
rămas aşa până când s-a întors către credinţă şi pocăinţă. Atunci, deîndată, purtătorii patului
s-au oprit, iar nefericitul rămas fără mâini, pe care le atinsese de chivotul izvorâtor de viaţă şi
de minuni, s-a văzut tămăduit”2 Deşi acest episod îşi are originea în apocrife, Sfântul Ioan
Damaschin a ţinut să-l includă în omilia sa, căci sensul său simbolic arată vrednicia Maicii
Domnului, cea care este „mai cinstită decât Heruvimii, mai mărită fără de asemănare decât
Sera- fimii“ şi se află sub ocrotirea atotputerniciei Celui de Sus. Ea nu poate fi atinsă nici de
tău, nici de ură. Este pe deplin închinată lui Dumnezeu, Care Q păzeşte cu străşnicie aşa cum
a păzit chivotul legământului de orice pângărire (2 Samuel 6,6-7).
„Pe tine femeie moartă, insă mai presus de fire Maică a lui Dumnezeu văzându-te
măriţii apostoli, Ceea ce eşti cu totul fără de prihană, cu frică te-au atins cu mâinile pe tine,
Cea strălucită cu mârire ca pe o sălăşluire în care Dumnezeu a locuit văzându-te”.
„Apucat-a înainte judecata lui Dumnezeu aducând tăierea mâinilor batjocoritoare ale
celui îndrăzneț păzind întru slava Dumnezeirii cinstea sicriului cep însufleţit, în care
Cuvântul trup S-a făcut."

e. Slava Maicii Domnului

In partea de sus a icoanei o vedem pe Maica Domnului într-o mandorlă, luată la cer de
doi îngeri. Este îmbrăcată în maforion, pe alte icoane este toată în alb. Mandorla este în
tonalităţi de albastru-verzui şi are trei cercuri, ca mandorla lui Hristos de la Schimbarea la
Faţă: simbol al dumnezeirii, al celor trei persoane ale Treimii. Fecioara a pătruns aşadar în
taina negrăită a Celui cu Care fusese unită în timpul vieţii. Pe alte icoane, deasupra
mandorlei se vede un crâmpei de cer ale cărui porţi se deschid pentru a o primi pe Maica
Domnului.
„Ce cântări duhovniceşti vom aduce ţie acum, Preasfântă? Căci cu Adormirea ta cea
fără de moarte, toată lumea ai sfinţit şi la cele mai presus de lume te-ai mutat, ca să vezi

27
frumuseţea Atotţiitorului şi împreună să te bucuri cu Dânsul ca o Maică. Cetele îngereşti şi
sufletele drepţilor te înconjoară acum pe tine, Curată; cu aceia împreună, cere nouă pace şi
mare milă.“2
Este uimitor de constatat că atât în omiliile Sfântului Ioan Damaschin cât şi în textele
liturgice, evenimentul însuşi al înălţării Maicii Domnului cu trupul la cer este descris în doar
câteva cuvinte. De asemenea şi episodul cu Sfântul Toma, relatat de apocrife, este trecut sub
tăcere. Acesta a sosit cu întârziere la înmormântare si a dorit să vadă o ultimă oară.
Când s-a deschis mormântul, s-au găsit flori în locul trupului acesteia. Textul Ktufgtc
nu relatează decât următorul pasaj:
„Ce cântări minunate au fost cele aduse ţie atunci, Fecioară, de către cei ce au stat
împrejurul patului tău? Toţi Apostolii Cuvântului cu spaimă strigau: Se duce cămara
împăratului, se înalţă sicriul sfinţeniei, uşi, deschi- deţi-vâ ca să intre uşa lui Dumnezeu intru
multă bucurie, care neîncetat cere nune milă pentru lume".
Măreţia minunii copleşeşte şi cerul şi pământul. Această înviere este izvor de bucurie
pentru toţi, asemenea celei a Fiului său, căci pentru oameni ea este nădejde şi model, iar
pentru Dumnezeu este împlinirea iubirii Sale de oameni. Astfel, roaba Domnului este pentru
totdeauna lângă Fiul său. De acum înainte, ia parte şi mai mult la lucrarea Acestuia de
mântuire a lumii, prin rugăciunile şi mijlocirea sa.
„Dacă nimic nu-L cinsteşte mai mult pe Dumnezeu ca milostivirea, cine n-ar
încuviinţa ca Maica Sa să fie cinstită cu aceleaşi simţăminte, ea care ne-a dăruit adâncul
negrăit al iubirii lui Dumnezeu pentru noi? Prin ea, s-a pus capăt vechii duşmănii cu
Ziditorul, prin ea a venit împăcarea, ne-au fost dăruite pacea şi harul, oamenii şi îngerii s-au
unit în aceeaşi cântare, iar noi, până atunci vrednici de dispreţ, am devenit fiii lui
Dumnezeu... Ea s-a făcut pentru noi mijlocitoarea tuturor bunătăţilor. în ea, Dumnezeu S-a
făcut om şi omul a ajuns Dumnezeu.
În încheierea celei de-a treia omilii, Sfântul Ioan Damaschin adresează această
rugăciune Maicii lui Dumnezeu:
„Acesta este al treilea cuvânt despre plecarea ta, Maică, pe care l-am alcătuit după
celelalte două, spre slava Preasfintei Treimi, cu Care ai fost împreună-Iucrătoare, cu
bunăvoirea Tatălui şi lucrarea Duhului, când L-ai primit pe Cuvântul Cel fără de început,
înţelepciunea atotputernică şi puterea lui Dumnezeu. Primeşte şi râvna mea, care-mi întrece
puterile, şi dăruieşte-mi mântuire, izbăvire de patimile sufleteşti şi tămăduire de cele trupeşti,
înlăturarea piedicilor, viaţă senină, lumina Duhului. Aprinde în noi dragostea pentru Fiul tău,
rânduieşte viaţa noastră după voia Sa, astfel ca dobândind fericirea cerească şi văzându-te
strălucind de slava Fiului tău, să Înălţăm cântări sfinte în bucuria veşnică, împreună cu cei
care slăvesc, în chip vrednic de Duhul, pe Cel Care prin tine a lucrat mântuirea noastră,
Hristos Fiul lui Dumnezeu şi Dumnezeul nostru. Căruia se cuvine slava şi puterea, împreună
cu cel fără de început al Său Părinte şi cu preasfântul şi de viaţă dătătorul Duh, acum şi
pururea şi în vecii vecilor. Amin”.
Povestirile populare, aceste expresii ale evlaviei primelor veacuri, au fost epurate prin
reflexia Sfinţilor Părinţi şi, după un timp de dezbatere, vechea credinţă se dezvăluie în toată
claritatea sa. Astfel este acceptată de comunitate şi hrăneşte viaţa duhovnicească a Bisericii
până în zilele noastre.
Această evoluţie nu s-a făcut în mod independent faţă de celelalte adevăruri de
credinţă, dimpotrivă, este strâns legată de dogmele hristologice ale prunelor si- noade: dacă

28
Iisus a suferit moartea, a înviat şi S-a înălţat la cer, atunci şi Maica Sa, care I-a dăruit trup
omenesc, trebuie să-I împărtăşească soarta. Preacurata îi împărtăşeşte moartea, pentru a-I
împărtăşi viaţa şi a intra cu trupul şi cu sufletul în slava Fiului Său.
Iconografia Adormirii Maicii Domnului este oglindirea fidelă a evoluţiei dogmei şi
rugăciunii liturgice. Căci iconografia, ca şi dogma, sunt rodul acestei îndelungi reflexii a
Bisericii asupra credinţei sale în taina Fecioarei. Taină a celei care este unica Maică a lui
Dumnezeu, dar totodată şi făptură desăvârşită în care putem citi împlinirea pianului
dumnezeiesc pentru neamul omenesc.

6. Fecioara Odighitria (Îndrumătoarea, Călăuzitoarea)

Fecioara Odighitria (Îndrumătoarea, Călăuzitoarea) deschide, afirmă teologul rus,

calea Bisericii în uman, ea este "uşa" prin care primim mântuirea. Fecioara se află în fruntea
omenirii şi e urmată de toţi. Ea naşte Calea şi se face pe sine "începătoarea prefacerii celei
pline de înţeles", "stâlp de foc", călăuzind spre Noul Ierusalim. Ea trece prima prin moartea
făcută neputincioasă şi, de aceea, canonul care se citeşte în ceasul morţii oricărui credincios
se adresează ocrotirii ei materne. "Întru Adormire, Născătoare de Dumnezeu, lumea nu ai
părăsit", spune troparul Praznicului Adormirii, căci într-însa lumea devine deja "făptura cea
nouă".
Icoana Kasperov a Preasfintei Fecioare Maria a apărat de invazia străinilor oraşul
Odessa în timpul Războiului din Crimeea (1853-1855). Arhiepiscopul Inochentie (Borisov) a
hotărât ca "acest eveniment să nu rămână necunoscut posterităţii" şi să se prăznuiască în data
de 1 octombrie. Icoana era deja cunoscută drept făcătoare de minuni şi a fost recunoscută ca
atare de Sf. Sinod în anul 1840, după cercetarea numeroaselor minuni care au avut loc.
Înainte de aceasta, icoana s-a aflat în posesia Iulianei Ioannovna Kasperova, care a primit-o
ca amintire de familie în anul 1809.
În fiecare vineri se citeşte Acatistul Maicii Domnului în faţa Icoanei Kasperov la
Catedrala din Odessa a Adormirii Maicii Domnului, care se mai sărbătoreşte în 29 iunie şi în
miercurea luminată.

7. Pomenirea icoanei Maicii Domnului din Koloch.

Icoana Maicii Domnului din Koloch s-a manifestat prima dată în anul 1413 în timpul
lui Vasile I, aflându-se la 15 verste de oraşul Mozhaisk, aproape de Koloch, din provincia
Smolensk. Un ţăran din sat, Luca, a fost cel care a găsit icoana şi a dus-o acasă la el, unde
avea pe cineva din familie paralizat. După ce bolnavul s-a atins cu credinţă de sfânta icoană
cu fruntea, s-a vindecat pe loc. Minunea s-a răspândit peste tot şi îndată s-a făcut coadă de
bolnavi la icoana făcătoare de minuni, primind ajutor de la Preasfânta Fecioară. Luca a dus
icoana la Mozhaisk şi de acolo la Moscova, lăsând-o în grija Mitropolitului Fotie şi al
clerului capitalei. Aceştia au făcut procesiune cu icoana pe străzile Moscovei, vindecându-se
mulţi bolnavi de infirmităţile lor. Mai târziu aceştia au trimis înapoi icoana la Mozhaisk.
În locul unde a apărut icoana s-a construit o biserică în cinstea Maicii Domnului şi
icoana a rămas în acea biserică. Cu ajutorul lui Luca şi al altori ortodocşi, Prinţul Andrei
Dimitrievich a construit acolo o mănăstire numită Kolochsk sau Mozhaisk.

29
 8. Icoana Maicii Domnului "Potirul Nesecat"

Icoana a fost desoperită în Rusia în anul 1878. Un soldat în rezervă din Tula obişnuia
să-şi dea toată pensia pe alcool, distrugîndu-şi sănătatea. Deşi a ajuns să nu mai poată merge,
el continua să bea.
Într-o noapte un sfânt i-a apărut în vis sfătuindu-l să meargă la Mănăstirea Maicii
Domnului din Serpuhov. "Să ţi se facă o molitfă în faţa icoanei "Potirul Nesecat." Pentru că
nu avea nici un ban şi nici nu putea să meargă, omul nu a luat în seamă visul. Dar sfântul i-a
apărut şi a doua şi a treia oară, îndemnîndu-l mai aspru să meargă la mănăstirea de care i-a
spus.
Atunci, târîndu-se în patru labe, omul a ajuns până în satul învecinat şi s-a oprit la casa
unei femei bătrâne care i-a doftoricit picioarele şi bărbatul a început să se simtă mai bine. În
ziua următoare el a pornit din nou la drum, la început cu două cârje, apoi cu una, până ce a
ajuns la mănăstire.
Acolo el le-a povestit călugărilor visul său, dar nici unul din ei nu părea să ştie de
existenţa vreunei astfel de icoane. În cele din urmă, unul dintre ei şi-a amintit de o icoană în
care era pictat un potir. Pe spatele ei scria "Potirul Nesecat." După ce i s-a făcut molitfa
ţăranul s-a întors acasă complet sănătos şi vindecat de alcoolism.
Noutăţile despre această minune s-au răspîndit cu repeziciune şi mulţi suferinzi de
patima beţiei împreună cu familiile lor veneau să se roage în faţa icoanei. Mulţi dintre ei se
reîntorceau să aducă mulţumiri Maicii Domnului pentru vindecare şi pentru că a răspuns la
rugăciunile lor.
În fiecare duminică la Mănăstirea Serpuhov-Vyotsk se citeşte molitfa şi acatistul Potirul
Nesecat în faţa icoanei pentru cei suferinzi de patima beţiei.

V. Concluzii

Reprezentările Maicii Domnului au cunoscut o mare înflorire după Sinodul din Efes
(431) care a proclamat-o Născătoare de Dumnezeu, dar existau şi înainte de acesta. Deşi
mărturiile directe sunt rare, iar operele ajunse până la noi şi mai rare, se ştie că în timpul lui
Constantin cel Mare arienii au ars la Constantinopol o icoană a Maicii Domnului. Viaţa
Sfântului Vasile de Helladius menţionează icoana Fecioarei şi relatează cum l-a însărcinat ea
pe Sfântul Mercurie să-l dea pieirii pe Iulian Apostatul.
Primele imagini care ne-au parvenit sunt picturile din catacombe, din secolul al III-lea
(catacombele Domitillei şi Priscillei). Acestea o înfăţişează pe Sfânta Fecioară în scena
închinării Magilor, împreună cu proorocul Balaam . Imaginile mariale sunt aşadar
subordonate temelor hristologice, ceea ce nu este de mirare: aşa cum Mariologia s-a
dezvoltat pornind de la Hristologie, tot aşa iconografia Măriei depinde de iconografia lui
Hristos.

30
 Bibliografie

1. Sf. loan Damaschin - ”Dogmatica”, Scripta, ediţia a III-a. traducere de Pr. D.

Fecioru, București, 1993
2. Leonid Uspensky, ”Teologia icoanei”, Anastasia, București, 1994
3. Arhidiacon Prof. Dr. Ioan N. Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe, Romcart,
Bucureşti
4. Pr. Prof. Dr. Ştefan C. Alexe, ”Sensul icoanei la Sfântul Ioan Damaschin şi Sinodul
VII Ecumenic (Niceea 787)”, în „Ortodoxia”, anul (1987), nr. 4
5. Paul Evdochmov, ”Arta icoanei. O teologie a frumuseţii”, Traducere de Grigorc
MOGA şi Petru MOGA, Editura Meridiane, 1992.
6. Egon Sendler – ”Icoane bizantine ale Maicii Domnului” – trad. din limba franceză
de Măriuca și Adrian Alexandrescu, Editura Sophia, București, 2008
7. Jaroslav Pelikan, ”Tradiţia creştină. O istorie a dezvoltării doctrinei”, vol. V,
”Doctrina creştină şi cultura modernă (de la 1700)”, Traducere şi note de Mihai-
Silviu CIIIRILA, Polirom, 2008.

31