MORALITATEA

FAPTELOR OMENEŞTI

1. CARACTERUL MORAL AL FAPTELOR

Moralitatea faptelor omeneşti (caracterul moral al lor) rezultă din raportarea acţiunii libere şi
conştiente la bine sau la legea morală. Cuprindem deci sub termenul de «moral» (moralitate) toate
acţiunile libere şi conştiente în relaţie cu legea morală, indiferent de caracterizarea lor morală,
pozitivă sau negativă. Termenul de «moral» nu e folosit în sensul de opus celui de «imoral», ci în
sensul larg, cuprinzător de acţiune liberă, raportată la legea morală. Sub el includem deci şi faptele
«morale» (în sensul curent al cuvântului) şi pe cele «imorale», întrucît la ambele avem o raportare
liberă şi conştientă la bine.
De aici rezultă însă şi bivalenta moralităţii, moralitatea poate fi marcată pozitiv sau negativ, după
cum este raportarea subiectului faţă de legea morală. Posibilitatea bivalentei este dată în libertate.
Binele nu constrînge la acţiune conformă cu el; el nu lucrează asupra omului cu necesitate cauzală
sau fizică, determinîndu-1 în mod inevitabil spre anumite acţiuni. Atunci el ar suprima libertatea şi
omul ar fi un automat al binelui. Binele lucrează asupra omului cu necesitate morală; el apare oa un
imperativ pe care acesta este dator să-i urmeze, dar poate să-1 urmeze sau să nu-1 urmeze. Firesc
este să-1 urmeze, dar urmarea, ca şi neurmarea, trebuie să lie rezultatul unei decizii libere. In deplină
conştiinţă şi deplină libertate, omul îşi înclină cumpăna într-o parte sau alta. Astfel, libertatea
ascunde în sine posibilitatea unei raportări deosebite faţă de bine; ea se poate decide fie pentru bine,
fie împotriva lui. Deci, între acţiunea liberă şi legea morală poate exista fie un raport pozitiv, de
conformare a acţiunii libere la legea morală, fie un raport negativ, de neconformare a acţiunii libere
la legea morală. In primul caz, moralitatea faptei primeşte calificarea de «bună», iar în al doilea caz
calificarea de «rea».
Vom avea deci fapte moral-bune şi fapte moral-rele. Faptele moral-bune sînt toate acţiunile
libere care sînt într-un raport pozitiv (sînt conhrme) cu binele -, faptele moral-rele sînt toate acţiunile
libere .care sînt într-un raport negativ (sînt neconforme) cu binele. Cu alte cuvinte, orice acţiune
liberă, conformă cu voia lui Dumnezeu revelată în Iisus Hristos, este bună , orice acţiune liberă,
neconformă cu voia lui Dumnezeu revelată în Iisus Hristos, este rea.
Folosirea cuvîntului «faptă» sau «acţiune liberă» în definirea moralităţii necesită unele precizări,
spre a înlătura orice echivoc posibil, într-adevăr, acest termen ar putea lăsa impresia că, în
caracterizarea morală a omului, accentul ar cădea pe manifestarea în afara lui, pe faptă Şi nu pe cele
dinlăuntru. De aceea revenim cu precizarea că sub numele de «acţiune liberă» înţelegem o unitate
care cuprinde un aspect interior Şi un aspect exterior, adică suflet şi faptă. Acţiunea liberă este
totdeauna transpunerea în faptă a sufletului, expresia lui concretă, exterioară. Şi valoarea ei nu
izvorăşte din aspectul ei exterior, ci din sufletul ei, din izvoarele ei lăuntrice. înăuntru esite rădăcina,
acolo este seva dătătoare de viaţă din care răsar frunzele, florile şi roadele.
Atît binele cit şi răul îşi au rădăcina înăuntru. Inima este centrul din care izvorăsc toate şi prin
care toate îşi primesc valoare. Dumnezeu nu judecă după vorbe şi aparenţe, ci după inimă. Valoarea
faptelor se măsoară după omul cel dinăuntru. Faptele nu pot fi dezlipite de inimă; ele trebuie să fie
«fructe» ale omului bun sau rău, manifestări bune sau rele, exteriorizări ale sufletului. Numai în acest
sens ele îşi primesc adevărata valoare morală.
 Oreştmismul este faptă, dar nu faptă fără suflet, ci faptă izvorâtă dintr-o inimă înnoită. Cînd
inima este bună, faptele bune izvorăsc în mod firesc dintr-însa. Fapta este exteriorizarea inimii; inima
este sufletul faptei. Accentul cade, deci, pe «partea dinlăuntru», fără ca «partea din afară» să fie
înlăturată , aceasta e cuprinsă în mod virtual în aceea. Orice acţiune morală are un aspect intern şi
un aspect extern, rădăcina ei fiind înăuntru. De aceea, caracterul moral (moralitatea) priveşte în mod
esenţial «inima» : «dacă ochiul este curat şi luminat, tot trupul este curat şi luminat» (Matei VI, 22).
Moralitatea aparţine în mod esenţial celor dinăuntru , ea este, în primul rînd, bunătate (conformitate
cu binele) sau răutate (neconformitate cu binele) interioară. Aici, înăuntru, este rădăcina moralităţii.
Aceasta nu înseamnă că faptele externe n-au valoare morală; ele au valoare morală întru cit sînt
manifestarea bunătăţii sau răutăţii lăuntrice. Deci, moralitatea dinăuntru se extinde şi asupra faptelor
externe. De aceea se zice că cele dinăuntru sînt moral-bune sau rele prin esenţă, pe cînd cele din
afară prin participare. Ele participă la bunătatea sau răutatea sufletului pe care-1 exprimă, a «inimii»
din care izvorăsc, a «pomului» care le produce. «Voinţa bună» sau «voinţa rea», ca identificate a
întregii persoane cu binele sau neidientificarea cu el, este esenţială în judecarea moralităţii; fapta
participă la această moralitate. Deci, moralitatea presupune o raportare integrală la bine. Ea are un
aspect intern, care e esenţial şi un aspect extern, care e inerent. Aceasta, pentru că perspectiva
ortodoxă exclude ambele extreme : atît extrema protestantă, care neagă valoarea faptelor bune şi se
opreşte la «intenţie», cît şi extrema romano-catolică, care exagerează valoarea faptelor bune. Morala
ortodoxă pune accentul pe aspectul lăuntric, pe «voinţa cea bună», dar nu neagă valoarea faptelor
bune ; ele sînt roade fireşti, prin care se vădeşte lumina dinăuntru; la fel faptele rele vădesc
întunericul dinăuntru. Ele sînt manifestarea bunătăţii sau răutăţii lăuntrice şi, deci, participă la
această bunătate sau răutate lăuntrică.
Există, deci, o strînsă legătură între aspectul intern şi cel extern: nici faptă fără suflet, nici suflet
fără fapte, ci acestea amîndouă într-o armonie deplină, primordial fiind aspectul intern. De altfel,
dacă fapta fără suflet e posibilă, sufletul fără faptă e un nonsens. «Credinţa» ce nu se manifestă în
faptă este moartă, «iubirea» care nu-i lucrătoare nu există {1 Ioan IV, 20; Iacob II, 15—18).
Idealul moral este identificarea întregii fiinţe cu binele, în aşa fel, incit din bunătatea lăuntrică
să răsară necontenit faptele cele bune. Atunci lumina cea dinăuntru va străluci tuturor prin faptele
noastre cele bune. Şi acestea, la rîndul lor, vor înmulţi lumina dinăuntru.

2. CRITERIILE FAPTELOR MORALE

Am văzut că moralitatea unei fapte se stabileşte prin raportarea ei la legea morală. Această
raportare poate fi privită din două puncte de vedere: obiectiv şi subiectiv. Astfel, putem raporta fapta
în sine la legea morală, făcînd abstracţie de voinţa făptuitorului şi putem raporta fapta la legea morală
după voinţa şi intenţia făptuitorului. Prima perspectivă vede fapta în general, în abstract, a doua o
vede în concret, ca acţiune a unei persoane. Prima stabileşte moralitatea obiectivă a faptei, a doua
stabileşte moralitatea ei subiectivă. Deci, moralitatea obiectivă rezultă din raportarea faptei în sine
la legea morală; moralitatea subiectivă rezultă din raportul voinţei făptuitorului la legea morală. Una
priveşte fapta însăşi, alta o priveşte în subiectul conştient şi liber care o produce. Una caută ce a făcut
şi dacă ce a făcut este bun sau rău din punct de vedere al legii morale; alta arată cum a făcut, adică
gradul cunoaşterii şi libertăţii, voinţa şi intenţia făptaşului şi pe baza aceasta stabileşte moralitatea
faptei şi responsabilitatea făptaşului.
Niciodată însă faptele moral-rele din punct de vedere obiectiv nu pot deveni moral-bune din
punct de vedere subiectiv. Deci, furtul este faptă rea indiferent cu ce intenţie a fost făcut: cu intenţia
de a păgubi pe aproapele, sau cu intenţia de a ajuta pe alţii.
Orice acţiune presupune o persoană cu o anumită structură psihofizică şi o situaţie. Multiplele
elemente care converg într-o acţiune morală sînt reduse de obicei la trei: obiectai, împrejurările şi
scopul. Acestea sînt numite şi criterii ale moralităţii, întrucît ele nu sînt numai elementele din care
se constituie acţiunea morală, ci şi punctele de vedere din care se judecă moralitatea ei. La acestea
se pot adăuga şi motivele care sînt în strînsă legătură cu scopul.
a. Obiectul. Ce se înţelege prin obiect? In privinţa aceasta există două concepţii: unii teologi
susţin că obiectul este fapta în sine, abstracţie făcînd de împrejurări şi scop, spre exemplu,
milostenia sau furtul. Astfel că judecarea faptei din punct de vedere al obiectului e identică cu
stabilirea moralităţii ei obiective.
Prin obiect înţelegem deci fapta ca atare, intrucît este poruncită sau interzisă de legea morală.
b. Împrejurările. împrejurările în care se desfăşoară o acţiune îi imprimă acesteia un caracter
particular, prin care ea se deosebeşte de alte fapte de acelaşi fel. Ele influenţează şi obiectul şi
subiectul, în judecarea faptei se au în vedere următoarele şapte împrejurări : cine ? ,ce ? ; pentru ce
? , în ce mod ? ; în ce limp ? ; în ce loc ? ; şi de cîte ori ? (cf. învăţătura către duhovnic). în Apus,
ele au fost fixate, după Cicero, în versul mnemotehnic : quis, quid, ubi, quibus auxiliis, cur,
quomodo şi quando ?
Cine (quis) arată starea făptuitorului (vîrsta, cultura, profesiunea, starea civilă, starea socială
etc). Ce (quid) arată calitatea sau cantitatea lucrului folosit (spre exemplu, dacă bunul furat aparţine
bisericii, părinţilor, unui sărac, sau unui bogat, dacă are valoare mai mare sau mai mică). Pentru ce
(cur), indică scopul faptei. Avînd în vedere importanţa deosebită a scopului în caracterizarea morală
a acţiunii, el a fost socotit ca al treilea element esenţial al acţiunii morale. De aceea asupra lui vom
reveni. In ce mod (quomodo) arată cum s-a săvîrşii fapta şi cu ce (din răutate sau neglijenţă, cu
precugetare sau grabă, cu patimă sau fără patimă, cu lemn, cu fier, sau alte instrumente). In ce timp
(quando) priveşte vremea săvîrsirii faptei (peste săptămină, în zi de sărbătoare, de post, de ajun, de
Duminică, în timpul Sfintei Liturghii etc). In ce loc (ubi), arată locul faptei (în biserică sau afară,
acasă sau în public, în mînăstire sau în lume etc). De cîte ori, se referă la repetarea faptei, (prima
dată, a doua sau a treia oară). Quibus auxiliis pe care nu l-am încadrat în împrejurările enumerate
— arată mijloacele sau instrumentele de care s-a folosit făptaişul (dacă a făcut el fapta sau prin
intermediar, sau a ifost el un instrument al altuia — cu ce a făcut). Acestea noi le-am încadrat la
cine ? şi în ce mod ? — aşa că nu mai era nevoie să mai facem o categorie separată.
c. Scopul. Al treilea element esenţial sau criteriu al acţiunii morale este scopul, adică ţinta spre
care isi îndreaptă acţiunea, la care tinde să ajungă. Se distinge un scop intrinsec şi un scop
extrinsec
Scopul intrinsec este scopul inerent acţiunii în sine, abstracţie făcînd de voia făptuitorului, spre
exemplu la milostenie — ajutorarea celui lipsit.
Scopul extrinsec este ţinta pe care o urmăreşte făptaşul prin acţiunea respectivă. Acest scop
poate să fie identic cu scopul intrinsec, dar poate să fie şi diferit. Spre exemplu : iaci milostenie nu
cu scopul de a ajuta pe cei săraci, ci de a fi lăudat de oameni. Scopul intrinsec este cuprins în
obiectul acţiunii morale. De aceea, pe noi acum ne interesează scopul extrinsec, pe baza căruia se
stabileşte moralitatea subiectivă a faptei.
Există o ierarhie a scopurilor. Scopul ultim absolut pătrunde toată viaţa omenească. In
perspectiva acestui scop, toate celelalte se ordonează într-o unitate ierarhică.
Scopul privit nu ca ţintă externă spre care se îndreaptă acţiunea, ci ca voinţă, se numeşte
intenţie. Intenţia este scopul însuşit, devenit tendinţă lăuntrică. Este scopul privit dinlăuntru.
Intenţia este scopul devenit conştient, cunoscut de raţiune şi acceptat de voinţă, în jurul căruia se
 concentrează întreg isufletul. Intenţia este aşadar mai mult decît cunoaşterea scopului,- ea este o
atitudine integrală, la care participă persoana întreagă. Ea unifică persoana, îndrumîndu-i toate for-
ţele spre scopul ales.

3. SCOPUL FINAL AL FAPTELOR OMENEŞTI

Scopul final al faptelor noastre omeneşti este identic cu scopul nostru ultim, scopul suprem al
vieţii noastre omeneşti, care pătrunde şi dă sens tuturor acţiunilor noastre. Toate celelalte scopuri
sînt in slujba acestui scop final.
Creştinismul nu este refractar faţă de scopurile terestre ale vieţii ; el recunoaşte valoarea
bunurilor pămfonteşti, a vieţii biologice şi a bunurilor culturale. Dar nu vede în ele scopul suprem.
Scopul suprem spre care se îndreaptă întreaga viaţă spirituală a creştinului şi care dă sens tuturor
acţiunilor lui este: preamărirea lui Dumnezeu. Toată creatura preamăreşte pe Dumnezeu, reflectind
în sine şi în lucrarea ei pe Dumnezeu.
Cum preamăreşte creştinul pe Dumnezeu? Prin cunoaşterea lui Dumnezeu şi recunoaşterea Lui
ca Domn şi Mîntuitor ; prin iubirea lui Dumnezeu şi împlinirea poruncilor Lui; prin asemănarea cât
mai deplin cu Dumnezeu. în scopul acesta final, preamărirea lui Dumnezeu, este inclus şi scopul
imanent al credinciosului: desăvîrşirea proprie şi în acelaşi timp fericirea veşnică; îndreptînd toată
fiinţa lui spre Dumnezeu, tinzînd să ajungă la asemănarea cu El, creştinul îşi desăvirşeşte propria Iui
fiinţă. Această desăvîrşire se realizează prin o cît mai intimă comuniune cu Dumnezeu, în aşa fel
încît Dumnezeu pătrunde şi transformă pe credincios pentru ca şi acesta să ajungă la vederea şi
gustarea nemijlocită a lui Dumnezeu. Treapta aceasta de desăvîrşire este posibilă numai în viaţa
cealaltă. Dar ea stă ca o ţintă de dorit în faţă încă din viaţa aceasta. Comuniunea cu Dumnezeu în
viaţa viitoare şi desăvîrşirea proprie constituie ceea ce numim fericirea veşnică. Aceasta este
adevărata fericire, pentru că e fericirea ce izvorăşte din împlinirea celei mai profunde năzuinţe
umane: comuniunea cu Absolutul. Sufletul tinde în mod firesc spre Binele absolut: a cunoaşte şi a
iubi Binele suprem, a fi pătruns de energiile Lui de lumină, a întrupa în propria desăvîrşire, întru cît
e posibil, acest Bine — este realizarea scopului suprem al vieţii şi, deci, fericirea supremă. Fericirea
este numai iradierea acestei desăvîrşiri, acestei împliniri. Ea ţîşneşte din întîlnirea dintre suflet şi
Dumnezeu, Binele absolut; ea este satisfacţia sufletului ce şi-a găsit odihna în Dumnezeu.
Scopul final al vieţii noastre spirituale, deci al tuturor acţiunilor noastre morale este preamărirea
lui Dumnezeu, prin împlinirea voii Lui, în care se cuprind şi desăvîrşirea proprie şi fericirea veşnică.
Toate acţiunile noastre trebuie îndreptate spre acest scop suprem.
Important este şi exerciţiul prezenţei lui Dumnezeu, prin care vedem pe Dumnezeu în toate
lucrurile. într-adevăr, Dumnezeu este pretutindeni şi înlăuntrul nostru. Prin toate putem ajunge la
Dumnezeu, prin toate îl putem simţi pe Dumnezeu. Pe baza convingerii în omniprezenţa lui
Dumnezeu, să ne obişnuim de a-L şi vedea pe Dumnezeu în toate, atît în creatura neînsufleţită, cit
şi în semeni, atît în fenomenele naturii, cît şi în întîmplările vieţii. Peste tot să nu vedem numai
lucruîile sau evenimentele, ci să simţim prezenţa şi lucrarea lui Dumnezeu, iubirea, bunătatea,
înţelepciunea, frumuseţea lui Dumnezeu. Cel ce vede pretutindeni şi în toate pe Dumnezeu, acefla
vede toată viaţa lui şi fiecare acţiune a lui o împlineşte pentru premărirea lui Dumnezeu.
Dar spre a ajunge la aşa înălţime în unirea cu Dumnezeu, e nevoie şi de creşterea în sfinţenie.
«Cei curaţi cu inima vor vedea pe Dumnezeu», zice Mântuitorul, Cel curat cu inima vede pe
Dumnezeu în chip nemijlocit pretutindeni. Pentru el întreaga creatură este transfigurată,
străluminată de prezenţa lui Dumnezeu. Puritatea inimii desăvârşeşte sensibilitatea spiritului faţă
de prezenţa realităţii divine, aşa cum lipsa de puritate toceşte această sensibilitate spirituală.
Scopul suprem al vieţii este preamărirea iui Dumnezeu. Toate celelalte scopuri sint subordonate
acestui scop suprem ; toate trebuie să stea in slujba lui. Raportarea la acest scop poate fi actuală sau
virtuală, directă sau indirectă. Idealul este permanentizarea raportării actuale şi directe, ca astfel
toată viaţa noastră să o dăm lui Dumnezeu şi toate acţiunile noastre să izvorască din această dăruire
lui Dumnezeu. Adică să facem toate în numele lui Hristos, spre preamărirea lui Dumnezeu. E un
ideal de a cărui culme se apropie sfinţii şi spre care ne călătorim dorurile toţi cei ce, în luptă şi rugă,
vrem să ne purificăm de orice întinăciune, să ne apropiem cît mai mult de Dumnezeu şi să ne
asemănăm cu El.

4. MOTIVAREA FAPTELOR ÎN MORALA CREŞTINĂ

Moralei creştine i se contestă faptul că ea vine în numele unui principiu superior : «fă binele
pentru el însuşi», afirmîndu-se de unii că acest principiu nu există în motivaţia creştină. In realitate,
principiul amintit nu este o invenţie a idealismului moral modern, ci ţine de esenţa creştinismului.
Într-adevăr Mîntuitorul şi Sfinţii Apostoli pretind să faci binele (să împlineşti poruncile) din iubire.
Iubirea faţă de Dumnezeu — Binele absolut — este motivul fundamental al luptei împotriva răului
şi al realizării binelui.
Criteriul şi idealul moralităţii creştine nu este fericirea, ci Binele absolut. Acele fapte sînt bune
care sînt în conformitate cu Binele afosolut. AsemănaTea sau nea-semănarea cu Dumnezeu, Binele
absolut, dă caracter de bun sau de rău acţiunilor noastre, nu fericirea sau nefericirea ce le urmează.
De aceea, zice Mîntuitoru'l: «Fiţi desăvârşiţi, precum şi Tatăl vostru cel din ceruri desăvîrşit este»
(Matei V, 48). Noi sîntem fii ai Tatălui şi de aceea trebuie să privim spre desăvîrşirea Lui şi să tindem
s-o realizăm: «Iar Eu zic vouă: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvîntaţi pe cei ce vă blesteamă, faceţi
bine celor ce vă urăsc şi vă rugaţi pentru cei ce vă prigonesc, ca să fiţi fiii Tatăflui vostru cel din
ceruri, caTe răsare soarele Său şi peste cei buni şi peste cei răi şi plouă şi peste cei drepţi şi peste cei
nedrepţi» (Matei V, 44—45). Iar motivul care îndeamnă la această asemănare este iubirea fiului faţă
de tatăl, iubirea faţă de Dumnezeu ca Bine absolut.
A face binele pentru bine, a face binele din iubire şi a evita răul din acelaşi motiv este principiul
central al moralei creştine. Cu toate acestea, nu negăm că doctrina creştină, alături de motivul
fundamental al iubirii, admite ca motive subordonate şi cooperatoare nădejdea fericirii şi frica de
pedeapsă. Aceasta însă nu micşorează valoarea moralei creştine, ci arată numai că morala aceasta nu
este o simplă construcţie a minţii, care face abstracţie de realităţi, ci ea ţine seama atît de ordinea
morală, cît şi de individ.
De unde vine legătura dintre fericire şi posesiunea Binelui absolut ? In primul rînd, din faptul
că Binele absodut este ţinta spre care se îndreaptă întreaga noastră fiinţă.
Acest lucru e exprimat pregnant în cunoscutele cuvinte ale Fericitului Augustin: «Neliniştit este
sufletul nostru pînă nu se va odihni în Tine, Doamne». Cînd setea aceasta a fiinţei noastre după
absolut se realizează prin posesiunea Binelui, iprin vederea nemijlocită a lui Dumnezeu, sufletul se
simte copleşit de o fericire fără margini. Fericirea nu este scopul, ci urmarea firească, expresia
împlinirii scopului. Intîlnirea dintre fiinţa noastră şi Binele absolut (care e ţinta) are drept urmare
fericirea. Fericirea este «un fenomen sufletesc degajat din împlinirea scopului». Este reflexul
psihologic al realizării năzuinţei noastre spre Binele absolut. In al doilea rînd, fericirea este legată
de posesiunea Binelui absolut, pentru că aceasta înseamnă desăvârşirea noastră morală. Viaţa
veşnică nu este numai vederea lui Dumnezeu, ci asemănarea cu El; eşti desăvîrşit precum şi
Dumnezeu desăvîrşit este, întru cît este posibilă o apropiere de desăvîrşirea divină. Fericirea este
reflexul acestei desăvîrşiri; ajungerea la desăvîrşire declanşează de la sine fericire. Şi din acest punct
de vedere, fericirea nu este scop, ci urmarea Împlinirii scopului.
O faptă nu este bună pentru că duce la fericire, ci duce la fericire pentru că este bună. Cu alte
cuvinte: «Binele nu este un lucru bun că este răsplătit, ci este răsplătit pentru că este bun». Aceste
consideraţii se aplică şi pentru rău.
Dacă năzuinţa după fericire şi teama de nefericire sînt inerente firii omeneşti, dacă între bine şi
fericire sau rău şi nefericire există o legătură organică, rezultă că admiterea fricii şi a fericirii ca
motive secundare şi subordonate este întru totul îndreptăţită. Motivul esenţial şi primordial este
iubirea; facem binele şi evităm răul pentru că îl iubim pe Dumnezeu. Cu acest motiv pot coapera şi
celelalte două motive. Ele întăresc motivul moral prim. Ele însă sînt totdeauna în relaţie cu motivul
principal pe care se sprijină şi îl sprijină. Pentru că fericirea izvorăşte din relaţia strînsă cu Binele
absolut, nu e posibil să voieşti fericirea fără să voieşti Binele absolut, precum nu e posibil să voieşti
Binele absolut făcînd abstracţie de fericire.
Deci, idealul acţiunii morale creştine este a împlini poruncile din dragoste de Dumnezeu.
Aceasta este treapta cea mai înaltă, treapta sfinţeniei. Cu toate acestea, şi sfinţii, pînă sînt încă în
viaţă, nu pot să se menţină continuu pe aceste culmi, ci motivul iubirii, care este primordial, e însoţit
în planul al doilea de motivul fericirii. Aceasta, din cauza intimei legături ce există între moralitate
şi fericire. Nu te poţi îndrepta spre Binele absolut fără ca să simţi în tine treziodu-se fericirea. Dar
pe treapta sfinţeniei dispare motivul fricii de pedeapsă. O spune clar Sfîntul Apostol Ioan : «In
iubire nu este frică, ci iubirea desăvîrşită alungă frka, pentru că în frică e suferinţă, iar cel ce se
teme nu este desăvîrşit în iubire» (I Ioan IV, 18). De ce să se mai teamă cel drept de judecată, dacă
el este prieten cu Iisus Hristos, cu Dumnezeu (Ioan XV, 14) ? Dar în această iubire e&te ascunsă
teama firească, teama fiului de a nu întrista pe tatăl său.
In concluzie, motivul moral creştin fundamental este iubiiea. Aceasta garantează caracterul
dezinteresat al moralei creştine în motivarea faptelor. Dacă se admit ca motive secundare şi motivele
fericirii şi fricii, aceasta este în conformitate cu ordinea morală şi cu firea omului credincios şi, fiind
subordonate motivului iubirii, nu nimicesc caracterul dezinteresat al moralei creştine. De altfel, cel
ce renunţă la bunuri materiale prezente pentru bunuri spirituale transcedente dovedeşte şi numai
prin aceasta o tărie morală vrednică de laudă. Şi dacă la început motivele fericirii şi ale fricii pot să
aibă o însemnătate destul de mare, fără a fi însă dominante, pe măsură ce creştinul înaintează pe
calea virtuţii, iubirea ii cuprinde din ce în ce mai mult fiinţa, pînă cSnd toată fiinţa lui devine flacără
vie a iubirii.
Şi iubirea desăvîrşită alungă frica; teama şi fericirea se topesc în zarea de lumină a iubirii. Căci
in iubire este şi fericirea, aşa cum în foc este căldura, dar uneori şi teama fiască, teama iubirii.

5. FAPTE BUNE, FAPTE RELE Şl FAPTE INDIFERENTE

O acţiune liberă este moral-buna dacă în toate elementele ei este conformă cu legea morală.
Dar pentru ca să fie moral-rea, e nevoie ca să nu fie conformă cu legea morală în toate
elementele ei ? Nu. E suficient ca un singur element să fie în opoziţie cu legea morală, pentru ca
acţiunea respectivă să fie moral-rea.
Aşadar, acţiunea liheiă esle moral-rea dacă ea într-un sinaur element este contrară legii morale.
De asemenea, o acţiune bună după obiect, devine rea prin scop ; sau o acţiune bună după scop
devine rea prin obiect; sau o acţiune bună după obiect şi scop devine rea prin împrejurări (spre
exemplu: cea executată într-un timp sau loc interzis).
Această deosebire .între bine şi rău este explicabilă prin faptul că binele include în sine ideea a
ceva desăvîrşit, a unei plenitudini, pe cind răul este numai lipsa binelui, lipsa unui element bun din
acţiune, un defect în lucrul bun. De aceea, pentru ca o acţiune să fie bună, se pretinde ca să fie
conformă cu legea morală din toate punctele de vedere ; pe cand o acţiune poate fi rea şi dacă nu este
bună numai dintr-un singur punct de vedere.
Vom avea în vedere, la stabilirea bunătăţii unei fapte, şi persoana (scop-intenţie-motiv) şi
situaţia {împrejurările) şi legea morală (obiectul). Toate acestea în acţiunea concretă constituie o
unitate, care dă fiecărei fapte coloratura morală specifică.
Faptele bune se împart în fapte interne şi fapte externe. Fapte interne bune, sau rele, sînt
gîndurile, sentimentele, hotărîrile etc, toate mişcările minţii şi ale inimii, care sînt acceptate de
voinţă în mod liber. Faptele externe bune sau rele sînt manifestări .în afară ale voinţei. Faptele
interne privesc, deci, aspectul lăuntric, sufletesc al acţiunii, iar faptele externe privesc aspectul
exterior, de lucrare trupească a acţiunii.
Caracterul moral al acţiunii libere se stabileşte în primul rînd din punct de vedere al obiectului.
Acţiunea în sine este judecată întru cît e conformă cu legea sau nu. Aătfel se stabileşte moralitatea
obiectivă: dacă este obiectiv bună sau obiectiv rea. In privinţa aceasta, s-au făcut următoarele
distincţii:
a) Fapte absolut bune (sau absolut rele) şi fapte relativ bune (sau relativ rele);
b) Fapte morale obiectiv grele şi lapte morale obiectiv uşoare.
Fapte absolut bune sînt acele fapte bune care nu pot deveni niciodată rele (Spre exemplu, iubirea
de Dumnezeu). Fapte absolut rele sînt acele fapte rele care nu pot deveni niciodată bune (spre
exemplu, obiceiul de a minţi). Fapte relativ (sau condiţionat) bune sînt acele fapte bune care pot
deveni rele prin scop sau împrejurări. (Spre exemplu, milostenia). Fapte relative (sau condiţionat)
rele sînt acele fapte rele care sînt rele din lipsa unor condiţii şi care prin împlinirea condiţiei pot
deveni bune. (Spre exemplu, citirea cărţilor periculoase, pentru studiu).
Faptele morale obiectiv grele sînt acele care au o însemnătate mare pentru ordinea morală,
pentru că privesc un obiectiv important, o lege morală fundamentală (spre exemplu, porunca iubirii),-
fapte morale obiectiv uşoare sînt acele care au o însemnătate mai mică pentru ordinea morală, pentru
că privesc un obiect mai puţin important, o lege morală secundară. Această consideraţie stă în special
la baza împărţirii păcatelor în păcate grele şi uşoare, deşi ea se aplică şi în aprecierea faptelor bune.
Împrejurările pot micşora sau mări bunătatea sau răutatea unei fapte şi pot sâ-i schimbe şi
caracterul moral, transformînd-o din taptă obiectiv bună într-o faptă rea. Natural, întrucât
împrejurările sînt cunoscute sau voite. Vom avea deci următoarele cazuri:
O faptă bună din punct de vedere al obiectului, datorită împrejurărilor poate : a) sau să-şi
mărească valoarea, (spre exemplu, milostenia samarineanului), b) sau să-şi micşoreze valoarea (spre
exemplu, rugăciunea risipită), c) sau să devină moral rea (spre exemplu, mustrarea frăţească în loc şi
timp nepotrivit).
O faptă rea din punct de vedere al obiectului, datorită împrejurărilor, poate: a) sau să-şi mărească
răutatea (spre exemplu, cînd sînt călcate mai multe porunci: furtul din biserică, cînd sînt atinse prin
fapta rea mai multe persoane, scandalul, cînd fapta rea este repetată de două sau mai multe ori etc),
b) sau să-şi micşoreze răutatea printr-o împrejurare bună (spre exemplu, fapta rămîne pur internă,
deşi putea să fie exteriorizată); c) dar nu poate deveni din moral-Tea moral-bună prin nici o
împrejurare bună. Deci, fapta bună după obiect poate devenirea după împrejurări, dar o faptă rea
după obiect nu poate deveni bună prin împrejurări. In cazul unei fapte obiectiv-rele, împrejurările
sînt sau circumstanţe agravante sau circumstanţe atenuante.
Scopul are o importantă esenţială în stabilirea moralităţii subiective, deci a moralităţii propriu-
zise a faptelor noastre El este sufletul acţiunii. De aceea, dacă prima caracterizare morală a faptei
vine de la obiect, ca să primească unele schimbări datorită împrejurărilor, ultimul cuvînt în această
privinţă îl are scopul. Precizînd influenta scopului asupra moralităţii faptelor noastre, constatăm :
— Faptele bune din punct de vedere al obiectului, pot: a) sau să-şi mărească valoarea morală
printr-un scop bun ; b) sau să-şi micşoreze valoarea morală printr-un scop secundar rău, care tine
de păcatele uşoare ; c) sau să devină fapte moral-rele printr-un scop principal rău sau printr-un scop
secundar rău, care ţine de păcatele grele (spre exemplu, pentru toate cazurile : Matei V, 16; VI, 1—
18; XXIII, 5 : fariseismul).
— Faptele rele din punct de vedere al obiectului pot: a) sau să-şimărească răutatea printr-un
scop rău; b) sau să-şi micşoreze răutatea printr-un scop bun (deşi, şi în acest caz, uneori, răutatea
faptei poate creşte tocmai prin contradicţia dintre scop şi mijloc (spre exemplu, a ucide pentru
preamărirea «lui Dumnezeu, Ioan IX, 7) ; c) dar nu pot deveni fapte moral-bune. Deci, un scop
principal rău face dintr-o faptă obiectiv bună, o faptă obiectiv rea, iar un scop bun nu face dintr-o
faptă obiectiv-rea o faptă obiectiv-bună. Scopul nu scuză mijloacele(Rom. III, 8); în slujba binelui
trebuie folosite mijloace bune.
Din cele expuse rezultă că, pentru stabilirea moralităţii unei acţiuni, e nevoie de toate criteriile :
obiectul, împrejurările şi scopul.
O faptă este bună dacă obiectul, împrejurările şi scopul sînt bune. O faptă este moral rea, dacă
unul din aceste elemente este rău, fie obiect rău, fie împrejurare rea, fie scop rău
Faptele moral-bune şi moral-rele sînt variate datorită relaţiilor variate în care stau elementele
lor. Astfel, se vorbeşte despre deosebirea specifică şi cea numerică a faptelor morale. Deosebirea
specifică se stabileşte pe baza criteriilor moralităţii, iar cea numerică pe baza numărului (de cîte ori
a împlinit fapta).
Fapte moral-bune specific diferite sînt acelea care au obiect diferit (a posti şi a face milostenie)
sau au acelaşi obiect însă împrejurări şi scopuri diferite (rugăciunea adevărată şi rugăciunea
fariseică). Faptele moral-rele specific diferite sînt acelea care au obiect deosebit (calcă porunca
diferite, spre exemplu a fura, a minţi) sau care au împrejurări şi scopuri diferite.
Din punct de vedere al acţiunii însăşi, in relaţia ei cu legea morală, sau din punct de vedere al
obiectului, faptele morale se împart în trei categorii: bune, rele şi indiferente.
Aceasta e perspectiva pur teoretică şi abstractă. în concret însă, nu există decît două categorii:
bune şi rele. De ce ? Pentru că, în concret, şi laptele indiferente după obiect primesc calificarea
morală bună sau rea, după împrejurări şi scop. In special scopui este acela care le dă o pecete morală
precisă. Dacă scopul plimbării, spre exemplu, este bun (recrearea), plimbarea este o faptă moral-
foună; dacă scopul ei este rău (spre exemplu, priviri desfrînate), plimbarea este o faptă moral-rea.
Şi cum nu există fapte omeneşti fără scop, înseamnă că în realitate nu există fapte moral
indiferente, ci faptele noastre sînt moral-bune şi moral-rele. Faptele moral indiferente slnt o
abstracţie, o noţiune pur teoretică, pe care n-o întîlnim nicăieri în viaţă. Aceasta reiese clar şi din
recomandarea Apostolului: «Ori de mîncaţi, ori de beţi, ori altceva de faceţi — toate spre slava lui
Dumnezeu să le faceţi» (I Cor. X, 31 ; Col. III, 17). Deci, a mînca şi a bea ca şi alte acţiuni, care din
punct de vedere al obiectului apar moral-indiferente, în realitate sînt bune, pentru că se fac spre slava
lui Dumnezeu. Nimic : nici gind, nici cuvînt, nici acţiune nu scapă de caracterizarea morală precisă:
bun sau rău. Totul slujeşte sau nu slujeşte fie scopului principal — preamărirea lui Dumnezeu, fie
scopului secundar al vieţii — desăvârşirea proprie, şi ca atare se încadrează fie în categoria faptelor
bune, fie în categoria faptelor rele. Fapte moral indiferente în realitate nu există.