 Natura umană = denumită și condiție umană.

Natura omului ține de o anumită destinare,

care are un dublu sens: unul obiectiv (devenirea fiecărui om în sens obiectiv, de ex: un
statut cu care de naștem) și unul subiectiv (dat de propriile aspirații, prin propriile
decizii).
o Modalitatea de A FI a omului, este interogarea, condiția/demnitatea omului este
întrebarea

o Tot în legătură cu condiția umană este și liberul arbitru: acesta permite omului
să-și hotărască destinul după cum dorește.

o „omul este singura ființă a creației eliberată , în el aflându-se balanța binelui-

răului, a devărului și falsului. Capabil să cerceteze, omul are obligația alegerii
a.î. este responsabil pentru toate faptele sale”.

o Blaise Pascal (sec. XVII) „se poate aprecia că naturii umane îi este constitutivă
GÂNDIREA , întreaga sa demnitate întemeindu-se pe aceasta, dar o gândire
ORIENTATĂ , o gândire care nu este indiferentă la obiectul său, cu alte cuvinte
omul trebuie să cugete cum trebuie.”

 Omul, animal politic, zoon politicon, omul care trăiește în cetate (Aristotel – 384 – 324
î.Hr1)= de natura umană ține sociabilitatea
o Omul nu își este suficient sieși, acesta are nevoie de semenii săi, existând numai
alături de aceștia. O manifestare a sociabilității este DREPTATEA.

o Omul, pentru a fi om, nu are nevoie doar de ceilalți, ci însăși viața comunităților
omenești trebuie fondată pe o ordine de valori (…) în primul rând o ordine
juridică în care dreptatea și nedreptatea sunt cunoscute. Prin toate acestea se
afirmă că omul este o ființă socială.

o Simțul dreptății are un caracter politic, căci dreptatea este ordinea comunității
politice și discernerea a ceea ce este drept.

1
Elev al lui Platon.
 Etica = teoria moralei, ansamblul conceptelor prin care se analizează, explică normele
și valorile ce ne determină acțiunile, atitudinile, intențiile, scopurile, sentimentele. În
concepțiile etice, binele ca valoare are o poziție centrală.

o Moralitate = condiționată de raționalitate și sociabilitate. Sistemul moral al unei

comunități în măsura în care aceasta evaluează comportamentul uman prin
intermediul termenilor „bun” și „rău”.

 Conceptul de BINE și RĂU în funcție de curentele filosofice:

o I. Kant: morala își are sursa în rațiunea umană și constă în datorii absolute ce
trebuie respectate în orice situație. Legea morală ne impune să acționăm în
același fel în care am accepta ca toți ceilalți să acționeze.

o G.W.F. Hegel: personalitatea morală trebuie formată de comunitatea în care

individul trăiește, comunitatea având o structură dinamică proprie care
depășește alegerile individuale.

o Aristotel: binele se raportează la înfăptuirea specifică omului, activitatea

sufletului conformă cu rațiunea. Binele denumit și „fericire” poate fi realizat în
cetate,ca bine pentru comunitate și pentru individ.

o Epicur: supremul bine este plăcerea (hedone) iar supremul rău este durerea.

o Stoici: Binele este virtutea însăși, iar virtutea înseamnă să trăiești în armonie cu
natura, cu ordinea universală, să te conformezi propriei naturi raționale.

o Nietzsche: „bun” înseamnă ”distins, nobil” în sens de raportare socială, ideea

de bun în sensul de „sufletește distins, sufletește superior, sufletește privilegiat”.
Rău înseamnă „dăunător/josnic/plebeu”.

 Tot Nietzsche face distincția dintre bun și rău pe baza diferenței dintre
condiționat și necondiționat. Binele ține de domeniul necondiționatului,
iar acțiunile noastre vor fi considerate bune numai dacă se ridică
deasupra oricărui interes condiționat, plasându-se doar sub incidența
moralității. Karl Jaspers afirmă că actele necondiționate își au sursa în
iubire, în luptă, în acțiuni de realizare a unor mari cauze.
 Planurile raporturilor dintre bine și rău:

o Moral: binele constă în ținerea sub ascultare a impulsurilor de către voința

subordonată legii morale, dominarea impulsurilor. Răul este cedare în fața
impulsurilor.

o Etic: Binele ține de autenticitatea motivelor, puritatea necondiționată. Răul

rezultă din înclinația pervertită de a face bine numai dacă nu aduce nicio pagubă
sau nu costă prea mult.

o Metafizic: Răul rezultă doar din dorința de a distruge fără motiv. Binele este
iubirea și voința de realitate.

o Omul este pus în situația de a alege, deoarece numai una dintre alternative îl
duce la esențial. El se va supune înclinației (răul) sau datoriei (binele) sau va
amâna momentul deciziei. Incapacitatea de a decide va fi asimilată răului.

 Teoriile etice:

o Etica teleologică: acțiunile umane sunt orientate către un anumit SCOP, spre
realizarea binelui suprem.
 Artistotel : telos (scop) + logos (discurs), este un discurs asupra finalității
lucrurilor și ființelor.

 Omul are ca scop realizarea binelui suprem, „fără îndoială este de dorit să
faci binele și unui singur om, dar mai înălțător este să-l înfăptuiești
pentru un popor întreg sau o cetate”.

 Binele este SCOPUL desăvârșit.

 Fericirea este numai rezultatul specific omului, acea activitate a

sufletului conformă cu RAȚIUNEA . Fericirea, prin urmare, se obține
prin CONTEMPLARE, prin activitatea de cunoaștere a adevărului.
  Artistotel realizează distincția dintre virtuțile intelectului (înțelepciunea
speculativă și înțelepciunea practică) și virtuțile etice*2, ale caracterului
(curajul, generozitatea, dreptatea, moderația).

o Etica deontologică: acțiunile morale sunt cele conforme datoriei.

 Reprezentant: Immanuel Kant.
 Deon= ceea ce se cade (știința a ceea ce se cade).
 Etica deontolgică are ca obiect studiul datoriei morale, al originii și
formelor acesteia în calitate de componentă de bază a conștiinței
morale.

 Datoria este facultatea de a acționa în conformitate cu legea morală.

 Datoria = obligația de a ne determina acțiunile exclusiv prin morală,

indifernt de consecințe. Este morală numai acea acțiune înfăptuită din
datorie, care are ca motivație datoria însăși.

 Legea morală are formă imperativă (ein Sollen) care exprimă

constrângere. Morala înseamnă a acționa conform acelei norme de
conduită care să fie valabilă pentru orice altă persoană aflată într-o situație
similară. (Kant)

 Autonomia voinței este cea care conferă demnitate fiecărei ființe umane.

o Etica consecinționistă: moralitatea acțiunii este determinată de consecințele ei.

 Friedrich Paulsen: „în etică se pornește de la 2 categorii de fapte: a vrea
care presupune voința, și a trebui care presupune a a avea obligația
morală.

 Utilitarismul este una dintre teoriile consecinționiste și se opune

rigorismului moral al lui Kant. Utilitarismul susține că o acțiune nu este
morală dacă este săvârșită numai din datorie, ci dîn funcție de intenția
care o determină și principiul care o călăuzește.

 Reprezentanți ai utilitarismului: John Stuart Mill și Jeremy

Bentham. J.S.Mill 3consideră că scopul umanității este să asigure
2
Virtuțile etice constă în drumul de mijloc între 2 vicii opuse (moderația ca medie între zgârcenie
și risipă)
3
J.S. Mill: „SCOPUL ultim al MORALEI trebuie să fie fericirea omenirii, o acțiune putând fi acceptată sau respinsă
în măsura în care contribuie la aceasta.”. Moralitatea (după Mill) este ansamblul regulilor a căror respectare
 un spațiu privat în care este interzisă intervenția statului, cu
condiția ca individul să nu încalce regulile.

 Sursa atitudinilor morale = dorințele noastre, cele care ne împing să facem

ceva. Ceea ce ne împinge să facem binele nu poate fi decât o dorință
generală de a înfăptui binele.
 Acceptăm astfel anumite motivații pentru acțiunile noastre și
respingem altele în funcție de această dorință (de a înfăptui binele)
și care corelată cu simțul comun este o instanță morală:
conștiința morală.
 Morala = nu am o datorie față de celălalt, dar prin faptul că aș
putea fi în locul său, față de acesta nu pot avea decât acele
comportamente pe care le pot accepta eu însumi.

 Teoriile consecinționiste sunt teorii care apreciază moralitatea unei acțiuni

în funcție de consecințele ei și nu intențiile persoanei ce realizează
acțiunea.

 Utilitatea este proprietatea oricărui obiect de a produce fericirea și de a

preveni nefericirea. Prin fericire se înțelege plăcerea și absența durerii.

 Intuiția binelui și a răului: numită și conștiință. Fiecare poate recunoaște că realizează

binele sau răul. Avem deci posibilitatea de a realiza un sentiment de vinovăție atunci
când realizăm ceva rău, cazurile în care acest sentiment de naște este glasul conștiinței,
care este determinat în mare măsură din punct de vedere cultural (educație, religie
etc), dar anumite aspecte pot fi fixate la nivelul naturii umane în general.

o Prezumția unei intuiții distincte a binelui și răului implică credința într-o ordine
morală a lumii.

 Libertatea = absență a limitelor, concepută prin raportare la responsabilitate, egalitate,

dreptate, proprietate etc., este o valoare politică.

 Este o valoare politică alături de egalitate, dreptate, democrație, suveranitate, libertatea

fiind cheia pentru înțelegerea acestora.

poate asigura întregii omeniri o existență fericită.

 A fi liber = a nu fi împiedicat să faci ceea ce îți dorești, absență a limitelor exterioare sau
independența interioară și capacitatea de a se autodetermina urmând principiile
rațiunii.

 R. Descartes va împărți libertatea în 2 feluri/tipuri:

1) Libertatea de indiferență (negativă): puterea de a alege chiar și răul.

2) Libertatea iluminată (pozitivă): orientată spre cunoașterea binelui.

 Sartre: omul are liber arbitru originar și creator care îi conferă responsabilitate
absolută.

 Isaiah Berlin: libertatea începe din punctul în care legea încetează să mai comande.

 A constrânge un om înseamnă a-l împiedica să fie liber.

 Dacă libertatea mea, a clasei, se bazează pe nefericirea altor ființe, înseamnă că sistemul
care promovează această situație este nedrept și imoral. Cu toate acestea, rămâne adevărat
că libertatea unora trebuie câteodată limitată pentru a garanta libertatea altora.

 Originea libertății: este un dat natural al vieții, omul se naște liber sau se mai susține
că este un rezultat social.

 Caracterul libertății: libertatea individuală sau colectivă.

 Libertatea negativă: absența constrângerilor arbitrare impuse de puterea politică sau de
alți oameni. Realizarea ei în practică presupune restrângerea intervenției statului la un
nivel minim. Este libertatea prin excelență sau pur și simplu libertatea.

 Libertatea pozitivă: intervenția sporită a statului în viața societății sau a individului prin
punerea la dispoziție a mijloacelor necesare realizării intereselor.

 Rolul legilor și al statului: de a asigura condițiile necesare conviețuirii sociale, statul

subordonându-se societății (nu invers! Altfel se numește etatism fenomenul în care
societatea se subordonează statului. Etatismul susține că libertatea individului este numai
cea acordată de stat).
 Scopul urmărit de oamenii care se unesc în comunități este de a conserva
proprietatea lor, pe care libertatea naturală nu o poate proteja, întrucât nu există (în
starea naturală) un judecător imparțial, nu există mecanism de execuție, nu există
autoritatea care să sprijine sentința. De aceea, puterea societății pentru care oamenii
renunță la libertatea naturală, nu poate să se întindă dincolo de binele comun.

 Starea naturală = stare de egalitate, toate ființele având aceleași avantaje și

dezavantaje.

 Motivul constituirii societății = conservarea vieții, libertății, proprietății, care nu pot fi

conservate la fel de bine în starea naturală.

 Limitarea libertății: J.S.Mill afirmă că „scopul principal al statului este de a apăra

drepturi și libertăți, prin urmare, singurele constrângeri pe care le poate exercita statul
sunt cele destinate apărării acestor drepturi și libertăți. Cu alte cuvinte, o
apărare/constrângere este legitimă numai dacă prin intermediul se previn alte
încălcări

 Diferitele tipuri de libertate: politică, socială, personală, economică, religioasă, de

conștiință, de asociere etc.

 În plan social-politic: libertatea este legată de putere și responsabilitate și de

necesitatea limitării acesteia pentru a împiedica abuzul de putere.

 Libertatea politică = libertatea omului începe cu respectarea legilor scrise.

o Omul este ceea ce a ales să fie și a exista înseamnă a alege. Pentru că omul alege,
este liber și a prin aceasta este responsabil

 Egalitate și libertate: în pofida numeroaselor diferențe între oameni, este drept ca toți
oamenii să fie tratați în mod egal, fără discriminare. Rolul statului devine important în
ceea ce privește asigurarea egalității între cetățeni. Dacă vom admite că aceste diferențe
individuale nu sunt nedrepte în sine, atunci se va putea deduce că ideea de dreptate este
comptaibilă cu acceptarea inegalității între oameni, iar dreptatea este chemată să
rezolve atât problema egalității între oameni, cât și pe cea a distribuirii bunurilor într-o
societate.

 Forme de egalitate:
 1) Egalitata în fața legii: nimeni nu este mai presus de lege
2) Egalitatea politică: toți oamenii au aceleași drepturi și îndatoriri
3) Egalitatea economică și socială: accesul la resurse și funcții, egalitatea condițiilor.

 În discuții despre egalitatea șanselor este folosit adesea modelul cursei pentru un premiu.
O cursă în care unii ar porni de mai aproape de linia de sosire decât alții, ar fi nedreaptă.

 Inegalitatea socială nu este în sine injustă, ci numai în măsura în care împiedică indivizii
să se bucure de drepturile lor.

 Tipuri de egalitate:

1) Juridică/în fața legii

2) Politică
3) Economică: la resurse
4) Socială : egalitatea condițiilor

 F.Hayek susține: în condițiile în care trebuie să promoveze egalitatea, statul este obligat
să abandoneze imparțialitatea și să se comporte discriminatoriu cu cetățenii, adoptând
astfel principiul supremației legii. Supremația legii va genera nu egalitate, ci inegalitate
economică.

 Dreptatea socială și economică se referă mai cu seamă, astăzi, la distribuirea valorilor,

resurselor , a avantajelor și chiar a dezavantajelor între diferite grupuri sociale, între
anumite profesii, de vârstă etc.

 Supremația legii (este un principiu) : acest principiu spune că statul, în toate acțiunile
lui, este limitat de reguli fixate și anunțate în prealabil, reguli care fac posibilă prevederea
cu o bună doză de certitudine, a modului în care autoritatea își va folosi puterile
coercitive într-o împrejurare dată și fac posibilă planificarea afacerilor individuale pe
baza acestei cunoașteri.

o Ca să obții același rezultat în cazul unor oameni diferiți, este necesar să-I
tratezi în mod diferit. Nu se poate nega că supremația dreptului produce
inegalitatea economică.

 Când domnește legea, statul are rolul de a stabili reguli referitoare la condițiile de
utilizare a resurselor disponibile, lăsând pe seama indivizilor decizia referitoare la
scopurile în care vor fi utilizate.
 Deoarece principiul dreptății nu se aseamănă cu cel al egalității matematice și nici
nu putem înțelege prin dreptate nivelarea tuturor membrilor societății, ci mai degrabă o
distribuire echitabilă a îndatoririlor, privilegiilor și onorurilor (asta e dreptatea).

 2 principii importante pentru a înțelege ideea de dreptate:

1. Egalitatea : legea se aplică la fel tuturor oamenilor

2. Echitatea : oferim fiecăruia ceea ce I se cuvine

 J.Rawls: „dreptatea NU exclude (ci din contră, implică) inegalități, adică diferențe de
staut economic și social (injuste sunt numai inegalitățile care nu pot fi profitabile pentru
toți membri societății).

o Deși în anumite cazuri ne dorim ca inegalitățile să fie înlăturate, în anumite

cazuri, ele reprezintă singura modalitate de a asigura realizarea dreptății.

o Prin inegalități cel mai bine vom înțelege nu orice diferențe între posturi și
funcții, ci acele diferențe în privința beneficiilor și răspunderilor de care sunt
legate fie direct, fie indirect – precum prestigiul și averea, sau obligațiilor de a
plăti impozite.

o O inegalitate este admisă numai dacă există un motiv să considerăm că acea

inegalitate căreia îi va da naștere o practică va acționa în avantajul fiecărui
participant la ea. Să acceptăm că fiecare participant trebuie să câștige din
inegalitate.

 Dreptatea este pentru instituțiile sociale o virtute. Echitatea permite oamenilor să ajungă
la un acord și asigurarea corectitudinii în distribuirea bunurilor reprezintă, un concept
fundamental pentru dreptate.

Principiile dreptății

1. Principiul libertății

 Principiul admiterii inegalităților: inegalitățile pot fi acceptate numai dacă conduc la

avantajul egal al tuturor persoanelor care participă.

 DREPTATEA este valoarea etică și juridică în funcție de care se aprobă sau

dezaprobă relații sociale, raporturi juridice, norme juridice și hotărârile organelor de
jurisdicție existente într- o epocă și într-o organizare socială dată.
  dreptatea este faptul de a recunoaște drepturile cuiva de a acorda fiecăruia ceea ce i se
cuvine în mod legitim.

  dreptatea este o virtute morală care constă în faptul de a da fiecăruia ceea ce este al său,
în a respecta drepturile altuia.

  dreptatea este o noțiune care presupune respectarea de către autorități, dar și de către
cetățeni, a normelor juridice și morale bazate pe principiile constituționale și respectarea
drepturilor cetățenești.

  forme de dreptate: distributivă, corectivă, procedurală

o  dreptatea distributivă presupune împărțirea corectă a avantajelor ,precum
bunuri, recompense, cât și a obligațiilor precum pedepse sau plata taxelor.
Totodată, presupune accesul fiecăruia la resurse, poziții sociale, funcții publice în
stat, educație și altele. Criteriile de identificare sunt  nevoile, meritele,
competențele sau calitățile personale.

o  dreptatea corectivă presupune repararea unei nedreptăți, a unei greșeli prin

încălcarea unor drepturi având ca scop restabilirea echilibrului afectat prin
executarea unor măsuri reparatorii . Astfel , statul democrat a luat măsuri de
remediere și reparare a unor nedreptăți comise în regimul comunist asupra
următoarelor categorii de oameni: deținuți politici, țăranii deposedați de pământ
etc.

o Dreptatea procedurală se referă la modalități concrete de elaborare a unor

decizii  prin care se realizează dreptatea justițiară (judiciară?)

. 
 NEDREPTATEA poate să apară prin nerespectarea legilor juridice, a regulilor și
normelor morale. În anumite situații, prin nerespectarea unei reguli nu facem rău nici
unei persoane (ex: un elev care nu poartă uniforma obligatorie). În aceste cazuri,
nedreptatea rezultă din faptul că ceea ce este obligatoriu  pentru unii, încetează să fie
obligatoriu pentru alții.

- Atunci când nedreptatea apare prin nerespectarea unei norme morale, problema
care se pune este cum poate fi împiedicată o persoană să facă o nedreptate atâta
timp cât nerespectarea unei astfel de reguli nu presupune pedepse. De fapt, ar
trebui să înțelegem că, pentru a ne fi respectată libertatea ar trebuie ca și noi, la
rândul nostru, să respectăm libertatea celorlalți. Putem spune că există și o formă
de nedreptate față de propria persoană. Pentru a o evita ar trebui să ne hrănim fără
 să exagerăm, să ne îmbrăcăm decemt, fără a deveni prea neglijenți sau să
devenim sclavii modei.

POLITICA. Presupune un dialog între grupurile de interese constituite la nivel social în vederea
adoptării unor decizii comune ale căror consecințe vor fi resimțite de întreaga societate, mai
mult sau mai puțin.

 Capitalismul: Marx împarte societate în burghezie (cea care deține proprietate prin
mijloacele de producție – este dominantă, exercită puterea) și muncitori (lipsiți de
proprietatea mijloacelor de producție, sunt obligați să-și vândă forța de muncă).
Capitalismul este bazat pe inegalități de ordin economic care generează inegalități de
ordin politic.

 Socialismul (comunism): mijloacele de producție sunt proprietate comună. Fiecare

muncitor va primi de la societate exact atât cât depune el (forță de muncă). Tot Marx
4
susține viziunea aceasta.

 POLITICA: un dialog între grupurile de interese constituite la nivel social în vederea

adoptării unor decizii comune ale căror consecințe vor fi resimțite, mai mult sau mai
puțin, de întreaga societate. Cel mai important instrument care transpune în practică
deciziile luate, este puterea.

 Capitalismul: existența claselor sociale (burghezia vs. clasa muncitoare). Burghezii,

clasa dominantă, exercită puterea prin intermediul statului. Capitalismul este bazat pe
inegalități de ordin economic care generează inegalități de ordin politic.

 Liberalism (John Locke reprez):principala funcție a statului liberal reprezintă

garantarea drepturilor individuale. Autoritatea acestuia este limitată și este exercitată
de cele 3 puteri (legislativă, executivă și jud) care trebuie să fie separate. Regimul
politic reprezenant pt liberalism este democrația.

o Gândirea liberală a urmărit limitarea egalității la egalitatea în drepturi, nefiind

preocupată de egalitatea socială, ceea ce presupune că dacă statul intervine pentru
a „corecta” jocul liber al societății civile, este considerat ca fatal pentru libertate.

4
Karl Marx: 1818-1883. Germania (n.). În 1847 devine membru al Ligii comuniștilor și este însărcinat să redacteze
Manifestul partidului comunist (1848).
 Libertatea: cea individuală creează premisa responsabilității umane, numai așa
individul poate să aleagă între bine și rău, între drept și nedrept. Democrația are la bază
consimțământul celor guvernați.

 Libertatea individuală creează premisele responsabilității umane, numai așa individul

poate să aleagă între bine și rău, între drept și nedrept.

 Idealul democratic:

1. Drepturi negative: pentru ca un om să beneficieze de acestea, trebuie ca acțiunea

statului să fie cât mai mică. Printre drepturile negative se numără: dreptul la viață,
dreptul la libertate, la securitatea persoanei, dreptul de a nu fi arestat și deținut în mod
arbitrar, dreptul de a nu fi supus la imixtiuni în viața personală, dreptul la muncă,
dreptul la proprietate, la a întemeia o familie etc.

2. Drepturi pozitive: ex: dreptul la asistență medicală, dreptul la educație etc. Acestea
devin reale, dacă statul se implică.

 Aristotel (considerat autorul eticii dreptului natural) prin distincția pe care o face între
dreptatea:
a) Naturală: își păstrează valabilitatea, indiferent de variațiunile de opinii. Alți autori
(J.Locke) consideră că aceste drepturi aparțin tuturor oamenilor prin faptul că s-au
născut oameni, că aceste drepturi apațin omului anterior societății iar scopul oricărei
guvernări este să le garanteze respectarea. Sunt astfel de drepturi: dreptul la viață,
dreptul la proprietate, la sănătate și la libertate (lista este limitativă).

b) Convențională/legală:

 CUNOAȘTEREA:

 Mitul peșterii (platon): cunoașterea din domeniul vizibilului, al lucrurilor

sensibile, trecătoare (prin simțuri) generează opinii, pe când cunoașterea
inteligibilului conduce la episteme/știință.

 Cunoașterea parcurge mai multe etape:

1. Cunoașterea la nivel de aparență

2. Adevărul este identificat cu evidența.
 3. Cunoașterea devine epistemă5.
4. Lupta dintre ignoranță (a celor din peșteră6) și adevărul „din afara peșterii”.

 Temeiul cunoașterii:
o Raționalismul (R.Descartes, B.Spinoza, Leibniz): este rațiunea. Pentru
raționalitși, despărțirea de simțurile înșelătoare marchează diferența dintre
cunoașterea certă și opinia supusă erorii.

o Empirismul (J.Locke, D. Hume): este simțul. Intelectul este o încăpere care va fi

umplută cu informație generată de simțuri.

 R. Descartes: rațiunea/intelectul constituie sursa cunoașterii autentice. Simțurile ne oferă

informații confuze (pentru că obiectele realității exterioare se schimbă, calitățile acestora
receptate de simțuri se transformă) și înșelătoare, nestabile (pentru că aceste informații țin
de o anumită stare a obiectului cunoașterii)

 I.Kant – cunoașterea a priori și a posteriori (în funcție de experiență)

o Cunoașterea a priori: independentă de experiență și implicit de simțuri și are

caracter de necesitate + universalitate strictă. Propoziția „Orice triunghi
dreptunghic are un unghi de 90 de grade” este un exemplu de cunoaștere a priori.
Adevărul ei nu depinde de experiență.

o Cunoașterea a posteriori (empirică): are originea în experiență. Spre deosebire

de cunoașterea a priori (bazată pe deducție) , cea a posteriori se bazează pe
inducție. Inconvenient al acestei cunoașteri: generalizarea inductivă (dacă unii,
atunci toți – ex: „Unele lebede sunt albe. Toate lebedele sunt albe”).

 Tipuri de adevăr:
1. Adevărul- coresponență:relația de conformitate între conținutul informațional al
propoziției și starea reală de lucruri la care ea face trimitere. Aristotel: „spui că este

5
Epistemă: termen filosofic care se referă la un sistem principal de înțelege, cunoștințe specifice.Termenul vine din
greaca antică de la verbul epistemai = a ști/a înțelege, a face cunoștință cu. Este opusul lui doxa, care înseamnă
părere, opinie, cunoștință nesigură.
6
Se referă la opera „Mitul Peșterii” în Republica .Autor: Platon. Data apariției: anii 370 î.Hr.
Scurt rezumat: opera încearcă a justifica locului filosofului în societate. Oamenii din peșteră nu văd lumina zilei,
fiind înlănțuiți. În spatele lor, arde un foc, datorită căruia se formează umbre, cărora prizonierii le atribuie difertie
forme, considerând că văd realitatea. Omul eliberat din acește lanțuri este filosoful, acesta fiind singurul capabil să
deslușească forma Binelui. Lumea ideală este cea din afara peșterii, unde Soarele luminează iar cei care au văzut
Soarele sunt cei capabili să-I învețe pe cei „din întuneric” (n.a. din peșteră).
 ceea ce este și că nu este ceea ce nu este ”. În acest tip, trăsătura fundamentală este
acordul cu realitatea.

2. Adevărul- coerență: relația de apartenență necontradictorie dintre un enunț la un

ansamblu de proproziții. Enunțul este adevărat numai dacă se află într-un raport logic
cu un sistem de propoziții acceptate ca fiind adevărate.

3. Adevărul- utilitate: „o idee este adevărată întrucât este utilă”

4. Adevărul – consens: pretenție de valabilitate atunci când formulăm un enunț.

 Adevărul în relație cu eroarea:

o Revenind la Mitul Peșterii: se poate aprecia că sensul acestuia este formularea
exigenței de a ieși din starea de confuzie, de ignorață, pentru a accede în lumina
adevărului, altfel spus, pentru a nu confunda cunoșterea cu eroarea. În acest caz,
cauza erorii nu este decât ignoranța iar semnificația erorii este aceea este de
privații, anume privația de cunoaștere.

o Altă teorie (B. Spinoza): falsitatea constă în lipsa cunoașterii, falsitatea este o
cunoaștere inadecvată a lucrurilor, în idei neadecvate și confuze.

o Descartes: Adevărul provenit de la Dumnezeu are caracter de evidență, în timp ce

omul este predispus spre o infinitate de erori. Eroarea este o lipsă de cunoștințe
ce ar fi trebuit să fie prezente în subiectul cunoscător. Ea are un rol negativ
în cunoaștere. Cauza erorii: voința + intelectul (pentru că Dumnezeu nu poate
crea nimic imperfect).

 Voința = expresie a liberului arbitru, este mai amplă decât intelectul

 Intelectul = semnul ființei imperfecte și mai mărginit decât voința. Voința
obligă intelectul să se pronunțe în situații de cunoaștere.

 Adevărul este o exigență, un ideal pentu știință și cunoaștere în general, dar nu există
adevăruri ultime iar orice acumulare de adevăruri se poate dovedi la un moment dat a fi
o eroare.
o Karl Raymund Popper recunoaște un rol pozitiv al erorii în cunoaștere. Din
simplul fapt că nu există surse de cunoaștere infailibile, nici simțurile și nici
rațiunea neputând îndeplini o asemenea menire, rezultă că eroarea este o realitate
ce însoțește permanent procesul dobândirii de informații noi.
Eroarea capătă rol pozitiv deoarece generează o dialectică inedită: ceea ce este un
adevăr, se dovedește la un moment dat a fi o eroare, ceea ce lasă loc unui alt
adevăr.