III.

Teorii morale/etice

Aspecte generale

Morala constituie ansamblul regulilor, normelor și valorilor ce reglează comportamentul uman.

Respectarea moralei conduce la armonizarea relațiilor dintre oameni.

Legătura dintre etică și moralitate este una de complementaritate, de completare. Morala,

în general, este un ansamblu de reguli, valori comportamentale acceptate de către un grup social
ca fiind corecte. Există legi, principii, și reguli morale- precum morala virtuții, morala
datoriei, morala utilității. Etica, pe de altă parte, este un sistem de cercetare a moralității unei
acțiuni specific umane. Însă, de cele mai multe ori, termenii sunt folosiți ca sinonime.

Omul este considerat singura ființă morală, fiindcă posedă rațiune. Prin urmare nu putem judeca
acțiunile animalelor ca fiind morale sau imorale, acestea fiind amorale. Pe de altă parte, faptele
omenești pot fi caracterizate prin epitete ca bune-rele, pozitive-negative, altruiste-egoiste,
morale-imorale etc.

Când vorbim că o acțiune este morală, se înțelege că e făcută cu tot discernământul, deliberarea
și alegerea unui individ în concordanță cu un ansamblu de reguli considerate acceptabile pentru
un grup social. De exemplu, unele practici precum canibalismul erau imorale pentru Europeni,
dar perfect valabile pentru alte popoare în alte vremuri etc.

De-a lungul timpului, s-au formulat mai multe tipuri morale:

1. Etica teleologică (gr. Teleos=scop) – NU TEOLOGICĂ – consideră că moralitatea

trebuie gândită din perspectiva scopului pentru care o acțiune este desăvârșită. Modul în care este
identificat scopul distingem următoarele teorii morale:

a) Hedonismul (gr. Hedone=plăcere) – teorie morală care consideră că scopul oricărei

acțiuni umane îl constituie atingerea stării de fericire, prin obținerea plăcerii. Deci binele
suprem=plăcere. Plăcerea este scopul vieții pentru că este absența suferinței din corp și a
tulburării din suflet. A apărut în antichitate sub două școli de gândire:
- Școala lui Aristip din Cirene: potrivit căruia, plăcerile pe care omul le dorește nu diferă
unele de altele, scopul fiind satisfacerea cât mai multor plăceri. Pune accent pe desfătări și
plăceri uzuale. Principiul acesteia acestei școli era: „mănâncă, bea şi te bucură, căci mâine vom
muri”. Deci el viza plăceri lumești, frivole (precum alimentele/băuturile savuroase, opulența,
plăcerile carnale în general)
- Școala lui Epicur: plăcerea rămâne scopul vieții, dar acesta considera că nu toate
plăcerile sunt la fel. El pomovează o reglementare a plăcerilor, întrucât anumite plăceri pot cauza
suferință. Hedonismul promovat de Epicur se deosebește de cel promovat de Aristip, deoarece
Epicur are în vedere cultivarea plăcerilor sufletești, prin virtute. Potrivit lui Epicur
însă, plăcerea este o virtute doar dacă este înţeleasă cum trebuie. El urmărea plăcerile
superioare (acea seninătate înțeleaptă a sufletului denumită ataraxie - aceasta ar fi cea mai înaltă
plăcere, deci, implicit- binele suprem).
 b) Eudaimonismul (gr. Eudaimonia=fericire) – considera că scopul acțiunilor umane îl
constituie desăvârșirea personalității. Astfel, Aristotel considera că binele suprem ar fi
VIRTUTEA, obținută printr-o activitate rațională.

Virtutea este o medie, cale de mijloc între două vicii/extreme (exces și insuficiență), de

aceea este forma supremă a manifestărilor sufletești.

Etica aristoteliciană propune un mod de comportament şi un stil de viaţă care pot aduce

fericirea. Există însă trei forme de viaţă:
1. cea hedonistă, concentrată pe grija faţă de corp,
2. cea politică, bazată pe relaţia cu ceilalţi şi
3. stilul de viaţă teoretic, contemplativ, care este superior celorlalte.
Toate aceste trei forme etice de viaţă pot fi integrate între ele, omul trebuind să găsească
echilibrul care să îl împlinească deplin.
Mai ales că ele ţin de trei tipuri de stare sufletească, o veritabilă sistematizare
psihologică. Potrivit lui Aristotel, există trei tipuri de stări ale sufletului. Acestea pot fi clasificate
astfel:
1. Sufletul vegetativ: este comun plantelor, animalelor şi oamenilor; ţine de instinctul de
hrănire şi de instinctul de reproducere.
2. Sufletul senzitiv: este comun animalelor şi oamenilor.
3. Sufletul raţional: propriu doar oamenilor
Pornind de la aceste trei sări sufletești, Aristotel face şi o sistematizare a virtuţilor.
Astfel avem două categorii de virtute:
Virtuţile etice: comune vieţii de zi cu zi.
Virtuţile diano-etice: proprii persoanelor superioare moral; provin din gândire, ca
rezultat al reflecţiei.

c) Utilitarismul (consecințialism/consecvențialism) – A fost formulat de Jeremy

Bentham și dezvoltat de John Stuart Mill. Potrivit acestei teorii, fundamentul moralei este
utilitatea acțiunilor umane. Adică, trebuie să acționăm astfel încât să producem cele mai bune
consecințe posibile. Ca atare, există o ierarhie a acţiunilor în funcţie de finalitatea lor presupusă
şi de maximul de fericire şi/sau prosperitate pe care îl poţi obţine de pe urma lor.

Principiul utilitarist nu vizează cea mai mare fericire a unui individ, ci cea mai mare
cantitate de fericire. Deci, o acțiune este bună dacă produce fericire pentru un număr cât mai
mare de oameni, adică acțiunile care au o utilitate socială. Mill acordă o prioritate binelui public,
care trebuie să fie înaintea celui personal.
John Stuart Mill numește principiul utilitarist astfel: principiul celei mai mari fericiri.
În timp ce Bentham nu face distincţii calitative între plăceri rezumându-se la nivelul cantitativ,
al impactului social şi economic al acelor plăceri, Mill se întoarce la Aristotel şi vorbeşte de
plăceri fizice şi de plăceri spirituale. El recunoaște superioritatea plăcerilor spiritului asupra celor
corpului. Primele sunt mai calitative, mai de durată și mai intense. „Mai bine un Socrate
nefericit, decât un imbecil satisfăcut”.
 II. Etica deontologică (gr. Deon=datorie; ceea ce trebuie făcut) – formulată de
Immanuel Kant. Potrivit acestuia, acțiunile umane capată valoare morală dacă sunt săvârșite
fără niciun scop, ci doar din datorie. Morala acestuia se întemeiază pe rațiune.
În deontologie sunt excluse sentimentele, pe care Kant le numește înclinații. Prin
înclinație, Kant înțelege acele motive empirice care îl determină pe om să acționeze: nevoi,
interese, milă, sentimente, dorințe, etc. Când omul acționează din înclinație, se comportă ca o
ființă naturală, asemenea animalelor. Doar acțiunea din datorie îl caracaterizează pe om ca ființă
rațională și îl deosebește de animale. Omul este o ființă morală, întrucât în el este înscris o lege
naturală morală, valabilă pentru toți oamenii.
Legea morală înscrisă în om funcționează prin conceptul de „IMPERATIV
CATEGORIC” .Altfel spus, ea nu are nevoie de o justificare.
Imperativ = comandament al rațiunii formulat (principiu obiectiv). Toate imperativele se
exprimă prin TREBUIE. Acestea ordonă fie ipotetic, fie categoric.
Imperativele ipotetice = exprimă necesitatea practică a unei acțiuni, care este un mijloc
pentru obținerea unui alt lucru.
Exemplu: Nu trebuie să mint pentru a fi considerat o persoană de încredere.
Imperativele categorice = reprezintă o acțiune ca fiind obiectiv necesară prin ea însăși,
independentă de orice scop.
Exemple: Nu trebuie să mint; Să nu ucizi.
Imperativul categoric are următoarea formulare: acționează totdeauna astfel încât
maxima voinței tale să poată servi drept lege a unei conduite generale. Această formulare a
imperativului categoric se traduce printr-un fă altora ce vrei să îți facă ei ție, adică gândește-te
înainte de a face o acțiune la ce s-ar întâmpla dacă toți, toți oamenii fără excepție, ar pune în
aplicare principiul după care tu te-ai ghidat în actul moral.
Morala kantiană este una care ține cont de intențiile actului tău. Așadar nu contează
doar efectele, ci și intenția, modul în care voința este orientată către actul ce trebuie realizat.

Prin urmare, sistemul presupune distincția între actele din înclinație și cele din

datorie. Așadar: 

 actele din datorie sunt cele făcute din respectul pentru legea morală,
 actele din înclinație sunt determinate de sentimente ca milă sau frică.

Conform eticii kantiene doar actele făcute din datorie sunt morale, cele făcute din înclinație nu
sunt morale, chiar dacă efectele lor ar putea fi considerate benefice din perspectiva altor sisteme
etice. De exemplu, a da un bănuț unui cerșetor din milă nu este considerat un act moral. Dacă, în
schimb, dai acest bănuț din respect pentru imperativul moral care îți cere să îi tratezi pe ceilalți
ca scopuri în sine și nu ca mijloace, atunci gestul tău este unul moral. În etica kantiană, ceilalți
oameni sunt SCOPURI ÎN SINE, NU MIJLOACE.

Alt exemplu: Conserarea vieții este o acțiune conform datoriei, dar nu din datorie, deoarece
este din înclinație. Ea capată conținut moral când este întreținută fără a o iubi.
Dimpotrivă, dacă nenorociri și o supărare fără nădejde au înăbușit cu totul plăcerea de
viață iar nenorocitul își dorește moartea dar totuși își conservă viața fără a o iubi, nu din
înclinație sau frică, ci din datorie, atunci maxima lui are conținut moral.