Despre CUNOAȘTERE

Nimeni nu vrea să fie ignorant. Şi de altfel nimeni (dacă ne referim la situaţiile normale) nu
poate fi ignorant. Toţi par să spună sau să creadă că a cunoaşte este un lucru bun şi nu
este deloc greu să enumerăm o multitudine de subiecte despre care am dori să ştim mai
multe. Filosofia despre cunoaştere sau filosofia cunoaşterii analizează câteva teme sau
probleme considerate a fi fundamentale. În mod uzual, prin cunoaştere desemnăm o
prezentare exactă a faptelor, prezentare însoţită de temeiuri care pot fi comunicate şi
analizate. Cunoaşterea, spun clasicii filosofiei, este credinţa adevărată şi justificată. Credinţa
sau mai corect convingerea, pentru a nu ne fugi gândul la alte sensuri ale credinţei, se referă la
două lucruri distincte: a. pe de o parte se referă la lume, la realitatea înconjurătoare, la faptul
că există ceva de care suntem sau putem fi conştienţi; b. pe de altă parte se referă la
acceptarea descrierii a ceea ce apare ca fiind o relatare exactă. Credinţele, convingerile sunt
adevărate când înfăţişează lumea aşa cum este ea. Este evident că nu toate
convingerile noastre sunt adevărate şi de aceea trebuie să avem o serie de instrumente sau de
criterii prin care să deosebim credinţele adevărate de cele false. Filosofii au discutat despre
statutul faptelor, despre natura şi condiţiile descrierii lumii, adică modul în care putem
deosebi o credinţă adevărată de una falsă. Coerenţa, corespondenţa sau aplicativitatea practică
sunt câteva din modurile prin care identificăm adevărul, ele regăsindu-se în teorii filosofice
propuse şi analizate de-a lungul timpului. Să presupunem că avem nişte convingeri
adevărate. Ele încă nu reprezintă cunoaştere pentru că mai au nevoie de ceva, de justificare,
de o modalitate prin care să demonstrăm sau să explicăm adevărul convingerii noastre. E
drept că nu întotdeauna suntem capabili să ne justificăm credinţele sau convingerile, dar e
bine de ştiut că ele încă nu reprezintă cunoaştere; ele pot fi adevărate, dar problema acum nu
este adevărul lor, ci modul cum stabilim şi justificăm acest adevăr, pentru că a şti un lucru
adevărat şi a şti că un lucru este adevărat sunt două chestiuni distincte din care a doua pare
mai importantă. Revenind la întemeierea cunoaşterii, trebuie să precizăm că filosofii au
abordat diferit această problemă şi au dat răspunsuri divergente. Cu precizarea că abordările şi
soluţiile au fost mai multe, amintim aici platonismul (Platon), empirismul (John Locke),
raţionalismul (René Descartes), apriorismul (Immanuel Kant) şi failibilismul (Karl Raymund
Popper). Platon considera că lumea în care trăim este o copie imperfectă a unei lumi perfecte
numită Lumea Ideilor sau a Formelor. Ce există cu adevărat sunt Ideile sau Formele perfecte
(Binele, Adevărul, Frumosul), iar ceea ce desemnăm noi aici, lucrurile din această copie a
lumii, cu numele de bine, adevăr, frumos nu sunt decât imitaţii nereuşite ale
Ideilor. Acest lucru este prezentat intuitiv în „Mitul peşterii” unde, dacă înţelegem diferenţa
dintre imaginile văzute de oameni proiectate pe peretele peşterii şi obiectele pe care noi le
considerăm reale în lumea în care trăim, putem să intuim diferenţa dintre lumea noastră (care
nu este decât o copie) şi Lumea Ideilor. Aşadar cunoaşterea autentică este cunoaşterea
raţională a Ideilor şi este cu totul altceva decât „cunoaşterea” sensibilă a lumii în care
trăim. Teoria asemănării şi teoria participării explică, potrivit lui Platon – existenţa celor două
lumi (a Ideilor şi a imitaţiilor lor imperfecte), iar teoria nemuririi sufletului şi teoria
reamintirii (anamnesis) ar da seamă de posibilitatea cunoaşterii celor două lumi (dialogul
„Phaidros – Platon”). Temele propuse de Platon cu privire la ideile înnăscute şi la ierarhizarea
cunoaşterii au fost rediscutate în epoca modernă de empirişti şi raţionalişti. Filosofii empirişti
sunt englezi (Francis Bacon, John Locke) sau scoţieni (David Hume); ei consideră că nu
există idei înnăscute şi că întrega noastră cunoaştere provine din simţuri, din experienţă sau
din prelucrarea acestora (Locke, „Două izvoare ale ideilor” – pentru prezentare şi Popper –
pentru critică). Filosofii raţionalişti (René Descartes, Baruch/Benedict Spinoza,
Gottfried Wilhelm Leibniz) au trăit pe continent; ei argumentează că raţiunea, gândirea
reprezintă sursa cunoştinţelor adevărate (Descartes – pentru prezentare şi Popper –
pentru critică). Empirismul şi raţionalismul au susţinut că există o sursă sigură de cunoaştere,
dar au identificat fiecare o altă sursă. Filosoful german Immanuel Kant în perioada criticistă
„împacă” şi depăşeşte disputa empirism-raţionalism, privind întemeierea cunoaşterii, şi oferă
o altă soluţie înfăptuind o „revoluţie copernicană” în filosofie. Alte variante de răspuns la
problema întemeierii cunoaşterii ar mai fi: agnosticismul, scepticismul, relativismul,
iluminarea mistică, credinţa etc.