Conştiinţa

de Susan Blackmore

Echipa:
Bicu Iulia-Atena
Bătae Oana-Marina
Bădoiu Larisa
Bărbuţă Mădălina Ioana
Grupa 619, seria A

1
 Scriitoarea Susan Blackmore s-a născut pe 29 iulie 1951, a absolvit Colegiul St Hilda
din Oxford, iar o mare parte din activitatea literară s-a axat pe studierea psihologiei şi a
paranormalului, făcându-se cunoscută prin lucrarea “The Meme machine”, apărută în anul
1999. De asemenea, scriitoarea este adepta curentului filosofico-religios zen, însă refuză
recunoaşterea apartenenţei la budism.
Opera “Conştiinţă: O scurtă introducere” a apărut în anul 2005 la editura Oxford
University Press, fiind tradusă în mai mult de 20 de limbi, şi are ca nucleu descoperirea şi
înţelegerea conştiinţei, numită “ultimul mare mister al ştiinţei”, deoarece se plecă de la ideea
înţelegerii creierului uman ca fiind cea mai complicată structură care a evoluat vreodată.
Primul capitol al operei, numit “De ce atâta mister”, începe cu întrebarea retorică “Ce
este conştiinţa?”, care ne îndrumă spre meditarea acestui concept. Majoritatea filosofilor au
dezbătut această temă, însă nu s-a ajuns la ceva concret ştiinţific. Conştiinţa este în egală
măsură cel mai evident și mai dificil lucru pe care îl putem cerceta. Trebuie fie să apelăm la
conștiință pentru ca aceasta să se cerceteze pe sine, fie să ieșim din însuși lucrul pe care
intenționăm să-l cercetăm. Vestea bună este că științele cogniției sunt în continuă dezvoltare și
sunt gata să înfrunte întrebări de tipul: Ce face conștiința? Am fi putut evolua fără ea? Ar
putea fi conștiința o iluzie? Ce este până la urma conștiința?
De la bun început putem observa faptul că se pleacă de la prezumpţia existenţei
conştiinţei, chiar dacă pot exista neclarităţi cu privire la natura acesteia, la rolul pe care îl
joacă, precum şi la puterea pe care o are.
Scriitoare vorbeşte despre conştiinţa ca fiind o experienţă proprie (spre exemplu: nu
putem fi siguri dacă modul în care percepem un lucru este identic cu modul în care ceilalţi văd
acelaşi lucru). Aceste percepții inefabile ( sau indescriptibile) reprezintă ceea ce filisofii
înteleg prin “qualia” (cu toate că exista numeroase dispute cu privire la existența qualia).
Roșeața unei căni roșii stralucitoare este o quale; senzația delicată pe care mi-o transmite
blana pisicii mele este o quale; la fel și morosul cafelei. Aceste experiențe par a fi reale, vii si
neîndoielnice. Ele constituie lumea in care trăiesc. Si sunt de fapt tot ceea ce am. Pe de altă
parte, există o lume fizică în exterior ce dă naștere acestor experiențe.
Observăm că se încearcă o argumentare a conştiinţei prin dualism, ce este un curent
filosofic şi religios. Acest curent a fost dezvoltat de grecii antici, dar îi este atribuit lui
Decartes, care susţinea că mintea e o substanţă non-fizica. Descartes e cel care a identificat
mintea cu conştiinţa de sine şi a separat-o de creier, “locaşul” inteligenţei, formulând
problema dualismului minte-corp, în forma existentă în prezent. Totodată, filosoful porneşte
într-o călătorie pe parcursul căreia se îndoieşte de tot ceea ce ştie, pentru a descoperi lucrurile
concrete. A ajuns la concluzia că se poate îndoi de existenţa corpului său (simplă iluzie său
vis), dar că nu poate pune la îndoială existenţa minţii sale. Acest lucru l-a condus la concluzia
că mintea şi corpul sunt două substanţe diferite. Mintea, era o substanţă “gânditoare” şi
imaterială. Această substanţă reprezenta esenţa unei persoane, lucrurile de care se îndoieşte, în
care crede, pe care le speră şi gândeşte. Problema acestei poziții este cum interacționează cele
două. Decartes a avansat ideea că ele ar interacționa în glanda pineală care este o structură
fizică, iar dualismul cartezian nu oferă nicio explicație de ce tocmai ea poate avea legătură cu
planul mintal.
Problema interacțiunii poate fi motivul pentru care majoritatea filosofilor și oamenilor
de știință resping complet orice formă de dualism în favoarea unei forme de monism sau a
alteia. S-a încercat o descoperire a conştiinţei prin intermediul materialismului, curent opus
dualismului, care respinge ideea existenţei conştiinţei, însă nu poate să oferă o imagine clară
asupra lipsei de existenţă a acesteia. În afară de aceste două curente, idealismul şi moniştii

2
încearcă, de asemenea o abordare a conştiinţei, fiind în contradicţie cu dualismul. Idealiștii
găsesc temeiul în minte, însă ei trebuie să explice cum și de ce ar părea să existe o lume fizică
dotată cu consistență. Moniștii neutri resping dualismul, dar sunt în divergență cu privire la
natura fundamentală a lumii și la modul în care aceasta ar putea deveni unitară. Materialiștii
consideră astfel că materia este fundamentală, insă se confruntă cu problema ce face însuși
obiectul acestei cărti.
Cum ne putem da seama de conștiință? Cum se poate ca un creier fizic, alcătuit în
întregime din substanțe materiale și nimic altceva, să dea naștere la experiențe conștiente sau
la qualia inefabile?
Aceasta este numită problema grea a conștiinței, o formulă avansată în 1994 de
filosoful australian David Chalmers. El a vrut sa distingă această problemă serioasă de ceea ce
a numit “problemele usoare”, probleme pe care în principiu știm să le rezolvăm, chiar dacă
încă nu am facut-o. În rândul lor intră probleme precum percepția, învațarea, atenția sau
memoria.
Filosoafa Americană Patricia Churchland, spune că aceasta este o “problemă falsă”,
susținând că noi nu putem stabili dinainte care sunt problemele care se vor devedi cu adevărat
dificile. În măsura în care am explicat percepția, memoria, atenția, ar mai ramâne încă ceva,
“conștiința de sine”.
În continuare Susan Blackmore ne expune faptul că nu există o definiţie general
acceptată a conştiinţei, dar există câteva idei despre înţelesul acestui cuvânt. Aşadar
conştiinţa umană este percepută de către filosofi drept acea calitate ce ne face oameni, este
ceea ce ne deosebeşte de celelalte fiinţe vii, de obiecte. „Cum o fi să fii...” presupune că dacă
există ceva ce corespunde senzaţiei de a fi un animal (obiect sau fiinţă), atunci acel lucru este
conştient. În caz contrar, nu este. Subiectivitatea sau fenomenalitatea prezintă conştiinţa ca
experienţă subiectivă sau fenomenală, lucrurile apărând în opoziţie cu modul în care sunt ele
în mod obiectiv. Qualia presupune calităţile subiective inefabile ale experienţei, precum
roşeaţa roşului sau mirosul indescriptibil al cafelei. Unii filosofi susţin că ele nu există. Marea
Problemă are în vedere cum se poate ca experienţeşe subiective să surină din creiere
obiective.

Se plecă de la premisa că nu putem înţege ce este de fapt conştiinţa, deoarece ne-am

abate de la natura noastră umană. Noi suntem capabili să înţelegem cum funcţionează mintea
umană, însă nu ne putem defini propria conştiinţă sau a altora, tocmai de aceea realizăm cât
de subiectivă poate fi conştiinţă pe care cu toţii o deţinem, însă nu o putem descrie sau
materializa. Întrebarea „Cum o fi să fii...” pare a evidenţia modul de recunoaştere a
conştiinţei, deoarece plecându-se de la această întrebare putem reliefa lucrul ce pe noi ne face
umani, ceea ce îi dă liliacului statutul incontestabil de liliac.

Filosoful Thomas Nagel bazează cercetarea sa pe întrebarea „Cum este să fii un

liliac?” pentru a sublinia că nu există nicio cale de a afla cum este pentru un liliac să se simtă
ca un liliac. Aceasta este, în esenţă, dificultatea centrală a conştiinţei, deoarece răspunsul la
întrebare ar veni numai după ce ne-am imagina că suntem lilieci, am zbura la fel ca ei şi am
emite şi recepţiona semnale la fel ca şi aceştia. Noi însă nu ne putem transpune cu adevarat în
lilieci deoarece noi vorbim, deci nu am putea să ne raspundem la propria întrebare. Deoarece
problema este irezolvabilă, Thomas Nagel a fost considerat un misterist.

3
 Un alt filosof american Colin McGinn susţinea că noi oamenii suntem "opaci cognitiv"
în înţelegerea conştiinţei deoarece nu avem posibilitatea de a înţelege conştiinţa, la fel cum un
câine nu are nicio şansă să înveţe să citească ziarul.

Filosoful Ned Block afirmă că termenul de conştiinţă poartă denumirea de

fenomenalitate sau de conştiinţă fenomenală. El face o comparaţie între conştiinţa fenomenală
şi conştiinţa accesului. Conştiinţa fenomenală, cea despre care vorbea şi Nagel, se referă la
cum este să fii într-o anumită stare, iar conştiinţa accesului se referă la disponibilitatea de a
utiliza gândirea, de a dirija acţiunea sau vorbirea. Pe de o parte, daca conştiinţa este un
ingredient suplimentar faţă de restul abilitaţilor noastre problema este grea, iar pe de altă
parte, în cazul în care conştiinţa este intrinsecă proceselor cerebrale complexe şi inseparabilă
de acestea, majoritatea întrebărilor nu au niciun sens deoarece nu are sens să ne întrebam de
ce conştiinţa a survenit pe parcusul evoluţiei.

O altă perspectivă constă în ideea de conştiinţă ca iluzie, caz în care noi trebuie să ne
explicăm de ce ni se pare ca avem experienţe inefabile, non-fizice şi conştiente.

Pentru a oferi o imagine mai clară asupra conceptului de conştiinţă, scriitoarea aduce
în lumină fenomenul numit „ zombie”, ce poate aduce anumite răspunsuri întrebărilor bazate
pe existenţa conştiinţei, deoarece după cum Blackmore afirmă, este foarte uşor să ne
imaginăm un zombie, ce este considerat un om la fel ca ceilalţi din punct de vedere fizic, însă
care nu deţine conştiinţa.
Din perspectiva scriitoarei, acest fenomen numit “zombi” il definește ca fiind “o
persoană care ar arăta exact ca dumneavoastră, ar gandi și ar vorbi ca dumneavoastră, dar nu
ar fi deloc conștienta”.
Putem observa că această idee ne crează de la bun început o teamă, deoarece nu putem
concepe cum ar putea exista o fiinţă umană fără trăiri. Conştiinţa nu trebuie să fie înţeleasă
drept activitatea pe care o desfăşurăm în mod conştient , pentru că se poate dovedi ştiinţific
faptul că rezolvarea unei probleme de matematică nu necesită altceva decât activitatea
cerebrală; la fel şi în cazul unor alte activităţicare necesită mai multă implicare precum
organizarea unei piese de teatru. De multe ori am întâlnit expresia „trăieşte conştient”, în
special în literatura misticilororientali însă a trăi conştient nu denotă posesia conştiinţei , nu ne
deosebeşte de conceptul de “zombie” şi nu arătă într-un mod incontestabil celor din jur faptul că
noi avem conştiinţă.
Un exemplu ce deosebeşte cele două concepte „a trăi conştient” şi a avea conştiinţa
este faptul să putem, în drum spre casă, să trecem printr-un parc plin de copaci înfloriţi fără să
observăm frumuseţea, lucru care ne arată că noi nu am trăit cu adevărat momentul întâlnirii cu
natura, fapt ce nu implică qualia (modul în care experimentez eu un lucru/lumea şi este un
mod propriu şi unic, în sensul că nimeni nu va putea experimenta acelaşi lucru în mod
identic cumine, pentru că şi eu la rândul meu sunt unic).
De multe ori auzim expresia „puterea conştiinţei”, lucru ce ne face să ne gândim că
aceasta este cea care ne motivează sau ne face să ne găsim drumul în viaţă; se pare că mulţi
filosofi ajung la concluzia că această conştiinţă este nefolositoare, deoarece se pleacă de la
epifenomenalism care spune că toate fenomenele mentale pot fi explicate ca
fenomene secundare materiei datorită condiţiilor fizice antecedente.

4
 Conştientul este privit ca “fantoma din maşină”, o proprietate a creierului atunci când
acesta este privit dintr-un anumit punct de vedere, de aceea acţiunile fizice pe care noi le
desfăşurăm nu pot fi atribuite conştiinţei, ci doar sistemului neurologic. Din punctul de vedere
al scriitoarei, singurul mod în care putem să descoperim puterea conştiinţei este de a nu o mai
avea.
În subcapitolul denumit „Teatrul minţii”, conştiinţa este definită drept totalitatea
senzaţiilor (teatru multi-senzorial) pe care le avem în activitatea noastră zilnică, fiind
percepută de către filosoful William James drept un „flux al conştiinţei”, ce reprezintă un fir
discontinuu de simţiri, toate datorate conştiinţei. Aceste simţiri sunt o referinţă a tuturor
imaginilor, sunetelor, mirosurilor, atingerilor, gândirilor, emoţiilor, grijilor şi bucuriilor care se
desfăşoară în mod succesiv în interiorul teatrului pe care îl trăim.

După cum am aflat din subcapitolele anterioare, ideea centrală a dualismului cartezian
este faptul că mintea imaterială şi corpul material, deşi sunt substanţe ontologice distincte, pot
interacţiona una cu alta. Descartes a ridicat problema relaţiei dintre minte şi lume prin
indicarea glandei pineale ca loc de origine al contactului sufletului cu corpul, reieşind o altă
problemă, cea a relaţiei minte-creier-sistem nervos.

Daniel Dennett, în încercarea sa de a ataca dualismul, introduce ideea de „teatru

cartezian”, concepţie ce reprezintă o metaforă.

În primul rând, consider că aceasta este menită să atragă atenția asupra unei viziuni
extrem de răspândite, conform căreia ar exista un sediu al conştiinței, o destina ție finală a
proceselor care au loc în creier şi care ajung să devină conştiente. Acest lucru presupune o
desfăşurare evolutivă în timp a trecerii unui fenomen dintr-o stare pre-experiențială (în care
subiectul nu are acces la acesta) la una post-experiențială (în care subiectul este deja conştient
de el).

Însă, susţin ideea lui Dennett prin care această concepţie este una falsă, deoarece
creierul este lipsit de un sediu central, iar „eu” nu mă pot afla intr-un loc central în care pot
urmări spectacolul din subconştient pe măsură ce o multitudine de activităţi se desfăşoară în
conştiinţa mea.

Din punctul meu de vedere, consider că putem supravieţui mediului extern prin
intermediul organelor de simţ, însă acest fapt nu poate fi asimilat unui spectacol în propria
noastră minte, imagine teatrală în care eu sunt „spectatorul”, urmărind pe ecranul mental toate
piesele subconştientului meu, iar conştiinţa mea reprezintă „actorul”.

În al doilea rând, Dennett, prin conceptul de „teatru cartezian”, tocmai susţine faptul
că sistemul nostru nervos şi creierul, deţinători ai „sentimentului de a fi un sine conştient”, nu
pot funcţiona printr-un teatru intern şi, nicidecum, unul public la care noi, fiinţe umane, să
deţinem doar abilitatea de a asista şi de a nu putea interveni în piesa teatrală.

Aşadar, sunt de părere că nu există o unitate de măsură pentru dimensiunea conştientă

a tuturor activităţilor cerebrale, nu le putem grupa în procese,fenomene, locuri şi, totodată, nu
le putem înmâna unei creaturi mici din spectacolul mental care să acţioneze în funcţie de ceea
ce vede. Nu putem pierde controlul şi nu ne putem lăsa captaţi de inconştient.
În această categorie intră explicațiile care fac apel la ideea că sistemul nevos
reinterpretează informațiile primite pentru a le aduce la forma în care le primim la nivel

5
conştient, presupunându-se existența unor etape la nivel cerebral: procese ce au loc înainte de
a deveni informația conştientă şi care sunt apoi transformate la un nivel final al experien ței
subiective.

Lui Dennett îi mai aparţine si termenul de „materialism cartezian” prin care se referă
la acei oameni de ştiinţă ce resping dualismul, dar cred în continuare în teatrul cartezian, insă,
lucrul cel mai important reiese din faptul că aceştia nu se recunosc ca făcând parte din rândul
materialiştilor cartezieni.

Parafrazând metafora teatrului cartezian, cu riscul de intra în tabăra materialiştilor

cartezieni, consider că putem vorbi de teatrul experienței conştiente în clipa când s‐a
ridicat cortina. Evident că acest fenomen este posibil datorită a ceea ce se petrece
permanent şi simultan dincolo de ochiul spectatorului, dar acest lucru nu înseamnă că nu
putem face o separare evidentă la nivel subiectiv între cele două etape.

În concluzie, socot că Dennett are dreptate când afirmă că există o seducție de tipul
materialismului cartezian. Ce este, însă, neclar este că el susține totodată faptul că nu se
poate trage decât o linie arbitrară între ceea ce numim procese cerebrale şi fenomenul
subiectiv conştient. Este adevărat că există nenumărate procese care au loc la nivel
cerebral în fiecare moment, unele dintre acestea fiind conştiente.

Este, de asemenea, adevărată, afirmaţia ce are în prim plan creierul,

organ complex ce lucrează constant cu informații pe care nu le conştientizăm.

Cu toate acestea, consider că noi utilizăm fără greşeală expresia de „a fi conştient” pe

criterii independente de ceea ce ştim că are loc la nivel cerebral, din punct de vedere ştiinţific.

În final, sunt de părere că o anumită stare psihologică este asociată cu conştiinţa,

indiferent dacă, în timpul în care este prezentă, creierul continuă să proceseze date în diferite
stagii, lucru ce face posibilă existenţa acelei stări subiective.

Permanenta prelucrare a informațiilor, de care vorbeste Daniel Dennett, nu pare să

excludă realitatea si unicitatea formei unei experienţe subiective la un oarecare moment de
timp.

Suntem conştienţi când... suntem conştienţi, nicio secundă mai devreme sau mai
târziu.