Sunteți pe pagina 1din 11

VIRTUTEA MORAL

1. Virtutea morala n orizontul de preocupari ale filosofiei.


2. Virtutea morala ca mod de a fi al personalitatii morale
3. Demnitatea si onoarea fundamente ale virtutii morale

Standarde de performanta: La sfrsitul activitatii didactice studentii:

Delimiteaza locul virtutii morale n interiorul etosului

Stabilesc rolul virtutii morale n structurarea personalitatii morale

Explica argumentat unitatea si diferenta dintre demnitate ai onoare, ca


parti corelative ale virtutii.

Bibliografie:
1. Nicolae Bellu, Morala n existenta umana, Editura Politica, Bucuresti, 1989, p. 109-117
2.

Ioan Grigoras, Personalitatea morala, Editura stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti,


1982, p.

3. Marietta C. Moraru, Valoare si etos, Editura stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1976,


p.
4. Traian Gnju, Discurs despre morala, Editura Junimea, Iasi, 1981.
5. Filosofie contemporana, texte alese, traduse si comentate de Al. Boboc si I.N. Rosca,
Editura Gramond, p. 149-168
6. Dictionar de filosofie, Editura Politica, Bucuresti, 1978, p. 764-765.
7. Gh. Al. Cazan, Introducere n filosofie, Filosofia antica, Editura Actami,
Bucuresti, 1996, p. 188-190.
8. Didier Julia, Dictionar de filosofie, Editura Univers Enciclopedic, Bucuresti, 1996,
p. 359.
9.

N. Bagdasar, Virgil Bogdan, C. Narly, Antologie filosofica, Filosofi straini, Editura


Uniunii Scriitorilor, 1996.

10. Alsdair MacIntire, Tratat de morala. Dupa virtute. Editura Humanitas, Bucuresti,
1998
11. Dictionar explicativ al limbii romne, Editura Academiei R.S.R., 1975, p. 627 1021.

1. VIRTUTEA MORAL N ORIZONTUL DE PREOCUPRI ALE FILOSOFIEI


Problematica virtutii este, n filosofie, una controversata. Lansata, n
antichitate, ca marca a omului cu calitati deosebite, fizice, intelectuale, morale,
apoi resemnificata, n diferite epoci istorice, fie ca atribut al apartinatorilor unor
caste (atribut al carui continut este dat a priori, ca merit, prin descendenta, strain de
calitatile dobndite), fie ca deziderat educational, ca stiinta, n sens religios sau laic
(continutul schimbndu-se dupa scopurile educationale), fie ca blazon ocupational
(continutul reducndu-se la abilitati profesionale, la excelenta), virtutea a avut
momente de glorie si de decadere conceptuala.
ndeosebi n secolele de dupa renastere, pna n zorii contemporaneitatii, virtutea a
fost coborta din rangul de tema filosofica, fiind considerata fie prea aproximativa si vaga, n
raport cu nivelul de specializare a cugetarii filosofice, fie desueta, n raport cu dimensiunile
moderne ale umanului.
Este meritul lui Alsdair MacIntire de a fi sesizat cu deosebita luciditate impasul
virtutii n preocuparile filosofice contemporane si de a fi repus n discutie tema, opernd o
reductie de semnificatii si plasnd-o n sfera de preocupari a eticii. Autorul observa faptul ca
neglijarea virtutii deriva dintr-o incapacitate contemporana de a privi viata umana ca pe un
tot, ca pe o unitate al carei caracter ofera virtutilor un telos adecvat.
Doua sunt obstacolele evidentiate de MacIntyre ca fiind vinovate de aceasta
incapacitate: unul social si celalalt filosofic.
Obstacolul social consta, n viziunea autorului, n farmitarea vietii individului ntro multime de segmente, fiecare cu valorile si normele lui.
Obstacolul filosofic este apreciat ca fiind legat fie de caracterul simplist,
atomistic al cercetarilor filosofiei analitice despre om, fie de separarea omului de rolurile
pe care le joacasau izolarea lui n roluri sau cvasiroluri individuale, n filosofia
existentialista sau n sociologie.
(10, p. 212)
Cu toate criticile si contestatiile de care a avut parte acest punct de vedere (vezi 10, p.
8-14), el a facut deja cariera, astfel nct reluarea temei virtutii, chiar daca nu este una
explicita, n afara autorului citat, este tot mai des invocata de medii publice si stiintifice
dintre cele mai diverse, n sfera eticii fiind de notorietate eticile particulare si deontologiile,
ca eforturi de a aduce n atentie ceea ce este recunoscut ca marele declin al sfrsitului de
mileniu: declinul moral.
1.1.Delimitari conceptuale
Conceptele cu care operam n prezentul curs sunt cel putin doua: virtute si virtute
morala. Dificultatea delimitarii ntre cele doua concepte vine de la tentatia multor
teoreticieni de a identifica un sens moral virtutii, n genere, considernd ca, din moment ce
ea defineste ceva pozitiv, deci analog binelui, nu poate fi gndita n afara unei conotatii
morale.
Dictionarul de filosofie din 1978, unul dintre cele mai elaborate n domeniu,
considera virtutea ca fiind categorie a eticii cu caracter apreciativ si normativ care

desemneaza nsusirile morale pozitive ale oamenilor, atitudinea lor consecventa n


respectarea idealurilor etice, a principiilor si normelor morale. (6, p. 764-765).
Didier Julia, n Dictionarul sau de filosofie surprinde mai multe sensuri ale
conceptului, nu numai cel etic. Uznd de sursa etimologica a termenului (de la lat. virtus,
virtute, merit), autoarea cauta sensurile mai vechi (original, curaj si forta a razboinicului),
sensul mai general (putere sau aptitudine de a face ceva, de a provoca un efect), precum si
sensul modern, mai actual, rezervat eticii, ca dispozitie de a face binele.
Dictionarul explicativ al limbii romne retine, de asemenea, mai multe sensuri ale
termenului, dar le privilegiaza pe cele etice: 1. nsusire morala pozitiva a omului nsusire de
caracter care urmareste n mod constant idealul etic, binele integritate morala. 2.
nclinatie statornica speciala catre un anumit fel de ndeletniciri sau actiuni frumoase. n ce
priveste derivatele termenului, dictionarul face deosebire ntre virtute (cu sensurile de mai
sus) si virtuozitate ( cu sensurile de maiestrie, dexteritate, iscusinta deosebita de natura
artistica) si ntre adjectivele corespunzatoare: virtuos, pentru primul, respectiv virtuoz,
pentru al doilea. (11. P. 1021).
Unul dintre clasicii limbii italiene din preajma celui de-al doilea razboi mondial,
Nicola Zingarelli (1933), n al sau Vocabolario della lingua italiana face un inventar
deosebit de bogat al determinatiilor laxicale ale termenului virt, ncepnd cu cea mai
generala: vigore, potenza. Continua, nsa, cu cele nemijlocit etice: amore attivo del bene,
che prende varie forme. Ct priveste formele, acestea sunt deosebit de variat si amanuntit
prezentate, grupate, n general, pe mai multe categorii: fizice (vigoare, potenta, energie),
morale (modestie, sacrificiu, abnegatie), psihologice
(volitive, imaginative, legate de
senzatii, perceptii, ratiune), artistice (cele mai numeroase), juridice (ale prudentei, ale
justitiei), politice, teologice (incluse, aici, virtutile lui Dumnezeu), militare etc. (op. cit. p.
1698-1699)
Alsdair MacIntyre considera, generalizator si difuz, ca o virtute este o calitate
umana dobndita. Ulterior, autorul face precizarea ca virtutea nu poate fi gndita dect n
raport cu viata umana ca totalitate, si numai cu luarea n considerare a unui sens moral. (10,
p. 200).
Sintetiznd punctele de vedere analizate, putem formula, cu suficient temei,
principalele determinatii ale virtutii, pe mai multe trepte de generalizare:
n sensul cel mai general: facultate pozitiva a unui lucru, a unei nsusiri, a unei
persoane, a unei actiuni.
n sens general-uman: ansamblu de calitati ale unei persoane, care o fac apta sa
realizeze la nivel maxim o activitate specifica.
n sens moral: Ansamblu de calitati morale ale unei persoane, determinate de
cunoasterea, aprobarea, aplicarea si promovarea cu consecventa a valorilor,
principiilor si normelor morale specifice unei colectivitati umane.
n legatura cu acceptiunile de mai sus, sunt de facut cteva precizari, care vor
justifica faptul ca virtutea este eminamente un termen moral:

Facultatea unui lucru, a unei nsusiri, persoane, actiuni este pozitiva numai ca
rezultat al aprecierii unei persoane ea intra n sfera virtutii, numai daca subiectul
evaluator este acreditat sa faca evaluarea, inclusiv din punct de vedere moral.

Cu privire la persoana, virtutea nu poate fi gndita n afara moralitatii, chiar


daca este vorba de o particularizare de natura fizica (putere, agilitate etc) sau de
natura psihica (atentie, memorie etc), ntruct asemenea calitati sunt luate n
seama numai n masura n care ele sunt puse n functiune pentru a realiza binele,
sau, cum spune Alsdair MacIntyre, daca exista un telos moral.

In sens strict moral, se foloseste, de regula, termenul plural: virtuti. Facem


precizarea ca nu putem gndi virtutile dect n unitatea lor, ntruct nici o calitate
morala nu se poate legitima dect n interiorul unei personalitati morale
autentice. Nu putem accepta altruismul unui om necinstit sau politetea unui om
dispretuitor. Nensotite de ansamblu, virtutile morale sunt asimilate fatarniciei.

1.2.

Evolutia conceptiilor filosofice despre virtute

Avem un studiu comparativ al conceptiilor filosofice despre virtute. El apartine lui


Alsdair MacIntyre si ncepe cu poemele homerice, continua cu Aristotel, cu Noul Testament
si se opreste la Benjamin Franklin si Jane Austin, gnditori de alta factura dect cea
filosofica. Studiul sau ne ajuta, nsa, sa facem o prima evaluare a varietatii modalitatilor de
abordare a virtutii, dintr-o perspectiva sistematica. Vom adauga acestui studiu scrierile lui
Platon despre virtute, dialogurile Menon, Protagoras si Gorgias care, de fapt, prezinta
pozitia lui Socrate asupra virtutii. Fara a avea, n filosofia contemporana studii explicite
asupra virtutii, vom ncerca sa identificam, prin analogie, principalele directii de ntelegere a
continutului si semnificatiilor acesteia.
MacIntyre observa faptul ca poemele homerice prezinta virtutea (aret) ca fiind o
calitate care da posibilitatea unei persoane individuale sa-si duca la ndeplinire rolul sau
social, continutul si formele particulare ale acesteia fiind identificabile, mai degraba, cu
numele de excelenta. Urmnd acelasi modus definitional, virtutea, este identificata: ca fiind
o calitate ce da puterea unei persoane individuale st se apropie de realizarea telos-ului
specific uman , fie natural, fie supranatural, la Aristotel, la Toma DAquino sau n Noul
Testament ca fiind o calitate care este utila n realizarea succesului pamntesc sau ceresc
la Benjamin Franklin. (10, p. 196).
Ct priveste dialogurile platonice, n acestea descoperim un Socrate preocupat de
virtute ca ratiune, ca nclinatie a sufletului: Daca virtutea face parte din nclinatiile
sufletului si daca este n mod necesar folositoare, ea trebuie sa fie ratiune Cum Socrate
identifica utilul cu rationalul n intentia combaterii individualismului etic, si defineste
sufletul ca partea divina, eterna a omului, de natura rationala, (Gh. Al. Cazan), el considera
ca la om toate depind de suflet, facultatile sufletului depind de ratiune, nsa numai n
masura n care vor sa fie bune .(cf. 7, p. 188). De pe aceasta pozitie Socrate ridica virtutea
la rangul de stiinta, fiind pusa n rndul celor ce pot fi nvatate, precum si n pozitia de temei
al moralitatii si al autenticitatii ca om folositor pentru cetate. Ceea ce a fost denumita
cotitura socratica n filosofie se defineste, sub aspectul tratarii virtutii, ca ntoarcerea
acesteia din planul datului cotidian n cel al constiintei, ca valoare generica, absoluta,

inalterabila. Secolele urmatoare, n mod deosebit cele ulterioare clasicismului grec, au


asimilat modelul clasic sub forma unui cod de virtuti, vulgarizat pentru nevoia variatelor
forme succesive de initiere (educatie) , specifice epocii: (1, p. 114)

epoca elenistica, n care este exaltata ca virtute suferinta (stoici), fericirea ca


placere
(hedonisti), fericirea ca seninatate sufleteasca ataraxia
(eudemonisti)

evul mediu, n care este exaltata credinta religioasa, din perspectiva teologica
sau virtutea cavalerului, din perspectiva laica.

clasicismul, care privilegiaza ratiunea ( Descartes: dubito cogito sum) sau


individualismul ( Hobbes: homo homini lupus est) sau datoria de a face bine
( Kant)

epoca contemporana, care reia, n diferite moduri, temele antice, medievale


sau clasice, fie prin utilitarism (tema placerii), fie prin fie prin fenomenologie
(tema persoanei ca valoare a valorilor- Max Scheler), fie prin filosofia vietii
(individualism teoria supraomului a lui Nietzsche), fie prin diferitele forme de
existentialism, religios sau ateu (tema suferintei) sau nihilism ( tema
nonsensului existentei - E. Cioran), fie prin filosofia marxista (colectivism).
2. VIRTUTEA MORAL CA MOD DE A FI AL PERSONALITII
MORALE

Pornind de la definitia data virtutii n primul capitol, vom retine principalele


particularitati prin care aceasta se individualizeaza, n cadrul moralei:

n schema generala a moralei (vezi cursul nr. 2), virtutea morala se situeaza
n spatiul manifestarii morale, fiind determinata ca unitate, n persoana, a normei,
valorii si aprecierii morale, sub forma moralei sociale concretizate, nfaptuite.

Ca morala nfaptuita, virtutea morala exprima participarea la plinatate


(Nicolai Hartmann), n toate cele patru ipostaze ale asumarii moralitatii : a sti,
a aproba, a face, a propaga, n unitatea lor. Absenta uneia dintre aceste
ipostaze nu nseamna doar partialitate, ci pur si simplu anularea conditiei de fiinta
virtuoasa moral. Ct priveste gradul de realizare, n persoana, a fiecareia dintre
aceste ipostaze, retinem punctul de vedere al lui Traian Gnju, care delimiteaza
trei tipuri de subiecti morali : individualitatea, personalitatea si exemplaritatea
simbolica (vezi cursul nr. 2). Virtutea morala este definitorie ncepnd cu
personalitatea. Sub acest nivel, individul, chiar daca traieste moral, ramne o
persoana oarecare, un anonim.

2.1. Raportul virtute-personalitate.


Chiar daca am definit-o ca ansamblu de calitati morale realizate, virtutea morala este,
din perspectiva eticii, un deziderat, un model uman de atins. Personalitatea, asa cum o

prezinta psihologia, reprezinta unicitatea fiintei umane, felul propriu de a fi al acesteia,


ireductibil si irepetabil.n istoria eticii, raportul dintre individual si general, dintre cerintele
moralei si cele ale individului a fost abordat de la o extrema la alta:

Au existat curente etice care au privilegiat individualul, cerintele persoanei : hedonismul


lui Aristip din Cirene (carpe diembucura-te de clipa de fata), utilitarismul lui J.
Bentham (moralul ca suma algebrica pozitiva a placerii si neplacerii).

Au existat curente etice care au privilegiat generalul, cerintele moralei: etica stoica
(sustine et abstine ndura si abtine-te), etica religioasa, etica imperativului
categoric a lui Kant etc.

Au existat curente etice care au pastrat un echilibru ntre general si individual : Thales
din Milet, Heraclit din Efes, Socrate. Virtutea morala nu mai cere sacrificarea
individualitatii, ci numai punerea ei sub controlul si diriguirile constiintei morale (2. p.
23)

Filosofia contemporana pune problema raportului ntre personalitate si moralitate


(virtute morala) n termenii raportului dintre libertate si necesitate:

Au existat curente care au privilegiat libertatea persoanei: anarhismul lui


Max Stirner sau Bakunin, teoria supraomului a lui Nietzsche, existentialismul.

Au existat curente care au privilegiat necesitatea: scoala neokantiana de


la Baden (Windelband, Rikert), neohegelianismul.

Au existat curente care au tratat relatia necesitate-libertate n modalitati


particulare: ontologia critica a lui Nicolai Hartmann, care pune problema
necesitatii ca necesitate a persoanei, dialectica necesitate-libertate a lui Hegel,
prelucrata n forme sociologizante de filosofia marxista, dedublarea moralei si
instituirea unei morale oficiale si a uneia a persoanei (C. Dimitrescu-Iasi), sau a
moralei nchise (determinata de presiunea infraintelectuala ) si a moralei
deschise (determinata de aspiratia supraintelectuala) .

De ce prezentam toate aceste curente si orientari? Pentru ca toate prezinta aspecte


pertinente ale raportului dintre virtute si personalitate. Asa cum am mai subliniat deja, nu
exista curent filosofic luat n seama de istoria filosofiei care sa nu prezinte argumente solide
pentru sustinerile sale. Unele se justifica pornind de la o anumita definitie a termenilor, altele
de la sisteme logice valide de rationare, altele de la stari de fapt indiscutabile. n privinta
dialogului virtute morala-personalitate putem formula cteva judecati de valoare cu mari
sanse de acceptabilitate:
1. Sensul n care utilizam aici termenul de personalitate nu este exclusiv unul
psihologic (ceea ce este propriu, caracteristic unei persoane si o distinge ca
individualitate) fara a eluda acest sens, care ne ramne ca reper, gndim personalitatea si n
sens social si moral, ca persoana realizata pe deplin, actionnd pe traseul convingerivointa-fapte, depasind principiul natural , dominat de solitudine si conservare si
asumndu-si principiul genetic, dominat de solidaritate, creatie, suveranitate si
perfectionare. (T. Gnju, vezi cursul nr. 4)

2. Pornind de la aceasta acceptiune, nu putem admite legitimarea personalitatii fara o


componenta morala. Virtutea morala este nteleasa, atunci, ca fundament al componentei
morale a personalitatii (a personalitatii morale), ca moralitate asumata. E. Cassirer
evdentiaza, n acest sens, ca n acest fundament omul descopera si demonstreaza o putere
noua, puterea de a construi propria sa lume. (cf. 2, p. 38)
3. Personalitatea morala este produsul cunoasterii, acceptarii, trairii si promovarii
virtutii morale ntr-un mod propriu, original si creator. Personalitatea morala da nume virtutii
morale, i ataseaza un stil, un mod de a fi, o face credibila prin originalitate, o mbogateste
prin creativitate si o propaga prin exemplu personal. Nu exista virtute, ca atare, dect la nivel
conceptual. Exista doar om virtuos, care poarta virtutea ca pe un blazon personal. Cum
spunea Nicolai Hartmann, etica nu reprezinta formarea vietii omului peste capul omului, ci
mai degraba atragerea omului spre formarea libera a propriei vieti.Spre demiurgul din
om se ndreapta etica. ( 5, p. 154)

2.2. Criteriile de validare a personalitatii morale (I. Grigoras)


Prezentarea acestor criterii este relevanta pentru modul specific de asimilare a virtutii
morale n structura personalitatii morale.
1. Criteriul calitatilor morale. Este criteriul care valideaza personalitatea prin
continut. Cum este persoana, din punct de vedere moral? Aici se realizeaza, de regula,
inventarul, precum si ierarhizarea calitatilor n functie de evidenta lor n comportament.
Cotidian, se remarca mai ales acele calitati care dau unicitatea si exemplaritatea persoanei.
Asa cum am subliniat, nsa, personalitatea este totalitate. Ce nu se evidentiaza, se presupune,
implicit.
2. Criteriul aprecierii sociale. Potrivit lui M. Proust, personalitatea este o creatie a
gndirii altora.(cf. 2, p. 67) Aici intervine ceea ce psihologia sociala numeste prestigiul si
reputatia. Exista, indiscutabil, un prestigiu si o reputatie morala a persoanei, ca marca a
virtutii sale morale.
3.Criteriul vointei. Potrivit lui Immanuel Kant, vointa autonoma este cea care ajuta
pe om sa se detaseze de sinele sau empiric, pentru a nfaptui Legea morala. Autonomia
vointei e singurul principiu al tuturor legilor morale si al datoriilor potrivite lor. (9, p. 407)
Dimitrie Gusti considera ca vointa este singura trasatura fundamentala a personalitatii.
Vointa este, indiscutabil, factorul energetic al personalitatii, cel care determina actiunea, cu
conditia ca ea sa fie autonoma (libera). Iar autonomia vointei este, la rndul ei, determinata
de natura scopului actiunii. Vointa este libera numai atunci cnd scopul actiunii este interior
persoanei si contine, n sine, valoarea.
4.Criteriul caracterului. Identificat, adesea, cu nsasi personalitatea, caracterul
subliniaza determinanta personalitatii, culoarea specifica a acesteia. Aici, n caracter, se
identifica asimilarea creatoare a virtutii morale, dar si consecventa, durabilitatea, statornicia
modului de a fi al persoanei. n baza caracterului, manifestarile personalitatii morale n
diferite situatii sunt previzibile, anticipate de terti, ceea ce creaza, n relatiile cu acestia,
confort, comoditate, siguranta. Un om lipsit de caracter este imprevizibil, surprinzator,

oscilant, incomod pentru semeni, fiind repudiat, indiferent de calitatile lui fizice, intelectuale
sau partial morale.
3.DEMNITATEA sI ONOAREA FUNDAMENTE ALE VIRTUII MORALE
Ioan Grigoras prezinta urmatoarele trasaturi ale personalitatii morale:

Constientizarea si afirmarea efectiva a nevoii de a fi om

Realizarea nevoii de a fi n contextul problematic al tuturor nevoilor


specific umane, ca mplinire a celui mai bun lucru

Creativitatea, subordonata desavrsirii morale

Autodeterminarea

Discernamntul critic n afirmarea judecatii de valoare morala

Demnitatea si onoarea.

3.1.Semnificatia cuplului valoric demnitate-onoare


Prezenta demnitatii si onoarei ca trasaturi ale personalitatii morale, n viziunea lui I.
Grigoras, demonstreaza caracterul privilegiat al acestora n moralitatea personalitatii. Ele
contureaza n cel mai nalt grad imaginea morala pentru sine si n ochii celorlalti, precum si
atitudinea fata de imaginea altora despre sine. Raportate la virtutea morala, demnitatea si
onoarea sunt expresia cea mai relevanta, mai activa a acesteia. mpreuna ele sunt virtutea
morala comunicata, facuta publica prin afirmarea teoretica si practica a personalitatii n viata
colectivitatii.
n gndirea curenta, comuna, precum si n unele discursuri sau lucrari stiintifice mai
putin exigente din punct de vedere etic, cele doua notiuni sunt fie considerate sinonime
(onoare integritate morala, probitate, corectitudine demnitate, cinste / 11, p. 627), fie
luate mpreuna, fara nici o diferentiere, ca un cuplu valoric sui generis, ca o expresie
lingvistica cu semnificatie unitara.
Nici literatura etica nu da prea mare importanta definirii si interpretarii celor doua
notiuni. Cu toate acestea, din moment ce limba romna si nu numai aceasta, ci si alte limbi,
folosesc doua notiuni pentru a da expresie imaginii omului virtuos, trebuie sa identificam
ceea ce apartine ca semnificatie fiecareia, nu doar ca un exercitiu semantic, ci si cu scop
nemijlocit etic. Utilizam, n acest scop, modelul explicativ al lui Tudor Catineanu, care face
diferenta ntre calitatea judecatilor morale ale persoanei si nsusirea morala a acesteia.
n acest sens, distingem onoarea ca fiind acea latura a virtutii morale care se
exprima prin reprezentarea teoretic-reflexiva pe care omul si-o face despre idealul sau
moral, despre locul sau n colectivitate, despre importanta pe care colectivitatea o da
personalitatii sale. Pe scurt, onoarea se constituie din ceea ce omul crede despre sine, sub
aspect moral. Este de retinut ca onoarea nu se limiteaza strict la domeniul moralei. Sub
influenta valorilor morale, imagini despre sine ale omului care transcend morala patrund n

constitutia onoarei, prin contagiune valorica: constiinta valorii profesionale, artistice, a


faptelor semnificative ale vietii, a valorii general-umane. Totodata, constiinta apartenentei
omului la diferitele grupuri sociale, cu care mpartaseste aceleasi aprecieri valorice,
determina manifestarea onoarei n numele grupului: onoarea familiei, a grupului de munca, a
firmei, a poporului, a natiunii a umanitatii etc.
Demnitatea este nsusirea morala a omului virtuos, adica atributul concretdeterminat al omului care cultiva onoarea. Demnitatea exprima nsusirea personalitatii
morale depline a omului aflat n situatia de a fi constient de propria sa valoare morala este
atributul calui care cultiva onoarea ca pe o necesitate interioara, al celui care, constient de
idealul sau moral, are o apreciere justa asupra propriilor fapte morale, da dovada de
autoexigenta, se supune permanent, din convingere, unei cenzuri si autocenzuri morale,
utiliznd aceeasi unitate de masura pentru faptele semenilor.
Demnitateasi onoarea se structureaza pe doua directii distincte:

Una ce tine de aprecierea altora despre sine:


*a fi om de onoare nseamna a te bucura de pretuirea si acordul semenilor
asupra propriilor evaluari despre normele, valorile si comportamentele
proprii
*a fi demn nseamna a te bucura de respectul semenilor fata de
comportamentul tau moral, fata de atitudinile tale n raport cu faptele morale,
deopotriva ale tale si ale altora. Un om demn este un om de temut, de
neclintit, de neoprit, n sens pozitiv, adica un om de caracter.

Una ce tine de autoapreciere:


*a fi om de onoare nseamna a cultiva n tine acele valori, norme si
comportamente morale pe care le consideri dezirabile moral
*a fi demn nseamna a apara cu orice pret, mpotriva oricarei agresiuni,
propriul univers moral din tine si din mediul tau.

Pe scurt, utiliznd o expresie specifica etosului romnesc, virtutea morala este


produsul unitatii dintre vorba si fapta nu numai n comportamentul nemijlocit moral, ci n
toate mprejurarile de viata, vorba exprimnd onoarea (spune numai ceea ce trebuie sa
spuna, si mai ales spune numai ceea ce poate face), iar fapta, demnitatea (face numai ce
trebuie sa faca si mai ales face ceea ce spune).
Este de retinut faptul ca onoarea si demnitatea nu sunt gndite, aici, ca simple valori
morale. Ele sunt mai degraba valori integrabile (T. Vianu), fiecare dnd expresie unui mod
particular de punere n opera a ansamblului valorilor morale: onoarea prin vorbe, demnitatea
prin fapte. Purtatorul virtutii morale se situeaza permanent, n toate mprejurarile vietii sale,
pe pozitia de promotor al celor mai nalte calitati morale specifice colectivitatii din care face
parte, dovedeste unitate deplina ntre ceea ce stie, ceea ce crede si ceea ce face. n atitudinea
si comportamentul sau promoveaza si apara respectul fata de adevar, dreptate, loialitate,
echitate, sinceritate da dovada de optimism, drzenie, hotarre, perseverenta si statornicie

este serios, modest, sobru si chibzuit, blnd si rabdator, capabil n orice moment sa ofere, cu
generozitate, propriul model moral.
Prin traditie, onoarea si demnitatea au atributul sacralitatii. Constiinta sacralitatii lor
tine de capacitatea personalitatii morale de a avea imaginea sau macar intuitia sacrului. O
asemenea capacitate este dobndita fie pe calea trairii efective a unei vieti religioase, fie pe
aceea a unei educatii morale consecvente si consistente.
Daca pentru noi experienta religioasa nu poate fi o conditie a priori a onoarei si
demnitatii, o experienta a sacrului este necesara, dincolo de conotatiile lui religioase. Ea ne
este accesibila prin nsasi conditia de om, n masura n care apelam la ea.Ideea unei cauze
sfinte reprezinta un fapt de constiinta ce se naste din nsasi natura morala a umanului. Ea
ne este, de asemenea, accesibila n masura n care apelam la cultura, la traditii si la istorie.
Nu n ultimul rnd, ea ne este accesibila n masura n care ne apropiem cu respect de cei
pentru care divinitatea este un partener de dialog autentic n mediul sacrului.
n numele sacralitatii unor valori, pamntul este mpodobit cu cruci de eroi, cu
moaste de sfinti, cu monumente votive, comemorative sau arhitecturale, cu muzee, cu
biserici si manastiri, cu biblioteci, cu parlamente si constitutii, cu drapele si steme, cu
medalii si decoratii, iar omenirea se ntoarce catre toate acestea cu neobosita veneratie.
3.2. Am onoarea sa va salut!
Unul dintre semnele distinctive care dau culoare specifica utilizarii termenului
onoare este formula de adresare ntre oameni de o anumita naltime culturala, care se
respecta n mod deosebit, formula consacrata, deja, inclusiv ca mijloc de comunicare n
societatea civila: am onoarea sa va salut!.
Introducerea n relatiile inter-umane a formulei de adresare ce include cuvntul
onoare (am onoarea sa va salut, am onoarea sa ma prezint, am onoarea sa va ofer
aceasta carte etc.) nu este doar o operatie cosmetica, desi schimbarea produsa dupa 1989,
din acest punct de vedere, a parut, mai degraba, o reluare a unor traditii precomuniste, printre
altele. Semnificatia acesteia este de mare valoare morala.
Persoana care si asuma onoarea o face dintr-un sentiment de mare traire sufleteasca.
El comunica interlocutorului o baza morala a raporturilor reciproce pe care o ia ca martor si
garant al intentiilor sale. Totodata el comunica disponibilitatea de a recunoaste si a pretui
valoarea morala a interlocutorului nu numai ca realitate, dar chiar si ca presupozitie, fiind, n
acest sens, o provocare la raporturi reciproce n limitele moralitatii, ndeosebi ale
respectului reciproc si modestiei.
Expresia este, n ultima instanta, simbolul pretuirii pe care o acordam faptului ca
interlocutorul, n presupozitia naltelor calitati morale, ne face favoarea de a
comunica cu noi. Cnd aceasta pretuire are semnificatie unilaterala, doar pentru
unul dintre interlocutori, ea cade n slugarnicie, cel incapabil de valorificare a
gestului ascunznd, n spatele onoarei de parada, dispretul disimulat.
Cnd, nsa, semnificatia expresiei este pe deplin asumata de interlocutori, ea
genereaza o atmosfera de profunda elevatie morala, premisa majora a unui comportament
moral consecvent, autentic.

A avea onoarea intrarii n relatie de comunicare cu celalalt nseamna, deci, a avea


motive temeinice de a provoca o judecata de valoare morala despre noi, ca oameni, si despre
mediul nostru, ca mediu de moralitate, n care onoarea este mai presus de orice ndoiala.