Irimescu Ana-Maria

Master Psihologie Clinică

Anul II

Referat

Evaluare şi consilierea transgeneraţională a cuplului şi a familiei

Ce m-a determinat să aleg această temă a fost, probabil, chiar propria

umbră, umbră pe care Jung o considera a fi “o parte inacceptabilă din noi
înşine, un fel de fiinţă inferioară care doreşte să facă ceea ce este interzis”
(Adrian Nuţă, 2004, pag. 9). Bineînteles că tema abordată nu este nicidecum
una interzisă, ci poate cel mult un subiect tabu. Misterul ce învăluie această
parte întunecată a psihicului provoacă curiozităţi nestăvilite însă, de multe
ori, creează şi tensiuni care nu pot fi înlăturate doar întorcând spatele
umbrei. Ea va fi mereu acolo, în urma noastră, uneori mai tăcută, alteori
acaparând Eul cu forţe neştiute ce pornesc din adâncurile psihicului.
Nevoie mea de a dezbate această temă se leagă de dorinţa de a
înţelege acest concept dinamic şi, totodată, de a păşi timid în zonele mai
puţin logice, sau cu o logică specială ale psihicului uman.

Inconştient – arhetip – umbră

Jung susţinea că, în măsura în care, prin inconştientul nostru suntem o
parte din sufletul colectiv istoric, trăim în mod natural la nivel inconştient
într-o lume de vârcolaci, de demoni şi vrăjitori care au populat timpurile de
demult cu emoţiile cele mai puternice (Jung, apud. Filloux, Inconstientul, pag.
103).

1
 Tot Jung a dezvoltat conceptul de arhetip, acestea fiind considerate
imagini ancenstrale care dormitează în straturile cele mai profunde ale
inconştientului. Ele ţin pe de o parte de reminişcenţe foarte puternice iar pe
de altă parte tin de conceptele superioare care stau la baza simbolurilor
estetice şi religioase (Filloux, Inconştientul, pag 104).
Două din arhetipurile identificate de autor sunt persona şi umbra.
Umbra conţine impulsuri, dorinţe şi emoţii primitive, evaluate ca
incompatibile cu standardele sociale în vigoare şi idealul de personalitate la
care aspirăm. Cu cât normele societăţii sunt mai restrictive, cu atât umbra
este mai mare. (Adrian Nuţă, 2004, pag. 9).
Jung afirma că „Cine priveşte în oglinda apei vede mai întâi propria-i
imagine. Cine se îndreaptă spre sine însuşi, riscă să se întâlnească cu sine
însuşi. Oglinda nu linguşeşte, ea îl reflectă cu fidelitate pe cel care se uită în
ea, acel chip pe care nu-l arătăm niciodată lumii, pentru că îl ascundem cu
ajutorul personei – masca noastră de actori. Oglinda însă se află dincolo de
mască şi arată adevăratul chip. Aceasta este prima probă de curaj cerută de
drumul spre interior, o probă care-i sperie pe cei mai mulţi, căci întâlnirea cu
sine însuşi face parte din acele lucruri neplăcute pe care le evităm atâta timp
cât putem proiecta în exterior tot ceea ce este negativ. Când suntem în stare
să ne vedem propria umbră şi să suportăm cunoaşterea ei, abia atunci am
rezolvat o mică parte a sarcinii: am suprimat cel puţin inconştientul personal.
Însă umbra este o parte vie a personalităţii şi vrea de aceea să participe într-
o formă sau alta la viaţa întregului. Ea nu poate fi îndepărtată prin
argumente, şi nici nu poate fi făcută inofensivă prin sofisme” (C.G. Jung,
Arhetipurile şi inconştientul colectiv, pg.29-30).
Noi gravităm spre aceia care ne reflectă umbra, conform principiului
oglindirii amintit de Adrian Nuţă în cartea sa „Umbra – Polul întunecat al
sufletului”. El afirmă că umbra este un adversar doar dacă lupţi împotriva ei,
respectând patternul de respingere dinauntrul său.

Umbra familială
Iolanda Mitrofan şi Denisa Stoica (2005) afirmă că umbra familială
conţine toate fricile, temerile, slăbiciunile şi secretele legate de acestea,
codificate sau deghizate simbolic şi transmise de-a lungul generaţiilor, ca un

2
vehicul transgeneraţional. Umbra conţine totodată şi soluţia depăşirii şi
integrării acestor conţinuturi, sub forma unor experienţe menite să
maturizeze şi să transforme persoana dar şi relaţiile familiale sau
comunitare. Evitarea confruntării cu umbra familială duce însă la instalarea
repetiţiei.
Temele care caracterizează o familie la un moment dat sunt corelate
cu miturile şi ritualurile familiale care au prezervat familia, transmiţându-se
din generaţie în generaţie, de fiecare dată într-un alt plan, prin patternuri
repetitive sau expresii simbolice somatice. (ex. înrădăcinare vs.
dezrădăcinare, putere vs. slăbiciune).
„Neintegrarea temelor de viaţă şi a sensurilor spirituale evolutive pe
parcursul mai multor generaţii predispun la activarea patternurilor de
autoanihilare , autodistrucţie şi autoeliminare a cel puţin unuia din
descendenţi” (I. Mitrofan, Analiza tzranscgeneraţională în terapia unificării,
pag. 59). Astfel pot apărea comportamente de autosacrificare sau de tip
pseudosalvator ale unui urmaş faţă de filonul familial care eşuează în a
integra o temă familială.
Cu toate că unii autori văd înconştientul ca pe o sursă generatoare de
haos şi suferinţă, principiile funcţionale ale Inconştientului transfamilial sunt
în vădită consonanţă cu legile creaţiei şi armoniei universale, acesta
dispunând de o capacitate excepţională de autocontrol şi autoorganizare
care se bazează pe o logică simbolică.
În concepţia lui Jung, căile morale ale omului îl obligă – doar în ultimul
rând, fie prin recunoaşterea necesităţii, fie pe calea unei nevroze chinuitoare
– la asimilarea sinelui său inconştient şi la o atitudine conştientă. Cel care
păşeşte pe acest drum al realizării propriului sine inconştient transferă
conţinuturile acestuia în conştiinţă, realizând astfel o expansiune a
personalităţii. Această expansiune afectează în primul rând conştiinţa,
autocunoaşterea, căci conţinuturile inconştientului eliberate prin analiză şi
transferate în conştiinţă sunt de regulă, înainte de toate, conţinuturi
incomode şi refulate din această cauză, prin care înţelegem dorinţe, amintiri,
tendinţe, planuri etc. (C.G. Jung, Personalitate şi transfer, pag. 21).

3
 În loc de aprecieri personale şi concluzii

Povestea muzeului cu măşti

Exista odată, într-un ţinut îndepărtat sau mai apropiat de noi, un muzeu cu
măşti ce era renumit chiar şi peste hotare. În acest muzeu locuiau nişte personaje
pe cât de bizare, pe atât de interesante. Ele se numeau Eul şi Supraeul. Supraeul
era directorul muzeului, sau cel puţin asa se considera dumnealui. Eul se ocupa, în
principal, de latura administrativă şi de PR. De fiecare dată când soseau vizitatori,
Eul trebuia să poarte, pe rând, măştile pe care aceştia doreau sa le vadă. Oo, şi
erau o grămadă de măşti acolo. Care mai de care mai frumoase, mai sclipitoare,
unele mai vechi, rămase moştenire de la rudele eului, altele noi, gata scoase din
atelierul de creaţie. Cam aşa se derula o zi la muzeu… lume, măşti, bilete vândute.
Însă , de multe ori, cu Eul se întâmpla ceva straniu de-a lungul zilei. Toate grijile,
problemele, dorinţele sale neîndeplinite se transformau în mici umbre, care erau
alungate cu spaimă de acesta la subsolul muzeului, pentru a nu le vedea ceilalţi
oameni sau Supraeul. Prezenţa lor era inadmisibilă într-un muzeu atât de grandios.
Până într-o zi când Eul nu a mai putut să închidă umbrele la subsol pentru devenise
foarte aglomerat. Ţin să precizez că în acel subsol nu se ascundeau numai umbrele
lui, ci şi cele ale urmaşilor lui, care fuseseră proprietari ai muzeului. Şi, pentru că se
crease înghesuială, umbrele au început să forţeze uşa masivă de metal a subsolului.
Se auzeau zgomote din ce în ce mai puternice iar Eul devenise foarte speriat. Şi iată
că apare şi Supraeul.
- Ce se întâmplă aici? întrebă el iritat. Ce-i cu gălăgia asta?
- Păi cum să-ţi explic, murmură Eul stânjenit, se pare că avem nişte umbre la
subsol.
- Poftim? Fă-le imediat să dispară. Nu se poate aşa ceva, o sa sperie vizitatorii
cu zgomotul lor şi nu o sa ne mai viziteze nimeni. Vom pierde statului de cel mai
renumit muzeu din ţinut, şi o să ne facem de râs strămoşii care ni l-au lăsat
moştenire. Nici nu vreau să mă gândesc…Întră acolo şi fă ordine, alungă-le imediat.
Eul, mai mult împins de la spate , se pregăti temător să între în încăperea
întunecată. Spre deosebire de Supraeu, el se gândea pragmatic şi la faptul că
afacerea lor cu muzeul se va duce de râpă şi vor rămâne săraci şi singuri dăcă nu
va face ceva. Îşi luă deci inima în dinţi şi îşi zise că nu pleacă de acolo până nu
extermină toate umbrele. Ce s-a întâmplat, vă las pe voi să vă imaginaţi. Eul a ieşit
din încăperea întunecată mai mult mort decât viu, zgâriat, ciufulit, trist şi atât de
obosit… Supraeul nici nu vroia să audă de eşecul lui. Şi se aşeză eul deznădăjduit

4
pe treptele ce dădeau spre subsol, gândindu-se „la ce bun cu toate acestea?”.
Lângă el observă însă o umbră mică ce scăpase din subsol. Stătea acolo lângă el pe
trepte desenând ceva pe o bucată de balustradă. Ea îi făcu semn să privească
desenul. Era atât de frumos acel peisaj desenat, ceva ce Eul nu mai văzuse până
atunci şi în acel moment a avut o tresărire. „Poate că fiecare umbră are câte un
talent şi ne poate ajuta”, îşi spuse el optimist, îndreptatându-se grăbit către uşa
subsolului.
A dat durmul încet fiecarei umbre cu care, bineinţeles, a discutat în prealabil
(mai mult într-un limbaj al semnelor, căci Eul şi umbrele vorbeau limbi diferite). Şi
ele chiar erau talentate. Unele pictau, altele construiau sau compuneau muzică,
chiar ajutau la curăţenia muzeului sau îndeplineau cu entuziasm şi alte sarcini. Erau
foarte energice şi puse pe treabă. Şi, în puţin timp, muzeul a căpătat un aspect nou,
a devenit mai mare, mai somptuos, cu tot mai multe spaţii verzi, fiind vizitat de
oamenii din foarte multe locuri. Iar umbrele, discrete, se plimbau acum prin toate
încăperile muzeului, fără a deranja pe nimeni. Şi toţi au trăit de atunci în armonie şi
prosperitate până la adânci bătrâneţi…
Sfârşit

Bibliografie

1. Filloux, J. C. (2001). Inconştientul. Bucureşti: Ed. AROPA

2. Jung, C. G. (2003). Opere complete – Vol. I- Arhetipurile şi

inconştientul colectiv. Bucureşti: Ed. Trei

3. Jung, C. G. (1996). Personalitate şi transfer. Bucureşti: Ed. Teora

4. Mitrofan, Iolanda; Stoica, Denisa (2005). Analiza transgeneraţională

în terapia unificării. Bucureşti: Editura SPER

5. Nuţă, A. (2004). Umbra – Polul întunecat al sufletului. Bucureşti: Ed.

SPER