1.

Geografia Țării Sfinte 

Pamantul Evreu

In limba ebraica nu exita un cvant pentru univers, insa pamantul pentru evrei era conceput
total difrit de civizatia moderna.

In centrul lumii vechi se află Ierusalimul, adică Israelul, reprezintă un punct de întâlnire a
civilizațiilor

Denumirile Tarii Sfinte

Tara sfanta a fost denumita de 4 forme diferite dea lungul istoriei. Tara Cannan,
Tara Amoreilor, Tara lui Israel si Palestina (de la numele Filistiei. Romanii pentru a
şterge urma prezenţei evreilor din Ţara Sfântă, au generalizat numirea Filistiei asupra
întregului teritoriu dintre Iordan şi Marea Mediterană)

Suprafata

Geografia tara prezinta o suprafata de 22.145 de Km2 cat judetele Brasov,

Timisoara si Suceava la un loc.

Lungime Nord-Sud era de aproximativ 260 de km, iar

Lăţimea (de la est la vest) varia de la 37 km (Nord), 65 de km (Cezarea Palestinei) 78

de km (Portului Iafa), 94 km (Gaza), 150 km (Graniţa Sinaiului).

Granitele Tarii Sfinte

Est teritoriul ei era mărginit de lacul Ghenezaret, Iordanul şi Marea Moartă; l

Vest, de Mare Mediterană;
Sud, de pustiul Sinai; la nord, de Munţii Liban, Antiliban şi Carmel.
Nord Munții Liban, Antiliban și Muntele Carmel.
 Dincolo de Iordan se afla o fâșie care avea o lungime de aproximativ 200 de km
și o lățime de 90 de km între lacul Ghenezaret și munții Basan si 40-50 de km de-a
lungul Iordanului şi a Mării Moarte până la râul Arnon.

Configurația generală a Țării Sfinte

Camplia Soronului, coasta tarii

Lantul muntos avand ca maxima altitudine muntele Hermon in Nord
Valea Iordanului, partea cea mai joasa a tatii

Din punct de vedere politic,

Galilea (Mt. Hermon)
Samaria (Mt. Garizim)
Iuda (Mt. Hebron)
2. Care sunt sursele și metodele arheologice moderne?

Surse arheologice

Începând cu anul 620 î.Hr. avem surse egiptene și babiloniene care sunt cele
mai folosite deoarece eroarea nu depășește mai mult de un an.
-1400-620 sursele pe care se bazează cronologia sunt cele mesopotamiene.

Arheologia biblică se alimentează prin două principale izvoare: izvoare nescrise şi

izvoare scrise

Izvoarele nescrise

Izvoarele care alimentează arheologia prin relicvele antice descoperite de

cercetători. Monumentele descoperite pe teritoriul Palestinei s-au numit izvoare
arheologice directe, iar cele care s-au găsit în alte ţări, limitrofe, izvoare indirecte.

Izvoare nescrise directe

Până în sec. XIX d.Hr. Ţara Sfântă a constituit doar obiectul pelerinajelor
religioase. Când printre pelerini se găseau şi cărturari, aceştia, la întoarcere, făceau câte
un reportaj, descriind locurile vizitate. Acestea sunt primele observaţii consemnate cu
privire la situaţia siturilor din Ţara Sfântă.

Inscripţia lui Meşa, regele moabiţilor. Piatra de bazalt negru, cu 34 de rânduri redă
istorisirea faptelor regelui Meşa care a purtat război cu Israel
Inscripţia de la lacul Siloam (despre canalele regelui Ezechia)

Izvoare nescrise indirecte

Toate izvoarele de informaţii arheologice care se găsesc teritoriul altor ţări şi care
au avut legătură directă sau indirectă cu Ţara Sfântă se numesc izvoarele indirecte. Între
aceste teritorii putem aminti:
Egiptul, Peninsula Sinai, Arabia, Siria, Asiria, Babilonia, întreaga Mesopotamie.

Izvoarele scrise

1.Vechiul Testament
2. Scrierile apocrife /anaghinoscomena ale Vechiului Testament
3.Scrierile lui Iosif Flavius
4. Scrierile lui Filon din Alexandria
5. Literatura rabinică
6. Clasicii romani şi greci
7. Literatura modernă despre orientul apropiat
8. Manuscrisele de la Marea Moartă

Metode arheologice

Arheologii pot acum examina siturile cu ajutorul uni instrument topografic cu

laser(teodolit) care poate inregistra date pe computer, pentru a putea fi intocmite harti
geografice extrem de precise. Acest lucru îl ajuta pe arheolog sa excavezi anumite
particularități care sunt de interes și nu o întreaga suprafața. O altă metodă este Carbon
14 pentru datarea resturilor vegetale și animale.
 Ceramica nu mai este studiată doar în scopul datării, ci și pentru a stabili tipurile
de lut.Arheologii sunt nerăbdători să stabilească funcția vaselor: cum erau utilizate, ce
conțineau sau transportau și ce ne pot spune despre economia unui sit.

Preocupări pentru arheologii moderni:

Osteologia (studiul rămășițelor omenești)

Paleozoologia (determina tipurile de animale dintr-un sit pornind de la oase).
Din aceste studii se află informații despre oamenii care au locuit într-un
sit: etnicitatea, gradul de sănătate și bolile pe care le-au avut probabil, iar cu
privirile la animale, acestea ne indica ce fel de dieta aveau acei oamen și cât de
variată era acesta.
Etnoarheologia implică studiul informaților culturale sau sociale contemporane
legate de un loc sau o regiune pentru a scoate in evidență practicile străvechi.

Prin urmare, arheologia din Orientul Mijlociu care se baza pe vânătoarea de

comorii ascunse, sa transformat in abordați științifice și interdisciplinare care oferă
o imagine mult mai completa a societăților antice.

3. Care este rolul arheologiei în studiul Bibliei?

Rolul Arheologiei NU este, în primul rând, apologetic. Scopul primar al

arheologiei nu este acela de a ,,dovedi Biblia”.

Demonstrarea faptului că un eveniment descris de Biblie este istoric nu

dovedește că Biblia este o revelație divină, iar arheologia nu poate să dovedească
miraculosul.

De exemplu, se pot aduce argumente convingătoare în ce privește locul

în care cartea Exodului poziționează Marea Roșie ( Marea Trestiilor ), dar nu ar
exista niciun mod de a ști că israeliții au traversat apa, cum s-au despicat apele
sau dacă într-adevăr s-au despicat.
În mod similar, un arheolog poate descoperi mormântul lui Lazăr din
Betania (s-a identificat un mormânt ca acela de peste o mie cinci sute de ani),
dar acest lucru nu ar demonstra că Isus l-a înviat din morți, așa cum se afirmă în
Ioan 11.

Întotdeauna există pericolul ca, din dorința de a corela o descoperire cu Biblia, să

sărim la o concluzie nefondată.

De exemplu, Eduard Naville atunci când a făcut săpături la Tell el-

Maskhuta, în Egipt, căuta orașul-depozit Pitom menționat în Exod 1:11. Atunci
când a descoperit o structură făcută din cărămizi de lut fără paie, a crezut că
descoperise clădiri construite de evreii sclavi, care, de asemenea, confecționau
cărămizi în felul acesta. Examinarea ulterioară a clădirii și a obiectelor găsite în
asociere cu aceasta au arătat că structura respectivă data din timpurile romane,
cu 1 200 – 1 4000 de ani mai târziu decât perioada Exodului.
 Trebuie să fim realiști

E de la sine înțeles că ar trebui să existe mai multe informații directe disponibile

pentru secolul I d.Hr. sau pentru perioada Noului Testament decât pentru prima perioadă a
mileniului al II-lea i.Hr. – zilele lui Avraam, ale lui Isaac, ale lui Iacov, ale lui Iosif și ale lui
Moise.

Arheologia ne ajută în studiul Biblie în mai multe privințe:

1. Contextul. Cea mai importantă sarcină a arheologiei este de a permite studiul

vestigiilor culturale care sunt contemporane cu evenimentele descrise în Biblie. În
special textele antice și artefactele de diverse feluri sunt ca un fel de mașină a
timpului care ne poartă înapoi în lumea Bibliei și, astfel, joacă un rol important în
interpretarea textului.

2. Complemente. este larg recunoscut faptul că scriitori V.T. și ai N.T. erau selectivi
în relatările lor deoarece încercau de obicei să prezinte evenimentele dintr-o anumită
perspectivă. Ca urmare, nu au fost consemnate toate informațiile pe care
scriitorul le avea la dispoziție. De aceea, informațiile istorice pot să întregească
cunoștințele pe care le avem despre un eveniment sau pot să ofere informații
despre un personaj din Biblie asupra căruia Scriptura păstrează tăcerea.

3. Provocări. de-a lungul secolelor, criticii Bibliei au furnizat teorii și interpretări

eronate ale pasajelor biblice. Arheologia oferă cea mai bună cale de a trata cu
obiectivitate astfel de probleme.

4. Confirmare. : există exemple de date arheologice care efectiv confirmă istoricitatea

evenimentelor descrise în Biblie.

- Inscripția de la Tel Dan, cu casa lui David ( s-a crezut că David nu a existat)

Datele arheologilor asigură baza pentru abordarea contextuală a înțelegerii textelor

antice, indiferent de limba sau de cultura care a generat textul.
Acestea îl ajută pe exegetul Bibliei să construiască un pod peste abisul geografic și temporal
dintre momentul prezent și scriitorul antic.

Câteva linii directoare importante pentru studiul Bibliei în mod comparativ:

Literatura comparativă trebuie să fie de același gen literar – materiale juridice

– texte juridice, psalmi – psalmi, epistole – epistole.

Textele trebuie să aibă anumite asocieri regionale sau spațiale

Trebuie să exista o oarecare proximitate temporală ( este de prea puțin

folos compararea unui text juridic din perioada romană cu o lege din cartea
Exodului, la fel cum ar avea puțină însemnătate încercarea de a reconstrui
casele din Iuda secolului al VIII-lea prin studierea caselor din America colonială a
secolului al XVII-lea.
 Exemple pozitive
Legi babiloniene (mil. II i.H.) – Legea din Pentateuh
Epistole din N.T. sunt mai bine privit prin scrisorile din epoca romană
(contextul cultural a acelei epoci)

4. Biblia ca Istorie povestită

Biblia este si ea o sursa de istorie, insa istoria biblica este relatata prin povestire. Din
moment ce relatarile bibliei apartin genului epic. Dar istorile bibliei nu sunt defapt o istorie si de
aceea o numim istorie povestita.

Precizăm mai întâi că sintagma „istorie povestită” pune în evidenţă un aspect

important: istoriile biblice narează întâmplări reale, nu imaginate, dar în formă narativă, pentru
că povestirea este o specie literară accesibilă majorităţii oamenilor, una cu efecte imediate şi
puternice, din care se extrage intotdeauna o invatatura morala. Insa in ciuda faptului ca au o
morala la final nu exculde caracterul ei istoric.

În al doilea rând, sintagma sugerează că, sub directa călăuzire a Duhului Sfânt, autorii
biblici au folosit toate mijloacele de comunicare (povestirea, dialogul, descrierea etc.)
specifice artei narative, pentru a sublinia adevăratul sens al întâmplărilor în cauză, pentru a-i
ajuta pe cititori să ia nişte decizii practice în ceea ce priveşte relaţia lor cu Dumnezeu si sa
inteleaga mult mai bine mesajul scripturii.

5. Enunţaţi pe scurt tradiţiile Orientului Apropiat Antic referitoare la creație

Până în secolul al XIX se credea ca relatările Bibliei despre creație era cea mai
veche sursa din lumea antică despre creatie, însă cert este ca sau descoperit atât
istorisiri Mesopotamiei cât și egiptene cu o vechime mult mai mare.

Enuma eliș descoperită în biblioteca din Ninive este o epopee babiloniană care
par sa fi fost creată la începutul mileniului al II-lea i.H., însă documentul datează din
sec VII i.H. Șapte tăblițe de lut relatează confruntarea zeului Marduk cu Kingu pe zeul
marii. Din această confruntare Marduk iese învingător și separa apele celeste de cele
terestre. Pe urma sunt Creați ceilalți zei și foarte ale naturii. În ultima tăbliță este relația
crearea oamenilor cu rolul de ai sluji pe zei.

În cazul egiptean, este posibil ca teologia memfita sa fi fost creată în jurul anului
2400 i.H. blocul de piatra pe care acesta este relatata datează din sec VIII i.H. Aici zeul
creator Ptah poruncește iar ca rezultat apar ceilalți zei, plante, animale și oameni,
iar la final zeul se uita cu plăcere la întreaga lucrare, semănători cu textul din Geneza.
Însă in Egipt mai exista o versiune a creării o oamenilor care reieși din tradiția din
Inscripțiile de pe zidurile piramidelor. In acesta versiune, oameni sunt creati din
lacrimirile de singurătate a zeului soare, Ra. Egiptenii aveau mai multe versiuni ale
creatiei fiecare asociata unui anumit zeu.
 Făcând o Paralelă cu textul biblic din Geneza 2 in care este descrisă grădina
Edenului și căderea omului, găsim epopeea lui Ghilgameș, în care personajul in
cauza afla ca exista o plata care împunge pe cel care vrea sa o dețină însă o data obțină
acesta planta, vei fi din nou ca în tinerețe. Ghilgames obține o rămurică din acesta
planta pe fondul subacvatic, însă pe drum spre casa, rămurică este furată de către un
șarpe in timp ce el dormea.

O alta povestire asemănătore cu pierderea vieți veșnice a omului o găsim in

Legenda lui Adapa, text Mesopotamian. In acesta relatare, Adapa manie zeii prin
blestemarea vântului care ia răsturnat barca in timp ce asta se afla la pescuit căutând
ofrande pentru zeul Ea. Din acesta cauza zeul cerului Anu, ii oferă lui Adăpa hrana vieții
și apele vieții însă personajul nostru refuza ambele opțiuni fiind amăgit de zeul Ea care ii
spusese ca va murii dacă va consuma darurile lui Anu.

6. Enunţaţi pe scurt tradiţiile Orientului Apropiat Antic referitoare la potop?

Între tradițiile mesopotamiene referitoare la potop și istoria lui Noe din Geneza 6-9
există o strânsă paralelă.

Tradiția Sumeriană ( 2 istorisiri sumeriene identice: Mitul lui Ziusudra și o istorisire din
Epopeea lui Ghilgameș )

Trațidia Semită ( Epopeea lui Atrahasis ).

[ Tradiția Egipteană ( nu regăsim potopul ]

Asemănări:

Toate vorbesc despre un potop plănuit de divinitate cu scopul de a-I distruge pe

toți oamenii pentru că zgomotul lor a interferat cu somnul zeilor.

Eroul potopului este avertizat de un zeu și învățat să-și construiască o barcă

impermeabilizată cu bitum.

Epopeea lui Ghilgameș

(Ghilgameș – rege legendar din Uruk, a cărui istoricitate a fost confirmată de texte mai
târzii)

,,I-am făcut pe toți cei din familia mea și pe rudele mele să urce în corabie. Am făcut să
urce la bord dobitoacele pământului, fiarele câmpului și toți meșteșugarii”

Potopul a acoperit pământul, distrugând umanitatea iar barca a ancorat pe un

munte și, după o așteptare de șapte zile, Noele cel mesopotamian a trimis un
porumbel să vadă dacă apele se retrăseseră. Dar porumbelul a revenit. Ulterior a
trimis o rândunică, cu același rezultat. O a treia pasăre a fost eliberată, un corb, dar
acesta nu s-a mai întors, semnalând că pământul uscat era acum din nou pregătit să-I
găzduiască pe oameni.
 Ca mulțumire, Atrahasis a adus o jertfă zeilor, care au mirosit mireasma plăcută
si s-au adunat ca muștele în jurul celui care a adus jertfa.

Probleme de interpretare

Anumiți cercetători au crezut că autorul evreu și-a însușit elemente din

epopeea antică sumeriană sau babiloniană, deoarece aceste incidente oglindesc
îndeaproape punctele esențiale ale narațiunii din Geneza referitoare la Noe.

Există diferențe minore, dar și majore.

Cea mai izbitoare diferență constă în perspectiva politeistă asupra lumii vs

monoteista.
Dat fiind faptul că în Mesopotamia existau diverse tradiții referitoare la potop și
că ele au atât de multe puncte în comun cu relatarea biblică, ar putea fi logic să se
conchidă că toate narațiunile evocă un eveniment comun care a fost repovestit
pentru a reflecta diferitele contexte sociale, culturale și teologice.

În tradițiile: biblică și mesopotamiană, evenemintele din tradiția potopului și a

arcei sunt localizate în valea fluviilor Tigru și Eufrat. Acest lucru poate explica de ce
această istorisire este absentă în literatura egipteană.

Povestire tradiție egipteană

Egiptenii au o tradiție literară în care ființele umane se răzvrătesc împotriva

zeului-soare, Ra. Zeul mâniat îi dă drumul zeiței-leu, Sahkmet, pentru a distruge
umanitatea. Apoi se răzgândește și hotărăște să oprească genocidul. Printr-un șiretlic,
zeița însetată de sânge bea o bere roșie, se îmbată și adoarme. Când se trezește din
stupoare, mânia îi este potolită și lumea este cruțată. În acest caz de judecată divină
asupra oamenilor nu există nici un potop, nici o arcă și nici un Noe sau un
Atrahasis.

7. Care sunt sursele egiptene care ne ajută să înţelegem mai bine cartea Geneza?

O istorisire egipteană ne spune despre un curtean numite Sinuhe care a fugit din
Egipt în Canaan la moartea faraonului Amenemhet I, de teama da fi implicat oarecum.
Sinuhe s-a înrudit cu o căpetenie locală numită Ammu-nenshi care i-a dat-o de soție pe fiica
lui cea mare.I-a dat și un pământ roditor și s-a bucurat de toate roadele
(smochine,vin,miere,ulei) acestuia, inclusiv de animale. Sinuhe a trebuit să se apere de un alt
bărbat care l-a provocat la duel.
Această portretizare ne arată că triburile puteau să fie în relații bune sau să fie la cuțite.

O altă sursă egipteană provine dintr-o imagine găsită în mormântul guvernatorului

egiptean Khnumhotep al II-lea din Beni Hasan. Acolo, sunt prezentați un grup de negustori
care sosesc în Egiptul Mijlociu. Scena este extrem de edificatoare, deoarece ne arată felurile
de îmbrăcăminte ,de tunsoare, de mijloace de transport, si armele utilizate de patriarhii
biblici din Geneza in drumul lor din Canaan spre Egipt.
8. Care sunt sursele mesopotamice care ne ajută să înţelegem mai bine cartea Geneza?

Sursele mesopotamice care ne ajută să înțelegem mai bine cartea Genezei sunt variate și apar
datorită faptului că Avraam și Sarai aveau origini mesopotamice. Aceste surse sunt
reprezentate la diverse niveluri:

Nume de persoană-numele care încep cu I sau cu J,

Sunt nume specifice amoriților și sunt cunoscute din arhivele care sunt de
la începutul secolului 2. Astfel chiar dacă nici un text antic în afara Bibliei nu îi
menționează pe patriarhii Bibliei, numele și tipurile de nume utilizate în Geneza
sunt atestate în arhivele de la Mari care datează de la începutul sec 2 î.Hr.,
indicând faptul că se încadrează în prima jumatate a mileniului al 2 lea.

Alianțe și tratate
Textele din arhivele de la Mari ne spun că deseori se încheiau tratate între
triburi.
Același lucru este relatat în Biblie de narațiunile patriarhale, astfel Avraam, Isaac
și Iacov au încheiat cu toții tratate pe care unele traduceri le redau prin legământ.
(legământul lui Avraam cu Abimelec pentru a asigura surse de apă evreilor
Legământul era valabil doar cât timp erau ambele părți în viață,
Elementele
Mărturia(mielușelele)
Jurământul
Clauzele
Ceremonia (manifestată prin plantarea unui copac)

Același tip de legământ este între Isaac și Abimelec și Iacov și Laban. De

asemenea, Avraam face tratat cu trei căpetenii amorite care îl ajută să îl
recupereze pe Lot și soția sa

Căsătoria și copii

In cartea Geneza se acordă o atenție sporită căsniciilor și nașterii copiilor

din partea protagoniștilor, deoarece sotia trebuia sa ii faca un mostenitor pentru sot si
daca nu nastea in timp de 7 ani sotul putea sa isi ia o alta sotie. Prin aceasta se
reflectă comportamentul social și obiceiurile juridice ale vremii. (Similar codului lui
Hammurabi)
.
Adoptia
 Avraam și Sarai, nu aveau un fiu, de aceea l-au adoptat pe Eliezer din Damasc
pentru că a avea un moștenitor era o înaltă proritate. Adopția este atestată în Egipt
unde persoana adoptată avea diverse obligații precum funerariile părinților.

S-au păstrat contracte de adopție din Mesopotamia (situl Nuzi din N-E
Mesopotamiei, XV î.Hr.) Codul de legi a lui Hammurabi cuprinde legi care protejează
drepturile copiilor adoptați, iar conform acestui cod un copil adoptat nu putea să fie
alungat dacă ulterior i se năștea tatălui un copil din prima soție, ci trebuia să primească
o treime din avere.

În Genesa 16 Sarai i-o oferă pe Agar lui Avraam ca soție-surogat și același

lucru este întâlnit și la Rahela cu Iacov. Existau legi care prevedeau astfel de cazuri și
se spunea că o soție dacă nu poate să ofere soțului copii într-o anumită perioadă de
timp este obligată să ofere o mamă-surogat.

Alungarea celui Adoptat (izgonirea lui Ismael de către Sara)

Conform codului lui Hamurabi, copilul provenit de la prima mamă trebuia să

moștenească împreună cu cel provenit de la mama-surogat.
Exista o alta lege prin care era exclusă soția surogat și copii ei prin asigurarea
libertății, astfel Agarei îi este redată libertatea pentru ca fiul ei să nu moștenească cu
Isaac;

9. Sclavia evreilor în Egipt în epoca Genezei şi alte elemente cu specific egiptean care
confirmă relatarea Genezei cu privire la istoria lui Iosif.

(Pe baza informațiilor date în Geneza este imposibilă datarea perioadei în care Iosif și-a
exercitat funcția și a începutu sejurul israeliților în Egipt. Regele egiptean este identificat doar ca
,,faraon”, un termen egiptean generic pentru rege. Istoricii biblici tind să plaseze evenimentele
istoriei lui Iosif între 1800 și 1600 î.H., perioada istoriei egiptene cunoscută ca sfârșitul
Regatului Mijlociu și cea de-a Doua Perioadă Intermediară. Această epocă nu este bine
atestată în istoria Egiptului. De fapt, anumiți regi din această perioadă nici nu sunt cunoscuți din
surse contemporane, ci numai din consemnări mai târzii, precum Canonul de la Torino al regilor
din secolul al XIII-lea î.H.
În ciuda lacunelor care există în cunoștințele din această perioadă, există multe elemente
în povestea lui Iosif pe care materialele arheologice egiptene le elucidează cu ajutorul unor
informații prețioase referitoare la context)

Sclavia în Egipt

Papirusul din Brooklyn 35.1446

Conține o listă de servitori care au lucrat pe proprietatea egiptenilor din clasa

superioară în jurul anilor 1800-1750 î.H. Zeci de nume, din care peste 40 sunt
semite, sunt scrise în hieratică, o scriere cursivă hieroglifică, utilizată de obicei
pe papirus.
 Tot aici sunt incluse si muncile pe care le faceau. Câțiva sunt numiți hry-pr,
tradus literal ,,peste casă”. Atunci când Iosif intră în slujba lui Potifar se spune
despre el că este ,,peste casa lui” ( Geneza 39:4 ), adică este un servitor
casnic.

Când Iosif a fost vândut negustorilor, se menționează că prețul a fost de

douăzeci de sicli de argint (260g). După cum s-a dovedit, acesta era prețul
mediu al unui sclav în timpul primei jumătăți a mileniului al II-lea î.H. La
începutul primului mileniu a ajuns la 50 de sicli. Astfel, papirusul din Brooklyn
arată că genul de activitate descrisă în Geneza 39 corespunde cu practicile
din Egipt de la începutul celui de al II-lea mileniu î.H.

Antroponime Egiptene

Contextul egiptean al istoriei lui Iosif este demonstrat în continuare de utilizarea

numelor egiptene autentice. Stăpânul lui Iosif, Potifar, și socrul lui, Poti-Fera, au
în comun variații ale aceluiași nume care în egipteană înseamnă ,,cel pe care
Ra (zeul soare) l-a dat”.

Faraon îi dă lui Iosif un nume egiptean.

Papirusul din Brooklyn arată că anumitor sclavi străini li se dădeau nume

egiptene care sunt consemnate alături de numele lor semite. Un exemplu este
Geneza 41:45, unde citim că faraon ,,a pus nume lui Iosif Țafnat-Paneah”.

Interpretarea viselor

Începând cu Geneza 37, visele joacă un rol important în narațiune. Scriptura

consemnează conținutul și semnificația viselor avute de Iosif, de cei doi slujbași ai
faraonului aflați în temniță și de faraon. În Bibie, visele reprezentau mijloace prin care
Dumnezeu comunica cu oamenii și de aceea erau luate în serios. Această credință
era valabilă în tot Orientul Apropiat al Antichității. De aceea, interpretarea viselor
era foarte importantă.

În Egipt a fost descoperit un manual de intepretare a viselor, care acum se află

la Muzeul Britanic. Acestea sunt împărțite în două categorii: cele cu rezultate bune și
cele cu rezultate rele.

(Iată câte un exemplu din fiecare:

,,Dacă un om se vede noaptea în vis legând pe altcienva pentru a-
i face rău, e de bine. Este un semn că va distruge puterea de
vorbire a dușmanului său și că-l va birui.”

,,Dacă un om se vede în vis întorcându-și fața spre pământ, e de

rău. Este un semn că s-ar putea ca moartea să aibă ceva de cerut de la
el.”)

Se pare că o persoană care avusese un vis îi consulta pe preoți pentru

tâlmăcire. Aceștia consultau manualul pentru a găsi un vis similar sau un
 precedent pentru solicitator, ,,visat un vis și nu era nimeni care să-l
interpreteze”

O inscripție care s-a păstrat din perioada elenistică a Egiptului evocă o perioadă
de șapte ani de foamete pe vremea faraonului Zoser ( cca 2700 î.H. ),
constructorul primei piramide ( în trepte ). Deși acest eveniment, dacă este o
amintire istorică, ar fi avut loc cu aproape o mie de ani înainte de zilele lui
Iosif, el ilustrează impredictibilitatea Nilului, ancora de salvare a Egiptului.

(Vârsta la care a murit Iosif)

În cele din urmă, vârsta la care a murit Iosif este declarată a fi 110 ani. Se
cunosc peste 30 de referințe din textele egiptene în care este menționată o durată a
vieții de 110 ani. Aceasta era o cifră simbolică pentru un om înțelept și distins.
Referiri la viața de 110 ani apar adeseori în rugăciuni sau în urări de genul: ,,fie să
ajung la 110 ani pe pământ ca orice om drept” și ,,fie ca el ( zeul Amon ) să-mi dea
110 ani ca fiecărui om drept aflat în viață”.

(Interpretarea istoriei)

Istoria lui Iosif este mai mult decât o poveste minunată pe tema drumului de la
mizerie la bogăție, de la ocnă la palat; lucru mai semnificativ, aceasta servește o funcție
importantă în narațiunea mai largă a Bibliei. Explică circumstanțele în care evreii au
ajuns să locuiască în Egipt. Ei au fost bine primiți de faraon, care i-a fost recunoscător
lui Iosif pentru rolul pe care l-a jucat în cruțarea Egiptului de calamitățile provocate de
foametea prelungită. Statutul favorabil al poporului Israelului se va schimba în decursul
epocii următoare.

10.  Exodul evreilor din Egipt

Inmultirea Evreilor

Dupa moartea lui Iosif evrei sau inmultit asa mult incat noua disnastie faraónica a
interpretat acest lucru ca o amenintarea pentru natiunea egipteana.

Metoda folisita pentru impedicarea proliferari evreiesti a fost n, insa deoarece a ceasta a
dat gres, Faraon a poruncit uciderea bebelusilor evrei de gen masculin in procesul nasterii,
la care asistau moasele egiptene.

Oprimarea Evreilor

Explicatia pentru trecerea evreilor de la invitati lui Faraon din vremea lui Iosif la robi
dupa moartea lui Iosif este schimbarea dinastiei faraónica in Nordul Egiptului.

Istorici ne islustreaza cu faptul ca pe vremea lui Iosif dinastia domnitoarea din Nordul
Egiptului era cea a hicsosilor, una de origine semita care a ajuns la tron dupa caderea
Regatului Mijlociu prin mijloace militare sau in absenta unui sistem de guvernare central.
 Cert este ca dupa moartea lui Iosif, dinastia faraonilor din Teba (Sud) au cucerit
Nordul tarii si astfel au reusit sa reuneasca Egiptul si sa alunge domnitorii straini. Tot aici se
gaseau si evrei care presupuneau o amenintare pentru reintregirea regatului ceea ce la
determinat pe noul Faraon sai sileasca la munci grele in fabricarea si transportul de
caramizi sau in munci agricole.

Picturile de pe mormantul lui Rekhmire ne ilustreaza asprimea egiptenilor fata de robii

semiti din Nord si de robii Nubiti din Sud.

Moise si Urgiile si Exodul

Moise
Unii cerecetatori sugereaza faptul ca povestea salvarii lui Moise din apa este
similara cu a legeda lui Sargon din Akkad. Chiar daca sunt cateva similaritati,
diferentele sunt si mai mari. In primul rand termenii cheie folositi in Exod sunt de
origine egipteana si nu una babiloniana precum in legenda lui Sargon.

Moise este Salvat din ape si adoptat de catre printesa Egiptului pana la maturitate cand
va fi educat conform traditiei egiptene. Sunt scrieri care sustin ca in noua época a Regatului
Unit a existat institutie educationala asociata palatului regalnumita kap sau scola regala. Este
foarte posil ca Moise sa fi fost educat chiar in acesta kap.

Urgiile
Pentru a scoate pe poprul lui Israel din Egipt, Dumnezeu a pedepsit Egiptul prin mari
urgii care sa se fi manifestat pe o durata de aproximativ 9 luni. Aceste urgii nu sunt mentionate
de textele egiptene deoarece in ele nici o data un sunt mentionate cataclismele carea au afectat
familia regala.
Prima urgie relationata cu apa rosie ar fi fost cauzata de o bacterie care consuma tot
oxigenul din apa, omorand astfel toti pestii si facand apa nepotabila , in timpul inundarii Nilului
acre incepea prin august si se termina in octombrie.
Urgia intunericului este explicata prin furtunile de nisip de mari dimensiuni iar urgia
pietrelor cu foc ar fi putut sa coincida cu explozia vulcanului din Creta
Desigur ca Dumneseu a folosit natura pentru ai supune pe zei Egipteni care
controlau ordinea cósmica in tara.

Exodul

Termenul de Marea Rosie este folosit gresit din causa traducerii grecesti a Septuagintei.
Termenul yam suf corespunde cu marea trestiilor in traducerea actuala.

Pentru a putea localiza muntele lui Dumnezeu unde Israel a primit legea avem 4 posibile
locatii diferite.
Jabal Helal si Harkom (Nord Siani)
Jabal Sin Birsh (Centrul Sinaiului)
Jabal Musa (Sudul Sinai)
Jabal Biggir, el-Lawz, el Badr (Nordul Arabiei)

Calatoriile in acea vreme erau masurate in zile si un in km, iar un textele vechi din Mari
ne ilustreaza faptul ca distanta parcursa pe durata unei zile este de aproximativ 35 de km.
Folosind acesta informatie impreuna cu datele din Exod, in care ni se spune cate zile au
calatorit evrei intre fiecare locatie putem sustine faptul ca Muntele de la Sudul Sinaiului este
optiunea cea mai plauzibila si care se incadreaza in datele expuse in Exod, celelate locaii fiind
pera indeparate sau pera aproape.

11. Codul lui Hammurabi și Legea lui Moise

(Hammurabi, a fost (în secolul al XVIII-XVII-lea î.e.n.) regele Babilonului. a domnit 43 de ani,si a
fost un renumit conducător militar şi diplomat; fondatorul marelui imperiu babilonian, care
depăşea în întindere teritoriul Mesopotamiei)

Codul lui Hammurabi (sau Hammurapi sau Codex Hammurapi) este o culegere de
legi din timpul regelui babilonian Hammurabi. Codul a fost scris în jurul anului 1760
î.Hr. , cuprindea un Prolog, 282 de articole de legi și un Epilog. Textul a fost săpat pe o
stelă din diorit lungă de 2,25 metri. Stela a fost descoperită în 1902 de M. J. de
Morgan în timpul săpăturilor arheologice efectuate la Susa. Stela se află în muzeul
Louvre din Paris, iar o copie a ei se află la muzeul Pergamon din Berlin.

Tot pe acesta structura este reprezentat regele primind legile de la zeul justiţiei,
Şamaş, stand pe tron.
Pentru babilonieni adevăratul legislator era divinitatea. (La fel ca pentru evrei: cu
două secole mai târziu, pe muntele Sinai, Moise a primit şi el "Tablele legii" de la
Iehova).

Este un gest firesc, menit să confere prin aceasta legilor enunţate respectarea
deplină, prestigiul şi autoritatea absolută în faţa supuşilor.

Codul diferențiază trei tipuri de oameni:

Omul liber
Subalternul (omul care se prosternează)
Sclavul (juridic fiind asimilat unui bun mobiliar).

Drepturile femeii sunt protejate juridic.

Femeia dispune de bunurile sale pe care le administrează liber, practică

numeroase meserii și uneori poate avea răspunderi importante în societate.

După căsătorie, femeia se supune autorității soțului.

Ca văduvă, poate administra și apăra interesele moștenitorilor.
La moartea tatălui (capul familiei), puterea revenea fiilor și, în cazul lipsei de
moștenitori de parte bărbătească, fiicelor.

Pentru supuși, codul lui Hammurabi prevedea obligativitatea monogamiei.

Suveranii puteau fi însă poligami.

(EXEMPLE)
Dacă cineva acuză pe altcineva, fără să poată aduce vreo dovadă, acuzatorul va
fi omorât.
Dacă cineva acuză pe altcineva, și poate dovedi vina acestuia, el va fi răsplătit
cu bani.
Dacă un judecător ia o decizie într-un caz, iar apoi se dovedește că a greșit,
va fi pus să plătească de douăsprezece ori cât a impus el acuzatului, și nu i
se va permite să mai judece.
Dacă cineva fură pe fiul altcuiva, va fi omorât.
Dacă cineva găsește un sclav evadat și îl returnează proprietarului, acesta va
trebui să plătească doi șekeli.
Dacă un hoț este descoperit în timp ce fură, va fi omorât.
Dacă cineva nu are suficientă grijă de un baraj, și barajul cedează, el va fi
vândut, iar banii obținuți vor înlocui recolta pierdută în timpul inundării culturilor.
Dacă cineva inundă culturile unui vecin, îi va plăti pierderea.
Dacă cineva își lasă grădina în seama unui grădinar, iar acesta își face treaba
bine timp de patru ani, în al cincilea an proprietarul e obligat să ia parte la
grădinărit.
Dacă grădinarul nu și-a făcut treaba bine, iar plantele suferă, el va plăti pierderea
în funcție de producția vecinului.
Dacă cineva are o datorie, și nu poate plăti, el se poate vinde pe sine, pe
soția sa, pe fiul său și pe fiica sa să muncească; după trei ani ei vor fi
eliberați.
Dacă un om dator își plătește datoria cu un sclav, iar sclavul este suficient de
bun, nu pot exista obiecții.
Dacă cineva se căsătorește cu o femeie, dar nu are niciun fel de relații cu
aceasta, nu se consideră căsătorie.
Dacă o soție are relații cu un alt bărbat, amândoi vor fi legați și aruncați în
apă, dar soția poate fi iertată de soțul ei și dăruită regelui ca sclavă.
Dacă un bărbat folosește violența asupra soției altui bărbat pentru a se
culca cu ea, el va fi omorât, iar femeia considerată fără vină.
Dacă un bărbat este capturat în război, iar femeia părăsește casa, deși este
mâncare suficientă, ea va fi aruncată în apă.
Dacă un bărbat este capturat în război, și nu există mâncare, femeia este
fără vină dacă părăsește casa.
Dacă un soț părăsește casa, soția pleacă în altă casă, iar soțul se
reîntoarce, soția nu este obligată să se reîntoarcă.
Dacă un bărbat vrea să se despartă de o femeie care a dat naștere copiilor
săi, o parte din pământ și din bani trebuie cedată ei de soț. Când copiii
cresc, ea se poate recăsători.
Dacă un bărbat vrea să se despartă de o femeie cu care nu a avut copii, îi
va da înapoi zestrea și banii pe care i-a adus din casa tatălui ei.
Dacă un bărbat adoptă un fiu, iar acesta crește în casa părinților adoptivi, părinții
naturali nu pot cere întoarcerea acestuia.
Dacă cineva lovește pe altcineva de rang mai înalt, va fi biciuit în public de
șaizeci de ori.
Dacă cineva lovește pe altcineva de același rang, va plăti o mina de aur.
Dacă un sclav lovește un om liber, îi vor fi tăiate urechile.
Dacă un bărbat lovește o femeie însărcinată, iar aceasta pierde sarcina, el îi
va plăti zece șekeli.
Dacă un constructor construiește o casă, și o construiește bine, proprietarul va
plăti doi șekeli pentru fiecare suprafață a casei.
Dacă însă nu reușește, și casa se prăbușește, ucigându-l pe proprietar,
constructorul va fi omorât.
Dacă fiul proprietarului va fi omorât, fiul constructorului va fi ucis.
Dacă un fiu își lovește tatăl, fiului i se vor tăia mâinile.
12. Legislaţia de la Sinai şi Tabernacolul (Cortul Întâlnirii)

Legislatia de la Sinai

În ultimele decenii a fost posibil să înțelegem Legea într-un mod nou, datorită
descoperirii vechilor texte ale tratatelor și coduri de legi. Cuvântul legământ este utilizat
în Vechiul Testament și în Pentateuh pentru a descrie ceea ce s-a întâmplat la
muntele Sinai.
Cuvântul ebraic berit pentru legământ a fost regăsit și în texte din mileniul al II-lea
î.Hr., descoperite din Mesopotamia până în Egipt ceea ce indica faptul ca era un
termen folosit in diplomația internațională din vremea aceea

Se disting două tipuri de tratate:

a. încheiat între regi cu statut regal (tratat de parietate). Aici, cele două părți
negociau clauzele acordului.

b. întocmit între un suveran și un supus (tratat de vasalitate). Aici, supusul nu

avea nicun cuvânt de spus. Stăpânul dicta pur și simplu condițiile, iar vasalul
răspundea cu cuvinte de supunere ca rostite de israeliți la mutele Sinai:„ Vom
face tot ce a zis Domnul” (Exod 24:3)

Studiul formei literare a acestor tratate descoperă o structura care a fost urmărită
conștient atât in Exod cat si in Deuteronom.

Cele de mai sus ilustrează faptul ca scriitorul biblic , Moise, conform tradiției , era
familiarizat cu aceste conveti literare si ca prin utilizarea ei oamenii vor fi înțeles
natura solemna si legala a Lagamantului care a fost stabilit între Dumnezeu si Israel.

Tabernacolul

Aproape toate popoarele străvechi aveau sanctuare sau temple pentru

închinare la zeitățile lor. Israel stabilise o relație caracteristică legământului cu
Dumnezeu, dar nu avea un sanctuar în care Dumnezeu să locuiască și unde să I se
poată închina. Date fiind condițiile din pustie și călătoria din pustie și călătoria
anticipată, israeliții au construit un sanctuart-cort.

Structura

Tabernaculul avea o structură formată dintr-un cadru de lemn de

salcâm. Pe acest cadru erau așezate diverse materiale, printe care in și piei de
 animale si stâlpii de lemn erau acoperiți cu foiță de aur. Iar in exterior
Tabernacolul era imprejmuit de tarusi care sustineau peretii din draperie.

În locul sfânt și tainic din sanctuarul-cort se afla Chivotul

Legământului, având deasupra heruvimi înaripați protectori. Chivotul
Isreaelului a fost obiectul central de cult din tabernacul din vremea lui Moise
până în vremea lui Solomon care l-a pus în Sfânta Sfintelor din Templul pe
care l-a construit.

Deoarece israeliti au locuit timp de ma multe secole in Egipt nu este

surprinzator sa recunoastestem metodele si mestesugurile egiptene in
construirea Taberancolului.

Asemanari cu Egipt

In primul rand, structura Cortului Intalnirii este foarte similiara cu micul

tabernacol descoperit in mormantul lui Tutankhamon. Acest mic tabernacol
avea un cadru de lemn cu o perdea de in pe deasupra.

In al doilea rand, configuratia dreptunghiurala a Cortului cu ingradirea

sa, este asemanatoare cu planul taberei militare a lui Ramses al II-lea din
timpul expeditiilor militare din strainatate. Aceasta tabara militara a lui Ramses o
putem gasi pe pilonul exterior al templului Luxor.

In al treilea rand, aripile heruvimilor care protejeaza slava lui

Dumnezeu au fost facute dupa modelul cortului regal al lui Faraon in care doi
soimi inaripati protejeaza cartusul cu numele lui faraon.

In ultimul rand forma si acoperirea chivotului cu aur sunt regasite tot

odata si in cutia de aur cu zeul Anubis deasupra care sa descoperit in
sactuarul mormantului lui Tutankhamon. Precum aceasta cutie aurie, chivotul
era purtat pe drugi de lemn.

13. Cucerirea și colonizarea ţării Canaanului

Etapele cuceririi

Conform Bibliei, cucerirea a avut loc în trei etape geografice și cronologice. Primele
sunt luptele din Transiordania după plecarea isrealiților din Sinai; apoi, după trecerea
Iordanului, au fost asaltate porțiuni din sudul Canaanului, incepand cu centru tarii și,
după aceea, s-a îndreptat spre nordul Canaanului.

Primul loc despre care Biblia afirmă că a fost atacat de Isreal a fost Ierihonul, situat la
nord de Marea Moartă și la mai puțin de 8 km vest de Iordan. Tell es-Sultan a fost identificat
ca fiind Ierihonul devreme în istoria arheologiei și a fost excavat prima dată de Charles
Warren(1868).

Excavatii arheologice
 Această cetate a fost excavată de mai mulți cercetători:

W.F.Albright(și G.E.Wright): a făcut săpături la Tell Beit Mirsim(probabil Debir) și

Beitîn(probabil Bethel). A reconsiderat data Exodului. El a susținut ca dată a exodului
începutul sec. Al XIII-lea și ca dată și ca dată a cuceririi aproximativ 1230 î.Hr.

Interpretari

Concepția lui Albright-Wright asupra cuceririi a început să cadă în dizgrație în jurul

anilor 1980 din următoarele motive:

a. Nu a existat nicio mărturie care să facă o legătură lipsită de dubii între distrugeri
și israeliți.
b. O citire mai sceptică a Bibliei a dus la contestarea capacității Israelului de a
cuceri cetățile-stat din Canaan și de a le înfrânge atât de rapid și de ușor.
c. Unii au început să se întrebe de ce în mărturiile egiptene nu există nicio
mențiune referitoare la activitățile israelite din sfera de influență a egiptenilor.
d. Unii au susținut că ar fi trebuit să existe mărturii ale acestui nou popor sub forma
unei culturi materiale diferite.
e. Noi teorii au apărut, în principal un model de migrație pașnică, precum și ideea că
israeliții erau în întregime o dezvoltare autohtonă internă din cultura
cananeană.

Interpretarea biblica

O citire superficială a cărții mai ales în capitolul 10 poate să lase impresia că zeci
de orașe au fost șterse de pe fața pământului în timpul luptelor descrise în cartea
Iosua.

O citire atentă a cărții Iosua nu sprijină această concluzie. Mai degrabă, textele
raportează că orașele au fost asediate, luate cu asalt și cucerite (Iosua 10:28-39), iar
populația a suferit pierderi masive. Niciunul dintre cele 7 orașe atacate în sudul
Canaanului nu a fost distrus sau ars.

Distrugerile sau incendierile săvârșite intenționat de o armata inamică pot fi

percepute în mărturiile arheologice. Atunci când are loc o astfel de distrugere, se pot
vedea pietre sau cărămizi sparte sau fragmentare, iar nisipul sau solul sunt acoperite de
cenușă.

Cartea lui Iosua arată, dintr-o perspectivă mai atentă, că numai trei orașe au fost
demolate și incendiate: Ierihon și Ai în sudul Canaanului și Hazor în nord. Referitor la
zona de nord, textul este explicit: Dar Israel n-a ars nici una din cetățile așezate pe
coline, afară numai de Hazor, care a fost ars de Iosua (Iosua 11:13). In plus, multe cetati
un au fost cucerite.

Așadar, în mod clar Bilbia nu afirmă o distrugere totală și bruscă a țării

Canaanului, cid in potriva, cucerirea canaanului a durat ani de zile. Reinoirea
legamatului de la Sihem trebuia facuta tot la 7 ani, deci deja trecusare 7 de ani de cand
 israeliti erau in tara, in plus, Dumnezeu evertizase poporul ca izgonirea popoarelor
pagane va fi treptata.

Colonizarea țării

Ultima treime a cărții lui Iosua detaliză împărțirea țării între cele 12 triburi, oferind
descrieri foarte specifice ale orașele, ale cursurilor de apă, ale văilor și ale izvoarelor.
Acestea permit geografului să realizeze o hartă precisă a teritorilor celor 12 triburi.

După reînnoirea legământului de la Sihem, Iosua a ridicat o piatră mare ca mărtuire

a legământului, care în urma descoperirilor arheologice a fost identificată la Tell Balata,
unde în fața zonei templului este o piatră de dimensiuni mari care probabil în timp s-a
erodat. Ridicarea acestei pietre a fost poruncită de Moise în Deuteronom.

Sihemul are o lungă istorie în ceea ce privește legămintele atât de pe vremea lui
Avraam cât și pe vremea lui Iacov. De asemenea, despre așezările timpurii s-au găsit
dovezi arheologice recente.

14. Descrieţi pe scurt religia canaanenilor, evidenţiind acele aspecte care îşi găsesc
confirmare d.p.d.v. arheologic. 

Introducere

Prima dintre cele zece porunci declară: ,,Să nu ai alți dumnezei afară de Mine”,
urmată de corolarul său: ,,Să nu-ți faci chip cioplit, nici vreo înfățișare a lucrurilor care
sunt sus în ceruri sau jos pe pământ sau în apele mai de jos decât pământul” ( Exod
20:3-4 ).

Nu numai că li se interzice israeliților să se închine altor divinități și să creeze

imagini pentru a fi venerate, dar li se cere și să ,le (adică popoarelor țării)surpați
altarele, să le sfărâmați statuile (masebot), să le tăiați dumnezeii de lemn și să ardeți
în foc chipurile lor cioplite” ( Deuteronomul 7:5 ). Această descriere a elementelor de
cult ale religiei cananene a fost ilustrată clar de descoperirile arheologice făcute de-
a lungul anilor, dându-ne posibilitatea să înțelegem practicile religioase ale vecinilor
Israelului și modul în care acestea au influențat Israelul.

Altarele

În religia cananeană, altarul slujea ca loc unde se aduceau jertfe zeităților.

În mijlocul incintei sacre de la Megiddo se afă un mare altar circular care

măsoară 8 metri în diametru și în prezent are înălțimea de 1 metru, în vârf
ajungându-se pe șapte trepte.

Majoritatea altarelor descoperite în vechiul Canaan / Israel erau pătrate,

uneori cu colțuri răsucite în sus – ceea ce Biblia numește coarne.

Coarnele sunt utilizate frecvent în iconografia din Orientul Apropiat și în

Biblie, ca simboluri ale puterii divine. Imaginile zeităților din Egipt și din
Mesopotamia prezintă în mod frecvent coarne pe cap sau pe coroană.
 (Nu este sigur dacă acest simbolism a fost reportat la altare)

Altarele pentru tămâiere urmau același model, dar erau mult mai mici

Un templu din secolul al IX-lea până în secolul al VIII-lea î.Hr., din cetatea
Aradului, are un altar făcut din pietre brute de câmp, ale cărui origini se
extind până în secolul al XII-lea î.H. (perioada judecătorilor), insa, colțurile cu
coarne nu erau incluse.

La Beersheba, au fost descoperite blocurile de piatră ale unui altar cu

coarne. Blocurile fin prelucrate ale acestui altar au rezultat probabil din
demolarea unui sanctuar ilicit israelit în timpul reformelor regelui Ezechia
( 715-686 î.H. ).

Utilizarea blocurilor cioplite încălca regulile din Tora, unde se

specifică: ,,să nu-l zidești din pietre coplite; căci, când vei pune dalta în
piatră, îl vei profana” ( Exodul 20:25 ).

Pietre sacre ( masebot în ebraică )

Aceste pietre sunt de fapt stâlpi de piatră așezați în poziție verticală care au
fost găsiți în numeroase situri din Israel. Majoritatea stâlpilor de piatră nu au
ornamente de niciun fel, deși câțiva au câteva imagini sculptate: mâini intinse,
stele și semiluni.

Într-un sanctuar din Epoca Bronzului găsit la Hazor, au fost găsite peste 30 de
masebot de diverse mărimi, toate având în jur de 1m înălțime sau mai puțin.

Rolul acestor stâlpi este încă neclar. Ar putea reprezenta zeități. Acești stâlpi
adeseori apar în perechi, unul mai mare decât celălalt.

Ca alternativă, masebot pot reprezenta persoane defuncte. În ciuda

interzicerii acestor obiecte de cult, ele sunt găsite adeseori în situri despre care
se știe că au fost israelite.

O pereche de masebot se afla în Sfânta-sfintelor din sanctuarul din Arad,

iar în fața lor se afla o pereche similară de altare pentru tămâiere.

Stâlpii Așerei (Astarteea)

Așera era consoarta lui El, zeul suprem al panteonului cananean. Unii cred
că în perioada apostaziei Israelului ea era consoarta Dumnezeului Israelului și
ar fi putut fi regina cerului a cărei adorare este denunțată de profetul
Ieremia.

Un piedestal cultic din secolul al X-lea, din Tanaah, un sit din nordul Israelului,
are modelate pe el figuri de lut, inclusiv ceea ce unii consideră a fi o
reprezentare a unui stâlp al Așerei.
Judecătorul Ghedeon, de exemplu, a distrus altarul tatălui său dedicat lui
Baal, zeul canaanean al furtunii și al fertilității, și ,,( a tăiat ) stâlpul Așerei
de lângă el ”
 Aceste trei elemente ale religiei cananene, adeseori asociate cu sanctuare în
aer liber construite pe vârf de deal, și-au croit drum în practicile religioase ale
primilor israeliți, după cum se vede în cazul familiei lui Ghedeon.

În centrul religiei cananene se afla fertilitatea. Baal era asociat cu ploaia și

prin urmare cu prosperitatea agricolă. În istoria lui Ilie, lupta dintre Baal și Iahve de pe
muntele Carmel avea scopul de a lămuri o dată pentru totdeauna care divinitate era
responsabilă pentru aducerea ploii ( 1 Împărați 18:20-39 ).

Jertfirea copilașilor

Legea Vechiului Testament interzice și jertfirea pruncilor iar sacrificiile

umane nu erau practicate în Egipt, unde trăiseră israeliții, dar în Canaan și în Fenicia
erau practicate în anumite împrejurări, iar Israelul s-a implicat adeseori în această
practică respingătoare.

Se relatează că regele Meșa al Moabului și-a jertfit fiul, prințul moștenitor, pe

zidul cetății sale atunci când se părea că armatele iudeo-israeliene erau pe care să-l
înfrângă.

La sfârșitul secolului al XIII-lea î.H., egiptenii au fost martorii acestei practici în

Canaan și au lăsat ilustrații ale ei pe zidurile templelor.

În secolul al VII-lea, profetul Ieremia a deplâns practica jertfirii copiilor la Tofet

în Ierusalim.

Excavațiile efectuate în Cartagina feniciană, în nordul Africii, au scos la iveală

un cimitir de copii care conținea mii de rămășițe de oase carbonizate așezate în
urne funerare. Acolo au fost găsite texte cu cuvântul ,,tofet” scris pe ele. Acest cuvânt
înseamnă ,,loc de ardere” și era utilizat pentru locul unde erau sacrificați copilașii de
către cananeni, de fenicieni și de israeliți.

15. Scrieți pe scurt cine erau filistenii

Originea Filistenilor

Cea mai veche referire cunoscută despre filisteni este la templul funerar a
lui Ramses al III-lea, care are în partea de nord gravată o relatare picturală și textuală a
unei invazii atât terestră cât și navală respinsă de el . Printre popoarele inamice se
amintește tribul Pelest (filistean) care ar fi atacat pentru că locurile lor natale erau
devastate de foame. Printr-un acord cu Ramses acestia sau stabilit pe coasta
Canaanului.

Filisteni in epoca biblica

Filisteni apar în istoria biblică prima dată în perioada Judecătorilor Samson și

Samuel. Se poate ca aceste conflicte au împins pe Israel spre monarhie. În profeți
Amos și Ieremia este scris că filistenii provin din insula Caftor-Creta. Mai mult
 arheologia arata faptul ca in primele asezamite filistene, ceramica folosita era una de
asemanatoare cu cea miceniana din Grecia secolelor XII si XIII i.H.

Asezamintele Filistene

Ei locuiau zona sudului a Canaanului cunoscut în ziua de azi ca fâșia Gaza,

având cinci orașe principale: Gaza, Ascalon, Așdot, Ecron și Gath. Arheologi Ane
indica faptul ca acele asezaminte la origine erau cananite insa au foat cu cucerite de
popoarele mari egee

Contribuita filistenilor in Israel

Prin aducerea tehnologiei fierului in canaan, filisteni aveau avantaj împotriva

israeliților de pe vremea lui Saul care foloseau bronzul.

.
16. Descrieți pe scurt tranziția de la judecători la regi

Samuel

Samuel a detinut functia de profet, un conducator similar asemanator lui

Moise. Samule era cel care transmtea mesajul divin sil transmitea poporului sau actiona
in consecinta, prin urmare el a fost instiintat de punerea pe tron a primilor doi regi,
Saul si David, si tot el ia investit. Pe langa profet, Samuel a fos judecator si preot insa
nu a fost un conducator militar ceva indispensabil pentru evrei loviti constant de
atacurile filistenilor si a amonitilor.

Saul

Alegerea unui nou rege a avut loc la Mitpa unde prin tragere la sorti. Sortul a
cazut pe Semintia lui Beniamin si in cele din urma pe Saul care a stabilit Ghibea ca
prima capitala politica a lui Israel, oras situat la 5 km de Mt. Maslinilor. Datele
arheologice ne arata faptul ca acest oras a fost abandonat dupa atacul consemnat in
Jud. 20 , insa reocuparea sa in 1025 iH este dovidita prin construirea unei fortareti
care se potriveste cu perioada lui Saul.

In primul rand armata lui Saul sa ocupat de amenintarea amonita din Ibes Galaad iar
dupa de pericolul filistean. Insa confruntarea cu filisteni a perdurat pana la moartea
lui Saul pe Mt. Ghilboa. Expunerea trupului lui Saul pe zidurile cetati este similar cu
obiceiul monarhilor asirieni.

David

In urma neascultarii lui Saul, Samuel se distanteaza de catrre rege si cauta pe

urmatorul. Dumnezeu instiinteaza pe Samuel cu privire la faptul ca David este alesul
Sau chiar daca acesta la momnetul ungerii sale era doar un adolescent.

David a slujit ca muzician la curtea lui Saul pentru o vreme cum era obiceiul in
acea vremea la curtile regale, cum este infatisat pe un panel decorativ din Megiddo in
anul 1200 i.H.
 Prin curajul si biruitele sale in lupta, David ajunge cunoscut poporului, iar la varta de
40 de ani ajunde rege peste tot Israelul.

17. Dinastia lui David

Mulți cercetători au pus la îndoiala existența lui David sau a lui Solomon pt ca nu se
găsesc informații despre ei in scrierile egiptene , siriene si asiriene . Minimalisti
considera ca daca au existat au fost niște simpli căpetenii si ca Biblia exagerează cand
vorbește de ei

Descoperiri Arheologice

Însa in 1993 a fost descoperit unui fragment dintr-o stelă sfărâmată, scris în
arameică și descoperit la Dan, orașul cel mai nordic al Israelului. La acest fragment s-a
adăugat un an mai târziu o piesă mică găsită în aceeași zonă. Împreună acestea
formează ne informează asupra unei bătălii purtate împotriva Israelului si a lui Iuda
în jurul anului 841 î.Hr., probabile de regele Hazael al Damascului. Hazael pretinde că
l-a înfrânt pe Ioram și l-a ucis pe Ahaz. Restaurarea numelui acestor doi regi pare
destul de sigură de vreme ce ei au domnit simultan.

În 1994, o altă referire la David a fost identificată într-o inscripție antică. Pe

faimoasa Stelă a lui Meșa a fost observată o posibiliă referință la David. Regele Meșa
al Moabului a atacat orașul Ataroth care fusese construit de un rege israelit nenumit
pe teritoriul ocupat de tribul lui Gad în Transioradania. În prada de război pe care aluat-
o se afla vatra altarului YHWH, prima referire clară la Dumnezeul lui Israel pe nume
în sursele antice. Spre capătul Stelei, el menționează ocupația anterioară a unuia
dintre orașele sale de către casa lui David. Astfel, această stelă îl menționează atât pe
regele Israelului,cât și casa lui David (Iuda)
.
Aceste referiri pe stela inamicilor la casa lui David, un calificativ găsit deseori
în Biblie, înseamnă că, la un secol după moartea lui Solomon, numele lui David era
folosit ca un nume dinastic pentru regatul lui Iuda. Acest lucru darama hipoteza unei
simple capetenii a lui David deoarece nu nici un rege nu isi va insusi un nume calificativ
a unei simpe capetenii anteroare.

Contextul politic in afara lui Israel

Egiptul se afla intro perioada de framantari politice interne, fiind divizate cele
doua regate ale Egiptului intre dinastia Tanis (Nord) si Teba (Sud)

Imperiul hitit a fost cucerit de popoarele marii si in locul lui au aparut alte mici
regate neo-hitite in Anatolia si Siria

Asirieni din Mesopotamia inca nu se aflau intro pozitie de putere pentru a se

putea aventura spre Apus si influenta situatia politica din Levant.

Contextul politic intern

La început David a primit sprijinul tribului său, Iuda, și a domnit la Hebron.

 Dar între loialiștii lui Saul și adepții lui David a izbucnit un război civil care a durat doi
ani. După o perioadă de conflicte înverșunate, David a biruit și a fost în cele din urmă
acceptat și de triburile din Nord.

După ce a unit triburile înstrăinate, prima sarcină a lui David a fost să

stabilească o capitală care să fie acceptată de toate triburile. David a decis să-i
alunge pe iebușiți, care dețineau controlul asupra Ierusalimului de pe vremea
judecătorilor si asa sa instituie o capitala neutra din punct de vedere politic, asezata
intre Beniamin si Iuda. Prin aducerea Chivotului in cetate, Ierusalimul a devenit si
centrul religios din Israel.

18. Imperiul lui David

Filistenii
Biblia ni-l prezintă pe David ca un rege războinic , care după ce și-a solidificat
regatul , s-a îndreptat împotriva filistenilor . David reușește sa ii izgoneasca înapoi in
cele cinci Cetăți inițiale ale lor si sa ii ducă la statutul de vasali .

Transiordania
In Transiordania David a supus Moabul si Edomul .
Prin ocuparea Edomului, David a avut acces la rețeaua de comerț a Marii Roșii
deoarece Edomul ajungea pana Elat care avea acces la golful Suez. Tot in Elat
extragerea cuprului era infloritoare in acea vreme. Acesti factori economicii, comertul si
cuprul sunt justificarea cucerii edomului.

Nord (Siria)
David a cucerit si micile regate aramaice Damasc si Țoba. Sucesul lui David
acolo la determinat regatul Hamatului sai devina vasal.

Fenicia (Liban)
Regele David stabilește o alianta strategica cu Hiram, regele Tyrului prin care
atat David cat si Solomon primesc lemnărie de cedru si chiparos din Munții Libanului ,
împreuna cu dulgheri in schimbul produselor agricole precum grau si ulei de
măsline.
Chiar si egiptenii au adus meterial lemnos din Liban, pentru barci, grinzi de acoperis,
cosciuge si mobilier. Ex. Faraonul Seti sia trimis emisari in Liban in jurul anului 1290 i.Hr.

19. Domnia lui Solomon

Aliante politice

Domnia lui Solomon este caracterizată de o eră a păcii, a prosperității și a

stabilității. El a menținut regatul în mare parte prin construirea unei rețele defensive
și prin realizarea unor legături diplomatice cu națiunile învecinate. Un exemplu este
alianta cu faraon primind ca nevasta pe fica sa. Majoritatea arheologilor coincid ca
acest faraon ar fi putut sa fie Samind care se afla intro imprejurare de slabiciune
politica.
 Constructii

Bibilia îl reprezintă pe Solomon ca un mare constructor. Pentru a menține

regatul pe care David l-a instituit prin cucerice, Solomon a contruit cetăți de
apărare. În plus față de Ierusalim, el a construit sisteme defensive la Hazor, la
Megiddo și la Ghezer in care era folosit un sistem de porti cu 6 camere.

Solomon a construit cetăți-depozit și centre fortificate pentru caii și carele

sale. Insa sutiind sursele aflate cei mai multi cercetatori au cazut de cuviinta ca stalpii
de piatra de la Hazor sa reprezinte depozite si nu grajduri.Iar la Meghido sa aflat ca
resturile gasite apartin erei lui Ahab care ar fi construit peste ramasitele lui Solomon.

20. Construcţia primului Templu

Locul
David obținuse locul pentru acest proiect, situau pe înălțimile muntoase aride la
Nord de Ierusalimul lui David (Muntele Moria) Acolo David a ridicat un altar, după în
locul acela a fost martor la oprirea pedepsei de către Dumnezeu, când îngerul morții
se pregătea să atace. La Nord de palat.

Timp
Solomon-7 ani

Dimensiune
Lungime (60 coți=27m), Lățime (20 coți=9m), Înălțime (coți 30=13,5m)
modest

Aspect

Piatra acoperită cu lemn de cedru, și decorat extravagant cu aur de către

artizanii fenicenii. Arhitectura simpla pentru acea vreme insa eleganta. Iar dupa
marime era modest. La baza sa avea modelul tabernacolului lui Moise.
La intrare se aflau cei doi stalpi de broz (Iachin si Boaz) care in ciuda tenditei
internationale din aceea vreme, acesti stapli erau detasati (nu sustineau acoperisul
porticului)

Alte obiecte
Pereche de heruvimi (protectorii)- lemn de măslin, acoperiți cu foiță de aur.
Chivotul Legământului care avea heruvimii din aur masiv. Masa cu painile pentru
punerea inainte, Sfesnicul de aur, Marea de arama pusa pe cei 12 boi, altarul

Istoric arheologic
După alte modele de temple fenicene sau făcut speculații asupra unor obiecte
din templu ca cei doi stâlpi (18 coți=8m) erau detașați de tavan, în timp ce în alte
temple asemănătoare susțineau tavanul. În temple mai târzii sa reprodus cele trei
niveluri de încăperii.

Distrugere și reconstituire
 Ars total de către Nebuzaradan, Ezra îl reconstituiește și Irod cel Mare îl
înlocuiește c u un templu magnific până când și acesta este distrus de către
Romanii.

21.Domniile lui Roboam (Regatul de Sud), respectiv a lui Ieroboam I (Regatul de Nord)

Roboam ( 930 – 913 î.d.Hr. ) ( Regatul de Sud )

Roboam a fost primul rege al lui Iuda și a domnit între anii 930-913 î.d.Hr.
- Încoronarea lui Roboam
Roboam este chemat de poporul Israel la Sihem ca să-l facă împărat. Cu această ocazie
israeliții îi cer lui Roboam să le micșoreze impozitele pe care le-a pus Solomon, dar el nu a
ascultat sfatul celor bătrâni și a refuzat să le reducă taxele.
- Divizarea Împărăției
După acest eveniment cele 9 seminții din Nord s-au despărțit de casa lui Iuda, l-au numit ca
rege pe Ieroboam și și-au stabilit capitala la Sihem. Roboam este oprit de la invadarea
Nordului de către proorocul Șemaia, care îi reamintește regelui că ceea ce s-a întâmplat s-a
înscris în planul lui Dumnezeu. ( Un alt motiv al sciziunii ar putea fi și gelozia dintre triburile
Efraim și Iuda. Jud. 8:1-3 ).
Din regatul lui Iuda făceau parte semințiile Beniamin, Iuda și Simeon.
După divizarea lui Israel, Edomul s-a răsculat, iar Arameii au ocupat Damascul, alugându-l
pe guvernatorul evreu.
- Domnia lui Roboam
Roboam și-a început domnia cu o sinceră devoțiune religioasă. Când regatul a fost bine
organizat, el și poporul lui s-au lepădat de credință( 2 Cr. 12:1 ).
- Lupta cu Egiptul
Ca urmare, Roboam, fiul lui Solomon, a fost atacat de faraonul Șișac al Egiptului la cinci ani
după moartea tatălui său ( 1 Regi 14:25 ). Acesta jefuiește Ierusalimul și prădează visteriile
casei Domnului și casei împăratului.
Arheologia ne dă câteva informații cu privire la Roboam. Pe templul lui Șișak situat pe Nil, în
Egiptul de mijloc unde fusese cândva amplasată cetatea Teba, o inscripție menționează mai
multe cetăți din Iuda.Cetatea Ețion-Gheber, portul înființat de către Solomon la Marea Roșie,
a fost distrusă prin foc și nu a mai putut fi rezidită decât pe timpul lui Iosafat ( 837 – 848 )
când forța apărătoare a Egiptului a fost redusă simțitor.
La sfârșit, în ciuda fervoarei sale religioase inițiale, Roboam a cedat din nou idolatriei.

Ieroboam I ( 930-909 î.d.Hr. ) ( Regatul de Nord )

Ieroboam I a fost primul rege al lui Israel.
Arheologia ne dă câteva informații cu privire la Ieroboam. Să ne aducem aminte de invadarea
Țării Sfinte de către faraonul Șișak al Egiptului, cu cinci ani în urma morții lui Solomon ( 1
Regi 14:25-28; 2 Cron.12:2-12 ). Aici întâlnim atacul asupra Ierusalimului și împrejmuirea
câtorva cetăți. O listă a cetăților invadate de Șișak este păstrată pe zidurile templului de la
Karnak, aproape de modernul Ixor pe valea Nilului de mijloc. Între alte obiecte găsite de către
exploratorii de la Meghido menționăm o bucată de stelă care i-a făcut pe istorici să ajungă la
concluzia că Șișak a așezat în Israel o inscripție comemorativă.
Ieroboam introduce în Israel cultul idolatru al vițelului ( Betel și Dan ), fapt ce îi va aduce
pieirea. Această inițiativă în probleme religioase s-a datorat faptului că el nu dorea ca poporul
să participe la festivitățile sacre din Ierusalim pentru ca nu cumva inima israeliților să se
întoarcă spre Roboam. Ca preot conducător, el nu numai că a oficiat la altar, ci și a fixat o
nouă zi de sărbătoare. ( 1 Regi 12:25-13:34 ).
Agresivitatea împăratului în domeniul religios a fost temperată prin avertismentul unui
prooroc renumit în Iuda.
Din cauza purtării sale, Ieroboam este încă o dată avertizat prin proorocul Ahia, fiind
atenționat că neascultarea sa față de Dumnezeu avea să aducă distrugerea asupra casei sale.
În acest context Abia, fiul lui Ieroboam, s-a îmbolnăvit grav și a murit în ciuda intervenției
împăratului la proorocul Ahia.
Luptele fratricide au continuat pe tot timpul acestui împărat și au slăbit foarte mult
Israelul. Abia, fiul lui Roboam, a cucerit Betelul.

22. Domniile lui Iosafat (Regatul de Sud), respectiv a lui Ahab (Regatul de Nord)

Iosafat a domnit între anii 873-848 î.d.Hr. ( Iosafat a domnit timp de 3 ani împreună cu tatăl
său, Asa, care s-a îmbolnăvit de picioare în al 39-lea an al domniei. A murit în 41-lea an al
împărăției sale. )
Domnia sa a fost una din perioadele cele mai încurajatoare și pline de speranță din
istoria religioasă a lui Iuda. El a îndepărtat toate chipurile dumnezeilor străini și a reîntors
poporul la cultul tradițional al lui Yahwe, realizând o nouă reformă religioasă.
Beneficiind de binecuvântarea lui Dumnezeu, Regatul de Sud a prosperat. Iosafat și-a întărit
vechile cetăți și apoi a construit cetăți de depozitare și noi fortărețe, în care a staționat unități
militare. Filistenii și arabii nu i-au declarat război, ci au recunoscut superioritatea Regatului de
Sud, aducându-I împăratului daruri și tribut. De asemenea Edomul i-a fost supus.
Iosafat a stabilit o strânsă legătură cu Israelul. Alianța matrimonială între dinastia davidică și
casa lui Omri a fost încheiată foarte probabil în prima decadă a domniei lui Iosafat ( cca. 865
î.d.Hr. ). Această legătură cu dinastia de nord i-a asigurat pace la frontierele regatului său cu
Israelul.
Între primele două versete din 2 Cronici 18 s-a scurs cu siguranță mai mult de o decadă din
domnia lui Iosafat. După bătălia de la Karkar, la care Ahab participase alături de Siria pentru a
opri înaintarea asirienilor, aceasta i-a pregătit lui Iosafat o primire deosebit de somptuoasă la
Samaria. Reflectând asupra recuperării cetății Ramot pe care Ben-Hadad II al Siriei nu i-o
restituise conform înțelegerii de la Afec, Ahab l-a invitat pe Iosafat să i se alăture în luptă.
Regele Iosafat a răspuns favorabil,dar a insistat să aibă serviciile unui proroc adevărat. Chiar
dacă Mica a prezis că Ahab va muri, iar campania va fi un eșec, atât Ahab, cât și Iosafat
s-au îndreptat spre Ramot.În bătălia de la Ramot din Galaad, Ahab este omorât, iar aliatul
său, regele Iosafat se întoarce acasă.
Iehu, fiul proorocului Hanani, l-a confruntat pe Iosafat cu cuvântul lui Dumnezeu și l-a mustrat
pe împărat pentru că a încheiat această alianță.
Spre deosebire de tatăl său, Asa, Iosafat a reacționat favorabil la această mustrare. El a mers
personal prin Iuda, de la Beer-Șeba la Efraim, încurajând poporul să se întoarcă la Dumnezeu.
Cu acest prilej Iosafat a realizat și o reformă a sistemului juridic, instituind judecători care să
împartă dreptatea în mod corect. Amaria, marele preot, era răspunzător de procesele
religioase, iar procesele civile și penale cădeau în grija lui Zebadia, guvernatorul casei lui
Iuda.
Nu peste mult timp Iosafat a avut de înfruntat o înfricoșătoare invazie dinspre sud-est. Un
număr mare de moabiți și amoniți se îndreptau împotriva lui Iuda dinspre ținutul Edomului de la
sud de Marea Moartă. Dacă aceasta era pedeapsa dedusă din precizarea proorocului Iehu
referitoare la mânia Domnului ce urma să se abată asupra lui Iuda, atunci Iosafat și-a pregătit
cu înțelepciune poporul. El a anunțat un post, iar poporul din toate cetățile a răspuns imediat.
Regele însuși a condus rugăciunea în noua curte a templului. Prin Iahaziel, un levit dintre fiii lui
Asaf, adunarea a primit asigurarea divină că vor fi martorii unei mari victorii, chiar fără să lupte.
În dimineața următoare, regele și-a condus oamenii spre pustia Tecoa și I-a îndemnat să
încreadă în Dumnezeu. Forțele inamice au intrat în derută și s-au masacrat reciproc. Poporul lui
Iuda a petrecut zile întregi adunând prăzile. În a patra zi, Iosafat și-a adunat poporul în valea
Beraca pentru o slujbă de mulțumire. Apoi el și-a condus oamenii înapoi la Ierusalim. La auzul
veștii despre această victorie miraculoasă, toate națiunile înconjurătoare s-au temut de
Dumnezeu, iar Iosafat s-a bucurat din nou de pace și liniște. Îi învinge pe amoniți și pe
moabiți în pustia Tecoa, aproape de Ein-Ghedi.
La sfârșitul domniei lui a încheiat o alianță de cooperare maritimă cu Israelul, condus de
nelegiuitul fiu al lui Ahab, Ahazia. Acest episod este descris de Biblie prin următoarele
cuvinte: ,,După aceea, Iosafat, împăratul lui Iuda, s-a unit cu împăratul lui Israel. Ahazia, a cărui
purtare era nelegiuită. S-a unit cu el ca să zidească niște corăbii, cari să meargă la Tarsis, și au
făcut corăbii la Ețion-Gheber. Atunci Eliezer, fiul lui Dodava, din Mareșa, a proorocit împotriva
lui Iosafat, și a zis: ,,Pentru că te-ai unit cu Ahazia, Domnul îți nimicește lucrarea.”. Și
corăbiile au fost sfărâmate, și n-au putut să se ducă la Tarsis.
Totuși, când Ahazia i-a propus lui Iosafat o altă acțiune aventuroasă, regele lui Iuda, fiind
mustrat de proorocul Eliezer pentru această alianță, a refuzat să coopereze.
Înainte de sfârșitul domniei lui, Iosafat a încheiat din nou o alianță cu împăratul lui Israel. De
data aceasta era vorba de Ioram,un alt fiu al lui Ahab. După moartea lui Ahab, Moabul a încetat
să mai plătească tribut Israelului. Ahazia, în scurta lui domnie, nu a luat nicio măsură în această
privință. Devenind rege, Ioram l-a solicitat pe Iosafat să-și unească forțele cu ale sale, pentru a
subjuga Moabul atacând dinspre Edom. Iosafat și-a dat seama încă o dată că se aliase cu
regi neevlavioși, când proorocul Elisei a salvat cele trei armate de la distrugere.
Iosafat a murit în 848 î.d.Hr. ,,Iosafat a adormit cu părinții săi, și a fost îngropat cu părinții săi în
cetatea lui David. Și, în locul lui, a domnit fiul său Ioram.”
Deși Iosafat și-a condus poporul împotriva idolatriei, legăturile pe care le-a avut cu regii
neevlavioși din Israel și politica de intercăsătorii vor afecta în mod profund societatea
iudaică după moartea sa.

Ahab a domnit între anii 874/873-853 î.d.Hr. (cca 22 de ani).

Moștenitor al unui regat ce beneficiase de o politică favorabilă în relație cu națiunile
înconjurătoare, Ahab a reușit să extindă interesele politice și comerciale în timpul celor 22
de ani de domnie.
În perioada lui Ahab apare secta Recabiților fondată de Ionadab ben Recab. Tot în timpul
acestui împărat a activat profetul Ilie.
La începutul secolului IX î.d.Hr. Siria a cunoscut o dezvoltare mai deosebită. Totuși creșterea
puterii asiriene în Orientul Apropiat a constituit o frână în calea expansionismului sirian pe
vremea lui Ahab. Ben Hadad II a încercat să contracareze bunele relații ale lui Ahab cu Sidonul
prin acțiuni diplomatice intense față de Tir, care s-au soldat fie cu o intercăsătorie, fie cu
devoțiunea religioasă față de zeul Tirului, Mercaț.
Ahab a construit și întărit o mulțime de cetăți de pe întreg teritoriul Israelului, printre care
și Ierihonul. Pe lângă aceasta el a pretins Moabuluiun greu tribut în vite, fapt care i-a
asigurat un echilibru comercial cu Fenicia și Siria.
Și-a asigurat o politică de prietenie cu Iuda prin căsătoria fiicei sale Atalia cu Ioram, fiul lui
Iosafat ( cca 865 î.d.Hr. ) menținând pacea și promovând un comerț activ, Ahab a putut
continua programul de construcții în Samaria – Casa de fildeș.
Pe plan intern a încurajat idolatria. Ahab a încurajat cultul zeului Sidonului, Baal. ( Se pare
că Omri ar fi introdus în Israel închinarea față de acest idol ) Sute de prooroci ai acestui zeu au
fost aduși în Israel pentru a promova în rândul poporului închinarea față de Baal. În acest
context, Ahab și-a câștigat reputația de cel mai păcătos rege.În timpul acestei apostazii
proorocul Ilieși-a început lucrarea sa prin care a căutat să îndrepte inimile israeliților către
Dumnezeu. Tot acum este chemat la misiune și Elisei.
În decursul timpului, Ahab a reușit să dețină cheia echilibrului puterii în zonă, promovând
relații pașnicecu țările înconjurătoare. Totuși, în anii când regele Asiriei, Asur-nasirpal al II-lea (
884-860 î.d.Hr. ) s-a mulțumit să ignore Siria, extinzându-și domniația spre nord și spre Marea
Mediterană, Ahab și Ben-Hadad II ( începând cu aprox. 860 – 843 î.d.Hr. ) s-au confruntat
frecvent. Profitând, cel mai probabil, de urmările foametei din Israel, Ben Hadad II a atacat și
asediat Samaria, dar este învins de către Ahab. ( Este foarte posibil ca amenințarea asiriană
să-l fi determinat pe Ben Hadad II la acțiuni agresioniste ). Peste un an ( 1 Regi 20:22 ), în
primăvara următoare, regele sirian și-a îndreptat din nou atenția asupra Israelului pe care îl
atacă. Dar și de această dată este învins la Afec, fiind luat prizonier. Ahab îl eliberează
neluând în seamă avertismentele proorocului Domnului. Acest tratament generos și
binevoitor față de cel mai mare dușman al Israelului se încadra în orientarea politică externă a
lui Ahab de stabilire a alianțelor prietenești cu națiunile înconjurătoare.
( Ultima confruntare dintre Ilie și Ahab a avut loc cu ocazia evenimentului legat de via lui
Nabot. Cu această ocazie i se profețește lui Ahab sfârșitul de care va avea parte casa sa. )
În ciuda divergențelor, în 853 î.d.Hr., Ahab și Ben-Hadad II au încheiat o pace de compromis
( la Afec ) și și-au unit forțele în faimoasa bătălie de la Karkarde pe valea Orentos, la nord de
Hamat. Ahab a participat cu 2000 de care și 10000 de infanteriști, fapt confirmat de inscripția
monolitică a lui Salmaneser III în care sunt prezentați toți membrii coaliției anti-asiriene.
Cu toate că Salmaneser III ( 859 – 825 î.d.Hr. ) a pretins o mare victorie e îndoielnic ca aceasta
să fi fost decisivă, întrucât el nu a înaintat spre Damasc sau spre Hamat decât peste 7 ani.
Chiar dacă Ahab a încheiat o înțelegere cu Ben-Hadad II, imediat după bătălia de la Karkar
ostilitatea siro-efraimitică a reînceput. Ben Hadad II îi înșală încrederea lui Ahab, necedându-i
cetatea Ramot conform înțelegerii de la Afec, și îl silește pe acesta să organizeze o nouă
companie împotriva Siriei, la care participă și Iosafat, regele lui Iuda.
În bătălia de la Ramot din Ghilead, Ahab este rănit în bătălie, iar mai târziu din cauza
acestei răni se va stinge din viață.

23. Ofensiva lui Tiglath-Pileser al III-lea împotriva coaliţiei siro-efraimite

În timp ce asirienii erau ocupaţi îndeosebi cu o campanie în Urartu (737-735 î.d.Hr.), Pecah
şi reţin, noul rege al Siriei, s-au străduit să construiască o alianţă vestică solidă pentru a ţine
piept invaziei asiriene. Acestei coalitii li sa alaturat Filistenii si Edom. Insa Retin si Pecah puteau
concepe o viitoare alianţă militară care să excludă Regatul lui Iuda şi care să se opună cu
succes Asiriei.
Însa Iotam regale din Iuda a respins propunerea Israelului şi Siriei de a colabora
împotriva Asiriei. Acest lucru ia determinat pe sirieni si israeliti sa conduca o campanile militara
pentru a presiona regatul lui Iuda. Chiar si dupa moartea lui Iotam, Ahaz, succesorul sau, sa
opus acestei aliante. In aceasta campanie impotriva lui Iuda sau unit ata Filistenii cat si Edomul.
Însa dupa platirea unui tribute de catre Ahaz, Tiglat Pileser III a invadat Filistia.
Presiunea siriano-israeliană asupra lui Iuda s-a concretizat în lupta efectivă numită
Războiul siro-efraimit (2 Regi 16:5-9). Armatele siriene au coborât către Elat spre a dobândi
acel port maritim al lui Iuda pentru edomiţii care au sprijinit neîndoielnic coaliţia împotriva Asiriei.
Tiglat Pileser III a cucerit Damascul şi a supus întreaga Sirie, pe care a transformat-o
într-o provincie a imperiului său. Astfel, asirienii, chiar dacă le-au impus tribut prietenilor lor din
Iuda, au pus capăt planurilor lui Pecah.
 În cazul Israelului, invazia s-a soldat cu ducerea în captivitate a unui mare număr de
israeliţi. Regiunile din Nord au foat impartite in doua provincii Asiriene, Meghiddo si Ghilad iar în
zonele de la est de Iordan a fost organizată provincia Ghilad.
Cetatea Haţor a fost distrusă, iar Israelul sa redus la teritoriul semintiei lui Efraim in jurul
Samariei, vasal Asiriei. Samaria a fost salvată prin uciderea lui Pekah în urma unei lovituri de
stat puse la cale de către Osea, care, drept recompensă, a primit din partea lui Tiglat Pliser III
coroana Israelului.

24. Domniile lui Ioas, respectiv Amaţia (Regatul de Sud)

Domnia lui Ioas

Ioas a fost un rege al regatului de S a urcat pe tron în 835 î.d.Hr. la vârsta de 7 ani şi a
domnit până în 796 î.d.Hr., adică în jur de 40 de ani. Preotul Iehoiada a avut o mare contribuție
la urcarea lui Ioas pe tron, dar și la cârmuirea bună a țării. În timpul vieții preotului Iehoiada,
Ioas a fost un rege bun, a renovat Templu și a umblat în ascultare de Domnul. După moartea lui
Iehoiada, casa Domnului a fost părăsită și idolatria s-a instaurat din nou, iar fiul lui Iehoiada,
Zaharia, a protestat vehement împotriva noii politici idolatre adoptate de rege ceea ce a dus la
uciderea sa cu pietre chiar în curtea Templului.
Din cauza păcatului lui Ioas, Domnul a abandonat regatul de Sud și l-a dat în mâna
arameilor sau sirienilor. Astfel, acest popor condus de Hazael a invadat regatul de Sud, iar
regele Ioas i-a dat tot aurul și argintul din Templu pentru a-l îndupleca să se retragă. După puțin
timp trupele siriene au invadat de data aceasta Ierusalimul și au ucis mai mulți prinți și au rănit
pe Ioas luând o mare pradă de război. Nemulțumiți de aceste înfrângeri și dornici de a răzbuna
sângele lui Zaharia, doi slujitori ai regelui l-au ucis.
Domnia lui Amația
După încheierea bruscă a domniei lui Ioas, Amaţia a fost încoronat ca rege al lui Iuda.
Deşi a domnit în total 29 de ani, el a fost conducător unic pentru o perioadă scurtă. După 791
î.Hr., fiul său Ozia a început să domnească în calitate de regent pe tronul davidic. Despre el se
precizează că a avut o inimă împărțită. La nivel politic, Amația a alcătuit o o armată puternică,
care a permis naţiunii să-şi revină de pe urma invaziei şi vărsării de sânge împărătesc. Unul din
primele acte de agresiune ale lui Amaţia a fost recucerirea Edomului. În această acțiune
militară, deși avea 300 de mii de soldați, el a mai angajat încă 100 de mii de la regele Ioas al
regatului de N, dar în urma unei înștiințări din partea Domnului care îi spunea că daca va folosi
soldații din N, va pierde lupta, Amația demobilizează oamenii lui Ioas deși plătise serviciile.
Astfel, el a biruit edomiții și a cucerit capitalele regatului lor. El s-a întors la Ierusalim
unde a adus dumnezeii edomiților cărora li s-a închinat. Dumnezeu îl avertizează ca va fi
pedepsit pentru această nelegiurie și el este înfrânt în războiul cu Ioas, regele din N. în lupta de
la Bet-Șemeș (analogia cu spinul și cedrul din Liban), iar înfrângerea este atât de mare încât cei
din N sparg zidul Ierusalimului, jefuiesc cetatea și îl iau prizonier pe regele Amația. În locul său
domește o perioadă fiul său Ozia, care fusese coregent. Ieroboam al doilea îl eliberează pe
Amația care este reîntronat, dar eforturile sale de a readuce supremația au fost umbrite de
expansiunea regatului de N, și când s-a abătut de la Domnul a fost ucis la Lachiș, unde fugise
pentru a scăpa de uneltire.
Se pare că în această periaodă s-a schimbat sistemul de numărare a anilor, adoptându-
se sistemul de numărare a anilor după anii de domnie efectivă, prezent în Asia de V.

25. Distrugerea Regatului de Nord şi capitalei sale, Samaria

 Ultimul rege al regatului de nord: Osea (731-722) El a fost supus al Asiriei, însă a
căutat o alianță cu Egiptul. Din acest motiv Salmasar V a ocupat Samaria în 725, și la întemnițat
pe Osea pentru o perioadă scurtă după care la eliberat dar el sa răsculat din nou. Așa ca
Asirienii au asediat Samaria timp de 3 ani. Între timp Salmasar moare, Sargon II usurpă tronul și
asediul este câștigat puțin timp după.
Deportarea: Cea mai mare parte din populația Samariei a fost deportată în zona Ninivei
și Nimbrudului.
Repopularea: Israelul este transformat în province Asiriană. Căsatoriile cu israeliți
rămași a dat naștere poporului samaritean.
Ahaz -iuda

26. Apariţia sistemului provincial asirian şi exilarea locuitorilor noilor provincii

In procesul de extindere a imperiului Neo-Asirian, politca lui Tiglath-Pileser al 3-lea s-a

concentrat atat pe transformarea regatelor cucerite in simple provincii, cat si pe exilarea unui
numar mare de locuitori din provinciile noi, in alte provincii mai indepartate ale imperiului, aceste
doua actiuni ii ofera un caracter inedit politicii expansioniste initiata si pusa in practica de
parintete imperiului Neo-Asirian.

Tiglath-Plieser a înglobat în Imperiul său, în urma campaniilor militare, toate teritoriile

stăpânite de regii locali vasali neloiali, pe care le-a transformat în simple provincii pentru a le
guverna mai uşor şi pentru a-i asigura trezoreriei statului surse de venit cu caracter permanent

Pe teritoriul Galileii a fost înfiinţată provincia Magidu (Meghiddo), iar în zonele de la est
de Iordan a fost organizată provincia Gal’azu (Ghilad). Tot în urma acestei campanii şi zona de
coastă a Mării Mediterane a fost organizată, probabil, în provincia Du’ru (Dor). Tiglath-Pileser al
III-lea a deportat şi o parte a populaţiei din teritoriile cucerite. Daor din Galilea au fost deportate
13 520 de personae iar

Stramutarea populatiilor din tarile lor de origine in alte provincii avea trei scopuri:

1. Pantru a asigura conditiile unei administrari eficiente si fara greutati (prin

indepartarea unor categori sociale “periculoas”- clasa de mijloc si aristocratia)

Amestecul dintre bastinasi si noii sositi reducea pericolul dezvoltarii vreunei miscari cu
caracter nationalist.

2. Dependenta fata de bunavointa autoritatilor statului a tuturor celor deportati

3. Pierderea caracteristicilor definitorii pentru identitatea nationala a unui popor

cucerit, ca sa elimine patriotismul si pericolul razvratirii

Deportatii au fost supusi unui amplu proces de “asirienizare” ce presupunea obligativitatea

insusirii a unei noi identitati cultural-religioase si a unei limbi comune. Adoptarea unei limbi
unice a devenit un fenomen firesc si inevitabil. Sub influenta vestului, limba aramaica s-a impus
drept “lingua franca” al intregului Imperiu Neo-Asirian. Astfel, se poate constata ca pe taram
lingvistic politica de asirianizare a esuat.
27. În istoria Israelului antic, exilul evreilor în Imperiul NeoAsirian reprezintă unul dintre
evenimentele cu o mare încărcătură tragică.

Deportarea israeliţilor în Asiria s-a derulat, etapizat, între anii 734 – 716 î.d.Hr.
În urma campaniei împotriva Israelului din 733 î.d.Hr., Tiglath-Pileser al III-lea a ocupat
câteva regiuni ale teritoriului Regatului de Nord, unde a organizat trei provincii asiriene Magidu
(Meghiddo - Galileea), Ghilad şi Dor - zona de coastă a Mării Mediterane.iar o mare parte a
populaţiei din teritoriile cucerite a deportat-o.
Salmanaser al V-lea, când a distrus Sihemul în jurul anilor 724 d.Hr, este foarte posibil
să fi deportat și el o parte a populației.
După cucerirea Samariei de către Sargon al 2-lea, el a transformat Samaria într-o
provincie neo-asiriană și a pus în fruntea provinciei propriul guvernator. Conform mărturiilor, el a
deportat peste 27 de mii de locuitori care cel mai probail erau din clase sociale
superioare.
Trebuie precizat că au existat și oameni care au reușit să evite deportarea prin
refugierea în Iuda.

28. Sargon al II-lea a colonizat pe teritoriul Samariei populaţii din diferite provincii ale
imperiului.

Biblia oferă şi câteva detalii despre viaţa acelora care au fost colonizaţi în provincia
Samaria. În special este vizată situaţia lor religioasă. Noii locuitori îşi practicau propriile religii ş
pe care şi le-au adus din vechile lor patrii. După pedeapsa divină, manifestată prin plaga dintre
ei, coloniștii au preluat și cultul lui IEHVAH rezultând un sincertism religios între dumnezeii
din țările natale ale colonișrilor și cultul lui IEHVAH.
La nivel etnic, a rezultat și un amestec între băștinașii nedeportați și coloniști formându-
se poporul care poartă numele de samaritieni.
De remarcat și faptul că în această perioadă, unele locuri de închinare de tip iahwist au reintrat
în uz sau au fost reconstruite, cum ar fi sanctuarul de la Betel

29. Locaţiile comunităţilor israelite din exil şi condiţiile exilului

LOCATIILE

Din 1 cronici 5:26 reiese ca Tiglath-Piieser al III-lea i-a asezat pe deportati in N Mesopotamiei

Israelitii deportati de Sargon al II-lea au fost asezati in Mesopotamia de N si in Media, dincolo

de fluvial Tigru; sunt 3 locatii: Halah, Gozan, si “cetatile mezilor”

Halahha era o provincie situata chiar in centrul Asiriei; acolo a fost construita noua capital a lui
Sargon al II-lea: Dur-Sarrukin(actual Khorsabad). Potrivit inscriptiei de pe pavaj (3,4,5), se poate
sustine ca unii dintre exilatii israeliti au fost obligati sa participle la constructia Dur-Sarrukinului,
unii dintre ei au lucrat in agricultura, fiindu-le incredintate ferme si pamant, aflate in proprietatea
imparatului, a inaltilor oficiali ai statului sau preotimii.

Despre prezenta israelitilor in Halah marturiseste o ostraca de la sf. sec VIII pe care s-au
identificat 10 nume evreiesti , aceasta dovedind prezenta israelitilor in Asiria

Gozanul- cea de-a doua locatie in care au fost asezati israelitii de catre asirieni, fosta capitala a
provinciei Bit Bahian din N-E Siriei. Aici s-a descoperit o scrisoare in care sunt mentionate ratiile
alimentare distribuite unor captive, aceasta este o dovada a prezentei unor israeliti in aceasta
provincie

In cele din urma israelitii au fost colonizati in zona frontierei de E a imperiului, “in cetatile
mezilor”. Potrivit unei inscriptii asiriene o parte a populatiile bastinase a fost deportata din
Harhar, iar in locul acesteia au fost colonizati alti exilati, ir dupa cum afirma si textele biblice(2
regi 17:6) printe colonisti au fost si israelitii.

Lista ratiilor de vin este o dovada care atesta privilegiul acordat unor deportati, in ea apar, de
ex, 3 preoti israeliti carora li s-au repartizat ratii de vin de marimea celor randuite de obicei
membrilor elitei asiriene

CONDITIILE EXILULUI

Pastratrea identitatii nationale

Exilaţii locuiau grupaţi pe familii sau pe bresle. Preoţii şi celelalte persoane care slujiseră la
Templu s-au menţinut într-o structură independentă. Pe lângă aceste structuri sociale, bătrânilor
lui Iuda li s-a conferit rolul de conducători ai comunităţii exilaţilor, după modelul Israelului
premonarhic.

Gradul de libertate

Faptul că între exilaţi şi Iere- mia s-a putut purta corespondenţă în mod liber sugerează
existenţa unui anumit grad de independenţă pentru comunitatea evreilor exilaţi.

Munca

Unii dintre evrei au fost colonizaţi pentru a lucra pământurile irigate în urma lucrărilor întreprinse
de Nebudanetar. Este posibil ca acele terenuri să fi aparţinut coroanei (2 Împ. 18:32). Aşadar,
noii locuitori trebuiau să plătească diverse taxe şi să ofere muncă de corvoadă şi serviciu
militar. Evreii, chiar şi în aceste condiţii, nu erau sclavi. Trauma exilului, în cazul destinatarilor
cuvintelor lui Ieremia, ar fi putut avea de-a face mai mult cu schimbarea de statut social, decât
cu condiţiile grele ale „robiei babiloniene.

Favorizarea asimilari evreilor în rândul babilonienilor

Evreii deportaţi au reuşit să se integreze în contextul social şi economic al Babiloniei. Nici nu se

poate pune problema vreunui fel de opresiune. Cu siguranţă că bunăstarea vieţii din exil i-a
împiedicat pe cei mai mulți să se alăture micului grup al repatriaţilor.

Factorul politic,
Evreii exilaţi l-au recunoscut pe Iehoiakin drept conducător al lor, iar susţinătorii naţionalismului
religios şi-au conturat ideologia privitoare la con- tinuitatea dinastiei davidice în jurul persoanei
sale
Iehoiakin nu apare în lista regilor vasali care au luat parte la inaugurarea noului palat al lui
Nebucadneţar în 570 î.Hr. Rainer Albertz cred că cea mai buna ipoteză ar fi aceea că Ieoiakin
ar fi fost întemniţat în anul 582. Astfel, evreii din Babilonia şi-au pierdut re- prezentantul la
curtea imperială.
Factorul psihologic şi cel religios.
Sentimentul determinat de lipsa de ajutor şi de putere în influenţarea cursului istoriei, care îl
face pe psalmist să ceară în continuare răzbunarea nimicitorilor Ierusalimului (v. 6–8). La toate
acestea se mai adaugă şi durerea provocată de judecata lui Dumnezeu. Pe fondul acesteia, în
sânul comunităţii exilaţilor s-a conturat un puternic sentiment de vinovăţie, asociat cu o lipsă a
încrederii în propriile forţe.

30. Tobit – personificarea israelitului aflat în exil

Pe lângă toate aceste informaţii care vin din Biblie şi din surse extrabiblice,
cartea apocrifă Tobit, prin intermediul relatării istoriei personajului omonim, evocă
exilul israeliţilor deportaţi în Imperiul Neo-Asirian, a cărui amintire ar fi rămas,
probabil, bine înrădăcinat în conştiinţa evreiască secole de-a rândul.

Cartea a fost scrisă în jurul anilor 200 î.d.Hr. (însă nu mai târziu de 165
î.d.Hr.), în limba aramaică, iar cea mai lungă versiune a acesteia în limba greacă
este şi cea mai apropiată de original. Deoarece cartea Tobit a fost scrisă la sute de ani
distanţă de exilul asirian, nu putem avea siguranţa faptului că descrie în mod
autentic traiul israeliţilor deportaţi în Asiria.

Deci, putem accepta faptul că în cartea Tobit este descrisă, totuşi, sui-
generis, condiţia evreimii, care, din cauza feluritelor circumstanţe, a ajuns să trăiască
departe de propria patrie.

Aşadar, însăşi istoria eroului cărţii Tobit ilustrează, prin excelenţă, greutăţile
întâmpinate de fiecare evreu dezrădăcinat, care, fiind într-o ţară străină, trebuia să
facă faţă obiceiurilor locului şi capriciilor celor aflaţi la conducere. Ajungem astfel
la concluzia că însuşi personajul central al cărţii Tobit este de aşa manieră „construit”,
încât să personifice întregul popor Israel aflat în exil (de această dată în Asiria),
care aştepta împlinirea vremii reîntoarcerii acasă, în ţara promisă

Chiar daca personajul traia dupa legea Domnului o respecta, el a suferit

experienta exililui, mesajul aici fiind cel de judecata a Domnului pentru toata tara,
fara exceptii. Chiar si in exil, personajul reuseste sa ajunga intro pozitie economica
mult favorabila insa precum inaite, el continua sa respecte legea in mijlocul unui
popor care a uitat de lagamant si de mila pentru cei sarmani.

31. Domnia lui Ieroboam II (Regatul de Nord)

Ieroboam II (793-753 î.d.Hr) a domnit 41 de ani, inclusiv 12 ani de regenţă

alături de tatăl său Ioas. Ieroboam II a avut parte de o domnie lungă dar el nu a fost
un bun imparat de aceea va fi înfrânt pentru nesăbuinţa de anu-l recunoaşte pe
Dumnezeu.

Militar si Politic

Având la activ o victorie împotriva Edomului, Amaţia era atât de încrezător în

puterea sa militară încât l-a provocat la luptă pe Ioas. Ioas s-a întors triumfător în
Samaria cu ostatici ai familiei regale şi cu multe prăzi.
 Expansiune

În acea vreme, Ieroboam II, care a domnit alături de tatăl său încă din 793
î.d.Hr., şi-a asumat în întregime politica regatului de Nord aflat în plină expansiune.
Vasta expansiune politică şi comercială din vremea acestui puternic rege este
rezumată în profeţia lui Iona care a prezis că Ieroboam II va restaura Israelul de la
Marea Moartă până la graniţele Hamatului (Eufrat).

Siria
În zilele lui Ieroboam II, Siria a pierdut chiar şi Damascul cu împrejurimile
Hamatului, restabilindu-se astfel graniţa nordică deţinută de David şi Solomon (2
Sam 8: 5:11). Ieroboam a avut astfel ocazia să recucerească teritoriul de la răsărit de
Iordan pe care Sirienii îl controlaseră aproximativ un secol.

Asiria
După 773 î.d.Hr., regii asirieni au fost atât de preocupaţi cu problemele
naţionale şi locale, încât până după vremea lui Ieroboam nu au avansat către
Palestina. În aceste condiţii regatul israelit s-a bucurate de pace şi prosperitate, aşa
cum n-a mai fost de pe vremea lui David şi Solomon.

Religie

Ieroboam al doilea insa nu sa temut de Dumnezeu ci ba mai mult reclădește 2

locuri de închinare la idoli si nu sa abatut in nici una din faptele lui Ieroboam I.

32. Domnia lui Ezechia (Regatul de Sud)

Ezechia a fost un rege remarcabil care a domnit între anii 715-686 î.Hr. Imediat
după urcarea sa pe tron el a început un program amplu de reforme religioase, printr-o
reacţie drastică împotriva idolatriei deliberate a tatălui său.

Ezechia a distrus şarpele de aramă, a redeschis închinarea la Templu, a înlăturat închinarea

păgână şi a reinstaurat cultul lui Yahwe.

Este din nou sărbătorit Paştele, iar la această sărbătoare sunt invitaţi şi
israeliţii, care acum se aflau sub stăpânire asiriană. Chiar dacă Biblia nu-l aminteşte pe
Isaia în legătură cu aceste reforme, totuşi se pare că profetul a fost principalul
sfătuitor la regelui.

La nivel politic, el a fost constrâns să recunoască suzeranitatea (autoritatea)

lui Sargon al 2 lea, împăratul Asiriei care a fost un rege atât de puternic încât în
perioada sa imperiul asirian a atins apogeul. După moartea lui Sargon al 2 lea, mai
multe popoare s-au răsculat, printre care și Iuda.

Astfel, pe lângă ampla reformă religioasă a lui Ezechia, el a inițiat un amplu

proiect de defensivă a Ierusalimului pentru că a anticipat atacul asirienilor. Pentru
a asigura buna aprovizionare a Ierusalimului cu apă, pe timpul lui Ezechia în
 Ierusalim se realizează o mare lucrare de inginerie la vremea respectivă prin care a
construit un canal lung de 542 care lega Siloamul de Ghihon.

Este foarte probabil ca în jurul anului 701 î. Hr., Ezechia să se fi îmbolnăvit, un

moment critic pentru regat când presiunea asireană creștea foarte mult. Sanherib și
armatele sale se îndreptau tot mai mult spre Ierusalim când au aflat de revolta
babiloneană, fapt ce i-a întors din drum.

Un alt episod important din viața acestui rege este episodul în care Sanherib îl
amenință atât pe el cât și pe tot poporul israelit, dar Domnul intervine minunat pentru
poporul Său și ucide 185 mii de oameni din tabăra asiriană.

33. Domnia lui Iosia (Regatul de Sud)

Pe vremea lui Iosia adică între anii 640-609 î.Hr. supremația imperiului Asirian a
început să se clatine din ce în ce mai tare, iar regele Iosia a adoptat o atitudine politică și
religioasă antiasiriană. Asurbanipal, temutul rege al Asiriei a murit în anul 627 ceea ce a dus
la destabilizarea imperiului prin numeroasele revolte și din cauza puterii crescânde a
babilonienilor.

Astfel, la nivel politic Iosia a reușit să recâștige independența regatului de Sud, iar
slăbirea asirienilor i-a dat șansa de a-și lărgi teritoriile atât spre vechiul regat de N al
Israelului care acum era sub dominație asiriană cât și spre alte teritorii. O urmare firească
a acestor victorii este naționalismul.

La nivel religios, Iosia a rămas în istorie ca un rege foarte bun care I-a fost devotat
lui Dumnezeu. El a început un amplu program de reforme religioaseși în anul 622 î. Hr. în
timpul unor reparații efectuate la Casa Domnului a fost găsită cartea legii. Nu se știe exact
dacă aceasta a însemnat toată legea lui Moise sau doar Deuteronomul, dar găsirea acestei
cărți a avut o importanță majoră deoarece regele s-a înspăimântat când a aflat că Iuda nu a
ascultat de poruncile lui Dumnezeu și a ales să se supună cerințelor legii necondiționat.
Împlinirea poruncilor din cartea legii a culminat cu sărbătorirea Paștelui din anul 622 la care
Iosia a invitat întregul popor.

Este necersar de precizat faptul că reforma religioasă din timpul domniei lui Iosia
nu a fost o trezire spirituală autentică printre iudei, ci erau ordine împărătești care
trebuiau executate și pe fondul succesului politic al lui Iosia ca rege, poporul a ascultat. Ideea
că trezirea nu a fost una autenitică este confirmată foarte repede, după moartea lui Iosia când
poporul se întoarce imediat la idolatrie.

Un alt lucru important de menționat este că Iosia a trăit pe vremea lui Ieremia care l-a
ajutat la reformele religioase.

În anul 609 regele Iosia este rănit de moarte într-o luptă de la Meghido cu Faraon
Neco, și în locul său regele egiptean îl pune pe Iohaz, fiul lui Iosia.

34. Reforma religioasă a lui Iosia şi semnificaţia ei

35. Ultimii regi ai lui Iuda şi iminenţa exilului

36. Provincia lui Iuda sub guvernaarea lui Ghedalia

Context

După distrugerea Ierusalimului, babilionenii trasformă regatul într-o provincie.

Orașele lui Iuda au fost transformate în ruină, economia a fost distrusă iar în întreaga clasă
conducătoare a fost fie eliminată, fie deportată. Cei rămași au fost locuitori ai satelor, oameni
care nu puteau să prezinte vreo amenințare.

Administratia política

Ghedalia devine guvernator, si isi așeaza reședința la Mițpa, pentru că Ierusalimul

nu mai era locuibil. El ia indemnat pe cei ramasi sa se supuna babilonului si sa cultiveze
pamanturile si viile date. Astfel, in acel an au strans o recolta bogata care a asigurat
belsugul locuitorilor tarii.

Uciderea lui Ghedalia

A fost făcut un complot împotriva lui cu prilejul intoarceri regutiatilor din Amon si Edom
de către mișcarea conservatoare care îl considerau un colaboraționist care acceptă
recenta dispariție a Regatului Iudeu ( Ghedalia a fost avertizat prealabil). Cel care îl ucide este
Ismael, un membru al casei regale. Oamenii lui Ghedalia, deşinevinovaţi, s-au temut în mod
firesc de răzbunarea lui Nebucadneţar. Împotriva cuvintelor lui Ieremia, aceştia s-au refugiat
în Egipt, luându-l cu ei şi pe profet impreuna cu Baruh.

Desfințare:

Nebucadneţar nu a mai avut niciun interes să menţină provincia Iuda într-o forma
administrativă de sine stătătoare. Astfel, ea a fost desfiinţată, iar teritoriul său a fost
încorporat provinciei învecinate.

37. Nabo-polasar – întemeietorul Imperiului Neo-Babilonian

Nabopolassar (626–605 î.Hr. Tatăl lui Nebucadnețar): Întemeietor al Imperiului

Neo-Babilonian a luptat pentru cauza independenței babilionene.

El s-a răsculat împotriva regelui asirian 626 i.H.,colaborând cu Cyaxares regele

Mediei. Și rezistând atacului de ofensivă a regelui Asiriei, este recunoscut ca rege al
Babilonului.

Prin 622 î.Hr. se pare că Nabopolassar a devenit suficient de puternic pentru a cuceri
cetatea Nippur, care avea o importanţă strategică pentru controlul traficului pe râurile
Tigru şi Eufrat.
În 616 î.Hr., Nabopolassar i-a alungat pe asirieni de-a lungul Eufratului spre nord
până la Haran, luând prăzi importante. Lucrul acesta a determinat realizarea unei alianţe între
Asiria şi Egipt,
 In 612 î.Hr. mezii conduși de Cyaxares împreuna cu babilonienii, s-au îndreptat spre
Ninive, distrugând marea capitala asiriană. Nabopolassar a considerat aceasta distrugere ca
legitim divină pentru a raspunde asirienilor cu aceeași monedă aceștia distrugând în 689
î.Hr. Babilonul si desacralizând templul Esagila.

Această „teribilă victorie“, după cum este numită în Cronicile Babiloniene, deşi a
însemnat sfârşitul politicii imperiale a Asiriei, nu a pus capăt imperialismului în Orientul
Apropiat.

La finalul anului 607 î.Hr. şi în anul următor, babilonienii s-au angajat în mai multe
ciocniri cu egiptenii. Câștigate după moartea acestuia de fiul său.

38 - Domnia lui Nebucadneţar al II-lea (605-562 î.Hr.)

Domnia lui Nebucadnețar al II - lea (605-562 î. Hr.) a mai fost numită și Epoca de glorie a
Imperiului Neo-Babilonian.
După moartea lui Nabopolassar, Nebucadnețar a fost încoronat ca împărat al Babilonului. În cei
43 de ani ai domniei lui, a condus Imperiul spre cele mai înalte culmi ale dezvoltării militare
și culturale. Și-a orientat campaniile de extindere al Imperiului spre vest și sud, după ce drumul
spre nord și est i-a fost blocat de către mezi.

Scopul său militar a avut acela de a elimina influența Egiptului, un ultim aliat al Asiriei, din
Palestina, Fenicia și Siria. Pe plan intern, țelul său a fost să construiască cetăți maiestuase
și temple în Babilonia, exploatând economia teritoriilor cucerite.
Imediat după ce și-a asigurat locul pe tron, a inițiat campaniile de strângerea a tributului.
Conducătorii diferitelor state din această zonă i s-au supus de bunăvoie, trimițându-i tribut.
Printre acești conducători se numără și Ioiachim, regele lui Iuda.

În 601 î. Hr., Nebucadneţar a preluat personal comanda armatei şi a intrat în Egipt. Necho al
II-lea şi-a organizat forţele pentru a rezista agresiunii babiloniene. În 601 î.Hr., aproape de
graniţa egipteană, a avut loc o mare bătălie între armata babiloniană şi cea egipteană. Bătălia
s-a încheiat indecis, însă a cauzat grele pierderi ambelor tabere. Totuşi, în urma acestei bătălii,
au fost clarificare sferele de influenţă. Cronica babiloniană recunoaşte deschis că ambele părţi
au suferit pierderi grele în urma conflictului. Această contra-lovitură explică retragerea lui
Nebucadneţar şi concentrarea eforturilor sale, în anul următor, asupra reechipării armatei cu
mulţi cai şi care de război.

Rezultatul indecis al acestei bătălii l-a determinat pe Ioiachim să rupă tratatul de vasalitate cu
Babilonia şi să spere în ajutorul Egiptului. Pentru babilonieni, acest fapt nu însemna decât un
atac clar asupra intereselor sale, întrucât Egiptul putea capitaliza imediat acest cap mic de pod
în Palestina pentru a câştiga mai apoi influenţă asupra întregii zone. Ioiachim nu-i mai plătise
tribut lui Nebucadnețar, bazându-se pe Egipt, deși Ieremia îl avertizase în permanență pe rege
împotriva unei astfel de politici.

Babilonienii au început asediul asupra lui Ioiachim. După acest scurt asediu, Ierusalimul s-a
predat, deoarece Ioiachim murise. Regele lui Iuda a urmat să fie Ioiachin, fiul său. Planul lui
Nebucadnețar a fost să-l pună pe Ioiachin în lanțuri și să pună pe tronul lui Iuda un rege după
voia sa. Zedechia (Mataniah), unchiul lui Ioiachin, a fost desemnat de către Nebucadnețar
drept rege al lui Iuda.
Strategia regelui babilonian a fost să menţină un rege marionetă în Ierusalim, provenit din
dinastia davidică, care să-i mulţumească pe locuitorii Ierusalimului şi prin intermediul căruia să
controleze întreaga ţară.

Zedechia, încurajat de faraonul Egiptului s-a răsculat împotriva stăpânului său, Nebucadnețar,
repurtând o strălucită victorie asupra Nubei. Atitudinea lui Zedechia a fost considerată de către
Nebucadneţar drept un afront personal, şi astfel a fost iniţiată o nouă campanie împotriva
Ierusalimului, iar la puţin timp cetatea a fost ocupată şi distrusă.

Astfel, prin acţiunea sa, Nebucadneţar a încercat să distrugă bazele teologice ale partidului
antibabilonian, care susţinea ideea potrivit căreia prezenţa lui Iahve în Sion urma să fie acel
element care va împiedica ocuparea cetăţii, aşa după cum cetatea a fost apărată şi împotriva
asediului lui Sannecherib în 701 î.Hr. Nebucadneţar a vrut să distrugă mitul inviolabilităţii
Sionului, aşa încât curentul anti-babilonian să-şi găsească sfârşitul.

După cucerirea Ierusalimului, campaniile lui Nebucadneţar intră într-un con de umbră. Totuşi,
Iosefus susţine că Nebucadneţar a ajuns până în Egipt, unde l-a ucis pe faraonul care domnea,
înlocuindu-l cu un altul, şi i-a deportat în Babilon pe evreii din Egipt.

Gloria Imperiului Neo-Babilonian a început să apună odată cu moartea lui Nebucadneţar, în 562
î.Hr. Fiind un constructor îndrăzneţ, el a transformat cetatea Babilonului în cea mai puternică
fortăreaţă a lumii, a împodobit-o cu o splendoare şi o frumuseţe neîntrecute. Puterea şi geniul
care au caracterizat cei 43 de ani ai domniei lui nu au fost nicicând egalate de vreunul dintre
succesorii săi.

39 - Evreii în exilul babilonian

Anul 587/586 î.Hr. marchează o cotitură de mare amploare în istoria lui Iuda. Cu siguranţă că
evenimentele concomitente exilului, subjugarea Regatului de sud, distrugerea Ierusalimului,
ruinarea Templului şi sfârşitul dinastiei davidice (care se opunea ideii de continuitate veşnică)
au creat mediul favorabil pentru o schimbare radicală a mentalității poporului și a teologiei lui.

Situaţia politico-socială s-a schimbat în mod radical.

Chiar dacă uneori este folosită expresia „catastrofă naţională” în dreptul evenimentelor
menţionate mai înainte, trebuie acceptat faptul că nu toţi evreii au ajuns în exil. De bună
seamă că nu se poate invoca mitul ţării pustiite. Dacă majoritatea evreilor a cunoscut
deportarea, unora dintre evrei, puţini la număr, li s-a permis să rămână în locurile de baştină.
Situaţia celor rămaşi în ţară a fost, însă, extrem de dificilă. Trebuiau să facă faţă depresiei,
neîncrederii, sărăciei şi controlului riguros din partea autorităţilor străine. Se pare că cei rămaşi
au trăit în condiţii mai mizere decât cei deportaţi (Ieremia 29 subliniază faptul că cei deportaţi
aveau condiţiile necesare pentru întemeierea unei noi vieţi).

Condițiile exilului

Exilaţii locuiau grupaţi pe familii sau pe bresle. Preoţii şi celelalte persoane care slujiseră la
Templu s-au menţinut într-o structură independentă. Bătrânilor exilaţi li se adresează Ieremia în
scrisoarea amintită în cap. 29.
Unii dintre evrei au fost colonizaţi, pe familii, în afara zidurilor Babilonului, pentru a lucra
pământurile irigate în urma lucrărilor întreprinse de Nebudaneţar.

Trebuie accentuat faptul că evreii, chiar şi în aceste condiţii, nu erau sclavi. Erau „legaţi de
glie“, dar nu sclavi. Astfel, situaţia economică a evreilor, din acest punct de vedere, nu era cu
mult diferită de a celorlalţi locuitori. De asemenea, nu există nicio dovadă privind opresiunea pe
temei religios sau etnic. Probabil că acei evrei care înainte de deportare au făcut parte din
clasele sociale superioare au considerat că noul statul nu li se potriveşte deloc. Tocmai această
situaţie i-ar fi traumatizat, nepermiţându-le să se adapteze uşor vieţii în exil.

După dificultăţile inerente de la începutul exilului, de ordin legal sau economic, evreii deportaţi
au reuşit să se integreze în contextul social şi economic al Babiloniei. Nici nu se poate pune
problema vreunui fel de opresiune. Sunt câteva dovezi care susţin această afirmaţie. Mai întâi,
arhiva familiei Murashu, angajată în activităţi financiare pe linie agricolă. Aceasta
dovedeşte că evreii în a doua jumătate al secolului al V-lea î.Hr. erau pe deplin integraţi din
punct de vedere economic şi puteau să bucure de o viaţă prosperă. Unii dintre evrei au ajuns
chiar în poziţii înalte. Faptul că la un moment dat membrii comunităţii exilate au putut trimite
daruri în aur şi argint comunităţii repatriate, în epoca profetului Zaharia, dovedește buna
condiție economică a evreilor din Babilon. De asemenea, trebuie remarcată şi situaţia în care
doar un număr mic de evrei au ales să se reîntoarcă în Iuda. Cu siguranţă că bunăstarea vieţii
din exil i-a împiedicat pe cei mai mulți să se alăture micului grup al repatriaţilor.

Rainer Albertz aminteşte trei factori care au influenţat comunitatea evre- ilor exilaţi: factorul
politic, factorul psihologic şi cel religios.

40.Domniile lui Nabonidus (Nebucdaneţar al III-lea, 556-539 î.Hr.), respectiv a lui Belşaţar
(548-539 î.Hr.)

Bel-sarra-uşur, „Bel, protejează-l pe rege!”

Nabu-na’id – „Slăvit să fie Nabu!”
Familia lui Belșațar, fiul lui Nabonidus, provenea din Haran, din nordul Siriei, și
avea rădăcini armene.

Când conspiratorii, asociaţi cu Belşaţar, l-au făcut pe Nabonidus rege, ei

s-au gândit ca domnia lui va fi de scurtă durată. În mod probabil, Belşaţar a sperat că
în curând va moşteni domnia de la tatăl său, care avea la acea vreme cel puţin 60 de
ani, însă s-a înşelat.

Nabonidus credea că scopul primar pentru care a fost ales de către Marduk să
conducă Imperiul Babilonian constă în reconstruirea templului Ehulhul din Haran şi
în restaurarea statuilor zeităţilor de acolo.

În 548 î.Hr. anul al optulea al domniei sale, Nabonidus l-a făcut coregent pe
Belşaţar (556– 539 î.Hr.), fiul său, pentru ca acesta să guverneze Babilonia pentru
urmatorii 9 ani

În aceşti zece ani, Nabonidus a evitat în mod sistematic Babilonul; ca

rezultat, sărbătoarea de Anul Nou, care impunea procesiuni închinate lui Marduk, nu a
putut fi ţinută deoarece prezenţa regelui era obligatorie. Astfel, suspendarea
sărbătorii timp de mai mulţi ani i-a afectat nu numai pe preoţi, dar şi pe comercianți.
 În aceste condiţii, căderea rapidă şi fără vreo rezistenţă hotărâtă a Imperiului
Babilonian în mâna perşilor nu trebuie să surprindă pe nimeni. Este foarte posibil ca
perşii să-și fi găsit colaboratori chiar printre opozanții lui Nabonidus.

În octombrie 539 î.Hr., Cyrus a atacat Imperiul Babilonian. Armata

babiloniană a fost învinsă la Opis pe Tigru. La 10 octombrie, oraşul Sippar s-a predat
fără luptă, iar două zile mai târziu o parte din armata persană a intrat în Babilon fără
să întâlnească vreo rezistenţă substanţială.

Este foarte posibil ca Belşaţar să fi fost ucis atunci când trupele persane au
intrat în cetate (Dan. 5:30, Xenofon, Cyropaedia 7.5.157).

Nabonidus, care a fugit atunci când Sipparul a fost cucerit, s-a predat şi a
fost închis în Babilon. Mai târziu, el a fost trimis în exil.

Când Cyrus a intrat în Babilon, în 29 octombrie 539 î.Hr., preoţii lui Marduk
l-au aclamat drept eliberator, deoarece a dat la o parte jugul religios pe care
Nabonidus vruse să-l impună în Babilonia.

41. Fundamentele deuteronomice ale conceptului despre exil

Potrivit învățăturii deuteronomice, atât viața binecuvântată în țara făgăduită,

cât și stăpânirea acesteia sunt puse sub stindardul credincioșiei lui Israel față de
legământ.

Încălcarea legământului va avea consecințe dezastruoase ( Deut. 28:59-68 ).

Din cauza păcatelor lui Israel, IHWH va ,,opri” orice binecuvântare; mai mult, El va
aduce un număr mare de suferințe peste popor. Pe lângă lipsa recoltelor și a
fertilității, poporul va fi lăsat pradă atacurilor diferitelor națiuni, care îl vor
subjuga.

Pe fondul ,,accentului puternic pus pe stăpânirea țării, din cadrul promisiunii din
legământul lui Dumnezeu”, exilul este, potrivit pericopei deuteronomice, punctul
culminant al pedepsei și, în același timp, al ,,lecției divine” administrate poporului
necredincios față de legământ.

YHWH nu este un Dumnezeu al capriciilor, așa cum sunt zeii Canaanului, ale
căror acțiuni sunt greu de descifrat. Spre deosebire de acești zei, YHWH nu poate fi
împăcat prin diverse ritualuri. Așadar, pentru ca YHWH să-i ofere poporului său o
viață binecuvântată permanentă, acesta din urmă trebuie să rămână în ascultare față
de cerințele legământului.
42. Exilul – ca loc al favorurilor divine pentru poporul deportat (Rugăciunea lui Solomon) 

 Schița Generală 

1. Poporul merge in exil din cauza păcatelor 

2. Asemănare cu pasajul Deuteronomic 
3. Totuși, se regăsește o oportunitate
4. Oportunitatea consta in iertarea și protecția oferită de Dumnezeu
5. Condițiile: mărturisirea și pocainta 

În rugăciunea adresată lui YHWH la inaugurarea Templului din Ierusalim ( 1 Împ.

8:46-51 ), Solomon enumeră și exilul printre circumstanțele care necesită manifestarea
providenței divine în favoarea poporului ales. 

În această rugăciune, păcatul este reiterat ca motiv principal al deportării poporului ,,într-o țară
străină, mai îndepărtată sau mai apropiată”. Așadar, Solomon păstrează nealterate
contururile teologiei deuteronomice despre exil.

Prin urmare, putem trage concluzia că exilul, potrivit cu 1 Împ. 8:46, nu este altceva decât acel
mijloc rânduit la un moment dat de YHWH, prin intermediul căruia poporul va experimenta
judecata divină.

Totuși, față de pasajul deuteronomic, rugăciunea lui Solomon nu prezintă exilul doar ca pe o
manifestare a judecății divine, ci trece dincolo de acest înțeles. Astfel, exilul este definit și ca
un prilej binecuvântat de care poporul se va putea folosi pentru a putea redescoperi
favoarea divină. Prin urmare, chiar în condițiile neprielnice ale deportării, poporul ar putea să
experimenteze din nou intervenția divină, de această dată în favoarea sa.

Bunăvoința divină va încorpora două aspecte fundamentale: iertarea și protecția. Însă,

pentru a cunoaște iertarea și protecția, poporul trebuie să îndeplinească două condiții
preliminare: trebuie să se pocăiască, mărturisindu-și păcatele, și trebuie să se întoarcă din
toată inima la Domnul, fără să dea uitării țara de baștină, Ierusalimul, împreună cu Templul lui
YHWH.

43. Exilul – ca pedeapsă pentru mândria lui Iuda  

Vizita ambasadorilor lui Merodac-baladan la Ierusalim este relatată în două

pasaje biblice: 2 Împ. 20:12-15 și Is. 39. Textele biblice subliniază apropierea
diplomatică dintre Merodac-baladan ( Marduk-apla-iddin al II-lea ) și regele iudeu
Ezechia ( Hizkia, 715-686 î.H. ). Faptul ar putea fi determinat tocmai de poziția lor
comună anti-asiriană ( 2 Împ. 18:13-19; 2 Cron. 32 și Is. 36 ).

Ambasadorii babilonieni au venit la Ierusalim cu o misiune precisă: trebuiau să

afle dacă Ezechia este gata să intre într-o alianță anti-asiriană. Din comportamentul
lui Ezechia față de trimișii babilonieni deducem faptul că regele iudeu nu a respins
inițiativa babiloniană, ci mai degrabă i-a fost favorabil.
 Fără să se încreadă în Domnul și pentru a-i impresiona, Ezechia, cu vanitate și
mândrie, le-a arătat trimișilor Babiloniei tot ce avea de preț în trezorerie ( probabil
și arsenalul militar ), fără să ascundă ceva. 

Pasajul biblic reflectă lipsa de interes a lui Ezechia de a se consculta cu

YHWH, Domnul oștirilor, în privința politicii externe ( Is. 39:5 ). Condus de un
optimism naiv, Ezechia și-a pus nădejdea într-o alianță cu Babilonia. Însă, în mod
ironic, potrivit mesajului profetic al lui Isaia, încrederea pusă în Babilonia va fi o
capcană pentru Iuda, și nu un mijloc de salvare.

A ignorat complet voia lui YHWH, care dorea ca regele împreună cu poporul să
se încreadă în Cuvântul Său, nu în propriile lor soluții, deoarece, așa cum în trecut
YHWH i-a asigurat un parcurs glorios, tot așa o va putea face și pentru viitor.

Prin urmare, mândria lui Ezechia și, implicit, lipsa lui de încredere în
atotputernicia lui YHWH vor fi drastic pedepsite: Iuda va fi devastat, iar poporul său
va fi luat în exil. În administrarea acestei pedepse, YHWH se va folosi tocmai de
Babilonia, viitoarea putere politică și militară, de la care Ezechia crezuse că-și va primi
izbăvirea.

44. Exilul – ca îndreptare a teologiei naţionale 

Izbăvirea Ierusalimului amenințat de oștile lui Sanherib, în 701 î.Hr. ( 2 Împ.

19:7, 32-37; 2 Cron. 32:20-23 ), a creat premisele conturării unei ,,teologii naționale”
greșite. Celor trei simboluri naționale ale Regatului de sud – Ierusalimul, Templul
lui YHWH și dinastia davidică – le-au fost atribuite înțelesuri complet deformate,
care au determinat apariția unui naționalism deșănțat, fatal pentru Iuda. ,,

Noua teologie națională” accentua continuitatea neștirbită a dinastiei

davidice, inviolabilitatea Ierusalimului și indestructibilitatea Templului lui YHWH.

Nebucadnețar nu a vrut să nimicească yahwismul, ci a dorit să elimine orice

motiv care ar fi putut susține mitul inviolabilității Sionului și al indestructibilității
Templului, astfel încât curentul anti-babilonian să-și găsească sfârșitul.

Cucerirea țării de către babilonieni și, mai apoi, exilul au pus capăt curentului
teologic anti-babilonian, fundamentat pe cele trei simboluri naționale amintite mai
sus, care, în mod greșit, au ajuns să-i ofere națiunii siguranță, coerență și identitate;
astfel, dinastia davidică ( sortită să conducă ,,veșnic” țara ) a fost înlăturată de pe tronul
lui Iuda, orașul Ierusalim (simbol al stăpânirii continue a țării promise ) a fost distrus, iar
Templul lui YHWH ( simbol care ,,asigura” prezența lui YHWH ) a fost dărâmat.
Constatăm, deci, că exilul a creat premisele necesare corecției ,,teologiei naționale”,
corecție susținută de marea majoritate a poporului.

,,Teologia națională” nu trebuia să aibă la bază cele trei simboluri, ci ascultarea față de
legământ.
YHWH va rămâne credincios numai legământului încheiat cu Israel și nu se va acomoda
niciunei teologii. 
YHWH nu poate fi făcut sclavul intereselor vreunui popor, fie el și cel ales.
 Cuvintele profeților Ieremia și Ezechiel sunt clare în acest sens.Deși pretind că
vorbesc inspirați de YHWH, proclamarea falșilor profeți este izvorâtă din propria
imaginație. În consecință, ei proclamă ,,pacea” acolo unde nu este și nici nu va fi ( Ier.
6:14; 8:11 ). Acești falși profeți erau, de fapt ,,glasul autoamăgirii fără de sfârșit a
comunității” iudaice, care credea că YHWH, pentru a-și apăra onoarea și slava, îi va
asigura pacea în orice condiții.

45. Exilul – ca pedeapsă pentru necunoaşterea legii  

În cartea profetului Isaia 5:13, poporul ia înfățișarea unei victime distruse de

propria ignoranță față de Lege. Aceeași imagine o găsim și la profetul Osea ( Osea
4:6 ), atunci când acesta li se adresează contemporanilor săi ( israeliții vor pieri din
cauză că nu-L cunosc pe YHWH ). YHWH și-a făcut cunoscută voia în Legea Sa, iar
poporul trebuie s-o cunoască.
 
Cunoașterea Legii nu are de-a face cu acumularea de noi cunoștințe din și dinspre Lege;
ea implică, în modul cel mai practic, o trăire constantă și conștientă după cerințele
legământului.
În textul din Osea, termenul ,,Tora” descrie la modul general întregul cuprins al
cerințelor legământului. Necunoașterea Legii îi va fi fatală lui Iuda, pentru că îl va
împiedica să-și păstreze părtășia cu Dumnezeul cel viu, căruia îi datorează întreaga
închinare.

Prin urmare, locuitorilor lui Iuda le va fi greu să ia seama la apelurile divine,

spre îndreptare, deoarece conștiința le va fi întunecată tocmai din cauza
necunoașterii Legii divine.

De asemenea, ignoranța față de Lege îi va face să trăiască în păcat și-n

nelegiuire, iar modul acesta de viață le va îngusta orizontul doar la
perspectiva ,,clipei” ( v. 11-12 ), nemaifiind capabili să perceapă realitatea iminentă
a captivității babiloniene.

Așadar, în textul din Is. 5:13, exilul este desemnat ca efect direct al lipsei
cunoașterii, de către popor, a Legii lui Dumnezeu.

46. Exilul – ca pedeapsă pentru infidelitatea poporului 

Potrivit cărților 1 și 2 Împ., exilul este pedeapsa dată de YHWH lui Iuda pentru
păcatele comise încă din vremea exodului ( 2 Împ. 21:14-15 ). Astfel, deportarea
evreilor în Babilonia nu se datorează ,,eșecului” Domnului de a-și îndeplini
obligațiile asumate prin legământul mozaic. Dimpotrivă, nelegiuirile poporului sunt
cele care l-au determinat pe YHWH să intervină cu judecata Sa, atât pentru a pedepsi
păcatul poporului, cât și pentru a-și dovedi sfințenia.

De aceea, ,,exilul nu-L prezintă pe YHWH ca pe un Dumnezeu lipsit de putere;

dimpotrivă, el este dovada clară a faptului că Domnul stăpânește asupra istoriei și
asupra armatelor Babilonului, care nu fac altceva decât să-I îndeplinească
porunca.”.
 Deși a avut multă răbdare cu Iuda, Domnul l-a judecat în ziua în care nu a mai
putut să-i sufere urâciunile săvârșite, rostind sentință aspră în dreptul lui și a țării.
Așadar, vinovatul pentru judecata enunțată este unul singur – poporul lui Iuda. Prin
urmare, asprimea lui YHWH nu este nici exagerată, nici greșită, deoarece El a
respectat în totalitate prevederile legământului. Ca atare,

YHWH nu poate fi învinovățit pentru distrugerea țării și deportarea poporului evreu.

În concluzie, păcatul poporului nu va scăpa nesancționat; totuși, pedeapsa nu

va fi hotărâtă de tribunalul divin după niște capricii, ci pe baza clauzelor statornicite în
legământ (Deut. 28)

Drept consecință, pentru necredincioșia fără de margini a poporului, nu există

altă pedeapsă decât exilul babilonian, de care nu va scăpa niciun locuitor infidel al
țării lui Iuda, chiar dacă ar alege calea autoexilului în țara Egiptului.

Potrivit lui Ezechiel, încălcarea legământului de către Iuda reprezintă cauza fundamentală
a exilului. 

În opinia profetului, sacrilegiul acesta s-a petrecut pe trei planuri.

1. Alianțe greșite 
2. Religie greșita 
3. Stil de viața greșit 

În primul rând, profetul înregistrează alianțele întocmite de Iuda cu popoare

păgâne, cum sunt asirienii, egiptenii și babilonienii. (Ezechia și alianța babilonieni)

În al doilea rând, legământul a fost călcat deoarece poporul s-a îndepărtat de la

adevăr, ajungând să trăiască în idolatrie.  În cap. 6:1-14, Ezechiel le adresează un
cuvânt de judecată munților, dealurilor și văilor lui Iuda pentru că au găzduit pe culmile și
în adâncimile lor închinarea ilicită și abominabilă a poporului evreu, ,,poporul își poartă
idolii în inimă” (Adopta religie)

În ultimă instanță, poporul se făcea vinovat de simpla neîndeplinire a cerințelor

etice ale legământului. Pericopa din Ezec. 22:6-12 reprezintă un adevărat probatoriu, aici
fiind enumerate câteva dintre nelegiuirile luate în evidență de acuzare: vărsare de sânge,
lipsa respectului față de părinți, asuprirea străinului, a văduvei și a orfanului,
profanarea Sabatului și imoralitatea de orice fel. (Adpota stil de viața)

47. Exilul – ca întoarcere la experienţa patriarhilor

Exilul l-a deposedat pe poporul lui YHWH de propria țară. Însă situația nu era deloc una
tragică. Abia cu acest prilej poporul a ajuns să se împărtășească din experiența
patriarhilor, învățând să trăiască așa cum au trăit aceștia, ca niște străini și călători în țara
Canaanului.
Mai trebuie remarcat că poporul a fost exilat tocmai din țara în care Avraam a plecat, ca
dovadă a ascultării față de porunca Domnului. Dacă Avraam și-a început călătoria din
Mesopotamia spre Canaan în urma ascultării de porunca lui YHWH, poporul a fost
înstrăinat pe aceste meleaguri în urma nesupunerii față de Cuvântul Domnului.

În exil sosise ceasul ca poporul să-și descopere vocația, de care ar fi trebuit să fie conștient de
multă vreme. Era timpul ca Iuda ,,să se dovedească printre popoarele Babiloniei și înaintea
lor ca popor al lui YHWH, ca preoție împărătească și popor sfânt care îl reprezintă pe
YHWH înaintea popoarelor, ținând poruncile și rânduielile Sale.”

În protoistoria poporului evreu, proclamarea atotputerniciei lui YHWH a fost un fapt

evident. Având parte de chemarea Domnului, patriarhii au depus atunci o vie mărturie
despre puterea lui YHWH în mijlocul străinilor ce populau țara făgăduită lor, țară pe care, de
altfel, nu au stăpânit-o niciodată.
 Exemplul lui Daniel.

După cum Avraam s-a rugat pentru cele mai păcătoase orașe ale lumii din timpul său,
Sodoma și Gomora, poporul trebuia să mijloacească în rugăciune pentru pacea și
prosperitatea Babilonului, în calitatea lui de ,,preoție împărătească și popor sfânt” ( Ier.
29:7 ).

48. Exilul – ca motiv al unui nou exod

Prin intermediul cuvintelor profetice ale lui Ieremia, YHWH îi oferă poporului exilat în Babilonia
perspectiva unui nou exod înspre ţara din care fusese smuls, însă acesta va avea loc când
se vor fi împlinit cei şaptezeci de ani de exil. 

Reîntors în propria ţară, poporul va putea în sfârşit să locuiască în siguranţă, fără să se

teamă de pericolul unui nou exil.

Mai întâi, pentru a înlătura orice urmă de îndoială din inima exilaţilor, promisiunea noului
exod este ferm întărită de Domnul prin intermediul unui jurământ.

Scopul exodului 

Scopul acestui nou exod nu va fi doar redobândirea ţării pierdute, ci şi slujirea lui YHWH şi
proclamarea măreţiei răscumpărării Sale pe muntele Lui, pe muntele Sionului.

Dumnezeu va judeca atat popoarele care au iau dus in exil pe evrei dar si pe evreii care nu
sau pocait de necredinciosia lor fata de Dumnezeu. 

Punctul central al acestei experienţe va fi însăşi credincioşia lui YHWH faţă de legământul
instituit în vechime cu poporul ales. Iniţiativa, aparţinându-i Domnului

Experienta exodului
Ca o concluzie a perspectivei lui Ezechiel despre „noul exod“, putem delimita cele două
aspecte definitorii ale acestei experienţe.

 În primul rând, acest exod va fi rezultatul acţiunii libere a lui YHWH, realizat exclusiv
pe baza credincioşiei Sale. 
In al doilea rand, in urma acţiunii divine, sfinţenia Domnului va crea o rămăşiţă
purificată de tot răul,o rămășiță care va avea parte de o călăuzire dumnezeiască specială pe
calea legământului.

Punctul central al acestei experienţe va fi însăşi credincioşia lui YHWH faţă de legământul
instituit în vechime cu poporul ales. Iniţiativa, aparţinându-i Domnului

Noul Legamant (Nou nu ca natura ci ca instituire)

Acesta se va fundamenta în mod categoric pe cel care fusese încheiat cu Israel la începuturile
istoriei sale. El va instaura armonia între YHWH şi poporul Său.

Sedimentarea noului legământ să fie ceva de nezdruncinat şi ceva care să influenţeze

însăşi trăirea interioară a fiecărui evreu repatriat.

Evitarea esecului prin

YHWH îl va stropi cu apă curată, întru curăţirea de păcate, îi va da un duh nou şi o

inimă nouă, în locul celei de piatră, şi îi va pune Duhul Său în inimă.

49. Exilul – ca loc al manifestării prezenţei divine

Prezenta slavei lui Dumnezeu

Pe baza afirmaţiei lui Ezechiel, potrivit căreia cerurile s-au deschis tocmai pe când se afla
printre prin- şii de război ai lui Iuda (Ezec. 1:1), putem trage concluzia certă că descoperirea
slavei divine nu a avut loc în locurile cereşti, ci chiar în mijlocul exilaţilor, în Babilonia.

Prezenta lui Dumnezeu nu este conditionata geografic

Prezenţa lui YHWH nu este legată exclusiv de ţara lui Iuda şi de un loc anume din ea;
dimpotrivă, manifestarea slavei Domnului „nu cunoaşte nicio limită de pe pământ şi nu
poate fi legată de nimeni“
El nu poate fi „ataşat“ de vreun un loc anume

Dumnezeu nu este conditionat de incapacitatea umana

Descoperirea slavei divine, chiar şi în contextul exilului, „ar putea să slujească şi la clarificarea
faptului că atotputernicia lui YHWH nu poate fi restricţionată de incapacitatea poporului
Său de a împlini cerinţele legământului de pe muntele Sinai“

Mesaj de speranta 

„Prin intermediul acelei viziuni, Ezechiel a primit un mesaj plin de nădejde.“ YHWH nu i-a
părăsit pe exilaţi şi, mai mult decât atât, lucrează în mijlocul lor. Asta înseamnă că este
interesat de ei, că le cunoaşte condiţia şi că este gata să le poarte de grijă. De aceea nu există
nimic, niciun lucru şi niciun loc anumit, care să-L despartă pe popor de Dumnezeu.

Insa speranța este condiţionată de o atitudine umilă şi de o pocăinţă sinceră

Rezultatul prezentei divine 

Manifestarea prezenţei divine în rândul exilaţilor nu va rămâne fără rod. Poporul va beneficia,
chiar în Babilonia, de o grijă deosebită din partea Domnului.

Yehwa “Pastorul cel bun”

„Păstorul cel bun“, se va îngriji sub toate aspectele de starea turmei Sale şi o va strânge din
risipirea ei
 
Concluzie
Aceasta înseamnă că intervenţia divină în favoarea exilaţilor nu se va manifesta doar prin
faptul că YHWH îi va feri de pericole şi le va oferi din belşug cele necesare vieţii, ci şi prin
corectarea „comportamentului deviant“ al membrilor comunităţii exilate care resping
umblarea după legământ.

50. Exilul – ca şansă pierdută a unui nou început

O Speranta pentru cei ramasi in tara 

Pasajul din Ier. 39–40 înglobează evenimentele care au avut loc cu prilejul ocupării şi distrugerii
Ierusalimului de către babilonieni. Deşi şocul determinat de tragedia naţională este evident în
relatarea profetului Ieremia.Potrivit relatării din Ier. 39, ocuparea ţării lui Iuda de către
babilonieni şi distrugerea Ierusalimului „nu înseamnă doar distrugere, anihilare, moarte
şi de- portare, ci şi îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă pentru o parte a populaţiei, iar pentru
unii indivizi, în mod sigur, chiar câştigarea libertăţii“ (Pentru cei ramas in urma deportari, cei mai
saraci din tara carora li sad at pamant pentru cultivare)

Esecul provinciei babiloniene din Iuda ca un nou inceput

In acest context a fost pus Ghedalia guvernator al tarii care ia indemnat pe cei ramasi sa se
supuna autoritati babiloniene si sa cultive pamunturile si viile primite. Astfel in acel an
recolta a fost bogata si cei ramasi in tara au avut parte de belsug.
Intoarecerea insa a unor evrei refugiati in Edom si Amon a semnificat o revolta impotriva
babilonienilor, moartea lui Ghedalia si plecarea lor in Egipt impreuna cu Ieremia si Baruc
impotriva vointei lor. 

Concluzie

Transformarea provinciei Iuda în acel loc în care evreilor loiali babilonienilor li s-ar fi
permis să ducă o existenţă sigură a eşuat în urma emigrării în Egipt. Evreilor rămaşi în
ţară, sub autoritatea babiloniană, le-a fost dificil să perceapă intervenţia lui YHWH în acea
situaţie şi să se integreze în voia divină.
Prin urmare, şansa izbăvirii în propria ţară a fost pierdută, deoarece poporul a asociat
exilul cu o „catastrofă teribilă“ şi deloc cu „şansa dată de Dumnezeu pentru un nou
început“.

51. Exilul – ca sfârşit (temporar) al istoriei 

Cărțile 1 și 2 Împ. descriu exilul în termenii unei „catastrofe finale“. Din această perspectivă,
exilul nu reprezintă altceva decât „judecata lui YHWH asupra poporului său neascultător”

Inceputul sfarsitului. Sfarsitul lui Israel.

Decăderea rapidă a Regatului lui Israel. Din cauza păcatului lui Ieroboam I, păcat dus la extrem
de următorii regi, Israel a fost cucerit de Asiria, iar poporul a fost dus în exil. Acesta este punctul
de sfarsit al lui Israel de nord.

Sfarsitul lui Iuda

Prăbuşirea Regatului din Sud insa nu a survenit decât începând cu domnia regelui Manase. Din
pacate reforma lui Iosia doar a intarziat venirea exilului. Punctul final al Regatului lui Iuda
este înregistrat în timpul domniei lui Zedekia, care s-a răsculat, aparent fără niciun motiv,
împotriva Babiloniei.

In urma cuceririi de către babilonieni, Iuda a suferit pierderi inegalabile: Ierusalimul, Templul
şi dinastia davidică. Distrugerea acestor simboluri naţionale marchează fără drept de apel
sfârşitul statalităţii Regatului de Sud. 
 
Evrei ramasi in urma deportari 
Concluzia relatării lui Ghedalia pune accentul pe emigrarea evreilor în Egipt, al cărei
efect constă într-o depopulare şi mai masivă a ţări. 

Viziunea autorului cărţii 2 Împ.„nu poate exista o istorie viitoare a Israelului, fără ţară
[implicit fără Ierusalim], Templu şi rege, prin urmare, istoria lui Israel se încheie cu exilul.

Sfarsit doar temporar

Eliberarea lui Iehoiakin din temniţa Babilonului, petrecuta tocmai „în negura exilului, a fost
înregistrata în 2 Împărați pentru a mărturisi faptul că YHWH încă mai are planuri cu casa
regală a lui David.

52. Exilul – ca sabat al ţării

Viziunea Imparati vs Cronici 

In 1 și 2 Împărați, cărți în care exilul este descris ca o „gaură neagră fără capăt“

 1 și 2 Cronici atribuie exilului un interval de timp bine definit, 70 de ani. 

 „până ce ţara şi-a ţinut sabatele ei şi s-a odihnit tot timpul cât a fost pustiită, până la
împlinirea celor şaptezeci de ani“ (2 Cron. 36:21b)

Sabatul anual

În acest an, ogoarele ţării trebuiau lăsate necultivate, iar poporul trebuia să culeagă ceea ce
va ieşi de la sine din pământ. Acest lucru se intampla tot la 7 ani.

Domnul era proprietarul pământului, iar Israel l-a primit doar în folosinţă.

Test al dependenţei poporului faţă de YHWH.

Concluzie 

Poporul „nu a respec- tat această lege în perioada preexilică, pe când locuia în ţară“, iar exilul,
„care nu este o lovitură a sorţii“, ci judecata Domnului, îl va deposeda de ţară, aşa încât
cerinţa „anului sabatic“ să fie îndeplinită în bune condiţi

53. Exilul – ca mijloc pentru restaurarea naţiunii 

Adevaratul Israel 

Condiţia preliminară a restaurării naţionale o reprezintă trecerea prin experienţa exilului,

experiență care va influenţa în sens pozitiv fiecare aspect al vieţii poporului.

Doar evreii trecuţi prin judecata exilului pot avea speranţa primirii unui viitor binecuvântat
din mâna Domnului si va constitui adevaratul Israel. În schimb, cei rămaşi în ţară şi refugiaţii
din Egipt vor avea parte de blesteme în loc de binecuvântare.

Restaurarea lui Israel 

Procesul se va derula sub directa acţiune a Duhului lui YHWH, care va învia rămăşiţa şi o va
conduce înapoi în ţară

Repatrierea 
Reîntoarcerea din exil „este într-adevăr o înviere la o nouă viaţă din moartea şi lipsa de
speranţă a strămutării“

Unirea semintiilor lui Israel intrun singur popor

Ca semn clar al providenţei divine, repatriaţii vor primi din partea Domnului rodul
îmbelşugat al ţării, aşa încât să le fie împlinite toate nevoile impuse de viaţa cotidiană

Concluzie 
In primul rand tara a avut parte de o reforma religiosa, așadar in acest proces va fi restabilită
autoritatea Legii divine. Iniţiativa pentru menţinerea loialităţii poporului faţă de acest nou
legământ îi va aparţine lui YHWH. Prin urmare, El îi va dărui poporului o nouă inimă şi un
nou duh.