Diavolul – personificare a răului sau fiinţă pesonală ?

S-a spus de multe ori în încercarea de a da o justificare existenţei

răului în lume cum că diavolul, imaginat ca acea fiinţă hidoasă, întunecată şi
dezgustătoare ar fi de fapt o personificare a răului, iar divinitatea –
Dumnezeu în cazul creştinilor, nu este decât personificarea a tot ce este bine,
bun şi frumos.
Învăţătura Bisericii, fundamentată pe Sfânta Scriptură şi pe tradiţia
patristică vorbeşte despre existenţa personală a diavolului şi despre lucrarea
acestuia în viaţa omului – ţinta sa principală. Sfinţii Părinţi nu au dezvoltat
învăţătura despre diavol în tratate de demonologie, ci au lăsat la îndemâna
creştinilor suficiente dovezi cuprinse în scrierile lor, prin care omul să
înţeleagă existenţa şi prezenţa personală a diavolului, precum şi modul în
care acesta operează împotriva înaintării omului către Creatorul său. Cea mai
la îndemână dovadă scripturistică despre existenţa diavolului este cuvântul
Sfintei Evanghelii citit în această duminică, a 23-a după Rusalii, care ne
vorbeşte despre vindecarea demonizatului din Gadara (Luca 8, 26-39).
Ce sunt diavolii de fapt şi de unde provin ei? Diavolii, demonii sau
îngerii răi sunt fiinţe reale şi personale, asemenea îngerilor buni. Ca şi
îngerii buni ei au fost creaţi de Dumnezeu tot buni, însă răzvrătindu-se din
mândrie împotriva lui Creatorului lor au fost izgoniţi din cer. Ne întrebăm:
de ce a apărut răutatea răzvrătirii într-o creatură a lui Dumnezeu, dacă noi
ştim că El le-a făcut dintru început pe toate bune? Ei bine, ca şi omul, îngerii
au fost înzestraţi cu un mare dar – libertatea. Ei au avut posibilitatea de a
alege între a sluji cu supunere Creatorului sau să iasă de sub ascultare şi să
încolţească în persoana lor dorinţa de mărire şi de a fi asemeni Celui ce i-a
zidit. Neascultarea şi căderea lor din slava cerească a făcut să apară răul, iar
nu Dumnezeu este Cel ce a creat răul. Căderea s-a întâmplat înainte de
crearea omului, pentru că omul în rai a fost ispitit de diavol, fiind îndemnat
să săvârşească acelaşi păcat al nesupunerii faţă de poruncă, poruncă pe care
omul o primise, ispititorul ştiind clar că lucrul acesta îi va aduce aceeaşi
pedeapsă omului – căderea, îndepărtarea de Dumnezeu.
Şi după căderea lor diavolii au rămas tot duhuri, dar nu mai au în ei
harul lui Dumnezeu. Nemaiavând har, nu mai pot avea în ei iubire şi unde nu
este iubire acolo este răutate, ură, mândrie, îndemn spre rău, invidie. De ce
invidie? Pentru că ei invidiază pe cel ce are posibilitatea de a se mântui,
adică pe om. Căderea lor este iremediabilă, ei nu se mai pot mântui, adică nu
mai pot ajunge în slava din care au căzut pentru că pe ei nu a avut cine să-i
îndemne la rău dintru început. Au ales prin propria libertate şi voinţă
împotrivirea faţă de Creator şi s-au condamnat singuri. Pe când omul a căzut
nu numai datorită propriei voinţe şi libertăţi, ci şi datorită ispitei, de aceea în
om este nădejde de mântuire, dar prin efort şi perseverenţă.
Chiar numele le arată lucrarea: „diavol”, cuvânt grecesc, se traduce
prin potrivnic, duşman; la fel şi satana, demon, sau drac se referă la acelaşi
duşman al lui Dumnezeu şi al omului. Noul Testament vorbeşte destul de
des despre răul produs de diavoli omului. De aceea Mântuitorul a dus o
permanentă luptă cu ei spre a-i alunga, urmând să le limiteze lucrarea prin
puterea crucii pe care S-a răstignit. Sfântul Apostol Petru spune că diavolul
„umblă răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită” (I Petru 5, 8), arătând
prin aceasta acţiunea lui înfricoşătoare şi violentă în viaţa omului.
Fiinţe spirituale şi raţionale, diavolii au o mare putere în a înşela şi
amăgi pe om, lucrând în gândurile şi imaginaţia acestuia. Un aspect
important este faptul că diavolul poate acţiona totuşi şi într-un mod discret,
iar perseverenţa îl caracterizează, pândind orice ocazie pentru a face dintr-un
suflet o victimă a răutăţii sale. Tată al minciunii şi fiind destul de inteligent
diavolul are capacitatea de a cosmetiza răul, adică ştie să mascheze răul în
aşa fel încât acesta să pară interesant şi de abordat. El urmăreşte prin diferite
metode viclene să îndepărteze pe om de Dumnezeu, de Biserică şi de tot ce
înseamnă grijă pentru suflet. Îndrăzneala cu care diavolul încearcă să
ispitească pe om este mare, ea mergând până acolo încât Însuşi Mântuitorul
Hristos, Dumnezeu – Omul a fost ispitit de acesta în pustiu, dar a fost ruşinat
de El.
Diavolii au însă şi o virtute în ei, însă nefolositoare lor – credinţa.
Diavolii au credinţă puternică în Dumnezeu şi Îl cunosc pe Acesta şi se
cutremură (Iacov 2, 19), dar această credinţă, deşi adevărată şi puternică este
fără folos pentru ei deoarece ei nu mai pot iubi, iar orice se întâmplă bun
dacă este lipsit de dragoste nu valorează nimic înaintea lui Dumnezeu, ci
constituie doar amabilitate sau formalism. Sfântul Apostol Pavel spune în
acest sens că dacă am avea credinţă încât să mutăm şi munţii din loc, iar
dragoste nu avem, nimic nu suntem (I Cor. 13, 2), iar o astfel de credinţă
nefolositoare o au demonii – cred în Dumnezeu, dar lucrează împotriva Lui.
Vieţile sfinţilor, precum şi scrierile ascetice vorbesc despre
experienţele duhovniceşti ale bărbaţilor îmbunătăţiţi în legătura cu vederea şi
deosebirea duhurilor. Aceşti oameni care s-au apropiat de desăvârşire încă
din această viaţă prin lupta cu propria voinţă pentru a o supune celei
dumnezeieşti, prin lupta cu patimile şi cu toate celelalte piedici în calea
mântuirii lor, au ajuns să vadă ceea ce omului neduhovnicesc nu-i este dată
să vadă – duhuri, fie îngeri ai luminii, fie îngeri răi sau diavoli. Crezând
mărturia experienţei lor, precum şi mărturia Sfintelor Scripturi, noi primim
acest adevăr al existenţei răului şi al diavolului, precum şi al curselor pe care
acesta le întinde spre a pierde pe oameni. Sfinţii sunt cei care, oameni fiind,
au rezistat ispitelor de orice fel, luptând şi canalizându-şi întreaga energie
pentru a sta împotriva duşmanului diavol ca nu cumva acesta să-i
îndepărteze de Dumnezeu. Însă în lupta aceasta, în acest război nevăzut nu
au răzbit doar prin propriile puteri şi eforturi, ci şi prin harul lui Dumnezeu
care vine să sprijine pe om atunci când acesta doreşte să înainteze pe calea
binelui şi a virtuţilor. La un astfel de război nevăzut este chemat fiecare
creştin ce îşi doreşte să cunoască, să se aproprie de Mântuitorul Hristos şi să-
I slujească prin propria vieţuire, iar armele la îndemâna războinicului creştin
sunt sfânta cruce, postul, rugăciunea, înfrânarea şi trezvia minţii. Creştinul
trebuie să mai mediteze şi asupra faptului că duşmanul său diavolul are şi un
punct vulnerabil – puterea şi influenţa îi sunt limitate. El este asemeni unui
câine legat în lanţ, care muşcă doar dacă se intră în raza lui de acţiune
permisă de lungimea lanţului. Iar Cel care ţine în frâu acţiunea diavolului
faţă de om este Însuşi Dumnezeu, care permite ispita celui rău pentru a căli
sufletul omului în vederea mântuirii (a se vedea exemplul lui Iov din Sfânta
Scriptură).