Îngerii căzuţi şi rolul lor în căderea

omului şi în susţinerea răului în lume

Key: Răul şi manifestarea sa personală în lume

Etimologie şi numiri:

✓ Sfânta Scritură îl numeşte pe duhul principal al răutăţii Satan (în ebr.

potrivnic, înşelător), Diavol (gr. clevetitor, acuzator), Beelzebul, Veliar,
Kosmocrator, Lucifer, Abaddon.

✓ Celelalte duhuri se numesc: duhuri necurate, duhuri ale răutăţii, demonii,

îngeri ai Satanei.

1. Descrierea diavolilor în Sfânta Scriptură

✓ Sf. Scriptură dovedeşte că diavolul şi îngerii sunt fiinţe

personale prezente în creaţie şi în dialog cu Dumnezeu şi cu
oamenii.

✓ Diavolul l-a ispitit pe Adam în chip pe şarpe, a semănat răul în

lume şi în urmaşii lui Adam (Fc. 3, 1,6).

✓ În cartea Iov (Iov 1, 6) ni se descrie cum îngerii au venit la sfat

înaintea lui Dumnezeu şi împreună cu ei a venit şi diavolul, care
prin îngăduinţă l-a ispitit pe om.

✓ Diavolul (I Rg. 16, 14-15) l-a tulburat pe Saul şi l-a ispitit pe

David să-l ucidă pe Urie (I Par. 21, 1).
✓ Prorocul Zaharia vorbeşte de o judecată a lui Iosua la care
participă înaintea lui Dumnezeu şi îngerii şi diavolul care îl
acuză (Zah 3, 1).

✓ Solomon spune că din pricina diavolului a intrat răul în lume

(Înţ. Sol. 2, 24).

✓ În Noul Testament diavolul este prezentat ca ispititor foarte

iscusit şi viclean, o fiinţă personală, de sine stătătoare, raţională
şi liberă.
• Ispitirea lui Hristos în muntele Carantaniei (Mt. 4,
1-11).
• Izgonirea demonilor din cei demonizaţi din ţinutul
Gadarenilor şi dialogul cu ei: “Ce ai Tu cu noi, Iisuse,
Fiul lui Dumnezeu? Ai venit aici mai înainte de vreme
ca să ne chinuieşti” (Mt. 8, 29)
• Fariseii vorbesc de Beelzebul căpetenia diavolilor:
“Acesta nu scoate pe demoni decât cu Beelzebul,
căpetenia demonilor” Mt. 12, 24-27.
• “Domnul Hristos le-a zis: Am văzut pe Satana căzând
ca un fulger din cer” (Lc. 10, 18)
• “Cine săvârşeşte păcatul este de la diavolul, pentru că
de la început diavolul păcătuieşte. Pentru aceasta S-a
arătat Fiul lui Dumnezeu, ca să strice lucrurile
diavolului”( I In, 3, 8).

✓ Întreaga Scriptură descoperă lucrările, răutatea şi neputinţa

diavolului în faţa lucrării dumnezeieşti. Din propria voinţă ei şi-
au preschimbat firea în sălaş al răutăţii, apoi au construit o
complexă filosofie a fărădelegii pentru a-şi justifica căderea.

✓ Întreaga viaţă a creştinului stă sub eliberarea de sub influenţa

puterilor vrăjmaşe.

✓ Din Scriptură nu reiese numărul lor. Cunoaştem faptul că sunt

mulţi, se deosebesc în putere şi răutate şi sunt lucrează în cete şi
 orânduiri: “începătorii, stăpânii şi stăpânitori ai veacului
acestuia” (Ef. 6, 12).

2. Începutul răului în creaţie

✓ La Ezechiel 28,12–19 se vorbeşte de un împărat al Tirului numit

„heruvimul cel ocrotitor“. Acesta avea însuşiri deosebite: „aripile întinse“,
locuia în imediata apropiere a lui Dumnezeu, pe „muntele Său cel sfânt“,
umbla în mijlocul „pietrelor scânteietoare“, era un casnic al lui
Dumnezeu.

✓ Nimeni nu ar putea crede că acest înger privilegiat, ar fi putut fi

nemulţumit de starea în care se afla.

✓ Supremaţia şi slava acestui heruvim s-au prăbuşit dintr-o dată pentru că:
“s-a găsit în tine nelegiuire“, iar această constatare nu putea să o facă
decât Dumnezeu.

✓ Deodată cu această constatare a lui Dumnezeu îngerul cel mai înalt în

rang este îndepărtat şi aruncat în locuinţa morţilor.

✓ Astfel începe existenţa satanei, a răului, a păcatului şi a morţii spirtuale.

Astfel a început despărţirea duhurilor şi prăpastia dintre lumină şi
întuneric, Dumnezeu şi diavol, care rămâne pentru veşnicie.

✓ Cum s-a înfăptuit în acest înger atât de privilegiat o astfel de nelegiuire ?

✓ El L-a ignorat pe Dumnezeu şi s-a umplut de propria lui importanţă. A

devenit mândru de propria lui frumuseţe (Ezechiel 28,16.17).

✓ Despre acelaşi deznodămât vorbeşte şi Isaia (14,12–15): „Cum ai căzut

din cer, Luceafăr strălucitor, fiu al zorilor ! Cum ai fost doborât la
pământ tu biruitorul neamurilor ! Tu ziceai în inima ta: „Mă voi sui în
cer, îmi voi ridica scaunul de domnie mai presus de stelele lui Dumnezeu;
voi şedea pe muntele adunării dumnezeilor, la capătul miazănoaptei; mă
voi sui pe vârful norilor, voi fi ca Cel Preaînalt.Dar ai fost aruncat în
locuinţa morţilor, în adâncimile mormântului !

✓ De aici înţelegem cum şi de ce a căzut acest arhanghel devenind satana,

adică potrivnicul lui Dumnezeu. El voia să fie egal cu Dumnezeu.

✓ În lupta sa, însă, diavolul nu este singur pentru că a atras de partea lui la
revoltă împotriva lui Dumnezeu, mulţi îngeri.
✓ În Matei 25, 41, citim despre „focul veşnic, care a fost pregătit diavolului
şi îngerilor săi” şi la Apocalipsa 12,9, citim despre Satan şi îngerii săi,
demonii.

✓ Autocontemplaţia şi închipuirea ontologică de sine sunt cauzele şi

începutul răului în creaţie. Răul provine din împotrivirea şi despărţirea
liberă a unei părţi dintre îngeri de Dumnezeu.

✓ Lucifer cel mai strălucitor dintre îngeri a considerat în urma creaţiei sale,
că lumina cu care era înconjurat îi este proprie. A dorit să se asemene cu
Dumnezeu şi a sfârşit în întuneric.

✓ Sf. Vasile cel Mare: “Diavolul are răutatea prin alegere, dar firea sa nu
este opusă binelui”.

✓ Folosirea greşită a libertăţii este singura explicaţie care nu leagă răul de

esenţa realităţii create, şi nu stabileşte răul ca fiind un principiu izvorât
din Dumnezeu sau co-etern cu El.

✓ Răul nu are existenţă proprie şi nu este pricinuit de Dumnezeu prin

creaţie, el nu are ipostas şi este o lipsă binelui - Sf. Vasile cel Mare.

✓ Răul nu este nici nefăcut, dar nici creat, ci este un accident asumat de
fiinţele libere create de Dumnezeu cu autodeteminare şi cu capacitatea de
a contesta autoritatea şi iubirea dumnezeiească.

✓ Din taina libertăţii s-a ivit în creaţie răul şi va exista cât timp va exista
creaţia raţională capabilă să nege dumnezeirea lui Dumnezeu.

✓ Existenţa răului în lume vine din negarea existenţei absolute a lui

Dumnezeu şi din respingerea comuniunii libere cu Dumnezeu. Răul în
creaţie a fost amplificat însă de om.

✓ În cazul omului răul capătă o asemenea “consistenţă” încât am putea

spune că nu se poate explica numai din libertatea noastră, ci provine şi din
deprinderi şi din influenţe diavoleşti. Oricum ar fi, răul în lume a ajuns să
fie mai puternic decât puterea omului...El nu mai poate singur să-şi
exprime adeziunea liberă faţă de bine şi rău. Omul nu poate depăşi răul
decât cu ajutorul lui Dumnezeu.

✓ Răul poate fi învins de om în Hristos, şi poate fi întârziat prin resturile de

bine care există în fiinţa umană chiar şi depărtată de Dumnezeu.
✓ În privinţa îngerilor răi răul nu poate fi întârziat, pentru că a devenit “o a
doua lor natură”.

✓ Răul deşi nu reprezintă esenţa realităţii este o existenţă ce vine din

libertatea folosită contra firii a unor fiinţe mai puternice decât omul.

✓ Răul este personal şi suferit de persoane. Personal - pentru că este săvârşit

de persoane, şi suferit de persoane pentru că se îndreaptă spre fiinţele de
condiţie similară. Cel care săvârşeşte răul suferă mai mult decât cel care îl
suferă. Cel care suferă răul are în Hristos taina şi chezăşia mântuirii prin
purtarea Crucii. Răul a fost biruit ca persoană în Hristos. Prin acceptarea
unui rău pentru Hristos, se zădărniceşte puterea nimicitoare a răului şi se
face în Hristos pricină de putere înmulţită. Cu cât suferi în Hristos mai
mult pe nedrept, cu atât eşti mai puternic.

✓ Originea răului stă în decizia liberă de a se rupe şi de a contesta existenţa

de sine a lui Dumnezeu.

✓ Există o diferenţă de nuanţă între neant şi rău - neantul este non-existenţa,

al doilea este răul ca existenţa deficitară, coruptă, parazitată de nefiinţă.

✓ Înainte de a exista lumea nu se putea vorbi de rău, ci de nefiinţă, nu ca

principiu şi categorie existenţială, ci ca neant pur.

✓ Răul va exista veşnic pentru că existenţa pe cate o parazitează este

veşnică. Fiind creată din nefiinţă prin participare la Fiinţă, existenţa creată
este sortită veşniciei.

✓ Aşadar răul apare prin voinţa îngerului care şi-a modelat prin libertate
propria stare nefericită în stare compusă din existenţă şi neant ca nefiinţă,
decăzând din simplitatea existenţei pure create de Dumnezeu.

✓ Diavolul nu a fost supus unui principiu rău absolut, existent înainte de el,
fiind ispitit să cadă aşa cum a fost omul, ci fiind putere netrupească
înţelegătoare a căzut de sine în existenţă nefericită. Pentru că nu au avut
trupuri care să-i constrângă la aceasta, alegerea lor fiind un act pur de
voinţă starea lor este ireversibilă.

✓ Ei fiind minţi pure nu se pot întoarce din actele lor de voinţă, care îi
modelează într-o singură direcţie sau spre contemplarea Luminii
dumnezeieşti sau spre încercarea de cuprindere a nefiinţei.
✓ Îngerul căzut a crezut ca îşi poate face nefiinţa proprie astfel încât să se
asemene ca principiu ontologic cu Dumnezeu.

✓ Ar fi vrut să fie un alt dumnezeu prin ceea ce de fapt nu există -neantul.

Este condamnat astfel să existe ca fiinţă creată pentru veşnicie pe de o
parte, iar pe de altă parte să fiinţeze nesfârşit din perspectiva iluzorie a
nefiinţei pe care doreşte să o stăpânească. Cum nefiinţa nu există, iar el
există veşnic, atunci acesta va fiinţa veşnic căutând viaţa din neant.

✓ Cădera îngerilor răi este ireversibilă, întrucât răul comis de aceștia a fost
un rău conștient, premeditat, aprobat de voința lor pervertită. Și acesta
deoarece gândirea îngerilor este intuitivă, iar nu discursivă ca gândirea
oamenilor. Îngerii au pururea în fața lor urmările posibile ale proprilor lor
fapte; binele și răul sunt cât se poate de clare în mintea lor.

✓ Urmările căderii îngerilor sunt grave şi definitive: întunecarea minții,

pervertirea minții, întărirea în rău, și mai presus de toate moartea
spirituală.

✓ Răul odată instaurat şi-a făcut un scop din a înmulţi răul şi a distruge
creația lui Dumnezeu.

✓ Începutul propriu-zis al răului în creație are loc prin căderea lui Adam.
Diavolul ”în chip viclean a vârât răutatea în sufletul omului, reușind pe
această cale să stingă și să slăbească puterea binefacerii dumnezeiești a
harului, în locul lui sălășluindu-se contrariul. Iar contrariul vieții este
moartea” Sf. Grigore de Nyssa.

✓ Răul nu exista de la început, nu este o substanță necreată, sau nu își avea

sediul în materie. Prin Adam a intrat răul în lume în toată cuprinderea ei,
pentru că Adam era încununarea creaţiei şi spirituale şi materiale.

✓ Astfel răul prin intermediul materiei exprimat în patimi, produce o slăbire

a caracterului de persoană şi o accentuare a caracterului de natură.

2. Puterea şi slăbiciunea răului, sau a duhurilor care susţin răul

✓ Răul nu este numai o exprimare arbitrară a libertăţii fiinţelor create, ci

este în urma căderii îngerilor o existenţă personală.

✓ Slăbiciunea răului vine din aceea că el nu va putea fi natură de sine

niciodată. El va parazita în veşnicie firea cea bună a existenţelor create
 fără să o cuprindă în întregime niciodată. Firea celor create este de origine
divină şi nu cunoaşte sfârşit.

✓ Răul va fi în veşnicie non-existenţa care parazitează existenţa.

✓ Puterea răului vine din faptul că diavolul în comparaţie cu omul este duh,
iar slăbiciunea din aceea că că nu vieţuiesc conform cu natura lor şi că
diavolii co-există pentru din nevoia de a se chinui unii pe alţii şi a lupta
împotriva celor buni.

✓ Diavolii au slăbită existenţa lor, firea fiind diminuată spre non-existenţă.

Ei nu îşi mai folosesc resursele fireşti pentru a zidi şi a sluji, ci pentru a se
afirma pe sine în izolare.

✓ Diavolul se identifică cu răutatea şi face răul cu toată voinţa, ceea ce îi

oferă o mare putere în actele sale, dar nu poate pătrunde şi lucra fără
acordul liber al omului.

✓ Diavolul poate lucra asupra omului numai prin îngăduinţa lui Dumnezeu
(Iov 1, 12) şi poate fi învins prin puterea lui Hristos, care l-a biruit
definitiv prin moartea Sa nedreaptă pe Cruce.

✓ Apostolul Pavel ne descoperă faptul că Anticrist va fi biruit veşnic prin

suflarea gurii Sale şi-l va nimici cu strălucirea venirii Sale(II Tes. 2, 7-9).
Cu toate acestea puterea diavolui în comparaţie cu a omului este foarte
mare.

✓ Chiar şi în aceste condiţii diavolul nu poate să-l ispitească pe om mai

presus de puterile sale (I Cor. 10, 13).

3. Motivul căderii unei părţi dintre îngeri

✓ Motivul esenţial pentru căderea diavolului a fost ieşirea din adevăr şi

pierderea legăturii cu Dumnezeu: El, de la început, a fost ucigător de
oameni şi nu a stat întru adevăr, pentru că nu este adevăr întru el. Când
grăieşte minciuna, grăieşte dintru ale sale, căci este mincinos şi tatăl
minciunii” (In 8, 44).

✓ Concepţia potrivit căreia diavolul nu ar fi avut parte de mila şi înţelegerea

lui Dumnezeu nu este întemeiată. Îngerul de lumină nu a căzut din ceruri
pentru că nu a ascultat de porunca lui Dumnezeu, ci pentru că a ieşit din
raţiunea sa de a fi şi a schimbat irevocabil prin voinţă liberă contemplaţia
 chipului lui Dumnezeu pe care trebuia să şi-l facă propriu prin asemănare,
cu „contemplaţia” existeneţei sale limitate şi a neantului spre care şi-a
orientat existenţa sa.

✓ Motivul principal al căderii îngerilor este mândria. Sf. Ap. Pavel spune
despre diavol că trufindu-se pentru darurile lui a căzut în osândă (I Tim 3,
6).

✓ Au căzut din gândirea cerească, iar cerul nu i-a mai ţinut: „Se numesc
diavoli nu pentru că aşa au fost creaţi, întrucât Dumnezeu n-a creat nimic
rău, ci pentru că ei au fost creaţi buni, dar au căzut din gândirea cea
cerească” Sf. Atanasie cel Mare

✓ Unii din îngeri au vrut să fie independenţi de Dumnezeu, au vrut să

dobândească prin esenţă mai mult decât ce sunt prin creaţie: „Primul
purtător de lumină a fost împodobit cu slavă deosebită, şi s-a îngâmfat
râvnind la demnitatea împărătească a marelui Dumnezeu. ...şi voind să
fie dumnezeu îngerul a devenit întuneric...” Sf. Grigorie Teologul

✓ Ei au voit să devină dumnezei şi izvor al existenţei în chip autonom.

✓ Există setea de viaţă şi deplinătate de natură în îngeri şi oameni. Această

sete Dumnezeu a dorit să o adape prin comuniune şi iubire, însă duhurile
rele au voit să-şi satisfacă această sete în afara lui Dumnezeu. În aceasta
constă forţa pozitivă a răului şi slăbiciunea lui (D. Stăniloae).

✓ Aşadar, iadul constă în forţa pozitivă sădită în firea făpturilor de a căuta

viaţa, dar din căutarea vieţii în afara lui Dumnezeu.

✓ Îngerii căzuţi îşi reînoiesc veşnic din ividie şi ură prin această forţă a firii
dorinţa de a fiinţa prin ei înşişi.

✓ Diavolul nu se poate mântui pentru că nu se poate pocăi, având voinţa

irevesibil coruptă: „Primul vinovat pentru păcat şi tatăl răutăţii este
diavolul...El nu a păcătuit că a primit prin natură aplecarea spre păcat, ci
el a fost făcut bun şi a devenit diavol după propria sa voinţă”. Sf. Chiril
al Ierusalimului

✓ Astfel, răutatea a devenit fiinţială într-un acces disperat al diavolului de

„omorâre a lui Dumnezeu”.
 ✓ Existenţa demonilor este o moarte activă. Prin această moarte se întinde
peste lume, acolo unde diavolul lucrează şi este acceptat, inconsistenţa şi
chinul lor existenţial (D. Stăniloae). Diavolul împrăştie peste lume
singurătatea conştientă.

✓ Însuşirea principală a diavolului şi a îngerilor săi este împotrivirea faţă de

Dumnezeu şi faptul că se cred dumnezei:...Diavolul prin libertatea de sine
stăpânitoare s-a întros de la starea naturală la o stare contra naturii
răzvrătindu-se împotriva lui Dumnezeu şi fiind instigator al acestei
revolte şi între celelalte făpturi...Sf. Ioan Damaschin

4. Contribuţia demonilor la căderea oamenilor şi războiul lor

continuu împotriva acestora

✓ Referatul Bibliei ne prezintă influenţa şi lucrarea vicleană a diavolului la

momentul căderii omului. Acesta l-a ispitit pe om şi continuă să-l
ispitească îndemnându-l să se rupă de Dumnezeu. Ispita cea mare a
omului este îndrumarea pe calea amăgitoare a îndumnezeirii de sine.

✓ Omul cade şi creația reacționează şi se preschimbă solidar deodată cu

omul. Însă pedeapsa creației la adresa omului a fost transformată de
Dumnezeu în leac împotriva păcatului. Prin natura neprietenoasă şi
hainele de piele, prin nașterea biologică, Dumnezeu rânduieşte omului
participarea la o creație continuă.

✓ Pentru că omul nu a fost el însuşi cauza căderii, Dumnezeu i-a rânduit

iconomia mânturii. Pentru acest motiv diavolul, din ură şi invidie, caută să
piardă şi nimicească orice om care apare în istoria mântuirii.

✓ În Apocalipsă se vorbeşte de o femeie însărcinată care este urmărită de o

fiară pentru a fi ucisă. În final aceasta este izbăvită de Dumnezeu, iar
Satana este înfrânt (Ap. 12, 1-2). Dar până la victoria finală împotriva
duhurilor necurate, lumea întreagă este într-un fel stăpânită de Satan.

✓ Până la lupta finală la a doua venire a lui Hristos suntem asaltaţi de

”împărăța întunericului„ şi de lucrările diavolului care este numit
„cosmocrator”- stăpânitor sau prinț al lumii (Mt. 12,26)
✓ Omul este de la naştere este implicat într-un război nevăzut cu duhurile
întunericului. Demonii duc o luptă continuă pe tărâm spiritual cu oamenii
pentru ai atrage în prăpastia păcatului și a depărtării de Dumnezeu.

✓ Îngerii răi sunt, deci, ființe spirituale reale care se opun în mod vădit
urcușului nostru duhovnicesc. Puterea demonilor asupa omului este
limitată, pentru că aceştia nu pot cunoaște gândurile oamenilor. Ei pot
doar să sădească în mintea acestora dispoziții păcătoase care se activează
doar în urma alegerii libere a omului.

✓ Diavolul doreşte ca în urma acestu război să atragă pe cât mai mulţi

asupra sa, pentru a face o alianţă împotriva lui Dumnezeu şi pentru ca la
judeacata cea de obşte să-L arate pe Dumnezeu slab, neputincios şi
nedrept.

✓ Războiul diavolului împotriva noastră provine: din pizma diavolului care

nu a suportat ca omul să poată ajunge la treapta îngerilor prin popăşire
(Sf. Vasile cel Mare).

✓ Diavolul este pricina căderii oamenilor: „Dumnezeu nu i-a făcut răi după
natură nici pe îngeri, nici pe oameni. Pentru că Dumnezeu a făcut totul,
iar diavolul a devenit cauza căderii sale şi a celorlalţi. Pentru aceasta
Sfânta Scriptură îi numeşte pe cei ce rămân în starea de apostazie, fii ai
diavolului” Sf. Irineu de Lyon

✓ Dumnezeu se foloseşte de răutatea oamenilor pentru a lucra în sufletele

noastre taina mântuirii şi a sfinţeniei.

✓ Omul este urmărit toată viaţa sa de un demon: „Orice om este însoţit de

un demon, care cu toate mijloacele încearcă să-i pângărească sufletul
lui” Sf. Ioan Casian

✓ Demonii descumpănesc oamenii prin diferite viclenii sau chiar preziceri

viitoare care se adeveresc: „...Pătrunzând întâmplările depărtate, demonii
uneori prorocesc, iar alteori doar ghicesc, şi de aceea foarte des mint. Nu
trebuie să ne încredem în ei, chiar dacă deseori vorbesc şi adevărul” Sf.
Ioan Damaschin
5. Lucrarea duhurilor rele în lume

✓ Duhurile rele sunt departe de Dumnezeu şi aproape de oameni,

având o influenţă puternică asupra lor. Ei sunt sesizaţi atât de
oamenii răi, cât şi de cei progresaţi duhovniceşte.

✓ Demonii sunt pricina tuturor viciilor şi patimilor omeneşti. Ei îl

hulesc pe Dumnezeu şi corup sufletele oamenilor. Patimile au în
spatele lor un demon iniţiator: „...Toate răutăţile au fost născocite
de demoni şi chiar dacă le este permis să-i ispitească pe oameni,
totuşi ei nu pot obliga pe nimeni...” Sf. Ioan Damaschin

✓ Dumnezeu deşi permite diavolului să răspândească răutatea în

lume, nu îi permite s-o sporească şi s-o statornicească definitiv.

✓ Cea mai puternică lucrare a diavolului este vicierea şi

înfrumuseţarea artificială a realităţii. Aparenţele aşezate pe
suprafaţa lucrurilor şi a persoanelor, în apă, foc, bani, chipuri de
bărbaţi şi femei, au rol ademenitor şi amăgitor.

✓ Diavolul prin viclenie intră în discuţie cu noi fără ca noi să sesizăm,

şi ne conduce spre împlinirea răului, omul având conştinţa unui
lucru binefăcut.

✓ Toată această lucrare se produce întâi în imaginaţie. Apoi lucrarea

diavolului este de a introduce aceste imagini cu chipuri şi culori, în
sufletul şi inima omului.

✓ Diavolul aplică tactica furnico-leului. Se prezintă la început ca o

furnică, şi apoi ca un leu care nu îţi lasă nici o şansă de
supravieţuire.

✓ Faţa ademenitoare a lucrării diavolului este plăcerea, prin care pune

stăpânire pe suflet.

✓ Desăvârşirea noastră trece prin lupta cu diavolul şi lucrările lui.