Mai jos un 

Extras din vol. “Războiul creştinilor cu diavolii” – Părintele

Daniel de la Rarău:
"CAPITOLUL I
Invătătura despre duhurile diavolesti, după Sfânta Scriptură si Sfânta
Traditie
1.3.1 […] Din Sfânta Scriptură aflăm că demonii au aceleasi puteri pe
care le are si omul: văz, auz, miros, pipăit, pot vorbi si pot fi muti si surzi.
Insusi Domnul Iisus l-a numit pe demon – mut si surd (Marcu 9,25).
In cartea Sfântului Prooroc Daniel aflăm cum îngerul l-a adus pe proorocul
Avacum într-un loc îndepărtat, ca acesta să dea hrană proorocului Daniel,
care se afla în groapa cu lei (Dan 4). Dar si diavolii au capacitatea de a se
deplasa rapid în spatiu, de a “teleporta” materia, cât si pe oameni.
In Sfânta Evanghelie de la Matei aflăm că diavolul, ispitindu-l pe Domnul Iisus
Hristos, L-a dus în Sfânta Cetate si L-a pus pe aripa templului. După aceea, l-
a dus pe un munte foarte înalt (Mt. 4,11-1).

In viata Sfântului Ioan, Arhiepiscopul Novgorodului, se descrie călătoria pe

care a făcut-o pe un diavol, de la Novgorod la Ierusalim si înapoi timp de 3
ore. Este o dovadă că viteza demonului este mare, dar nu infinită
(instantanee).
Demonii, asemenea îngerilor, au capacitatea să facă schimbări uimitoare în
lumea materială. In cartea lui Iov (1,13-19) citim cum focul, trimis din cer de
diavol, a aprins si a ars turmele de oi si pe păstori. Tot aici aflăm că, în urma
actiunii unui duh necurat, a venit un vânt puternic si a prăbusit casa în care
se adunaseră fii si fiicele lui Iov si care au murit. In cartea lui Tobit se descrie
un demon pe nume Asmodeu, care a ucis pe cei sapte bărbati cu care fusese
măritată, rând pe rând, Sara (Tobit 3,8).
Actiunea duhurilor asupra materiei, ca si alte multe însusiri ale îngerilor, sunt
descrise în Cartea Judecătorilor (6,21). Ingerul s-a arătat viitorului judecător
izraelit Ghedeon si când acesta i-a pregătit darul, “îngerul Domnului,
întinzându-si vârful toiagului ce-l avea în mână, s-a atins de carne si de azime
si a iesit foc din piatră si a mistuit carnea si azimile; îngerul Domnului s-a făcut
nevăzut de la ochii lui” (Jud. 6,21).
Observăm că duhurile imateriale au fost create de la început dintr-o
substantă mai subtilă decât omul si au fost înzestrate de la început cu forte
care le îngăduie să exercite o influentă puternică asupra lumii materiale. In
afară de acestea ele au cunostinte foarte mari despre organizarea materiei si
legile lumii materiale si stăpânesc mijloace care le dau posibilitatea să
influenteze legile lumii materiale. Dar aceste puteri care le posedă duhuriie
imateriale rele, demonii, dezorganizează si distrug.
1.4. Unde se află duhurile necurate?
Demonii se găsesc în văzduh, adică în spatiul de sub cer, pe suprafata
pământului si în iad. “Intinderea dintre cer si pământ, tot abisul pe care îl
vedem cu ochii, văzduhul, pământul, servesc drept sălăsluire duhurilor
necurate, alungate din Cer”  (Sf. Ignatie Brianceaninov).
In Cartea lui Iov, satana este înfătisat ca rătăcind pe întinderea nemărginită a
pământului. El cutreieră pământul “dând târcoale, chinuit fiind de o ură
neîncetată fată de neamul omenesc”(Iov 1,7).

Sfântul Apostol Pavel numeste pe demoni “duhurile răutătii, care sunt în

văzduhuri”  (Efes 6,12), iar pe căpetenia lor “stăpânul văzduhului” (Efes. 2,2).
Demonii pot reprezenta sursa diferitelor boli si suferinte, deci pot intra în
oameni si animale pentru a le chinui (Luca 8,33; 13,16).
Demonii trăiesc în ape, iar acest lucru îl stim din învătătura Bisericii Ortodoxe,
care în rugăciunile sale de sfintire a apei roagă pe Dumnezeu să curete apa
de posibila prezentă acolo a duhurilor necurate.
Părintele Serafim Rose, vorbind despre locurile propriu-zise ale Raiului si ale
Iadului, spune că aceste locuri se găsesc în afara coordonatelor sistemului
nostru spatio-temporal. Deci sufletele oamenilor din Rai sau Iad se află într-
un spatiu de o altă natură, care începe nemijlocit de aici, dar se întinde ca si
cum ar fi în altă dimensiune.
In timpurile noastre, satana, căpetenia demonilor, se află în Iad. Sf. Prooroc
Isaia a prevestit acest sălas al satanei: “Si acum tu cobori în Iad, în cele mai
de jos ale pământului”(Is. 4,15). Cele prezise s-au împlinit odată cu venirea
Domnului nostru Iisus Hristos pe pământ, care l-a legat pe satana pentru
toată perioada dintre cele două veniri pe pământ ale Sale: “l-a aruncat în
adânc si l-a închis si a pecetluit deasupra lui” (Apoc. 20,3). Inainte de cea de
a doua venire a Domnului Iisus Hristos pe pământ: “Satana va fi dezlegat din
închisoarea lui (din lad) si va iesi să amăgească neamurile, care sunt în cele 4
unghiuri ale pământului”  (Apoc. 20,7).
Din vietile Sfintilor aflăm că mai marele demonilor se află în Iad,
iar la suprafata pământului si în văzduh se află diavolii condusi de căpeteniile
lor, adică de duhurile necurate, din clanurile superioare. Demonii coboară în
Iad pentru a-l informa pe satana asupra celor săvârsite de ei si asupra a tot
ceea ce se petrece pe pământ si pentru a primi noi porunci si instructiuni
de la stăpânul lor.
După căderea lui Adam si a Evei din Rai, mintea omenească a pierdut
harul lui Dumnezeu, care o apăra de duhurile necurate. Diavolii au
astfel puterea de a intra în mintea omului si de a-i insufla gânduri
păcătoase. Demonii pot să intre în oameni cu toată esenta lor volatilă.
Demonul care intră în acest fel în om nu se amestecă cu sufletul, ci trăieste în
trupul oamului, posedând în chip fortat sufletul si trupul. Datorită
imaterialitătii si subtilitătii lor, demonii pot intra într-un număr foarte mare în
om (Luca 8,30).

Sfântul Grigorie Teologul spune că: “Diavolul nu poate pune stăpânire pe noi

în întregime, prin nici un fel de mijloace. Dacă stăpâneste puternic unii
oameni, acest lucru se datorează faptului că acestia s-au lăsat stăpâniti de ei,
de voie bună, fără să se împotrivească” (Iacob 4,7). Deci instalarea directă a
duhului necurat în om se face numai cu îngăduinta lui Dumnezeu, constituind
adesea urmarea vietii desfrânate si usuratice a celui păcătos.
Sunt însă si cazuri în care oamenii de bună voie se leapădă de Hristos si în
cadrul unor rituale demonice primesc pe diavoli (satanistii, masonii, New
Age…). In alte situatii, Dumnezeu îngăduie diavolilor să se sălăsluiască si să
lupte pe oameni, pentru ca acestia să se roage mai mult si din cauza
suferintelor să nu mai păcătuiască. De remarcat este si faptul că cel mai des
se întâlneste nu instalarea diavolului în om (îndrăcirea), ci posedarea omului
de diavol, prin subordonarea sufletului său vointei demonice. Drept exemplu
ne poate servi Iuda. Cuvintele Sfintei Evanghelii că a intrat satana în Iuda nu
se interpretează că Iuda s-ar fi îndrăcit. Sfântul Apostol Ioan spune că: 1.
Satana a pătruns mai întâi în sufletul ucenicului, datorită lăcomiei acestuia de
bani (In. 12,6); 2. După aceasta a pus stăpânire pe inima lui (Ioan 13,2); 3.
In cele din urmă a intrat satana desăvârsit în el (Ioan 13,27).
Aici avem un exemplu grăitor de posedare treptată de către diavol a sufletului
păcătos, datorită pasiunii crescânde a acestuia pentru bani, băutură,
desfrânare si celelalte păcate. Duhul necurat se poate înfătisa sub chip
prefăcut, întinzând o cursă sau alta. El reprezintă fie răul evident, fie că se
transformă în înger luminos, luând chipul binelui si cucerind astfel mintile
noastre.
Prea bunul Dumnezeu nu îngăduie diavolilor ca să lupte pe oameni peste
puterile lor, ci în aceste lupte îi dă omului putere ca să poată birui.
Dumnezeul si Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Care este întemeietorul
virtutilor, dă putere crestinilor care se luptă cu diavolii si în acelasi timp
smereste mânia înversunată a duhurilor necurate, care, fără îngăduinta lui
Dumnezeu, nu pot ispiti pe oameni (Iov. 1,12). In lupta cu oamenii, diavolul
încearcă să influenteze trupul, simturile, vointa si imaginatia. Dar cum
actionează duhurile necurate asupra trupului omenesc? S-a văzut limpede că
demonii, cu îngăduinta lui Dumnezeu, pot să ucidă pe oameni sau să abată
asupra lor diferite boli si să intre în ei, adică să le stăpânească trupul (Iov
1,13-19).
1.5. Cum ispitesc diavolii pe oameni
Diavolii si-au dezlăntuit toată mânia lor asupra oamenilor care sunt creati
după chipul lui Dumnezeu, plămada mâinilor Sale. Toate eforturile lor sunt
îndreptate pentru a duce cât mai multe suflete omenesti în Iad. Iar pentru
aceasta se folosesc de toate experientele, cunostintele si fortele lor.
Diavolul, amăgind pe Adam prin Eva, a făcut să li se ia slava cu care
Dumnezeu îi acoperea. Si, astfel, Adam s-a văzut gol (trupeste) cu toată
urâtenia lui, pe care mai înainte nu o vedea, întrucât cugetul lui se desfăta de
frumusetile cele ceresti. De fapt, după căderea sa din har, cugetările lui s-au
făcut pământesti si tindeau în jos, iar cugetul lui simplu si bun s-a amestecat
cu acel cuget trupesc al păcatului. De atunci, în jurul inimii omului roteste
acoperământul întunericului, adică focul duhului lumesc, care nu lasă mintea
să creadă sau să iubească pe Dumnezeu si nici să împlinească voia Lui
Sfântă.
Crestinul are libertatea si Puterea Harului Dumnezeiesc de a se elibera de sub
dominatia diavolului (1 Corinteni 10,13). Sfântul Diadoh al Foticeii
spune:  “Din Dumezeiestile Scripturi si din însăsi simtirea mintii aflăm că
înainte de Sfântul Botez, Harul lui Dumnezeu îndeamnă sufletul spre fapte
bune din afară, iar satana foieste în adâncurile inimii, ascuns în
gânduri” (Psalm 63,6-7).
In momentul în care ne-am renăscut prin Sfântul Botez, diavolul lucrează din
afară, iar harul lui Dumnezeu, din inimă. In inima omului se săvârseste
războiul satanei, care fiind nevăzut nu-l simt cei mai multi crestini. Prin
Sfântul Botez diavolul este scos afară din suflet, dar i se îngăduie să lucreze
asupra lui prin trup.
Când Harul Dumnezeiesc părăseste pe om, diavolii foiesc ca niste serpi în
adâncul inimii, neîngăduind deloc sufletului să caute spre dorinta binelui. Iar
când, prin rugăciune, Harul lui Dumnezeu pătrunde în minte, diavolii se
strecoară ca niste nori întunecosi prin portile inimii, spre patimile păcatului.
Deci, după Botezul crestin, diavolii petrec împrejurul inimii crestinului, lucru
pe care vrăjmasii mântuirii noastre nu vor să fie stiut de oameni, ca nu
cumva să se întrarmeze împotriva lor cu postul, rugăciunea si Sfintele Taine.
Astfel, diavolul rămânând în exterior seduce pe om cu mândria, slava desartă
si mai ales cu senzualitatea, cu îngăduinta lui Dumnezeu, care pune
astfel la încercare virtutile oamenilor. Astfel diavolul, prin libertatea pe care o
are de la Dumnezeu, împlineste o mare iconomie (Simeon Metafrastul,
Filocalia vol. 6,p.315).
Există, în cei care se îndulcesc cu patimile, simtirea unei iubiri pătimase a
trupurilor si un duh necurat diavolesc sălăsluit în însăsi simtirea celui luptat
de desfrânare. Acesta simte arderea dureroasă a trupului, ca si cum ar fi într-
un cuptor de foc. Acest lucru îl face să nu se teamă de Dumnezeu, să
dispretuiască aducerea aminte de chinurile Iadului, să fie nepăsător fată de
Biserică si rugăciune. Ajunge astfel ca un iesit din minti si din sine si ametit
de pofta desfrânării. Persoanele care îsi imaginează si visează des că
fac păcatul desfrânării pot ajunge după o perioadă de timp să
desfrâneze cu diavolii. Sunt si femei care trimit diavolii
desfrânării la bărbati, în timp ce acestia dorm, pentru a-i stârni spre
desfrânare.

Mântuitorul nostru Iisus Hristos ne spune: “Când duhul necurat iese din

om (prin Sfântul Botfez, Sfânta Impărtăsanie si celelalte Sfinte Taine) umblă
prin locuri fără de apă, căutând odihnă… Dacă însă crestinul face din nou
păcate de moarte, el răstigneste a doua oară pe Mântuitorul nostru Iisus
Hristos (Evr. 6,4-6) care se află în inima sa de la Dumnezeiescul Botez”
(Galateni 3,27). Duhul necurat, neaflând odihnă, zice: “Mă voi
întoarce la casa mea (inima omului, de unde a fost izgonit). Si venind o află
măturată si împodobită. Atunci merge si ia cu el alte sapte duhuri, mai rele
decât el si, intrând, locuieste acolo. Si se fac cele de pe urmă ale omului
acestuia, mai rele decât cele dintâi”  (Matei 12,45).
Si astfel devine crestinul îndrăcit, chinuit de diavoli, făcând păcate din ce în
ce mai mari (betie, desfrânare, hulă, avorturi…).
1.6. Din gândurile diavolesti
Toată lupta Bisericii si, deci, a crestinilor este lupta cu diavolii, fiindcă ei sunt
izvorul a toată răutatea si mai ales cei care fac răul. Diavolul numai ne
ispiteste, el nu are nici o putere de a ne face rău, cât trăim în această viată
pământească. Diavolii au atâta putere asupra noastră, câtă le dăm noi.
După căderea lui Adam si a Evei din Rai si pierderea comuniunii harice cu
Dumnezeu, diavolii pot să vorbească sufletului omenesc prin gândurile
păcătoase. Demonii ne îndeamnă prin gânduri la păcate, dar nu ne pot obliga
să păcătuim. Au puterea de a ne însela, de a ne duce în eroare prin gândurile
pe care ni le insuflă.
Satana pierzând, prin mândrie si blestem, constiinta dumnezeiască a ajuns
nestiutor. De aceea, nu poate sti de la sine ce să facă, ci vede ce face
Dumnezeu ca să ne mântuiască si se sileste să facă cele contrare, ca să ne
piardă. Astfel, împotriva proorocilor a ridicat prooroci mincinosi, împotriva
legii – fărădelegea, împotriva virtutilor – patimile si păcatele, împotriva
credintei – necredinta, hula si erezia.
Toti diavolii se luptă să întunece mintea noastră prin pofte, mânie si mândrie
si apoi ne transmit gândurile cele rele si fac pe oameni să săvârsească lucruri
pe care numai cei iesiti din minti le-ar putea face.
Când mintea se luminează de darul Sfântului Duh, oamenii se rusinează de
cele făcute si de ei însisi. De aceea, Sfintii Părinti ne învată să nu actionăm
niciodată când mintea noastră este întunecată de pofte, mânie si mândrie.
Viclenii diavoli ne războiesc cu încercările pe care ni le aduc, îndemnându-ne
fie să spunem, fie să facem ceva necuvenit, iar dacă nu reusesc ne îndeamnă
să aducem multumire plină de mândrie lui Dumnezeu. Viclenii diavoli se pot
retrage pentru o vreme, ca neglijând noi niste patimi mari, pentru
că le socotim mici, să le facem boli de nevindecat. Ei ne silesc fie să
păcătuim, fie să judecăm pe cei care păcătuiesc.
Pe cei ce nu au cunoscut păcatul, viclenii diavoli îi îndeamnă să facă numai o
încercare si apoi să înceteze. Pe cei care au păcătuit, îi războieste cu
amintirea păcatului, pentru a cădea iarăsi. Diavolul slavei desarte poate
transmite unui frate gânduri pe care să le descopere apoi altui frate, iar
acesta să spună apoi fratelui cele ce sunt în inima lui, crezând că este văzător
cu duhul (diavolesc).
Demonii stiind că oamenii iubesc adevărul, se îmbracă în haina dreptătii si
astfel toarnă prin gânduri otravă în sufletul lor. Astfel a înselat satana pe Eva,
spunându-i cuvinte ce nu erau ale lui, ci ale lui Dumnezeu, dar amestecându-
le cu minciuna (Facerea 13,1).
Satana se străduieste să ne facă să credem că tot ce ne învată el este
bine. Ne sopteste la ureche: “Nu vezi că ai dreptate? Te-a jignit!
Răzbună-te.” De multe ori diavolul ia chipul celui cu care te-ai certat,
făcându-te să te lupti cu el, în imaginatia ta. Astfel, îti întăreste prin
sugestie si energie vointa (Psalm 62,4) si de cele mai multe ori nu-ti poti
stăpâni mânia si ura când te întâlnesti cu persoana cu care te-ai
certat si te răzbuni.
Diavolul mândriei înaltă pe om până la Cer si de acolo îl aruncă în fundul
Iadului. Istoria mândriei omenesti se rezumă la diversele moduri în care
oamenii s-au lăudat cu lucrările lui Dumnezeu si s-au pus în locul Lui.
Vicleanul diavol învată pe oameni să mintă cu gândul, cu cuvântul si cu felul
lor de viată. De multe ori cei aflati sub inspiratia lui nu-si dau seama că mint
si că sunt condusi de diavoli. Si mai grav este când astfel de oameni sunt
investiti cu functii politice si sociale.
Există diavoli necurati care ne sfătuiesc nu numai să facem păcate, ci să
facem părtasi si pe altii la săvârsirea răului, ca să ne pricinuiască o si mai
mare osândă. Multi oameni se bucură când îsi asociază si pe alti
oameni la păcatele lor. Parcă le justifică, le micsorează si le dă curaj.
Ispititorul diavol caută să transforme puterile sufletesti cu care ne-a înzestrat
Dumnezeu în puteri distrugătoare pentru suflet. Astfel, puterea seminală care
se află în noi pentru nasterea de prunci, diavolii ne-o schimbă spre
desfrânare. Puterea mânioasă pe care o avem pentru a munci si a ne lupta
sufleteste cu diavolii ne-o schimba spre ura si distrugerea aproapelui.
In momentele de mânie, pentru a ne lupta cu diavolii si nu cu
oamenii, trebuie să spunem rugăciuni scurte, puternice si dese, cu
gândul: “Doamne Iisuse Hdstoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-mă”;
“Prea Sfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieste-ne pe noi!” Sfintii
Părinti spun că atunci când suntem mâniosi, dacă ne certăm cu oamenii vom
petrece în pace cu diavolii, iar dacă ne vom lupta cu diavolii prin rugăciune,
împotrivire si smerenie, vom fi în pace cu oamenii.
Avem în noi puterea râvnitoare spre virtute, dar potrivnicul diavol ne
îndeamnă să râvnim păcatele. Avem în noi poftirea slavei ceresti, dar
vrăjmasul diavol ne-o schimbă spre poftirea acestei lumi păcătoase. Avem în
noi bucuria pentru Domnul si faptele cele mântuitoare, dar dusmanul diavol o
transformă în bucuria si plăcerea păcatelor.
Traditia noastră crestină spune că diavolul dispune de multe posibilităti de
înselare: cu cel inteligent face pe înteleptul, cu cel mai putin întelept face pe
prostul. Poate să ne captiveze sub influenta citirii unei cărti scrise sub
inspiratia lui. Fiind duh, lucrează asupra mintii noastre, soptind: “Nu asculta
de duhovnic, nu te spovedi, nu te sfătui cu altii, să nu mergi laBiserică…”
Este un sfătuitor care ne asigură întotdeauna că ne vrea binele. Ne
stimulează plăcerile lumesti si ale păcatelor, ale celor care se obtin prin
muncă necinstită si înselăciune. Printre altele ne prezintă răul sub chipul
binelui. Chiar atunci când ne îndeamnă la bine, o face cu scopuri rele.
Vicleanul diavol jubilează numai atunci când înseală pe cineva, când oamenii
iau de bun si adevărat ceea ce este fals si minciună. Multora, suprafata
faptei li se pare bună. Naivii se înduiosează. Face si bine, dar
aranjează să iasă rău. Te îndeamnă să mănânci peste măsură ca să te
îmbolnăvesti, îti spune să bei ca să te îmbeti, îti atâtă drepturile ca să-ti pierzi
măsura si să te răzbuni, îti sopteste la ureche ce spun altii despre tine pentru
a-ti dezlăntui ura, te îmbie la logică pentru a-ti stimula încăpătânarea.
Ii place să convingă, când înseală. Din gura lui argumentele curg în
cascadă. Când se retrage, o face pentru a ne distrage atentia si a-si schimba
tactica. Pe cel care trăieste în robia păcatelor, vrăjmasul diavol se sileste să-i
steargâ orice gând bun care l-ar aduce la pocăintă. Cu uneltiri dinainte
pregătite si cu prilejurile pe care le are, îl face să cadă în aceleasi păcate sau
în păca-te mai mari.
Pe cei care îsi dau seama de viata păcătoasă pe care o trăiesc si vor s-o
schimbe, demonul îi amăgeste cu această armă: “Nu te îndrepta astăzi, ci
lasă pe mâine spovedania. Ai să te spovedesti în postul celălalt. Doar nu ai să
mori astăzi”.
Nu lăsati pe mâine îndreptarea voastră, pentru că nu stiti clipa când veti
pleca din această lume. Pe cei care sunt râvnitori, diavolul îi pune să facă
nevointă peste măsură, aruncându-i în păcatul mândriei. Celui bolnav, care
suferă cu multumire boala lui, îi spune câte fapte bune ar fi putut face dacă
ar fi fost sănătos si prin aceste cugete îl face pe crestin să-si piardă răbdarea
si chiar să cârtească împotriva lui Dumnezeu, pentru boala sa.
De cele mai multe ori diavolul ne aduce argumente din Sfânta Scriptură
pentru a păcătui. Diavolul este cel care împarte, cel care dezbină, cel care
pune să se lupte om cu om, confesiuni religioase, grupări etnice, partide
politice, armate cu armate.
Demonii sunt cei care organizează, prin gândurile insuflate,
împotrivirea părtilor una cu alta, din diferite motive. Acesta este rolul
lui principal. Din dorintă de răzbunare împotriva lui Dumnezeu, caută
să ne piardă si pe noi oamenii. Pe cei ce sunt în lume si sunt aproape de
materiile patimilor, diavolii îi luptă cu războiul lucrurilor. Iar pe cei aflati în
pustie, datorită raritătii lucrurilor, diavolii caută să-i surpe cu gândurile.
Vrăjmasul omului, ocrotitorul curviei, spune că Dumnezeu este iubitor de
oameni si dă iertare pentru patima aceasta, ca una ce este naturală si
necesară. După ce am săvârsit fapta, ne scufundă în deznădejde, spunându-
ne că Dumnezeu este drept judecător si fără de milă.
Un alt scop al lor este să ne murdărească în stare de veghe, prin aducerea
aminte de visele desfrânate. De multe ori diavolii se asează în stomac si nu
lasă pe om să se sature, chiar dacă ar mânca tot Egiptul si ar bea tot Nilul
(Sfântul Ioan Scărarul).
Cel mai mult se străduiesc diavolii, duminica si în timpul sărbătorilor
religioase, să facă pe crestini ca să nu meargă la Sfânta Biserică. De cu seară
îi pune să meargă la petreceri, să se uite la filme pornografice, să aibă
legături trupesti, iar dimineata, când se trezesc cu sufletul si trupul pline de
desfrânare, le dă dureri de cap si oboseală ca să nu poată merge la Biserică.
Pe unii îi pune să facă mâncare, să plece la cumpărături, la meci sau să se
închine la televizor. Pe cei care prăznuiesc ziua onomastică îi
conduce la cârciumă, ca să se îmbete, apoi îi pune la ceartă si omor.
Diavolul sopteste la urechea bărbatilor să-si tundă părul si să-si radă barba,
iar la femei să se fardeze, să-si scurteze fustele, pentru a stâmi în lume
putoarea desfrânării. Femeilor pasionate de lux si de distractii le sopteste să
se îmbrace după modă, mereu cu altfel de haine, să-si cumpere altă mobilă,
altă casă si altă masină. Tot diavolul sopteste la ureche femeii ca să facă
avorturi, spunându-le că fătul avortat nu este om si deci nu au păcate de
moarte.
Necuratii demoni se duc la cei bogati si le împietresc inimile, ca să nu facă
milostenie, si de multe ori îi pune să răpească si putina agoniseală a celor
săraci. Intunecatul diavol te îndeamnă să furi si te acoperă cu acoperământul
lui, spunându-ti că nu te vede nimeni.
Satana sopteste la urechile crestinilor să nu facă cruce când trec pe lângă
Sfânta Biserică. Vrajmasul mântuirii noastre ne dă griji si ocupatii ca să
întârziem la slujbele Sfintei Biserici, să plecăm mai devreme, să nu ne
închinăm la Sfintele Icoane, la Sfintele Moaste, să nu sărutăm mâna
preotului, să nu plătim pomelnice pentru cei vii si pentru cei mutati la cele
vesnice, să stăm de vorbă cu alti credinciosi în timpul slujbei, să vorbim de
rău pe preoti, să clevetim pe aproapele. Blestematul diavol ne împinge
de la spate să facem păcatele, iar după ce le-am făcut, ne stă în fată
cu rusinea, ca să nu le mărturisim la duhovnic. Când păcatul este mare,
ne transmite gânduri de deznădejde si de sinucidere. Când ne spovedim, ne
spune să ascundem păcatele cele mari si să dăm vina pe altii.
Cel mai mult luptă diavolii pe crestini când se roagă. Orice crestin când se
roagă poate observa cu mintea pe diavol, care caută să-l întrerupă,
rătăcindu-i gândurile în toate colturile lumii si la toate păcatele pe care le-a
făcut sau le-ar putea face. Iar altii din cauza păcatelor nu pot spune nici
măcar o scurtă rugăciune si nici să se însemneze cu Sfânta Cruce. Când ne
apropiem de Sfânta împărtăsanie, diavolul ne transmite gânduri de
necredintă, ne spune că ne putem îmbolnăvi împărtăsindu-ne cu aceeasi
lingurită. Dar oare s-a îmbolnăvit cineva când s-a împărtăsit sau a sărutat
Sfintele Icoane?
Diavolul hulei de multe ori batjocoreste pe Dumnezeu si cele ce se săvârsesc
în timpul Sfintei Liturghii. Dar nu sufletul omului rosteste aceste cuvinte, ci
însusi diavolul. Astfel cum ar putea oamenii huli si binecuvânta în acelasi
timp? Satana pune pe oameni să hulească pe Dumnezeu când sunt mâniosi
sau când nu li se împlinesc dorintele. Există si un înainte mergător al
duhurilor necurate, care ne ia în primire îndată ce ne sculăm din somn si ne
întinează primul nostru gând. Când ne trezim, trebuie să ne însemnăm
cu Sfânta Cruce si să ne rugăm. Necuratul diavol are obiceiul să ne
săgeteze cu amintiri urâte si gânduri desfrânate în momentul în care
închidem ochii ca să dormim. Potrivnicul mântuirii noastre ne luptă ca să
nu ne rugăm când ne trezim din somn sau când ne culcăm, înainte si după
masă, sau să nu împlinim tot canonul de rugăciune, post si milostenie. El ne
răpeste stihurile din gură si ne adoarme în timpul rugăciunii.
Potrivnicul diavol sopteste la urechile copiilor să nu asculte de părinti si
educatori, să nu învete, să fugă de la scoală si de acasă, iar în cazul cel mai
grav să se sinucidă (pentru a se răzbuna pe părinti). Vrăjmasul măntuirii
noastre spune celor slabi în credintă să meargă la vrăjitoare, descântătoare si
ghicitoare. Acolo săvârsesc false minuni cu puterea lor diavolească (Iesirea 7,
8, 9, 10). Necuratii diavoli învată pe oameni să facă păcate împotriva firii:
malahie, sodomie…
Diavolii pătrund în trupurile oamenilor, punând mai întâi stăpânire pe mintea,
gândurile si imaginatia lor. Prin păcatele de moarte săvârsite de om, mintea
acestuia pierde darul Duhului Sfânt si nu se mai poate smeri si lupta cu
diavolii. Oamenii fiind astfel fără apărare si lipsiti de ajutorul lui Dumnezeu,
vor fi usor învinsi de diavoli. Sunt si situatii în care, pentru păcatele părintilor,
diavolii se sălăsluiesc în copii.
In afară de gândurile rele pe care le transmit omului demonii mai pot ataca
partea sensorială si vointa omului. Sfântul Nil Sinaitul ne spune:  “Când
demonul cel zavistic nu izbuteste să pună în miscare mintea omului, el
actionează atunci asupra sângelui si a umorilor, pentru ca prin ele să aprindă
atunci imaginatia si s-o umple de închipuiri păcătoase”.
Actionând asupra trupului, demonul răscoleste în om senzualitatea, furia,
mânia, mâhnirea, mândria si celelalte patimi. Acestea se pot vedea si din
viata Sfintei Mucenite Iustina, căreia necuratul duh, trimis de un mare
vrăjitor, i-a dezlăntuit simturile senzualitătii si voluptătii. Dar demonul a fost
alungat prin rugăciunea sfintei, cu Harul lui Dumnezeu.
Deci, diavolii ne insuflă diverse gânduri rele, pe care omul neduhovnicesc nu
poate să le deosebească si le ia ca gânduri proprii. Acceptând gândurile rele,
omul devine un promotor al vointei diavolesti, care încetul cu încetul va pune
stăpânire pe el. Astfel poate deveni omul inconstient, un slujitor al diavolilor.
Iar acest lucru se întâmplă atât la oamenii simpli, cât si la cei cu functii
sociale sau politice.
Alteori, vointa unui astfel de om este atât de puternic unită cu diavolii, încât
nu mai ascultă de sfaturile duhovnicului. Demonii, în lupta pe care o duc
împotriva crestinilor nu cunosc asezarea inimilor lor, nu le pot
cunoaste gândurile. Dar ei le deduc, după cuvintele pe care le vorbim,
după gesturile pe care le facem. (După cum mergem, după cum privim,
după cum vorbim, demonii pot să cunoască starea noastră sufletească
lăuntrică).
De asemenea, după cum primim gândurile păcătoase pe care ni le transmite,
diavolul intuieste păcatele spre care noi suntem înclinati. Astfel, în timpul
rugăciunii personale sau în timpul slujbelor bisericesti, demonii caută să ne
întunece mintea noastră cu gânduri necurate, potrivite cu înclinatiile noastre
spre păcate, ne învată Evagrie monahul.
Sfântul Isidor Pelusiotul spune: “Diavolul nu stie care ne sunt gândurile
noastre, pentru că acest lucru tine exclusiv de puterea lui Dumnezeu. Insă el
ne ghiceste gândurile după gesturi si vorbe. Astfel, de exemplu, vede că
cineva priveste cu patimă  la  frumusetea cuiva. Profitând de înclinarea
acestuia, de îndată îi transmite gânduri si imagini desfrânate”.
Războiul diavolilor cu gândurile este mai cumplit decât războiul cu lucrurile.
Pentru că războiul cu lucrurile are trebuintă de timp, loc si iscusintă. Ajutor
împotriva acestor lupte netrupesti ni s-a dat rugăciunea curată, din care
pricină s-a rânduit să se facă neîncetat (1 Tesalonicieni 5,17). Rugăciunea
ajutată de harul lui Dumnezeu întăreste mintea pentru luptă, ca una ce poate
să lupte fără trup.
In afară de aceasta, diavolii pot transmite energie păcătoasă omului (de
desfrânare, mânie, betie, mândrie…). Dar îsi pot reface vigoarea pe seama
energiei păcătoase a omului, energie eliminată de om în procesul desfătării
vicioase. Sfântul Ioan Scărarul spune că diavolii nu se bucură de nimic
mai mult, ca de putoarea (energia) desfrânării.
Sfântul Ioan Damaschinul spune că îngerii “contemplă pe Dumnezeu, atât cât
este posibil lor. Aceasta fiind hrana lor”.  Demonii, pentru care contemplarea
lui Dumnezeu în Duhul Sfânt nu este posibilă, pot căpăta energie unii
de la altii, dar si energie păcătoasă, de la omul păcătos. Pentru aceasta, ei
trebuie mai întâi să-l facă pe om asemenea lor, căpătând astfel acces în
sufletul lui. Un om pătimas si desfrânat este o sursă de energie
păcătoasă importantă pentru duhurile necurate. Diavolii aprind în el
patimile, care îi vor devora toate fortele vitale. In acelasi timp,
diavolii se hrănesc cu această energie a păcatelor.
In afară de aceasta, duhul necurat care stăpâneste pe un om păcătos
îi foloseste trupul ca pe un instrument, pentru o mai mare realizare a
patimii lui. (Exemple: artistii de filme desfrânate, pornografice,
cântăretii de muzică desfrânată si satanică, conducătorii si oamenii
de cultură atei si eretici).
Iată, deci, încă o pricină pentru care diavolii se lipesc de omul păcătos din
toate părtile. De remarcat este si faptul că diavolii pot înzestra pe oamenii
păcătosi cu energie păcătoasă demonică deosebită, care le dă posibilitatea
oamenilor supus vointei diavolesti să trudească necontenit pe tărâmul
înmultirii păcatelor în lume. In virtutea esentei lor distructive, demonii, lipsiti
de capacitatea de a crea, îsi nimicesc în cele din urmă propriii lor discipoli.
Darul Duhului Sfânt curăteste si sfinteste atât trupul, cât si sufletul omului,
iar energia păcătoasă a diavolilor este distructivă si pentru trup si pentru
suflet.
1.7. De ce majoritatea oamenilor nu văd si nu simt pe diavoli?
In Rai, Adam si Eva se aflau în comuniune harică cu Dumnezeu si cu
îngerii luminii pe care îi vedeau si cu care comunicau. Căderea în
păcat a strămosilor nostri, zămislirea în fărădelegi si nasterea în
păcat ne-a făcut incapabili să-i vedem pe îngeri. Lumea nevăzută a
duhurilor s-a deschis însă celor curati cu inima (Mt. 5,8). Pe acestia demonii
nu-i mai pot amăgi.
Pentru ca oamenii să-i vadă pe demoni, ei trebuie să se sfintească si să
atingă treapta desăvârsirii crestine. Cu îngăduinta lui Dumnezeu au văzut
îngeri si oameni care au trăit o viată păcătoasă (exemplu: falsul prooroc
Varlam).
Sfintii Părinti spun că pentru un om nepregătit este foarte primejdios si
păgubitor să vadă pe demoni. Iată ce spune Sfântul Ioan Gură de Aur: “Câti
demoni umblă în văzduh? Dacă Dumnezeu ar îngădui să ne arate chipul lor
hidos si respingător, ne-am iesi din minti”.
Trupul nostru material este ca un paravan salvator, păzindu-ne de vederea
înfricosătoare a demonilor, care ne-ar duce la soc psihic si tulburare a mintii.
Prezicătorii, vrăjitorii si magii, intrând în mod constient în legătură cu
demonii, văd aceste duhuri necurate. Practicarea sistemului antihristic yoga si
a altor religii de orientare decăzută si demonică te ajută să ai vedenii
de la duhurile necurate, care din păcate sunt crezute că ar fi vedenii
dumnezeiesti. In legătură cu visele, Sfintii Părinti ai Bisericii Ortodoxe ne-au
dat “regula de aur” pentru interpretarea viselor: “să nu crezi în vise si în
vedenii”.
Arhiepiscopul Inochentie al Hersonului, întrebat fiind de ce multi oameni nu
simt prezenta demonilor, a răspuns: “Pentru a simti asupra ta atingerea
duhului întunericului, trebuie să fii tu însuti luminos, iar păcatul înseamnă
întuneric”. Pe o haină albă, curată, se vede orice pată, iar pe o haină
murdară, neagră, nu se văd nici petele cele mai mari. Intr-un suflet curat,
luminos si neprihănit, un singur gând trimis de diavol produce supărare,
greutate si durere sufletească. Iar pentru un suflet păcătos, întunecat si plin
de pofte, gândurile diavolesti sunt imperceptibile sau sunt acceptate cu mare
poftă si plăcere. Insusi duhurile necurate caută prin toate chipurile să se facă
cât mai putin perceptibile. Pentru că dacă ar fi usor de văzut, cei mai multi
oameni ar fugi de diavoli. Deci, iată că demonii, dominând tiranic asupra
păcătosilor, caută totodată să-i convingă cu iluzia că ar actiona ei însisi si că
ar fi absolut liberi în toate.
1.8. Lupta crestinilor cu diavolii
Comuniunea harică (unirea mistică) cu Mântuitorul Iisus Hristos izbăveste pe
cei credinciosi de robia diavolilor, numai în cazul în care credinta lor este
desăvârsită. Dar pentru că nu toată lumea atinge desăvârsirea, puterea
diavolului în lume continuă să-i domine pe cei nedesăvârsiti, pe măsura
patimilor lor. La fel se întâmplă si cu cei necredinciosi.
Deci numai cei credinciosi se pot izbăvi de diavoli, prin puterea lui
Hristos, pe care o primesc prin Sfintele Taine, prin rugăciune si prin
celelalte fapte bune crestine. Cei care se răstignesc în Hristos, cu
patimile si păcatele lor, au putere de a birui pe diavoli. Pentru că numai
prin intermediul păcatelor si al slăbiciunilor demonii se lipsesc de sufletul
omului. Atâta timp cât omul trăieste în păcate, el este orb si surd fată de
Lumina Evangheliei.
Sfântul Grigorie de Nissa spune: “…Când fiinta noastră a căzut în păcat,
Dumnezeu n-a lăsat căderea noastră fără Providenta Sa, ci în ajutorul vietii
fiecaruia pune un înger, iar pe de altă parte Satana încearcă să facă acelasi
lucru, prin mijlocirea unui demon viclean care ar dăuna vietii omenesti”.
Omul însă, aflându-se între înger si demon, prin el însusi îi dă putere mai
mare unuia, fată de celălalt, asupra sa. El îsi alege prin liberă vointa sa un
învătător (sfătuitor) din cei doi. Ingerul lui Dumnezeu îi îndreaptă gândurile
către faptele virtuoase, iar diavolul îl ispiteste cu plăcerile materiale, din care
nu există nici o nădejde de mântuire.
După cum aflăm din scrierile Sfintilor Părinti, omul este acela care, în cele din
urmă, face alegerea între bine si rău. Atunci când crestinul colaborează cu
îngerul lui Dumnezeu, cu ajutorul Duhului Sfânt va înfrunta usor pe demoni.
Cuviosul Ioan din Carnaf spune că atunci când crestinii rugându-se rezistă cu
bărbătie ispitelor, se căiesc pentru păcatele făcute, rabdă cu blândete ispitele,
diavolii se chinuiesc si se ard, dar crestinilor nu le este dat să vadă acest
lucru, ca să nu se mândrească.
Rugăciunea, care face ca harul Duhului Sfânt să se reverse asupra
omului, unindu-l cu Dumnezeu, îi arde pe demoni, iar acestia
nesuferind focul haric, fug cu vaiete. Iată de ce, ori de câte ori
necuratul duh ne ispiteste, trebuie să îngenunchiem la rugăciune,
care ne aduce harul lui Dumnezeu si cu care vom fi de nebiruit. In
viata liturgică este cunoscută puterea rugăciunii si a tămâiei de a lunga
duhurile rele. de asemenea, diavolii sunt arsi si alungati de Dumnezeu, care
lucrează prin Icoanele Făcătoare de Minuni si prin Moastele Sfintilor.
1.9. De ce au nevoie diavolii de jertfe?
 Un alt fel de hrană (energie) pentru demoni sunt
jertfele. Iată ce spune Sfântul Vasile cel Mare: “Demonii, ca unii ce sunt
căzuti pradă voluptătii si patimilor, se desfătează si se hrănesc cu ofrande. In
timp ce jertfele se ard în foc, sângele lor se transformă prin ardere în vapori
si descompunându-se în felul acesta în particule fine, se prefac într-o stare ce
corespunde esentei demonilor. Ei se hranesc cu aceste emanatii, desigur nu
asa ca si cum  le-ar mânca sau si-ar umple cu ele pântecele, ci asemenea
unor animale (stridii si alte făpturi de acest fel), care primesc hrana cu
întreaga lor fiintă. Din aceasta pricină demonii devorează cu lăcomie gazele
ce se produc în urma arderilor jertfelor si inhalează fumul aromatelor, ca
substante pe care si  le-au adaptat pentru hrană. Iată cum se explică cultul
jertfirilor în fata statuilor idolilor,  la  popoarele păgâne”.
Toti idolii la care se închină păgânii sunt înconjurati de diavoli, care
îsi găsesc plăcerea în jertfele care se fac. Iată de ce toate sectele
satanice aduc jertfe de animale si chiar umane demonilor la care se
închină si slujesc. Când se aducea jertfă unui idol (demon), o parte din ea
era destinată demonului. De aceea, cel care bea din paharul umplut pentru
jertfele idolesti, bea din paharul demonului (1 Cor. 10,21).
Pentru falsele minuni pe care le făceau demonii, oamenii le aduceau jertfe
si le ofereau onoruri, măgulind astfel orgoliul satanei. Astfel de oameni sunt
asa de uniti cu demonii, încât atunci când Dumnezeu săvârsea prin crestini o
minune dumnezeiască, acestia îi prigoneau si-i omorau.
1.10. De ce îngăduie Dumnezeu existenta diavolilor?
Din iconomie dumnezeiască, diavolul n-a fost trimis în Gheena sortită lui, ci a
fost lăsat dezlegat pentru probarea si cercetarea omului si a voii lui libere,
pentru ca fără voia sa să-i facă pe sfinti mai încercati si mai drepti si să le fie
pricină de si mai mare slavă, iar siesi să-si adune osândă si mai îndreptătită,
prin răul pe care îl face si cu ispitele pe care le ridică împotriva oamenilor.
Căpetenie a veacului acestuia si stăpânitor al celor văzute a fost la început
omul, fiind rânduit la aceasta de Dumnezeu. Pentru că nici focul nu putea
ceva asupra lui, nici fiarele nu-l vătămau, nici otrava nu avea efect asupra lui.
Dar odată ce a fost amăgit de diavol, a pierdut harul Duhului Sfânt si stăpân
al lumii a devenit diavolul. Din această cauză, vrăjitorii si fermecătorii devin
prin puterea diavolească făcători de minuni diavolesti. Ei stăpânesc otrăvurile
si apa si focul, după cum au arătat vrăjitorii din Egipt, care s-au împotrivit lui
Moise (lesirea 7, 8, 9, 10) si Simeon care s-a luptat împotriva Sfântului
Apostol Petru.
Sfântul Ignatie Brianceaninov spune: “Porunca dată de Dumnezeu în Rai,
care interzice omului să guste din rodul pomului cunoasterii binelui si a
răului, nu a fost anulată. Ea îl încearcă mereu pe om, până astăzi. Mereu este
prezent lângă noi diavolul si ne îndeamnă să gustăm din rodul oprit. El nu
încetează să ne ademenească prin cugetări păcătoase si lumesti,
dezlăntuindu-ne nemăsurat patimile”.
Sfântul Ioan Gură de Aur ne spune exact motivele pentru care Dumnezeu
îngăduie existenta diavolului si nu-l împiedică să ne atace cu ispitele sale:  “în
primul rând ca să cunosti că te-ai făcut mai puternic decât diavolul,
însemnându-te, în numele lui Hristos, cu Crucea dătătoare de viată; în al
doilea rând, pentru trai în smerenie si a nu te preamâri prin bogătia darurilor
si să nu uiti neputinta ta si puterea celui care te ajută; în al treilea rând
pentru că acest duh necurat, văzându-ti răbdarea cu care rezisti ispitelor, să
se convingă că l-ai părăsit cu desăvârstre si te-ai depărtat de el; în al
patrulea rând, pentru a avea o cunostintă clară asupra comorilor ce îti sunt
încredintate, căci diavolui nici nu ar încerca să te atace dacă te-ar vedea pe
treapta cea mai de sus a neprihănirii”.
 
CAPITOLUL II
Războiul duhovnicesc
2.1. Lumea duhovnicească – nevăzută
Crestinul este un luptător duhovnicesc în fiecare clipă a vietii sale cu trupul,
cu lumea păcătoasă si cu diavolii.

Sfântul Prooroc David ne spune: “Călcatu-m-au vrajmasii mei toată ziua, că

multi sunt cei ce se luptă cu mine din înăltime” (Ps. 55,2).
Noi ne aflăm în stare de război cu diavolii si trebuie să cunoastem foarte bine
pe vrăjmasii nostri, să cercetăm cu întelepciune scopurile si planurile lor. Dar
pentru a afla cât mai multe despre acesti vrăjmasi ai nostri, trebuie să
apelăm la Sfânta Scriptură si la învătăturile Sfintilor Părinti ai Bisericii
Ortodoxe.
Diavolii sunt supusi satanei, iar oamenii care se asează voluntar sub sfera lor
de influentă se numesc fii ai diavolilor (1 Ioan 3,8). Dumnezeu
pune la încercare virtutile oamenilor prin diavoli, cărora le dă voie limitată ca
să-i ispitească (Iov 1,12; Zah. 3,1). Oamenii au fost ispititi si înselati de
diavoli, chiar din Rai (Gen. 3,1).
 După întruparea si învierea Domnului nostru
Iisus Hristos, Satana a fost dezbrăcat de putere (Ioan 2,13), dar el continuă
să ispitească pe oameni (Ioan 5,15). Un om poate fi luptat de unul sau mai
multi diavoli (Marcu 5,9). De la dumneziescul Botez, crestinul primeste
un înger păzitor, care îl ajută prin gânduri si har să facă faptele cele
bune. In acelasi timp un diavol îl ispiteste spre păcate si astfel îi încearcă
virtutea (1 Petru 1,6-7; Iov 7,18; Iacob 1,2).
Monahii si monahiile primesc la Sfânta Taină a Călugăriei, darul Duhului Sfânt
si sapte îngeri care îl vor ajuta să se mântuiască. Iar satana trimite sapte
diavoli (duhul mândriei, duhul slavei desarte, duhul mâniei, duhul lăcomiei
pântecelui, duhul trândăviei, duhul desfrânării si duhul mâhnirii) ca să-i
ispitească. Dacă însă din trândăvie si din mândrie monahul va cădea în
păcate de moarte, darul lui Dumnezeu si cei sapte îngeri se vor îndepărta
de la el, iar cele sapte duhuri necurate vor pune stăpânire pe inima lui (Matei
12,45). Deci mintea omenească se află la mijloc, între înger si diavol.
Sfintele Puteri îngeresti ne îndeamnă spre faptele cele mântuitoare, iar
puterile noastre naturale, hotărârea cea bună si Harul lui Dumnezeu ne
ajută. La rândul lor, atacurile diavolilor sunt ajutate de patimi si de hotărârea
cea rea. Asadar, mintea noastră este lesne alunecătoare si usor se pogoară
către cele veselitoare ale lumii acesteia, uitând bunătătile cele vesnice. Pentru
păzirea de ispitirile simturilor, când se adună gânduri desarte si întunecate
asupra mintii noastre, să ne rugăm, să mergem la Biserică, să ne spovedim,
să vorbim si să cerem binecuvântarea părintilor celor duhovnicesti.
Urâtorul de bine, diavolul, amestecă lucrurile, adică binele cu răul (Facerea
3,4-5), ca să nu poată face mintea noastră păcătoasă deosebirea între bine si
rău (Sfântul Efrem Sirul, Proloage, p. 298). Sfântul Petre Damaschinul ne
spune: “Toate  le-a făcut Dumnezeu spre folosul sufletului nostru. Ingerii care
ne păzesc si ne învată, iar diavolii ne ispitesc spre a ne smeri si a
alerga  la  Dumnezeu. Prin frica de ispitele duhurilor necurate ne izbăvim de
înăltarea mintii si de nepăsare. Ingerii, fiind slujitorii dragostei dumnezeiesti
si ai păcii, se bucură de pocăinta si îndreptarea noastră si de sporirea în
virtute. De aceea se străduiesc să ne umple de vederi duhovnicesti si ne
ajută  la  tot lucrul mântuitor. Diavolii, dimpotrivă, fiind pricinuitorii răutătilor,
se bucură de scăderea noastră în virtute si se străduiesc să abată sufletele
noastre spre năluciri urâte”.
Crestinul ortodox poate fi luptat de diavoli astfel:

I. Prin patimile trupului său:

a) Patimi care se nasc din puterea poftitoare a sufletului omenesc:
desfrânarea, lenea, lăcomia pântecelui, iubirea de bani;
b) Patimi care se nasc din puterea mânioasă a sufletului: mânie, ură, zavistie,
invidie, pizmă, răzbunare;
c) Patimi care se nasc din puterea ratională a sufletului: mândrie, slavă
desartă, erezie, deznădejde, sinucidere.
II. Prin intermediul oamenilor păcătosi:
a) Prin poftele si păcatele oamenilor;
b) Prin oamenii păcătosi care se află sub lucrare diavolească.
III. Direct de diavoli.
Crestinul care se roagă cu smerenie si cu credintă si apelează la Sfintele
Taine ale Bisericii Ortodoxe este ajutat de darul lui Dumnezeu si de Ingerul
Păzitor ca să lupte împotriva diavolilor. Duhovnicul poate alunga diavolii care
luptă pe crestini potrivit cu cresterea sa duhovnicească, astfel:
a) Direct cu Darul Duhului Sfânt;
b) Duhovnicul prin binecuvântare dă puterea lui Dumnezeu celui ispitit de
diavoli, ca să lupte si să biruiască si astfel să se încununeze.
Diavolii atunci ne luptă mai tare când postim, când ne rugăm, când ne
smerim mai mult. Pentru a iesi biruitori în aceste lupte cu diavolii, trebuie să
mergem pe calea de mijloc (împărătească), sub binecuvântarea unui
duhovnic iscusit, să postim, să priveghem si să ne rugăm după puterea si
darurile pe care avem de la Dumnezeu. Cei care se nevoiesc peste putere
sunt biruiti de diavoli si cad în păcate mari: mândrie, slavă desartă, mânie,
ură, neascultare, sodomie, zavistie. Cei care din lenevie nu îndeplinesc
poruncile dumnezeiesti, cad în păcate: lene, desfrânare, iubirea pântecelui,
iubirea de arginti…
2.2. Caracteristicile războiului cu diavolii
Pentru a cunoaste mai bine pe vrăjmasii nostri diavoli, iată câteva
caracteristici ale războiului nevăzut:
1. Războiul diavolilor cu oamenii este continuu. In timpul acestei vieti
pământesti, diavolii ne războiesc continuu, iar atunci când nu ne
atacă la vedere, ne lucrează în ascuns.
Sfântul Simeon, Noul Teolog zice: “Războiul este permanent si întotdeauna
este nevoie ca ostasii lui Hristos să aibă armele asupra lor. Nu este zi sau
noapte, nici măcar o clipă în care acest război să înceteze, ci fie că mâncăm,
fie că dormim, fie că lucrăm, fie că ne rugăm, în toiul luptei suntem”.
2. Războiul diavolilor cu oamenii este necrutător. Sfântul Antonie cel Mare
spune că: “Diavolii sunt necrutători, îndrăzneti si nerusinati. Nu se dau înapoi
de  la  nimic. Se aruncă în luptă cu o furie nestăpânită si uzează fără scrupule
de toată forta si viclenia de care dispun”.
Sfintii Părinti spun că diavolii sunt stăpânitorii întregului pământ si se află sub
conducerea satanei, lucrând la pierderea sufletelor omenesti. Trebuie să stim
un lucru important: diavolul poate să ne atace, dar nu ne poate birui. Intr-un
citat al învătăturii Bisericii noastre se spune că “Diavolul poate lupta
împotriva omului, dar nu-l poate birui. Acest lucru înseamnă că putem deveni
biruitori asupra diavolilor”. Iar Sfântul Apostol Pavel scrie: “Dumnezeu nu va
îngădui ca să fim ispititi peste puterile noastre, ci odată cu ispita, ne va aduce si
scăparea din ea”  (1 Cor. 10,13). Niciodată Dumnezeu nu ne va lăsa să fim
ispititi peste puterile noastre, căci dacă s-ar întâmpla aceasta, lupta ar fi
inegală, iar Dumnezeu nedrept. “Dacă cineva nu se face de bună voie rob
diavolilor, nu va avea diavolul nici o putere asupra lui”.
3. Din acest război cu diavolii ne putem încununa. Sfântul Ioan Scărarul
zice: “Inmultindu-se razboaiele se înmultesc si cununile. Astfel se întâmplă
de multe ori ca diavolii, fără să vrea, ne fac mai atenti, mai râvnitori”. In
vremea ispitelor simtim nevoia arzătoare de a ne afla mereu mai aproape de
Dumnezeu. Când vicleanul diavol ne înfricosează si ne tulbură, atunci ne
facem mai întelepti, atunci ne cunoastem pe noi însine si atunci alergăm
degrabă la Dumnezeu.
O altă “calitate” a diavolilor este aceea de clevetitor si bârfitor. Cleveteste pe
om în fata lui Dumnezeu (lov 1,9-11) si în fata semenilor săi. Despre acest
lucru avem mărturii în Apocalipsă, care spune despre războiul ce s-a făcut în
Cer între răzvrătitul Lucifer si ceilalti îngeri si despre căderea tagmei
luciferice, care nu numai pe Dumnezeu clevetea, ci si pe oameni (Apoc. 12,7-
10). Iată ce izvor nesfârsit de răutate este diavolul, care nu se mărgineste
numai a ispiti pe oameni, ci merge si-i cleveteste înaintea lui Dumnezeu. Ura
lui împotriva noastră este extrem de periculoasă si înversunată. Pentru
aceasta să ne gândim mereu că de multe ori noi însine lăsându-ne păcăliti,
întindem mâinile prietenoase si facem pact cu diavolii.
4. Războiul diavolilor este înversunat si nimicitor. Dacă diavolul este înfrânt în
atacurile sale asupra noastră, el se mânie si se sălbăticeste mai tare. Oamenii
lui Dumnezeu vor fi mereu atacati de diavoli, cu mânie sălbatică, atâta timp
cât ei se vor împotrivi si se vor lupta contra lui. Războiul acesta al nostru cu
diavolul este stăruitor si necontenit, iar diavolul foloseste toată viclenia sa,
uzează de toate armele si uneltele sale.
Sfântul Teodor Studitul spune că  “Diavolul umblă ca un leu ce răcneste,
căutând pe cine să înghită, fie din mireni, fie din călugări. Si nu-i ajunge
atâta, ci caută în fiecare clipă să-i lege cu mai multe funii ale păcatelor, ca să
nu se mai poată pocăi, ci să meargă în iadul cel vesnic”.
Scopul diavolului, spune Sfântul Antonie cel Mare, este să ne împiedice să
urcăm în locul de unde au căzut ei, adică la Cer. Lucrul cel mai de seamă este
să zădărnicească mântuirea noastră. Demonii se străduiesc în primul rând să
îndepărteze pe om de Dumnezeu, fiind plini de invidie si răutate fată de
oameni. Prin urmare, diavolii sunt gata spre vătămare, căci nu suferă să vadă
că oamenii se mântuiesc cu darul lui Dumnezeu (Sfântul Antonie cel Mare).
Orice dorintă a noastră spre viata duhovnicească face pe Sfintii îngeri să se
bucure, iar pe diavoli să se întristeze.
Domnul nostru Iisus Hristos a numit pe diavoli “ucigasi de oameni”, căci ce
altceva înseamnă săvârsirea păcatului, decât pierzarea omului si îndepărtarea
de Dumnezeu. Dumnezeu, Semănătorul cel Bun, seamănă în ogorul sufletului
nostru semintele cele bune, ale binelui, dar vine diavolul si seamănă zâzaniile
sale, semintele răului. Si astfel, fiecare om se face câmp de luptă aprins, între
bine si rău. Scopul principal al diavolului este de a strica chipul lui Dumnezeu
din om si de a ne robi neîncetat, fără de milă. ”
In sfârsit, fratilor, întăriti-vă în Domnul si întru puterea tăriei Lui. Imbrăcati-vă
cu toate armele lui Dumnezeu, ca să puteti sta împotriva uneltirilor diavolilor.
Căci lupta noastră nu este împotriva trupului si a sângelui, ci împotriva
începătoriilor,împotriva stăpânitorilor întunencului acestui veac,împotriva
duhurilor răutătii, care sunt în văzduh. Pentru aceea luati toate armele lui
Dmnnezeu, ca să puteti sta împotrivă în ziua cea rea si, toate biruindu-le, să
rămâneti în picioare” (Efes 6,11-13).
Iar Sfântul Apostol Iacob ne spune: “Dumnezeu, celor mândri le stă
împotrivă, iar celor smeriti le dă har. Supuneti-vă deci lui Dumnezeu. Stati
împotriva diavolului si el va fugi de la voi. Apropiati-vă de Dumnezeu si se va
apropia si El de voi” (Iacob 4,6-8).
2.3. Războiul celor trei cete diavolesti cu crestinii
Deoarece lupta noastră nu este împotriva sângelui si a trupului (Efes. 11,2;
VI,12), cum zice Sfântul Apostol Pavel, cei care ne războiesc puterile noastre
în ascuns trebuie să fie văzuti ca o altă lume nevăzută. Pentru că cele trei
cete diavolesti luptă pe crestinii care se nevoiesc, actionând asupra celor trei
puteri sufletesti ale oamenilor (puterea poftitoare, puterea mânioasă si
puterea ratională).
Abisul nemăsurat al poftei este luptat de prima ceată diavolească, ce revarsă
din putoarea sa poftitoare în oameni. Mâniei sau iutimii îi corespunde a doua
ceată diavolească, ce injectează în om patimi de stăpânire lumească. Acesti
diavoli pot să fie biruiti de oamenii care întorc cu bărbătie puterea mânioasă
asupra vrăjmasilor nevăzuti.
In sfârsit, stăpânitorii văzduhului, ceata diavolilor rationali (arhiconi) îsi trimit
atacurile împotriva mintilor oamenilor ce se îndeletnicesc cu stiinta
cunoasterii (filozofia, teologia, imaginatiile) si îi îndeamnă la făurirea de idei
contrare lui Dumnezeu. Pentru că însesi momelile lor, gândurile insuflate iau
forma de gânduri înalte sau de năluciri luminoase, în sensul material sau
intelectual al cuvântului. Astfel, aceste duhuri vor să stăpânească marea,
pământul si văzduhul.
2.3.1. Cele trei cete diavolesti
Diavolii, fiind mai înainte de cădere duhuri si căzând din imaterialitatea lor,
au căpătat o oarecare grosime (materialitate), după ispitele pe
care le lucrează si de care sunt îmbibati. “Pierzând diavolii bucuria
duhovnicească-îngerească, pătimesc si ei voluptatea pământească,  la  fel ca
si oamenii, prin deprinderi si patimi trupesti” (Sfântul Grigorie Sinaitul).
Din această cauză si sufletul omenesc, zidit după chipul si asemănarea lui
Dumnezeu, rational si gânditor, a devenit, din păcate, dobitocesc si
nesimtitor duhovniceste si aproape fără de minte, iar prin plăcerile de
lucrurile materiale nu mai cunoaste pe Dumnezeu. Pentru că deprinderile rele
si păcatele prefac firea si schimbă lucrarea firii. Astfel, s-au format si cele trei
cete diavolesti:
I. Prima ceată diavolească este ceata duhurilor desfrânate si băloase, care
actionează ca niste lipitori asupra puterii poftitoare a oamenilor. Ei se hrănesc
cu putoarea plăcerilor desfrânate ale oamenilor. Acesti diavoli plutesc în
puterea poftitoare a oamenilor, în desfrânare, lăcomia pântecului, în lene, în
oceanul băuturii, ca unele care sunt lunecoase prin fire si se bucură de
umezeala plăcerilor nerationale. Ele ridică asupra omului valuri de gânduri de
întinăciune.
II. A doua ceată diavolească o reprezintă ceata diavolilor mâniosi, care este
mânioasă si răzbunătoare, ca niste fiare mâncătoare de trupuri, ca niste câini
care ling sânge si se hrănesc cu putreziciuni. Ea are ca locuintă puterea
mânioasă a oamenilor.
III. A treia ceată diavolească este ceata diavolilor rationali-arhiconi, care sunt
cei mai apropiati slujitori ai satanei si se ocupă în special cu interpretarea
eretică a Sfintelor Scripturi. Ele sunt duhuri usoare si subtiri, ca niste duhuri
aeriene si actionează asupra puterii rationale, contemplative a sufletelor
omenesti, aducând în mintile oamenilor ereziile, filozofiile înalte, nălucirile,
vrăjitoriile… Uneori se arată în chipuri de păsări si de îngeri (2 Corinteni
11,14) ca să amăgească pe crestini (Filocalia VII, p. 143).
2.3.1.1. Ceata diavolilor poftelor
Diavolul din ceata diavolilor poftitori se ridică împotriva crestinului, care se
roagă în inimă, ca unul ce-si are puterea îndreptată spre pofta
de la brâu la buric a omului. El aruncă asupra crestinilor puterea arzătoare a
săgetilor sale, având poftele din om ca pe un adânc în care pătrunde,
făcându-l să fiarbă si umplându-l de necurătii. Apoi îl aprinde cu desfrânări si
plăceri păcătoase.
Dar cum sunt războiti crestinii de acesti diavoli? Ei le insuflă oamenilor
gânduri necurate de desfrânare, de lene, de mâncare si băutură, de iubire de
bani si somn peste măsură, fiind ajutati în ispitele lor de poftele si păcatele
oamenilor, de filme, de muzică, de oameni desfrânati, betivi…
Slujitorii cei mai puternici ai acestor cete diavolesti sunt propovăduitorii
patimilor trupesti: regizori, actori, scriitori, cântăreti, care prin filme, cărti,
reviste, casete si videocasete ispitesc pe crestini ca să-i prindă în mrejele lor.
Acest soi de diavoli pot fi alungati cu ajutorul lui Dumnezeu, prin înfrânarea
poftelor, post, rugăciune, priveghere, spovedanie, Sfânta Impărtăsanie,
participarea regulată la Sfânta Liturghie, ascultare de duhovnic si muncă
binecuvântată.
2.3.1.2. Ceata diavolilor mâniei
Puterea mânioasă pe care o are crestinul pentru a lucra fapta bună crestină si
pentru a se împotrivi diavolilor, această ceată diavolească o schimbă spre ura
si distrugerea aproapelui.Acesti diavoli sunt înaintemergătorii mâniei, urii,
invidiei, pizmei, zavistiei, uciderii, asupririi săracilor, sodomiei, păcatelor
împotriva firii, răzbunării…
Când muncim fizic si efectuăm un efort mare, puterea mânioasă pe care o
avem în acele momente îi luptă si îndepărtează pe diavoli. De aceea, acesti
diavoli aduc în mintea noastră cuvinte de hulă împotriva lui Dumnezeu si a
Bisericii si ne îndeamnă la înjurături, ură, ceartă si agresiuni asupra
aproapelui. Trebuie să ne rugăm cu rugăciuni scurte când muncim, pentru ca
puterea mânioasă pe care o avem în acele momente si Harul lui Dumnezeu să
izgonească pe diavoli de la noi si de la aproapele nostru. Dacă nu ne vom
ruga, diavolii vor transforma puterea mânioasă pe care o avem în gânduri si
cuvinte de hulă împotriva lui Dumnezeu si aproapelui.
Când suntem mâniosi, cineva (diavolul) ne îndeamnă să lovim. Când diavolul
se îndepărtează si mânia trece, ne pare rău de faptele rele pe care le-am
făcut. Cel mai tare luptă diavolii pe cei care construiesc biserici ortodoxe,
aducând ispite mari asupra preotilor, atât prin oamenii necredinciosi, cât si
prin ceilalti. Acesti diavoli sunt îndepărtati cu ajutorul Harului lui Dumnezeu
prin rugăciune si muncă binecuvântată, prin iertare si dragoste sfântă
crestină, smerindu-ne în ispite.
2.3.1.3. Ceata diavolilor rationali (arhiconi)
Diavolii arhiconi ispitesc pe oameni cu iubirea de sine, cu mândria, slava
desartă, erezia, necredinta (ateismul), nebunia, deznădejdea si
sinuciderea. Satana este “teologul iadului” si se ocupă în mod special
cu interpretarea gresită a Sfintelor Scripturi, având în ajutor ceata
diavolilor arhiconi. Diavolii rationali sunt foarte puternici si
actionează rapid asupra mintii oamenilor mândri, inspirându-le idei
potrivnice învătăturii de credintă ortodoxe, a revelatiei dumnezeiesti.
Acesti diavoli rationali sunt învătătorii sectarilor, ai schismaticilor, ai ereticilor,
ai filozofilor, ai liber cugetătorilor, care prin conlucrare cu diavolii teologi îsi
formează propria lor credintă sectară, eretică, atee. Insusi Domnul si
Dumnezeul nostru Iisus Hristos este ispitit de Satana, cu citate din Sfânta
Scriptură, interpretate gresit de Satana. Dar Mântuitorul nostru Iisus Hristos
îi răspunde tot cu citate din Sfânta Scriptură, alungându-l (Matei4,3-10).
Diavolii rationali au actionat asupra ierarhiei Bisericii Apusene, care a
adăugat astfel în Simbolul Credintei pe Filioque, învătătura gresită că
Duhul Sfânt purcede si de la Fiul lui Dumnezeu. Această adeziune a
Bisericii Apusene la învătătura diavolilor rationali a condus, în anul
1054, la despărtirea Bisericii Apusene (catolice) de dumnezeiasca
Biserică Ortodoxă (Răsăriteană), întemeiată de Mântuitorul nostru
Iisus Hristos.
Minunea dumnezeiască a revenirii Bisericii Catolice la Biserica mamă –
dumnezeiasca Biserică Ortodoxă se va petrece atunci când, prin Harul lui
Dumnezeu, mintea catolicilor se va lumina si smeri si vor fi alungati diavolii
rationali. Ca urmare a acestei mari schisme, prin mândrie intelectuală si
adeziune la cete de diavoli arhiconi, au apărut până în zilele noastre mii de
religii, ai căror reformatori, sub inspiratie diavolească, au reinterpretat Sfânta
Scriptură după dorintele si păcatele lor, spre a lor pierzare (II Petru 3,16; 11
Tim. 3-5). Ca dovadă că acesti predicatori sunt condusi de diavoli este si
faptul că ei schimbă interpretarea Sfintelor Scripturi de la o zi la alta. Orice
modificare a învătăturii de credintă ortodoxă, descoperită de Dumnezeu
oamenilor, orice abatere de la adevărul absolut, dumnezeiesc, este datorată
diavolilor rationali, care lucrează asupra mintii oamenilor mândri.
Harul Duhului Sfânt, care vine numai prin ierarhia Bisericii (Ortodoxe) –
episcopi, preoti si diaconi – luminează prin învătătura de credintă ortodoxă
mintile oamenilor si alungă duhurile diavolesti ale necredintei si ale celorlalte
păcate.
Duhul lui Antihrist, prezent în cărtile si Bibliile sectare, întunecă mintea
credinciosilor si strecoară în ea îndoiala de credintă, credinta eretică, credinta
schismatică, necredinta (ateismul), neasculatarea si nesupunerea fată de
ierarhia bisericească ortodoxă. Preotii si crestinii ortodocsi primesc
binecuvântare de la arhiereu pentru a propovădui Cuvântul lui Dumnezeu si
astfel cuvintele lor sunt lumina

---------- Forwarded message ---------

De la: Stefan Nicolae Cojocaru <stefan.nicolae.cojocaru@gmail.com>
Date: joi, 3 nov. 2022, 20:17
Subject: Re: Document de la Stefan COJOCARU
To: Cristinel Iatan <cristinel.iatan@unibuc.ro>

Mai jos un Extras din vol. “Războiul creştinilor cu diavolii” – Părintele

Daniel de la Rarău:
"CAPITOLUL I
Invătătura despre duhurile diavolesti, după Sfânta Scriptură si Sfânta
Traditie
1.3.1 […] Din Sfânta Scriptură aflăm că demonii au aceleasi puteri pe care le
are si omul: văz, auz, miros, pipăit, pot vorbi si pot fi muti si surzi. Insusi
Domnul Iisus l-a numit pe demon – mut si surd (Marcu 9,25).
In cartea Sfântului Prooroc Daniel aflăm cum îngerul l-a adus pe proorocul
Avacum într-un loc îndepărtat, ca acesta să dea hrană proorocului Daniel,
care se afla în groapa cu lei (Dan 4). Dar si diavolii au capacitatea de a se
deplasa rapid în spatiu, de a “teleporta” materia, cât si pe oameni.
In Sfânta Evanghelie de la Matei aflăm că diavolul, ispitindu-l pe Domnul Iisus
Hristos, L-a dus în Sfânta Cetate si L-a pus pe aripa templului. După aceea, l-
a dus pe un munte foarte înalt (Mt. 4,11-1).
Ascunde textul citat

In viata Sfântului Ioan, Arhiepiscopul Novgorodului, se descrie călătoria pe

care a făcut-o pe un diavol, de la Novgorod la Ierusalim si înapoi timp de 3
ore. Este o dovadă că viteza demonului este mare, dar nu infinită
(instantanee).
Demonii, asemenea îngerilor, au capacitatea să facă schimbări uimitoare în
lumea materială. In cartea lui Iov (1,13-19) citim cum focul, trimis din cer de
diavol, a aprins si a ars turmele de oi si pe păstori. Tot aici aflăm că, în urma
actiunii unui duh necurat, a venit un vânt puternic si a prăbusit casa în care
se adunaseră fii si fiicele lui Iov si care au murit. In cartea lui Tobit se descrie
un demon pe nume Asmodeu, care a ucis pe cei sapte bărbati cu care fusese
măritată, rând pe rând, Sara (Tobit 3,8).
Actiunea duhurilor asupra materiei, ca si alte multe însusiri ale îngerilor, sunt
descrise în Cartea Judecătorilor (6,21). Ingerul s-a arătat viitorului judecător
izraelit Ghedeon si când acesta i-a pregătit darul, “îngerul Domnului,
întinzându-si vârful toiagului ce-l avea în mână, s-a atins de carne si de azime
si a iesit foc din piatră si a mistuit carnea si azimile; îngerul Domnului s-a făcut
nevăzut de la ochii lui” (Jud. 6,21).
Observăm că duhurile imateriale au fost create de la început dintr-o
substantă mai subtilă decât omul si au fost înzestrate de la început cu forte
care le îngăduie să exercite o influentă puternică asupra lumii materiale. In
afară de acestea ele au cunostinte foarte mari despre organizarea materiei si
legile lumii materiale si stăpânesc mijloace care le dau posibilitatea să
influenteze legile lumii materiale. Dar aceste puteri care le posedă duhuriie
imateriale rele, demonii, dezorganizează si distrug.
1.4. Unde se află duhurile necurate?
Demonii se găsesc în văzduh, adică în spatiul de sub cer, pe suprafata
pământului si în iad. “Intinderea dintre cer si pământ, tot abisul pe care îl
vedem cu ochii, văzduhul, pământul, servesc drept sălăsluire duhurilor
necurate, alungate din Cer”  (Sf. Ignatie Brianceaninov).
In Cartea lui Iov, satana este înfătisat ca rătăcind pe întinderea nemărginită a
pământului. El cutreieră pământul “dând târcoale, chinuit fiind de o ură
neîncetată fată de neamul omenesc”(Iov 1,7).

Sfântul Apostol Pavel numeste pe demoni “duhurile răutătii, care sunt în

văzduhuri”  (Efes 6,12), iar pe căpetenia lor “stăpânul văzduhului” (Efes. 2,2).
Demonii pot reprezenta sursa diferitelor boli si suferinte, deci pot intra în
oameni si animale pentru a le chinui (Luca 8,33; 13,16).
Demonii trăiesc în ape, iar acest lucru îl stim din învătătura Bisericii Ortodoxe,
care în rugăciunile sale de sfintire a apei roagă pe Dumnezeu să curete apa
de posibila prezentă acolo a duhurilor necurate.
Părintele Serafim Rose, vorbind despre locurile propriu-zise ale Raiului si ale
Iadului, spune că aceste locuri se găsesc în afara coordonatelor sistemului
nostru spatio-temporal. Deci sufletele oamenilor din Rai sau Iad se află într-
un spatiu de o altă natură, care începe nemijlocit de aici, dar se întinde ca si
cum ar fi în altă dimensiune.
In timpurile noastre, satana, căpetenia demonilor, se află în Iad. Sf. Prooroc
Isaia a prevestit acest sălas al satanei: “Si acum tu cobori în Iad, în cele mai
de jos ale pământului”(Is. 4,15). Cele prezise s-au împlinit odată cu venirea
Domnului nostru Iisus Hristos pe pământ, care l-a legat pe satana pentru
toată perioada dintre cele două veniri pe pământ ale Sale: “l-a aruncat în
adânc si l-a închis si a pecetluit deasupra lui” (Apoc. 20,3). Inainte de cea de
a doua venire a Domnului Iisus Hristos pe pământ: “Satana va fi dezlegat din
închisoarea lui (din lad) si va iesi să amăgească neamurile, care sunt în cele 4
unghiuri ale pământului”  (Apoc. 20,7).
Din vietile Sfintilor aflăm că mai marele demonilor se află în Iad, iar la
suprafata pământului si în văzduh se află diavolii condusi de căpeteniile lor,
adică de duhurile necurate, din clanurile superioare. Demonii coboară în Iad
pentru a-l informa pe satana asupra celor săvârsite de ei si asupra a tot ceea
ce se petrece pe pământ si pentru a primi noi porunci si instructiuni de la
stăpânul lor.
După căderea lui Adam si a Evei din Rai, mintea omenească a pierdut
harul lui Dumnezeu, care o apăra de duhurile necurate. Diavolii au
astfel puterea de a intra în mintea omului si de a-i insufla gânduri
păcătoase. Demonii pot să intre în oameni cu toată esenta lor volatilă.
Demonul care intră în acest fel în om nu se amestecă cu sufletul, ci trăieste în
trupul oamului, posedând în chip fortat sufletul si trupul. Datorită
imaterialitătii si subtilitătii lor, demonii pot intra într-un număr foarte mare în
om (Luca 8,30).

Sfântul Grigorie Teologul spune că: “Diavolul nu poate pune stăpânire pe noi

în întregime, prin nici un fel de mijloace. Dacă stăpâneste puternic unii
oameni, acest lucru se datorează faptului că acestia s-au lăsat stăpâniti de ei,
de voie bună, fără să se împotrivească” (Iacob 4,7). Deci instalarea directă a
duhului necurat în om se face numai cu îngăduinta lui Dumnezeu, constituind
adesea urmarea vietii desfrânate si usuratice a celui păcătos.
Sunt însă si cazuri în care oamenii de bună voie se leapădă de Hristos si în
cadrul unor rituale demonice primesc pe diavoli (satanistii, masonii, New
Age…). In alte situatii, Dumnezeu îngăduie diavolilor să se sălăsluiască si să
lupte pe oameni, pentru ca acestia să se roage mai mult si din cauza
suferintelor să nu mai păcătuiască. De remarcat este si faptul că cel mai des
se întâlneste nu instalarea diavolului în om (îndrăcirea), ci posedarea omului
de diavol, prin subordonarea sufletului său vointei demonice. Drept exemplu
ne poate servi Iuda. Cuvintele Sfintei Evanghelii că a intrat satana în Iuda nu
se interpretează că Iuda s-ar fi îndrăcit. Sfântul Apostol Ioan spune că: 1.
Satana a pătruns mai întâi în sufletul ucenicului, datorită lăcomiei acestuia de
bani (In. 12,6); 2. După aceasta a pus stăpânire pe inima lui (Ioan 13,2); 3.
In cele din urmă a intrat satana desăvârsit în el (Ioan 13,27).
Aici avem un exemplu grăitor de posedare treptată de către diavol a sufletului
păcătos, datorită pasiunii crescânde a acestuia pentru bani, băutură,
desfrânare si celelalte păcate. Duhul necurat se poate înfătisa sub chip
prefăcut, întinzând o cursă sau alta. El reprezintă fie răul evident, fie că se
transformă în înger luminos, luând chipul binelui si cucerind astfel mintile
noastre.
Prea bunul Dumnezeu nu îngăduie diavolilor ca să lupte pe oameni peste
puterile lor, ci în aceste lupte îi dă omului putere ca să poată birui.
Dumnezeul si Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Care este întemeietorul
virtutilor, dă putere crestinilor care se luptă cu diavolii si în acelasi timp
smereste mânia înversunată a duhurilor necurate, care, fără îngăduinta lui
Dumnezeu, nu pot ispiti pe oameni (Iov. 1,12). In lupta cu oamenii, diavolul
încearcă să influenteze trupul, simturile, vointa si imaginatia. Dar cum
actionează duhurile necurate asupra trupului omenesc? S-a văzut limpede că
demonii, cu îngăduinta lui Dumnezeu, pot să ucidă pe oameni sau să abată
asupra lor diferite boli si să intre în ei, adică să le stăpânească trupul (Iov
1,13-19).
1.5. Cum ispitesc diavolii pe oameni
Diavolii si-au dezlăntuit toată mânia lor asupra oamenilor care sunt creati
după chipul lui Dumnezeu, plămada mâinilor Sale. Toate eforturile lor sunt
îndreptate pentru a duce cât mai multe suflete omenesti în Iad. Iar pentru
aceasta se folosesc de toate experientele, cunostintele si fortele lor.
Diavolul, amăgind pe Adam prin Eva, a făcut să li se ia slava cu care
Dumnezeu îi acoperea. Si, astfel, Adam s-a văzut gol (trupeste) cu toată
urâtenia lui, pe care mai înainte nu o vedea, întrucât cugetul lui se desfăta de
frumusetile cele ceresti. De fapt, după căderea sa din har, cugetările lui s-au
făcut pământesti si tindeau în jos, iar cugetul lui simplu si bun s-a amestecat
cu acel cuget trupesc al păcatului. De atunci, în jurul inimii omului roteste
acoperământul întunericului, adică focul duhului lumesc, care nu lasă mintea
să creadă sau să iubească pe Dumnezeu si nici să împlinească voia Lui
Sfântă.
Crestinul are libertatea si Puterea Harului Dumnezeiesc de a se elibera de sub
dominatia diavolului (1 Corinteni 10,13). Sfântul Diadoh al Foticeii
spune:  “Din Dumezeiestile Scripturi si din însăsi simtirea mintii aflăm că
înainte de Sfântul Botez, Harul lui Dumnezeu îndeamnă sufletul spre fapte
bune din afară, iar satana foieste în adâncurile inimii, ascuns în
gânduri” (Psalm 63,6-7).
In momentul în care ne-am renăscut prin Sfântul Botez, diavolul lucrează din
afară, iar harul lui Dumnezeu, din inimă. In inima omului se săvârseste
războiul satanei, care fiind nevăzut nu-l simt cei mai multi crestini. Prin
Sfântul Botez diavolul este scos afară din suflet, dar i se îngăduie să lucreze
asupra lui prin trup.
Când Harul Dumnezeiesc părăseste pe om, diavolii foiesc ca niste serpi în
adâncul inimii, neîngăduind deloc sufletului să caute spre dorinta binelui. Iar
când, prin rugăciune, Harul lui Dumnezeu pătrunde în minte, diavolii se
strecoară ca niste nori întunecosi prin portile inimii, spre patimile păcatului.
Deci, după Botezul crestin, diavolii petrec împrejurul inimii crestinului, lucru
pe care vrăjmasii mântuirii noastre nu vor să fie stiut de oameni, ca nu
cumva să se întrarmeze împotriva lor cu postul, rugăciunea si Sfintele Taine.
Astfel, diavolul rămânând în exterior seduce pe om cu mândria, slava desartă
si mai ales cu senzualitatea, cu îngăduinta lui Dumnezeu, care pune astfel la
încercare virtutile oamenilor. Astfel diavolul, prin libertatea pe care o are de
la Dumnezeu, împlineste o mare iconomie (Simeon Metafrastul, Filocalia vol.
6,p.315).
Există, în cei care se îndulcesc cu patimile, simtirea unei iubiri pătimase a
trupurilor si un duh necurat diavolesc sălăsluit în însăsi simtirea celui luptat
de desfrânare. Acesta simte arderea dureroasă a trupului, ca si cum ar fi într-
un cuptor de foc. Acest lucru îl face să nu se teamă de Dumnezeu, să
dispretuiască aducerea aminte de chinurile Iadului, să fie nepăsător fată de
Biserică si rugăciune. Ajunge astfel ca un iesit din minti si din sine si ametit
de pofta desfrânării. Persoanele care îsi imaginează si visează des că
fac păcatul desfrânării pot ajunge după o perioadă de timp să
desfrâneze cu diavolii. Sunt si femei care trimit diavolii desfrânării la
bărbati, în timp ce acestia dorm, pentru a-i stârni spre desfrânare.

Mântuitorul nostru Iisus Hristos ne spune: “Când duhul necurat iese din

om (prin Sfântul Botfez, Sfânta Impărtăsanie si celelalte Sfinte Taine) umblă
prin locuri fără de apă, căutând odihnă… Dacă însă crestinul face din nou
păcate de moarte, el răstigneste a doua oară pe Mântuitorul nostru Iisus
Hristos (Evr. 6,4-6) care se află în inima sa de la Dumnezeiescul Botez”
(Galateni 3,27). Duhul necurat, neaflând odihnă, zice: “Mă voi întoarce la
casa mea (inima omului, de unde a fost izgonit). Si venind o află măturată si
împodobită. Atunci merge si ia cu el alte sapte duhuri, mai rele decât el si,
intrând, locuieste acolo. Si se fac cele de pe urmă ale omului acestuia, mai rele
decât cele dintâi”  (Matei 12,45).
Si astfel devine crestinul îndrăcit, chinuit de diavoli, făcând păcate din ce în
ce mai mari (betie, desfrânare, hulă, avorturi…).
1.6. Din gândurile diavolesti
Toată lupta Bisericii si, deci, a crestinilor este lupta cu diavolii, fiindcă ei sunt
izvorul a toată răutatea si mai ales cei care fac răul. Diavolul numai ne
ispiteste, el nu are nici o putere de a ne face rău, cât trăim în această viată
pământească. Diavolii au atâta putere asupra noastră, câtă le dăm noi.
După căderea lui Adam si a Evei din Rai si pierderea comuniunii harice cu
Dumnezeu, diavolii pot să vorbească sufletului omenesc prin gândurile
păcătoase. Demonii ne îndeamnă prin gânduri la păcate, dar nu ne pot obliga
să păcătuim. Au puterea de a ne însela, de a ne duce în eroare prin gândurile
pe care ni le insuflă.
Satana pierzând, prin mândrie si blestem, constiinta dumnezeiască a ajuns
nestiutor. De aceea, nu poate sti de la sine ce să facă, ci vede ce face
Dumnezeu ca să ne mântuiască si se sileste să facă cele contrare, ca să ne
piardă. Astfel, împotriva proorocilor a ridicat prooroci mincinosi, împotriva
legii – fărădelegea, împotriva virtutilor – patimile si păcatele, împotriva
credintei – necredinta, hula si erezia.
Toti diavolii se luptă să întunece mintea noastră prin pofte, mânie si mândrie
si apoi ne transmit gândurile cele rele si fac pe oameni să săvârsească lucruri
pe care numai cei iesiti din minti le-ar putea face.
Când mintea se luminează de darul Sfântului Duh, oamenii se rusinează de
cele făcute si de ei însisi. De aceea, Sfintii Părinti ne învată să nu actionăm
niciodată când mintea noastră este întunecată de pofte, mânie si mândrie.
Viclenii diavoli ne războiesc cu încercările pe care ni le aduc, îndemnându-ne
fie să spunem, fie să facem ceva necuvenit, iar dacă nu reusesc ne îndeamnă
să aducem multumire plină de mândrie lui Dumnezeu. Viclenii diavoli se pot
retrage pentru o vreme, ca neglijând noi niste patimi mari, pentru că le
socotim mici, să le facem boli de nevindecat. Ei ne silesc fie să păcătuim, fie
să judecăm pe cei care păcătuiesc.
Pe cei ce nu au cunoscut păcatul, viclenii diavoli îi îndeamnă să facă numai o
încercare si apoi să înceteze. Pe cei care au păcătuit, îi războieste cu
amintirea păcatului, pentru a cădea iarăsi. Diavolul slavei desarte poate
transmite unui frate gânduri pe care să le descopere apoi altui frate, iar
acesta să spună apoi fratelui cele ce sunt în inima lui, crezând că este văzător
cu duhul (diavolesc).
Demonii stiind că oamenii iubesc adevărul, se îmbracă în haina dreptătii si
astfel toarnă prin gânduri otravă în sufletul lor. Astfel a înselat satana pe Eva,
spunându-i cuvinte ce nu erau ale lui, ci ale lui Dumnezeu, dar amestecându-
le cu minciuna (Facerea 13,1).
Satana se străduieste să ne facă să credem că tot ce ne învată el este
bine. Ne sopteste la ureche: “Nu vezi că ai dreptate? Te-a jignit!
Răzbună-te.” De multe ori diavolul ia chipul celui cu care te-ai certat,
făcându-te să te lupti cu el, în imaginatia ta. Astfel, îti întăreste prin
sugestie si energie vointa (Psalm 62,4) si de cele mai multe ori nu-ti poti
stăpâni mânia si ura când te întâlnesti cu persoana cu care te-ai
certat si te răzbuni.
Diavolul mândriei înaltă pe om până la Cer si de acolo îl aruncă în fundul
Iadului. Istoria mândriei omenesti se rezumă la diversele moduri în care
oamenii s-au lăudat cu lucrările lui Dumnezeu si s-au pus în locul Lui.
Vicleanul diavol învată pe oameni să mintă cu gândul, cu cuvântul si cu felul
lor de viată. De multe ori cei aflati sub inspiratia lui nu-si dau seama că mint
si că sunt condusi de diavoli. Si mai grav este când astfel de oameni sunt
investiti cu functii politice si sociale.
Există diavoli necurati care ne sfătuiesc nu numai să facem păcate, ci să
facem părtasi si pe altii la săvârsirea răului, ca să ne pricinuiască o si mai
mare osândă. Multi oameni se bucură când îsi asociază si pe alti oameni la
păcatele lor. Parcă le justifică, le micsorează si le dă curaj.
Ispititorul diavol caută să transforme puterile sufletesti cu care ne-a înzestrat
Dumnezeu în puteri distrugătoare pentru suflet. Astfel, puterea seminală care
se află în noi pentru nasterea de prunci, diavolii ne-o schimbă spre
desfrânare. Puterea mânioasă pe care o avem pentru a munci si a ne lupta
sufleteste cu diavolii ne-o schimba spre ura si distrugerea aproapelui.
In momentele de mânie, pentru a ne lupta cu diavolii si nu cu
oamenii, trebuie să spunem rugăciuni scurte, puternice si dese, cu
gândul: “Doamne Iisuse Hdstoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-mă”;
“Prea Sfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieste-ne pe noi!” Sfintii
Părinti spun că atunci când suntem mâniosi, dacă ne certăm cu oamenii vom
petrece în pace cu diavolii, iar dacă ne vom lupta cu diavolii prin rugăciune,
împotrivire si smerenie, vom fi în pace cu oamenii.
Avem în noi puterea râvnitoare spre virtute, dar potrivnicul diavol ne
îndeamnă să râvnim păcatele. Avem în noi poftirea slavei ceresti, dar
vrăjmasul diavol ne-o schimbă spre poftirea acestei lumi păcătoase. Avem în
noi bucuria pentru Domnul si faptele cele mântuitoare, dar dusmanul diavol o
transformă în bucuria si plăcerea păcatelor.
Traditia noastră crestină spune că diavolul dispune de multe posibilităti de
înselare: cu cel inteligent face pe înteleptul, cu cel mai putin întelept face pe
prostul. Poate să ne captiveze sub influenta citirii unei cărti scrise sub
inspiratia lui. Fiind duh, lucrează asupra mintii noastre, soptind: “Nu asculta
de duhovnic, nu te spovedi, nu te sfătui cu altii, să nu mergi laBiserică…”
Este un sfătuitor care ne asigură întotdeauna că ne vrea binele. Ne
stimulează plăcerile lumesti si ale păcatelor, ale celor care se obtin prin
muncă necinstită si înselăciune. Printre altele ne prezintă răul sub chipul
binelui. Chiar atunci când ne îndeamnă la bine, o face cu scopuri rele.
Vicleanul diavol jubilează numai atunci când înseală pe cineva, când oamenii
iau de bun si adevărat ceea ce este fals si minciună. Multora, suprafata
faptei li se pare bună. Naivii se înduiosează. Face si bine, dar
aranjează să iasă rău. Te îndeamnă să mănânci peste măsură ca să te
îmbolnăvesti, îti spune să bei ca să te îmbeti, îti atâtă drepturile ca să-ti pierzi
măsura si să te răzbuni, îti sopteste la ureche ce spun altii despre tine pentru
a-ti dezlăntui ura, te îmbie la logică pentru a-ti stimula încăpătânarea.
Ii place să convingă, când înseală. Din gura lui argumentele curg în
cascadă. Când se retrage, o face pentru a ne distrage atentia si a-si schimba
tactica. Pe cel care trăieste în robia păcatelor, vrăjmasul diavol se sileste să-i
steargâ orice gând bun care l-ar aduce la pocăintă. Cu uneltiri dinainte
pregătite si cu prilejurile pe care le are, îl face să cadă în aceleasi păcate sau
în păca-te mai mari.
Pe cei care îsi dau seama de viata păcătoasă pe care o trăiesc si vor s-o
schimbe, demonul îi amăgeste cu această armă: “Nu te îndrepta astăzi, ci
lasă pe mâine spovedania. Ai să te spovedesti în postul celălalt. Doar nu ai să
mori astăzi”.
Nu lăsati pe mâine îndreptarea voastră, pentru că nu stiti clipa când veti
pleca din această lume. Pe cei care sunt râvnitori, diavolul îi pune să facă
nevointă peste măsură, aruncându-i în păcatul mândriei. Celui bolnav, care
suferă cu multumire boala lui, îi spune câte fapte bune ar fi putut face dacă
ar fi fost sănătos si prin aceste cugete îl face pe crestin să-si piardă răbdarea
si chiar să cârtească împotriva lui Dumnezeu, pentru boala sa.
De cele mai multe ori diavolul ne aduce argumente din Sfânta Scriptură
pentru a păcătui. Diavolul este cel care împarte, cel care dezbină, cel care
pune să se lupte om cu om, confesiuni religioase, grupări etnice, partide
politice, armate cu armate.
Demonii sunt cei care organizează, prin gândurile insuflate,
împotrivirea părtilor una cu alta, din diferite motive. Acesta este rolul
lui principal. Din dorintă de răzbunare împotriva lui Dumnezeu, caută
să ne piardă si pe noi oamenii. Pe cei ce sunt în lume si sunt aproape de
materiile patimilor, diavolii îi luptă cu războiul lucrurilor. Iar pe cei aflati în
pustie, datorită raritătii lucrurilor, diavolii caută să-i surpe cu gândurile.
Vrăjmasul omului, ocrotitorul curviei, spune că Dumnezeu este iubitor de
oameni si dă iertare pentru patima aceasta, ca una ce este naturală si
necesară. După ce am săvârsit fapta, ne scufundă în deznădejde, spunându-
ne că Dumnezeu este drept judecător si fără de milă.
Un alt scop al lor este să ne murdărească în stare de veghe, prin aducerea
aminte de visele desfrânate. De multe ori diavolii se asează în stomac si nu
lasă pe om să se sature, chiar dacă ar mânca tot Egiptul si ar bea tot Nilul
(Sfântul Ioan Scărarul).
Cel mai mult se străduiesc diavolii, duminica si în timpul sărbătorilor
religioase, să facă pe crestini ca să nu meargă la Sfânta Biserică. De cu seară
îi pune să meargă la petreceri, să se uite la filme pornografice, să aibă
legături trupesti, iar dimineata, când se trezesc cu sufletul si trupul pline de
desfrânare, le dă dureri de cap si oboseală ca să nu poată merge la Biserică.
Pe unii îi pune să facă mâncare, să plece la cumpărături, la meci sau să se
închine la televizor. Pe cei care prăznuiesc ziua onomastică îi conduce la
cârciumă, ca să se îmbete, apoi îi pune la ceartă si omor.
Diavolul sopteste la urechea bărbatilor să-si tundă părul si să-si radă barba,
iar la femei să se fardeze, să-si scurteze fustele, pentru a stâmi în lume
putoarea desfrânării. Femeilor pasionate de lux si de distractii le sopteste să
se îmbrace după modă, mereu cu altfel de haine, să-si cumpere altă mobilă,
altă casă si altă masină. Tot diavolul sopteste la ureche femeii ca să facă
avorturi, spunându-le că fătul avortat nu este om si deci nu au păcate de
moarte.
Necuratii demoni se duc la cei bogati si le împietresc inimile, ca să nu facă
milostenie, si de multe ori îi pune să răpească si putina agoniseală a celor
săraci. Intunecatul diavol te îndeamnă să furi si te acoperă cu acoperământul
lui, spunându-ti că nu te vede nimeni.
Satana sopteste la urechile crestinilor să nu facă cruce când trec pe lângă
Sfânta Biserică. Vrajmasul mântuirii noastre ne dă griji si ocupatii ca să
întârziem la slujbele Sfintei Biserici, să plecăm mai devreme, să nu ne
închinăm la Sfintele Icoane, la Sfintele Moaste, să nu sărutăm mâna
preotului, să nu plătim pomelnice pentru cei vii si pentru cei mutati la cele
vesnice, să stăm de vorbă cu alti credinciosi în timpul slujbei, să vorbim de
rău pe preoti, să clevetim pe aproapele. Blestematul diavol ne împinge de
la spate să facem păcatele, iar după ce le-am făcut, ne stă în fată cu
rusinea, ca să nu le mărturisim la duhovnic. Când păcatul este mare, ne
transmite gânduri de deznădejde si de sinucidere. Când ne spovedim, ne
spune să ascundem păcatele cele mari si să dăm vina pe altii.
Cel mai mult luptă diavolii pe crestini când se roagă. Orice crestin când se
roagă poate observa cu mintea pe diavol, care caută să-l întrerupă,
rătăcindu-i gândurile în toate colturile lumii si la toate păcatele pe care le-a
făcut sau le-ar putea face. Iar altii din cauza păcatelor nu pot spune nici
măcar o scurtă rugăciune si nici să se însemneze cu Sfânta Cruce. Când ne
apropiem de Sfânta împărtăsanie, diavolul ne transmite gânduri de
necredintă, ne spune că ne putem îmbolnăvi împărtăsindu-ne cu aceeasi
lingurită. Dar oare s-a îmbolnăvit cineva când s-a împărtăsit sau a sărutat
Sfintele Icoane?
Diavolul hulei de multe ori batjocoreste pe Dumnezeu si cele ce se săvârsesc
în timpul Sfintei Liturghii. Dar nu sufletul omului rosteste aceste cuvinte, ci
însusi diavolul. Astfel cum ar putea oamenii huli si binecuvânta în acelasi
timp? Satana pune pe oameni să hulească pe Dumnezeu când sunt mâniosi
sau când nu li se împlinesc dorintele. Există si un înainte mergător al
duhurilor necurate, care ne ia în primire îndată ce ne sculăm din somn si ne
întinează primul nostru gând. Când ne trezim, trebuie să ne însemnăm
cu Sfânta Cruce si să ne rugăm. Necuratul diavol are obiceiul să ne
săgeteze cu amintiri urâte si gânduri desfrânate în momentul în care
închidem ochii ca să dormim. Potrivnicul mântuirii noastre ne luptă ca să
nu ne rugăm când ne trezim din somn sau când ne culcăm, înainte si după
masă, sau să nu împlinim tot canonul de rugăciune, post si milostenie. El ne
răpeste stihurile din gură si ne adoarme în timpul rugăciunii.
Potrivnicul diavol sopteste la urechile copiilor să nu asculte de părinti si
educatori, să nu învete, să fugă de la scoală si de acasă, iar în cazul cel mai
grav să se sinucidă (pentru a se răzbuna pe părinti). Vrăjmasul măntuirii
noastre spune celor slabi în credintă să meargă la vrăjitoare, descântătoare si
ghicitoare. Acolo săvârsesc false minuni cu puterea lor diavolească (Iesirea 7,
8, 9, 10). Necuratii diavoli învată pe oameni să facă păcate împotriva firii:
malahie, sodomie…
Diavolii pătrund în trupurile oamenilor, punând mai întâi stăpânire pe mintea,
gândurile si imaginatia lor. Prin păcatele de moarte săvârsite de om, mintea
acestuia pierde darul Duhului Sfânt si nu se mai poate smeri si lupta cu
diavolii. Oamenii fiind astfel fără apărare si lipsiti de ajutorul lui Dumnezeu,
vor fi usor învinsi de diavoli. Sunt si situatii în care, pentru păcatele părintilor,
diavolii se sălăsluiesc în copii.
In afară de gândurile rele pe care le transmit omului demonii mai pot ataca
partea sensorială si vointa omului. Sfântul Nil Sinaitul ne spune:  “Când
demonul cel zavistic nu izbuteste să pună în miscare mintea omului, el
actionează atunci asupra sângelui si a umorilor, pentru ca prin ele să aprindă
atunci imaginatia si s-o umple de închipuiri păcătoase”.
Actionând asupra trupului, demonul răscoleste în om senzualitatea, furia,
mânia, mâhnirea, mândria si celelalte patimi. Acestea se pot vedea si din
viata Sfintei Mucenite Iustina, căreia necuratul duh, trimis de un mare
vrăjitor, i-a dezlăntuit simturile senzualitătii si voluptătii. Dar demonul a fost
alungat prin rugăciunea sfintei, cu Harul lui Dumnezeu.
Deci, diavolii ne insuflă diverse gânduri rele, pe care omul neduhovnicesc nu
poate să le deosebească si le ia ca gânduri proprii. Acceptând gândurile rele,
omul devine un promotor al vointei diavolesti, care încetul cu încetul va pune
stăpânire pe el. Astfel poate deveni omul inconstient, un slujitor al diavolilor.
Iar acest lucru se întâmplă atât la oamenii simpli, cât si la cei cu functii
sociale sau politice.
Alteori, vointa unui astfel de om este atât de puternic unită cu diavolii, încât
nu mai ascultă de sfaturile duhovnicului. Demonii, în lupta pe care o duc
împotriva crestinilor nu cunosc asezarea inimilor lor, nu le pot
cunoaste gândurile. Dar ei le deduc, după cuvintele pe care le vorbim,
după gesturile pe care le facem. (După cum mergem, după cum privim,
după cum vorbim, demonii pot să cunoască starea noastră sufletească
lăuntrică).
De asemenea, după cum primim gândurile păcătoase pe care ni le transmite,
diavolul intuieste păcatele spre care noi suntem înclinati. Astfel, în timpul
rugăciunii personale sau în timpul slujbelor bisericesti, demonii caută să ne
întunece mintea noastră cu gânduri necurate, potrivite cu înclinatiile noastre
spre păcate, ne învată Evagrie monahul.
Sfântul Isidor Pelusiotul spune: “Diavolul nu stie care ne sunt gândurile
noastre, pentru că acest lucru tine exclusiv de puterea lui Dumnezeu. Insă el
ne ghiceste gândurile după gesturi si vorbe. Astfel, de exemplu, vede că
cineva priveste cu patimă la frumusetea cuiva. Profitând de înclinarea
acestuia, de îndată îi transmite gânduri si imagini desfrânate”.
Războiul diavolilor cu gândurile este mai cumplit decât războiul cu lucrurile.
Pentru că războiul cu lucrurile are trebuintă de timp, loc si iscusintă. Ajutor
împotriva acestor lupte netrupesti ni s-a dat rugăciunea curată, din care
pricină s-a rânduit să se facă neîncetat (1 Tesalonicieni 5,17). Rugăciunea
ajutată de harul lui Dumnezeu întăreste mintea pentru luptă, ca una ce poate
să lupte fără trup.
In afară de aceasta, diavolii pot transmite energie păcătoasă omului (de
desfrânare, mânie, betie, mândrie…). Dar îsi pot reface vigoarea pe seama
energiei păcătoase a omului, energie eliminată de om în procesul desfătării
vicioase. Sfântul Ioan Scărarul spune că diavolii nu se bucură de nimic
mai mult, ca de putoarea (energia) desfrânării.
Sfântul Ioan Damaschinul spune că îngerii “contemplă pe Dumnezeu, atât cât
este posibil lor. Aceasta fiind hrana lor”.  Demonii, pentru care contemplarea
lui Dumnezeu în Duhul Sfânt nu este posibilă, pot căpăta energie unii de la
altii, dar si energie păcătoasă, de la omul păcătos. Pentru aceasta, ei trebuie
mai întâi să-l facă pe om asemenea lor, căpătând astfel acces în sufletul
lui. Un om pătimas si desfrânat este o sursă de energie păcătoasă
importantă pentru duhurile necurate. Diavolii aprind în el patimile,
care îi vor devora toate fortele vitale. In acelasi timp, diavolii se
hrănesc cu această energie a păcatelor.
In afară de aceasta, duhul necurat care stăpâneste pe un om păcătos
îi foloseste trupul ca pe un instrument, pentru o mai mare realizare a
patimii lui. (Exemple: artistii de filme desfrânate, pornografice,
cântăretii de muzică desfrânată si satanică, conducătorii si oamenii
de cultură atei si eretici).
Iată, deci, încă o pricină pentru care diavolii se lipesc de omul păcătos din
toate părtile. De remarcat este si faptul că diavolii pot înzestra pe oamenii
păcătosi cu energie păcătoasă demonică deosebită, care le dă posibilitatea
oamenilor supus vointei diavolesti să trudească necontenit pe tărâmul
înmultirii păcatelor în lume. In virtutea esentei lor distructive, demonii, lipsiti
de capacitatea de a crea, îsi nimicesc în cele din urmă propriii lor discipoli.
Darul Duhului Sfânt curăteste si sfinteste atât trupul, cât si sufletul omului,
iar energia păcătoasă a diavolilor este distructivă si pentru trup si pentru
suflet.
1.7. De ce majoritatea oamenilor nu văd si nu simt pe diavoli?
In Rai, Adam si Eva se aflau în comuniune harică cu Dumnezeu si cu
îngerii luminii pe care îi vedeau si cu care comunicau. Căderea în
păcat a strămosilor nostri, zămislirea în fărădelegi si nasterea în
păcat ne-a făcut incapabili să-i vedem pe îngeri. Lumea nevăzută a
duhurilor s-a deschis însă celor curati cu inima (Mt. 5,8). Pe acestia demonii
nu-i mai pot amăgi.
Pentru ca oamenii să-i vadă pe demoni, ei trebuie să se sfintească si să
atingă treapta desăvârsirii crestine. Cu îngăduinta lui Dumnezeu au văzut
îngeri si oameni care au trăit o viată păcătoasă (exemplu: falsul prooroc
Varlam).
Sfintii Părinti spun că pentru un om nepregătit este foarte primejdios si
păgubitor să vadă pe demoni. Iată ce spune Sfântul Ioan Gură de Aur: “Câti
demoni umblă în văzduh? Dacă Dumnezeu ar îngădui să ne arate chipul lor
hidos si respingător, ne-am iesi din minti”.
Trupul nostru material este ca un paravan salvator, păzindu-ne de vederea
înfricosătoare a demonilor, care ne-ar duce la soc psihic si tulburare a mintii.
Prezicătorii, vrăjitorii si magii, intrând în mod constient în legătură cu
demonii, văd aceste duhuri necurate. Practicarea sistemului antihristic yoga si
a altor religii de orientare decăzută si demonică te ajută să ai vedenii de la
duhurile necurate, care din păcate sunt crezute că ar fi vedenii dumnezeiesti.
In legătură cu visele, Sfintii Părinti ai Bisericii Ortodoxe ne-au dat “regula de
aur” pentru interpretarea viselor: “să nu crezi în vise si în vedenii”.
Arhiepiscopul Inochentie al Hersonului, întrebat fiind de ce multi oameni nu
simt prezenta demonilor, a răspuns: “Pentru a simti asupra ta atingerea
duhului întunericului, trebuie să fii tu însuti luminos, iar păcatul înseamnă
întuneric”. Pe o haină albă, curată, se vede orice pată, iar pe o haină
murdară, neagră, nu se văd nici petele cele mai mari. Intr-un suflet curat,
luminos si neprihănit, un singur gând trimis de diavol produce supărare,
greutate si durere sufletească. Iar pentru un suflet păcătos, întunecat si plin
de pofte, gândurile diavolesti sunt imperceptibile sau sunt acceptate cu mare
poftă si plăcere. Insusi duhurile necurate caută prin toate chipurile să se facă
cât mai putin perceptibile. Pentru că dacă ar fi usor de văzut, cei mai multi
oameni ar fugi de diavoli. Deci, iată că demonii, dominând tiranic asupra
păcătosilor, caută totodată să-i convingă cu iluzia că ar actiona ei însisi si că
ar fi absolut liberi în toate.
1.8. Lupta crestinilor cu diavolii
Comuniunea harică (unirea mistică) cu Mântuitorul Iisus Hristos izbăveste pe
cei credinciosi de robia diavolilor, numai în cazul în care credinta lor este
desăvârsită. Dar pentru că nu toată lumea atinge desăvârsirea, puterea
diavolului în lume continuă să-i domine pe cei nedesăvârsiti, pe măsura
patimilor lor. La fel se întâmplă si cu cei necredinciosi.
Deci numai cei credinciosi se pot izbăvi de diavoli, prin puterea lui
Hristos, pe care o primesc prin Sfintele Taine, prin rugăciune si prin
celelalte fapte bune crestine. Cei care se răstignesc în Hristos, cu
patimile si păcatele lor, au putere de a birui pe diavoli. Pentru că numai
prin intermediul păcatelor si al slăbiciunilor demonii se lipsesc de sufletul
omului. Atâta timp cât omul trăieste în păcate, el este orb si surd fată de
Lumina Evangheliei.
Sfântul Grigorie de Nissa spune: “…Când fiinta noastră a căzut în păcat,
Dumnezeu n-a lăsat căderea noastră fără Providenta Sa, ci în ajutorul vietii
fiecaruia pune un înger, iar pe de altă parte Satana încearcă să facă acelasi
lucru, prin mijlocirea unui demon viclean care ar dăuna vietii omenesti”.
Omul însă, aflându-se între înger si demon, prin el însusi îi dă putere mai
mare unuia, fată de celălalt, asupra sa. El îsi alege prin liberă vointa sa un
învătător (sfătuitor) din cei doi. Ingerul lui Dumnezeu îi îndreaptă gândurile
către faptele virtuoase, iar diavolul îl ispiteste cu plăcerile materiale, din care
nu există nici o nădejde de mântuire.
După cum aflăm din scrierile Sfintilor Părinti, omul este acela care, în cele din
urmă, face alegerea între bine si rău. Atunci când crestinul colaborează cu
îngerul lui Dumnezeu, cu ajutorul Duhului Sfânt va înfrunta usor pe demoni.
Cuviosul Ioan din Carnaf spune că atunci când crestinii rugându-se rezistă cu
bărbătie ispitelor, se căiesc pentru păcatele făcute, rabdă cu blândete ispitele,
diavolii se chinuiesc si se ard, dar crestinilor nu le este dat să vadă acest
lucru, ca să nu se mândrească.
Rugăciunea, care face ca harul Duhului Sfânt să se reverse asupra
omului, unindu-l cu Dumnezeu, îi arde pe demoni, iar acestia
nesuferind focul haric, fug cu vaiete. Iată de ce, ori de câte ori
necuratul duh ne ispiteste, trebuie să îngenunchiem la rugăciune,
care ne aduce harul lui Dumnezeu si cu care vom fi de nebiruit. In
viata liturgică este cunoscută puterea rugăciunii si a tămâiei de a lunga
duhurile rele. de asemenea, diavolii sunt arsi si alungati de Dumnezeu, care
lucrează prin Icoanele Făcătoare de Minuni si prin Moastele Sfintilor.
1.9. De ce au nevoie diavolii de jertfe?

Un alt fel de hrană (energie) pentru demoni sunt

jertfele. Iată ce spune Sfântul Vasile cel Mare: “Demonii, ca unii ce sunt
căzuti pradă voluptătii si patimilor, se desfătează si se hrănesc cu ofrande. In
timp ce jertfele se ard în foc, sângele lor se transformă prin ardere în vapori
si descompunându-se în felul acesta în particule fine, se prefac într-o stare ce
corespunde esentei demonilor. Ei se hranesc cu aceste emanatii, desigur nu
asa ca si cum le-ar mânca sau si-ar umple cu ele pântecele, ci asemenea
unor animale (stridii si alte făpturi de acest fel), care primesc hrana cu
întreaga lor fiintă. Din aceasta pricină demonii devorează cu lăcomie gazele
ce se produc în urma arderilor jertfelor si inhalează fumul aromatelor, ca
substante pe care si le-au adaptat pentru hrană. Iată cum se explică cultul
jertfirilor în fata statuilor idolilor, la popoarele păgâne”.
Toti idolii la care se închină păgânii sunt înconjurati de diavoli, care
îsi găsesc plăcerea în jertfele care se fac. Iată de ce toate sectele
satanice aduc jertfe de animale si chiar umane demonilor la care se
închină si slujesc. Când se aducea jertfă unui idol (demon), o parte din ea
era destinată demonului. De aceea, cel care bea din paharul umplut pentru
jertfele idolesti, bea din paharul demonului (1 Cor. 10,21).
Pentru falsele minuni pe care le făceau demonii, oamenii le aduceau jertfe si
le ofereau onoruri, măgulind astfel orgoliul satanei. Astfel de oameni sunt asa
de uniti cu demonii, încât atunci când Dumnezeu săvârsea prin crestini o
minune dumnezeiască, acestia îi prigoneau si-i omorau.
1.10. De ce îngăduie Dumnezeu existenta diavolilor?
Din iconomie dumnezeiască, diavolul n-a fost trimis în Gheena sortită lui, ci a
fost lăsat dezlegat pentru probarea si cercetarea omului si a voii lui libere,
pentru ca fără voia sa să-i facă pe sfinti mai încercati si mai drepti si să le fie
pricină de si mai mare slavă, iar siesi să-si adune osândă si mai îndreptătită,
prin răul pe care îl face si cu ispitele pe care le ridică împotriva oamenilor.
Căpetenie a veacului acestuia si stăpânitor al celor văzute a fost la început
omul, fiind rânduit la aceasta de Dumnezeu. Pentru că nici focul nu putea
ceva asupra lui, nici fiarele nu-l vătămau, nici otrava nu avea efect asupra lui.
Dar odată ce a fost amăgit de diavol, a pierdut harul Duhului Sfânt si stăpân
al lumii a devenit diavolul. Din această cauză, vrăjitorii si fermecătorii devin
prin puterea diavolească făcători de minuni diavolesti. Ei stăpânesc otrăvurile
si apa si focul, după cum au arătat vrăjitorii din Egipt, care s-au împotrivit lui
Moise (lesirea 7, 8, 9, 10) si Simeon care s-a luptat împotriva Sfântului
Apostol Petru.
Sfântul Ignatie Brianceaninov spune: “Porunca dată de Dumnezeu în Rai,
care interzice omului să guste din rodul pomului cunoasterii binelui si a
răului, nu a fost anulată. Ea îl încearcă mereu pe om, până astăzi. Mereu este
prezent lângă noi diavolul si ne îndeamnă să gustăm din rodul oprit. El nu
încetează să ne ademenească prin cugetări păcătoase si lumesti,
dezlăntuindu-ne nemăsurat patimile”.
Sfântul Ioan Gură de Aur ne spune exact motivele pentru care Dumnezeu
îngăduie existenta diavolului si nu-l împiedică să ne atace cu ispitele sale:  “în
primul rând ca să cunosti că te-ai făcut mai puternic decât diavolul,
însemnându-te, în numele lui Hristos, cu Crucea dătătoare de viată; în al
doilea rând, pentru trai în smerenie si a nu te preamâri prin bogătia darurilor
si să nu uiti neputinta ta si puterea celui care te ajută; în al treilea rând
pentru că acest duh necurat, văzându-ti răbdarea cu care rezisti ispitelor, să
se convingă că l-ai părăsit cu desăvârstre si te-ai depărtat de el; în al
patrulea rând, pentru a avea o cunostintă clară asupra comorilor ce îti sunt
încredintate, căci diavolui nici nu ar încerca să te atace dacă te-ar vedea pe
treapta cea mai de sus a neprihănirii”.
 
CAPITOLUL II
Războiul duhovnicesc
2.1. Lumea duhovnicească – nevăzută
Crestinul este un luptător duhovnicesc în fiecare clipă a vietii sale cu trupul,
cu lumea păcătoasă si cu diavolii.
Sfântul Prooroc David ne spune: “Călcatu-m-au vrajmasii mei toată ziua, că
multi sunt cei ce se luptă cu mine din înăltime” (Ps. 55,2).
Noi ne aflăm în stare de război cu diavolii si trebuie să cunoastem foarte bine
pe vrăjmasii nostri, să cercetăm cu întelepciune scopurile si planurile lor. Dar
pentru a afla cât mai multe despre acesti vrăjmasi ai nostri, trebuie să
apelăm la Sfânta Scriptură si la învătăturile Sfintilor Părinti ai Bisericii
Ortodoxe.
Diavolii sunt supusi satanei, iar oamenii care se asează voluntar sub sfera lor
de influentă se numesc fii ai diavolilor (1 Ioan 3,8). Dumnezeu pune la
încercare virtutile oamenilor prin diavoli, cărora le dă voie limitată ca să-i
ispitească (Iov 1,12; Zah. 3,1). Oamenii au fost ispititi si înselati de diavoli,
chiar din Rai (Gen. 3,1).

După întruparea si învierea Domnului nostru

Iisus Hristos, Satana a fost dezbrăcat de putere (Ioan 2,13), dar el continuă
să ispitească pe oameni (Ioan 5,15). Un om poate fi luptat de unul sau mai
multi diavoli (Marcu 5,9). De la dumneziescul Botez, crestinul primeste
un înger păzitor, care îl ajută prin gânduri si har să facă faptele cele
bune. In acelasi timp un diavol îl ispiteste spre păcate si astfel îi încearcă
virtutea (1 Petru 1,6-7; Iov 7,18; Iacob 1,2).
Ascunde textul citat

Monahii si monahiile primesc la Sfânta Taină a Călugăriei, darul Duhului Sfânt

si sapte îngeri care îl vor ajuta să se mântuiască. Iar satana trimite sapte
diavoli (duhul mândriei, duhul slavei desarte, duhul mâniei, duhul lăcomiei
pântecelui, duhul trândăviei, duhul desfrânării si duhul mâhnirii) ca să-i
ispitească. Dacă însă din trândăvie si din mândrie monahul va cădea în
păcate de moarte, darul lui Dumnezeu si cei sapte îngeri se vor îndepărta de
la el, iar cele sapte duhuri necurate vor pune stăpânire pe inima lui (Matei
12,45). Deci mintea omenească se află la mijloc, între înger si diavol.
Sfintele Puteri îngeresti ne îndeamnă spre faptele cele mântuitoare, iar
puterile noastre naturale, hotărârea cea bună si Harul lui Dumnezeu ne ajută.
La rândul lor, atacurile diavolilor sunt ajutate de patimi si de hotărârea cea
rea. Asadar, mintea noastră este lesne alunecătoare si usor se pogoară către
cele veselitoare ale lumii acesteia, uitând bunătătile cele vesnice. Pentru
păzirea de ispitirile simturilor, când se adună gânduri desarte si întunecate
asupra mintii noastre, să ne rugăm, să mergem la Biserică, să ne spovedim,
să vorbim si să cerem binecuvântarea părintilor celor duhovnicesti.
Urâtorul de bine, diavolul, amestecă lucrurile, adică binele cu răul (Facerea
3,4-5), ca să nu poată face mintea noastră păcătoasă deosebirea între bine si
rău (Sfântul Efrem Sirul, Proloage, p. 298). Sfântul Petre Damaschinul ne
spune: “Toate le-a făcut Dumnezeu spre folosul sufletului nostru. Ingerii care
ne păzesc si ne învată, iar diavolii ne ispitesc spre a ne smeri si a alerga la
Dumnezeu. Prin frica de ispitele duhurilor necurate ne izbăvim de înăltarea
mintii si de nepăsare. Ingerii, fiind slujitorii dragostei dumnezeiesti si ai păcii,
se bucură de pocăinta si îndreptarea noastră si de sporirea în virtute. De
aceea se străduiesc să ne umple de vederi duhovnicesti si ne ajută la tot
lucrul mântuitor. Diavolii, dimpotrivă, fiind pricinuitorii răutătilor, se bucură
de scăderea noastră în virtute si se străduiesc să abată sufletele noastre spre
năluciri urâte”.
Crestinul ortodox poate fi luptat de diavoli astfel:

I. Prin patimile trupului său:

a) Patimi care se nasc din puterea poftitoare a sufletului omenesc:
desfrânarea, lenea, lăcomia pântecelui, iubirea de bani;
b) Patimi care se nasc din puterea mânioasă a sufletului: mânie, ură, zavistie,
invidie, pizmă, răzbunare;
c) Patimi care se nasc din puterea ratională a sufletului: mândrie, slavă
desartă, erezie, deznădejde, sinucidere.
II. Prin intermediul oamenilor păcătosi:
a) Prin poftele si păcatele oamenilor;
b) Prin oamenii păcătosi care se află sub lucrare diavolească.
III. Direct de diavoli.
Crestinul care se roagă cu smerenie si cu credintă si apelează la Sfintele
Taine ale Bisericii Ortodoxe este ajutat de darul lui Dumnezeu si de Ingerul
Păzitor ca să lupte împotriva diavolilor. Duhovnicul poate alunga diavolii care
luptă pe crestini potrivit cu cresterea sa duhovnicească, astfel:
a) Direct cu Darul Duhului Sfânt;
b) Duhovnicul prin binecuvântare dă puterea lui Dumnezeu celui ispitit de
diavoli, ca să lupte si să biruiască si astfel să se încununeze.
Diavolii atunci ne luptă mai tare când postim, când ne rugăm, când ne
smerim mai mult. Pentru a iesi biruitori în aceste lupte cu diavolii, trebuie să
mergem pe calea de mijloc (împărătească), sub binecuvântarea unui
duhovnic iscusit, să postim, să priveghem si să ne rugăm după puterea si
darurile pe care avem de la Dumnezeu. Cei care se nevoiesc peste putere
sunt biruiti de diavoli si cad în păcate mari: mândrie, slavă desartă, mânie,
ură, neascultare, sodomie, zavistie. Cei care din lenevie nu îndeplinesc
poruncile dumnezeiesti, cad în păcate: lene, desfrânare, iubirea pântecelui,
iubirea de arginti…
2.2. Caracteristicile războiului cu diavolii
Pentru a cunoaste mai bine pe vrăjmasii nostri diavoli, iată câteva
caracteristici ale războiului nevăzut:
1. Războiul diavolilor cu oamenii este continuu. In timpul acestei vieti
pământesti, diavolii ne războiesc continuu, iar atunci când nu ne atacă la
vedere, ne lucrează în ascuns.
Sfântul Simeon, Noul Teolog zice: “Războiul este permanent si întotdeauna
este nevoie ca ostasii lui Hristos să aibă armele asupra lor. Nu este zi sau
noapte, nici măcar o clipă în care acest război să înceteze, ci fie că mâncăm,
fie că dormim, fie că lucrăm, fie că ne rugăm, în toiul luptei suntem”.
2. Războiul diavolilor cu oamenii este necrutător. Sfântul Antonie cel Mare
spune că: “Diavolii sunt necrutători, îndrăzneti si nerusinati. Nu se dau înapoi
de la nimic. Se aruncă în luptă cu o furie nestăpânită si uzează fără scrupule
de toată forta si viclenia de care dispun”.
Sfintii Părinti spun că diavolii sunt stăpânitorii întregului pământ si se află sub
conducerea satanei, lucrând la pierderea sufletelor omenesti. Trebuie să stim
un lucru important: diavolul poate să ne atace, dar nu ne poate birui. Intr-un
citat al învătăturii Bisericii noastre se spune că “Diavolul poate lupta
împotriva omului, dar nu-l poate birui. Acest lucru înseamnă că putem deveni
biruitori asupra diavolilor”. Iar Sfântul Apostol Pavel scrie: “Dumnezeu nu va
îngădui ca să fim ispititi peste puterile noastre, ci odată cu ispita, ne va aduce si
scăparea din ea”  (1 Cor. 10,13). Niciodată Dumnezeu nu ne va lăsa să fim
ispititi peste puterile noastre, căci dacă s-ar întâmpla aceasta, lupta ar fi
inegală, iar Dumnezeu nedrept. “Dacă cineva nu se face de bună voie rob
diavolilor, nu va avea diavolul nici o putere asupra lui”.
3. Din acest război cu diavolii ne putem încununa. Sfântul Ioan Scărarul
zice: “Inmultindu-se razboaiele se înmultesc si cununile. Astfel se întâmplă
de multe ori ca diavolii, fără să vrea, ne fac mai atenti, mai râvnitori”. In
vremea ispitelor simtim nevoia arzătoare de a ne afla mereu mai aproape de
Dumnezeu. Când vicleanul diavol ne înfricosează si ne tulbură, atunci ne
facem mai întelepti, atunci ne cunoastem pe noi însine si atunci alergăm
degrabă la Dumnezeu.
O altă “calitate” a diavolilor este aceea de clevetitor si bârfitor. Cleveteste pe
om în fata lui Dumnezeu (lov 1,9-11) si în fata semenilor săi. Despre acest
lucru avem mărturii în Apocalipsă, care spune despre războiul ce s-a făcut în
Cer între răzvrătitul Lucifer si ceilalti îngeri si despre căderea tagmei
luciferice, care nu numai pe Dumnezeu clevetea, ci si pe oameni (Apoc. 12,7-
10). Iată ce izvor nesfârsit de răutate este diavolul, care nu se mărgineste
numai a ispiti pe oameni, ci merge si-i cleveteste înaintea lui Dumnezeu. Ura
lui împotriva noastră este extrem de periculoasă si înversunată. Pentru
aceasta să ne gândim mereu că de multe ori noi însine lăsându-ne păcăliti,
întindem mâinile prietenoase si facem pact cu diavolii.
4. Războiul diavolilor este înversunat si nimicitor. Dacă diavolul este înfrânt în
atacurile sale asupra noastră, el se mânie si se sălbăticeste mai tare. Oamenii
lui Dumnezeu vor fi mereu atacati de diavoli, cu mânie sălbatică, atâta timp
cât ei se vor împotrivi si se vor lupta contra lui. Războiul acesta al nostru cu
diavolul este stăruitor si necontenit, iar diavolul foloseste toată viclenia sa,
uzează de toate armele si uneltele sale.
Sfântul Teodor Studitul spune că  “Diavolul umblă ca un leu ce răcneste,
căutând pe cine să înghită, fie din mireni, fie din călugări. Si nu-i ajunge
atâta, ci caută în fiecare clipă să-i lege cu mai multe funii ale păcatelor, ca să
nu se mai poată pocăi, ci să meargă în iadul cel vesnic”.
Scopul diavolului, spune Sfântul Antonie cel Mare, este să ne împiedice să
urcăm în locul de unde au căzut ei, adică la Cer. Lucrul cel mai de seamă este
să zădărnicească mântuirea noastră. Demonii se străduiesc în primul rând să
îndepărteze pe om de Dumnezeu, fiind plini de invidie si răutate fată de
oameni. Prin urmare, diavolii sunt gata spre vătămare, căci nu suferă să vadă
că oamenii se mântuiesc cu darul lui Dumnezeu (Sfântul Antonie cel Mare).
Orice dorintă a noastră spre viata duhovnicească face pe Sfintii îngeri să se
bucure, iar pe diavoli să se întristeze.
Domnul nostru Iisus Hristos a numit pe diavoli “ucigasi de oameni”, căci ce
altceva înseamnă săvârsirea păcatului, decât pierzarea omului si îndepărtarea
de Dumnezeu. Dumnezeu, Semănătorul cel Bun, seamănă în ogorul sufletului
nostru semintele cele bune, ale binelui, dar vine diavolul si seamănă zâzaniile
sale, semintele răului. Si astfel, fiecare om se face câmp de luptă aprins, între
bine si rău. Scopul principal al diavolului este de a strica chipul lui Dumnezeu
din om si de a ne robi neîncetat, fără de milă. ”
In sfârsit, fratilor, întăriti-vă în Domnul si întru puterea tăriei Lui. Imbrăcati-vă
cu toate armele lui Dumnezeu, ca să puteti sta împotriva uneltirilor diavolilor.
Căci lupta noastră nu este împotriva trupului si a sângelui, ci împotriva
începătoriilor,împotriva stăpânitorilor întunencului acestui veac,împotriva
duhurilor răutătii, care sunt în văzduh. Pentru aceea luati toate armele lui
Dmnnezeu, ca să puteti sta împotrivă în ziua cea rea si, toate biruindu-le, să
rămâneti în picioare” (Efes 6,11-13).
Iar Sfântul Apostol Iacob ne spune: “Dumnezeu, celor mândri le stă împotrivă,
iar celor smeriti le dă har. Supuneti-vă deci lui Dumnezeu. Stati împotriva
diavolului si el va fugi de la voi. Apropiati-vă de Dumnezeu si se va apropia si
El de voi” (Iacob 4,6-8).
2.3. Războiul celor trei cete diavolesti cu crestinii
Deoarece lupta noastră nu este împotriva sângelui si a trupului (Efes. 11,2;
VI,12), cum zice Sfântul Apostol Pavel, cei care ne războiesc puterile noastre
în ascuns trebuie să fie văzuti ca o altă lume nevăzută. Pentru că cele trei
cete diavolesti luptă pe crestinii care se nevoiesc, actionând asupra celor trei
puteri sufletesti ale oamenilor (puterea poftitoare, puterea mânioasă si
puterea ratională).
Abisul nemăsurat al poftei este luptat de prima ceată diavolească, ce revarsă
din putoarea sa poftitoare în oameni. Mâniei sau iutimii îi corespunde a doua
ceată diavolească, ce injectează în om patimi de stăpânire lumească. Acesti
diavoli pot să fie biruiti de oamenii care întorc cu bărbătie puterea mânioasă
asupra vrăjmasilor nevăzuti.
In sfârsit, stăpânitorii văzduhului, ceata diavolilor rationali (arhiconi) îsi trimit
atacurile împotriva mintilor oamenilor ce se îndeletnicesc cu stiinta
cunoasterii (filozofia, teologia, imaginatiile) si îi îndeamnă la făurirea de idei
contrare lui Dumnezeu. Pentru că însesi momelile lor, gândurile insuflate iau
forma de gânduri înalte sau de năluciri luminoase, în sensul material sau
intelectual al cuvântului. Astfel, aceste duhuri vor să stăpânească marea,
pământul si văzduhul.
2.3.1. Cele trei cete diavolesti
Diavolii, fiind mai înainte de cădere duhuri si căzând din imaterialitatea lor,
au căpătat o oarecare grosime (materialitate), după ispitele pe care le
lucrează si de care sunt îmbibati. “Pierzând diavolii bucuria duhovnicească-
îngerească, pătimesc si ei voluptatea pământească, la fel ca si oamenii, prin
deprinderi si patimi trupesti” (Sfântul Grigorie Sinaitul).
Din această cauză si sufletul omenesc, zidit după chipul si asemănarea lui
Dumnezeu, rational si gânditor, a devenit, din păcate, dobitocesc si
nesimtitor duhovniceste si aproape fără de minte, iar prin plăcerile de
lucrurile materiale nu mai cunoaste pe Dumnezeu. Pentru că deprinderile rele
si păcatele prefac firea si schimbă lucrarea firii. Astfel, s-au format si cele trei
cete diavolesti:
I. Prima ceată diavolească este ceata duhurilor desfrânate si băloase, care
actionează ca niste lipitori asupra puterii poftitoare a oamenilor. Ei se hrănesc
cu putoarea plăcerilor desfrânate ale oamenilor. Acesti diavoli plutesc în
puterea poftitoare a oamenilor, în desfrânare, lăcomia pântecului, în lene, în
oceanul băuturii, ca unele care sunt lunecoase prin fire si se bucură de
umezeala plăcerilor nerationale. Ele ridică asupra omului valuri de gânduri de
întinăciune.
II. A doua ceată diavolească o reprezintă ceata diavolilor mâniosi, care este
mânioasă si răzbunătoare, ca niste fiare mâncătoare de trupuri, ca niste câini
care ling sânge si se hrănesc cu putreziciuni. Ea are ca locuintă puterea
mânioasă a oamenilor.
III. A treia ceată diavolească este ceata diavolilor rationali-arhiconi, care sunt
cei mai apropiati slujitori ai satanei si se ocupă în special cu interpretarea
eretică a Sfintelor Scripturi. Ele sunt duhuri usoare si subtiri, ca niste duhuri
aeriene si actionează asupra puterii rationale, contemplative a sufletelor
omenesti, aducând în mintile oamenilor ereziile, filozofiile înalte, nălucirile,
vrăjitoriile… Uneori se arată în chipuri de păsări si de îngeri (2 Corinteni
11,14) ca să amăgească pe crestini (Filocalia VII, p. 143).
2.3.1.1. Ceata diavolilor poftelor
Diavolul din ceata diavolilor poftitori se ridică împotriva crestinului, care se
roagă în inimă, ca unul ce-si are puterea îndreptată spre pofta de la brâu la
buric a omului. El aruncă asupra crestinilor puterea arzătoare a săgetilor sale,
având poftele din om ca pe un adânc în care pătrunde, făcându-l să fiarbă si
umplându-l de necurătii. Apoi îl aprinde cu desfrânări si plăceri păcătoase.
Dar cum sunt războiti crestinii de acesti diavoli? Ei le insuflă oamenilor
gânduri necurate de desfrânare, de lene, de mâncare si băutură, de iubire de
bani si somn peste măsură, fiind ajutati în ispitele lor de poftele si păcatele
oamenilor, de filme, de muzică, de oameni desfrânati, betivi…
Slujitorii cei mai puternici ai acestor cete diavolesti sunt propovăduitorii
patimilor trupesti: regizori, actori, scriitori, cântăreti, care prin filme, cărti,
reviste, casete si videocasete ispitesc pe crestini ca să-i prindă în mrejele lor.
Acest soi de diavoli pot fi alungati cu ajutorul lui Dumnezeu, prin înfrânarea
poftelor, post, rugăciune, priveghere, spovedanie, Sfânta Impărtăsanie,
participarea regulată la Sfânta Liturghie, ascultare de duhovnic si muncă
binecuvântată.
2.3.1.2. Ceata diavolilor mâniei
Puterea mânioasă pe care o are crestinul pentru a lucra fapta bună crestină si
pentru a se împotrivi diavolilor, această ceată diavolească o schimbă spre ura
si distrugerea aproapelui.Acesti diavoli sunt înaintemergătorii mâniei, urii,
invidiei, pizmei, zavistiei, uciderii, asupririi săracilor, sodomiei, păcatelor
împotriva firii, răzbunării…
Când muncim fizic si efectuăm un efort mare, puterea mânioasă pe care o
avem în acele momente îi luptă si îndepărtează pe diavoli. De aceea, acesti
diavoli aduc în mintea noastră cuvinte de hulă împotriva lui Dumnezeu si a
Bisericii si ne îndeamnă la înjurături, ură, ceartă si agresiuni asupra
aproapelui. Trebuie să ne rugăm cu rugăciuni scurte când muncim, pentru ca
puterea mânioasă pe care o avem în acele momente si Harul lui Dumnezeu să
izgonească pe diavoli de la noi si de la aproapele nostru. Dacă nu ne vom
ruga, diavolii vor transforma puterea mânioasă pe care o avem în gânduri si
cuvinte de hulă împotriva lui Dumnezeu si aproapelui.
Când suntem mâniosi, cineva (diavolul) ne îndeamnă să lovim. Când diavolul
se îndepărtează si mânia trece, ne pare rău de faptele rele pe care le-am
făcut. Cel mai tare luptă diavolii pe cei care construiesc biserici ortodoxe,
aducând ispite mari asupra preotilor, atât prin oamenii necredinciosi, cât si
prin ceilalti. Acesti diavoli sunt îndepărtati cu ajutorul Harului lui Dumnezeu
prin rugăciune si muncă binecuvântată, prin iertare si dragoste sfântă
crestină, smerindu-ne în ispite.
2.3.1.3. Ceata diavolilor rationali (arhiconi)
Diavolii arhiconi ispitesc pe oameni cu iubirea de sine, cu mândria, slava
desartă, erezia, necredinta (ateismul), nebunia, deznădejdea si
sinuciderea. Satana este “teologul iadului” si se ocupă în mod special
cu interpretarea gresită a Sfintelor Scripturi, având în ajutor ceata
diavolilor arhiconi. Diavolii rationali sunt foarte puternici si
actionează rapid asupra mintii oamenilor mândri, inspirându-le idei
potrivnice învătăturii de credintă ortodoxe, a revelatiei dumnezeiesti.
Acesti diavoli rationali sunt învătătorii sectarilor, ai schismaticilor, ai ereticilor,
ai filozofilor, ai liber cugetătorilor, care prin conlucrare cu diavolii teologi îsi
formează propria lor credintă sectară, eretică, atee. Insusi Domnul si
Dumnezeul nostru Iisus Hristos este ispitit de Satana, cu citate din Sfânta
Scriptură, interpretate gresit de Satana. Dar Mântuitorul nostru Iisus Hristos
îi răspunde tot cu citate din Sfânta Scriptură, alungându-l (Matei4,3-10).
Diavolii rationali au actionat asupra ierarhiei Bisericii Apusene, care a
adăugat astfel în Simbolul Credintei pe Filioque, învătătura gresită că
Duhul Sfânt purcede si de la Fiul lui Dumnezeu. Această adeziune a
Bisericii Apusene la învătătura diavolilor rationali a condus, în anul
1054, la despărtirea Bisericii Apusene (catolice) de dumnezeiasca
Biserică Ortodoxă (Răsăriteană), întemeiată de Mântuitorul nostru
Iisus Hristos.
Minunea dumnezeiască a revenirii Bisericii Catolice la Biserica mamă –
dumnezeiasca Biserică Ortodoxă se va petrece atunci când, prin Harul lui
Dumnezeu, mintea catolicilor se va lumina si smeri si vor fi alungati diavolii
rationali. Ca urmare a acestei mari schisme, prin mândrie intelectuală si
adeziune la cete de diavoli arhiconi, au apărut până în zilele noastre mii de
religii, ai căror reformatori, sub inspiratie diavolească, au reinterpretat Sfânta
Scriptură după dorintele si păcatele lor, spre a lor pierzare (II Petru 3,16; 11
Tim. 3-5). Ca dovadă că acesti predicatori sunt condusi de diavoli este si
faptul că ei schimbă interpretarea Sfintelor Scripturi de la o zi la alta. Orice
modificare a învătăturii de credintă ortodoxă, descoperită de Dumnezeu
oamenilor, orice abatere de la adevărul absolut, dumnezeiesc, este datorată
diavolilor rationali, care lucrează asupra mintii oamenilor mândri.
Harul Duhului Sfânt, care vine numai prin ierarhia Bisericii (Ortodoxe) –
episcopi, preoti si diaconi – luminează prin învătătura de credintă ortodoxă
mintile oamenilor si alungă duhurile diavolesti ale necredintei si ale celorlalte
păcate.
Duhul lui Antihrist, prezent în cărtile si Bibliile sectare, întunecă mintea
credinciosilor si strecoară în ea îndoiala de credintă, credinta eretică, credinta
schismatică, necredinta (ateismul), neasculatarea si nesupunerea fată de
ierarhia bisericească ortodoxă. Preotii si crestinii ortodocsi primesc
binecuvântare de la arhiereu pentru a propovădui Cuvântul lui Dumnezeu si
astfel cuvintele lor sunt lumina