Main navigation

Predici
Predică la Duminica a XXIII-a după Rusalii - Vindecarea demonizatului din ţinutul
Gherghesenilor - Pr. Ion Cârciuleanu
Preot Ion Cârciuleanu

Duminica a XXIII-a după Rusalii - Vindecarea demonizatului din ţinutul

Gherghesenilor
Duminica a XXIII-a după Rusalii - Vindecarea demonizatului din ţinutul
Gherghesenilor
În suflet noi vedem chipul lui Dumnezeu. El este un bun de natură spirituală, care
nu poate fi preţuit în bunuri materiale. El trebuie să lucreze împreună cu trupul,
deoarece ajută la ridicarea şi înduhovnicirea trupului, pregătindu-l pentru
fericirea viitoare.

Evanghelistul Luca ne istoriseşte, prin pericopa evanghelică de astăzi,

zguduitoarea minune cu vindecarea demonizatului din Gadara. Gadarenii, sau
Gherghesenii, erau un popor care locuia în ţinutul dinspre răsărit de Iordan,
deosebit de iudei. Îndeletnicirea lor, creşterea porcilor, cu totul străină
iudeilor, îi arată a fi de alt neam.

Domnul Iisus Hristos a venit în aceste părţi date uitării de cârmuire şi lăsate în
afară de lumina oricărei bune propovăduiri, ca să binevestească şi acestora
Evanghelia. Şi cum a sosit, „l-a întâmpinat un om din cetate care era stăpânit de
un demon şi care de multă vreme nu mai punea haină pe el şi în casă nu mai locuia,
ci în peşterile de îngropăciune” (Luca 8, 27).

Văzându-l pe Iisus, demonul a răcnit şi a căzut înaintea Lui şi cu glas puternic a

strigat: „Ce ai cu mine Iisuse, Fiule al lui Dumnezeu, rogu-Te nu mă chinui”. Din
aceste cuvinte observăm că stăpânirea demonului asupra nefericitului om era atât de
puternică şi deplină, încât el se folosea de glasul lui, ca şi cum ar fi fost una
cu el.

Demonul cere să fie lăsat să intre în turma de porci care păştea pe malul apei,
ceea ce i se îngăduie. Porcii se aruncă în apă şi pier. „Iar păstorii văzând ceea
ce se făcuse, au fugit şi au spus în cetate şi prin sate. Şi au ieşit să vadă ce s-
a făcut şi au venit la Iisus şi au aflat pe omul din care ieşiseră diavolii,
îmbrăcat şi întreg la minte, şezând lângă picioarele lui Iisus şi s-au temut”.

Locuitorii Gadarei cer lui Iisus să plece din hotarele lor din pricina pagubei ce
le făcuse cu porcii. Singur cel vindecat îl roagă pe Iisus să-l lase să stea mai
departe lângă El, dar Iisus l-a slobozit zicându-i: „Întoarce-te la casa ta şi
spune cât bine ţi-a făcut ţie Dumnezeu”.

Minunea din această evanghelie ne arată că în faţa lui Dumnezeu mântuirea, salvarea
de la pierzanie chiar şi a unui singur suflet, valorează mai mult decât toate
turmele pământului. Pentru că sufletul este scânteia de viaţă pe care Dumnezeu a
sădit-o în om după ce l-a plăsmuit pe acesta din pământ, făcând o fiinţă vie şi
raţională, unind la un loc trupul şi sufletul (Facere 2, 7), lucru pe care nu l-au
înţeles locuitorii ţinutului Gherghesenilor.

În suflet noi vedem chipul lui Dumnezeu. El este un bun de natură spirituală, care
nu poate fi preţuit în bunuri materiale. El trebuie să lucreze împreună cu trupul,
deoarece ajută la ridicarea şi înduhovnicirea trupului, pregătindu-l pentru
fericirea viitoare.

Din dragoste pentru suflet şi pentru mântuirea lui, Dumnezeu a jertfit pe unicul
său fiu (Ioan 3, 16) şi tot pentru mântuirea sufletului, a întemeiat Dumnezeu
Biserica Sa. De suflet, cea mai înaltă valoare spirituală, ca şi de trup, a ţinut
seama şi Mântuitorul când a săvârşit minunile Sale asupra firii omeneşti.

Sfânta Evanghelie ne-a pus în faţa unui om al cărui suflet era ameninţat cu
pierzania. Duhul cel rău intrase în el şi-l muncea cumplit. Omul, după ce a fost
vindecat, era fericit pentru că nu mai era stăpânit de puterea diavolului, nu mai
era robul acestui stăpân rău şi viclean.

A devenit supusul lui Hristos, de care voieşte să fie nedespărţit, să stea mereu
numai cu el.

După învăţătura de credinţă creştină, diavolul este o fiinţă spirituală, un înger

căzut. Înainte de a crea lumea, Dumnezeu a făcut pe îngeri, duhuri luminoase şi
inteligente, „duhuri slujitoare pentru cei ce vor moşteni mântuirea” (Evr. 1, 14).

Unii dintre ei au rămas în bunătate şi frumuseţe. Alţii, însă, stăpâniţi de propria

lor mărire, au încercat să uzurpe tronul Celui Preaînalt şi s-au răzvrătit
împotriva Creatorului. Dar răzvrătirea aceasta a fost pedepsită după dreptate.

Lucifer cu îngerii lui au fost loviţi de fulgerele mâniei divine, „au fost aruncaţi
în adânc, unde stau înconjuraţi de întuneric” (II Petru 2, 4).

Cu această descoperire a scripturilor, stăm în faţa celei mai mari taine a

creaţiei, „taina fărădelegii”, pe care nu suntem în stare s-o pătrundem. Oricum,
diavolul este o realitate dramatică a lumii, o forţă a răului care, începută din
cer, continuă şi va continua în lume.

Lucrarea duhurilor rele se arată între oameni sub formă de amăgire, ispită, momeală
etc. Cuprinşi de mânie împotriva făpturii lui Dumnezeu, mânioşi pe oameni, care
sunt chipul lui Dumnezeu, diavolii încearcă pretutindeni şi în toată vremea, să
câştige ucenici de partea lor şi să desfigureze creaţiunea.

Astfel, satana a ispitit pe primii oameni în Rai, a ispitit pe Iov în toate

chipurile ca să păcătuiască împotriva lui Dumnezeu. Până şi pe Domnul Hristos a
cutezat diavolul să-L ispitească.

Putem afirma că în întreaga lume este „un război nevăzut” de care vorbesc Sfinţii
Părinţi şi care îşi are victimile lui, însângeraţii, mutilaţii lui. Demonizaţii
care se zvârcolesc cu spume la gură, mânia care aprinde şi ridică braţul spre
lovire sau omor, ura, minciuna, binefacerea răsplătită cu răutate, dragostea
schimbată în trădare, răzbunarea, hoţia, beţia, desfrânarea etc., iată numai câteva
din nenumăratele biruinţe cu care câştigă satana pe om.

Prin întruparea Fiului lui Dumnezeu, prin moartea şi învierea Sa, puterea
diavolului asupra sufletelor noastre a fost slăbită mult.

Sfântul Apostol Pavel spune clar că Mântuitorul „s-a făcut părtaş sângelui şi
cărnii, ca prin moarte să nimicească pe cela ce are puterea morţii, adică pe
diavolul” (Evr. 2, 14).

Fără îndoială, puterea satanei nu a fost distrusă definitivă pe pământ prin moartea
de pe Golgota a Domnului Iisus. Judecata lumii, deci şi a diavolului, se va face la
a doua venire a Fiului Omului. Până atunci, Dumnezeu îngăduie ademenirile, ispitele
duhurilor necurate pentru încercarea aleşilor Lui.

Admirabil ne învaţă în această privinţă Sfântul Chiril din Ierusalim: „Dumnezeu îl

îngăduie pe diavol pentru a împlini două lucruri: să fie făcut el de ruşine, fiind
biruit de oamenii cei credincioşi, apoi să dea prilej credincioşilor să se
încununeze”.
Duhurile cele rele sunt ca păsările răpitoare (Mat. 13, 4-10), ca semănătorii de
neghină (Mat. 13, 25), ca leul care răcneşte şi caută pe cine să înghită (I Petru
5, 8). Oamenii pătimaşi se fac slugi ale răului, fiindcă diavolul a furat cuvântul
lui Dumnezeu din inima lor, ca nu cumva crezând, să se mântuiască (Mat. 4, 15).

Dintru început, diavolul s-a dovedit cap al răutăţii, ispitind la rău pe oameni (I
Cor. 7, 1), mincinos şi ucigător de oameni. Demonizatul din ţinutul Gherghesenilor,
tămăduit de Mântuitorul, este unul dintre aceia pe care diavolul pusese, la un
moment dat, stăpânire pe el.

Înţelepciunea omenească a căutat să dea un răspuns la întrebarea despre originea

răului în lume. După învăţătura creştină, Dumnezeu l-a făcut pe om să stăpânească
toată creaţia. Libertatea cu care a fost înzestrat nu a fost îngrădită de porunca
de a nu gusta din pomul cunoştinţei binelui şi răului. Împlinirea acestei porunci
l-ar fi întărit în bine; prin ascultare, el şi-ar fi dovedit iubirea faţă de
creatorul său.

Călcarea poruncii lui Dumnezeu este dovada necredinţei şi a lipsei de iubire faţă
de Creator. Răul urmează din înlocuirea existenţei şi a valorilor adevărate,
rezultate din unirea noastră cu Dumnezeu, izvorul nesecat al bunurilor reale, cu
năluciri, falsificări, cu bunuri relative.

Aceasta o arată Sfântul Apostol Pavel prin cuvintele: „Au schimbat mărirea lui
Dumnezeu celui nestricăcios, întru asemănarea chipului celui stricăcios şi a
păsărilor şi a dobitoacelor..., au schimbat adevărul lui Dumnezeu în minciună şi s-
au închinat şi au slujit făpturii, în loc să slujească Făcătorului” (Rom. 1, 23).

Deci viaţa creştinului trebuie să fie o mărturie continuă şi vie despre Hristos şi
despre prezenţa Lui în viaţa noastră de fiecare zi.

Căci duhul cel rău nu-şi poate pune stăpânirea asupra cuiva, decât dacă acesta
(omul) consimte într-un fel oarecare. „Împotriviţi-vă diavolului şi el va fugi de
voi”, zice Sfântul Apostol Iacob (4, 7).

Sfântul Ioan Gură de Aur spune că satana poate să ne strice atât cât ne poate
vătăma un câine legat. Suntem muşcaţi numai atunci când ne apropiem de câine şi
intrăm în cercul în care se mişcă. Aşa este diavolul: el ne poate birui numai în
măsura în care noi consimţim la şoaptele lui, la ispitele lui.

Fiul lui Dumnezeu a venit în lume şi s-a făcut om ca noi, afară de păcat, ca să
nimicească tirania diavolului şi lucrările lui: „Cine săvârşeşte păcatul este de la
diavolul, pentru că de la început diavolul păcătuieşte. Pentru aceasta s-a arătat
Fiul lui Dumnezeu, ca să strice lucrările diavolului” (I Ioan 3, 8).

În lucrarea Sa mântuitoare, Mântuitorul Hristos a alungat demonii (Mat. 4, 24; Luca

3, 32; Fapte 10, 38) şi a vindecat bolnavii. Această putere de a alunga duhurile
cele rele şi lucrarea lor, Mântuitorul Hristos a dat-o Sfinţilor Săi Apostoli.
„Chemând la Sine pe cei doisprezece ucenici ai Săi, le-a dat putere asupra
duhurilor necurate, ca să le scoată şi să tămăduiască orice boală şi orice
neputinţă” (Mat. 10, 1).

Ajutorul nostru şi tăria împotriva ispitelor de tot felul este Hristos care ne
împărtăşeşte harul Său prin Sfintele Taine ale Bisericii, săvârşite de episcop şi
preot.

De ajutorul lui Dumnezeu nu poate fi lipsit decât cel ce s-a înstrăinat de El şi

petrece în afara Bisericii lui Hristos. Nu poate sta în comuniune cu Dumnezeu
creştinul căruia Evanghelia şi prezenţa lui Hristos în viaţă îi rămân străine.
Pe acesta păcatul de tot felul a pus stăpânire, acuzându-l faţă de cuvântul lui
Dumnezeu. El se simte înlănţuit şi mânat în locuri pustii, în afara cetăţii
celorlalţi. El trăieşte în negaţii şi revolte împotriva lui Dumnezeu, împotriva
semenilor şi împotriva lui însuşi.

Cel care vorbeşte şi lucrează nu mai este el, ci altul care s-a sălăşluit în
adâncul fiinţei lui, punând stăpânire pe el: „Care îţi este numele, a întrebat
Hristos pe bărbatul din Evaghelie. Iar el a răspuns: Legiune, căci demoni mulţi
intraseră în el. Şi îl rugau pe El să nu le poruncească să meargă la adânc” (Luca
8, 30-31).

Omul se înstrăinase nu numai de Dumnezeu ci şi de el însuşi, căci nu mai răspunde

el întrebării Mântuitorului, ci duhurile care puseseră stăpânire pe el. S-ar putea
ca într-o astfel de situaţie să se creadă că omul (credinciosul) pierde orice
responsabilitate în faţa lui Dumnezeu, de îndată ce păcatul a pus stăpânire pe el.

Lucrurile nu stau aşa. Sfânta Evanghelie ne spune că bărbatul demonizat (îndrăcit),

văzând pe Mântuitorul, a căzut la picioarele Lui şi a strigat cu glas mare: „Ce ai
cu mine, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, Celui Preaînalt? Rogu-Te, nu mă chinui!” (Luca
8, 28). Deci nici cel mai înrăit păcătos nu pierde cu totul conştiinţa de Dumnezeu.

Păcatul întunecă mintea omului şi îl lipseşte de bucuriile vieţii, dar nu-i poate
ascunde cu totul faţa şi cuvântul lui Dumnezeu. El, omul rămâne chip al lui
Dumnezeu chiar şi în stare de păcat; desigur, un chip întunecat, desfigurat. În
virtutea acestui chip, omul, oricât de păcătos ar fi la un moment dat, simte
prezenţa lui Dumnezeu care îl caută şi-l cheamă la pocăinţă şi viaţa nouă.

Dar nu numai că îl cheamă prin Evanghelia Sa, ci îi dă şi remediul întoarcerii

sale, care este Sfânta Taină a Spovedaniei. La scaunul duhovniciei sunt chemaţi
toţi, ca după mărturisire cu pocăinţă a păcatelor şi greşelilor săvârşite, să ia
harul iertării acestora de la Hristos prin Duhul Sfânt.

Aici, la scaunul spovedaniei, credinciosul se dezbracă de haina urâtă a păcatelor,

iese de sub tirania diavolului şi se împacă cu Dumnezeu, unindu-se apoi cu Hristos
prin Sfânta Taină a Împărtăşaniei.

Viaţa cea nouă trebuie să fie o mărturisire cu cuvântul şi cu fapta a lui Hristos
mai întâi în propria noastră viaţă. Hristos trebuie să-şi reia locul în centrul
fiinţei noastre şi să prindă formă şi să crească în noi până la statura bărbatului
desăvârşit (Efes. 4, 16).

Vieţuirea cea nouă şi desăvârşit creştină nu este o îndatorire de moment, ci de

durată lungă şi cu eforturi continui pe linia binelui, cu ajutorul harului
dumnezeiesc. Cei care nu pot înţelege şi realiza acest lucru, vor cere lui Hristos,
ca şi gherghesenii din Evanghelie, să plece de la ei cât mai departe.

Mărturia noastră despre apartenenţa la Hristos şi la Biserica Lui trebuie să fie

dată şi semenilor noştri prin fapte ale iubirii şi slujirii acestora după exemplul
Mântuitorului care a venit să slujească lumii, pentru a o mântui.

Faptele de slujire a semenilor noştri sunt mărturia noastră creştină în această

viaţă şi criteriul judecăţii obşteşti de la sfârşitul veacurilor, în faţa Dreptului
Judecător: „Adevărat zic vouă, întrucât aţi făcut unuia dintre aceşti fraţi ai Mei,
prea mici, Mie Mi-aţi făcut” (Mat. 25, 40).

Credinţa noastră creştină ortodoxă ne cere să dăm mărturie despre cunoaşterea şi

prezenţa lui Dumnezeu în fiinţa şi lucrarea noastră. Să arătăm această prezenţă
prin fapte vrednice de El, fapte de slujire a semenului nostru, de aproape şi de
departe.
Bărbatul vindecat stătea la picioarele lui Iisus, dând mărturie celor care veniseră
să-l vadă despre ce i-a făcut Dumnezeu, lui. Dar el a fost trimis de Mântuitorul să
vestească acestea la ai săi şi la întreaga cetate.

Asemenea acestuia şi noi să mărturisim pe Hristos semănând fără întârziere, în

jurul nostru, grâul curat al dragostei de oameni, al ajutorării, al cuvintelor
bune, înţelepte şi ziditoare, al muncii cinstite şi al păcii cu toată fiinţa şi
lucrarea noastră, ca să dobândim Împărăţia Cerurilor, gătită aleşilor săi. Amin.