Preacucernice părinte paroh,

Iubiți frați întru Hristos Domnul,

Dăm slavă lui Dumnezeu și cinste Maicii

Domnului pentru că ne-a învrednicit a ajunge a ne ruga
împreună în această duminică, a 7-a după Rusalii, intitulată
după rânduiala Sfinților Părinți, Duminica vindecării celor
2 orbi și a unui mut din Capernaum. Pericopa
Evanghelică citită în cadrul Sfintei Liturghii face parte din
ciclul Evanghelilor în care Mântuitorul Iisus Hristos se
vădește ca un fidel vindecător al trupului și al sufletului.
Aceste vindecări, ca toate celelalte descrise în Sfintele
Evanghelii, odată cu binefacerea de moment, au avut darul
să prevestească, de fapt, marea minune a vindecării
neamului omenesc din robia păcatului şi a morţii, sau altfel
spus, mântuirea.
Evanghelia de astăzi, în care ni se binevestește
minunea vindecării celor doi orbi și a mutului care era
posedat de un duh necurat, ne pune în fața ochilor noștri
sufletești două teme deosebit de relevante pentru omul
modern. Prima dintre ele se referă la capacitatea
rezonatoare a credinței adevărate, iar a doua temă se
conturează ca o aducere aminte a raportului dintre bine
și rău, căci vom putea constata că acel duh pitonicesc care
se afla în orb se găsește adânc înfiripat în ființa fiecăruia
dintre noi, sub diverse forme, fie că este vorba despre
orbirea sufletului prin căutarea celor materiale, fie că este
vorba de neputința noastră de a vedea binele pe care ni l-a
făcut Dumnezeu.
Pentru a înțelege mai bine fenomenul
strigătului de disperare al omului aflat în suferință, dar
și puterea credinței celei adevărate, trebuie să facem o
scurtă exegeză a contextului în care a avut loc vindecarea
celor doi orbi, dar și a mutului din ținutul Capernaumului.
După ce rostise pe Muntele Fericirilor cuvântarea iubirii
supreme față de om, Mântuitorul începe un ciclu de
călătorii misionare, vestind prin minunile Sale, Împărăția
Cerurilor. Trecând dincoace de partea mării, spre Gadaria,
Iisus se oprește în cetatea Capernaumului, cunoscută ca
punct vamal spre Țara Egiptului. Venirea în lume a
Domnului nostru Iisus Hristos a răscolit inimile tuturor:
unii doreau să-L vadă din curiozitate, alţii din credinţă. Pe
toţi care veneau la El, îi binecuvânta, îi vindeca, le ierta
păcatele. Dar iată, că între mulțimi, se aflau și doi orbi, care
auzind zgomotul pe care îl produceau mulțimile au fost
străpunși în adâncul ființei lor de nădejdea, de speranța că
acel Iisus le va da vederea. Și fără să mai socotească, cei
doi orbi își transformă strigătul în rugăciune, zicând: Iisuse,
miluiește-ne pe noi! Însă Domnul Iisus, ca să se
încredinţeze de statornicia credinţei lor, la început nu le-a
răspuns nici un cuvânt, ci şi-a urmat drumul, mergând la
casa unde avea obicei să-şi „plece capul”. Orbii nu s-au
descurajat, ci l-au urmat, intrând în casă. Domnul Iisus,
văzând dorinţa lor, i-a întrebat: „Credeţi voi că eu pot să
fac aceasta?”. Oare de ce Mântuitorul le-a pus această
întrebare? Doar El este cunoscătorul inimilor şi al
gândurilor noastre. I-a întrebat pe ei ca să cunoască toţi
credincioşii, dintotdeauna, că fără o credinţă vie nu
primim har de la Dumnezeu. Domnul Iisus Hristos cere şi
de la aceşti doi orbi, ca şi de la alţii, pe care i-a vindecat,
credinţă, ca şi în acest chip să arate puterea ei cea mai
presus de fire. Cei doi orbi, fără să zăbovească prea mult,
au răspuns la întrebarea Mântuitorului: „Da, Doamne!”.
Atunci s-a atins de ochii lor, zicând: „După credinţa
voastră, fie vouă! Şi s-au deschis ochii lor” (Mat. 9, 29).
Însă, o dată cu vederea ochilor trupeşti, pe care au câştigat-
o, prin atingerea lui Iisus, ei au primit acum şi vederea
lăuntrică a ochilor sufleteşti.
Cei doi orbi nu vedeau, dar aveau o convingere
lăuntrică, neîntinată şi nezdruncinată, că depind de o
putere mai presus de fire, care a făcut totul şi deci, poate
totul. Această convingere nu rezultase din cunoaştere, ci din
pătrunderea unei taine ce umplea întreaga lor fiinţă,
circulând o dată cu sângele prin toate mădularele trupului
lor. Era temelia vieţii lor de fiecare clipă. A fost de ajuns
ca numai să audă despre Iisus, ca să înţeleagă toată
taina răscumpărării şi realizarea bunătăţii cereşti ce
veneau prin El. Aceasta este credinţa cea adevărată,
aceasta este credinţa care biruie îndoielile din sufletul
nostru sterp şi gol, aceasta este credinţa care lucrează în
oamenii cu inimă curată, lipsiţi de vicleşug şi stăruitori în
bine, în care ea osteneşte ca un dar ceresc, ajutând pe om în
năzuinţele lui cele bune. Credinţa în Dumnezeu ne ajută, ne
fortifică viaţa şi ne călăuzeşte pe cărările luminoase aici, pe
pământ, dar ne ajută să trecem pragul vremelniciei – în
viaţa cea fericită.
Transpusă în contemporaneitate, pericopa
Evanghelică a zilei de astăzi vădește paradoxul omul
contemporan, care își îndreaptă pașii spre Dumnezeu
doar în momentele sale de cumpănă, de necaz și
suferință. Dacă omul, de dimineață și până seară ar căuta
mai întâi Împărăția lui Dumnezeu, oare toate celălalte, nu i
se vor adăuga lui? Iată contextul în care erudiția omului
pălește în fața realității sale. Deși se numește pe sine un
vrednic cunoscător al tainelor acestei lumi, omul nu
cumpănește pașii existenței sale, ci se lasă marcat de
curentul monden care nu îi va aduce niciodată împlinire.
Abia după ce trece prin focul ce curățitor al suferinței, după
ce ajunge în iadul cel mai de jos, omul își aduce aminte de
Dumnezeu. Abia atunci aude zgomotul produs de clopotul
Bisericii, abia atunci aude glasul duhovnicului și pe cel al
Mântuitorului care-L cheamă la veșnicie. Și întru orbirea
ochilor săi sufleteși începe să alerge, cu speranța, că în
marea Sa iubire, Dumnezeu îl va vindeca. Dar apare mare
întrebare a vieții, la care fiecare dintre noi suntem
datori să răspundem. Dacă Dumnezeu ne va întreba ca și
în cazul celor doi orbi: Credeți voi că pot să fac eu aceasta,
oare ce vom răspunde? Oare vom da jos vălul păcatelor și
ne vom recunoaște ca fii smeriți în fața Împăratului? Sau ne
vom adânci privirea în jos, cercetând adâncul inimii noastre
al cărei credință nu este nici cât un bob de muștar?
Nu trebuie omis în acest context nici îndreptarul pe
care pericopa evanghelică a duminicii de azi ni-l oferă prin
aducerea aminte a vindecării omului mut. Muțenia acelui
om era o expresie a duhului demonic care este păgubitor
omului și mereu năvalnic asupra făpturii lui, cutremurând
până în adâncuri ființa lui. După cum este adevărat că
există Dumnezeu, tot atât de adevărat este că există şi
diavol. Şi tot aşa de adevărat este că dintru început
Dumnezeu „le-a creat bune foarte” (Fac. 1, 31). Din înger
bun ce fusese, Lucifer şi încă alţii mulţi cu el, au devenit răi
prin mândrie. De atunci Satana a căutat necontenit să pună
stăpânire pe lume. Orice a lăsat Bunul Dumnezeu, vrea
diavolul să schimbe: iubirea să o preschimbe în ură, să
producă dezbinare, să dărâme tot ce-i măreţ. Dar oare are el
o putere reală? Nu are putere reală. Şi tocmai acesta este
adevărul pe care trebuie să-l ştie toţi creştinii. El are numai
atâta putere cât îi dăm noi. Dumnezeu îi îngăduie
existenţa pentru a ne pune la încercare credința. Diavolul ne
ispiteşte, ne îndeamnă, dar nu ne poate obliga.
Omul contemporan este din ce în ce mai posedat
de duhul materiei, de preocupările pământești care pun
stăpânire peste sufletul lui. Și iată că-mi aduc aminte de o
povestioară foarte relevantă în acest context. Doi oameni
stăteau de vorbă. Unul dintre ei era bogat, dar nu avea
credinţă. Era mereu preocupat să nu-i lipsească nimic lui şi
familiei sale. După aceea, prietenul său l-a întrebat:–
Spune-mi, dacă ai avea doi copii, dar l-ai hrăni doar pe
unul, pe celălalt chinuindu-l foamea, ar fi drept?–
Bineînţeles că nu, a răspuns bogătaşul.– Dar dacă l-ai
îmbrăca tot pe acela, în timp ce al doilea ar tremura de frig,
cum ar fi?– Ar fi, desigur, o nedreptate.– Şi atunci, dacă tu
singur spui că aşa ceva este o nedreptate, de ce procedezi în
felul acesta?– Cum? – se indignă omul. Pe copiii mei îi
tratez la fel, le arăt aceeaşi dragoste. De ce spui aşa ceva?–
Nu m-am referit la copiii tăi, ci la alţi doi fraţi buni, de care
tu ar fi trebuit să ai grijă de-a lungul întregii vieţi: sufletul şi
trupul tău. Iar tu nu eşti drept cu aceşti fraţi. Te ocupi doar
de unul, neglijându-l cu totul pe celălalt. Aveţi haine
frumoase şi sunteţi bine hrăniţi, tu şi ai tăi, dar sufletul de
ce are nevoie, nu vă întrebaţi? El nu poate purta decât haina
credinţei, de care tu nu te-ai îngrijit şi nu se poate hrăni
decât cu dumnezeiasca învăţătură, cu dragoste şi milă. Deci,
nu uita de celălalt frate, fiindcă trupul şi sufletul sunt ca doi
fraţi buni, de nedespărţit. Unul nu poate trăi fără celălalt,
îngrijeşte-i pe amândoi şi atunci vei fi, cu adevărat, drept şi
fericit. Fereşte-te să fii asemenea păcătosului care trăieşte
doar cu trupul, în timp ce sufletul îi este mort.
Să ne încredinţăm că, prin Biserica Sa cea una,
Sfântă, sobornicească şi apostolească, Iisus Domnul nostru
îşi continuă lucrarea Sa de vindecare sufletească, de
înlăturare a tuturor demonilor care ne ispitesc în fel şi chip
şi adesea pun stăpânire pe fiinţa noastră. Lumea de astăzi
stă în faţa atâtor primejdii, din care nu va putea fi
scăpată fără ajutorul lui Iisus. Să nu fugim de El, ci să-i
facem locaş plăcut în sufletele noastre şi pentru aceasta nici
o jertfă nu este prea mare. Fiecare dorim zile mai bune, mai
fericite, dar ele nu vor veni decât atunci când ne vom
întoarce, prin pocăinţă sinceră şi adâncă, la viaţă autentic
creştină, care este singura salvare din ghearele morţii
spirituale prin demonizare, căci numai în felul acesta putem
face cunoscută în lume puterea lui Dumnezeu.
Să luăm cu toţii aminte la îndemnul Sfântului
Apostol Iacob care zice: „Staţi împotriva diavolului - a
răului adică - şi el va fugi de voi. Apropiaţi-vă de
Dumnezeu şi El se va apropia de voi” (Iacob 4, 7-8),
precum şi la îndemnul Sfântului Apostol Pavel, care de
asemenea ne învaţă: „Nu te lăsa biruit de rău, ci biruieşte
răul cu binele” (Rom. 12, 21). Amin.