Epifania nr15

E
Iaşi, Nr. 15, Februarie 2011 - Martie 2011

EPIFANIA
VESTEA CEA BUNĂ ŞI TAINA MÂNTUIRII OMULUI

L unile februarie şi martie poartă în lumina duhovnicească două Praznice Împărăteşti, cu
cele opt duminici ale lor. Unul închinat Persoanei lui Hristos, iar celălalt Maicii lui Dumnezeu.
Pe 2 februarie prăznuim Întâminarea Domnului Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus
Hristos. Duhul Sfânt îl înştinţează pe dreptul Simeon că nu va vedea moartea pâna ce nu va vedea pe
Hristosul Domnului.
Familia Sfântă vine la templu, Pruncul este luat în braţe de Simeon, care Îl binecuvintează pe
Dumnezeu-Omul şi rosteşte cuvintele: ”Acum, slobozeşte în pace pe robul Tău, Stăpâne, după
cuvântul Tău, că văzură ochii mei mântuirea Ta, pe care ai gătit-o înaintea feţei tuturor popoarelor;
Lumină spre descoperire neamurilor şi slavă poporului Tău Israel”(Luca 2, 29-32). Dumnezeu
îmbrăcat în trup îşi adevereşte umanitatea, devine semn “de împotrivire” este pus “spre căderea şi
spre ridicarea multora” iar prin sufletul mamei Sale “va trece sabie”.
Praznicul Buna Vestire din 25 Martie aduce vestea cea bună pe care Fecioara Maria a primi-o
de la Arhanghelul Gavriil că va naşte pe Mântuitorul lumii, prin pogorârea Duhului Sfânt şi prin puterea
umbririi Celui Preaînalt (Luca 1, 35-36), bunăvestire după care trebuie să suspine omenirea astăzi. Se
face începutul mântuirii oamenilor; acel “Fie mie” adumbrit de raza dumnezeirii celei veşnice, devine
“fie-le” de consimţire pentru Dumnezeul meu, care pururea Se naşte în sufletul meu, Se jertfeşte pe
Cruce şi înviază din morţi.
Vestea întrupării Fiului lui Dumnezeu din Fecioara Maria este “începutul întregii iconomii a
mântuirii nostre”. Fecioara zămisleşte în pântece pe Cel necuprins, “Taina cea mare a bunei credinţe
vine la arătare”, “înţelepciunea cea ascunsă din veci şi din neamuri se vesteşte”. Sunt drepturile la
bucurie pe care le primim de la Bunavestire şi cum să nu intrăm în ele, întreabă Sfântul Teofan
Zăvorâtul? “Intră în Împărăţia lui Hristos pe uşa pocăinţei; odată intrat, plineşte acolo alergarea
dreptăţii; după ce ai plinit alergarea aceasta, vei intra pe tărâmul păcii, dincolo de care te va şi
întâmpina bucuria cea negrăită”(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Predici, 2009).
Postul Mare şi perioada premergătoare lui ne pregătesc pentru întâmpinarea bucuriei pascale,
pentru a privi frumuseţea raţionalităţii creaţiei din perspective Învierii, învingerea coruptibilităţii şi
surparea morţii. Să-L trăim pe Hristos, să-L simţim duhovniceşte din Liturghia cerească a îngerilor şi
sfinţilor, care coboară spre noi, spre Liturghia pământească, spre a ne dărui din bucuria comuniunii şi
a iubirii.
Dumnezeu are un plan cu fiecare dintre noi şi cu neamul întreg. Există un Arhanghel protector
al fiecărui neam şi există îngerul păzitor pe care trebuie să-l chemăm intens în momente de restrişte.
Nu ne poate lăsa Hristos de izbelişte şi să se propage răul fără încetare. Duhurile rele care au început
să acapareze tot mai mult pe oameni şi sisteme şi dau o mare ripostă prin aşa zişi salvatori şi
purtători ai binelui oamenilor vor înceta atunci când va hotărî Dumnezeu să ieşim din această
pedeapsă a plăgilor societăţii actuale. Nu se sfârşeşte lumea cu generaţia aceasta şi fiecare dintre noi
Iaşi, Nr. 15, Februarie 2011-Martie 2011 1

EPIFANIA
trebuie să se trezească, să-şi asume real greşelile şi să-şi îmbunătăţească viaţa duhovnicească.
Întreaga mass-media ne asalteză cu veşti proaste. Știrile despre accidente terifiante,
catastrofe naturale, boli şi distrugeri de cămine conjugale, copii abandonaţi, pruncucideri, bătrâni ucişi
sau rămaşi singuri accentuează deznădejdea unei mase mari de oameni care se luptă din greu pentru
a supravieţui. Societatea actuală trăieşte într-o imensă nevroză care parcă vrea să acapareze pe toţi
membrii ei. În mod invizibil se controlează gradul de suportabilitate al românului învăţat să se ridice de
la pământ atunci când este doborât şi să-şi ia viaţa de la capăt. Manipulat psihologic şi psihiatric,
românul s-a trezit peste noapte că munca nu-l mai onorează, că eforturile în direcţia cinstei, omeniei
au apus de mult. Şi dacă s-a furat atâta, s-a promovat prin alte criterii ce ţin de o imensă corupţie
generalizată, singura şansă este atunci să plecăm sau să murim, să fim desfiinţaţi, eliminaţi sau să
continuăm viaţa într-o resemnare tacită, cu ghilotina permanent deasupra capului.
Toate acestea se întâmplă pentru că am necinstit pe Hristos, cu falsa şi iluzoria noastră
“strălucire”, luând în derâdere viaţa autentică duhovnicească şi de jertfire de neam, de cinstire a
martirilor şi de promovare a valorilor naţionale.
Viaţa în Hristos şi vestea cea bună adusă de Fecioara Maria că va naşte pe Dumnezeu
Întrupat, Cel care va merge la moarte şi cu dumnezeirea va învinge moartea, trebuie să constituie
criteriile şi normele findamentale ale salvării noastre ca neam ortodox şi cunoscător al Evangheliei.
Sfântul şi Marele Post al Paştelui spre care urcăm să ne aducă vestea cea bună a salvării şi
prin căinţă profundă să ne pregătim pentru Slăvita Înviere.
Preot Dr. Nicolae Nicolescu
2 Iaşi, Nr. 15, Februarie 2011-Martie 2011

EPIFANIA
[ Sămânţa patristică [
SFÂNTUL ISAAC SIRUL: FILOCALIA SFINTELOR
NEVOINŢE ALE DESĂVÂRŞIRII
Despre credinţă şi despre smerita cugetare

F ăptură prea mică, voieşti să afli viaţa? Ţine în tine credinţa şi
smerenia, căci prin ele afli mila, ajutorul şi cuvintele grăite în inimă de
Dumnezeu, dar şi pe Cel ce te păzeşte întru ascuns şi rămâne cu tine la
arătare.1 Voieşti să le dobândeşti pe acestea, care sunt cuvântări ale
vieţii?2. Umblă cu simplitate şi nu întru cunoştinţă înaintea lui Dumnezeu.
Căci simplităţii îi urmează credinţa, iar subţirimii şi disputei gândurilor,
părerea de sine. Şi acestea îi urmează depărtarea de Dumnezeu. Când
vei veni înaintea lui Dumnezeu prin rugăciune, fă-te în gândirea ta ca o
furnică şi ca cele ce se târăsc pe pământ şi ca un vierme şi ca un prunc
care se bâlbâie. Şi nu spune înaintea Lui ceva bizuit pe cunoştinţă, ci
apropie-te de Dumnezeu şi umblă înaintea Lui cu cuget de prunc, ca să
te învredniceşti de părinteasca purtare de grijă, ce se îndreaptă de la
părinţi spre fiii lor încă prunci. Căci s-a spus că „păzitor al pruncilor este
Domnul” (Ps. 114, 6). Pruncul se apropie de şarpe şi-l prinde de gât şi
nu e vătămat de el. Pruncul umblă gol toată iarna. Când alţii umblă
îmbrăcaţi şi acoperiţi şi totuşi frigul întră în toate mădularele lor, pruncul
şade gol în ziua când e frig, ger şi gheaţă, şi nu suferă, pentru că trupul lui nevinovat e acoperit cu o altă
haină nevăzută prin acea purtare de grijă ascunsă, care susţine mădularele lui fragede, ca să nu se
apropie de ele vreo vătămare de la ceva.
1 Prin credinţă şi smerenie simţim cuvintele lui Dumnezeu grăite în fiecare moment în inimă, deci nu ca nişte cuvinte spuse
odinioară de Dumnezeu şi acum desprinse de El. De aceea, Îl simţim şi pe Dumnezeu însuşi ca persoană, grăindu-ni-le. În ascuns, Îl
simţim grăindu-ne, iar la arătare, ajutându-ne în faptele noastre.
2 Cuvintele lui Dumnezeu simţite în inimă sunt deci cuvântări ale lui Dumnezeu, adresate nouă acum şi care susţin viaţa noastră
cu puterea lui Dumnezeu comunicată prin ele.

EPIFANIA
Crezi acum că există o purtare de grijă ascunsă, prin care trupul fraged, uşor expus la orice
vătămare pentru frăgezimea şi slăbiciunea lui, este păzit în mijlocul împrejurărilor potrivnice şi nu e lăsat să
sufere de ele? Căci zice: „Domnul păzeşte pe prunci”. Şi nu numai pe aceştia, mici cu trupul, ci şi pe
înţelepţii din lume, care au părăsit cunoştinţa lor şi se sprijină pe înţelepciunea simplă şi s-au făcut ca nişte
prunci în voia lor şi aşa au învăţat înţelepciunea aceea care nu se învaţă prin osteneli. Sunt cei despre
care înţeleptul în cele dumnezeieşti, Pavel, a spus: „Cel ce socoteşte că este înţelept în lumea aceasta să
se facă nebun, ca să ajungă înţelept” (I Cor., 3, 18).
Deci, cere de la Dumnezeu să-ţi dea să ajungi la măsura credinţei. Şi dacă simţi desfătarea ei în
sufletul tău, nu-mi este greu să-ţi spun iarăşi că nimic nu te va împiedica să ajungi la Hristos. Şi nu-ţi va fi
greu să fii răpit în tot ceasul de la cele pământeşti şi să uiţi de lumea aceasta neputincioasă şi de amintirile
lucrurilor ei. Roagă-te pentru acest lucru fără preget şi cerşeşte-l cu căldură şi cere-l cu multă sârguinţă
până ce-l vei primi. Şi nici după aceasta să nu slăbeşti. Iar de acesta te vei învrednici dacă te vei sili mai
întâi să arunci grija ta asupra lui Dumnezeu cu credinţă şi vei schimba grija ta de tine cu purtarea de grijă a
lui Dumnezeu. Şi când vei vedea voia ta că se încrede cu toată curăţia cugetului mai mult în Dumnezeu
decât în tine, şi că te sileşti să nădăjduieşti în El mai mult decât în sufletul tău, atunci se va sălăşlui în tine
puterea aceea necunoscută de tine. Şi vei simţi puterea Celui ce este cu tine, în chip neîndoielnic; puterea
aceea pe care mulţi simţind-o intră în foc şi nu se tem şi călcând pe apă nu se îndoiesc în cugetul lor,
socotind că se vor scufunda. Căci credinţa întăreşte simţurile sufletului şi acesta simte pe Cineva nevăzut,
care-l convinge să nu ia în seamă vederea lucrurilor înfricoşătoare, nici să privească la vreo vedere ce
întrece simţurile3.
Poate socoteşti că acea cunoştinţă duhovnicească o primeşte cineva în cunoştinţa sufletească?

Dar nu e numai cu neputinţă să primească cineva acea cunoştinţă duhovnicească în cunoştinţa
sufletească, ci nu o poate nici măcar simţi cu simţirea4, precum nu se pot învrednici de ea cei ce se
străduiesc să se deprindă în cunoştinţa sufletească.
Astfel, dacă unii din ei voiesc să se apropie de acea cunoştinţă a Duhului, nu se pot apropia de ea
câtuşi de puţin, până ce nu o părăsesc pe cea sufletească şi toată îndeletnicirea cu subţirimile ei şi cu
meşteşugul ei foarte mult împletit (complicat) şi nu se vor întoarce la sufletul lor de prunci. Pentru că multă
piedică le vine lor din obişnuirea cu ea, până ce nu o vor înlătura puţin câte puţin. Cunoştinţa
duhovnicească este simplă şi nu străluceşte prin gânduri sufleteşti5. Până ce nu se va elibera cugetarea
de ideile cele multe şi nu va veni la simplitatea curăţiei, nu va putea simţi cunoştinţa Duhului. Treapta
3 Să nu caute să ajungă înainte de vreme la vederi ce întrec simţurile.
4 Se simte şi cunoştinţa duhovnicească, dar cu o simţire mai presus de simţire, cum va arăta Sfântul Grigore Palama.
5 Cunoştinţa sufletească, oricât ar fi de complicată, se mişcă în cele ale lumii, sau chiar când vorbeşte de Dumnezeu se mişcă
în definiţii şi subtilităţi construite despre El de la distanţă. Cunştinţa duhovnicească este experienţa nemijlocită a lui Dumnezeu. Cunoştinţa
aceasta din experienţă a lui Dumnezeu nu se poate ivi decât în sufletul curăţit de orice idei, care-l ţin pe om în cele gândite de el în
separaţie de Dumnezeu. Prin cunoştinţa aceasta se sesisează viaţa veacului viitor şi se grăieşte duhovniceşte despre ea.

EPIFANIA
acestei cunoştinţe constă în a simţi desfătarea vieţii veacului acela. De aceea, dispreţuieşte multele idei!
Căci cunoştinţa aceasta sufletească nu poate cunoaşte altceva afară de idei; nu poate cunoaşte ceea ce
se primeşte în simplitatea cugetării6, potrivit Celui ce a zis: „De nu vă veţi întoarce şi nu vă veţi face ca
pruncii, nu veţi putea intra în Împărăţia cerurilor” (Mt., 18, 3). Dar mulţi nu ajung la această simplitate, ci
nădăjduiesc în faptele lor cele bune, socotind că prin ele li se păstrează un loc în Împărăţia cerurilor. Aşa
înţeleg ei „Fericirile” din Evanghelie7.
Ei zic că Domnul le-a arătat că acestea sunt felurite, ca să vedem că ne-a făcut cunoscute multe
chipuri de vieţuiri potrivite acestor „Fericiri”. Ei zic că fiecărui om, după toate măsurile în care umblă pe
orice cale spre Domnul, Acesta îi deschide poarta Împărăţiei cerurilor. Dar acea cunoştinţă duhovnicească
nu o poate primi cineva de nu se va întoarce şi nu se va face ca un prunc. Şi din aceasta simte desfătarea
aceea a Împărăţiei cerurilor.
Împărăţia cerurilor spun (sfinţii) că este vederea duhovnicească. Şi aceasta nu se află în faptele
gândurilor, ci poate fi gustată numai prin har. Şi până nu se curăţă omul, nu e în stare nici să audă despre
ea (cu înţelegerea), căci nimeni nu poate să o dobândească prin învăţătură. De vei ajunge, o fiule, la
curăţia inimii prin credinţă, dobândită în liniştea din partea oamenilor, şi vei uita cunoştinţa acestei lumi, ca
să nu o mai simţi, aceasta se va afla dintr-odată înaintea ta fără o cercetare cu privire la ea. „Înfinge, zice
un stâlp şi toarnă pe el undelemn şi vei afla comoară în sânul tău”. Dar de vei fi ţinut in lanţul cunoştinţei
sufleteşti, nu e greşit să-ţi spun că mai uşor îţi este să te dezlegi din lanţurile de fier decât din ea. Şi nu vei
scăpa în veci din cursele rătăcirii şi niciodată nu vei putea dobândi îndrăznirea şi încrederea faţă de El, ci
în fiecare clipă vei merge spre gura sabiei şi nu vei putea să scapi nicidecum de supărare. Roagă-te în
slăbiciune şi simplitate, ca să vieţuieşti bine înaintea lui Dumnezeu şi vei fi fără grijă. Căci precum
urmează umbra trupului, aşa şi mila urmează smeritei cugetări. Deci de voieşti să umbli în acestea, nu da
mâna nicidecum gândurilor de neputinţă. Şi chiar de te vor înconjura şi te vor înfricoşa toate vătămările şi
relele şi primejdiile, să nu ai grija lor, nici să nu le iei în seamă.
De ai crezut odată în Domnul, Care îţi ajunge spre păzirea ta, şi dacă mergi pe urma Lui, să nu te
mai îngrijeşti iarăşi de ceva din acestea, ci spune sufletului tău: „Îmi ajunge Cel căruia i-am predat sufletul
meu. Nu sunt eu aici. El ştie”8. Şi atunci vei vedea cele minunate ale lui Dumnezeu. Vei vedea cât de
aproape este în tot timpul, ca să izbăvească pe cei ce se tem de El; şi cum îi înconjoară şi-i priveşte cu
purtarea Lui de grijă. Nu trebuie să te îndoieşti de El, socotind că nu este de faţă, pentru că Păzitorul tău,
6 “Poate cuvântul vrea să spună că cei ce au cunoştinţa sufletului, adică întelepţii după trup, afară de multe silogisme şi concluzii
nu primesc nimic din cele ce le înţeleg faţă de cei ce au dobândit prin simplitatea în Hristos cunoştinţa duhovnicească”. Cunoştinţa
duhovnicească e cunoştinţa prin experienţă a lucrării lui Dumnezeu. Numai aşa este cunoscut Dumnezeu cu adevărat, nu prin mulţimea
de idei construite de noi, care mai degrabă se interpun între noi şi Dumnezeu.
7 Prin aceasta Sfântul Isaac nu contestă valoarea faptelor bune, dar ele nu au valoarea în ele însele, ci numai întrucât
preschimbă pe om, sau îl fac mai bun.

8 Când arunci toată grija asupra lui Dumnezeu, poţi zice: nu eu sunt aici, căci nu eu mă îngrijesc de cele ce îmi trebuie. El le
cunoaşte şi le împlineşte.

EPIFANIA
Care este cu tine, nu priveşte cu ochii trupeşti ca să te încurajeze. Dar de multe ori Se descoperă şi ochilor
trupeşti ca să te încurajeze.
Când omul aruncă de la sine orice ajutor văzut şi orice nădejde în oameni şi urmează lui Dumnezeu
cu credinţă şi-L priveşte cu inima, îndată-i vine harul şi-i descoperă puterea lui în ajutoare de multe feluri.
Întâi în cele arătate şi în cele privitoare la trup, arătându-i ajutorul Lui prin purtarea Lui de grijă, în aşa fel
că poate simţi în acestea şi mai mult puterea purtării Lui de grijă cu privire la el. Şi văzând aceasta în cele
arătate, e asigurat şi despre cele ascunse, cum se cuvine să fie în cugetarea şi purtarea lui de prunc. Şi e
asigurat că trebuinţa lui e împlinită fără fapta şi fără grija lui. Iar aceasta îl ajută să treacă peste multe
întâmplări ce vin asupra lui, adeseori pline de primejdii, fără să le vadă. Căci harul le alungă pe nesimţite
de la el, în chip foarte minunat, şi-l păzeşte pe el ca o mamă, care îşi întinde aripile peste puii ei, ca să nu
se apropie de ei vreo primejdie; şi-i arată să vadă că era aproape de el pieirea lui, dar a rămas nevătămat.
Aşa îl deprinde şi în cele ascunse şi-i descoperă cursa socotinţelor şi găndurilor grele, de neînţeles. Şi
astfel, el află uşor înţelesul lor şi legătura lor întreolaltă şi amăgirea lor şi de care dintre ele s-a lipit şi cum
se naşte unul din altul şi pierd împreună sufletul.
Şi face de ruşine în ochii lui toate cursele dracilor şi sălăşluirea gândurilor lor şi aduce în el
înţelegere, ca să cunoască cele ce vor fi. Şi face să răsară în simplitatea lui o lumină ascunsă, ca să
priceapă în toate înţelesul gândurilor celor mai subţiri şi-i arată ca şi cu degetul ce ar fi avut să pătimească
dacă nu le-ar fi cunoscut pe acestea. Şi atunci se naşte în el din aceasta gândul că fiecare lucru mic şi
mare trebuie să-l ceară în rugăciune de la Făcătorul său.
Iar când dumnezeiescul har va întări cugetul lui prin toate acestea, ca să se încreadă în
Dumnezeu, începe să intre încet, încet în încercări. Căci Dumnezeu îngăduie să i se trimită încercări pe
măsura lui, ca să poată purta greutatea lor. Şi chiar în încercări se apropie de el ajutorul în chip simţit, ca
să aibă curaj, până se va desprinde încet, încet şi va dobândi înţelepciunea şi va putea dispreţui pe
vrăjmaşii lui prin încrederea în Dumnezeu. Căci nu e cu putinţă să se înţelepţească fără acestea în luptele
cele duhovniceşti şi să cunoască pe Purtătorul lui de grijă şi să simtă pe Dumnezeul lui şi să se întărească
în credinţa în El în chip ascuns, decât în încercările pe care le-a primit.
Dar când harul vede că a început să se ivească puţin în gândul lui părerea de sine şi să cugete
ceva mare despre sine, îndată îngăduie încercărilor venite asupra lui să se întărească, până va cunoaşte
slăbiciunea lui şi va căuta să dobândească pe Dumnezeu întru smerenie. Iar prin aceasta, omul vine la
măsurile bărbatului desăvârşit în credinţa şi nădejdea Fiului lui Dumnezeu şi se înalţă la dragoste. Căci
dragostea lui Dumnezeu se arată minunată către om, când acesta se află în mijlocul unor împrejurări ce
taie orice nădejde a lui. În acestea arată Dumnezeu puterea Lui care mântuieşte pe om. Pentru că
niciodată nu cunoaşte omul puterea dumnezeiască când se află în tihnă şi la larg. Şi niciodată n-a arătat
Dumnezeu lucrarea Sa în chip simţit decât în ţara liniştii şi în pustie şi în locuri lipsite de întâlniri şi de
tulburarea ce vine din împreuna locuire cu oamenii.

EPIFANIA
Să nu te miri când, punând început virtuţii, izvorăsc împotriva ta din toate părţile necazuri aspre şi
tari. Căci nu se socoteşte virtute aceea care nu este însoţită de greutăţi în lucrarea ei. Pentru că chiar
numele virtuţii vine de aici, cum a spus sfântul Ioan: „E obişnuit să vină asupra virtuţii greutăţile. Şi e
vrednică de dispreţuit cartea care se însoţeşte cu tihna”. Căci a spus sfântul Marcu Monahul: „Toată
virtutea ce se săvârşeşte se numeşte cruce, când împlineşte porunca Duhului. De aceea toţi cei ce voiesc
să vieţuiască în frica Domnului şi în Iisus Hristos vor fi prigoniţi” (II Tim., 3, 12). Căci zice: „De voieşte
cineva să vină după Mine, să se lepede de sine şi să-şi ia crucea şi să-mi urmeze Mie” (Mc., 8, 34). De nu
voieşte cineva să vieţuiască în tihnă, ci îşi pierde sufletul pentru Mine, îl va afla pe el. De aceea ţi-a luat-o
înainte şi a pus înaintea ta crucea, ca să-ţi alegi moartea împotriva ta şi aşa vei îndupleca sufletul tău să
meargă după El.
Nimic nu e mai tare a nu avea nădejde (în cele pământeşti). Aceasta nu poate să fie biruită de
ceva, fie din cele de-a dreapta, fie din cele de-a stânga. Cel mai mare curaj îl are călugărul care şi-a tăiat
din mintea sa nădejdea în viaţa aceasta. Atunci nu mai e duşman care să-l oprească din cale şi nu este
necaz, a cărui mărime să slăbească cugetul lui, pentru că tot necazul ce-i poate veni e mai prejos de
moarte. Şi el s-a învoit să primească moartea. Dacă în tot locul şi în tot lucrul şi în toată vremea şi în toate
ce vrei să le faci îţi pui ca ţintă în cugetul tău suportarea necazului, nu numai că vei fi curajos şi neobosit
în a te opune în tot timpul oricărei greutăţi, ci prin puterea gândurilor tale vor fugi de la tine simţurile de
spaimă, care te înfricoşează şi care se nasc de obicei în om din gândurile ce tind spre tihnă. Şi toate cele
grele şi aspre care ţi se vor întâmpla ţi se vor părea uşoare şi lesnicioase. Şi adeseori cele ce-ţi vor veni
vor fi contrare necazurilor la care te-ai aşteptat şi poate nici unul din ele nu ţi se va întâmpla. Să ştii că
nădejdea tihnei depărtează din oameni, în orice timp, gândul lucrărilor mari şi bune şi al virtuţilor. Iar cei ce
se îngrijesc în această lume de cele ale trupului nu pot ajunge la desăvârşirea voinţei lor, de nu vor socoti
în cugetarea lor că e bine să rabde cele grele. Şi fiindcă însăşi experienţa dă mărturie despre aceasta, nu
e trebuinţă să o dovedim prin cuvinte. În fiecare rând de oameni din cei dinainte şi până acum nu vedem
altceva prin care au slăbit oamenii ca să nu biruiască şi să se lipsească de lucrurile cele mai bune, decât
aceasta. De aceea şi o spunem pe scurt, că nu dispreţuieşte cineva Împărăţia cerurilor decât prin
nădejdea după cele mici de aici. Şi nu numai aceasta o pătimeşte, ci i se şi pregătesc necazuri aspre şi
încercări tari fiecărui om ce împlineşte voia lui şi ale cărui gânduri merg şi se mişcă spre aceasta. Căci
ceea ce îl cârmuieşte pe el este pofta.
Cine nu ştie că păsările se prind în laţ când caută odihna? Oare nu se arată mai prejos cunoştinţa
noastră de cunoştinţa păsărilor prin cele ce ni se întâmplă în chip asemănător în cele ascunse sau prin
cele ce ne vin în chip acoperit în unele lucruri, sau locuri, sau în altele prin care diavolul ne vânează de la
început cu făgăduinţa şi cu gândul odihnei?
Dar iată că prin firea gândului care doreşte să alerge pe linia cuvântului, ne-am abătut de la scopul
ce l-am pus la începutul cuvântului nostru. Căci am pornit să arătăm că în toată vremea trebuie să ne
gândim la necazul ce ne întâmpină în tot lucrul prin care vrem să începem drumul spre Domnul şi în

EPIFANIA
înaintarea spre sfârşit trebuie să ne sprijinim cu sârguinţă pe acest început. Dar de câte ori nu se întreabă
omul când vrea să înceapă un lucru pentru Domnul: oare este vreo tihnă în acest lucru? Sau cum e cu
putinţă să-l fac uşor, fără osteneală? Sau este în el vreun necaz care pricinuieşte durere trupului? Nu
căutăm în tot felul odihna? Ce spui, omule? Oare voieşti să urci la cer şi să dobândeşti acolo Împărăţia lui
Dumnezeu şi părtăşia cu el şi odihna fericirii de acolo şi părtăşia cu îngerii şi viaţa cea fără de moarte , dar
întrebi dacă drumul acesta e cu osteneală? Iată un lucru de mirare. Cei ce doresc lucrurile veacului
acestuia care se destramă străbat valurile înfricoşătoare ale mării şi totuşi nu voiesc să ştie că există o
oboseală în lucrurile acestea şi o întristare în cele ce vor să le facă. Şi noi ne interesăm în tot locul despre
tihnă. Dar dacă voim în tot timpul să pornim pe drumul răstignirii, să înţelegem că orice greutate e mai
uşoară ca aceasta.
Sau oare este cineva care nu e încredinţat cu desăvârşire că nimeni n-a obţinut vreodată biruinţa
în război, că n-a primit cununa nearătată, că n-a ajuns la împlinirea acestei dorinţe, care e dintre cele
vrednice de laudă, sau n-a slujit vreunui lucru din cele dumnezeieşti, sau n-a dobândit vreo virtute din cele
vrednice de laudă, dacă n-a dispreţuit mai întâi necazurile şi n-a alungat din apropierea sa gândul care-l
mână spre tihnă şi care naşte trâdăvia, pregetarea şi frica, din care vine moleşeala în toate?
Când mintea râvneşte virtutea, simţurile arătate, adică vederea, auzul, mirosul, gustul şi pipăitul,
nu se lasă biruite de greutăţile potrivnice, străine şi deosebite de cele obişnuite şi peste hotarul puterii
naturale. Iar când iuţimea cea firească îşi face la vremea potrivită lucrarea sa, viaţa trupului e mai
dispreţuită decât gunoaiele. Căci când inima bate cu râvnă în trup, trupul nu se întristează în necazuri, nici
nu se fereşte de el din frică, ci mintea îl susţine în toate încercările ca să rămână neclintit în stăruinţa sa.
Să ne întărim deci şi noi râvna duhului pentru voia lui Iisus şi va fi alungată de la noi toată trândăvia, care
naşte în cugetul nostru nepăsarea. Căci râvna naşte îndrăzneala şi puterea sufletului şi străduinţa trupului.
Ce putere mai au dracii când sufletul îşi mişcă râvna lui cu putere împotriva lor? Pornirea spre lucrare se
numeşte fiica râvnei. Şi când râvna îşi trece puterea în faptă, întăreşte în suflet toată forţa, făcând-o
neînfricată. Şi înseşi cununile mărturisirii pe care le primesc eroii şi mucenicii în stăruinţa lor, le dobândesc
prin aceste două lucruri: prin râvnă şi prin pornirea cea bună, ce se nasc din puterea iuţimii naturale. Căci
ei ajung nepătimitori în durerea cumplită a chinurilor9. Dumnezeu să ne dea şi nouă o astfel de pornire ,
spre a-I bine-plăcea Lui! Amin.
9Un remarcabil paradox: prin râvnă, mucenicii, deşi suportă durerile cumplite ale chinurilor, nu le mai simt. Suprema pătimire
devine suprema nepătimire. Căci puterea lui Dumnezeu, care e in ei, copleşeşte durerea pătimirii.

EPIFANIA
[ Vocea duhovnicului [
SĂ ALEGEM CALEA DREPTĂŢII ŞI A MILOSTIVIRII
C a două aripi, ne înalţă mai presus de toată
făptura două năzuinţe, cele mai adânci ale noastre: năzuinţa
spre nemurire şi năzuinţa spre dreptate. De când există
neamul cel gânditor al oamenilor, aceştia sunt sfâşiaţi de
întrebarea chinuitoare: “Ce se săvârşeşte pe pământ? De ce
răii o duc bine, iar cei buni, blânzi, liniştiţi, sunt prigoniţi şi
suferă?” Această întrebare nu şi-a primit încă răspunsul,
însă îl va primi – îl va primi când Domnul şi Dumnezeul
nostru va face Înfricoşătoarea şi Dreapta Sa Judecată.
De mii de ani se revarsă neîncetat lacrimile celor
necăjiţi şi împilaţi, şi dacă ar fi să adunăm toate aceste
lacrimi şi să le vărsăm în mări, mările n-ar mai încăpea între
ţărmurile lor şi-ar îneca întreg uscatul – iar Dumnezeu ţine
socoteala tuturor lacrimilor celor ce suferă fără vină. Şi câte
fărădelegi nu s-au săvârşit în tot timpul acesta, începând din
vechimea cea mai adâncă!
Sfântul Ioan Teologul scrie în Apocalipsă că a văzut
lângă Tronul lui Dumnezeu sufletele celor omorâţi pentru Cuvântul Dumnezeiesc şi a ascultat cum
strigau ei către Dumnezeu: Până când, Stăpâne Sfinte şi Adevărate, nu vei judeca şi nu vei răzbuna
sângele nostru? (Apoc.6,10).
Dar îndelunga răbdare a Domnului este uimitoare, şi nouă ni se pare ciudat, de neînţeles,
pentru ce El nu face încă răzbunare asupra tuturor nelegiuiţilor, de ce rabdă răul strigător la cer de pe
pământ? Sfântul Ioan Teologul a primit de la Dumnezeu următorul răspuns la acestă întrebare: Cine e
nedrept, să nedreptăţească înainte. Cine e spurcat, să se spurce încă. Cine e drept, să facă dreptate
mai departe. Cine este sfânt, să se sfinţească încă. Iată, vin curând şi plata Mea este cu Mine, ca să
dau fiecăruia după cum este fapta lui (Apoc. 22,11-12). Domnul rabdă, aşteptând Ziua Înfricoşată
despre care a prezis: Fiul Omului, când va veni, va găsi oare credinţă pe pământ? (Lc. 18,8).
Dacă sufletul nostru nu rabdă ca răufăcătorii să rămână nepedepsiţi, iar drepţii să fie
totdeauna împilaţi, asta înseamnă că este neapărată nevoie de nemurire, atât pentru cei răi, cât şi
pentru cei drepţi, fiindcă doar aşa pot ei primi răsplata veşnică, pe care n-au primit-o în timpul vieţii
pământeşti.
Oare nu auziţi în fiecare zi la Sfânta Liturghie poruncile Fericirilor: Fericiţi cei ce flămânzesc şi
însetează de dreptate, că aceia se vor sătura. Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, că a lor este

EPIFANIA
Împărăţia Cerurilor. Fericiţi veţi fi când vă vor prigoni şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră,
minţind pentru Mine. Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, că plata voastră multă este în ceruri (Mt. 5, 6,11-12). În
cer, în viaţa veşnică, drepţii vor primi cu mare bucurie răsplata pentru tot ce au suferit în această
viaţă.
Judecata lui Hristos va fi într-adevăr înfricoşătoare, dar ea va fi şi dreaptă, fiindcă nu este cu
putinţă să calci nepedepsit marea lege a dragostei şi dreptăţii. Ea va fi înfricoşătoare, fiindcă la ea se
vor aduna nenumăraţii oameni ce au trăit pretutindeni, de-a lungul întregii vremi scurse de la
întemeierea lumii. Nici dacă ei n-au auzit niciodată vestea cea bună a lui Hristos, atunci, după
cuvântul Apostolului, nu vor avea îndreptăţire, fiindcă natura însăşi ni-L arată prin toate ale ei pe
Dumnezeu, şi în ea ar fi putut să înţeleagă şi să vadă limpede Pronia lui Dumnezeu, ce cârmuieşte
toate.
În pericopa evanghelică de astăzi aţi auzit cum îi va judeca Domnul pe oameni la
Înfricoşătoarea Judecată. El le va da răsplata veşnică drepţilor, care au făcut totdeauna faptele
dragostei şi milostivirii, dar îi va numi blestemaţi şi îi va trimite în focul veşnic pe cei ce niciodată n-au
fost milostivi.
De ce-i va judeca Domnul pe oameni numai după milostivirea sau nemilostivirea lor? Fiindcă
milostivirea este cea mai înaltă dovadă a dragostei şi împreună-pătimirii faţă de oameni. Dar cine este
plin de dragoste, cine face faptele milostivirii? Doar cei care au îndrăgit Dragostea Vie – pe Domnul
nostru Iisus Hristos, Care din dragoste de lume, pentru mântuirea ei, şi-a dat de bunăvoie viaţa în
chinuri groaznice pe Cruce ca să răscumpere păcatele noastre, ca să ne arate calea pe care trebuie
să mergem – calea milostivirii, calea iubirii, calea dreptăţii.
În viaţă sunt două căi: pe de o parte calea binelui şi dreptăţii, pe de alta calea răului şi a
nedreptăţii. Şi fiecare alege una din ele. În lume şi în viaţa omenească totul se petrece după legea
dezvoltării neîntrerupte. Nimic nu rămâne neschimbat, totul curge, totul se schimbă, după cum a spus
un înţelept din antichitate. Totul se dezvoltă şi se perfecţionează – şi dacă omul alege calea binelui şi
dreptăţii şi o urmează neabătut, el se perfecţionează în această direcţie şi devine vrednic să îşi
continue dezvoltarea în viaţa veşnică. Iar dacă omul alege calea răului şi a nedreptăţii, în această
viaţă inima şi mintea lui se cufundă tot mai mult în rău şi nedreptate. Prin urmare, şi în viaţa veşnică
va continua dezvoltarea lui în această direcţie. Dar unde îşi va continua el cufundarea în noianul
răului, dacă nu în locul cel înfricoşător pregătit diavolului şi îngerilor lui? Cumplită este soarta
păcătoşilor nepocăiţi.
Deci, să alegem calea dreptăţii şi s-o urmăm. Dar ce înseamnă a alege calea dreptăţii?
Înseamnă a împlini întreaga lege a lui Hristos, fiindcă toată dreptatea se cuprinde în această sfântă
lege dumnezeiască.
Psalmistul David striga astfel către Dumnezeu: Dumnezeul răzbunărilor, Dumnezeul
răzbunărilor cu îndrăzneală a stătut. Înalţă-Te, Cela Ce judeci pământul, răsplăteşte răsplătirea celor
mândri. Până când păcătoşii, Doamne, pănă când păcătoşii se vor făli, vor spune şi vor grăi
nedreptate, vor grăi toţi cei ce lucrează fără de lege? Pe poporul Tău, Doamne, au împilat, şi
moştenirea Ta au apăsat-o (Ps. 93, 1-5). Însă Domnul, Care întâia dată a venit ca Miel la junghiere,
propovăduind dragostea, blândeţea şi milostivirea, Se va scula şi va veni a doua oară – va veni ca
EPIFANIA
Judecător Cumplit, cu nenumărate cete de îngeri cereşti, şi va face Judecata Sa Înfricoşătoare. Amin.
Judecata conştiinţei şi judecata lui Dumnezeu

Dumninica lăsatului sec de carne, prin pericopa
evanghelică ce se citeşte, Sfânta Biserică ridică puţin din vălul
care acoperă Judecata cea viitoare, ca să ne îndemne la
pocăinţă şi îndreptare în acest Post Mare.
Domnul l-a făcut pe om după chipul şi asemănarea Sa,
dându-i raţiune, inimă, şi voinţă liberă. Raţiune i-a dat ca să îi
lumineze calea vieţii, să facă deosebire între bine şi rău, între
folositor şi vătămător. Inimă i-a dat ca să-L iubească pe
Dumnezeu şi să-şi iubească aproapele. Voinţă liberă i-a dat ca
să semene în sufletul său seminţele binelui şi prin încordarea
acestei voinţe să înfăptuiască în viaţa sa tot ce este mântuitor
şi folositor.
Dacă omul urmează în calea sa glasul raţiunii,
simţămintele dragostei şi cerinţele conştiinţei, el se poartă ca o
fiinţă raţională şi liberă – şi cu cât face asta într-o mai mare
măsură, cu atât îşi întăreşte şi îşi dezvoltă libertatea voinţei.
Dimpotrivă, dacă omul preferă în viaţă ceea ce este rău,
vătămător, păcătos, el îşi pierde pe zi ce trece libertatea voinţei, prefăcându-se într-un rob al păcatului
şi al patimilor – iar robul păcatului îşi pierde demnitatea de om şi rangul de fiu al lui Dumnezeu.
Nu este pe pământ om cu desăvârşire mort duhovniceşte şi cu desăvârşire pierdut, fiindcă nu
este om lipsit de scăpări ale raţionalităţii, ale inimii, ale conştiinţei. Oricât de rea şi de păcătoasă ar fi
purtarea lui, el îşi dă totuşi seama în adâncul sufletului său şi al conştiinţei necălcate cu totul în
picioare că nu face ceea ce trebuie, şi din această pricină se chinuie şi suferă mai mult sau mai puţin.
Cu toţii simţim din când în când mustrări de conştiinţă. Asta se întâmplă şi atunci când am
necăjit, sau am osândit, sau am smintit pe cineva, sau când ne-a scăpat vreo vorbă de prisos. Se
întâmplă şi când trebuia să spunem ceva cu bărbăţie, dar nu am spus din teamă de neplăceri, sau,
dimpotrivă, când trebuia să tăcem, dar din aprindere nu ne-am ţinut gura. Glasul conştiinţei, luminat şi
întărit de lumina raţiunii, este judecătorul nostru dintâi şi de temelie – şi vai de cel care nu ia aminte la
îndemnurile raţiunii şi la mustrările conştiinţei, înăbuşindu-le, luându-le dreptul de a se face auzite. Un
asemenea om se preschimbă mai devreme sau mai târziu într-o fiinţă lipsită de conştiinţă, împietrită şi
necinstită. Şi, deşi conştiinţa tot licăreşte în el, deja nu-l mai călăuzeşte – iar asta se întâmplă până
când un trăsnet din cer – vreun necaz , vreo nenorocire – îl intorc la viaţa conştient raţională, la viaţa
îndrumată de conştiinţă.
Dacă avem raţiune ca să ne lumineze calea vieţii şi conştiinţă ca să ne controlăm şi să ne

EPIFANIA
îndreptăm în căile acestei vieţi, asta înseamnă că suntem răspunzători înaintea lui Dumnezeu şi a
oamenilor pentru purtarea noastră. Binele ni se socoate drept bine, răul drept rău. Aşadar, pentru tot
păcatul şi tot răul săvârşit de noi vom da răspuns, şi-l dăm încă din viaţa asta pământească, suferind
încă de aici, pe pământ, pentru păcatele şi răutatea noastră – fiindcă iată ce spune cuviosul Marcu
Ascetul: „Pentru fiece faptă, bună sau rea, răsplata pe potrivă urmează în chip firesc, iar nu printr-o
menire deosebită”.
Cu toţii ştim că lăcomia pântecelui, îmbuibarea, prisosul în mâncare şi băutură duc la boli de
stomac, la tulburări de digestie, de metabolism şi de activitate a inimii, drept care este foarte
folositoare înfrânarea de la mâncare pe care o presupune postul.
Curvia, dezmăţul, goana după plăceri trupeşti duc la stricarea sufletului şi trupului, la
neînţelegeri şi dezmembrare în familie. Astfel, şi aici păcatului îi urmează amărăciunea, necazul şi
pedeapsa care-i sunt proprii. O, ce nevoie este şi în această privinţă de asprimea postului şi de
înfrânarea duhovnicească şi trupească!
Celui capricios şi mândru, care-i jigneşte pe ceilalţi, i se răspunde prin răutate şi ură
răzbunătoare. Şi aici, prin urmare, păcatul trufiei şi al nepăsării faţă de oameni îşi primeşte plata, îşi
primeşte pedeapsa. Nici aici nu este mijloc mai radical decât sfântul post, decât pocăinţa foarte
adâncă, smerită, şi rugăciunea către Dumnezeu, fiindcă numai Dumnezeu poate înmuia mândria
omenească.
Toate tulburările din viaţa duhovnicească şi trupească, precum şi pedepsele legate de ele,
decurg din încălcarea normelor, legilor şi regulilor stabilite.
De ce au loc toate aceste tulburări? Fiindcă nu ne dăm osteneala cu noi înşine, nu ne educăm
în frica de Dumnezeu şi în dragostea de aproapele; fiindcă ne înăbuşim conştiinţa, nu ne luminăm
duhovniceşte raţiunea, nu ne întărim voinţa, nu dobândim experienţa luptei continue cu păcatul, cu
încălcările regulilor şi normelor vieţii noastre duhovniceşti. Viaţa duhovnicească este viaţă activă,
trezvitoare, volitivă, orientată spre Dumnezeu şi oameni – iar aici glasului raţiunii şi cerinţelor
conştiinţei le aparţine locul întâi.
Cum şi când poate şi trebuie să ridice glasul conştiinţa noastră, îndemnând voinţa să lucreze?
Ea trebuie să ne ferească de păcat, după fiecare faptă rea, vredincă de osândă, sfătuind, mustrând şi
îndemnându-ne să ne înfrânăm în restul vieţii noastre de la păcatul pe care îl osândeşte.
Ea trebuie să mai osândească încă o dată acel păcat la sfârşitul zilei, înainte de culcare, după
rugăciunea de seară, într-un moment de pocăinţă deosebită pentru toate păcatele zilei ce a trecut;
trebuie să stea de stajă şi în ziua următoare, înlăturând însăşi putinţa repetării păcatului cu pricina; în
fine, trebuie să osândească acest păcat atunci când vine vremea spovedaniei, când descoperă
înaintea lui Dumnezeu şi a preotului sufletul nostru păcătos, rănit de păcate şi suferinţe. Dacă în acest
moment de răspundere conştiinţa nu ne va ajuta să ne pocăim în mod conştient, adică nu va putea să
ne osândească aspru şi nepărtinitor, nu vom avea iertare adevărată nici de la preot, nici de la Domnul
Dumnezeu.
După ce s-a pocăit la spovedanie şi s-a învredinicit de primirea Sfintelor Taine, omul trebuie
să înceapă a face roade vrednice de pocăinţă (Lc 3,8). Asta înseamnă că dacă s-a pocăit, de pildă,
pentru că a osândit pe cineva sau a fost răuvoitor faţă de cineva, acum, la cererea conştiinţei, trebuie
EPIFANIA
să se înfrâneze de la osândire şi să schimbe reaua voinţă cu buna voinţă faţă de aproapele, apoi să îl
ajute şi să se roage pentru el.
Toate acestea sunt cu putinţă păcătosului dacă el, după ce conştiinţa sa îl judecă şi îşi
formulează pretenţiile, îşi va îndrepta viaţa neabătut, crescând şi întărindu-se duhovniceşte pe zi ce
trece.
Lupta cu sine, cu propria păcătoşenie, este cea mai grea luptă de pe pământ. Dacă nu ducem
această luptă sau o ducem fără vlagă şi credinţă, poticnindu-ne la tot pasul, păcatele noastre ne vor
însoţi în viaţa de după moarte, de dincolo de mormânt - şi acolo vor fi supuse îndată aşa-numitei
judecăţi particulare, prin care trece orice răposat. Ce înseamnă această judecată particulară?
Înseamnă că sufletul, ieşind din trup şi recunoscând că ţine de lumea duhovnicească, după ce ajunge
în această lume luminoasă simte puternic faptul că nu e potrivit cu ea, simte întunericul şi apăsarea
păcatului, împiedicarea şi orbirea sa duhovnicească, ceea ce îi pricinuieşte grele suferinţe şi mustrări
de conştiinţă ca urmare a vieţii netrăite cum se cuvine.
Trăind pe pământ în trup, sufletul păcătosului priveşte trupeşte şi sufleteşte, nu duhovniceşte,
şi tot ce îl înconjoară, chiar şi pe sine însuşi - iar înţelegerea
duhovnicească a propriei fiinţe şi a vieţii sale păcătoase îi e
închisă, nu este trează, şi se descoperă abia după ieşirea
din trup. Atunci, în lumina veşniciei, începe să se desfăşoare
tot zapisul faptelor săvârşite, iar ele încep să mustre, să
certe şi să ardă sufletul, arătând întregii lumi duhovniceşti
toată urâţimea, toată sărăcia, toată nelegiuirea vieţii
pământeşti a păcătosului.
Suferinţele de după moarte ale conştiinţei duhului
păcătos sunt atât de mari încât el este gata să strige:
"Munţilor, prăbuşiţi-vă peste mine! Dealurilor, acoperiţi-mă!"
Despre această judecată se vorbeşte şi în Sfânta
Scriptură, unde stă scris că din faptele şi din cuvintele
noastre vom fi găsiţi drepţi sau vom fi osândiţi (Mt 12, 37).
La judecata particulară, nu ne va judeca şi pedepsi
Domnul cât ne vom judeca şi pedepsi noi înşine; conştiinţa noastră ne va judeca şi pedepsi prin
suferinţe pentru păcatele vieţii noastre pământeşti. Puterea vrăjmaşă, demonică, va începe să
adâncească aceste învinuiri, amintind pe rând păcatele vieţii care s-a scurs. Îngerul păzitor se
împotriveşte acestei puteri, apărându-l pe răposat.
În această luptă pentru sufletul păcătosului şi în alinarea stării lui grele ajută mult rugăciunea
Bisericii. "Rugăciunea voastră să fie pentru mine mijlocitor la judecata lui Dumnezeu", spunea obştii
sale cuviosul Efrem Sirul. Milostivirea, dragostea şi rugăciunile tuturor rudelor şi apropiaţilor sprijină,
de asemenea, sufletul răposatului, insuflându-i nădejdea în milostivirea lui Dumnezeu pentru
Judecata următoare, care se va face la cea de-a Doua Venire în lume a Fiului lui Dumnezeu.
Pe lângă asta, după judecata particulară primim o hotărâre aparte a lui Dumnezeu cu privire la

EPIFANIA
soarta noastră şi un loc aparte, unde rămânem până la Înfricoşătoarea Judecată.

La această Judecată, ultima, a cărei hotărâre nimic nu o va mai putea schimba, ne vom
înfăţişa cu toţii înaintea Domnului nostru Iisus Hristos. Acum, pe pământ, păcătuim în primul rând
împotriva Lui: poruncile Lui le călcăm, dragostea Lui faţă de noi o dispreţuim, pe fraţii Lui mai mici îi
strâmtorăm şi îi necăjim. Şi atunci, cine să ne judece, dacă nu El, Care ne-a dat totul şi nu primeşte
de la noi nimic, afară de păcate?
Hristos a ascuns de noi vremea când va veni să ne judece, dar ne-a descoperit pentru ce ne
va judeca - şi acesta este principalul. Ce milă a lui Dumnezeu şi ce mângâiere pentru noi este să ştim
dinainte pentru ce ne va judeca Domnul! Ştiind asta, nu vom mai putea nici trăi, nici muri orbeşte, nu
vom mai putea să ne dezvinovăţim prin necunoaşterea destinului ce ne aşteaptă dincolo de mormânt.
Ni s-au dat două porunci de temelie: cea privitoare la dragostea de Dumnezeu şi cea
privitoare la dragostea de aproapele. Pentru neîmplinirea lor ne va şi judeca Domnul. Aceste porunci
sunt de nedespărţit în ochii lui Dumnezeu. Dacă îl vom hrăni pe cel flămând sau vom da de băut celui
însetat, facem asta şi pentru Hristos. Dacă îl îmbrăcăm pe cel gol sau mergem la cel bolnav, facem
asta şi pentru El.
În numele Lui trebuie să facem toate faptele dragostei şi milostivirii, fiindcă Domnul Iisus
Hristos primeşte toate faptele noastre de milostivire, toate faptele iubirii noastre de aproapele, ca şi
cum i-ar fi Lui făcute. El nu are nevoie de faptele acestea, dar Se identifică cu cei nefericiţi, nevoiaşi,
săraci, părăsiţi, bolnavi, aflaţi în închisoare. Îi pare rău de ei, împărtăşeşte necazul lor, este
nemulţumit când nu sunt băgaţi în seamă.
Hristos este nedespărţit de omul suferind tot atât pe cât este porunca dragostei de Dumnezeu
nedespărţită de porunca dragostei de aproapele. Mântuitorul nu Se desparte de cei pentru care a
vărsat Preacuratul Său Sânge, pentru care Şi-a dat sfânta Sa viaţă.
El nu Se desparte nici acum de noi, împărtăşindu-ne Trupul Său şi Sângele Său prin Taina
Sfintei Împărtăşanii, aducându-ne prin aceasta în unire cât se poate de strânsă cu Sine şi pregătindu-
ne astfel să ne întâlnim cu El când va veni a doua oară ca să ne judece.
Această Judecată viitoare nu o să fie pentru noi înfricoşătoare dacă, după cuvântul
Apostolului, ne vom judeca singuri fără cruţare şi fără părtinire (v. 1Cor. 11, 31) în viaţa pământească,
dacă după fiecare păcat ne vom pocăi aşa cum cere conştiinţa, altfel spus dacă ne vom osândi singuri
şi, osândindu-ne, ne vom îndrepta, dacă ne vom spovedi şi împărtăşi mai des. Înfricoşătoarea
Judecată a lui Dumnezeu nu va mai fi atât de înfricoşătoare pentru noi dacă vom împlini neabătut
porunca Lui privitoare la dragostea de Dumnezeu şi de aproapele. Atunci nici moartea nu ne va
îngrozi. Ea va fi nu o pierdere, ci un câştig. Iar unirea cu Hristos după moarte va fi şi mai deplină, şi
mai dorită. Amin.
Sfântul Luca al Crimeii,

La porţile Postului Mare

EPIFANIA
DUMINICA LĂSATULUI SEC DE BRÂNZĂ

(A IZGONIRII LUI ADAM DIN RAI)
Mt. 4, 14-21
Postul –mărturisire a lui Dumnezeu şi lucrare de mântuire

Începeţi postul iertând aproapele
Prea Cuvioşi Părinţi, iubiţi credincioşi,
De la Domnul nostru Iisus Hristos ne-a rămas o rugăciune,
rugăciunea Tatăl Nostru. Această rugăciune începe cu o chemare, se
continuă cu şapte cereri şi cu o încheiere. În Sfânta Evanghelie de la
Matei încheierea rugăciunii Tatăl Nostru este: „Că a Ta este împărăţia
şi puterea şi mărirea în vecii vecilor. Amin!”, dar încheierea liturgică,
de la sfintele slujbe, este: „Că a Ta e împărăţia şi puterea şi mărirea,
a Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii
vecilor. Amin!” Dintre cele 7 cereri ale rugăciunii Tatăl Nostru cererea
a treia are o precizare şi cererea a cincia are o condiţionare. Şi
anume, cea de a treia cerere este: „Facă-se voia Ta, precum în cer
aşa şi pe pământ”. Cerem de la Dumnezeu ca voia Lui să se
împlinească aici, pe pământ, aşa cum se împlineşte în cer. A cincia
cerere este una prin care îl rugăm pe Dumnezeu să ne ierte păcatele şi zicem: „Şi ne iartă nouă
greşalele noastre”. Dar a vrut Domnul ca această cerere să fie condiţionată de iertarea pe care o dăm
noi celor ce ne greşesc şi să zicem: „Şi ne iartă nouă greşalele noastre, precum şi noi iertăm
greşiţilor noştri”. Deci, Doamne, să ne ierţi după cum şi noi iertăm.
Bineînţeles, această condiţionare a pus-o Domnul nostru Iisus Hristos ca să ne înveţe să
iertăm, să fim iertători, să ne angajeze spre a ierta, ca unii care ştim că numai în condiţia în care
iertăm noi pe cei care ne greşesc nouă, putem fi şi noi iertaţi de Dumnezeu. Această cerere, a cincia,
Domnul nostru Iisus Hristos, în cuvântul Său în legătură cu rugăciunea Tatăl Nostru şi în continuarea
rugăciunii Tatăl nostru, o ia încă o dată în seamă, ca şi când ar vrea să statornicească în mintea
noastră mai ales condiţia care se cere pentru iertarea păcatelor şi zice aşa: „Dacă veţi ierta voi
oamenilor greşelile lor, şi Tatăl vostru cel din ceruri va ierta vouă greşelile voastre”. Şi nu s-a mulţumit
cu atât, ci a adăugat: „Iar dacă voi nu veţi ierta oamenilor greşelile lor, nici Tatăl vostru nu va ierta
greşelile voastre”. Cu cuvintele acestea începe Evanghelia care s-a citit la această Sfântă Liturghie,
Evanghelia din duminica Lăsatului sec de brânză, Evanghelia din duminica ce premerge postului
pregătitor pentru Sfintele Paşti. După cuvintele acestea, urmează cuvinte care arată cum să postim.
EPIFANIA
Bineînţeles, rânduiala aceasta ca în duminica Lăsatului sec de brânză să se citească din Sfânta
Evanghelie nu numai partea care priveşte modul în care trebuie să postim, ci şi partea care ne
îndeamnă la iertare. Este o rânduială a Bisericii noastre şi Sfânta noastră Biserică vrea să ştim că
daca iertăm trebuie să şi postim, dacă nu iertăm, nu-i destul să postim. De aceea cuvântul din Sfânta
Evanghelie ce s-a citit şi care este cuvânt al Domnului Hristos, cât ne este astăzi pus înaintea
conştiinţei noastre începe cu: „Dacă veţi ierta greşelile lor şi Tatăl vostru cel din ceruri va ierta vouă
greşelile voastre” şi „Dacă nu veţi ierta…” (Matei 6, 14-15).
Este bine ca să începeţi postul cu iertare! Începeţi postul, dar să vă cercetaţi şi pe voi înşivă.
Dacă aveţi ceva împotriva cuiva, să iertaţi, căci fără iertare postul nu este îndestulător. Apoi urmează
cuvintele în care ni se arată cum să postim.
De când este omul, este şi postul

Iubiţi credincioşi,
Postul nu este o faptă pe care a adus-o în lumea aceasta creştinismul. Domnul Hristos, când
a venit în lume, a găsit oameni postitori. Postul e atât de vechi cât este de vechi omul în lumea
aceasta. De când e omul în lumea aceasta, de atunci este şi postul, pentru că în rai Dumnezeu i-a dat
omului o poruncă: să nu mănânce dintr-un anumit pom. Deci i-a dat omului o poruncă de postire, o
poruncă ce priveşte hrana: „Din toţi pomii raiului poţi să mănânci, dar din pomul cunoştinţei binelui şi
răului să nu mănânci” (Fac. 2, 16-17). E o poruncă privitoare la post. Apoi, post au ţinut cei din
Vechiul Testament. Ne aducem aminte de Moise care a ţinut post pe muntele Sinai, ne aducem
aminte de Ilie care a postit şi el, ne aducem aminte de niniviteni, care au postit când au aflat ce-i
aştepta, când proorocul Iona le-a spus că trebuie să se întoarcă la Dumnezeu, căci altfel cetatea lor
va pieri. Ştim apoi că au postit şi alţii (David şi mulţi alţii) şi avem mărturie despre aceasta.
Domnul Hristos, când a venit în lumea aceasta, a găsit postul ca o faptă izvorâtă din credinţă,
ca o faptă a credinţei în Dumnezeu. Sfântul Ioan Botezătorul era postitor, ucenicii Sfântului Ioan
Botezătorul erau postitori. Oamenii din vremea aceea au pus Mântuitorului întrebarea: de ce nu
postesc ucenicii Lui cum postesc ucenicii Sfântului Ioan Botezătorul şi ucenicii fariseilor? Ştiţi din pilda
cu „vameşul şi fariseul” că fariseul spune: „Postesc de două ori pe săptămână…”. Prin urmare, postul
era o faptă izvorâtă din credinţa în Dumnezeu, o practică a celor vechi şi a celor din vremea
Mântuitorului şi Domnul Hristos i-a încredinţat pe oameni că şi ucenicii Lui urmează să postească
atunci când nu va mai fi Mirele cu ei.
Ştim că Sfântul Apostol Pavel a hirotonit preoţi prin cetăţi, cu post şi cu rugăciune (F. Ap.
14,23). Ştiţi că Duhul Sfânt a vorbit celor din Antiohia pe când aceia posteau. Ştim că Sfântul Apostol
Pavel pomeneşte de postul lui zicând că-şi petrece timpul „în postiri adeseori”, aşa încât Biserica a
luat această practică a postului şi a recomandat-o totdeauna.

EPIFANIA
Când şi cum postim?

Cu vremea s-au făcut rânduieli de post – ce se poate şi ce nu se poate mânca în perioade de
post – şi lucru foarte important, Biserica a rânduit zile de post, adică n-a lăsat la hotărârea fiecăruia să
postească când vrea şi să nu postească când nu vrea, ci a hotărât vremi anume pentru postit. Şi
anume: zilele de Miercuri şi de Vineri, afară de cele însemnate cu „harţi”, apoi, cele 4 posturi, ajunul
Bobotezei (5 ianuarie), la Ziua Crucii (14 septembrie), la sărbătorirea tăierii capului Sfântului Ioan
Botezătorul (29 august). Acestea sunt zilele de post hotărâte de Biserică şi pe care credincioşii sunt
datori să le ţină.
Deci, stăm în faţa postului şi ar trebui să stăm cu gândul la iertare. Se pune acum întrebarea:
Cum să postim? Domnul nostru Iisus Hristos le spune celor care-I ascultau cuvântul : „Când postiţi, să
nu fiţi ca făţarnicii, care-şi întunecă feţele lor ca să se arate oamenilor că postesc, ci tu, când posteşti,
spală-ţi faţa ta şi unge capul tău, ca să nu te arăţi oamenilor că posteşti, ci Tatălui tău Care vede în
ascuns; şi Tatăl tău, care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie” (Matei 5, 16-18).
Ce vrea să spună Domnul Hristos cu cuvintele acestea? Vrea să spună că cei care postesc nu
trebuie să se arate cu postul. Asta însă nu înseamnă că cei care postesc să se ferească de a se şti că
ei postesc. Nu, iubiţi credincioşi, toţi credincioşii sunt obligaţi să postească zilele de post. Sunt
credincioşi care postesc şi de mai mult de două ori pe săptămână, de trei ori, anume şi lunea. De ce?
În rânduielile pentru Sfânta Spovedanie se spune că dacă cineva se prezintă la spovedanie şi are
păcate opritoare de la Sfânta Împărtăşanie, în cazul când ar trebui să fie amânat mai mulţi ani, dacă
cel ce se spovedeşte se hotărăşte să postească şi lunea, să-i scazi un an. Prin urmare, postul de
lunea este facultativ, nu-i obligatoriu! Se poate posti lunea şî se poate să nu se postească. Prin
mănăstiri, în genera, se posteşte şi lunea. E lucru bun, dar nu-i obligatoriu. Cine posteşte trebuie însă
să ducă o viaţă normală, o viaţă ca în orice zi. Nu trebuie să se afirme cu postul, în înţelesul ca să se
ştie că el posteşte.
Şi erau pe vremea Mântuitorului unii care doreau neapărat să ştie oamenii că ei postesc. Pe
aceştia îi mustră Domnul Hristos şi spune credincioşilor să nu facă cum fac făţarnicii, care caută să fie
ştiuţi şi lăudaţi de oameni că postesc. Pentru noi, însă, faptul că postim nu este un lucru care trebuie
neapărat să ne aducă laudă, pentru că suntem datori cu postul. Dacă nu postim e rău şi dacă postim
e bine, dar numai asemănaţi cu cei care nu postesc putem avea o înaintare , o laudă. Şi atunci, noi
trebuie să ducem o viaţă normală, chiar dacă se ştie că postim. Ar fi foarte urât ca un călugăr sau un
frate de mănăstire să nu postească şi să creadă lumea că posteşte. Orice abatere de la rânduiala
postului este o ieşire de la rânduiala Bisericii. Sunt cazuri în care poate cineva să nu postească,
aceştia au dezlegare, dar acestea nu sunt cazuri obişnuite, ci cazuri de bătrâneţe, cu neputinţe, de
boală, de muncă. Dar, în condiţii normale, toţi credincioşii sunt datori să postească şi postul nu-i ceva
facultativ în Biserica Ortodoxă.
Sunt unii dintre credincioşi care au o sfială ca să se arate ca unii care postesc. Nu zic că
trebuie să se laude ca unii ce postesc, dar să nu te fereşti a se şti că posteşti. De ce? Pentru că
EPIFANIA
postul este o datorie. Sunt oameni care se feresc, dar se feresc atunci când nu postesc. Nu-i lucru de
cinste să mănânci în ascuns mâncare de dulce şi să mergi cu alţii la masă şi să mănânci mâncare de
post! E un lucru drăcesc. Nu se surpă lumea că ai mâncat ceva care nu se potriveşte cu postul. Nu,
iubiţi credincioşi, dar ai călcat în picioare rânduiala Bisericii.
Deci, să fim aşa cum suntem! Dacă trebuie să postim, să postim, nu ca să ne lăudăm cu
postul, ci ca să ne împlinim datoria; dacă nu postim, să ne fie ruşine că nu postim şi să nu ne fie
ruşine că postim. Căci, se duc oameni necredincioşi între oameni credincioşi şi află că aceştia nu
mănâncă pentru că ţin post negru sau invocă alte scuze. De ce să nu spună: „Nu mănânc de dulce
pentru că azi e de post şi ar trebui ca toţi să mâncăm de post”. Asta înseamnă să mărturiseşti pe
Dumnezeu! Postul nu-i singura lucrare de mântuire, nu trebuie să avem preferinţe în ceea ce priveşte
postul, că noi suntem cei mai postitori, că am ajuns la nu ştiu ce măsuri de postire. Nu, iubiţi
credincioşi, nu trebuie, ci trebuie să ducem o viaţă normală, să ducem o viaţă aşa cum e rânduiala
Bisericii, să postim aşa cum e rânduiala noastră, în comunitatea în care ne găsim, dar, în orice caz,
să facem deosebire între zi de post şi zi de dulce.
Este mai uşor a posti decât a iubi,

Dar una fără alta nu se poate!
Apoi, să nu socotim cumva că postul este singura
lucrare prin care ne mântuim. Ştiţi ce înseamnă asta, să ţii
la o singură lucrare? Înseamnă că zideşti un singur perete
şi n-ai nevoie de un singur perete, ci de casă. Trebuie să
zideşti şi alţi pereţi şi să acoperi casa. Să zideşti un singur
perete când vrei să zideşti o casă, nu-i destul! De fapt
postul şi orice faptă bună pe care o face omul, nu e ceva
care singur te ajută, ci împreună cu celelalte te ajută. Deci,
dacă posteşti şi nu ierţi am putea zice că degeaba
posteşti, pentru că nu-L asculţi pe Dumnezeu când
posteşti. Nu-L asculţi pe Dumnezeu când îţi spune să ierţi
şi tu nu ierţi.
Zice în Sfânta Evanghelie de la Luca (cap. 16):
cine este necredincios întru puţin şi întru multe e
necredincios şi cel nedrept întru puţin şi întru multe e
nedrept. Orice lucru pe care-l facem rău, ne deschide
calea spre rău şi orice lucru care-l facem spre bine ne
deschide calea spre bine. De aceea, când ni se spune cuvânt din dumnezeiasca Scriptură despre
post, iată că ni se spune şi despre iertare. Şi aşa este de legată iertarea de rugăciune, încât Domnul
Hristos, în rugăciunea Tatăl Nostru, ne-a învăţat să zicem: „Şi ne iartă nouă păcatele noastre precum
şi noi iertăm greşiţilor noştri”, iar în Sfânta Evanghelie de la Marcu citim că a zis Domnul Hristos: „Iar
EPIFANIA
când staţi şi vă rugaţi, iertaţi orice aveţi împotriva cuiva, ca şi Tatăl vostru cel din ceruri să vă ierte
vouă greşelile voastre, că dacă voi nu iertaţi greşelile oamenilor, nici Tatăl vostru cel din ceruri nu vă
va ierta vouă greşelile voastre” (Mc. 11, 25-26).
Iată, iubiţi credincioşi, cât e de legată iertarea de post şi de rugăciune şi, dacă-i vorba, pentru
post sunt anumite zile, dar pentru iertare sunt toate zilele. Apoi, postul nu înseamnă oprirea numai
de la anumite mâncăruri, ci postul înseamnă oprirea de la toate relele. Sunt lucruri de la care
uneori ne oprim, ca de la mâncare, de pildă, dar sunt lucruri pe care niciodată nu trebuie să le facem.
Hula, vorba deşartă, răutatea, pomenirea răului, mânia, nu se cuvine niciodată să le facă omul, nici în
vremea postului, nici în vremea nepostului. E mai uşor să posteşti decât să iubeşti! E mai uşor să te
opreşti de la mâncare decât de la anumite pofte. Sunt atâţia oameni care postesc şi totuşi fumează,
de pildă. Nu-mi pot închipui un om care-l ascultă pe Dumnezeu ca să postească, dar nu-l ascultă pe
Dumnezeu când e vorba să-şi oprească nişte patimi, care nici măcar nu sunt fireşti. Fumatul nu e o
patimă firească, nu ţine de o trebuinţă a omului. Devine trebuinţă după ce te-ai învăţat cu el. Nu-i ceva
care-i implantat în existenţa umană, cum e mâncarea, de pildă, sau băutura – fără ele nu se poate,
dar fără ţigară se poate. Unii spun că fumează că-s prea nervoşi, şi-s nervoşi mai ales atunci când nu
fumează. Iubiţi credincioşi, atunci noi ar trebui să fim nebuni şi uite că nu suntem! Suntem calmi, la
locul nostru, cu toate că nu fumăm. Deci, e o înşelare a omului. Omul trebuie să se ţină într-o
înfrânare, într-o austeritate, adică într-o stare în care să fie el stăpân peste toate.
Se pot face, însă, şi în calea postului greşeli. De exemplu, Sfântul Antonie cel Mare spune că
sunt oameni care şi-au topit trupurile cu înfrânarea, dar pentru că n-au avut dreapta judecată, departe
de la Dumnezeu s-au făcut. Nu i-a primit Dumnezeu. Am citit de curând din Sfântul Ioan Casian
despre cazuri de oameni care s-au întemeiat pe mintea lor şi au postit mai mult decât li s-a cerut şi
până la urmă au ajuns la o încredere în ei înşişi, încât au făcut nişte lucruri groaznice. Unul care s-a
aruncat într-o fântână, cu gândul că-l scoate Dumnezeu de acolo, că doar el e om mare căci a postit
mult.
Oamenii trebuie să fie cu dreapta judecată şi să ştie să-şi cerceteze gândurile lor cu ale
oamenilor care ştiu să-i îndrume, pentru că altfel, vrăjmaşul diavol lucrează. Când diavolul s-a dus la
Domnul Hristos să-L ispitească, pe când postea, Domnul nu l-a ascultat. Se întâmplă şi cu unii
oameni credincioşi pe care îi duce diavolul în ispită, ca apoi să facă nişte lucruri care nu se potrivesc
cu porunca lui Dumnezeu.
Şi mai spune Sfânta Evanghelie şi despre milostenie, să fim milostivi, să nu ne adunăm
comori pe care le strică molia şi rugina, ci să fim binevoitori şi ajutători pentru cei ce au trebuinţa de
ajutorul nostru. Pentru că zice Domnul Hristos: „Unde este comoara ta, acolo este şi inima ta” (Mt. 6,
19) şi că doar comorile din cer nu pot fi pierdute niciodată.
Am citit de curând o predică scrisă şi ţinută de mitropolitul Antim Ivireanul, tot la duminica
Lăsatului sec de brânză, şi are acolo în vedere cinci lucruri pe care trebuie să le aibă în vedere
credincioşii şi anume:
1) spovedania,
2) rugăciunea,

EPIFANIA
3) postul,
4) milostenia şi
5) dragostea.
Spovedania-i preţioasă! Mulţi credincioşi se spovedesc în Postul Paştilor, dar cred că mulţi se
spovedesc degeaba. De ce? Pentru că se spovedesc numai în Postul Paştilor, numai când se
spovedesc şi alţii, nu dintr-o trebuinţă a lor, ci dintr-o datină, deci nu-i o spovedanie adevărată, ci o
formă de spovedanie. Sunt credincioşi, şi-mi pare rău că există şi oameni de felul acesta, care nici
măcar trei zile nu ţin post mai înainte de a se spovedi şi a se împărtăşi, nici chiar în vremea postului.
Nu se poate aşa. Să nu ne jucăm cu lucrurile lui Dumnezeu! Dumnezeu vrea să ne ajute, dar
şi noi trebuie să facem cele de trebuinţă, ca să ne poată ajuta Dumnezeu. Să ţinem poruncile Bisericii,
să ţinem rânduiala postului şi să ştiţi că şi trupeşte vorbind, numai în legătură cu cele ale vieţii
pământeşti, postul are un rost şi este un ajutător, în înţelesul acesta că-l face pe om mai dispus spre
rugăciune, îl face mai înalt decât patimile, îl ajută.
Cea mai grea săptămână din Post este prima săptămână. Aceasta pentru că nu suntem
obişnuiţi cu înfrânarea, cu reţinerea. Tocmai pentru e greu trebuie să ne ostenim, să ne luăm crucea
Postului. Amin!
Arhim. Teofil Părăian

EPIFANIA
[ Cuvânt catehetic [
SFATURI CĂTRE CEI CE SE SPOVEDESC
T oţi cei ce am primit Taina Sfântului Botez ne numim
creştini, căci ne-am spălat de păcatul strămoşesc şi ne-am făcut
fii – după har – ai lui Dumnezeu, prin Iisus Hristos.
La Botez ne-am lepădat de Satana şi de toate lucrurile lui,
dar, cum mai toţi am fost botezaţi de mici şi nu prea am ştiut
atunci ce mare importanţă are Botezul asupra sufletului şi trupului
nostru, am început să uităm datoriile noastre către Dumnezeu şi
ne-am lăsat prinşi de valurile vieţii, care ne-au cufundat în marea
păcatelor, făcând o mulţime de nelegiuiri şi chiar înnecându-ne în
tot felul de păcate. De aceea, cu toţii am păcătuit, după vârsta de
şapte ani, de când ni se ţin în seamă păcatele de către
Dumnezeu. Cu toţii, bărbaţi şi femei, tineri şi bătrâni, bogaţi şi
săraci, preoţi şi călugări, toţi suntem prinşi de lepra păcatului.
Nimeni nu poate spune că nu a făcut păcate, căci este mincinos
cel ce ar spune aşa. Păcate fac şi copiii până la şapte ani, dar nu li se ţin în seamă de către
Dumnezeu, ci acele păcate cad asupra părinţilor lor şi asupra acelora care îi împing la rele şi nu-i
învaţă binele. Aşadar, toţi se cuvine să mergem la Iordan, ca Neeman Sirianul, care era lepros şi
care, scăldându-se în apele Iordanului, s-a făcut sănătos. Să mergem la scăldătoarea oilor, ca acel
slăbănog din Evanghelie, care zăcea de 38 de ani, şi-L vom întâlni pe Domnul Hristos prin intermediul
duhovnicului, iar El ne va tămădui îndată ce ne vom spovedi păcatele. Să ne sculăm din vicii şi
păcate, ca şi fiul cel rătăcit şi desfrânat, şi să ne întoarcem la Tatăl cu căinţă şi cu lacrimi,
mărturisindu-ne aşa: „Tată, am greşit la cer şi înaintea ta şi nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul
tău...”(Luca 15, 21). Să alăturăm lacrimile pocăinţei cu zdrobirea inimii noastre, aşa cum s-a căit Petru
cu lacrimi amare, să ne pară rău din adâncul inimii şi să zicem: Cum am putut eu să fac asemenea
păcate? Cum m-am lepădat eu de Mântuitorul şi Binefăcătorul meu, de Dumnezeu? Cum m-am
împreunat eu cu Satana şi cu lucrurile lui? – căci păcatele noastre sunt cu adevărat lucrurile Satanei.
Deci, căinţa noastră să nu fie de moment, ci să ne căim ca Petru, şi toată viaţa noastră până la sfârşit,
şi să vedem pururea păcatele noastre înaintea ochilor noştri, ca David, care zicea în Psalmul 50: „şi
păcatul meu înaintea mea este pururi”. Fiindcă cel ce nu se căieşte din inimă pentru cele ce a făcut
foarte uşor se întoarce şi face iarăşi aceleaşi păcate şi chiar şi mai multe.
Spovedania adevărată trebuie deci să o faci cu acest gând serios şi cu hotărârea de a nu mai
păcătui, adică să urăşti atât de mult păcatul, încât mai bine să preferi să mori decât să mai
păcătuieşti.

EPIFANIA
Spovedania trebuie făcută fără să te ruşinezi a spune păcatul aşa cum l-ai făcut, adică
arătând toată gravitatea lui. Să spui toate năravurile tale şi să nu arunci vina pe unul sau pe altul, ci să
te osândeşti pe tine însuţi înaintea lui Dumnezeu şi a preotului şi să-i arăţi toate rănile păcatului,
zicând: „din lenevirea mea şi din nesimţirea mea am mâniat pe Dumnezeu şi mi-am rănit sufletul şi
trupul şi mă aflu acum osândit şi condamnat la temniţele iadului şi la muncile cele veşnice”.
Spovedania să o faci toată odată, adică să nu spui unele păcate la un preot şî altele la altul,
de frică să nu te oprească de la Împărtăşanie, fiindcă mare greşeală faci; căci păcatele pe care le ştii
şi nu le spui de ruşine sau din altă pricină ţi se dublează şi mai bine nu te-ai fi spovedit decât să faci
un asemenea păcat, căci te asemeni cu Iuda cel plin de vicleşug, care avea păcatul trădării lui Iisus în
minte şi în inimă şi nu-l mărturisea nici Domnului, Care era de faţă, şi nici ucenicilor Săi. De aceea, a
căzut el în deznădejde şi apoi s-a spânzurat. Să ştii, deci, că numai păcatele cele mici şi cu totul
neînsemnate ţi se iartă la spovedanie, dacă nu ţi-ai adus aminte cu nici un chip de ele; dar păcatele
cele mari este imposibil să le uite cineva, pentru că îl mustră conştiinţa şi i le aminteşte mereu.
Să ştiţi că Pocăinţa este una din cele şapte Sfinte Taine, deopotrivă cu Taina Sfântului Botez.
Această Taină a Pocăinţei sau a Sfintei Spovedanii cuprinde:
1. Căinţa, sau zdrobirea inimii.
2. Spovedania tuturor păcatelor, fără nici un fel de ocolire.
3. Canonul. Acesta trebuie neapărat îndeplinit.
Duhovnicul este dator să dea canon celui ce se spovedeşte după păcatele şi după puterea lui,
ca să se poată vindeca, făcând canonul. Iar dacă duhovnicul nu ţi-a dat canon, eşti tu dator să te
canoniseşti singur, frate, ca Zaheu, ca Maria Egipteanca sau ca alţi păcătoşi, care prin canon s-au
spălat şi s-au curăţat de întinăciunea păcatelor.
4. Dezlegarea păcatelor se face cu darul Sfântului Duh prin preotul duhovnic, căruia i s-a dat
puterea de a lega şi dezlega păcatele oamenilor.
Mai înainte de a merge la spovedit să-ţi aduci aminte dacă eşti supărat cu cineva şi nu l-ai
iertat din inimă pe acela care ţi-a greşit. Dacă tu l-ai rugat de iertare prin salutări şi prilejuri bune, dar
el nu vrea să-ţi răspundă, păcatul este al lui, iar dacă tu l-ai iertat din inimă, tu poţi să te spovedeşti
liniştit. Să ştii că, dacă îţi lipseşte una din cele patru părţi ale acestei Sfinte Taine, adică părerea de
rău din inimă, sau spovedania curată, ori îndeplinirea canonului, sau dezlegarea de către preot, tu nu
ai folos din spovedanie.
Este de neapărată trebuinţă să cautăm pe cel mai iscusit duhovnic, căci zice Sfântul Vasile cel
Mare: „Precum ne arătăm bolile trupului nu la orice fel de doctori, ci numai la cei mai specialişti şi mai
buni, aşadar şi noi se cuvine să căutăm doctorul cel mai iscusit, care să ştie a ne tămădui rana
noastră cea sufletească”. Cei care vreţi a vă mărturisi bine, cercetaţi dar această cărticică şi, după ea,
scrieţi pe hârtie păcatele pe care ştiţi sigur că le-ati făcut. Nu vă apucaţi s-o copiaţi întocmai, ba să
mai şi adăugaţi cuvinte de prisos ca să-l obosiţi pe preot şi să nu vă poată asculta cu atenţie. Este
bine să faceţi această spovedanie amănunţită, nu în ajun de sărbători mari sau când preotul are
servicii multe de făcut, ci să căutaţi timpul când el este mai liber, de pildă când faceţi o sfeştanie în
casă, rugaţi-l să vă şi spovedească (dacă el este duhovnicul pe care l-aţi ales).
Păcatele pe care le-ai spus odată şi nu le-ai mai repetat să nu le mai spui din nou, mai ales
EPIFANIA
dacă ai făcut şi canon pentru ele. Schimbarea duhovnicului nu se face decât în cazul în care:
- afli că duhovnicul tău a fost caterisit;
- duhovnicul a murit;
- când el îţi poate fi pricină de sminteală. Când duhovnicul tău este neputincios şi ispitit de
persoana ta, esti dator fără întârziere să nu-l mai vezi niciodată.
Foarte mult contează spovedania sinceră pe care o faci în faţa lui Dumnezeu şi a duhovnicului
tău, căci preotul este numai un martor. Deci, după ce ţi-ai întocmit lista cu păcatele pe care le-ai scos
din cartea aceasta, pregăteşte-te dacă se poate şi cu ceva post şi rugăciune, apoi citeşte-ţi singur
păcatele, în odăiţa ta, în faţa Sfintelor Icoane, cu candela aprinsă şi spune-le lui Dumnezeu cu lacrimi,
cu metanii câte poţi şi zi şi rugăciunea aceasta:
„Doamne, Dumnezeul nostru, Cel bogat în milă şi necuprins în îndurări, Care singur din fire eşti
fără de păcat şi pentru noi fără de păcat Te-ai făcut om, ascultă în ceasul acesta dureroasa mea
rugăciune, căci sunt sărac şi lipsit de fapte bune şi inima mea s-a tulburat întru mine. Că Tu, Doamne
Prea Înalte, Împărate al cerului şi al pământului, ştii că toate tinereţile mele în păcate le-am cheltuit şi
umblând după poftele trupului meu m-am făcut cu totul bucurie dracilor şi cu totul am urmat diavolului,
tăvălindu-mă totdeauna în noroiul poftelor. Că, întunecându-mi-se gândul din copilărie şi pâna acum,
niciodată nu am voit să fac voia Ta cea sfântă, ci cu totul robindu-mă de poftele ce mă înconjoară, m-
am făcut de râs şi batjocură dracilor, nicidecum socotind că nesuferită este urgia mâniei Tale asupra
păcătoşilor, pentru care este gătită gheena focului. Şi de aceea, căzând eu în deznădăjduire şi
nicidecum în simţire de întoarcere fiind, m-am făcut pustiu şi gol de dragostea Ta. Căci ce lucru
drăcesc nu am lucrat? Ce faptă grozavă şi înverşunată nu am săvârşit cu covârşire şi cu sârguinţă?
Mintea mea am întinat-o cu totul prin cugete trupeşti; duhul cu totul mi l-am pângărit cu învoirea spre
păcat; toate mădularele ticălosului meu trup le-am pornit spre a lucra şi a sluji la păcate. Cine dar nu
mă va plânge pe mine, ticălosul, şi cine nu mă va tângui pe mine? Pentru că eu singur, Stăpâne, am
întărâtat mânia Ta şi singur eu em aţâtat urgia Ta asupra mea, eu singur am făcut ce este rău
înaintea Ta, întrecând şi covârşind pe toţi păcătoşii din veac, căci am păcătuit fără de asemănare şi
fără de iertare. Ci, de vreme ce eşti mult Milostiv şi mult Îndurat, Iubitorule de oameni, şi aştepţi
întoarcerea oamenilor, iată şi eu mă arunc înaintea înfricoşatului Tău divan şi ca şi cum m-aş atinge
de preacuratele Tale picioare, din adâncul sufletului strig către Tine: Milostiveşte-te, Doamne, iartă-
mă, Îndurate, ajută neputinţei mele, pleacă-Te nedumeririi mele, ia aminte la rugăciunea mea şi
lacrimile mele să nu le treci cu vederea. Primeşte-mă pe mine cel ce mă pocăiesc şi , rătăcit fiind,
întoarce-mă; şi întorcăndu-mă îmbrăţişează-mă şi mă iartă, căci mă rog Ţie. Pentru că nu ai pus
pocăinţă celor drepţi şi nu ai pus iertare celor ce nu greşesc, ci ai pus pocăinţa asupra mea, a
păcătosului, care toate le-am lucrat spre întărâtarea mâniei Tale. Gol şi descoperit stau înaintea Ta,
cunoscătorule de inimi, Doamne, mărturisindu-mi păcatele mele. Pentru că, nu pot să caut şi să văd
înălţimea cerului, fiind împilat de greutatea păcatelor mele. Deci, lumineaza-mi ochii inimii mele şi-mi
dă umilinţă spre pocăinţă şi zdrobire de inimă spre îndreptare, ca să merg spre lumea cea de acolo cu
adevărat şi cu bună nădăjduire, lăudând şi binecuvântând totdeauna prea Sfânt numele Tău, al
Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh”. Amin.

EPIFANIA
Încă o dată te sfătuiesc să citeşti întâi acasă, cu atenţie, păcatele de pe listă, ca să le poţi rosti
şi în faţa preotului cât mai clar şi desluşit, ca el să audă bine şi să nu te mulţumeşti să le înşiri la
repezeală, astfel ca duhovnicul să nu le audă cum trebuie şi să nu le înteleagă bine, căci te păgubeşti
singur.
Să spui întâi duhovnicului cam de când nu te-ai mai spovedit şi dacă nu cumva atunci nu ţi-ai
spovedit toate păcatele, câte ai mai ascuns din ele sau poate ai mai uitat, şi dacă ai primit canon şi ce
anume canon ai primit şi dacă l-ai împlinit sau nu. Dacă ai umblat din duhovnic în duhovnic, ca să nu
fii oprit de la Sfânta Împărtăşanie. Deci, mergând cu încredere în faţa duhovnicului, ca la scaunul de
Judecată al lui Dumnezeu, aruncă-te cu faţa la pământ, ştiind bine că înaintea lui Dumnezeu stai tu,
iar preotul este numai un martor, iar Cel ce ascultă mărturisirea ta este Însuşi Judecătorul viilor şi al
morţilor şi fii încredinţat că tu la El ai venit, frate, şi nu la preot, ca om. Deci înaintea lui Hristos şi a
preotului începe aşa:
„Mărturisesc Domnului Dumnezeu, Atotţiitorul, Care este slăvit şi închinat în Treime: Tatălui şi
Fiului şi Sfântului Duh, Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu şi tuturor Puterilor îngereşti, tuturor
Sfinţilor şi Sfinţiei tale, sfinţite părinte, toate păcatele mele pe care le-am făcut cu lucrul, cu cuvântul şi
cu gândul, în toate zilele vieţii mele şi până în ziua de astăzi, păcate cu care am supărat pe
Dumnezeu şi pe aproapele meu şi cu care mi-am întinat sufletul şi trupul meu. Căci în păcate m-am
zămislit, în păcate m-am născut, în păcate am crescut şi am vieţuit până în ceasul de acum”.
Apoi, adu-ţi aminte mai întâi de păcatele împotriva Sfântului Duh:
- Nu cumva ai avut incredere prea mare în mila lui Dumnezeu şi ai zis că El este milostiv şi te
va ierta de păcate şi, pentru aceasta, fără înfrânare ai păcătuit mereu şi ai amânat pocăinţa
din an în an până la bătrâneţe?
- Nu cumva te-ai deznădăjduit de mila lui Dumnezeu, zicând că de acum poţi păcătui mereu,
căci tot nu te va mai ierta Dumnezeu?
- Nu cumva ai întristat pe Duhul Sfânt stând împotriva Adevărului, adică socotind Sfânta
Sciptură ca o scornire mincinoasă sau hulind Sfintele Taine, înjurând de grijanie, de
Dumnezeu, de Biserică şi de cele sfinte?
- Nu cumva ai zis despre Maica Domnului – peste care S-a pogorât Sfântul Duh, că a mai avut
copii şi că nu a rămas Fecioară după naştere, ci este o femeie ca toate femeile, aşa cum zic
sectanţii?
- Nu cumva ţi-ai împietrit inima şi a stat nepăsător la predicile din Biserică sau la chemările
dumnezeieşti când s-au făcut semne şi minuni?
- Nu cumva ai stat împotriva preoţilor evlavioşi, care au propăvăduit dreapta credinţă şi ai râs de
ei şi i-ai batjocorit, zicându-le că au înnebunit, s-au prostit, s-au rătăcit, s-au pocăit sau i-ai
bârfit la lume ca să fie dispreţuiţi şi huiduiţi?
- Nu cumva din răutate ai dat cuiva învăţături contra credinţei ortodoxe?
- Nu cumva te-ai lepădat de credinţa ortodoxă şi ai trecut la secte?
- Nu cumva ţi-ai pus în minte să te omori sau chiar ai fost hotărât vreodată să faci acest gest
cumplit?
Apoi, cercetează-ţi cugetul şi vezi dacă ai făcut aceste păcate care urmează acum şi care sunt
EPIFANIA
păcate strigătoare la cer:

- Nu cumva ai ucis pe cineva cu voie sau în combinaţie cu alţii, sau din cauza ta a murit cineva
mai tărziu (poate mult mai târziu)?
- Nu cumva ai ucis pruncul în pântece sau ca bărbat ai fost de acord cu soţia ta la uciderea
pruncilor, sau ai ajutat pe cineva să facă avorturi cu injecţii, sau cu buruieni, sau cu un sfat?
- Nu cumva ai făcut sodomie?
- Nu cumva ai făcut păcate de urgie, care atrag urgia lui Dumnezeu asupra locului şi asupra
persoanelor care le fac: adică perversiuni, păcate împotriva firii?
- Nu cumva te-a ispitit vrăjmaşul spre spurcata poftă şi apropiere de animale?
- Nu cumva ai făcut nedreptate şi ai asuprit pe cei săraci, pe văduve şi pe orfani şi pe cei
neputincioşi?
- N-ai oprit plata celor ce ţi-au lucrat sau ceva a celor ce ţi-au vândut? Nu te-ai împrumutat la
cineva de bani şî nu i-ai mai dat înapoi?
- Nu cumva ţi-ai batjocorit părinţii şi i-ai vorbit de rău sau te-ai judecat cu ei? Şi nu cumva te-ai
arătat nemuţumitor faţă de părinţii tăi şi nu i-ai ascultat, i-ai chinuit şi le-ai făcut viaţa amară? I-
ai îngrijit tu la bătrâneţe sau când au fost bolnavi? Nu cumva ţi-au fost indiferenţi? Iar dacă
sunt morţi, nu cumva i-ai uitat şi nu le faci pomeni şi parastase după porunca Bisericii?
Apoi cercetează-ţi cugetul ca să vezi care păcate din cele ce sunt scrise aici ai făcut tu – căci
acestea sunt împotriva celor 10 porunci (şi sunt din cele şapte păcate de moarte):
- Nu cumva te-ai lepădat de credinţa ortodoxă şi ai trecut la vreo erezie sau ai fost în adunările
lor, sau ai zis că este bună şi religia lor? Să spui la spovedit chiar dacă ai fost şi numai o
singură dată în adunările lor.
- Nu cumva ai primit binecuvântare de la sectanţi, sau i-ai primit în casă, sau ai mâncat cu ei la
masă? Sau poate eşti căsătorit cu un sectant, sau ai vreun copil căsătorit cu un astfel de
rătăcit?
- Nu cumva ai citit cărţi sectare, ateiste, păgubitoare de suflet, care atacă şi batjocoresc
credinţa Sfintei noastre Biserici Ortodoxe?
- Nu faci glume la adresa Ortodoxiei şi a clerului? Nu spui glume şi iei în deşert numele lui
Dumnezeu? Nu cumva te ruşinezi să te închini când treci pe lângă biserică sau pe lângă o
troiţă?
- Nu cumva râzi de orbi, de şchiopi, de ciungi sau faci glume pe seama lor?
- Nu cumva te-ai rugat vreodată cu faţa spre apus, sau spre miazăzi sau spre miazănoapte,
cum fac păgânii?
- Nu cumva iubeşti mai mult copiii, averea, soţia, banii, decât pe Dumnezeu (căci aceasta este
închinare la idoli)?
- Ai avut vreodată intenţia să placi oamenilor ca să-i atragi in cursa desfrânării, afară de
bărbatul tău?
- Nu cumva ai fost la vrăjitoare, la descântătoare, la ghicitoare, la spiritism, hipnotism şi la aşa-
zişii bioenergoterapeuţi? Ţi-au descântat argintul viu, ţi-au turnat cositorul, ţi-au ghicit în cărţi

EPIFANIA
sau, având ură de moarte pe cineva, ai cerut să le pună cuţitul sau să lege bărbatul şi femeia
ca să nu se mai poată împreuna?
- Nu cumva ţi-ai căutat norocul cu papagalul, cu zodiile, cu şoarecele (adu-ţi aminte în ce cursă
ai căzut la aceste vrăjitoare şi dacă ai mai dus acolo şi pe altcineva, să spui exact.)
- Nu cumva ai zis ca budiştii că sufletul după ce iese din trup trece în porc sau în alte vietăţi?
- Nu ţii tu în casă cărţi pentru descântece sau pentru explicarea semnelor, a viselor, a zodiilor
sau cărţi de ghicit, de joc? NU ai tu obiceiul să zici „zău” lui Dumnezeu sau să iei numele lui
Dumnezeu în deşert, pomenindu-L în orice discuţie nefolositoare?
- Nu cumva ai jurat strâmb? Nu te dai diavolului pe tine însuţi sau pe soţie sau pe copii sau
vreun lucru din casă ori din afară?
- Nu te-ai jurat sau poate te-ai blestemat cu jurământ să faci un rău cuiva, sau poate ai făgăduit
să dai bani, veşminte, obiecte, case, pământ, unei biserici sau mănăstiri şi nu ai împlinit
făgăduinţa ta?
- Nu juri strâmb sau nu obişnuieşti tu să juri zicând: „să mor, să orbesc, sau să nu am parte de
copiii mei”?
- Nu ţi-ai cerut tu moartea la vreme de necaz?
- Nu lucrezi tu în duminici şi sărbători? Nu te duci la vânătoare, la distracţii, în aceste zile sfinte
sau faci adunări nelegiuite cu băuturi, jocuri, cântece, înjurături sau altele?
- Nu cumva vii prea târziu la biserică şi, când vii, cauţi locul cel mai din frunte? Asculţi tu cu
evlavie Sfintele Slujbe, predicile, sau umbli de colo-colo, stricând şi liniştea altora?
- Venind la biserică, nu cumva te îmbraci în haine transparente sau vii cu capul descoperit sau
în pantaloni şi faci sminteală bărbaţilor şi tu încă te şi trufeşti cu aceasta? Să ştii că
rugăciunea ta nu-ţi este primită când vii aşa, ci în loc să te foloseşti, pleci înapoi cu blestem şi
cu afurisanie.
- Nu cumva îţi place să vorbeşti şi să povesteşti în biserică?
- Nu cumva ai ajunat sâmbăta şi duminica sau ai făcut metanii?
- Ai intrat tu în biserică având scurgere lunară (ca femeie)?
- Nu cumva ai mâncat fără rugăciune sau te-ai culcat fără să te rogi?
- Nu cumva ai botezat sau ai cununat pe cineva a doua oară, zicând că prima slujbă nu a fost
primită?
- Nu cumva ai păcătuit în faţa copiilor, făcându-vă pofta, ca soţi (chiar dacă erau prea mici ca să
înţeleagă)?
- Ca părinte de copii i-ai iubit şi i-ai îngrijit tu deopotrivă pe toţi? I-ai învăţat pe ei rugăciuni şi
sfânta noastră credinţă? I-ai invăţat să se spovedească, să se împărtăşească, să fie buni? I-ai
ferit tu de anturajele rele? Nu cumva i-ai învăţat pe copiii tăi să pască vitele pe pământul
altora?
- Nu cumva ai amărât viaţa altora sau ai aţâţat pe cineva la bătaie şi la ceartă, la ucideri? Sau
le-ai zdruncinat sănătatea şi de aceea mai târziu ei au murit (chiar târziu de tot)?
- Ca bărbat, nu cumva ţi-ai urât tu femeia şi ai batjocorit-o ca pe o roabă, şi când a fost bolnavă

EPIFANIA
nu ai îngrijit-o şi nici nu ai tratat-o cu medicamente sau cumpărând-i cele de trebuinţă?

- Ca soţie, nu cumva te-ai sălbăticit şi nu te-ai supus soţului tău ci l-ai drăcuit, că nu-ţi cumpără
lux şi i-ai atras şi pe copii de partea ta ca să-l urască pe tatăl lor şi învăţându-i să se depărteze
de el?
- N-ai pus tu spurcăciuni în mâncare sau în cafeaua soţului tău şi l-ai spurcat cu descântece de
la vrăjitoare sau cu altceva din cele femeieşti?
- N-ai lăsat vreun copil să moară nebotezat? Sau poate din neglijenţa ta ţi-a murit vreun copil
înăbuşit sau a căzut în foc, în apă, sau s-a ars? Nu cumva ai lepădat copiii vii şi nebotezaţi pe
străzi, în târguri, la uşa bisericii şi în alte locuri pe unde trec oamenii ca să-i ia şi să-i crească
ei?
- Nu cumva ai făcut prinsoare cu cineva să-l întreci în mâncare, băut sau joc, sărituri şi strigături
prin care ţi-ai pierdut sănătatea?
- Nu cumva ai privit cu plăcere la împreunarea animalelor, sau ai privit cu poftă filme
pornografice, ilustrate, tablouri, statui, reviste aţâţătoare spre desfrânare? Nu ai tu în casă sau
pe pereţi astfel de idoli sau ilustrate ori reviste pornografice?
- Nu cumva faci tu spurcatul păcat al lui Onan, ştiind „că ceea ce făcea el era rău înaintea lui
Dumnezeu” şi cumplit l-a pedepsit Dumnezeu pentru aceasta (Facerea 38, 10)? Nu ai stricat
fecioria vreunei fete? Nu ai curvit cu femeie văduvă sau nu ai preacurvit cu femeie măritată cu
un alt bărbat? Nu ai curvit cu vreo faţă bisericească? Sau cu o femeie de altă religie? Nu ai
curvit cu rudenie, soră, verişoară, mătuşă? (Să spui exact cu cine ai păcătuit şi ce fel de rudă
îţi este şi dacă femeia a avut păcat – te-a ademenit – sau nu, fiindcă păcatul acesta al curviei,
în funcţie de aceasta este mai mare sau mai mic).
- Nu cumva sunteţi căsătoriţi cu rudenii şi să spui exact ce fel de rudenii sunteţi şi să cereţi
preotului sfat ce să faceţi?
- Nu cumva nu te-ai înfrânat cu soţia ta de sărbători, duminici, sâmbete, miercurea şi vinerea,
sau în cele patru posturi de peste an?
- Nu cumva v-aţi împreunat în timpul ciclului femeii sau în timpul celor 40 de zile de la naşterea
pruncului?
- Nu cumva aţi culcat în acelaşi pat băieţi şi fetiţe după vârsta de şapte ani? Nu cumva ca tată
te-ai culcat în pat cu fetele tale sau ca mamă te-ai culcat în pat cu băieţii tăi după vârsta de
şapte ani?
- Nu cumva te-ai căsătorit cu altă femeie până ce nu ai divorţat de cea dintâi? Nu cumva ai trăit
măcar o zi cu femeia ta fără cununie religioasă? Să ai grijă să spui aceastea, chiar dacă mai
apoi te-ai cununat cu la ea la Biserică pentru că acest păcat se iartă numai prin spovedanie.
- Nu cumva ai mai păcătuit, având femeie, cu femeia de care ai divorţat? Că şi acest păcat este
preacurvie.
- Nu cumva ai vreun prieten sau mai mulţi cu care trăieşti fără să te cununi şi fără frică de
Dumnezeu? (Căci aşa este un prost obicei acum). Ori te cununi, ori te desparţi, căci astfel
focul gheenei te aşteaptă!

EPIFANIA
- Ai furat ceva de la vreo biserică sau mănăstire? Nu cumva te-ai lăcomit şi ai furat din averea
aproapelui tău sau ai poftit averea lui, femeia lui, copiii, vitele sau lucrurile lui?
- Nu cumva ai ajutat prin fapte pe cineva să înstrăineze averea bisericii, mănăstirilor su vecinilor
tăi?
- Nu cumva te-ai îmbogăţit prin minciuni şi judecăţi şi prin martori mincinoşi?
- Nu cumva te îmbeţi şi faci scandal, bătăi şi ceartă în casă şi între vecini?
- Nu cumva ai furat vite, păsări, ouă sau altceva? Să ştii că păcatul furtului nu se iartă până ce
nu dai înapoi lucrul furat, iar dacă nu mai trăieşte persoana căreia tu i-ai furat, împarte la
săraci.
- Nu cumva ai judecat şi osândit pe cineva pe drept sau pe nedrept sau poate ai băgat vrajba
între oameni sau între preoţi sau între părinţi şi copii?
- Nu cumva ai pârât pe cineva sau ai vorbit vorbe cu două înţelesuri ca să semeni zâzanie între
oameni? Să fii atent să judeci ce fel de minciună ai spus, că nu e de ajuns să spui numai atât
„am minţit”, ci să-ţi aduci aminte că şi minciuna e ca şi furtul, una e să furi un ou şi alta e să
furi un bou. Una e când spui o minciună fără să cauzezi cuiva ceva rău şi alta e să spui o
minciună la un proces, să calomniezi pe cineva, să faci vrajbă sau să strici o căsnicie,
despărţindu-i pe soţi prin minciuna ta.
- Nu cumva ai înşelat pe cineva cu bani sau ai pus apă în lapte sau în vin sau ai făcut în alt chip
înşelăciune? Nu cumva ai mutat hotarul grădinii tale şi te-ai judecat cu vecinii?
- Nu cumva eşti plin de mândrie şi te înalţi cu gândul că eşti cineva, te mândreşti cu frumuseţea
sau că eşti învăţat sau că ai copii învăţaţi şi frumoşi? Nu cumva te mândreşti că eşti de neam
mare – că ai neamuri bogate sau te mândreşti cu haine, avere, etc... şi poate că din cauza
mândriei ai căzut în făţărnicie, în obrăznicie şi ai devenit încăpăţânat, ambiţios, îngâmfat?
- Nu cumva ai căzut în mândrie retezîndu-ţi părul capului, smulgându-ţi sprâncenele sau porţi
rochie scurtă şi strâmtă şi tocuri înalte?
- Nu cumva din cauza mândriei ai râs de păcatele altora, ai râs de sărăcia şi de îmbrăcămintea
altora, ai râs de portul sau de corpul altuia că este prea gras, ori altfel?
- Nu cumva ai ascultat la ferestrele altora, ca să semeni vrajba între oameni? Nu cumva ai făcut
fapte bune ca să fii lăudat de oameni?
- Nu cumva ai intrat în Sfântul Altar fără învoirea preotului?
- Nu cumva ai fost zgârcit şi nu ţi-a păsat de lipsurile şi de sărăcia altora? Nu cumva eşti
nesăţios, nedrept şi trădător?
- Nu cumva ai dat bani cu camătă ca să-i iei cu dobândă? Nu cumva ai plâns cu lacrimi şi cu
deznădejde când ai pierdut ceva din averea ta?
- Nu cumva ai în minte gânduri spurcate, sau spui glume deocheate, sau ai făcut cu ochiul la
cineva, sau priveşti cu poftă trupul altuia, sau ai trimis cu poftă scrisori în scopul desfrânării?
- Nu cumva ai clevetit pe cineva prin şoapte sau făcând semne cu mâna? Nu cumva te-ai
bucurat de paguba şi de necazul altora şi nu cumva ţi-a părut rău de fericirea şi norocul altuia?
- Nu cumva n-ai vrut să-i ierţi pe cei ce ţi-au cerut iertare sau nu te-ai plecat cu smerenie să

EPIFANIA
ceri tu iertare de la cei pe care i-ai supărat? Nu cumva eşti nerecunoscător, ţii ură sau ţii minte
răul pe care ţi l-au făcut alţii?
- Nu cumva ai povestit altora păcatele aproapelui tău? Nu cumva eşti lacom la mâncare şi
băutură şi la altele şi calci cele patru posturi de peste an, ajunările sau zilele de miercuri şi
vineri, mâncând de dulce din lăcomia ta? Şi nu cumva din cauza lăcomiei tale, că iată, ai
mâncat şi ai băut peste măsură, ai vărsat după împărtăşanie?
- Ai mâncat ceva pe ascuns în familia ta? N-ai mâncat ceva spurcat, mortăciune, carne de
şoarece (nutrice) sau broască sau păsări moarte sau pască jidovească sau ceva de la
vrăjitoare? Nu cumva ai mâncat ceva de furat sau ai învăţat pe copii să fure, mâncând
împreună bucatele furate?
- Nu cumva eşti tare mânios şi supărăcios, înjuri şi baţi sau ai scuipat şi ai rănit pe aproapele
tău sau ai bătut şi ai chinuit animale, punându-le să ducă peste puterea lor?
- Nu cumva ai ţinut mânie pe cineva o zi, o săptămână, o lună sau ani de zile? Nu cumva ai
făcut mizerie cuiva – slugi, elevi de şcoală, soţiei, copiilor?
- Nu cumva eşti leneş la rugăciune, la treburi, sau te leneveşti şi nu mergi la biserică, nu-ţi faci
canonul dat de duhovnic sau dormi în timpul Sfintei Liturghii, în biserică?
- Nu cumva ai amânat din lene ca să te spovedeşti, să te împărtăşeşti sau să faci fapte bune şi
rugăciuni? Nu cumva din lene nu ai vrut să stai în genunchi la rugăciune? Sau să chemi
preotul să-ţi facă sfeştanie? Nu cumva locuieşti în casă nesfinţită de preot prin slujbă?
- Nu cumva din lene ţi-ai uitat mormintele părinţilor neîngrijite?
- Nu cumva din lene nu ţi-ai păzit făgăduinţele făcute la Sfântul Botez sau la călugărie?
- Nu cumva te-ai împrietenit cu necredincioşii şi ai luat în batjocură sfânta credinţă?
- Nu cumva ai amânat pocăinţa de azi pe mâine, de la un post la altul?
- Nu cumva din lene, stând în biserică, ţi-ai lăsat mintea să hoinărească după păcate, privind
îmbrăcămintea sau trupurile oamenilor?
- Nu cumva te-ai lenevit a-ţi pedepsi copiii, când fac rele şi păcate?
- Nu cumva ai învăţat şi ai sfătuit pe cel pe care îl vedeai greşind, să facă răul mai departe? Dar
dacă îl vedeai greşind, nu cumva din lene sau răutate nu ai vrut să-l sfătuieşti să nu mai facă
răul? Nu cumva ţi-a părut bine văzându-l greşind?
- Te-ai rugat tu pentru binele aproapelui sau ţi-a părut rău de binele lui?
- Te-ai rugat tu pentru vrăjmaşii tăi? I-ai certat tu din toată inima ta? Îi iubeşti pe duşmanii tăi,
după porunca Domnului? Ai suferit tu nedreptăţile şi ocările lor cu răbdare şi cu bucurie?
Şi mai adu-ţi aminte şi de aceste fapte pe care, dacă nu le-am făcut, să ne grăbim a le face,
că la Judecată ne va întreba Domnul Hristos de ele, adică:
- dacă ai dat de mâncare celui flămând;
- dacă ai dat apă celui însetat;
- dacă ai îmbrăcat pe cel gol;
- dacă ai cercetat pe cei din închisori;
- dacă ai îngrijit pe cei bolnavi;

EPIFANIA
- dacă ai primit pe cei străini în casa ta;

- dacă ai îngropat pe morţii care nu au pe nimeni.
După ce ai terminat de mărturisit cu păcatele tale, spune aşa:
„Pentru toate aceste păcate pe care le-am făcut şi de care-mi pare rău din inimă, cu zdobirea
inimii mele mă rog Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu şi Tuturor Sfinţilor şi Sfinţilor Îngeri şi
Sfinţiei Tale, părinte, ca să-mi fiţi martori în ziua judecăţii mele, împotriva vrăjmaşului diavol, care în
tot momentul mă pândeşte ca să mă surpe în osânda iadului. Şi acum, te rog, părintele meu, să-mi
rânduieşti mie canon după păcatele mele pe care le-am mărturisit şi să-l împlinesc, Dumnezeu
ajutându-mi.”
Acum preotul îţi va rândui ţie canon un număr de metanii pe zi sau post şi rugăciune sau
milostenii sau sărindare sau botez de prunci sau rugăciuni felurite sau chiar oprirea pentru un timp de
la Sfânta Împărtăşanie. Şi tu să nu te tulburi pentru aceasta, căci mai de folos îţi este să primeşti un
astfel de canon, decât să te împărtăşeşti tu cu nevrednicie, căci nu-ţi va folosi ţie, ci vei fi mai mult
pedepsit de Dumnezeu. Şi după ce ţi-ai primit canonul, mergi cu bucurie acasă, aprinde candela ta şi,
stând în genunchi, spune şi această rugăciune, ca mulţumire că Dumnezeu te-a primit:
„ Mult milostive Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul meu, mulţumesc că m-ai învrednicit pe
mine, nevrednicul, să iau iertare de la Tine pentru păcatele mele. Deci acum, urmând lui David care a
zis: « Juratu-m-am şi am spus c-o să păzesc Judecăţile dreptăţii Tale », iată şi eu Îţi făgăduiesc,
Doamne, cu hotărâre din tot sufletul meu, că aleg mai bine să mor decât să mai fac de acum înainte
vreun păcat de moarte, prin care să supăr bunătatea Ta cea nemărginită. Dar de vreme ce voinţa
mea este neputincioasă şi fără ajutorul Tău nu pot face nimic, mă rog Tie fierbinte, să-mi dai putere şi
să mă întăreşti cu harul Tău cel atotputernic, ca să rămân până la sfârşit neschimbat în hotărârea
mea de acum, Iubitorule de oameni, Iisuse al meu, şi-mi dă puterea să petrec întru pocăinţă toată
cealaltă vreme a vieţii mele şi să dobândesc pacea aici pe pământ, iar dincolo, viaţa cea veşnică,
pentru rugăciunile Prea Curatei Maicii Tale şi ale
tuturor Sfinţilor tăi”. Amin.
Acum să ştii că, dacă te-ai spovedit cu
atenţie după cartea aceasta, te-ai spovedit curat,
eşti ca şi când te-ai fi botezat din nou şi ţi-ai
reînnoit haina Botezului, care era murdară de
păcate. De acum să te păzeşti curat şi să fugi de
calea pierzării şi de lumea cea potrivnică lui
Dumnezeu, căci te va amăgi şi te va arunca din
nou în păcate. Şi să fugi şi de poftele trupului tău,
căci nici un folos nu-ţi aduc. Dumnezeu să te aibă
în pază! Amin!
Arhim. Sofian Boghiu, Buchet de cuvântări

EPIFANIA
Ne vorbeşte părintele Stăniloae: CONVORBIREA A PATRA

1. Ce fapte bune ar trebui să facă credincioşii
înainte de Sfânta Împărtăşanie? Dar după aceea?
Credincioşii trebuie să se împace cu cei cu care sunt
supăraţi înainte de primirea Sfintei Împărtăşanii; să ceară iertare
celor pe care i-au supărat şi să ierte pe cei ce le-au pricinuit
supărări, dacă sunt apropiaţi aceia sau accesibili telefonic, prin
comunicare personală; iar dacă nu, ştergând din sufletul lor orice
urmă de mâhnire şi, odată cu aceasta, rugându-se pentru ei.
Aceasta înseamnă să se împărtăşească cu cuget „curat”. Dacă sunt
oameni lipsiţi în jurul lor, e bine, dacă pot, să-i ajute; dacă sunt
bolnavi, bătrâni, fără nimeni lângă ei, să-i cerceteze. Să împlinească
sfaturile ce le sunt date de duhovnic.
2. Spuneţi-ne ceva despre bucuria duhovnicească
pe care o primesc credincioşii după Sfânta Împărtăşanie. Nu
este o arvună a bucuriei cereşti?
Credincioşii trăiesc după Sfânta Împărtăşanie liniştea de a fi iertaţi de Dumnezeu, bucuria de a
simţi pe Hristos în ei, de a nu mai fi închişi într-o viaţă pur pământească. Au bucuria de a se simţi
împăcaţi cu toţi oamenii, de a-i înţelege şi iubi pe toţi. Ea este de fapt o arvună a bucuriei cereşti,
când fiecare va fi ca un frate al tuturor şi ca un fiu iubit al Tatălui ceresc şi frate iubit al lui Hristos.
3. În concluzie, care sunt cele mai importante efecte, daruri, pe care ni le aduce
Sfânta Împărtăşanie?
Învăţătura Bisericii afirmă că Sfânta Împărtăşanie ni se dă spre iertarea păcatelor şi spre viaţa
de veci întru fericire. Căci Trupul şi Sângele preacurat ale lui Hristos şterg din fiinţa noastră păcatele
din ştiinţă şi din neştiinţă pe care n-am reuşit să le mărturisim, iar veşnicia trupului înviat al Domnului,
scăpat de coruptibilitate, pune şi în sufletul nostru puterea refacerii trupului nostru întru nestricăciune
şi fericire la viaţa cea de obşte. Iertarea şi ştergerea în profunzime a tuturor păcatelor noastre ne vine
din starea de fii ai Tatălui ceresc pe care o primim, din întipărirea în noi a trupului Fiului Său Unul
Născut, şi tot această stare ne asigură şi viaţă de veci întru deplina fericire a fiinţei noastre întregi.
Iertarea păcatelor întru profunzime echivalează cu o „întărire” a noastră , care am suferit o
slăbire prin păcate, şi cu o „tămăduire” a bolilor mai mult sau mai puţin vădite ale sufletului şi ale
trupului ce ne-au venit în forma şi de pe urma păcatelor. Această tămăduire şi întărire (afirmată de
rugăciunile dinainte şi după împărtăşire) a trupului şi mai ales a sufletului, va da şi ea putere sufletului
să-şi refacă trupul la învierea cea de obşte, ca şi puterea de durată veşnică şi fericită a persoanei
noastre.
Dar Sfânta Împărtăşanie, aducând aceste efecte în om, îi dă calitatea de moştenitor al
Împărăţiei cerurilor, odată ce e unit cu Hristos, Care a devenit şi ca om Fiul Împăratului acestei
Împărăţii, adică al Tatălui. Calitatea de fiu al Tatălui, al Împăratului veşnic, de moştenitor al Împărăţiei,
EPIFANIA
împreună cu Fiul, Unul-Născut, îi dă omului şi îndrăznirea către Tatăl în toate cererile ce le face. El îşi
despovărează conştiinţa de păcate, de frica de rob, păstrând doar sfiala de fiu. Nu se mai simte
osândit, supus judecăţii. De aceea, cere Tatălui încă înainte de împărtăşire să-l învrednicească să-i
spună cu îndrăznire „Tată”. Iar toate aceste simţiri şi calităţi le primeşte credinciosul, pentru că a primit
şi Duhul de Fiu de care e plin trupul lui Hristos (rugăciunea preotului înainte de Tatăl nostru).
4. Sufletele celor care au murit nespovediţi de păcate pot fi salvate din osândă prin
pomenirea lor la Sfânta Liturghie?
Starea sufletelor celor ce au murit nespovediţi va fi uşurată prin pomenirea lor la Sfânta
Liturghie, dacă n-au rămas nespovediţi din pricina necredinţei lor învârtoşate, ci au murit nespovediţi
dintr-o credinţă neîndestulătoare, sau din împrejurări independente de voia lor. Dar, întrucât noi nu
ştim dacă cei pe care îi socotim că au rămas nespovediţi din necredinţă nu s-au căit de ea în clipele în
care n-au mai putut să-şi comunice gândul, îi putem pomeni şi pe ei, afară de cazul când au prigonit
Biserica şi au luptat pe faţă împotriva credinţei în Dumnezeu.
5. Cei ce nu se împărtăşesc au folos din Sfânta Liturghie?
Dacă cei decedaţi şi cei absenţi de la Sfânta Liturghie prin pomenirea lor, au un folos de ea,
cu atât mai mult cei ce participă la Sfânta Liturghie, chiar dacă nu se împărtăşesc de Trupul şi
Sângele Domnului. Căci Domnul Se aduce sau Se prezintă în momentul prefacerii ca jertfă pentru toţi
cei pomeniţi. Atenţia, „mila şi harul” Tatălui, e atrasă de jertfa Fiului Său spre toţi cei care sunt
pomeniţi lângă ea.
În Liturghia Sfântului Vasile se cere de la Dumnezeu printr-o lungă rugăciune după prefacere,
să pomenească pe cei care au adus şi pentru care s-au adus darurile prefăcute în jertfa Fiului Sau, pe
cei ce fac bine bisericilor, săracilor: „Răsplăteşte-le lor cu bogatele şi cereştile Tale daruri; dăruieşte-le
lor cele veşnice în locul celor vremelnice; cele nestricăcioase în locul celor stricăcioase. Pomeneşte,
Doamne, poporul ce stă înainte şi pe cei ce pentru binecuvântate pricini nu s-au întâmplat aici şi-i
miluieşte pe dânşii şi pe noi după mulţimea milei Tale”.
Se cer pentru ei şi bunuri pământeşti, dar tot în vederea mântuirii. Ba se fac rugăciuni şi
pentru cei rătăciţi ca să revină în sânul Sfintei Biserici. „Cămările lor le umple cu tot binele; căsniciile
lor în pace şi întru unire le păzeşte, pe prunci îi creşte, tinereţile le călăuzeşte, bătrâneţile le întăreşte,
pe cei slabi de suflet îi îmbărbătează…, pe cei rătăciţi îi întoarce şi îi uneşte cu Sfânta Ta
sobornicească şi apostolească Biserică…, pe cei robiţi îi izbăveşte, pe cei bolnavi îi
tămăduieşte…Adu-ţi aminte, Doamne, de cei ce ne iubesc şi de cei ce ne urăsc pe noi…, şi pe cei ce
nu i-am pomenit din neştiinţă sau uitare, sau pentru mulţimea numelor, Tu Însuţi îi pomeneşte,
Doamne…, Cela ce ştii pe fiecare şi cererea lui şi casa lui şi trebuinţa lui”.
6. Care sunt foloasele participării regulate la Sfânta Liturghie? De ce daruri se
lipsesc cei ce nu vin regulat la Sfânta Liturghie?
Credincioşii pomeniţi la Sfânta Liturghie de către alţii, pot avea parte într-o măsură mai mică
de darurile amintite când această pomenire nu e cerută de ei. Căci Dumnezeu văzându-i lângă Fiul
Său ce Se aduce jertfă – exceptând pe cei adormiţi, care nu pot cere această pomenire – pe cei ce
cer ei înşişi această pomenire preotului în mod direct, sau prin alţii, le face parte în mai mare măsură
de darurile amintite. Dar şi mai mult se împărtăşesc de aceste daruri credincioşii ce participă regulat
EPIFANIA
la Sfânta Liturghie. Căci arătând mai mare interes de a fi lângă Hristos care Se aduce jertfă pentru ei,
adică mai mare deschidere şi sensibilitate pentru ea, şi Hristos poate lucra în mod mai impresionant
asupra lor.
Cuvântul Evangheliei, auzit regulat la Sfânta Liturghie, lauda lui Hristos cântată împreună cu
alţii, rugăciunea unora pentru alţii, contribuie mult la deschiderea pentru Hristos, la simţirea lucrării Lui
cu ei. Ei se obişnuiesc a nu se mai simţi bine fără să audă de Hristos, fără să se îndemne unii pe alţii
la lauda lui Hristos, la rugăciunea unora pentru alţii. Şi în unitatea lor crescută din dragostea comună
faţă de Hristos simt mai mult lucrarea lui Hristos. Acolo unde este dragostea curată între oameni,
încălzită în credinţa comună în Hristos, se simte mai puternic lucrarea lui Hristos.
Cei ce nu participă regulat la Sfânta Liturghie sunt lipsiţi de un mijloc important de întărire şi
luminare a credinţei, de încălzirea dragostei faţă de alţii şi faţă de Hristos. Ei se usucă sufleteşte prin
singularizarea lor, prin lipsa de comuniune în ceea ce are mai adânc şi mai esenţial fiinţa omenească,
se superficializează, se răcesc.
Preotul poate avea un rol mare în convingerea acestor oameni să vină la Sfânta Liturghie mai
des, vizitându-i, vorbindu-le despre folosul sufletesc ce-l vor avea venind la Sfânta Liturghie, dându-le
un rol activ în ceea ce se săvârşeşte în Biserică.
Interviu realizat de Arhim. Ioanichie Bălan
PRIN POST, SPRE ÎNVIERE

Î n Biserica Ortodoxă, postul este considerat un mijloc foarte important în desăvârşirea
morală a credinciosului. Nu ne referim la faptul că doar postul îl desăvârşeşte pe creştin. El este
important şi aduce progres duhovnicesc în viaţa creştinului doritor de mântuire, dar numai împreună
cu rugăciunea, milostenia, Sfintele Taine, lecturi sfinte, fapte ale dragostei faţă de semeni, etc.
Importanţa postului în Ortodoxie se reflectă atât în lungimea posturilor cât şi în severitatea lor.
Creştinul ortodox ştie că postul Sf. Paşti durează 7 săptămâni şi este precedat de încă o
săptămână de „semipost” - fără carne şi produse din carne; apoi postul Naşterii Domnului durează 6
săptămâni, postul Adormirii Maicii Domnului care durează 2 săptămâni şi postul Sfinţilor Apostoli ce
poate dura uneori şi peste 4 săptămâni. La acestea se adaugă şi zilele de miercuri şi vineri din cursul
anului şi câteva zile speciale de post: Ajunul Bobotezei (5 ianuarie), Tăierea capului Sfântului Ioan
Botezătorul (29 august) şi ziua Înălţării Sfintei Cruci (14 septembrie). Unii creştini mai râvnitori şi
vieţuitorii multor mănăstiri postesc şi lunea. Făcând un calcul matematic, vom constata că numărul
zilelor de post depăşeşte pe al celor cu dezlegare.
În privinţa acriviei postului, situaţia este puţin diferenţiată, după cum a apreciat Biserica
importanţa fiecărui post în parte. Referitor la post, Biserica îşi foloseşte „iconomia”, adică dreptul de a

EPIFANIA
face înlesniri unor categorii de creştini, fără ca aceasta să producă schimbări de fond, de esenţă a
postului. Postul este acelaşi astăzi ca şi odinioară. Faptul că Biserica n-a operat modificări de-a lungul
timpului , nici în privinţa duratei şi nici a severităţii postului (deşi propuneri şi chiar critici au fost
destule) arată că pentru noi, pentru ortodocşi, postul este foarte important.
Ce este postul?
S-a spus şi încă se mai spune ca definiţie a postului – că este o înfrânare de la anumite
mâncăruri şi de la păcate, pentru o anumită perioadă de timp.
Această definiţie este foarte defectuoasă din punct de vedere teologic şi duhovnicesc. A
spune că postul este o „abţinere de la păcate pentru o anumită perioadă de timp” înseamnă a admite
că în afara postului păcatele sunt permise. Nimic mai fals. Păcatele sunt păcate şi în post şi în afara
lui. Este însă adevărat că, pe lângă înfrânarea de la anumite alimente (carne, ouă, lactate, peşte),
postul înseamnă o intensificare a preocupărilor noastre, spre cele duhovniceşti. De aceea se spune
că trebuie să postim nu doar cu alimentele, ci şi cu faptele, adică să ne concentrăm simţurile şi
întreaga noastră fiinţă spre cele spirituale.
Ca un răspuns la întrebarea de mai sus (Ce este postul?), considerăm a fi mai ortodox
următorul răspuns: postul este înfrânarea voluntară a creştinului de la anumite mâncăruri, băuturi
alcoolice şi distracţii, pentru o perioadă de timp, cu scop religios.
Care este scopul postului?
Postul, singur, nu are un scop, adică nu postim că trebuie să postim, ci postim pentru a ne
apropia de Dumnezeu. Dar postul nu aduce singur roadele aşteptate de noi, ci el trebuie însoţit de
alte fapte bune. Spuneau, bunăoară, părinţii filocalici, că rugăciunea zboară la Dumnezeu cu o aripă
pe post şi cu una pe milostenie.
Deci postul nu este un scop în sine, ci un mijloc, mai degrabă, prin care noi realizăm împlinirea
scopului final - mântuirea.
Pentru a-i feri pe creştini de sentimentul (auto)mulţumirii de sine, gândindu-se că e suficient
doar postul, Sfântul Ioan Gură de Aur spunea, în secolul al IV-lea, că se poate să ajungi la liman cu
corabia goală, adică să nu fi adunat nimic: „căci se poate să culegi truda postului şi să nu câştigi
răsplata lui. Cum? Când ne abţinem de la mâncăruri, dar nu ne abţinem de la păcate: când nu
mâncăm carne, dar mâncăm sufletele săracilor, când nu ne îmbătăm de vin, dar ne îmbătăm cu pofte
rele, când trecem toată ziua nemâncaţi, dar ne petrecem toată ziua în privelişti destrăbălate... La ce
poate folosi postul când opreşti trupul de la hrana obişnuită, iar sufletului îi dai hrana nelegiuită”¹.
După cum păcatul strămoşesc n-a fost doar un păcat al mâncării, ci şi un păcat al neînfrânării
şi-al simţualităţii căzute, tot aşa, în mod contrar, postul este renunţarea voluntară la anumite
mâncăruri, înfrânarea de la cele neduhovniceşti şi transfigurarea energiei în scop soteriologic.
În acest sens, tot Sfântul Ioan Gură de Aur zice: „După cum corăbiile mai uşoare străbat mai
iute mările, iar dacă sunt încărcate peste măsură se scufundă, tot aşa şi postul face mai uşoară
mintea şi o pregăteşte să străbată cu uşurinţă oceanul acestei vieţi, o face să se îndrăgostească de
cer şi de cele din cer”².
Deci, postul uşurează stomacul, limpezeşte mintea, dă putere voinţei şi înnobilează
EPIFANIA
sentimentul - pentru ca, prin toate acestea, creştinul să realizeze un proces de ascensiune
duhovnicească.
Postul – pedagog al tinerilor

Deşi postul are valabilitate generală, el este recomandat în special tinerilor, sau aş spune că
este foarte necesar acestei categorii de creştini – tinerilor.
De ce lucrul acesta? Pentru că este vârsta la care simţualitatea este în apogeu şi este
necesară transfigurarea energiei acestora.
Fiind vârsta cea mai predispusă căderii, este necesar să se dea şi antidotul acestei situaţii.
De aceea, Sfântul Ioan Gură de Aur vede un folos sporit tinerilor, prin post.
Postul ajută pe tânăr să-şi controleze mai bine gândurile şi sentimentele. Aşa cum un pedagog
exercită o acţiune de îndrumare a copilului, uneori chiar fizic constrângându-l, tot la fel prin post
tânărul va fi ajutat să-şi canalizeze orientarea spre ceea ce este bun, fiindcă postul predispune spre
momente de autoanaliză.
Postul – exerciţiu de voinţă

Pe lângă aspectele prezentate mai sus în legătură cu postul, nu trebuie uitat faptul că el este
şi un exerciţiu de voinţă, adică arată capacitatea creştinului de a renunţa la anumite alimente pentru o
perioadă de timp şi urmărind un scop religios.
Lăcomia pântecelui sau pofta trupească sunt teme foarte mult tratate în Pateric şi în literatura
ascetică.
Nu mâncarea este scopul vieţii creştinului, căci aceasta este pentru stomac; însă creştinul
trebuie să se străduiască să devină duhovnicesc până şi în trupul său, zice Fericitul Augustin.
Este falsă concepţia „decât să pofteşti, mai bine mănânci”, fiindcă noi vedem postul ca pe o
luptă cu pofta şi ne întărim, biruind poftele. Fac excepţie de la aceasta femeile însărcinate şi copiii
mici.
În înţelegerea postului, nu se pleacă de la ideea că anumite alimente ar fi spurcate şi că noi ne
spurcăm consumându-le. Alimentele sunt lăsate de Dumnezeu pentru hrana omului, însă este timp
pentru lactate şi carne şi este timp pentru legume şi fructe. Noi trebuie să disciplinăm trupul,
consumând toate cu binecuvântare.
Există oameni care acceptă mai greu postul şi la care procesul de disciplinare se realizează
mai anevoios. Aceştia consideră inutil sau chiar distructiv postul. Gândirea aceasta se explică prin
faptul că n-au înţeles ce înseamnă postul, fiindcă noi prin post nu distrugem trupul, ci patimile trupului.
Observăm însă în ultima vreme că mulţi creştini, odinioară adversari ai postului, încep să facă
experienţa acestuia şi sunt chiar fericiţi că reuşesc. Cu puţină voinţă şi cu mai multă credinţă se poate
posti, iar roadele sunt stimulative pentru viitor. Prin urmare, postul nu este doar o schimbare de
meniu, ci el are implicaţii duhovniceşti profunde. El este, de fapt, o stare de înviorare duhovnicească,
de bucurie lăuntrică. De aceea spune Mântuitorul Hristos, când ne învaţă cum să postim: „Tu, când

EPIFANIA
posteşti, unge-ţi capul tău şi faţa ta o spală, ca să nu te arăţi oamenilor că posteşti, ci Tatălui tău care
este în ceruri.” (Matei VI).
Faţa luminoasă, bunăvoinţa în relaţia cu semenii reprezintă exteriorizarea bucuriei interioare
pe care o realizăm prin postul unit cu rugăciunea şi cu alte fapte bune.
Preot Dr. Ioan Chirvasă

Parohia „Sfântul Prooroc Daniel” – Iaşi
Note bibliografice:
1. Sfântul Ioan Gură de Aur - Predici despre pocăinţă, Seria Teologică, Sibiu, 1938, paginile 54-55;
2. Idem – Omilii la Facere (I), traducere de Pr. D. Fecioru, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, Bucureşti, 1987, pagina 35.

EPIFANIA
[ Sfinţenia în participare [
UN PROTO-ROMÂN ŞI RUGĂCIUNEA FOCULUI:
SF. IOAN CASIAN
P ractica desăvârşirii în ţinutul nostru are o tradiţie de
aur. Primul nume mare consemnat de istoria ascezei creştine, la
noi, este cel al lui Ioan Casian de la Gurile Dunării. S-a născut în
anul 360. A trăit în acelaşi veac cu cei patru martiri de la Niculiţel
(Tulcea) – Zotikos, Attalos, Kamasis şi Philippos, scrişi pe piatră.
În secolul VI, din aceste locuri va pleca Dionisie Exiguus
(,,Smeritul”), cel care fixează anul zero al erei noastre, astfel că
anul zero începe în România.
Se spune că, dacă un ţinut a dat un sfânt, toţi oamenii
acelui ţinut au mari înlesniri la mântuire. Aşa să ne fie nouă!
În căutarea maeştrilor
Ioan Casian pleacă de tânăr din ţinutul dunărean, pornind
în călătorie de învăţare tainică, în căutarea maeştrilor. Am zice: călătorie iniţiatică.
Ioan Casian prefigurează modelul etern al căutătorului de înţelepciune. El pleacă în Orient.
Căci Orientul este, de milenii, locul marilor experienţe ale desăvârşirii. În cazul de faţă, este vorba de
Orientul creştin.
Din cărţile lui Casian, reiese că el a călătorit mult şi cu entuziasm. Este ascetul călător. Căci
există şi o astfel de asceză. Există doar două tipuri de asceţi: călătorul şi nemişcatul. Altfel zis:
tipul intensiv, ilustrat de Antonie cel Mare, care a stat numai în chilia lui, numai în pustia
lui, peste 80 de ani, din cei 106 câţi a trăit (250-356). În acest timp, a ieşit doar de două ori din pustie
şi a mers la Alexandria să dea un îndemn creştin. Dar n-a mai ieşit a treia oară, când a fost invitat de
împărat. A rămas în pustie, a luptat cu ispita, a biruit până la miracol, a vorbit cu Dumnezeu, a avut
sute de ucenici. Ascetul model.
tipul extensiv, ilustrat de Ioan Casian, care a călătorit mult şi departe, vizitând aşezăminte
călugăreşti, vizitând dascăli mari, dorind multă înţelepciune, împrospătat de spaţii inspirate, de întâlniri
admirabile şi de altare dătătoare de har.
Viaţa lui Ioan Casian este un roman iniţiatic, ascetic. Un cercetător englez chiar vorbea de
,,dimensiunea aventuroasă a duhovniciei creştine” reflectată în cărţile lui Casian.
Cărţile sale, mai ales ,,Convorbiri duhovniceşti”, vădesc acel simţ de intimizare a misterului,
care aminteşte de Milarepa (evident, acesta trăieşte mai târziu). Cele trei călătorii iniţiatice ale lui

EPIFANIA
Milarepa şi practica sa pe lângă înţelepţii vremii permit o anologie cu cele trei călătorii ascetice ale lui
Casian.
,,Universitatea” pustiei
Ioan Casian, împreună cu sora sa şi cu prietenul său Gherman (şi el dobândind viaţă de sfânt,
mai târziu), au plecat în Orient. Prima călătorie duhovnicească a fost în Ţara Sfântă, la Betleem. Sora
sa se va călugări şi va rămâne până la sfârşitul vieţii într-o mânăstire din Betleem. Ioan Casian
rămâne aici doi ani. Stă într-o chilie nu departe de peştera unde s-a născut Mântuitorul. Face asceză
şi ascultă sfatul duhovnicului; vizitează comunităţi mănăstireşti din Siria şi Mesopotamia.
O impresie puternică, din acelea care formează caracterul i-a lăsat-o întâlnirea cu călugărul
Pinufie, mare anahoret al veacului: cel care, ajungând vestit, a fugit tot mai departe ca să scape de
laudele oamenilor.
Urmează o altă etapă rodnică în viaţa lui Casian: călătoria în Egipt, în pustia schetică. Aici
Casian şi Gherman rămân 7 ani. Şi, după o scurtă întrerupere, încă 7 ani. Casian ar fi vrut să rămână
pentru totdeauna aici. Dar nişte tulburări ivite îl silesc să părăsească Egiptul şi pustia.
Ioan Casian avea din plin şi vocaţia chiliei, vocaţie de anahoret, cum vedem din aceşti 14 ani
petrecuţi în pustia schetică.
El spune, de altfel, că ambele feluri de vieţuire sunt folositoare: şi cea de anahoret, şi cea de
obşte.
În mânăstirea de obşte e bine să petreci o vreme, pentru tăierea voinţei proprii. Iar după
aceea, după despătimire, să rămâi în pustie pentru desăvârşire.
Acestea ar fi cele două aspecte ale unei experienţe complete.
,,Să fugi de femei şi de episcopi”

A treia etapă a formării lui Ioan Casian a constituit-o întâlnirea cu Ioan Hrisostomul (Gură de
Aur), la Constantinopole. În preajma acestui mare luminat rămâne 5 ani.
Este anul 400, cifră rotundă. Marele Ioan Hrisostomul începe să fie persecutat.
Oare de ce sunt persecutaţi oamenii mari? De ce patriarhul Teofil al Constantinopolui a
început să clevetească şi să-l calomnieze pe Ioan Gură de Aur? Din cauza invidiei, se vede. Dar oare
de ce atâta invidie şi ocară la un patriarh, la un episcop?
Se pare că atunci când Ioan Casian, prieten întristat, a notat enigmatic această frază:
,,Monahul trebuie să fugă de femei şi de…..episcopi”!
Adică să fugă de legare afectivă şi de ispitele apropierii de cei mari.
,,Misiunea în lume – Slujirea”

În 405, Ioan Casian merge la Roma, să-l apere pe Ioan Hrisostomul. Şi să-l apere şi pe
Evagrie. Cei doi maeştri ai săi:Evagrie şi Hrisostomul.
Etapa formării sale se încheiase. Începe etapa misiunii. La Roma, apără cu succes pe Ioan
Hrisostomul.

EPIFANIA
Urmează 10 ani de interiorizare.

Apoi vine la Marsilia (în anul 415) unde întemeiază două mânăstiri. Ultima parte a existenţei
şi-o petrece la Marsilia, aici îşi scrie cărţile, aici scrie primul ,,regulament”monastic; primeşte
binecuvântarea bisericii pentru a-şi difuza învăţăura. Se ocupă de organizarea vieţii monahale şi de
cristalizarea metodei.
Azi, învăţaţii din Marsilia demonstrează cu aplomb că Ioan Casian este numai al lor. Aşa cum
noi demonstrăm că-i numai al ,,patriei”.
Rugăciunea focului
De la acest mare proto-român, Ioan Casian, au rămas două ,,metode” pentru cei care caută
desăvârşirea.
1. Metoda exterioară, sintetizând idei de la Evagrie şi de la alţi părinţi filocalici, învăţând
despre:
Despătimirea sau tămăduirea celor 8 păcate;
Crucificarea propriei voinţei (mai ales în viaţa cenobitică);
Purificarea minţii de orice urmă grosieră, pentru unirea cu Hristos (mai ales în viaţa
anahoretă).
El propune repetarea câtorva câteva formule filocalice. Recomandă rugăciune scurtă şi
silenţioasă să ajute concentrarea, iar ca să domini ,,valurile de gândire, agitaţia interioară” el spune că
singurul mod este: să ţii mintea nedezlipită de Dumnezeu.
Insistă mult pe dobândirea discernământului, ,,puterea de a deosebi lucrurile”, ,,dreapta
socoteală”. Luând în dezbatere care este virtutea cea mai înaltă dintre cele trei (postire, despuiere,
milostenie), el răspunde că cea mai înaltă între cele trei este....a patra: dreapta socoteală! Fără
aceasta, orice virtute se transformă în contrariul ei!
2. Metoda secretă, despre care aflăm doar câteva jaloane, şi nu avem dreptul s-o spunem
decât tot codificat. Metoda secretă este ,,rugăciunea focului”, o rugăciune mistică, ,,oratio mentis”,
fără cuvinte. Este, cu un cod stabilit mai târziu, ,,rugăciune văzătoare”. O convorbire cu Dumnezeu
care începe să se petreacă atunci când tac gândurile. Rugăciunea focului nu trebuie descrisă, ci
experiată. Şi foarte puţini o dobâdesc într-un veac.
Vasile Andru

EPIFANIA
[ Popasuri duhovniceşti [
MĂNĂSTIREA HUMOR
A şezată în nordul Moldovei, la 5-6 km de
orăşelul Gura Humorului, pe valea străbătută de apele
limpezi ale râului Humor, biserica mănăstirii se înscrie între
acele renumite biserici cu faţade pictate care reflectă în
vechimea lor gloria trecută şi melancolia destinului istoric al
omenirii pe aceste meleaguri. Aici au fost înălţate şi au
existat pe rând, două aşezăminte mănăstireşti. Din cea mai
veche, care datează din timpul lui Alexandru cel Bun, au
mai rămas doar câteva crâmpeie de ziduri, aflate lângă
drum, în centru satului (1415, ctitor – Ioan Vornicul).
Ruinată în împrejurări necunoscute, mănăstirea a
fost reconstruită în 1530, pe un nou amplasament.
Iniţiativa reconstruirii a aparţinut Voievodului Petru
Rareş, în cadrul acţiunii sale de refacere a vechilor lăcaşe
monahale ale Moldovei, iar construcţia propriu-zisă a mănăstirii este datorată celui mai credincios
sfetnic al său – logofătul Toader Bubuiog şi soţiei acestuia, Anastasia.
În pisania săpată în piatră ce poate fi văzută pe peretele sudic, lângă pridvor, stă scris: ,,prin
voinţa şi cu ajutorul blagocestivului Domn Petru Voievod, fiul bătrânului Ştefan Voievod, s-a început şi
s-a făcut acest hram....(,,Adormirea Maicii Domnului”) cu cheltuiala şi osteneala robului lui Dumnezeu
Jupân Toader, mare logofăt, şi ale soţiei lui Anastasia, în anul 7038, luna August, 15”.
Mai târziu, în anul 1641, Vasile Lupu a ridicat turnul de apărare şi a întărit zidurile
înconjurătoare. Arhitectura monumentului sacru de la Humor prezintă un interes aparte. Aici apare
pentru prima dată în construcţia bisericilor din Moldova pridvorul deschis, urmat de pronaos, apoi de
camera mormintelor şi de o încăpere nouă la etaj numită tainiţa, suprapusă camerei mormintelor.
Spre răsărit, biserica se termină prin absida de formă circulară a altarului, despărţit de naos de
o excepţională catapeteasmă sculptată în lemn de tisă, donată mănăstirii de Gheorghe Movilă în anul
1590.
Arta bizantină, ca şi izvorul său de inspiraţie, care era teologia Bisericii Răsăritene, a rămas
fidelă sieşi, cu toate că a permis manifestarea liberă a talentului creator autohton.
În creaţia artistică de tradiţie bizantină aflăm echilibrul conciliator dintre expresiile eternităţii
sau ale parenităţii ,,între ceresc şi pământesc”, dintre spiritul etern şi instabilitatea omenească, într-un
singur tot.
Prin frescele ce o împodobesc în interior şi în exterior, Mănăstirea Humor se alătură celor de
la Voroneţ, Arbore, Moldoviţa, Suceviţa şi Probota, care fac renumele artei româneşti din secolele al
EPIFANIA
XV-lea şi al XVI-lea.
Scenele pictate reprezintă câteva teme principale cu subiect religios şi constituie un ansamblu
de mare valoare decorativă.
În interior, pictura ce acoperă pereţii şi bolţile cuprinde diferitele scene stabilite de iconografie,
la care se adaugă portretele ctitorilor îmbrăcaţi în veşmintele epocii precum şi tabloul votiv în care
Petru Rareş poartă în mâini macheta bisericii, urmat de Elena, soţia sa, şi de copii. Cu totul
remarcabile sunt portretele de viguroasă autenticitate, al doamnei Anastasia şi al logofătului Toader
Bubuiog.
Ceea ce atrage admiraţia şi impresionează în mod deosebit la biserica Mănăstirii Humor sunt
frescele exterioare, care îi dau celebritatea de monument istoric, înscriind Humorul pe lista
monumentelor artistice de interes internaţional întocmită de UNESCO.
Fresca exterioară de aici este cea mai veche decorare de acest fel în ţară, având un rol
remarcabil în păstrarea credinţei ortodoxe străbune, dar şi în mobilizarea credincioşilor acelor timpuri
pentru îndeplinirea ţelurilor politice ale Voievodului.
Pereţii multicolori ai bisericii, puternic subliniaţi de verdele intens al covorului de iarbă al curţii,
alcătuiesc o armonie de culori desăvârşită, încât îţi vin în minte cuvintele scrise cu jumătate de veac
în urmă de un străin cu renume în materie, J.
Strzykowski: ,,Ceva asemănător nu ne oferă o
a doua ţară din lume”.
O serie de documente ale vremii
atestă că, la înfiinţare, Mănăstirea Humor a
fost mănăstire de călugări. Viaţa de aici nu o
dată a fost tulburată, astfel evenimentele din
1653 când Humorul este jefuit şi incendiat de
cazacii lui Timuş Hmelniţki, apoi întărirea
mănăstirii cu ziduri înconjurătoare şi turn de
apărare de către Vasile Lupu în 1641, sunt
dovadă a zilelor întunecate şi a frământărilor
interne prin care a trecut Moldova în cursul
veacului al XVII-lea, răsfrânte şi asupra vieţii
mănăstirii.
Cea mai grea încercare, care a şi pus capăt aşezării mănăstireşti a Humorului, a avut loc în
veacul al XVIII-lea, în 1774, când Bucovina a fost ocupată de austrieci. Nu trec nici zece ani şi mai
multe mănăstiri sunt desfiinţate, în 1785 Humorul devenind şcoală pentru pentru copii localnicilor,
apoi, din 1850, servind ca depozit de materiale pentru autorităţile cele locale. Mult mai târziu Humorul
devine biserică parohială, apoi Monument Istoric, benefiicind de programe de restaurare a picturii
(1972-1974), sub egida UNESCO.
,,Biserica a fost clădită pe o stâncă neclintită care este Hristos, Fiul lui Dumnezeu celui viu, iar
porţile iadului nu o vor birui.”

EPIFANIA
Dovadă acestui adevăr stă şi acum mâna cea nevăzută a Bunului Dumnezeu care leagă pe
duşmanul cel din întuneric şi, în iulie 1991, Humorul redevine mănăstire – de această dată de
călugăriţe care auzind glasul evangheliei ce zice: ,,Dacă vrei să fii desăvârşit lasă toate şi urmează
Mie” au dat curs chemării divine aducându-se jertfă Stăpânului Hristos.
Astăzi, pentru maicile din obştea Mănăstirii Humor, viaţa înseamnă o împletire a rugăciunilor
cu munca, fie în atelierele mănăstirii unde pictează icoane, încondeiază ouă în datina locului,
confecţionează veşminte preoţeşti sau brodează, fie, în anotimpul cald, la munca câmpului.
Aflaţi sub copleşitoarea impresie pricinuită de contemplarea frescelor care înfăţişează scene
din istoria mântuirii, vizitatorul se simte atras irezistibil către realizarea idealului neasemuit al
desăvârşirii creştine, care prilejuieşte întâlnirea şi conlucrarea dintre divin şi uman, spre dobândirea
mântuirii persoanei umane.
Maica Stareţă Stavrofora Parascheva

EPIFANIA
[ Din comoara inimii [

TEMEIURILE BUCURIEI CREŞTINE
B ucuriile creştine sunt bucurii
duhovniceşti, bucurii veşnice, bucurii care
niciodată nu se sfârşesc.
Bucuria creştină izvorăşte din
credinţă. Părintele arhim. Teofil Părăian ne
spune: „cel dintâi temei al bucuriilor
duhovniceşti este credinţa în Dumnezeu,
credinţa care are ca rost să ne aducă la
Dumnezeu, să-L aducă pe Dumnezeu în
sufletul nostru, în fiinţa noastră, credinţa
care ne apropie de Mântuitorul nostru
Hristos, credinţa care ne deschide calea
către Dumnezeu. Dacă este vorba de lucrarea credinţei, care este lucrarea de angajare într-o viaţă
care să ne apropie de Dumnezeu, cea mai însemnată lucrare a credinţei este aceea că Îl aduce pe
Domnul Hristos Însuşi în inimile noastre. Sfântul Apostol Pavel, în Epistola către Efeseni, scrie Hristos
să se sălăşluiască prin credinţă în inimile voastre (Efeseni 3,17). Cred că lucrarea aceasta este cea
mai însemnată din câte lucrări are credinţa. Deci Îl aduce pe Domnul Hristos în inimile noastre, iar
prezenţa Domnului Hristos, fără îndoială este o prezenţă de bucurie, Domnul nostru Iisus Hristos, de
fiecare dată când S-a întâlnit cu oamenii care au stat în preajma Lui le-a dat prilej de bucurie. Cei doi
călători care mergeau spre Emaus, despre care istoriseşte Sfântul Evanghelist Luca, când s-au
întâlnit cu Domnul Hristos, au simţit prezenţa Domnului Hristos şi, chiar fără să-L cunoască, au avut în
sufletele lor o bucurie, de care au mărturisit ei înşişi, când au zis: ,,Oare nu ardea în noi inima noastră
când ne vorbea pe cale şi când ne tâlcuia Scripturile ?” (Luca 24,32).
Prin urmare, prezenţa Domnului Hristos aduce ceva nou în viaţa credincioşilor, în viaţa
oamenilor, până în aşa măsură, încât omul nu poate să nu-şi reverse bucuria din sufletul său şi să nu
înmulţească bucuria, să nu se facă lucrător de bucurie. Sfântul Apostol Pavel spune despre el şi
despre ceilalţi ucenici şi apostoli ai Domnului Hristos: ,,Noi suntem împreună-lucrători ai bucuriei
voastre” (II Corinteni 1,24).
Un alt temei al bucuriei creştine este mântuirea sufletului. Întâlnirea cu Domnul nostru Iisus
Hristos, realizată prin credinţă, are drept urmare despovărarea sufletului omenesc. Ştim cuvintele
Domnului nostru Iisus Hristos, cuprinse în Sfânta Evanghelie de la Matei: ,,Veniţi la Mine, toţi cei
osteniţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi odihni pe voi. Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi-vă de la
Mine că sunt blând şi smerit cu inima, şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre” (Matei 11, 28-29). Deci

EPIFANIA
Domnul Hristos ne dă prilejul acesta de a ne simţi eliberaţi, şi eliberarea de poverile pe care le aduc în
suflet păcatele este cunoscută ca mântuire. Pentru că mântuirea este eliberare de ceea ce ne
împovărează, de ceea ce ne asupreşte. Când zicem mântuire, în general ne gândim la mântuirea de
păcate: “Îndrăzneşte, fiică, credinţa ta te-a mântuit”.(Luca 8,48); sau: „iertate sunt păcatele ei cele
multe, căci mult a iubit”(Luca 7,47); sau: „credinţa ta te-a mântuit, mergi în pace”.(Luca 7,50). Toate
acestea înseamnă de fapt eliberare de păcat, de boală, de moarte, de neştiinţă. Şi aceasta se
realizează prin credinţa în Evanghelie: “S-a împlinit vremea şi s-a apropiat împărăţia lui Dumnezeu,
Pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie”. (Marcu 1,15). “Credeţi în Evanghelie! Chiar dacă că Eu sunt, veţi
muri în păcatele voastre” (Ioan 8,24); „credeţi în Dumnezeu, credeţi şi în Mine” (Ioan 14,1); “cel ce va
crede şi se va boteza se va mântui; iar cel ce nu va crede se va osândi” (Marcu 16,16). Sfântul
Apostol Pavel spune că „mântuirea este prin credinţă” şi „mântuirea este prin Hristos” şi precizează că
mântuirea nu se realizează prin faptele omului, ci se realizează prin Harul Domnului (Romani 1,16;
Efeseni 2,8). Fără îndoială că şi faptele omului au o lucrare mântuitoare, dar fără legătura cu Domnul
Hristos, faptele bune ale omului nu sunt îndestulătoare ca omul să se mântuiască. Dacă ar fi
îndestulătoare faptele omului, ca omul să se mântuiască, atunci nu ar fi trebuit să vină în lumea
aceasta Fiul lui Dumnezeu şi să Se facă om, nu ar fi trebuit să Se jertfească pe Cruce Mântuitorul
nostru Iisus Hristos; ori tocmai pentru că faptele nu ajung, oricât de multe şi oricât de bune ar fi, de
aceea mântuirea se realizează prin Domnul Hristos.
Acest lucru îl afirmă şi Sfântul Apostol Iacob, când zice: Căci precum trupul fără suflet mort
este, astfel şi credinţa fără fapte moartă este” (Iacob 2,26). ,,Credinţa, numai atunci este o credinţă
adevărată, când îl angajează pe om, iar dacă nu este o credinţă lucrătoare, nu este o credinţă
adevărată. Ce înseamnă aceasta? Înseamnă că este nevoie şi de credinţă şi, mai ales, de o credinţă
lucrătoare, o credinţă care schimbă în bine viaţa omului, la care se adaugă darul Domnului şi
mântuirea pe care o dă Domnul Hristos. Are şi omul partea lui de lucrare la mântuire. Mântuirea este
o lucrare în care se întâlneşte Dumnezeu cu omul, o lucrare teandrică, o lucrare în care intră şi
lucrarea lui Dumnezeu şi lucrarea omului. Dacă cineva rămâne numai la ceea ce poate el, nu se
poate mântui din faptele credinţei, dar dacă cineva are legătură cu Domnul nostru Iisus Hristos, prin
credinţă, şi credinţa aceasta îl angajează spre bine, atunci faptele primesc şi ele valoarea lor şi
puterea lor şi îl conduc pe omul împlinitor al binelui la mântuire, îl duc la împărăţia lui Dumnezeu, îl fac
părtaş de împărăţia lui Dumnezeu, şi acestea toate sunt temei de bucurie. De câte ori împlinim un
bine, binele acesta ne deschide calea spre bucurie, întemeiază bucuria în sufletul credinciosului.
Un alt temei al bucuriilor duhovniceşti este creaţia dumnezeiască.
În Epistola către Galateni, Sfântul Apostol Pavel face afirmaţia că el simte „durerile naşterii,
până ce Hristos va lua chip în voi!” (Galateni 4,19), în „voi”, creştinii din Galatia, dar fără de îndoială
că nu numai în creştinii din Galatia, ci în toţi creştinii. Noi, creştinii ortodocşi, trebuie să fim purtători ai
chipului Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Fiecare dintre noi este creat de Dumnezeu după chipul Său
(Facerea 1,27) şi de la chip trebuie să ajungem la asemănarea cu Dumnezeu prin sfinţenie.
Omul este o minune, o minune a lui Dumnezeu, numai că noi suntem obişnuiţi cu starea
noastră, cu ceea ce suntem noi, încât nu ne mai gândim la noi ca la o minune.... Nu numai omul este
o minune. Toate lucrurile făcute de Dumnezeu sunt minuni. ,,Cât s-au mărit lucrurile Tale, Doamne,
EPIFANIA
toate cu înţelepciune le-ai făcut!” (Psalm 103, 25).

Omul este o minune, natura înconjurătoare este o minune, orice lucru pe care l-a făcut
Dumnezeu este o minune, în înţelesul că Dumnezeu se reflectă în ceea ce face, Îşi arată
înţelepciunea Lui, Îşi arată iubirea Lui, Îşi arată puterea Sa, Îşi arată purtarea Sa cu grijă. Toată
creaţia ne vorbeşte despre Dumnezeu. Psalmistul David, gândindu-se la alcătuirea lui ca om, zice
către Dumnezeu: Te slăvesc, Doamne, că sunt o făptură minunată. Iar conştiinţa aceasta aduce în
suflet bucurie, bucuria cunoştinţei de Dumnezeu.
Măreţia lucrurilor create de Dumnezeu, care se priveşte duhovniceşte în natura văzută, ne
duce la slavoslovia lui Dumnezeu: ,,Neam şi neam vor lăuda lucrurile Tale şi puterea Ta o vor vesti.
Măreţia slavei sfinţeniei Tale vor grăi şi minunileTale vor istorisi (Psalm 144,4-5). Cele nevăzute ale
Lui (Dumnezeu) se văd de la facerea lumii, înţelegându-se din făpturi, adică veşnica Lui putere şi
dumnezeire, aşa ca ei să fie fără cuvânt de apărare” (Romani 1,20), astfel ca toţi cei ce nu L-au
cunoscut şi nu L-au recunoscut pe Dumnezeu din contemplarea făpturilor văzute să nu aibă cuvânt de
apărare la Înfricoşata Judecată. A-L vedea pe Dumnezeu, ce Se străvede limpede în natura văzută,
a-I da cuvenita închinare, slavoslovie, mulţumită, este un lucru pe care îl poate face oricine. Şi totuşi,
puţini oameni L-au văzut; L-au văzut cei ce nu şi-au răpit putinţa de a-L vedea prin viaţa împărtăşită,
prin viaţa răpită simţurilor trupeşti, prin gândurile mincinoase, cei care n-au intrat sub călăuzirea
acestor îndrumători ai pierzării în îndreptarea mincinoasă şi în lucrarea mincinoasă, care sunt în chip
hotărât vrajmaşe lui Dumnezeu, care Îl leapădă pe Dumnezeu în feluritele chipuri ale lepădării. În
nesfârşita Sa bunătate, Dumnezeu S-a arătat oamenilor şi astfel: S-a arătat neasemuit mai aproape,
ca ei să se apropie de El, să devină ai Lui, să se unească cu El, să afle în El mântuirea şi fericirea lor,
slobozindu-i de pierzare şi de nenorocirea veşnică, în care s-au prăbuşit prin căderea lor cea de bună
voie. Dumnezeu S-a arătat oamenilor nu în măreaţa haină care este natura văzută (rămânând,
dealtfel, şi în această împărătească porfiră, ca Unul ce e mai presus de orice cuprindere), S-a arătat
în chipul smerit de om, luând asupra Sa toate neputinţele noastre, afară de păcat, ce a pricinuit
căderea. Dumnezeu S-a arătat îmbrăcat în omenitate, S-a arătat în tărâmul surghiunului nostru, a
petrecut în el viaţa Sa aşa cum trebuie s-o petreacă un surghiunit – în lipsuri, în necazuri, în prigoane.
El Şi-a încheiat această viaţă prin moarte silnică pe lemnul crucii. Dumnezeu-Omul a mărturisit prin
viaţa şi prin moartea Sa dreapta judecată dumnezeiască, prin care oamenii au fost aruncaţi din rai pe
pământ. El a mărturisit vinovăţia oamenilor faţă de Dumnezeu, dar fiindcă această mărturisire era
singura şi neapărat trebuincioasa condiţie a împăcării oamenilor cu Dumnezeu. Toţi cei care doresc
să fie creştini adevăraţi sunt datori să mărturisească această nevinovăţie – la început prin
recunoaşterea inimii, apoi cu gura, prin cuvânt, şi, în fine, prin fapte, astfel spus prin viaţa lor. Fiecare
este dator să ia crucea sa şi să urmeze lui Hristos; fără aceasta, nimeni nu poate fi ucenic al Lui.
Creştinul cade în uimire în faţa măreţiei bunătăţii lui Dumnezeu, care se vede duhovniceşte în
înomenirea lui Dumnezeu-Cuvântul şi în mântuirea oamenilor, pe care a lucrat-o El. Această vedere
duhovnicească stârneşte din belşug slavoslovirea lui Dumnezeu şi mulţumita cea către El; această
vedere duhovnicească aprinde osârdia înflăcărată de a trăi poruncile Evangheliei, de a urma lui
Hristos pe calea cea strâmtă şi necăjită. Când merge creştinul pe calea cea strâmtă, atunci vede

EPIFANIA
amăgirea cea pierzătoare care domneşte pe calea cea largă. Când ajunge să guste mângâierea
duhovnicească, cu care îi hrăneşte Mântuitorul pe cei ce merg pe calea cea strâmtă, aşa cum i-a
hrănit pe istrailiteni cu mană in pustie, atunci se îngreţoşează de plăcerea trupească şi păcătoască,
de care este atât de îmbelşugat Egiptul păcătos. Negrăita slovoslovie a lui Dumnezeu şi mulţumită
către El îl cuprinde pe creştin în lipsurile şi necazurile lui, prin care Dumnezeiasca Pronie îl
depărtează de învoirea cu păcatul şi de robia lui, prin care este unit cu ceata următorilor lui Hristos. N-
a înălţat vreodată omul către Dumnezeu pentru bunăstarea sa pământească glasuri de mulţumită ca
cele pe care le înălţau sfinţii mucenici pentru chinurile şi caznele la care erau supuşi, prin care
Dumnezeu le dădea să-şi pecetluiască mărturisirea lui Hristos şi să intre în cea mai strânsă unire cu
Hristos. N-a răsunat din palatele împărăteşti, din ospeţele bogate, aşa slavoslovire a lui Dumnezeu şi
mulţumită către el, cum au răsunat din colibele umile călugăreşti, din mijlocul lipsurilor şi necazurilor
cuvioşilor, cum au răsunat din trapeza postitorilor, care gustau pâinea lor săracă pentru ca să-şi
întărească trupul ca să slujească sufletului, păzindu-l de săturarea care robeşte sufletul trupului. Omul
uită de Dumnezeu, uită de binefacerile Lui, marea lucrare a răscumpărării este acoperită, ca de un văl
des, de cugetarea trupească şi de viaţa trupească. În schimb, toate acestea se descoperă celui ce a
răstignit trupul cu patimile şi cu poftele (Galateni 5, 24). De aceea, pe cruce suntem în stare să-L
mărturisim şi să-L slavoslovim pe Dumnezeu. „În bunăstarea pământească, suntem în stare să ne
lepădăm de Hristos” (Sf. Ignatie Briancianinov, Predici).
În ceea ce priveşte lucrările împovărătoare care vin în viaţa noastră – păcatele, răutăţile,
acestea care întunecă chipul slavei celei negrăite în noi: “chipul slavei Tale celei negrăite sunt, deşi
port rănile păcatelor. Miluieşte zidirea Ta, Stăpâne, şi o curăţeşte cu îndurarea Ta şi moştenirea cea
dorită dăruieşte-mi, făcându-mă pe mine iarăşi cetăţean raiului”.
Toate acestea se petrec prin puterea lui Dumnezeu, nu numai prin puterea omului. Se petrec
şi prin puterea omului, dar omul nu are putere să se mântuiască el pe sine însuşi, ci doar puterea să
se facă vrednic de lucrarea lui Dumnezeu în el. ,,Cela ce cu mâna, dintru nefiinţă m-ai zidit şi cu
chipul Tău cel dumnezeiesc m-ai cinstit, iar pentru călcarea poruncii iarăşi m-ai întors în pământ, din
care am fost luat, la cel după asemănare mă ridică, cu frumuseţea cea dintâi iarăşi împodobindu-
mă”.Este o altă cântare bisericească, în care recunoaştem că suntem alcătuiţi prin puterea lui
Dumnezeu....Şi bineînţeles că toate acestea realizându-se, sunt o pricină de bucurie.
Un alt temei al bucuriei creştine este binecuvântarea lui Dumnezeu pentru săvârşirea
faptelor bune creştine.
Omul nu este creat de Dumnezeu numai ca să înlăture din sufletul său răul,ceea ce este
nedorit de Dumnezeu în om, ci omul este creat de Dumnezeu ca să facă binele: ,,Fereşte-te de rău şi
fă binele (Psalm 33,13), Nu te lăsa biruit de rău, ci biruieşte răul cu binele” (Romani 12,21). Sunt
cuvinte pe care le găsim în Sfânta Scriptură şi care arată ce trebuie să facă omul ca să scoată din
fiinţa lui tot ceea ce nu poate binecuvânta Dumnezeu şi, cu ajutorul lui Dumnezeu, să depăşească
toate răutăţile şi să împlinească tot binele. ,,Orice mlădiţă care nu aduce roadă (roada sunt virtuţile)
întru Mine, El o taie; şi orice mlădiţă care aduce roadă, El o curăţeşte, ca mai multă roadă să aducă
(Ioan 15,2). După roadele lor îi veţi cunoaşte (Matei 7,20), a zis Domnul Hristos şi de la Domnul
Hristos ştim că nu poate pom bun să facă roade rele, nici pom rău să facă roade bune (Matei 7,18) şi
EPIFANIA
că orice pom care nu face roadă bună se taie şi se aruncă în foc (Matei 7,19). Aceasta înseamnă că
fiecare dintre noi, având credinţă în Evanghelie, având credinţă în Mântuitorul nostru Iisus Hristos,
trebuie să se angajeze într-o viaţa creştină lucrătoare prin fapte.
Sfântul Ioan Gură de Aur ne spune: ,,numai atunci ne bucurăm, când facem binele”.
Credinţa noastră trebuie să fie lucrătoare prin iubire (Galateni 5,5). În Epistola I către
Corinteni, Sfântul Apostol Pavel spune: ,,De aş avea credinţă atât de multă, încât să mut şi munţii, iar
dragoste nu am, nimic nu sunt (I Corinteni 13,2). Atunci avem valoare, când, pe lângă credinţă, avem
şi iubire. Dacă avem numai credinţă nelucrătoare, atunci înseamnă că nu avem destul, deoarece
credinţa trebuie să fie lucrătoare de fapte bune, şi faptele bune, înmulţindu-se, întăresc iubirea din
sufletul credinciosului: ,,Şi unde este iubire, acolo este şi fericire. Cine merge pe calea fericirii, trebuie
să meargă de fapt pe calea iubirii”.
Părintele Ioan de la Rarău

EPIFANIA
[ Teologie [
DESPRE CUNOAŞTEREA LUI DUMNEZEU:
CUNOAŞTEREA CATAFATICĂ ŞI APOFATICĂ;
CUNOAŞTEREA LUI DUMNEZEU ÎN ÎMPREJURĂRILE
CONCRETE ALE VIEŢII
A vorbi despre cunoaşterea lui Dumnezeu din
perspectivă duhovnicească, înseamnă a parcurge treptele
duhovniceşti ale trăirii mistice: purificarea, iluminarea şi
desăvârşirea prin unirea cu Dumnezeu sau
îndumnezeirea.
După treapta purificării de patimi prin virtuţi sau a
nepătimirii, în care credinţa este condiţie de bază, intrăm
în treapta primirii darurilor Duhului Sfânt. Prin înţelepciune
ni se dă darul de a vedea pe Dumnezeu, ca Susţinător,
Făcător şi Mântuitor, precum şi Puterea şi Cauza unică în
existenţă. Faza a doua a iluminării este o cunoaştere a lui
Dumnezeu prin mijlocirea creaţiei şi a lucrurilor săvârşite
de om. În faza a treia a iluminării, avem o cunoaştere
teologică, în sensul că sufletul se uneşte cu Dumnezeu şi
se deschide ochiul minţii şi al inimii spre vederea luminii
dumnezeieşti.
Sfântul Maxim Mărturisitorul şi Evagrie vorbesc
despre contemplarea lui Dumnezeu în creaţie, ca treaptă premergătoare contemplării nemijlocite a lui
Dumnezeu. Alături de contemplarea duhovnicească a lucrurilor din natură, trebuie să avem o
înţelegere a Scripturii “în Duh”. Sfânta Scriptură se adânceşte continuu şi are valabilitate permanentă
pentru fiecare timp şi persoană.
A treia treaptă, a dragostei ne uneşte propriu-zis cu Dumnezeu, în cunoaşterea şi lumina
dumnezeiască a îndumnezeirii prin har.
I. DEFINIREA TERMENILOR : CATAFATIC ŞI APOFATIC
Cunoaşterea raţională sau catafatică provine de la termenul grecesc katafatikos şi exprimă

prin noţiuni intelectuale adevărul că Dumnezeul Cel Viu şi Personal deţine toate perfecţiunile la modul
absolut, Dumnezeu fiind cunoscut în calitate de cauză creatoare şi susţinătoare a lumii. Acest fapt se

EPIFANIA
desprinde din atributele legate atât de supraesenţa lui Dumnezeu cât şi de spiritualitatea Sa.
Dumnezeu este atotbun, atotputernic, atotdrept, atotînţelept, dreptatea, mila şi iubirea dumnezeiască
şi celelalte, la modul absolut.
Cunoaşterea apofatică vine de la cuvântul apofatikos, fiind o cunoaştere negrăită, a
experienţei tainice a prezenţei lui Dumnezeu. Prin cunoaşterea apofatică persoana sau subiectul
uman experiază atributele dumnezeieşti printr-o experienţă directă, mistică, duhovnicească, mai
presus de raţionalitatea omenească.
În taina fiinţei Sale, însă, Dumnezeu rămâne neîmpărtăşibil, incognoscibil (de necunoscut) şi
incomprehensibil ( de necuprins) - I Timotei VI,16; Ioan I,8; I Ioan IV,12. Dumnezeu este veşnic şi
nemărginit. La această cunoaştere înaintăm prin efort duhovnicesc, până la măsura vârstei
deplinătăţii lui Hristos (Efeseni IV,13). În cunoaşterea mistică (a luminii taborice), Dumnezeu se face
simţit prin energiile şi lucrările necreate, lucrări şi energii care nu se despart de Fiinţa Sa.
II.CONVERGENŢE ŞI DEOSEBIRI ÎNTRE CUNOAŞTEREA CATAFATICĂ ŞI APOFATICĂ

ÎN DOGMATICA PĂRINTELUI DUMITRU STĂNILOAE
1. Cunoaşterea apofatică este superioară celei catafatice şi o completează.

2. Prin cunoaşterea catafatică îl cunoaştem pe Dumnezeu drept cauza creatoare şi
susţinătoare a lumii.
3. Prin cunoaşterea apofatică avem o experienţă directă a prezenţei Lui tainice, ce depăşeşte
definirea prin cuvinte. Cunoaşterea apofatică deci este mai adecvată lui Dumnezeu decât
cunoaşterea catafatică. Experiem, adâncim infinitatea, atotputernicia sau iubirea lui Dumnezeu, în
sensul că le trăim în mod real. Cunoaşterea catafatică ne ajută prin raţiunile ei conceptuale,
intelectuale, la această experiere.
4. Cele două cunoaşteri se completează - cea apofatică se completează cu cea afirmativ şi cu
cea negativ-raţională.
5. Cunoaşterea afirmativ raţională este legată totdeauna de lume, iar cunoaşterea apofatică
trăieşte prezenţa lui Dumnezeu într-un mod mai presant ca Persoană.
6. Înţelegerea lui Dumnezeu ca persoană nu se exclude nici în cunoaşterea afirmativ-
raţională. În ambele cunoaşteri, acest fapt ni-l mijloceşte Revelaţia supranaturală.
7. În progresul duhovnicesc, Sfinţii Părinţi vorbesc despre o copleşire a cunoaşterii afirmativ-
raţionale, de către cea apofatică, fără să o excludă pe prima (cunoaşterea afirmativ-raţională se
apropie întrucâtva de cea a iudaismului şi islamismului- care şi ele folosesc o parte din conţinutul
Revelaţiei supranaturale. Dumnezeu n-a făcut o lume încremenită într-o raţionalitate statică. El nu
este numai creatorul acestei vaste chitare ci şi executantul unei uriaşe şi complexe cântări prin ea
(Sfântul Grigore Teologul). Cunoaşterea intelectuală a lui Dumnezeu este insuficientă. Ea se cere
completată în alternanţă cu cea apofatică, ca recunoaştere însăşi a tainei lui Dumnezeu (Sfântul
Grigore de Nyssa, Urcuşul lui Moise pe muntele Sinai).

EPIFANIA
8. Cunoaşterea apofatică este supraraţională şi cere o ridicare peste patimi şi purificare de

ele. Cunoaşterea apofatică este o cunoaştere prin experienţă.
9. Există apofatismul a ceea ce se experiază, dar nu se poate defini. Există apofatismul a
ceea ce nu se poate nici măcar experia. Ceea ce se experiază are un caracter inteligibil – se exprimă
în termeni intelectuali afirmativi şi negativi.
10. Sfântul Grigore de Nyssa vorbeşte mai mult de cunoaşterea apofatică. În ea este inclusă
cea catafatică sau afirmativ-raţională (primele capitole din “Marea cuvântare catehetică”, sunt
dedicate cunoaşterii raţionale). În lucrarea “Urcuşul lui Moise pe muntele Sinai” , Moise vede cortul
cel de sus, înainte de a intra în “întunericul” unde este Dumnezeu – arătarea slavei lui Dumnezeu în
făpturi.
III. CÂTEVA EXPLICITĂRI ÎN PLUS, PRIVIND CUNOAŞTEREA APOFATICĂ
Cunoaşterea apofatică ”delimitează adevărul”, în sensul că îl distinge de erezie, de alterare,

deformare. Cunoaşterea Adevărului dumnezeiesc nu ajunge la marginile experierii niciodată,
apofatismul însemnând tocmai “refuzul de a epuiza cunoaşterea adevărului în formularea lui”
(Christos Yannaras).
Teologia apofatică este “vedere în nevedere”, în sensul că omul duhovnicesc, asemenea
intrării lui Moise în “necuprinsul” dumnezeiesc, în ceea ce este nevăzut, neînţeles, vede pe
Dumnezeu prin contemplare, însă Fiinţa lui Dumnezeu este “mai presus de orice cunoaştere şi
înţelegere, nu numai oamenilor, ci şi întregii firi gândite cu mintea [inteligibile]” (Sfântul Grigore de
Nyssa apud Karl Christian Felmy).
Experienţa cunoaşterii lui Dumnezeu ţine de comuniunea cu Dumnezeu, de “sălăşluirea lui
Dumnezeu în om”, de “unirea cu Hristos”, de “îndumnezeire.”
Celui ce intră în comuniune cu El, Dumnezeu “ i Se arată în lumina taborică, în propriile sale
energii, şi omul se împărtăşeşte cu totul de ele”.
Taina Sfântului Botez şi Sfânta Euharistie ne dăruiesc plenar harul unirii cu Hristos, ca
împărtăşire de Duhul Sfânt.
Din perspective cunoaşterii lui Dumnezeu, lucrurile şi cuvintele devin simboluri, prin care se
adânceşte şi mai mult cunoaşterea, ca epectază continuă.
În cadrul Teologiei negative există două trepte ale apofatismului:
1. apofatismul de la capătul Rugăciunii curate
2. apofatismul vederii luminii dumnezeieşti
Există o strânsă legătură între “rugăciunea neîncetată” şi “rugăciunea curată” sau mintală.
Pentru ca mintea să ajungă la starea rugăciunii curate, se recomandă următoarele condiţii:
a.mintea să se întoarcă de la lucrurile din afară înlăuntrul său, spre “inima” sa, privind spre
Dumnezeu. Întoarcerea minţii în inimă este de fapt întoarcerea ,,acasă”, se spune în Metoda lui
Nichifor. Diadoh vorbeşte de “cămările minţii” şi de “adâncul inimii” sau “adâncul minţii” şi “cămările
inimii”.
b.mintea strânsă din împrăştiere este îndrumată spre ţinta cea unică, spre pomenirea
EPIFANIA
stăruitoare a numelui lui Iisus. În rugăciune curată trebuie să se păstreze gândul la prezenţa lui Iisus.,
la simţirea prezenţei Lui. Sfântul Isaac Sirul spune că atunci încetează din minte chiar şi mişcarea
rugăciunii, căci e răpită de dumnezeirea şi măreţia Stăpânului, a Cărui prezenţă minunată e simţită.
Această stare se mai numeşte şi deschidere a inimii, ea fiind străbătută de dragostea faţă de
Iisus.”Harul însuşi cugetă atunci împreună cu sufletul şi strigă împreună cu el: Doamne Iisuse
Hristoase” (Diadoh al Foticeii).
Participăm la cunoaştere prin Rugăciuna Curată, şi-L avem pe Hristos, “Paştele nostru
continuu”. Iisus Hristos ne transferă din planul vieţii pământeşti în planul vieţii îndumnezeite.
Rugăciunea inimii şi Euharistia sunt cei doi poli ai cunoaşterii duhovniceşti, la care face referire
părintele Boris Bobrinskoy în< Prinos de cinstire>, dedicat părintelui Dumitru Stăniloae.
IV. CUNOAŞTEREA LUI DUMNEZEU ÎN ÎMPREJURĂRILE CONCRETE ALE VIEŢII
Părintele Dumitru Stăniloae introduce în Teologia Dogmatică Ortodoxă acest mod de

cunoaştere, care se impune creştinilor în viaţa lor practică. Credinciosul îl cunoaşte pe Dumnezeu în
acţiunea Sa providenţială, prin care primeşte bunuri sau este privat pedagogic de ele. Sfântul Maxim
Mărturisitorul numeşte acest mod de cunoaștere pronie şi judecată.
Îl cunoaştem pe Dumnezeu în mustrările conştiinţei pentru răul săvârşit şi nerealizarea
binelui, în necazurile noastre, în insuccesele mai noi sau mai vechi, în bolile personale sau ale celor
apropiaţi ai noştri. Toate acestea ni se întâmplă, fie pentru un anumit rău săvârşit sau constituie
mijlocul prin care ne întărim spiritual şi ne înscriem pe drumul desăvârşirii morale. Această cunoaştere
conduce omul pe drumul său propriu, atât prin ajutorul ce-l primeşte de la Dumnezeu, cât şi prin
obstacolele ce-i stau în cale.
Cunoaşterea lui Dumnezeu în împrejurările concrete ele vieţii este apăsătoare şi plină de
responsabilitate, care prin rugăciune ne apropie şi mai mul de Dumnezeu.
Există un plan special al lui Dumnezeu cu fiecare dintre noi, trăit acut în acte de bunătate, de
putere, de dreptate şi înţelepciune. Pe Dumnezeu în această cunoaştere, Îl trăim în grija Sa specială
faţă de noi, în raportul personal, nemijlocit, prin care ne conduce spre o ţintă comună. Acest raport
personal, intim pe care-l trăim cu Dumnezeu trebuie să adâncească solidaritatea cu semenii,
obligaţiile faţă de ei, faţă de familie, faţă de neam etc. Dumnezeu ni se face cunoscut în apelurile
continue pe care ni le adresează, dar şi în remuşcările de conştiinţă pentru neîndeplinirea îndatoririlor.
Sfântul Ioan Gură de Aur vorbeşte despre caracterul palpitant al cunoaşterii lui Dumnezeu – trăirea
misterului cutremurător al lui Dumnezeu. Acest mister se trăieşte în stările de responsabilitate, de
conştiinţă a păcătoşeniei şi necesitatea pocăinţei în dificultăţile insurmontabile ale vieţii. Acest lucru se
observă mai ales în Psalmii Vechiului Testament.
Împrejurările dificile ale vieţii se înfing ca nişte cuie în fiinţă, ceea ce ne determină la o
rugăciune mai accentuată, căci ea sensibilizează sufletul pentru prezenţa lui Dumnezeu şi adânceşte
cunoaşterea de sine. Sfântul Ioan Gură de Aur spune în acest sens: ” Întâi rugăciunea, apoi cuvântul.
Aşa zice şi Apostolul: < Iar noi vom stărui în rugăciune şi în slujirea cuvântului > Fapte VI,4 […].

EPIFANIA
Precum lumina din sfeşnic, aşa lumina rugăciunii să meargă înaintea cuvântului. Dacă te vei obişnui
să te rogi cu sârguinţă, nu vei avea lipsă de învăţătura celor ce sunt împreună-robi, căci însuşi
Dumnezeu îţi va lumina cugetarea fără mijlocitori (De incomprehensibili Dei natura, III). Sfântul Ioan
Gură de Aur vorbeşte de rugăciunea stăruitoare, făcută cu suflet îndurerat şi cuget concentrat. Numai
o astfel de rugăciune se ridică la cer şi aduce vindecare. Psalmul 119,1 spune: “Întru necazul meu
către Domnul am strigat şi m-a auzit”. În rugăciune trăim relaţia interpersonală, ca relaţie deplină şi
apelăm la Dumnezeu ca ultim izvor al puterilor, ce nu poate rămâne indiferent.
Textul evanghelistului Matei cap. 25, v.31-46 vorbeşte despre valoarea incomensurabilă a
omului şi responsabilitatea noastră in faţa lui, mai ales când este nedreptăţit.”Suflete,ajută celui
nedreptăţit, ca să poţi scăpa din mâna celui ce te nedreptăţeşte. Şi nu întârzia să-l ajuţi ca şi
Dumnezeu să te ajute”(Simeon Metafrastul). Hristos se identifică cu suferinţa şi umilinţa semenului şi
“toate împrejurările şi persoanele prin care ne grăieşte Dumnezeu sunt apeluri şi chipuri vii şi
transparente ale Lui”(Teologia Dogmatică, vol.I, p.102). Părintele Dumitru Stăniloae vorbeşte despre o
experienţă existenţială a lui Dumnezeu, care se îmbină cu experienţa Lui apofatică.
Simţământul cel mai profund al cunoaşterii lui Dumnezeu şi al cunoaşterii de sine se trăieşte
în actul expiator al unei boli survenite şi lupta alături de ea, precum și în binele primit și săvârșit.
Boala şi durerea de pe urma ei accentuează fiorul lăuntric al unor greşeli acumulate şi
necesitatea eliberării de ele, conştientizarea relităţii morţii în trupul care slăbeşte, dar care oferă
posibilitatea supremaţiei spiritului în faţa lui şi redefinirea valorilor sufleteşti, valori care devin
nemuritoare. Trecând prin boală, omul trebuie să devină mai bun, mai delicat şi în toate iertător şi să-
şi aprofundeze conştiinţa nimicniciei, a faptului că raţionalitatea lui pământească la un moment dat va
înceta, lăsând loc realităţilor de dincolo de lumea aceasta, realităţi care prin rugăciune intensă vin
spre el, se dezvăluie tot mai mult, dându-şi seama de perisabilitatea lucrurilor materiale. Ce n-ar da
omul pentru a se salva de la pieire? Toată zestrea lui materială nu mai preţuieşte nimic în faţa
alternativei de a fiinţa în Dumnezeu şi cu Dumnezeu.
Binele, de asemenea, adâncește taina cunoașterii lui Dumnezeu. Harul dumnezeiesc
transformă viața și o împlinește. Dumnezeu însuși dă sens iubirii din iubirea Sa și în libertate se
săvârșește binele Său dumnezeiesc.
Traversarea acestui mod de înţelegere a cunoaşterii atât în boală, cât și în bine, devine
modul propriu de a fi al persoanei înduhovnicite, descoperindu-și inima şi punându-o pe altarul
dragostei şi recunoştinţei lui Dumnezeu.

EPIFANIA
Repere bibliografice
1. Preot Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ascetica și mistica Bisericii Ortodoxe, EIBMBOR, 2002.
2. Idem, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol.I, EIBMBOR, 1978;1996.
3. Vladimir Lossky, Introducere în Teologia Ortodoxă, Editura Sofia, 2006.
4. Sfântul Maxim Mărturisitorul, Ambigua, PSB,vol. 80, EIBMBOR, 1983.
5. Sfântul Grigore de Nyssa, Scrieri exegetice, dogmatico-polemice și morale, PSB, vol.30,
EIBMBOR,1998.
6. Christos Yannaras, Abecedar al credinței, Editura Bizantină, 1996.
7. K.E. Skurat, Zalatoi vek sviatoateceskoi pismenosti, Sviato Troițkaia Serghieva Lavra,
2002.
8. Ignace Briantchaninov, Introduction à la tradition ascétique de l’Eglise d’Orient, Editions
Présence, 1978.
9. Archiprêtre Prof. Dr. Boris Bobrinskoy, Prière du Coeur et Eucharistie, Paris, 1993.
10. FILOCALIA sfintelor nevoințe ale desăvârșirii, vol. 3,Editura Harisma, 1994.
11. Prof. N.Chițescu, Pr.Prof. Isidor Todoran, Pr.Prof.I.Petreuță, Teologia Dogmatică și
Simbolică, vol.I, Editura Renașterea, 2004.
12. Karl Christian Felmy, Dogmatica experienței ecleziale, Editura Deisis, 1999.

EPIFANIA
“ FORMA BISERICII”: prezenţa tainică a Sfintei Treimi

în viaţa umană (II)
C. Trecerea lui Hristos pascal în viaţa umană sub forma Bisericii
Verbul morphoo este întâlnit o singură
dată în Noul Testament: “O, copiii mei, pentru
care sufăr iarăşi durerile naşterii până ce
Hristos va lua chip - [formă] în voi”-tekna mou,
ous palin odino mehris ou morphothe Hristos
en hymin ( Gal.4,19).
Pentru ca să devină posibilă viaţa în
Hristos, Hristos trebuie să ia formă în om.
Trebuie într-un anumit sens să Se întrupeze
din nou în fiecare , idee curentă în trăirea
creştină.1 Această metaforă, care se bazează
pe dezvoltarea copilului în pântecele mamei,
sugerează faptul că Hristos trebuie să ajungă la
o deplină dezvoltare, maturitate, în cel credincios, datorită apartenenţei la comunitatea eclesială. Acesta
este un proces care nu se sfârşeşte niciodată, fiind atât dar, cât şi datorie, Dumnezeu revendicând darul
oferit, realizându-se astfel relaţia Dăruitor - dar - cel ce primeşte darul, acesta din urmă, adică credinciosul,
devenind la rândul lui dăruitor : “…toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăruim”.
Părintele Profesor Vasile Mihoc identifică în acest verset, al treilea aspect al metaforei maternităţii,
după dragostea şi grija pentru ei, şi accentuarea faptului că naşterea se face în dureri 2 : “formarea
chipului lui Hristos în credincioşi este un proces lent şi continuu în care Apostolul are un rol de neînlocuit.
Sf. Pavel spune că el suferă “iarăşi” durerile naşterii “până ce Hristos va lua formă în voi”. Verbul
morphousthai (forma pasivă de la morphoo) înseamnă “a fi modelat”, “a primi o formă determinată”. ...
Expresia mechris ou din Gal. 4,19 b indică nu numai momentul împlinirii acestui proces de creştere
duhovnicească, ci şi durata sau continuitatea lui şi de aceea putem traduce această expresie prin “atâta
timp cât”.3
Faptul de a deveni creştin este descris în termeni specifici naşterii, scopul fiiind ca Hristos să ia
formă în noi, sau altfel spus să ne dea forma Bisericii, trupul Său, pe care sunt chemaţi să-l constituie
toţi oamenii. Potrivit Sf. Ap. Pavel, Hristos trăieşte în creştini: “Hristos este Cel Ce trăieşte în mine”
(Gal.2,20) ; “…Hristos este în voi” (Rom.8,10; II Cor. 13,5) ; “Hristos Cel dintru voi…”(Col.1,27); “Hristos,
totul întru toţi”(Col.3,11). El se sălăşluieşte în inimile lor: “ Hristos să Se sălăşluiască prin credinţă în inimile
1 G.Kittel, op.cit., p.753
2 Op.cit.,p.170,169
3 Op. cit., p.170

EPIFANIA
voastre”(Efes. 3,17).
Nu există pericolul confuziei între Hristos - Capul Bisericii şi creştini - trupul Bisericii , fapt
exprimat fără echivoc de Părintele Stăniloae :
“Unitatea dintre Hristos şi Biserică nu înseamnă o prefacere a Bisericii în Hristos. Umanitatea
credincioşilor, oricât de îndumnezeită, nu e transformată în Hristos capul. Capul, deşi are şi El firea Sa
umană personală, e şi Dumnezeu după fiinţă. Umanitatea îmbisericită a credincioşilor nu devine însă
nicicând parte constitutivă a capului, cum e firea Lui umană personală, ci rămâne “trup” al capului. Ea nu
e unită ipostatic cu Cel Ce e Dumnezeu după fiinţă, ci prin energiile ce se revarsă din El, credincioşii îşi
însuşesc lucrarea lui necreată, nu ipostasul sau fiinţa Lui. Raportul între Hristos şi Biserică nu se poate
asemăna în sens strict cu raportul între sămânţă şi planta crescută din ea, căci sămânţa îşi pierde
existenţa devenind pom, pe când Hristos rămâne mereu un izvor necontopit cu Biserica.” 4
Se înţeleg astfel şi cele afirmate de I. Karmiris, citat de Părintele Stăniloae : “Încă prin întruparea Sa
, în firea pe care a luat-o Hristos s-a cuprins întreaga realitate umană ca un întreg unitar, modelându-se
[formând-se] - morphothentos astfel trupul Lui tainic, organismul divino-uman al Bisericii, al cărei cap e
Hristos, prin care şi în care această realitate căzută s-a unit iarăşi cu Dumnezeu, înnoită şi sfinţită ca zidire
nouă. Deci Biserica în calitate de trup al lui Hristos, s-a modelat [format] prin puterea aflătoare în natura
noastră asumată de Hristos de-a cuprinde şi încorpora-syssomatoseos pe toţi cei ce cred în El, în baza
unităţii întregii firi omeneşti, la care aparţine şi firea omenească a lui Dumnezeu- Cuvântul.” 5
Sfântul Chiril al Alexandriei identifică rolul lui Hristos de cap al trupului cu rolul de începător care
s-a ridicat în cele dumnezeieşti, având în Sine puterea de a-i atrage pe toţi la Sine şi de a-i modela după
chipul Său. E un început, un principiu, care are în Sine forţa de a se împlini ca orice început : “Căci a fost
pus Cap, adică început-arhe al celor ce prin El se modelează [formează] - anamorphoumenon spre
nestricăciune prin sfinţire în Duh”.6 Sf.Grigorie de Nyssa scrie : “ Acela [Mirele- Hristos] Şi-a făcut Biserica
trup şi, prin adăugirea celor ce se mântuiesc, o zideşte pe ea în iubire, până ce vom ajunge toţi la bărbatul
desăvârşit, la măsura vârstei plinirii lui Hristos (Ef.4,13). Dacă, aşadar, Biserica e trupul - soma lui
Hristos, iar Cap - kephale al trupului e Hristos, Care formează - morphon faţa Bisericii - tes Ekklesias to
prosopon cu propria Sa înfăţişare - to idio charakteri, prietenilor Mirelui, privind la aceasta, le-a fost răpită
inima - ekardiothesan, pentru că văd în ea mai limpede pe Cel nevăzut”.7
4 Pr.Prof.D.Stăniloae, Autoritatea Bisericii, Studii Teologice, nr.3-4, 1964, p.186;
Într-o întâlnire personală avută la Oxford (mai 1998) cu teologul protestant Rev.Dr.John B.Webster, profesor la Colegiul Christ
Church din Oxford, am avut ocazia - după ce i-am expus succint conţinutul lucrării de faţă, şi mai ales învăţătura despre “forma Bisericii” la
Părintele Stăniloae - să constat atitudinea sa rezervată, care provenea tocmai din teama mărturisită de a nu se confunda Hristos cu
Biserica, de aceea mi-a recomandat să citesc imediat două din studiile sale: Christology, Imitability and Ethics, Scotisch Journal of Theology,
vol.39, p.309-326; şi : The Imitation of Christ, The Tyndale Biblical Theology Lecture, 1985, în :Tyndale Bulletin 37,1986, p.96-119; de
asemenea: Gene Outka, studiul Following at a distance: ethics and the identity of Jesus, în vol: Scriptural authority and Narrative
Interpretation Edited by Garrett Green, Fortress Press Philadelphia, 1987, p.145-160, din care transpare distanţa absolută dintre Hristos şi
credincios, sugerată de celebra expresie “imitatio Christi” versus “viaţa în Hristos” şi de cuvintele din titlul ultimului stud. cit.: “following at a
distance”- (urmând la distanţă).
5 Soma Hristou, o estin e Ekklesia, în Ekklesia, nr.15-16,1-15aug. 1962, p.367, la Pr. Prof. D.Stăniloae, op.cit., p.184
6 Al doilea cuvânt către împărătese, Mansi, Amplissima Collectio Concil, t.IV, col 804, la Pr.Prof.D.Stăniloae, op.cit.p.184-185
7 Tâlcuire la Cântatrea Cântărilor, PSB,29, p.229

EPIFANIA
Învierea şi înălţarea lui Hristos cu trupul - scrie Părintele Stăniloae- actualizează, prin sălăşluirea
Lui în noi, prin Duhul Sfânt, calitatea Sa de cap al Bisericii, care îşi ia începutul existenţei reale prin
aceasta, în mod special prin faptul că face ca, într-adevăr, comunitatea bisericească să primească în
Capul- Hristos începutul vieţii de veci şi să vadă perspectiva nesfârşită a acestei vieţi cu trupul, ba chiar să
guste ceva din ea.8
Chiar dacă verbul morphoo apare o singură dată în Noul Testament, întâlnim însă compuşi ai lui
în următoarele versete :
Rom.8,29 :“Căci pe cei pe care i-a cunoscut mai
înainte, mai înainte i-a şi hotărât să fie asemenea chipului Fiului
său- symmorphous tes eikonos tou Yiou autou, ca El să fie
întâi născut între mulţi fraţi” - de aici reiese distincţia dintre
eikon şi morphe, şi se poate deduce sinonimia dintre
asemănare şi morphe.
Filip.3,10 : “ Ca să-L cunosc pe El şi puterea- dynamin
învierii Lui şi să fiu primit părtaş la patimile Lui, făcându-mă
[fiind făcut] asemenea cu El în moartea Lui ”- koinonian [ton]
pathematon autou, symmorphizomenos to thanato auto.
În acest verset accentul este pe cele două substantive
în cazul acuzativ- dynamin şi koinonian . Sf.Ap.Pavel ar vrea şi aibă părtăşie la suferinţele Domnului,
pentru a putea cunoaşte mai mult puterea învierii Lui.
Participiul symmorphizomenos este la diateza pasivă, pentru a sugera că este conformat
asemănării morţii lui Hristos, prin lucrarea Duhului Sfânt, şi nu că s-ar fi putut conforma singur, iar timpul
prezent accentuează continuitatea procesului conformării morţii lui Hristos.Nu s-a folosit nici participiul
viitor, care ar fi subliniat exclusiv “veacul ce va să vină”, nici o formă de trecut, care ar fi indicat momentul
primirii Botezului, care este doar începutul procesului amintit.
Dar care este natura conformării morţii lui Hristos? Au fost sugerate mai multe răspunsuri9:
1.Moarte martirică. Se ştie că Apostolul neamurilor era ameninţat cu moartea, dar majoritatea
exegeţilor au respins o rezolvare a problemei în acest sens, considerându-se a fi o explicaţie care i-ar
reduce complexitatea.
2.Conformitatea cu suferinţele vieţii pământeşti a lui Hristos. Această explicaţie a întrunit mai multe
sufragii. Experienţele care au dus la împlinirea slujirii sale apostolice sunt similare celor prin care a trecut
însuşi Domnul.Dar în acest caz expresia symmorphizomenos to thanato autou s-ar referi numai la
Sf.Ap.Pavel.
3. Moartea cu Hristos ca metaforă pentru încorporare. Aceasta ar fi cea mai potrivită interpretare,
care se încadrează în învăţătura paulină despre moartea şi învierea cu Hristos. Chiar dacă apostolul
vorbeşte despre unirea creştinului cu Hristos în moartea Sa ca despre un eveniment trecut (Rom.6,4-6;
Gal.2,19; Col.2,20;3,3). Dar forma de perfect gegonamen din Rom.6,5 (cf.Gal.2,19) indică faptul că acest
8 Pr.Prof.D.Stăniloae, Dogmatica II, p.225
9 P.O’Brien, op.cit., p.409,410

EPIFANIA
eveniment trecut continuă să aibă efecte şi în prezent, iar symmorphizomenos din Filip.3,10 arată cum se
manifestă efectele respective: Sf.Pavel, care fusese unit cu Hristos în moartea Sa pe cruce, este
conformat în continuare acelei morţi deoarece participă la suferinţele Domnului. Ruptura decisivă de
veacul cel vechi al păcatului şi al morţii trebuie să fie permanent menţinută şi afirmată, deoarece creştinul
este încă expus puterilor acelui veac. Drept aceea, credinciosul este sfătuit să ucidă faptele trupului: “Căci
dacă vieţuiţi după trup, veţi muri, iar dacă ucideţi, cu Duhul, faptele trupului,veţi fi vii”(Rom.8,13),
“Drept aceea , omorâţi mădularele voastre, cele pământeşti: desfrânarea, necurăţia, patima,pofta rea şi
lăcomia, care este închinare la idoli ”(Col.3,5). Faptul că moartea cu Hristos este o realitate prezentă
reiese şi din ceea ce spusese mai înainte în Filip.3: “Eu pe toate le socotesc că sunt pagubă, faţă de
înălţimea cunoaşterii lui Hristos Iisus, Domnul meu, pentru Care m-am lipsit de toate şi le privesc drept
gunoaie, ca pe Hristos să dobândesc”(v. 8; cf.2Cor.4,7-10). Că este vorba de epectază rezultă limpede din
2Cor.3,18: “… ne prefacem în acelaşi chip din slavă în slavă, ca de la Duhul Domnului”-
metamorphoumetha apo doxes eis doxes kathaper apo kyriou pnevmatos.
Rom. 12,2 : “Şi să nu vă potriviţi (conformaţi) cu acest veac, ci să vă schimbaţi prin înnoirea minţii-
kai me syschematizeste to aioni touto, alla metamorphousthe te anakainosei tou noos, ca să deosebiţi
care este voia lui Dumnezeu, ce este bun şi plăcut şi desăvârşit ” - creştinul trebuie să ajungă să aibă
“mintea- nous lui Histos” (ICor 2,16).
2Cor 3,18 : “Iar noi toţi, privind ca în oglindă, cu faţa descoperită, slava Domnului, ne prefacem în
acelaşi chip din slavă în slavă, ca de la Duhul Domnului” -metamorphoumetha apo doxes eis doxes
kathaper apo kyriou pnevmatos - se sugerează procesul epectatic al acestei prefaceri.
Filip.3,21: “Care va schimba la înfăţişare trupul smereniei noastre ca să fie asemenea [conform]
trupului slavei Sale- hos metaschematisei to soma tes tapeinoseos hemon symmorphon to somati tes
doxes auto, lucrând cu puterea ce are de a-Şi supune Sieşi toate”.
Acest verset aminteşte de Filip.2,5-11: symmorphon (similar după formă) trimite la morphe, iar
metaschematisei la schema. Referirea la smerenie tapeinoseos ne reaminteşte verbul etapeinosen, de
asemenea apar cuvintele doxa şi panta, şi expresia kyrios Iesous Christos.
Iudeii înţelegeau prin înviere o simplă restaurare a trupului pământesc. Învăţătura paulină include
legătura organică cu trupul de aici, dar nu şi reanimarea lui. Trupul cel nou nu e identic cu cel actual. Va fi
o schimbare de substanţă, dar nu distrugerea identităţii personale.10
Symmorphon to somati tes doxes autou - efectul acestei transformări minunate este acela că cei
credincioşi vor fi conformaţi “ trupului slavei Lui ”. Conformitatea nu este ceva aparent. Dacă
metaschematisei denotă o schimbare a aspectului exterior, symmorphon înseamnă o schimbare interioară
profundă, datorită prezenţei lui Hristos prin Duhul Sfânt.
Trupul smereniei noastre va fi schimbat şi conformat- symmorphon trupului Său preamărit.
Sf.Ap.Pavel foloseşte aici, ca şi în 2Cor.8,9; 5,21; Gal.3,13;4,4, idea “schimbului” : Fiul lui Dumnezeu a
devenit ceea ce suntem noi, pentru ca să noi să putem deveni ceea ce este El. Puterea Domnului ne va
transforma pentru a fi în conformitate cu El, vom deveni ca El 11, în sensul că drepţii vor străluci în
10 Rev.M.R.Vincent, op.cit., p.120
11 G.Bray, op.cit., p.261

EPIFANIA
Împărăţia cerurilor “ca soarele”(Mt.17,2;cf.Mt.13,43) dar ca soarele- Hristos, fiind vorba de o lumină mai
presus de fire.
Trupurile drepţilor, în eshaton, vor fi de aceeaşi ordină cerească, vor împărtăşi condiţia trupului
înviat şi glorificat al Domnului, trupuri care nu mai sunt în antiteză cu pneuma, ci, dimpotrivă, sunt
duhovniceşti. “Şi după cum am purtat chipul celui pământesc- ten eikona tou choikou, să purtăm şi chipul
celui ceresc”- ten eikona tou epouraniou (I Cor.15,49).
În Noul Testament învierea apare în legătură cu o anume corporalitate, care ţine de viaţa
cerească. Expresia “trupul slavei Sale” face referire la trupul “în care este înveşmântat în condiţia Sa
glorificată, veşmântul specific slavei Sale cereşti; forma în care existenţa Sa spirituală perfectă se
manifestă. 12
Învierea Domnului este garanţia învierii şi transformării trupurilor celor ce au trăit “viaţa în Hristos”,
trupul înviat al Domnului este prototypul şi paradigma trupurilor noii lor condiţii ( I Cor. 15,38-39).
Alain Riou observă că Sfântul Maxim Mărturisitorul, încă din primul capitol al Mystagogiei,
abordează tema “ontologiei” misterului ecclesial ale cărei categorii fundamentale îşi au originea în
hristologie şi pnevmatologie.13 Primul capitol se intitulează:
“Cum şi în ce chip sfânta Biserică este icoana şi chipul lui Dumnezeu”- Pos te kai poio tropo eikon
esti kai typos Theou e aghia Ekklesia 14. Este vorba de tropos-ul filiaţiei dumnezeieşti prin care Dumnezeu
S-a făcut prezent în mod ipostatic în lumea oamenilor, făcând din aceştia icoana Sa, în măsura în care,
fiind încorporaţi în Biserică vor ajunge să imite prin sinergie energia ( lucrarea) necreată a lui
Dumnezeu15:
“Sfânta Biserică este… după un prim înţeles spiritual,
chip-typon şi icoană-eikona a lui Dumnezeu, ca una ce are
aceeaşi lucrare-energhian ca El, prin imitare-mimesin şi
închipuire”- typon,( în neogreacă : morphe) 16.
Întruparea Cuvântului, “taina cea din veac ascunsă şi
de îngeri neştiută”, face posibilă înfierea omului, nu în calitate
de individ, ci ca urmare a vocaţiei sale ipostatice, personale şi
soborniceşti, de Biserică ce enipostaziază întreaga creaţie.
Biserica este acel tropos unificator , care readuce lumea la
Dumnezeu, nu din exterior, prin impunerea unei cauzalităţi
atotputernice, ci din însuşi interiorul lumii, din inima ei, din omul
12 Rev.M.R.Vincent, op, cit., p.121
13 Le monde et l’Eglise selon Maxime le Confesseur, Ed. Beauchesne, Paris, 1973, p.135-136
14 P.G.91,664C, trad.rom. de Protopop-stavrofor Dr.Dumitru Stăniloae, în Revista Teologică, nr.3-4, 1944, p.170; Mystagogia tou
Agiou Maximou tou Omologetou, Eisagoge- scholia protopresbyteros Demetrios Staniloae, Ekdoseis apostolikes diakonias tes Ekklesias tes
Ellados, Athenai,1973-este textul paralel grec şi neogrec al Mistagogiei, editat, cu introducerea şi notele Părintelui Stăniloae, de Panayotis
Nellas, Atena, 1973; deoarece notele Părintelui Stăniloae la Mistagogia sunt încă nepublicate în limba română se vor reda câteva
fragmente.
15 Ibid.136
16 664D; t.r.cit., p.170; text paral. cit., p.107

EPIFANIA
însuşi17 :
“În acelaşi chip-tropon şi sfânta Biserică a lui Dumnezeu ni se arată făcând aceleaşi lucruri cu noi
ca şi Dumnezeu, imitându-L, cum imită o icoană-eikon modelul-arhetypo său. Căci sunt mulţi şi nesfârşiţi
la număr cei ce fac parte din ea şi sunt renăscuţi-anaghennomenon şi recreaţi în Duh[ul] -
anademiourgoumenon to pnevmati: bărbaţi, femei şi copii, despărţiţi şi foarte deosebiţi după gen şi
înfăţişare, după neamuri şi graiuri, după viaţă, vârstă, păreri, meşteşuguri, chipuri, moravuri şi aptitudini,
după ştiinţă şi slujbe, după soartă, caracter şi deprinderi. Dar tuturor Biserica le dă deopotrivă o
singură formă şi numire dumnezeiască- theian morphen kai prosegrian, adică existenţa şi numele
de la Hristos(s.n.); şi o singură şi neîmpărţită relaţie prin credinţă, simplă şi fără părţi, care nu lasă să fie
cunoscute relaţiile cele multe şi nenumărate ale fiecăruia, nici măcar că sunt, din pricina raportării şi
concentrării universale a tuturor spre ea. În temeiul acesteia nici unul nu e cât de puţin despărţit prin nimic
de ceea ce-i comun, ca să fie de sine. Toţi există împreună unii cu alţii şi sunt uniţi prin unicul har şi unica
putere simplă şi neîmpărţită a credinţei. “Căci era în toţi, zice, o inimă şi un suflet”(F.Ap.4,32), precum din
felurite mădulare este şi se cunoaşte un singur trup, vrednic de Hristos Însuşi, care e cu adevărat capul
nostru : “în care, zice dumnezeiescul apostol, nu este bărbat, nici femeie, nici iudeu, nici elin, nici tăiere
împrejur, nici netăiere împrejur, nici barbar, nici scit, nici rob, nici slobod, ci toate şi în toate El”(Gal.3,28).
Acesta le închide toate în Sine prin unica putere simplă şi nesfârşit de înţeleaptă a bunătăţii, ca un centru
al unor linii drepte pornite din El, în calitate de cauză şi putere unică şi simplă, nelăsând să se despartă
începuturile lucrurilor odată cu capetele lor finale şi circumscriind în cerc extinderile lor şi adunând la Sine
însuşi distincţiunile lucrurilor făcute de El. Şi aceasta o face ca să nu se înstrăineze cu totul între ele şi să
se învrăjbească creaturile şi făpturile aceluiaşi Dumnezeu, nemaiavând în jurul a ce şi unde să-şi arate
iubirea şi pacea şi identitatea întreolaltă, şi să fie primejdie ca însăşi existenţa lor să cadă în nefiinţă, prin
despărţirea de Dumnezeu.
Prin urmare, sfânta Biserică este icoană a lui Dumnezeu, precum s-a spus, ca una ce înfăptuieşte
aceeaşi unire ca Dumnezeu între cei credincioşi, chiar dacă cei unificaţi în ea prin credinţă sunt deosebiţi
după însuşirile lor şi sunt din diferite locuri şi feluri. Este aceeaşi unire pe care o înfăptuieşte şi Dumnezeu
însuşi în chip neamestecat între fiinţele lucrurilor, îndulcind şi aducând la identitate deosebirea dintre ele,
precum s-a arătat, prin raportarea lor la El şi prin unirea cu El, ca pricină-aitian, început-arhen şi scop-
telos.18
Redăm în continuare scolia Părintelui Stăniloae la acest pasaj :
“În paragraful al doilea al capitolului I, Sfântul Maxim face o paralelă exactă între acţiunea Bisericii
referitoare la membrii săi şi acţiunea lui Dumnezeu în lume. Desigur că prin Biserică se exercită şi
acţiunea lui Dumnezeu. Acţiunea lui Dumnezeu prin intermediul Bisericii asupra membrilor săi este o
formă accentuată a acţiunii lui Dumnezeu în lume. Prin această acţiune puternică lumea se consolidează
şi mai mult şi se actualizează din ce în ce mai mult. Biserica rămâne totuşi o imagine-eikon a lui
Dumnezeu. Arhetip, pentru că ea se prezintă ca un mediu vizibil şi prin ea se exercită vizibil acţiunea
invizibilă a lui Dumnezeu.
17 A.Riou, op.cit., p.140
18 Mystagogia, text paral.cit.p.110-114; trad.rom.cit.,p.171-172

EPIFANIA
Biserica renaşte în Duh pe membrii săi, în multipla lor varietate şi le imprimă, în toată
această varietate, o singură formă divină, un singur nume care arată existenţa lor în Hristos( s.n.).
Iar aceasta se realizează datorită faptului că toţi sunt legaţi printr-o singură, simplă şi invizibilă relaţie de
credinţă, care nu mai lasă să fie văzută mulţimea diferenţelor dintre ei, datorită faptului că în toţi se
manifestă aceeaşi referinţă şi convergenţă şi prin aceasta nici unul nu-şi însuşeşte nimic din ceea ce este
comun, dar toţi sunt într-o întrepătrundere şi uniţi între ei, datorită harului şi puterii simple şi invizibile a
credinţei. Dacă părţile universului create sunt menţinute în unitatea întregului şi în legătură cu Dumnezeu
prin relaţia de cauză, membrii Bisericii sunt menţinuţi împreună prin relaţia credinţei produsă şi ajutată de
har. Unitatea pe care ei o formează reprezintă corpul lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu întrupat, devenit Capul
Bisericii. Dar Hristos în care se unesc acum într-un mod mai strâns oameni variaţi ca naţiune, sex, vârstă,
îi include în Sine, în virtutea aceleaşi calităţi de cauză şi putere unice, în aceeaşi putere a bunătăţii infinit
de înţelepte, prin care toţi sunt aduşi şi menţinuţi în existenţa unitară a universului creat. Căci Hristos este
ca în centrul liniilor ieşite din El, care nu lasă punctele de plecare ale creaturilor să se separe cu
ramificaţiile lor exterioare, ci circumscrie aceste ramificaţii în cercul puterii sale şi uneşte în Sine, ca centrul
cercului diferenţele care s-au produs. Astfel în Hristos, Dumnezeu nu lasă creaturile să devină total străine
între ele şi separate de Dumnezeu şi să cadă astfel din existenţă, lipsindu-le pacea şi legătura cu
Dumnezeu.
Sfântul Maxim reia aici imaginea centrului şi a liniilor ce ies din el, din Amgigua (91,1069-1084).
Dar aici pune această imagine în legătură cu Hristos, cel al Bisericii, ceea ce nu face în Ambigua.
În consecinţă, nu face prin Biserică o operă diferită de aceea pe care Dumnezeu o săvârşeşte în
lume, dar o perfecţionează, plecând de la un cerc restrâns de oameni, dar cu intenţia să lărgească
această formă întărită a acţiunii sale asupra creaţiei în totalitatea ei.
Unirea tuturor în Dumnezeu, fie prin acţiunea lui Dumnezeu în calitatea Sa de cauză a tuturor în
universul întreg, fie prin harul lui Hristos în Biserică, reprezintă scopul urmărit, după Sfântul Maxim, în
univers şi în Biserică, fără dispariţia diferenţelor între creaturi, căci în diviziunea lor se află pericolul de a-şi
pierde existenţa.
Dar dacă în Univers, acţiunea în favoarea unităţii menţine mai degrabă unitatea ce există ( care
este totdeauna contracarată prin tendinţa separării) în Biserică, acţiunea de unire a creaturilor a luat un
curs progresiv accelerat. Această este ideea care domină viziunea Sfântului Maxim”.19
(continuare în numărul viitor)
Preot Conf. Univ. Dr. Nicolae Moşoiu,

Facultatea de Teologie “Andrei Şaguna”, Sibiu
19 Mystagogia text.paral. cit., p.110-113; mss.,p.19-21

EPIFANIA
[Taina icoanei [
ICONOSTASUL
I conostasul reprezintă unul dintre cele mai
importante elemente caracteristice ale bisericilor
ortodoxe. Este un perete compus din icoane, care
separă altarul, unde se săvârşeşte Taina Euharistiei,
de partea centrală, naosul, unde se află comunitatea.
Iconostasul este format din mai multe şi ruri de icoane
plasate pe bare transversale de lemn, fie apropiate
unele de altele, aşa cum sunt la cele din secolul al XV-
lea, fie separate prin jumătăţi de coloane, rezultatul
fiind un număr mare de icoane introduse în rame
separate şi adesea sculptate, aurite sau pictate.
Este bine ştiut că iconostasul originar, în formă
de cancellum, plasat între sanctuar şi naos, a existat
în bisericile creştine din vremuri străvechi. Găsim
informaţii despre vechiul iconostas în scrierile
Părinţilor Bisericii, de exemplu la Sfântul Grigorie
Teologul, la Sfântul Ioan Hrisostom şi la vechii istorici, precum Eusebiu. Forma şi înălţimea acestor
cancellii au variat. Uneori erau pereţi scunzi şi solizi sau balustrade care ajungeau până la pieptul
unui om, pe care te puteai sprijini în coate, alteori erau plăci de cancellii mai înalte, zăbrelite, sau un
şir de coloane cu o arhitravă. Erau adesea făcute din materiale deosebit de preţioase şi decorate cu
sculptură sau cu imagini pictate. Pe partea interioară, adică pe partea sanctuarului, exista o perdea
care se trăgea, pentru a-l deschide sau a-l închide, în funcţie de momentele slujbei religioase. În felul
acesta, cancellum-ul făcea sanctuarul şi vizibil, şi inaccesibil în acelaşi timp. El a devenit destul de
timpuriu tot mai complex. Chiar în Bizanţ au început să se aşeze acolo icoane ale Sinaxarului – în
funcţie de calendarul bisericesc sau de menolog – şi icoane praznicare. La început sub arhitravă, iar
apoi pe ea, imediat deasupra uşilor împărăteşti, se afla o icoană a Mântuitorului, iar mai târziu, un
tripic cu Mântuitorul, Maica Domnului şi Sfântul Ioan Botezătorul (alcătuit fie dintr-un singur blat lung
de lemn, fie din trei icoane separate), aşa-numita Deisis. Acest tripic al cancellum-ului, adus în Rusia
din Bizanţ, se consideră a fi forma iniţială din care s-a dezvoltat treptat iconostasul ortodox pe
pământul rusesc. Dezvoltarea ulterioară a luat forma unui adaos la icoanele menţionate mai sus şi a
unei creşteri numerice a şirurilor sau registrelor. Până în secolele al XIII-lea şi al XIV-lea Rusia avea
deja iconostase cu multe registre; mult mai târziu, în secolul al XVII-lea sau al XVIII-lea, această
formă s-a răspândit din Rusia în alte ţări ortodoxe.

EPIFANIA
Pentru a înţelege sensul şi semnificaţia liturgică a iconostasului, este necesar să spunem

câteva cuvinte despre simbolismul locaşului de cult, transmis nouă de Sfinţii Părinţi; acest simbolism
este factorul călăuzitor în construcţia bisericilor ortodoxe şi al dispunerii icoanelor înlăuntrul lor. În
primele secole, acest sens era exprimat doar în concepţia generală despre biserică, loc sfinţit prin
prezenţa lui Dumnezeu, care, în timpul slujbelor, este plină de îngeri şi îi cuprinde pe toţi oamenii
răscumpăraţi şi sfinţiţi. Această concepţie generală despre biserică (mai degrabă o problemă de
experienţă lăuntrică decât de reprezentare exterioară) a început să se desfăşoare tot mai detaliat,
începând cu secolul al IV-lea. În special atunci slujbele religioase creştine au început să capete o
formă clară, şi, o dată cu aceasta, ca răspuns la cerinţele rituale, au început să se dezvolte un plan
definit şi o decorare specifică ale diferitelor părţi ale bisericii1.
Eusebiu descria deja în detaliu acest simbolism în elogiul său adus episcopului Paulinus, cu
ocazia construirii unei biserici în Tir2. La baza simbolismului stă învăţătura Bisericii despre jertfa de
răscumpărare a lui Hristos şi despre scopul ei ultim, care constituie însăşi esenţa creştinismului –
transfigurarea viitoare a omului şi, prin el, a întregii lumi. În întregul ei, biserica este imaginea lumii
viitoare reînnoite, unde Dumnezeu „plineşte toate întru toţi” (Efes. 1, 23). Sfântul Ioan Damaschin
spune: „Legea şi toate câte se supun Legii au fost o umbră a chipului lucrurilor viitoare, adică o umbră
a slujirii pe care o avem, iar slujirea pe care o avem este chipul bunătăţilor viitoare; dar chiar bunurile
viitoare (Evr. 10, 1) (adică realitatea însăşi) – sunt Ierusalimul ceresc, nu făcute din materie, cu mâini
omeneşti, după cum însăşi Apostolul ne spune: „Căci nu avem aici cetate stătătoare, ci pre ceea ce
va să fie căutăm” (Evr. 13, 14), care este Ierusalimul ceresc, „al cărei Meşter şi Lucrător este
Dumnezeu” (Evr. 11, 10). Pentru că atât cele ce se supun legii, cât şi cele ce se supun slujirii noastre,
pentru aceasta au venit la existenţă (adică pentru Ierusalimul ceresc).”3
Pe baza acestei interpretări, fiecare compartiment al bisericii creştine îşi extrage semnificaţia
din rolul şi funcţionalitatea generală în desfăşurarea serviciului divin. După Sfântul Maxim
Mărturisitorul şi Sfântul Patriarh Sofronie al Ierusalimului, biserica este chipul lumii inteligibile şi al
celei sensibile – al omului duhovnicesc şi al omului psihic. Altarul este simbolul celei dintâi, iar naosul
– simbolul celei de a doua. În acelaşi timp, cele două părţi constituie un întreg indivizibil, în care prima
o luminează şi o hrăneşte pe cea de a doua, astfel că cea din urmă devine expresia sensibilă a celei
dintâi. Corelarea restabileşte ordinea universului, răsturnată prin păcat. Această interpretare se
dezvoltă şi se detaliază şi mai mult în tâlcuirile simbolismului Bisericii şi al Liturghiei ale Sfântului
Patriarh Gherman al Constantinopolului, marele mărturisitor al Ortodoxiei din timpul ereziei
iconoclaste, şi ale Sfântului Simeon, Mitropolitul Tesalonicului. După cel dintâi, „biserica este cerul pe
pământ unde Dumnezeu, Care este mai presus de ceruri, locuieşte şi se sălăşluieşte şi este mai slăvit
decât cortul mărturiei. Este preînchipuită de patriarhi, s-a întemeiat pe Apostoli, s-a vestit de proroci,
s-a împodobit de ierarhi, s-a sfinţit de mucenici, iar Altarul ei înalt stă puternic aşezat pe sfintele lor
moaşte…”
1 V. Yakovlev, “Semnificaţia simbolismului atribuită de către Sfinţii Părinţi şi dacălii bisericeşti unei biserici creştine şi
părţilor ei componente”, în revista “Credinţă şi Biserică”, 1904
2 Istoria Bisericii, vol. 10, c. 4. P.G., 20, col. 879-880.
3 Al doilea cuvânt în apărarea sfintelor icoane, c. 23., P.G. 94, col. 1309C.

EPIFANIA
După cum spune Sfântul Simeon al Tesalonicului, „ea reprezintă ceea ce se află pe pământ,
în cer şi mai presus de ceruri”. Explică el mai clar: „Naosul corespunde pământului, biserica cerului,
iar sfântul altar, celor ce sunt mai presus de ceruri.”4 Toate icoanele din biserică sunt dispuse în
funcţie de acest simbolism. Nu este un conglomerat arbitrar de imagini individuale, ci un sistem clar,
care corespunde compartimentului edificiului unde se plasează a anumită reprezentare.
Legat de aceste interpretări, iconostasul are un înţeles simbolic. Sfinţii Părinţi îl aseamănă
hotarului dintre 2 lumi: cea divină şi cea umană, cea veşnică şi cea trecătoare (De exemplu, Sfântul
Grigorie Teologul în Odă episcopilor). Sfântul Simeon al Tesalonicului dă următoarea explicaţie:
„Coloanele de pe iconostas reprezintă firmamentul care separă lumea spirituală de cea sensibilă. De
aceea imposta sau grinda semnifică unirea prin iubire a cerului cu pământul. Prin urmare, deasupra
kosmit- ului, în mijlocul sfintelor icoane, sunt chipuri ale Mântuitorului şi ale Maicii Domnului, care
arată că ei locuiesc şi în cer şi printre oameni.”5
Aşa cum vom vedea mai departe, acest simbolism îşi găseşte cea mai clară şi mai deplină
dezvoltare în iconostasul care s-a dezvoltat mai târziu din cancellum. Cu toate că, pe de o parte, este
ca un paravan care separă lumea divină de cea umană, iconostasul uneşte, în acelaşi timp, cele două
lumi într-un întreg, într-o reprezentare care reflectă o stare a universului unde se depăşeşte orice
separaţie, unde se realizează împăcarea făpturii cu Dumnezeu şi o împăcare a făpturii cu sine însăşi.
Aşezat la hotarul dintre divin şi omenesc, el revelează prin imagini, cât se poate de deplin, căile către
această reconciliere.
Iconostasul portabil, compus din cincisprezece secţiuni, este atribuit mijlocului secolului al
XVI-lea6. Este un exemplu de compoziţie clasică de iconostas ortodox. Astfel de iconostase se
foloseau pentru rugăciuni în case particulare şi, de asemenea, datorită dimensiunii lor mici, mai ales
atunci când sunt strânse (56 cm înălţime, 196 cm lungime), puteau fi luate în călătorii sau în campanii.
Diferenţa dintre acesta şi iconostasele bisericii constă în faptul că nu are partea de jos alcătuită din
icoane ale sfinţilor locali şi din cele trei uşi: uşile centrale, care dau în altar, aşa-numitele uşi
împărăteşti, uşa de nord, care duce către proscomidiar, şi cea sudică, spre diaconicon. Obişnuitul
registru superior lipseşte şi el – acela al protopărinţilor, reprezentând Biserica iniţială a Vechiului
Testament, de la Adam până la legea lui Moise, printr-o serie de Patriarhi ai Vechiului Testament,
care prefigurează Biserica Noului Testament. Sub acesta, alcătuind registrul superior al iconostasului
nostru, se află registrul Proorocilor. El constă în reprezentări ale profeţilor Vechiului Testament, cu
suluri desfăşurate în mâini, pe care sunt scrise texte din profeţiile lor cu privire la Întruparea Domnului.
4 Carte despre Casa lui Dumnezeu, c. 12. Acest simbolism se regăseşte în interpretările apostolice despre biserică şi
templul lui Dumnezeu şi reprezintă o dezvoltare a lor de către Sfinţii Părinţi. Astfel, Sfântul Apostol Pavel spune: „Trupurile voastre
sunt mădulare ale lui Hristos” (I Cor. 6, 15); „Biserica este trupul lui Hristos” (Efes. 1, 23) (vezi şi I Cor. 6, 19; Col. 1, 18)… Sfântul
Apostol Petru aseamănă Biserica cu o casă zidită de mâini omeneşti, spunând: „Şi voi înşivă, ca pietre vii, zidiţi-vă drept casă
duhovnicească” (I Pt. 2, 5). Aceasta se referă direct la perspectiva casei zidite de mâini omeneşti, ca imagine a Bisericii nezidite de
mâini omeneşti.
5 V. Yakovlev, op.cit.
6 P. Muratov, Treizeci şi cinci de artişti ai Bisericii primare ruse, Paris, 1931, p. 71.

EPIFANIA
De aceea în centrul acestui şir se află icoana Maicii Domnului a Întrupării (a Semnului)7 – icoana
Întrupării, ca împlinire a profeţiilor lor. Spre deosebire de registrele inferioare ale iconostasului nostru,
unde diferenţa de mişcare a figurilor individuale se poate remarca doar observându-le cu atenţie, aici
atitudinile profeţilor sunt foarte variate. În ciuda orientării generale către centru, fiecare figură are
propria sa mişcare, propriul gest. Fiecare proroceşte în felul său, ţinând filacterul într-un fel al lui.
Acest registru reprezintă, de la Moise la Hristos, Biserica Vechiului Testament, care a fost o
„prefigurare” (Patriarhul Gherman) şi o pregătire pentru Biserica Noului Testament. În acelaşi timp,
registrul Profeţilor împreună cu registrul protopărinţilor înfăţişează strămoşii după trup ai Domnului.
Astfel, icoana din centru, a Întrupării Domnului, arată legătura directă dintre Vechiul Testament şi Noul
Testament.
Ordinea Profeţilor este aici următoarea: în dreapta icoanei Maicii Domnului (în stânga
privitorului) sunt Profeţii David, Zaharia (tatăl Sfântului Ioan Botezătorul), Moise, Samuil, Naum, Daniil
şi Avacum; în stânga centrului (la dreapta privitorului) sunt Profeţii Solomon, Iezechiel, Agheu, Ilie,
Maleahi, Elisei şi Zaharia.
Următorul registru al iconostasului este acela al „prăznicarelor”. Acesta este alcătuit dintr-o
serie de icoane reprezentând evenimente ale Noului Testament, care se sărbătoresc în Biserică cu o
solemnitate deosebită, fiind etapele principale ale lucrării Proniei divine în lume, adică ale creşterii
revelaţiei. Revelaţia este începutul „slujirii pe care o avem”, adică împlinirea a ceea ce a fost
prefigurat şi prevestit în registrele superioare. Aceste zile sfinte exprima totalitatea învăţăturii Bisericii;
ele sunt „perlele dogmelor dumnezeieşti”, după cum le numeşte Patriarhul Gherman. În iconostasele
bisericeşti, acest registru este, de obicei, compus din icoane ale Învierii lui Hristos şi ale celor
douăsprezece praznice împărăteşti: şase ale Domnului – Naşterea, Întâmpinarea Domnului, Epifania
(Botezul Domnului), Schimbarea la Faţă, Intrarea în Ierusalim, Înălţarea -, patru ale Sfintei Fecioare –
Naşterea, Intrarea în Biserică, Buna Vestire, Adormirea Maicii Domnului -, Cincizecimea şi Înălţarea
Sfintei Cruci, aranjate conform desfăşurării anului bisericesc. Acolo unde este spaţiu se adaugă
icoane ale altor zile de sărbătoare mai puţin importante, precum şi icoana Răstignirii. In iconostasul
din secolul al XVI-lea, aranjamentul icoanelor Marilor Sărbători nu corespunde ciclului bisericesc. El
este următorul (de la stânga la dreapta): Naşterea Maicii Domnului, Intrarea Maicii Domnului în
Biserică, Buna Vestire, Botezul, Întâmpinarea Domnului, Intrarea în Ierusalim, Mironosiţele la
Mormânt, Răstignirea, Pogorârea la iad, Învierea lui Lazăr, Naşterea lui Hristos, Schimbarea la Faţă,
Înălţarea, Înălţarea Sfintei Cruci, Adormirea Maicii Domnului, Sfânta Treime.
Următorul registru al iconostasului se numeşte „Cinul”. Este o Deisis dezvoltată – tripticul
vechiului cancellum. Cuvântul Deisis înseamnă rugăciune, în acest caz, starea în rugăciune a Maicii
Domnului şi a Sfântului Ioan Botezătorul dinaintea Mântuitorului. Maica Domnului stă întotdeauna la
dreapta Sa, după cuvintele psalmistului: „Stătut-a Împărăteasa de-a dreapta Ta” (Ps. 44, 9). Cuvântul
„Cin” înseamnă ordine. Această „ordine” s-a născut alăturând Maicii Domnului şi Sfântului Ioan
7 Vezi Isaia 7, 11-14

EPIFANIA
Botezătorul, care stau în rugăciune dinaintea lui Hristos, pe membrii diferitelor cete de sfinţi cereşti şi
pământeşti: îngeri, apostoli, ierarhi şi alţii8.
Ordinea dispunerii lor în iconostas este următoarea: în stânga Sfintei Fecioare – Arhanghelul
Mihail, apostolul Petru, Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Ioan Hrisostom, Sfântul Zosima şi Sfântul
Mare Mucenic Gheorghe; în dreapta Sfântului Ioan Botezătorul – Arhanghelul Gavriil, Apostolul Pavel,
Sfântul Grigorie Teologul, Sfântul Nicolae, Sfântul Sava, Sfântul Mare Mucenic Dimitrie.
Dispuşi într-o succesiune strictă şi ordonată, sfinţii se unesc într-o singură mişcare comună –
avântul lor în rugăciune către Domnul, Care stă pe tronul Său. Prin această mişcare ritmică îl atrag pe
privitor în procesiunea lor solemnă. Proporţiile înfăţişării lor uşor alungite, pline de concentrare
adâncă, le conferă o eleganţă şi o delicateţe deosebită. Liniile armonioase formează siluete ascuţite,
aplecate, de parcă ar fi mişcate de vânt, liber şi uşor către centru.
„Cinul” exprimă rezultatul Întrupării dumnezeieşti, împlinirea Bisericii Noului Testament. Acesta
este centrul Iconostasului. Înfăţişarea sfinţilor reprezentaţi individual nu exprimă slujirea lor
pământească, deşi îmbrăcămintea şi însuşirile lor o arată. Ceea ce se reprezintă este culminarea
fiecărui tip de slujire, a fiecărei căi luate în parte – o stare în rugăciune dinaintea tronului lui
Dumnezeu. Ordinea ritmică exterioară a chipurilor exprimă ordinea lăuntrică. Este imaginea dobândirii
ordinii normale a universului, ordinii vieţii ce va sa vină, unde Dumnezeu este „toate în toţi” (I Cor. 15,
28), este contemplarea Slavei dumnezeieşti. Această gândire se reflectă în icoana Mântuitorului
Însuşi.. El este înfăţişat stând pe tronul Său, cu atributele Slavei dumnezeieşti, mandorla intersectată
de raze izvorând din El, înconjurată de puterile cereşti, cu simbolurile Evangheliştilor în colţuri.
Mandorla este aşezată între două pătrate care formează o stea octogonală, simbolul zilei a opta –
viaţa viitoare. Acest tip iconografic al Mântuitorului nu este altul decât acela al desfăşurării viziunii
profetice a slavei Domnului. „Domnul a împărăţit; întru podoabă s-a îmbrăcat […] pentru că a întărit
lumea, care nu se va clăti” (Ps. 92, 1). Reprezentarea iconografică mai are şi alte aspecte: în centrul
icoanei Judecăţii de Apoi este de obicei aşezat o Deisis cu acest tip iconografic special al lui Hristos-
Judecător Care vine întru slavă. O astfel de concepţie a Judecăţii de Apoi este prezentă în „Cin”. Privit
astfel, „Cinul”, în întregimea lui, exprimă mijlocirea prin rugăciune a Bisericii lui Hristos pentru păcatele
lumii. Mai mult, această iconografie Îl reprezintă pe Mântuitorul, în centrul „Cinului”, Cap al Bisericii şi
Răscumpărător Care Se jertfeşte pentru păcatele oamenilor. De aceea ţine Evanghelia deschisă la
textul: „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pre voi” (Mt. 11, 28) – primindu-i
pe toţi cei care vin la El, căci El este iubirea desăvârşită9.
8 Icoanele cu mai multe figuri au existat chiar şi în Bizanţ. Astfel, în elogiul adus de Sfântul Patriarh Sofronie al
Ierusalimului Sfântului Chiril şi Sfântului Ioan (scris în a doua jumătate a secolului al VII-lea şi citat la Sinodul al VII-lea Ecumenic)
citim: “Am văzut o icoană mare şi minunată în care în mijloc erau zugrăviţi în culori Hristos şi Maica Sa, Doamna noastră, Sfânta
Fecioară Maria în stânga; în dreapta era Sfântul Ioan Botezătorul, Înaintemergătorul Mântuitorului […] Erau aici zugrăviţi şi unii dintre
marii însoţitori ai Apostolilor, proroci şi sfinţi din ceata mucenicilor. Printre ei erau, cu precădere, aceşti Sfinţi Martiri Chir şi Ioan.”
Scopul unor astfel de icoane şi locul unde erau ele aşezate nu se cunosc.
9 Textul evanghelic este de obicei ales după nevoia celor cărora le este destinat şi după aspectul iconografiei
Mântuitorului, care trebuie subliniat în anumite situaţii.

EPIFANIA
Registrul inferior al unui iconostas bisericesc poate avea caracter local şi ocazional. El este
reprezentat prin partea sa centrală, uşile împărăteşti, care au de o parte şi de cealaltă două icoane
mari, de obicei pe aceea a Mântuitorului şi, la dreapta Sa (în stânga privitorului), icoana Maicii
Domnului cu Pruncul. Uneori icoana Mântuitorului este înlocuită cu icoana hramului bisericii
respective. Mai departe, pe uşile din nord şi din sud, sunt pictaţi cei doi Arhangheli, Mihail şi Gavriil,
sau sfinţi diaconi, ca slujitori în săvârşirea Tainei. Dacă mai rămâne spaţiu, se completează cu alte
icoane. Acest registru şi-a păstrat vechea denumire: registrul Închinării. Se numeşte aşa pentru că
icoanele Sinaxarului sau ale unei zile de sărbătoare, care erau aşezate aici, pe cancellum, se scoteau
şi se aşezau pe amvon, pentru închinare. Se pare că această denumire s-a păstrat pentru că
icoanele, cu prilejul sărbătorilor, nu erau aşezate foarte sus şi astfel erau obiectul unei închinări şi al
unei venerări mai apropiate şi mai directe. Sunt sărutate, se ard lumânări dinaintea lor etc. La ele se
pot referi cu deosebire cuvintele Sfântului Simeon al Tesalonicului, că „se sălăşluiesc atât în cer, cât
şi printre oameni”. Acestui registru îi lipseşte aranjamentul ritmic strict al altor registre şi este adesea
chiar asimetric. Icoanele care îl compun sunt, în general, foarte variate şi depind de cerinţele locale şi
de caracterul bisericii respective.
Leonid Uspensky, Vladimir Lossky,

Călăuziri în lumea icoanei

EPIFANIA
[ File de Pateric [
ÎNCEPUTUL SLOVEI N
"Şi unul dintre bătrâni mi-a zis: Nu plânge. Iată, a biruit leul din seminţia lui Iuda,
rădăcina lui David, ca să deschidă cartea şi cele şapte peceţi ale ei."
(Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul, 5.5)
Despre rugăciune
A zis avva Nil: orice vei face ca să te răzbuni pe un frate care
te-a nedreptăţit, ţi se va întoarce în inimă la vremea rugăciunii.
A mai zis: rugăciunea se naşte din blândeţe şi nemâniere.
A mai zis: rugăciunea este leacul mâhnirii şi descurajării.
A mai zis: tot ce vei răbda înţelepţeşte, îi vei găsi roadă la vremea rugăciunii.
A mai zis: dacă vrei să te rogi cum se cade, nu amărî sufletul nimănui, că altfel în zadar alergi.
A mai zis: nu voi cum ţi se pare ţie, ci cum îi place lui Dumnezeu să ţi se întâmple; şi vei fi
netulburat şi mulţumit la rugăciunea ta.
A mai zis: fericit monahul, care se socoteşte gunoiul tuturor.
A mai zis: robul nepăsător cu treburile stăpânului său să se pregătească să fie biciuit.
Despre slava deşartă
Avva Nistheróos cel mare se preumbla în pustie cu un frate, şi când au văzut un şarpe au
fugit. Fratele îi spuse:
– Şi tu te temi, părinte?
– Nu mă tem, copile. Dar e mai bine că am fugit, că n-a trebuit să fug de duhul slavei deşarte.
A spus avva Nistheróos: călugărul se cade să facă socoteala dimineaţa şi seara: „ce am făcut
din cele pe care le vrea Dumnezeu şi ce n-am făcut din cele ce nu le voieşte“, şi aşa să-şi
judece toată viaţa. Aşa a trăit avva Arsenie. Străduieşte-te să stai înaintea lui Dumnezeu în
fiecare zi fără de păcat. Roagă-te lui Dumnezeu, ca şi cum ar fi de faţă, căci într-adevăr este
de faţă. Nu-ţi da ţie însuţi rânduieli, nu judeca pe nimeni. E nepotrivit monahului să jure şi să-şi
calce jurământul, să mintă, să blesteme, să înjure şi să râdă. Cel care este lăudat sau cinstit
peste cât se cuvine e vătămat mult.
Despre păcatul vorbei deşarte
Avva Iosif l-a întrebat pe avva Nistheróos:
– Ce să fac cu limba mea, că n-o pot stăpâni?
– Dacă vorbeşti, te linişteşti?
– Ba nu.

EPIFANIA
– Dacă nu te linişteşti, de ce vorbeşti? Mai bine taci, şi dacă stau fraţii de vorbă, mai degrabă
ascultă, decât să vorbeşti.
Despre smerenie
Fiind întrebat avva Nistheróos de avva Pimen, de unde dobândise asemenea virtute, că ori de
câte ori se întâmpla vreo tulburare în chinovie, nu vorbea, nici nu mijlocea, a răspuns: iartă-
mă, avvo; când am venit la început în chinovie i-am spus gândului meu „tu şi măgarul sunteţi
una“; aşa cum măgarul e bătut, dar nu vorbeşte, e ocărât, dar nu răspunde, aşa şi tu, cum
spune psalmistul, „am ajuns ca un dobitoc de povară dinaintea Ta, dar sunt pururea cu Tine“
(Psalmi 72, 22.).
Despre penitenţă
Povesteau despre avva Netrá, ucenicul avvei Silvan, că, pe
când şedea în chilia lui pe muntele Sinai, se ocârmuia pe sine
cu măsură în ce priveşte trebuinţele trupului. Când a ajuns
episcop la Faran, s-a strâmtorat mult, ducând trai mai aspru.
Atunci ucenicul său i-a spus:
– Avvo, pe când eram în pustie, nu te nevoiai atâta.
– Acolo era pustie, şi linişte şi sărăcie, şi voiam să-mi
chivernisesc trupul, ca să nu mă îmbolnăvesc şi să caut ce nu
aveam. Aici este lume locuită şi pricepere; dacă mă
îmbolnăvesc aici, este cine să mă îngrijească, ca să nu pierd călugăria.
Despre smintire
Spunea avva Nichita despre doi fraţi, că au mers să locuiască împreună. Unul dintre ei se
gândea: „dacă vrea ceva fratele meu, aceea fac“. La fel se gândea şi celălalt: „o să fac voia
fratelui meu“. Şi au trăit ani mulţi cu multă dragoste. Văzându-i duşmanul, s-a dus să-i
despartă, şi s-a pus în prag, arătându-se unuia ca un porumbel, şi celuilalt ca o cioară. Unul
zise:
– Vezi porumbelul de colo?
– E cioară.
Atunci au început să se certe, unul zicând una, altul alta, apoi s-au ridicat şi s-au bătut până la
sânge, spre desăvârşita bucurie a vrăjmaşului, şi s-au despărţit. După trei zile îşi veniră în fire,
şi şi-au cerut unul altuia iertăciune, adeverind fiecare dintre ei ce credea a fi pasărea văzută;
şi înţelegând că fusese bântuirea vrăjmaşului, au rămas până la sfârşit nedespărţiţi.
Conf. Dr. Ing. Viorel Paleu,
Universitatea Tehnică „Gheorghe Asachi” Iaşi

EPIFANIA
[ Ştiinţă şi credinţă [
CONTRIBUŢIA ORTODOXIEI
LA DEZVOLTAREA ŞTIINŢEI
P artidul Comunist a încercat în mod sistematic să prezinte Biserica Ortodoxă ca pe o
instituţie retrogradă, care se opune cuceririlor ştiinţei. În cele ce urmează, vom arăta că acest lucru nu
este adevărat şi că Ortodoxia nu numai că nu a stat în calea progresului ştiinţific, ci a avut o
contribuţie semnificativă care a făcut posibilă dezvoltarea actuală.
1. Stadiul în care se afla ştiinţa înainte de apariţia creştinismului

Biserica nu a apărut azi, ci în urmă cu două milenii. De aceea, pentru a înţelege ce rol a jucat
ortodoxia în dezvoltarea ştiinţei, trebuie să analizăm mai întâi stadiul în care se afla ştiinţa înainte de
apariţia creştinismului.
În antichitate, lumea era dominată de religii politeiste, care adorau în diferite forme natura
creată sau părţi ale ei. Aceste religii propovăduiau existenţa unor zei ai tunetului, ai soarelui, ai lunii, ai
mării, ai focului, ai vegetaţiei şi ai altor lucruri create. În extremul orient existau şi religii panteiste, care
considerau că lumea în ansamblul ei ar fi o emanaţie a unei divinităţi impersonale.
Ca urmare a ideilor religioase ale vremii, oamenii aveau o viziune de tip magic asupra lumii şi
în loc să studieze legile care conduc fenomenele naturii şi apoi să le aplice în mod corespunzător,
încercau ca prin diferite jertfe şi ritualuri să îmbuneze zeii.
În aceste condiţii, o cercetare ştiinţifică sistematică era practic imposibilă, deoarece un
asemenea demers ar fi fost considerat o ofensă la adresa zeilor. Descoperirile erau rare şi aveau loc
întâmplător, nu în urma unui studiu sistematic.
2. Schimbarea adusă de creştinism

Creştinismul a adus o viziune nouă despre Dumnezeu şi lume:
- a fost combătut politeismul şi viziunea lui magică despre lume, arătând că Dumnezeu este
unul (Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt nu sunt trei Dumnezei, ci unul, cele trei ipostasuri fiind deofiinţă);
- s-a afirmat distincţia clară între Dumnezeu Cel Necreat şi lumea create;
- s-a evidenţiat faptul că lumea nu e o creaţie haotică, ci are o raţionalitate, care rezultă din
faptul că a fost creată prin Logos (cf. Ioan 1, 3) precum şi din legile pe care Dumnezeu le-a dat.
Prin aceste afirmaţii a fost deschisă calea cercetării ştiinţifice, deoarece, pe de o parte, lumea
creată şi componentele ei nu mai erau divinizate, deci puteau fi cercetate fără teama de a supăra

EPIFANIA
“zeii”, pe de altă parte se afirma faptul că există nişte legi pe care chiar Dumnezeu le-a pus în creaţie
şi al căror studiu ne poate fi util.
De asemenea, constatăm că mulţi din oamenii de seamă ai Bisericii, în afară de pregătirea
teologică au avut şi o pregătire ştiinţifică la nivelul epocii în care au trăit, având o contribuţie
importantă în ambele direcţii. Câteva exemple de asemenea oameni ar fi Sfântul Apostol Luca
Doctorul, Sfântul Justin Martirul şi Filosoful, Sfânta Muceniţă Ecaterina, Sfântul Ioan Gură de Aur,
Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Grigorie de Nyssa şi mulţi alţii.
Un alt factor important l-a constituit monahismul, întrucât timp de peste un mileniu, mănăstirile
au fost principalele centre de educaţie nu numai moral-teologică ci şi cultural-ştiinţifică. În afară de
şcoli, aici au existat tipografii, biblioteci şi tot felul de ateliere de arte şi meserii care au contribuit şi ele
la dezvoltarea şi răspândirea noilor invenţii şi descoperiri.
În acelaşi timp, nu trebuie neglijată nici contribuţia mirenilor ortodocşi la dezvoltarea ştiinţei.
Lomonosov, Ştefan Procopiu, Nicolae Paulescu şi mulţi alţii erau în acelaşi timp savanţi şi credincioşi
ortdocşi practicanţi.
În afara acestor considerente generale, este interesant să dăm câteva exemple din diferite
ramuri ale ştiinţei, pentru a vedea cum a contribuit ortodoxia la dezvoltarea acestora.
3. Contribuţia la dezvoltarea astronomiei

Astronomia a fost studiată în special în mănăstirile ortodoxe, din raţiuni de ordin practic: la
data apariţiei creştinismului nu existau ceasuri mecanice şi de aceea, pentru a respecta orarul
slujbelor de noapte, existau călugări care urmăreau mişcarea stelelor şi la ora potrivită îi chemau pe
toţi la slujbă. Pornind de la aceste observaţii de ordin practic, s-au făcut şi studii mai ample, care au
contribuit la dezvoltarea astronomiei.
În antichitate, corpurile cereşti erau adorate ca zei. O rămăşiţă a acestui fapt o vedem şi în
denumirile actuale ale planetelor (Mercur, Venus, Marte, Jupiter etc). O consecinţă a acestui fapt era
că astronomia şi astrologia nu erau clar separate, întrucât se credea că planetele-zei ar avea o
puternică influenţă asupra vieţii oamenilor.
În acest context, putem considera că o primă realizare majoră a ortodoxiei în acest domeniu a
fost precizarea statutului corect al corpurilor cereşti, care nu sunt zei, ci obiecte aparţinând lumii
create. Urmarea logică a acetor precizări a fost separarea astronomiei (care este o ştiinţă) de
astrologie (care este o superstiţie). În mod sistematic, în tratatele ortodoxe este studiată astronomia,
în timp ce astrologia este combătută.
O altă mare descoperire a astronomilor ortodocşi a fost sistemul heliocentric. La apariţia
creştinismului, toată lumea credea că Pământul este centrul universului şi toate celelalte corpuri
cereşti se rotesc în jurul lui. Treptat, observaţiile astronomice asupra mişcării planetelor au condus la
ideea că Soarele se află în centru, iar Pământul şi celelalte planete se rotesc în jurul lui. Prima
afirmare explicită a acestui fapt, o găsim la Sfântul Grigorie de Nyssa, care, în lucrarea sa Cuvânt
apologetic la Hexaimeron, afirmă că marea înţelepciune a lui Dumnezeu a fost aşezarea soarelui
tocmai în mijlocul universului. Pentru cei care nu cunosc acest fapt, menţionăm că Sfântul Grigorie de
Nyssa a trăit în secolul IV, deci cu peste o mie de ani înainte de Copernic (care a trăit în sec. XV-XVI).
EPIFANIA
Sistemul heliocentric nu s-a impus dintr-o dată, ci treptat, dar este demn de menţionat faptul
că Biserica Ortodoxă nu i-a persecutat pe susţinătorii lui, ci chiar l-a considerat întotdeauna pe Sfântul
Grigorie de Nyssa ca pe unul din marii sfinţi ai ortodoxiei.
Am menţionat rezultatele pe care le-am considerat mai importante, dar există şi multe alte
descoperiri mai mici ale diverşilor astronomi ortodocşi. Inclusiv în zilele noastre, în ţările ortodoxe
există observatoare astronomice care îşi aduc contribuţia la dezvoltarea acestei ştiinţe.
4. Contribuţia la dezvoltarea geografiei

La apariţia creştinismului, partea cunoscută a lumii era deosebit de redusă, cuprinzând doar
Britania, zonele din jurul Mării Mediterane şi a Mării Negre, precum şi Orientul Mijlociu, până în nord-
vestul Indiei. Cea mai mare parte a lumii era încă neexplorată.
Din dorinţa de a propovădui Evanghelia tuturor neamurilor, misionarii creştini au călătorit şi în
zone care până atunci erau necunoscute, transformându-se astfel în veritabili exploratori.
Cea mai importantă realizare geografică a misionarilor ortdocşi a fost explorarea unor regiuni
importante din nordul Europe, dar au existat şi misionari care au călătorit în alte zone ale lumii,
contribuind astfel la o mai bună cunoaştere a acestora.
5. Contribuţia la dezvoltarea chimiei

Contribuţiile la dezvoltarea chimiei au fost
multiple şi variate, existând un număr semnificativ de
studii cu privire la diverse substanţe şi reacţii
chimice. Dintre toţi, considerăm că trebuie amintiţi
doi savanţi de credinţă ortodoxă care revoluţionat
acest domeniu: Lomonosov, care a combătut teoria
flogistică, punând astfel bazele chimiei moderne şi
Mendeleev, părintele tabloului periodic al
elementelor.
6. Concluzii
Am putea continua acest articol cu multe alte
exemple din diferite ramuri ale ştiinţei, dar
considerăm că cele prezentate mai sus sunt deja
suficiente. Vedem aşadar că Biserica Ortodoxă nu a
stat în calea progresului ştiinţei, ci chiar a contribuit la dezvoltarea acesteia. Nu numai în trecut, ci şi
în prezent savanţii de credinţă ortodoxă studiază fenomenele naturii obţinând rezultate semnificative
în domeniile în care îşi desfăşoară activitatea.
Ierom. Firmilian Gherasim, Mănăstirea Lainici

EPIFANIA
TANATOLOGIA ŞI COMPLEMENTARITATEA
MEDICO-PSIHOLOGICĂ ŞI CONFESIONAL RELIGIOASĂ
ÎN ASISTENŢA MORŢII
D ivinitatea înzestrând omul cu
conştiinţa morţii şi a „inevitabilităţii” ei, l-a
determinat a integra moartea în viaţă, pe
care, apoi, să o treacă în eternitate. M. Eliade
vorbea de o a doua naştere întru eternitate
prin faptul că imanenţa morţii este înlocuită cu
transcendenţă eternităţii. În acest sens,
valorizarea divină a vieţii a dat răspuns la
paradigma supravieţuirii omului prin opera
care deţine aptitudinea de a transcede
moartea fizică prin supravieţuire spirituală,
peratologia abordând moartea ca devenire.
Abordarea ştiinţifică a stărilor
terminale de trecere de la viaţă la moarte ne-
a determinat a privi „moartea în faţă” prin
valorizarea suferinţei terminale ca punct culminant al valorizării vieţii prin moarte. Chiar dacă unii
pretind că progresul nu s-a realizat prin cultul morţii, noi am considerat că ştiinţa este umană doar
când susţine viaţa, conştiinţa finitudinii transformând astfel „viaţa în destin” numai prin înlocuirea vieţii,
limitate în timp, cu conştiinţa supravieţuirii spirituale, nelimitate ca timp şi spaţiu. Moartea deci nu
poate fi înfrântă decât prin creaţia umană de ziua a 8-a (Berdiaev) întinsă între cultivarea binelui şi
operele fundamentale lăsate umanităţii.
Privind asistenţa morţii în acest cadru paradigmatic de ultimă dovadă de altruism şi
generozitate umană prin operă, ea trebuie încheiată de deculpabilizarea prin mărturisire şi consecutiv
de mântuire prin iertare. Ca artă de a muri demn (maeutica morţii) şi posibilitate educativ – culturală a
morţii pentru cei vii, omul, în trecerea sa spre veşnicie, are şansa expansiunii eului său şi a integrării
morţii în circuitul valorilor umane fundamentale şi universale, trecând demn în umbra creaţiei sale.
Asistenţa morţii trebuie să valorizeze spiritual această ultimă experienţă de viaţă prin înălţarea
sufletului în pietate şi iubire, cu aptitudinea lor de a atenua starea de depresie sau alteori de revoltă
faţă de moarte. Pentru aceasta, omul nu trebuie lăsat singur să parcurgă drumul morţii. Dacă moartea
este şi un fenomen necesar în devenirea vieţii pe pământ, aducând diferenţierea şi progresul speciilor
de la inferioare spre cele superioare şi dând vieţii caracter infinit şi nemuritor, ea, moartea, a devenit
şi o şansă în plus de a da un sens veridic şi divin vieţii, ea neputând fi învinsă decât prin creaţia în

EPIFANIA
care se include şi valorizarea suferinţei terminale prin asistenţa morţii. Miguel de Unamuno spunea
astfel că aspiraţia spre veşnicie este caracteristică omului, încât, chiar dacă dorim o moarte în
intimitate, a muri demn este ultima datorie faţă de viaţă, a muri în linişte şi seninătate fiind sarcina
asistenţei morţii. Astfel spus, „brutalitatea” finalului trebuie diluată în demnitatea morţii ca trecere a
spiritului individual în spiritul universal (C. Noica). În esenţă, a vorbi despre moarte este a vorbi despre
sensul vieţii şi a da sens vieţii în asistenţa morţii este a face ca „trecerea” să fie lipsită de simţul
vinovăţiei şi al înfrângerii.
Tanatologia stărilor terminale şi bazele asistenţei lor

Tanatologia ca ştiinţă a stărilor fiziologice ce preced moartea şi a stărilor morfologice ce
succed ei, trece în revistă agonia cu formele sale conştiente sau inconştiente, moartea clinică şi
moartea biologică, inclusiv stările clinice aduse de tehnologiile medicale, aşa cum ar fi supravieţuirea
artificială şi starea de moarte vegetativă. În tanatologie se caută căi de prevenire a morţii nemotivate,
de rezolvare a problemelor de tanatopraxie, de terapie a morţii, incluzând şi asistenţa ei. „Râul de
informaţie divină” şi anume ADN-ul ce pleacă din Eden (Dawkins) creează noi forme de existenţă în
care viaţa şi moartea apar ca interdependente şi nu ca antitetice, apoptoza exprimând ştiinţific
procesul acestei evoluţii divine.
Acceptată cu seninătate în senescenţă şi cu revoltă în rest, stările de tanatofilie şi tanatofobie,
trebuie avute în vedere în asistenţa morţii, cele 12 secvenţe de trecere de la viaţă la moarte stabilite
de R. Moody şi R. Kubler Ross, făcând cunoscute hipermnezia stărilor terminale şi fenomenele de
apărare organică faţă de moarte, fenomene care trebuie modulate în mod ştiinţific în asistenţa
concretă a fiecărei morţi.
Conceptul uman de demnitate a morţii

Kant vorbea de demnitatea vieţii ca nimic nefiind superior ei, demnitate ce se prelungeşte şi în
demnitatea morţii. Dacă drepturile omului sunt valori în sine ce proclamă primatul fiinţei umane, doar
omul având dreptul de a judeca calitatea vieţii lui, dacă omul nu poate renunţa la drepturile sale,
demnitatea fiinţei fiind superioară celui ce o poartă prin faptul că viaţa spirituală primează asupra vieţii
fizice şi dacă medicul şi cei ce acordă asistenţă omului nu pot fi judecători ai valorilor bolnavului,
autonomia lui fiind supralegislativă, atunci, mutatis mutandis, spiritul acestor drepturi şi demnităţi, se
prelungeşte inevitabil şi în asistenţa morţii. În condiţiile hedonismului actual al societăţii de consum ce
duce la un fel de desacralizare a morţii, în care, în locul demnităţii morţii apare o disimulare a ei,
destinul şi demnitatea umană nu trebuie raportate, cu precădere, numai la viaţa trecătoare ci şi la
etapele de trecere către viaţa nemuritoare. Chiar dacă omul caută o moarte uşoară, dulce, despuiată
de suferinţele ce nu mai reprezintă „un remediu al impurităţilor sale”, ştiinţa asistenţei morţii cu
metadeschiderile sale către transcendenţă, nu se poate substitui demnităţii morţii, ci dimpotrivă, ea
trebuie să susţină natura spirituală a omului care numai prin transcendenţă poate fi eliberată de
profan. Dacă moartea, „facultatea omului de a muri” (E. Levinas), este înscrisă în destinul său,
asistenţa morţii, trebuie să fie încă o şansă de deschidere a imanentului către transcendent, către o

EPIFANIA
„copernicizare” a morţii (M. Eliade), către cunoaşterea mai profundă a omului prin moarte şi a morţii
prin om. Moartea devine astfel o „infirmitate creatoare”, o cale de a da un nou sens vieţii prin
intermediul ei (Noica), Dumnezeu luând omului conştiinţa naşterii dar dându-i în schimb conştiinţa şi
implicit demnitatea morţii, care vin în ajutorul asistenţei morţii.
Modernismul versus spiritualitatea morţii

Deşi moartea este cea mai „democratică” funcţie a organismului, deoarece pare a fi la fel
pentru toţi, se diferenţiază totuşi funcţie de credinţa în viaţa veşnică care aduce intensitatea
optimismului sau nonoptimismului, ca atitudini faţă de moarte. Modernismul, prin mass media,
prezintă morţile tragice, violente, iar ştiinţa a furat oamenilor moartea liniştită şi stoică (R. M. Rilke),
făcând din morţi nişte muribunzi (E. Cioran) ceea ce aduce în discuţie „redomesticirea morţii” prin
facultatea oferită de ea de a regândi veşnicia. Astăzi când, pe de altă parte, erosul pare să domine
tanatosul, teama că moartea şi identitatea să fie inclusă doar într-o bază de date, să fie doar un
număr, face ca moartea să fie ocultată, secularizată, ceea ce accentuează nevoia ca moartea să se
însenineze prin creaţie (Meşterul Manole sau pictorul Suceviţei), să fie o a doua naştere (Eminescu),
şi încă o şansă de a coborî sacrul în uman şi de a înălţa umanul spre sacru. De aceea înţelegerea
bolnavului în stările terminale şi asistenţa morţii trebuie să fie calea finală de maturizare spirituală, în
vederea nemuririi, a cărei conştiinţă omul o poartă în el. Cu alte cuvinte, în locul revoltei şi disperării în
faţa morţii, muribundul trebuie ajutat prin a fi copleşit de pace şi mângâiere, oricât de mult ar fi pierdut
moartea din intimitatea ei. Chiar şi în morţile în spital, ce inversează raportul de morţi în familie,
medicul, psihologul şi duhovnicul trebuie să redea muribundului împăcarea cu sine şi cu ceilalţi. Într-o
lume uniformizată şi consumeristă, „cărţile morţilor” au menirea de a asigura continuitatea sensului
vieţii prin moarte pentru generaţiile ce vin, evitând „furtul” transcendenţei în condiţiile în care
muribundul devine un ostatic al aparatelor. Din ascunsă în spital, prin asistenţa sa, moartea devine un
fenomen cultural şi chiar public (Socrate).
Asistenţa morţii între valorizarea vieţii şi transcendenţa spiritului

Asistenţa morţii, prin empatie şi iubire, cele mai elevate produse ale spiritului, este aptă a
produce o stare de catarzis şi de intrare a sufletului în armonie cu sine, cu ceilalţi şi cu întregul
univers. Cărţile morţilor relevă tocmai această unire cu timpul universal prin construirea morţii încă din
timpul vieţii. Devenirea sufletului printre iubire întru fiinţă, în spirit, este inevitabil legată de ideea de
nemurire, ce există în om ca un arhetip colectiv, nemurirea aducând-o însă creaţia valorilor vieţii,
creaţia de ziua a 8-a. Numai creaţia prin slujirea ideii de bine sau prin opere ce dăinuie, este calea de
trecere a omului în nemurire. Creaţia este, altfel spus, o „invenţie a morţii” şi un mesaj de a valoriza la
maxim viaţa, omul urmând a înfrunta moartea cu resursele sale creative, cu valorile ce le-a adunat şi
le-a slujit de-a lungul vieţii. Din acest motiv Socrate afirma că doar filosofia adevărată poate
transforma moartea într-o „profesie” pentru viaţă, poate muta sufletul prin transcendenţă în veşnicie.
Moartea este deci, în final, un „bilanţ” al vieţii întru transcendenţă, viaţă care, slujind binele, adevărul
şi frumosul sau creând opere nemuritoare, creează şi şansa maximă de a da vieţii, prin moarte, un
sens, proiectarea omului în valori, încă din timpul vieţii, dând sentimentul final al unei existenţe
EPIFANIA
valorizate. Asistenţa morţii prin pedagogia medicală şi creştină rămâne un apel către demnitatea
umană a morţii, chiar dacă, izgonită din cotidian, solidaritatea muribundului cu cei rămaşi şi cu
divinitatea devine inevitabilă. În atari condiţii, chiar dacă ieşirea din viaţă se vrea discretă, testul de
filiaţie al vieţii cu divinitatea prin creaţia sădită de Dumnezeu în om, este o cale de individualizare a
morţii, o pildă de valorizare a vieţii şi de înfrângere a morţii, pentru ceilalţi, o cale de a evita
depersonalizarea morţii pe care o aduce hedonismul actual.
Pattern-uri ale asistenţei morţii şi convergenţa lor în deculpabilizare, mărturisire şi iertare

Aura de mister a morţii trimite, în mod inevitabil, la experienţa proprie a morţii. Dacă naşterea
nu se poate alege de către omul ce a devenit, moartea, datorită privilegiului conştiinţei ei, poate fi
aleasă şi făcută bună doar prin creaţie şi prin fapte bune. Moartea deci se pregăteşte, tacit sau
afirmat, prin respectul acordat vieţii iar suferinţa terminală umanizată prin asistenţa demnităţii morţii.
Deşi nu este o valoare în sine, suferinţa capătă sens şi valoare prin deculpabilizare,
mărturisire şi iertare, care o orientează pe calea valorilor umane superioare. Căci, suferinţa face omul
conştient de vulnerabilităţile sale, ceea ce aduce dependenţa lui de iubire şi compasiune. Apoi,
suferinţa poate induce o înaltă conştiinţă de sine privind limitele proprii, putând astfel fi stăpânită prin
empatie, iubire şi credinţă. Suferinţa purifică de greşeli, aduce nevoia deculpabilizării şi iertării,
întăreşte convingerea învingerii morţii doar prin puterea vieţii, favorizând comunicarea, empatia,
mărturisirea şi iertarea. Suferinţa smereşte pe cei mândri şi chiar dacă ea beneficiază poate mai puţin
din partea competenţei ştiinţifice, aşteaptă mult din partea ajutorului psihologic, în cadrul asistenţei
morţii, prin care suferinţa trebuie să aducă împăcarea cu trecutul şi cu divinitatea , să deculpabilizeze,
să determine la confesiune şi mărturisire şi să aducă iertarea şi răscumpărarea vieţii prin nevoia de
Dumnezeu. Recunoaşterea dependenţei prin suferinţa pe care trebuie să o inducă asistenţa morţii
prin compasiunea creştină, oferă persoanei muribunde speranţă şi mângâiere, deoarece, ceea ce nu
poate fi prevenit trebuie suportat (Epicur) şi sublimat. Moartea poate fi făcută frumoasă prin
comunicarea ultimă cu muribundul şi cu lumea, poate fi făcută mai bună dacă oamenii ar învăţa să
moară. Ultima datorie faţă de moarte este „a învăţa pe îndelete” (Blandiana) a muri în linişte şi
seninătate, ceea ce Irina Petras propune drept reformă a morţii, în loc ca omul muribund să fie tăiat
de pe o listă şi lăsat singur, fără ca la el, în spital să se mai facă vizite ( a se vedea tabel 1 în care o
călugăriţă ce a asistat muribunzii, a condensat însemnările sale despre suferinţă şi despre modul cum
a învăţat să lupte cu ea, tabel 2).
Trinitatea corp-suflet-spirit şi psihoterapia morţii

Deşi psihicul nu se distinge de trăirile umane, tot astfel nici divinul nu se distinge de spiritul
conştient, localizat în profunzimea eului uman, ca transcendenţă a realităţii. Dumnezeu ca sine
interiorizat (Jung) face mântuirea echivalentă cu deculpabilizarea, fapt ce relevă unitatea sufletului cu
spiritul şi rolul lor de a uşura trecerea în veşnicie.
Psihoterapia stărilor terminale se conduce după următoarele criterii:
- adevărul muribundului trebuie să fie valid la nivelul afectiviţăţii, înaintea adevărului cognitiv;

EPIFANIA
- adevărul transmis trebuie să aibă un efect reconfortant şi nu de resemnare;

- psihoterapia trebuie să aducă empatia sporită faţă de suferinţă terminală;
- psihoterapia trebuie să reinstaureze valorile subiective, acolo unde este nevoie, epicentrul ei
fiind empatia ca transparenţă a unor trăiri psihologice ascunse sau abisale, până la favorizarea
empatiei cu Dumnezeu (empatia transcendentă) prin rugăciunea ca trăire şi identificare cu divinul.
Această empatie spirituală de trăire metanoică capătă o mare putere de comunicare şi de
vindecare a spaimei de singurătate. Căci muribundul trăieşte conştiinţa poverii sfârşitului care creşte
izolarea şi consecutiv, dorinţa de contacte umane şi când, o mână caldă şi un zâmbet, devin mai
puternice decât orice medicaţie. De aceea, dialogul psihoterapic ca evita riscul comunicării iatrogene
prin cuvinte şablon sau cu dublu sens, comunicare ce va fi atât epistemică, de argumentare logico-
spirituală, cât şi hermeneutică, urcând, de la empatie la catarzisul suferinţei. Dialogul psihoterapic va
redistribui semnificaţia vieţii şi morţii pe scara valorilor bolnavului, ceea ce implică o bază afectivă dar
şi informativă şi care nu va fi insuficientă dar nici excesivă pentru a genera efecte contrarii de
angoasă, anxietate şi depresie. Deci, indiferent de starea clinică şi de etiologia suferinţei, muribundul
nu trebuie să se simtă abandonat, ci, dimpotrivă, ocrotit şi ajutat „să se săvârşească din viaţă” şi să-i
fie uşoară trecerea din viaţă în nemurire ( a se vedea tabelul 3 al unui supravieţuitor al acestor stări
terminale).
Asistenţa morţii versus eutanasia

În sensul creaţiei divine, omul are doar uzufructul vieţii care este creaţia lui Dumnezeu.
Eutanasia şi limitele sale lunecoase cu suicidul asistat şi omuciderea, de la început, în sens creştin şi
ştiinţific, sunt rejetate, deoarece, pe lângă riscul lunecării eutanasiei în omucidere, mesajele medicinii
sunt de a sluji viaţa şi nu de a favoriza moartea.
Chiar dacă omul este liber pe corpul său, este astfel liber şi de a cere o întrerupere a
reanimării iar normele nu pot impune limite şi nu pot legitima intervenţia în drepturile intime ale
persoanei. Cum o neîntrerupere a reanimării poate afecta calitatea vieţii persoanei, pe de altă parte,
un testament biologic trebuie respectat. Dreptul de a muri demn face parte din drepturile omului şi
aceasta înseamnă dreptul omului de a-şi controla destinul. Altfel spus, dreptul de a decide asupra
sfârşitului vieţii, funcţie de convingerile şi valorile persoanei, nu trebuie limitat prin lege, existând riscul
ca omul să ajungă un ostatec al corpului său în condiţiile în care conştiinţa lui e încă vigilă.
În acest demers se va încadra şi asistenţa morţii, ce va fi lipsită de disconfortul obstinaţiei
terapeutice, până acolo încât adevărul evoluţiei bolii să nu fie deasupra compasiunii iar prezervarea
vieţii să nu fie peste măsura spiritului, cum spunea Noica. Respectul absolut al vieţii plasează
eutanasia în afara legii, cum spunea Camus, dar nu limitează drepturile bolnavului la o decizie privind
terapia trăirilor sale terminale.
Complementaritatea asistenţei terminale medico-psihologice şi confesional religioase

Omul este o copie a evoluţiei, dar şi o creaţie a spiritului. De aici decurge primordialitatea
fiinţei faţă de universalitatea ştiinţei şi, mai departe, inviolabilitatea integrităţii sale. Şi cum în durere
omul caută fiinţa ultimă, pe Dumnezeu, omul fiind o existenţă privilegiată tocmai pentru că suferă
EPIFANIA
(Cioran), moartea devine o confruntare cu resursele morale acumulate de om în timpul vieţii, astfel că
monitoarele ce reţin ultima bătaie a inimii, trebuie să stimuleze şi ultimul cuvânt ce stârneşte
admiraţia, uimirea sau emoţia posterităţii. Căci numai cel ce se teme de moarte sfârşeşte urât, de
aceea asistenţa religioasă a morţii individuale, inclusă de regulă în moartea simbolică creştină, trebuie
lăsată în grija duhovnicului (a unui guru în Cartea tibetană a morţilor) şi cuplată cu asistenţa
psihologică şi medicală a morţii. Astfel nemurirea pe care asistenţa morţii o proiectează, face ca
moartea să devină un fel de „facere a lumii proprii”, complementaritatea celor două tipuri de asistenţă
depăşind ontologia psihică şi devenind o ontologie spirituală, care, descoperind trăirile abisale ale
persoanei, le tratează şi le vindecă prin curăţirea de patimi sufleteşti, îmbunătăţind viaţa spirituală prin
îndumnezeirea omului. Spovedania devine astfel un element esenţial al asistenţei morţii, pentru
efectuarea ei preotul trebuind să fie nu numai bun psiholog şi duhovnic, ci şi un bun părinte, învăţător
şi chiar judecător. Ca empatie confesională, în afara ghidurilor mai rigide sau mai laxe, spovedania
trebuie să fie o adevărată maeutică spirituală (Delumeau) iar duhovnicul un adevărat director de
conştiinţă ce aduce deculpabilizarea şi iertarea, salt enorm produs de creştinism în evoluţia spirituală
a omului.
Rugăciunea, în stările terminale, devine astfel o modalitate de transcendere a sinelui înspre
perfecţiunea divină, analiză dedusă din rememorarea lucidă a vieţii. Rugăciunea reprezintă şi un
arhetip colectiv, un instinct metafizic al setei de viaţă spirituală, o punte între arhetip şi conştiinţă
spirituală. În acest context, „ars bene moriendi” uneşte ultimul respect al vieţii cu demnitatea morţii.
Sofrologia constituie astfel, întâi o problemă afectivă şi apoi cognitivă, un ultim efort creator de
„închidere senină a cărţii vieţii persoanei”. Numai astfel proximitatea divină a omului ce moare poate fi
pusă în valoare de asistenţa morţii, ca un ultim act de creaţie umană ce alină durerea, deschide inima
spre alteritate şi transformă suferinţa în valoare.
Bibliografie:
1. Biberi I., Viaţa şi moartea în evoluţia universului, Ed. Enciclopedică, 1971

2. Bunea I., Psihologia rugăciunii, Ed. Limes, 2002
3. Burada Th., Datinile poporului român la înmormântări, Ed. Saeculum, 2006
4. Calinic Botoşăneanul, Tanatologie şi nemurire, Ed. Cantes, 1999
5. Dawkins R., Un râu pornit din eden, Ed. Humanitas, 1995
6. Delumeau J., Mărturisirea şi iertarea, Ed. Polirom, 1998
7. Eliade M., Arta de a muri (antologie), Ed. Eikon, 2006
8. Laurenţiu Florica, O carte a morţii la români, Ed. Timpul, 2001
9. Palade S., Taina sfintei spovedanii, Ed. Sf. Mina, 2002
10. Petraş Irina, Despre feminitate, moarte şi alte eternităţi, Ed. Ideea Europeană, 2006
11. Scripcaru Gh. Şi col., Medicina legală, Ed. Didactică şi pedagogică, 1993
12. Unamuno M., Despre sentimentul tragic al vieţii, Ed. Inst. European, 1995
13. Vlachos VI., Psihoterapie ortodoxă, Ed. Sophia, 2001
14. Yancey Ph., Unde este Dumnezeu când sufăr?, Ed. Noua speranţă, 2003

EPIFANIA
Anexe
Tabel 1
1. Suferinţa, în faţa căreia toţi suntem egali, ne aduce în situaţia în care ne dăm seama că avem
o urgentă nevoie de răscumpărare.
2. Oamenii care suferă ştiu nu numai că depind de Dumnezeu şi de cei sănătoşi, ci sunt
conştienţi şi de interdependenţa dintre ei.
3. Sentimentul de siguranţă al oamenilor care suferă nu depinde de lucruri, de care nu se pot
bucura şi care în curând le vor fi luate, ci de oameni.
4. Oamenii care suferă nu au un sentiment exagerat al propriei lor importanţe şi nici o nevoie
exagerată de intimitate. Suferinţa îi smereşte pe ce mândri.
5. Oamenii care suferă aşteaptă mai puţin din partea competenţei şi mult din partea cooperării.
6. Suferinţa ne ajută să facem deosebirea dintre nevoie şi extravaganţă.
7. Suferinţa ne învaţă răbdarea, de cele mai multe ori o răbdare stăruitoare născută din
recunoaşterea dependenţei.
8. Suferinţa ne învaţă diferenţa dintre teama justificată si cea exagerată.
9. Pentru oamenii care suferă, Evanghelia este o veste bună, nu o ameninţare sau o mustrare.
Ea oferă speranţă şi mângâiere.
10. Cei care suferă răspund chemării Evangheliei cu un sentiment de abandonare şi de supunere
totală pentru că au atât de puţin de pierdut şi sunt gata să primească orice.
Tabel 2
- Pentru prima dată în viaţă am simţit că fac ceva într-adevăr semnificativ.

- Cred că pot face acum lucruri de care înainte nu eram capabilă.
- În timpul petrecut aici am câştigat afecţiunea Sabinei. Având ocazia să mă ocup de o
persoană handicapată, nu o mai consider handicapată.
- Sunt mai sensibilă acum faţa de suferinţa umană şi ea trezeşte în mine dorinţa de a ajuta
oamenii care suferă.
- M-a determinat să mă întreb ce este cu adevărat în viaţă.
- Munca are un sens şi un scop nou acum. Am sentimentul că este nevoie de mine.
- Am învăţat să fiu răbdător şi să apreciez cel mai mic semn de progres.
- Observându-i pe muribunzi, m-am descoperit pe mine însumi.
- Am devenit mai tolerant. Micile mele probleme nu mai par importante şi am învăţat să mă
accept pe mine însumi cu toate defectele. Mai presus de orice, am învăţat să apreciez micile plăceri
ale vieţii şi mai ales Să-i mulţumesc lui Dumnezeu pentru că mi-a arătat că dragostea poate realiza
mai mult decât ura sau forţa.

EPIFANIA
Tabel 3
Mai întâi de toate am simţit un sentiment de neajutorare, o boală gravă în mine însumi.
Apoi a fost teama din subconştient că nu voi mai putea avea o viaţă normală.
A fost teama şi ezitarea de a fi catalogat drept un om care se plânge de soartă.
A fost dorinţa de a nu mai adăuga ceva la povara de teamă a familiei, deja mare, iar aceasta a
dus la mărirea izolării.
A fost conflictul dintre spaima singurătăţii şi dorinţa de a fi lăsat singur.
A fost lipsa respectului de sine, sentimentul din subconştient că poate boala este rezultatul
unei greşeli personale.
A fost teama că se luau decizii fără mine, că nu mi s-a spus tot ce doream să aflu, dar în
acelaşi timp, mă temeam să aflu.
A fost teama morbidă de invazia tehnologiei moderne, teama de a fi introdus într-o bază de
date, identificat după un număr şi apoi imposibilitatea de a-mi recăpăta numele.
A fost resentimentul „străinilor” care au venit cu seringi şi fiole, care, se spunea, introduceau
fluide magice în venele noastre.
A fost chinul deplasării într-un scaun cu rotile pe coridoarele albe spre laboratoarele în care m-
am întâlnit cu tot felul de maşinării, cu becuri care clipeau şi discuri care se învârteau zgomotos.
A fost vidul cumplit creat de dorinţa arzătoare, imposibil de eradicat, insistentă şi
pătrunzătoare, după căldura contactului uman. Un zâmbet cald şi o mână întinsă erau mai preţuite
decât darurile oferite de ştiinţa modernă, chiar dacă cea din urmă era mai disponibilă.
Prof. Univ. Dr. Gheorghe Scripcaru

EPIFANIA
[ Conştiinţă românească [
SUFERINŢĂ ŞI REGENERARE
N u e nevoie de multă perspicacitate
pentru a sesiza, sub unghiul stărilor de spirit, un
anume paralelism între experienţa pe care o trăim
acum şi ceea ce se întâmpla în societatea noastră
cu două secole în urmă.
Disperarea se înstăpânise şi atunci peste
suflete, orizontul părea definitiv închis, inerţia
aproape deplină. Era nevoie de multă forţă
sufletească, dacă nu şi de o mare propensiune
utopică, pentru a închipui o ieşire din letargie. Cum
să se înfrângă exasperantul imobilism? Lancea lui
Horea a fost una din soluţii: protestul radical şi fără
întoarcere contra opresiunii. Luminarea sistematică
a poporului, prin şcoală şi biserică, definea o altă
linie de conduită. Alăuta şi Albina lui Asachi
deveneau simboluri ale noului timp, alături de sabia
Vladimirescului, de şcoala lui Lazăr, de Curierul heliadesc şi de atâtea noi instrumente ale regenerării.
Un cântec popular din 1821 îi invita pe români să nu mai sufere, ca înainte, „ruşini şi groaze”. Vor şti
ei să se scuture de regimul fanariot? „Aidi, voinice, te arată / Că tot eşti ce-ai fost odată”, sună un
distih din epocă, în deplină consonanţă cu alte demersuri regenerative. Istoria devenea o sursă de
curaj civic, un garant al existenţei unor virtuţi încă obnubilate. Reconsiderând-o cu fervoare, la 1840,
Kogălniceanu evoca „ura, interesul, pisma, toate patimile” ce dezbinau o societate în curs de
schimbare. Situaţia se arăta disperată („Doamne, clama G. Lazăr, până când anii blestemului?”), însă
istoricul a ştiut să vadă, dincolo de clipă, efectul regenerator al suferinţei. „Ba nu, vremea pieirei nu
ne-a venit, citim în Arhiva românească, sângele nostru este tânăr, pentru că este înnoit prin
nenorociri”. Era numai nevoie de o nouă solidaritate, de stimularea voinţei spre mai bine, de un apel
insistent şi reconfortant la valorile strămoşeşti puse în acord cu dreapta judecată. „Să ne ţinem de
limba, de istoria noastră, cum se ţine un om în primejdie de a se îneca de prăjina ce i se aruncă”. Apel
de primă instanţă, într-un moment când Kogălniceanu avea temei să acuze drastic inerţia şi
„nepăsarea” compatrioţilor, adică lipsa unei societăţi civile, în stare să determine un nou curs.
Conduita lui era aceea a unui pedagog preocupat să provoace, în numele mesianismului românesc, o
atitudine pozitivă, transformatoare, ştiind bine, de altfel, că minunea resurecţiei nu se poate împlini de
la o clipă la alta, ci e rezultatul unui lung proces regenerativ, alimentat de suferinţă şi de nevoia
racordării la cursul lumii moderne.
EPIFANIA
Asemenea procese au avut loc mai pretutindeni în zonele de dominaţie imperială, iar o
doctrină a renaşterii ciclice (palingenesia) încuraja mai demult speranţa în redresare. Din nici un text
important al epocii nu lipseşte această componentă de destin care e suferinţa. Şi nicăieri ea nu
copleşeşte, ci participă la întărirea sentimentului mesianic.
De la souffrance à la pensée, ca în eseul lui Jean-Albert Weil, iată o relaţie legitimă şi un sens
al mişcării în istorie. Suferinţa colectivă îndeosebi capătă un rost moral şi o valoare metafizică, ea fiind
transcendere în absolut, mântuire. Nimeni n-a formulat poate mai bine ca Bălcescu acest paradox al
suferinţei: „Adesea din covârşirea răului iese binele”. Conversiunea suferinţei în energie revitalizantă
ţine, fără îndoială, şi de acea psihologie de retardatari ilustrată mai ales de Dinicu Golescu. Secolul al
XIX-lea, până târziu, e plin de mărturii istorice şi literare în acest sens. Dar se poate invoca şi numele
lui Cantemir pentru a ilustra acest tip de reflecţie: „Din răul care ţie-ţi strică, nevoieşte ceva bine să
apuci”.
Partea bună din tot lucrul omenesc se cuvine deci revendicată, pusă în situaţia de a întări
spiritul creator. Viziunea e metafizică, în sensul integrării faptelor omeneşti într-o economie
superioară, unde relaţia dintre bine şi rău se pune în alţi termeni. Veacurile de suferinţă erau pentru
Bălcescu veacuri de „lucrare a poporului român asupra lui însuşi”, de „evoluţie istorică”, de „mişcare
providenţială” în ordinea progresului. Istoria îi revela o lungă pregătire în sens mesianic. Secolul XVIII
chiar, cu multele-i mizerii, a fost o „epocă de ispăşire”, una care a pregătit resurecţia din deceniile
următoare. „Când răul ajunge la culme, când poporul despuiat cu totul nu mai are ce să dea, când
misia fanarioţilor de zdrobire a rânduielilor vechi s-a împlinit, atunci un nou atlet, ce de veacuri se
părea adormit, se deşteaptă şi se arată în arenă”, observa Bălcescu, atent la dialectica schimbărilor
sociale. Disperarea i-a făcut pe români să recurgă uneori la „insurecţie, acel drept legitim al
popoarelor chinuite”. Aşa s-a întâmplat la 1821, aşa a dorit Bălcescu să facă la 1848, înţelegând că
abolirea vechilor aşezăminte nu era posibilă fără a pune poporul în situaţia de a-şi rosti păsurile.
Însă a considera istoria sub specie metafizică nu înseamnă a-l scuti pe om de răspunderea
opţiunilor sale. Culpabilitatea e un atribut inerent, ca şi ispăşirea, acea „expiaţie” de care istoricul
vorbea deschis în cartea despre voievodul primei noastre uniri politice. Chiar şi I. Tăutu socotea, cu
un sfert de secol în urmă, că „trebuie să mai pătimim” pentru a învăţa din suferinţa comună. În acelaşi
timp, Asachi sesiza consensual că „numai nenorocirea cea aspră ne face fraţi”, înlesnind realizarea
unor dorinţe colective.
Secolul al XIX-lea manifestă un interes aparte pentru valorificarea metafizică a suferinţei. De
la Bălcescu la Hasdeu, de la Kogălniceanu la Xenopol, preocuparea e continuă, cu nuanţe asupra
cărora nu putem insista aici. Heliade însuşi scria că „binele iese până în fine din excesul răului”,
convins cum era că „din cenuşa-i sălta-va România”. O asemenea convingere se întâlneşte mai în
toate scrierile de seamă ale epocii. E destul să amintim, dacă mai era nevoie, splendidul poem al
renaşterii noastre, care e Cântarea României. „Norodul trebuie să se ispăşească şi să se cureţe de
păcatele sale”, căci „prin ispitele suferinţei numai se curăţă noroadele”.
Suferinţa, „divina necunoscută”, după o expresie celebră, e un factor al istoriei. Suportabilă,
cât timp nu pare absurdă, ea nutreşte la limită explozii ce purifică, instituind noi echilibre, dacă nu

EPIFANIA
cade în exces voluntarist şi vindictă. Epoca regenerării, la care ne-am referit îndeosebi, e plină de
învăţăminte din acest punct de vedere. „Pentru popoare, ca şi pentru individ, suferinţele nu sunt
totdeauna pierdute; ades ele sunt menite de a le întări energia, de a le spori râvna, de a le forma
caracterul”. Scriind astfel, în Dorinţele partidei naţionale, Kogălniceanu vădea o înţelegere adâncă a
dimensiunii inefabile a istoriei.
Nu doar entuziasmul e creator, ci şi suferinţa sapient şi demn asumată. „Doliile, spune undeva
Renan, fac mai mult decât triumfurile, căci ele impun datorii şi determină efortul colectiv”. Acum, când
poporul nostru a fost silit să asume atâtea sacrificii, când atâtea dolii ne lasă etern neconsolaţi,
gândurile unor oameni din alt veac despre suferinţa regeneratoare ne reconfortează. Am putea spune,
împreună cu Pârvan, că „am fost ca şi un lan de grâu copt peste care a căzut grindina”. Fie aceasta
un prilej de severă meditaţie, de adâncire în cunoaşterea de sine, de înţelegere mai deplină a
rosturilor noastre.
În definitiv, dacă suferinţa e un „teritoriu al istoriei” (Christa Wolf), lotul ei inerent, istoria se
anunţă şi ca un instrument soteriologic. De aici până la apologia suferinţei e un pas pe care unii
istorici moralişti n-au ezitat să-l facă.
____________________
Text apărut în Cronica, Iaşi (II, 1/5 ian. 1990, p. 1, 6) şi reprodus în volumul de autor Chemarea istoriei. Un an de răspântie
în România postcomunistă, Iaşi, Junimea, 1997, p. 172-176. Retipărirea lui, aici, după două decenii de la prima apariţie, e menită a-i
pune oarecum în lumină actualitatea.
Acad. Alexandru Zub

EPIFANIA
[ Pagini de istorie [
ALEXANDRU IOAN CUZA: VREDNICIA OMULUI
ŞI PERENITATEA FAPTEI SALE
F iecare început de an readuce în conştiinţa colectivă cel
puţin două evenimente de largă şi diferenţiată rezonanţă, centrate
uneia şi aceleiaşi personalităţi ale trecutului românesc, inclusă de
marele poet şi gazetar Mihai Eminescu în categoria „indivizilor
exemplari” ai istoriei naţionale, Alexandru Ioan Cuza. Este vorba,
pe de o parte, de „ziua cea mare a veacului” sau de „cea mai
frumoasă zi a renaşterii naţionale”, 24 Ianuarie 1859, care a
consacrat Unirea Principatelor, naşterea statului român modern şi
intrarea pe scena vieţii politice a primului domnitor ales de ţară,
respectiv, fatidica zi a îndepărtării sale brutale de la tron, 10/11
februarie 1866, printr-o acţiune conspirativă mistificată în
„revoluţie”, care a marcat ieşirea definitivă, demnă, şi inimitabilă, de pe aceeaşi scenă, a „neuitatului
părinte şi binefăcător”, cum l-a eternizat savantul Nicolae Iorga.
Spre deosebire de predecesori, ca şi de urmaşi, interesaţi îndeobşte în conservarea şi
prelungirea cât mai mult cu putinţă a şederii la pupitrul de comandă al ţării, Al.I. Cuza, în pofida
„slăbiciunilor inerente sărmanei noastre naturi umane”, în expresia Zoei Sturdza, a dovedit,
deopotrivă, contemporanilor şi posterităţii, o sinceră şi unică detaşare de mirajul puterii cu orice preţ,
fiind preocupat aproape exclusiv de înfăptuirea marilor obiective ale naţiunii, ajunsă într-un moment
crucial al existenţei ei. „Luaţi istoria României de dincoace şi de dincolo de Milcov – îşi îndemna Mihail
Kogălniceanu compatrioţii, adunaţi la Ruginoasa, în ziua de 29 mai 1873, spre a întâmpina rămăşiţele
pământeşti ale ex-domnitorului; căutaţi paginile ei! se va găsi, oare, vreun Domn care să se poată
compara cu Vodă Cuza ? Nu ! Nu poate fi făcută comparaţie între faptele foştilor Domni şi ale lui
Cuza, făcute ca om, ca cetăţean şi ca ostaş”. Dincolo de patetismul şi exclusivismul unui discurs
rostit, în împrejurări ce ar putea pretinde un spor de precauţie, de către cel considerat cu deplin temei
„un arhitect al României moderne”, se aflau însă faptele mari, nepieritoare, ale omagiatului postum,
invocate nu doar spre a anula orice efort denigrator din unghiul vieţii sale particulare, ci şi pentru a fixa
jaloanele unei posterităţi deschise prin memorabilele cuvinte din finalul aceleiaşi oraţii funebre: „Şi cât
va avea ţara asta o istorie, cea mai frumoasă pagină va fi aceea a lui Alexandru Ioan I”.
Absolutizată, aprecierea istoricului şi a marelui om politic avea în vedere, prioritar, faptul că
Al.I. Cuza simboliza, ca nimeni altul, Unirea Principatelor şi acel dens şi novator program de reforme
structurale, a căror realizare semnifica piatra de temelie a României moderne. De altfel, scurtul răgaz
petrecut printre străini după scoaterea sa precipitată din ţară îi va fi ocazionat şi ex-domnitorului
EPIFANIA
necesara privire retrospectivă, ca şi contabilizarea principalelor acte istorice de care-şi legase numele
pe parcursul mandatului, repetate aproape obsesiv în cuprinsul celor două corespondenţe transmise
succesorului său, Carol I, la 25 aprilie 1867 şi, respectiv, în aprilie 1870: „Alteţa Voastră a putut vedea
– îşi relua şi dezvolta ideile, expeditorul, în cuprinsul ultimei dintre acestea – în hârtiile mele, care sunt
tot în mâinile Voastre, ţinta ce mi-o propusesem când, în 1859, am primit ca un depozit sacru îndoita
coroană a României. Ea a putut să constate că, fără a mă lăsa să fiu oprit de încurcăturile din lăuntru
şi din afară, am îndeplinit din punct în punct programul pe care-l trasasem: Unirea Moldovei cu
Muntenia, crearea unei oştiri naţionale, trei milioane de clăcaşi făcuţi proprietari şi înzestraţi cu toate
drepturile politice, înapoierea către ţară a unei cincimi din pământul ei uzurpat de un cler străin,
promulgarea unui cod întemeietor al egalităţii civile, constituirea unei biserici naţionale, instrucţia
publică făcută gratuită şi obligatorie, concesia unor mari lucrări publice: drumuri, poduri, căi ferate, în
sfârşit, autonomia ţării”. În aparenţă, simple enunţuri telegrafice, în realitate fiecare dintre momentele,
evenimentele sau actele istorice rememorate şi invocate, purtând pecetea personalităţii sale, a
revoluţionat societatea românească, căreia i-a aşternut bazele instituţionale ale modernizării şi i-a
asigurat premisele deplinei emancipări politico-naţionale.
Faptele cele mari ale domnitorului, cunoscute astăzi prin eforturile succesive ale câtorva
generaţii de istorici, n-au putut fi şterse, nici măcar diminuate în memoria colectivă, prin silinţa
denigratorilor, atenţi doar la păcatele mici ale omului, iar detronarea sa, efect al trădării şi al
bizantinismului nostru politic, exilul autoimpus, aducerea prinţului străin în locul său şi vehementa
campanie de presă circumscrisă acestui nefericit epilog n-au izbutit să ştirbească simpatia populară
faţă de Cuza, simpatie care a dobândit, odată cu scurgerea vremii, veşmânt de legendă. Ele nu au
putut fi clătinate nici chiar de spiritul demolator al restituţiilor timpului pe care-l traversăm. Paradoxal,
silinţele contestatare şi patimile generate de interese meschine, de mirajul puterii, de invidii şi de alte
slăbiciuni omeneşti, în loc să întunece tabloul înfăptuirilor sale, i-au aureolat deopotrivă caracterul şi
demersul, ilustrate prin exemplara-i ţinută, în exerciţiul puterii, ca şi în exil. Trăinicia şi forţa lor
moralizatoare în cadrul societăţii româneşti îl vor fi îndemnat pe un alt sfetnic şi prieten credincios,
care i-a fost Vasile Alecsandri, să-şi exprime convingerea că numele lui Vodă Cuza avea să rămână
„neclintit pe al timpului hotare” şi că „secolii” i se vor închina, recunoscând în taină, dincolo de
înţelesul mărginit al clipei, perenitatea faptei sale.
Cum în privinţa locului şi a rolului domnitorului Unirii, conturând dimensiunea personalităţii, în
procesul iniţierii şi dezvoltării structurilor moderne ale statului român, opiniile şi judecăţile exprimate
de-a lungul vremii de analiştii autentici converg, nuanţat, către aceleaşi concluzii, oscilând între
recunoaşteri formale şi aprecieri admirative temeinic argumentate deopotrivă, câteva observaţii se
impun în legătură cu motivaţia şi semnificaţia actului politic săvârşit la 11 februarie 1866, prin care
Al.I.Cuza a fost indepărtat cu brutalitate de la tron.
Este binecunoscut faptul că după dezamăgirile politice succesive încercate cu începere din
vara anului 1865, epilogul domniei lui Cuza devenise iminent la începutul anului 1866. “Voi reintra
bucuros în viaţa privată – îşi devoala intenţia în faţa celui pe care încă îl mai credea protector,
Napoleon III, la 1 octombrie 1865 – părăsind un tron pe care nici nu l-am visat, nici nu l-am căutat, pe
care nu l-am datorat decât stimei compatrioţilor mei şi pe care nu l-am acceptat din prima zi decât ca
EPIFANIA
o grea sarcină”. Aceeaşi decizie a dezvăluit-o şi compatrioţilor, în faţa Camerei, două luni mai târziu,
pentru ca orice îndoială în privinţa iminentei retrageri să fie risipită prin acceptul retragerii din guvern,
la finele lui ianuarie 1866, a ultimilor miniştri devotaţi lui, generalii I.Em.Florescu şi Savel Manu.
Hărţuit tot mai insistent de agresivitatea unei opoziţii ce unise împotrivă-i toate personalităţile
proeminente, exceptându-i pe Alecsandri, Kogălniceanu şi Negri, rău consiliat şi slujit de cei care-l
înconjurau, ponegrit printr-o campanie internă şi externă fără de scrupule, dezgustat de
machiavelismul unora, ca şi de indiferenţa altora, cu sănătatea serios şubrezită, Cuza era cu adevărat
profund îngrijorat de viitorul ţării, de „luptele şi poftele ce se pot întâmpla după moartea sa” – după
cum reţinuse memorialistic unul dintre ultimii săi colaboratori.
Gândul retragerii începuse a-l obseda şi aştepta, parcă, un impuls exterior pentru a-l traduce
în fapt. Sinceritatea gestului, asociată motivaţiei determinante, aveau să fie confirmate, la scurt timp
după acţiunea conspirativă din 10/11 februarie, de statornicul său prieten şi colaborator V.Alecsandri.
Până şi adversarii cei mai înverşunaţi se arătaseră încrezători în angajamentul cuprins în Mesajul
adresat Camerei, împărtăşind finalmente convingerea că principele Cuza nu se încleşta cu orice preţ
de scaunul domnesc.
Faţă de asemenea atitudine, care, moralmente, îl propulsa pe domn mult deasupra
contemporanilor săi, dintre care unii îi reproşau intenţia “întemeierii unei dinastii adulterine pe ruinele
României” (N.Blarenberg), stăruie încă întrebarea pe care analiştii şi-au mai pus-o: de ce făptuitorii
actului de la 11 februarie, fruntaşii şi părtaşii acelei efemere totuşi „coaliţii monstruoase”, n-au aşteptat
şi n-au acceptat sfârşitul “natural”, benevol, al greu încercatei dar rodnicei sale domnii ?
Neîndoielnic, în atmosfera vindicativă a epocii au existat numeroase motive personale,
adversarii politici ai domnului nutrind de mai multă vreme planuri de răzbunare împotriva celui care-i
ţinuse departe de exerciţiul puterii sau îi lovise în interesele individuale ori de grup. Chiar şi în
Moldova-i natală, unde tindea să se generalizeze convingerea că, de la înfăptuirea Unirii, provincia nu
încetase a fi sacrificată în profitul exclusiv al Munteniei, resentimentele şi vanitatea oamenilor
alimentau acel “duh de răzvrătire”, ce-l îndreptăţeau pe un analist străin (T.W.Riker) să afirme că
“obiceiul de a unelti nu fusese niciodată mai vădit ca acum”. Cu toate acestea, motivele sau
adversităţile personale din spaţiul astfel „radiografiat”, nu puţine, nici lipsite total de temei, par să fi
avut o pondere nedeterminantă în precipitarea evenimentelor. Altceva îi va fi îndemnat pe conspiratori
să se grăbească.
Paul Henry, bunăoară, motiva graba conspiratorilor prin teama justificată că, printr-o retragere
voluntară, domnitorul şi-ar fi putut asigura o popularitate sporită în rândul concetăţenilor lui, cu efecte
neaşteptate şi desigur nedorite din perspectiva propriilor scenarii; şi-ar fi conservat „o aureolă care,
dacă nu le-ar fi putut zădărnici planurile mai apropiate, le-ar fi putut în schimb încurca aceste planuri
mai încolo, după câtva timp de exil benevol”. Aceluiaş istoric îi aparţine şi afirmaţia, preluată tale
quale de mulţi alţi analişti (de profesie sau de ocazie), că, chiar dacă nu ar fi fost înlăturat conspirativ,
Cuza nu ar mai fi rezistat în scaun pentru simplul motiv că îşi epuizase resursele manageriale, că ar fi
fost depăşit de evenimente, că steaua lui politică oricum s-ar fi stins foarte curând, dacă nu şi
apusese.

EPIFANIA
Spre deosebire de el, Al.Lapedatu aprecia că altele ar fi fost raţiunile determinante ale
săvârşirii loviturii de stat la 11 februarie: succesiunea deschisă voluntar, cu aceiaşi oameni, incapabili
a învinge dificultăţile ce s-ar fi ivit, ar fi provocat “haosul şi primejdia” pentru ţară, compromiţând astfel
împlinirea voinţei naţionale, cum fusese aceasta exprimată în 1857. Ideea a fost reluată, chiar dacă în
alţi termeni, şi împărtăşită nuanţat de mulţi alţi istorici până în zilele noastre, pentru care motivaţia
bruscării evenimentelor ar fi fost reductibilă la grija conservării Unirii, a eliminării factorilor de risc
derivând din retragerea benevolă a alesului naţiunii din 1859. Plecarea voluntară a lui Cuza ar fi
îngăduit, chipurile, restabilirea stării de lucruri anterioară anului 1859. În sfârşit, atât făptuitorii actului
politic, cât şi mulţi dintre analiştii săi, mai vechi sau mai noi, îi motivează caracterul şi necesitatea prin
împlinirea acelui ideal desprins din “persistenţa românilor într-un principiu, stăruinţa lor deliberată în
revendicarea principelui străin”.
Fără a mai relua aici informaţiile şi argumentele invocate în cuprinsul unui studiu special pe
care l-am consacrat momentului istoric respectiv, ne îngăduim doar evidenţierea elementelor
potenţial-definitorii pentru reevaluarea caracterelor umane implicate şi a actului politic săvârşit în
numele “luminii” izbăvitoare pentru ţară. Deloc revoluţionară în formă, acţiunea conspirativă
desfăşurându-se nocturn, fără ştirea, necum participarea maselor, momentul a fost depăşit în linişte,
graţie reacţiei nonviolente a captivului, îndreptăţind ulterior observaţia că Al.I. Cuza „era prea mare
patriot pentru a nu ceda cu eleganţă” (T.W.Riker). În opoziţie declarată cu ceea ce propovăduia
justificativ ziarul „Românul” imediat după eveniment, cum că „naţia întreagă şi armata erau indignate
de purtarea domnitorului şi doreau a lui răsturnare”, A.D.Xenopol afirmă că, „dacă lovitura a izbutit, s-
a întâmplat numai datorită ghibăciei cu care cojuraţii au ştiut să pună mâna în acea noapte pe toate
elementele cărora domnul le încredinţase paza lui personală”. În limbajul mult mai acid al gazetarului
Eminescu, „ghibăcia” conjuraţilor nu semnificase nimic altceva decât instigarea la trădare, poetul
făcând distincţie între adversarii politici naturali şi trădătorii fostului domn: „oamenii politici care au
conspirat împotriva lui Cuza – scria el, la 21 mai 1882 – îi erau adversari, inamici, oameni loviţi şi
umiliţi, poate, de fostul Domn; prietenii uniformaţi, juraţi şi plătiţi pentru a-l păzi, erau trădători. Între
inamiciţie leală şi trădare e o substanţială deosebire”. Şi chiar dacă Vodă Cuza, în mărinimia sa, îi
iertase, în scris ori prin viu grai, pe toţi conspiratorii, „cu excepţia colonelului Lecca şi a altor câtorva
de aceeaşi teapă”, încălcarea jurământului de credinţă făcut nu doar domnitorului, ci drapelului şi ţării,
semnifica, în opinia analistului politic Eminescu, o crimă, pe care nici scurgerea timpului şi nici
succesiunea generaţiilor n-o puteau face uitată.
Mai presus de orice, a fost însă atitudinea demnă, sinceră şi responsabilă, într-un cuvânt
patriotică, a domnitorului Cuza, manifestată cu inegalabilă şi incomparabilă consecvenţă din
momentul abdicării silite şi până în ultimele sale clipe de viaţă. Asigurându-i pe conspiratorii înarmaţi
de deplina-i adeziune şi cooperare la conţinutul actului prin care-şi semnase demisia (cu revolverul la
tâmplă), el comunica diplomaţilor străini – într-un evident efort de salvare a aparenţelor - că
abdicarea sa era urmarea propriei voinţe, iar familiei şi prietenilor le transmitea rugămintea-hotărâre
de a se opune oricărei tentative de eliberare, pentru simplul motiv că renunţase definitiv şi irevocabil
la tron. Totodată, rândurile lapidare transmise membrilor Locotenenţei Domneşti sunt la fel de
sugestive în privinţa convingerilor sale politice: “Veţi găsi în actele ce sunt la şeful meu de cabinet că
EPIFANIA
aveam voinţa fermă de a-mi stabili drept succesor, foarte curând, un principe străin”. Le mai
comunica, de asemenea, că „nu dorea să fie întreprins nimic pentru el [...] să nu se verse o picătură
de sânge în favoarea sa [...] nu dorea nimic pentru viitor decât realizarea dorinţelor ţării, dorinţe pe
care le anunţase el însuşi în Mesajul său din decembrie 1865.
După detronare, a cerut să fie scos din ţară, din convingerea fermă că prezenţa sa periclita
pacea internă, atât de necesară noului regim politic spre a se consolida. Din străinătate, unde a rămas
vreme de alţi şapte ani, până în ultima clipă de viaţă, “n-a venit de la dânsul nici o protestare, nici o
plângere, nici o aţâţare, pe care le dispreţuia deopotrivă. Nobilele sale scrisori din anii 1867 şi 1870
către principele Carol, înlocuitorul său, sunt vrednice de a fi cuprinse în orice carte pentru cultura
politică a poporului” (N.Iorga). Din dragoste şi respect pentru liniştea ţării şi pentru a nu încuraja
aventuri politice într-o vreme când starea de spirit antidinastică câştigase primejdios teren, Cuza a
sacrificat neuitarea compatrioţilor săi mehedinţeni, care-i oferiseră un fotoliu parlamentar în anul 1870,
preferând peregrinajul printre străini unei potenţiale reveniri cu aer de vendetă. Risipind îngrijorarea
ce însoţea invitaţia formală dar tardivă a noilor autorităţi pentru a-l avea oaspete în acel an, el îşi
motiva astfel neonorarea vizitei: “Patriotismul meu, Principe, este deopotrivă cu a mea demnitate; el
îmi interzice un demers care ar putea crea – este loc de a se teme – serioase încurcături Alteţei
Voastre şi lealitatea mea mă osândeşte la surghiun. Nu pot da scumpei mele ţări o dovadă mai reală
a iubirii adânci ce am către ea şi Alteţei Voastre o mărturisire mai curată a simpatiilor mele pentru
fericirea şi dăinuirea ei”.
În sfârşit, actul politic prin care Al.I Cuza a fost îndepărtat din fruntea ţării, deloc revoluţionar
în formă, cum s-a mai afirmat uneori, inclusiv de istorici consacraţi, nu a avut nici în conţinut
radicalismul propovăduit de făptuitori, chiar dacă epilogul consumat la 10 mai acelaşi an semnifica
curmarea unei tradiţii, domnia pământeană electivă, şi debutul alteia, monarhia străină ereditară.
Trăsăturile esenţiale ale vieţii politice interne româneşti aveau să fie definite, ca şi până atunci, de
aceeaşi dispută aprigă pentru putere între “partidele” sau grupările politice rivale, deloc stânjenite de
prezenţa “arbitrului” străin, ori de rigorile autoimpuse ale noului cadru constituţional. Moraliştii,
adversarii şi criticii domnitorului înlăturat, beneficiind şi de lipsa oricărei forme de rezistenţă din partea
acestuia, ori a foştilor săi apropiaţi colaboratori, au transformat deîndată - potrivit observaţiei unui
contemporan – războiul principiilor într-un război al portofoliilor, cu rezultatele cunoscute în planul mult
trâmbiţatei stabilităţi politice. Păcate mai vechi aveau să fie săvârşite, în noile condiţii, tocmai de cei
care le condamnaseră cu mai multă vehemenţă, diferenţa între discursul şi practica politică, definind
demagogia, se va adânci, iar alianţele circumstanţiale ori strategice vor întregi învolburatul tablou
politic general în anii imediat următori.
Din perspectivă politică externă, răsturnarea lui Cuza, urmată de întronarea prinţului străin,
chiar dacă pentru moment a tulburat raporturile României cu puterile garante, generând adversităţi
declarate, proiecte coercitive, dar şi atitudini duplicitare sau complice, n-a modificat statutul politico-
juridic internaţional al ţării faţă de trecut. Garanţia colectivă europeană, măcinată cu timpul de
interesele, orientările şi acţiunile disjuncte ale puterilor alcătuitoare, a continuat să rămână şi după
1866 instanţa politică tutelară, de exigenţa şi de rolul căreia, în formularea propriului discurs, românii

EPIFANIA
au trebuit încă să ţină cont. Este drept, prin abila exploatare a contradicţiilor lăuntrice din cadrul
numitei garanţii, ei au şi continuat să-i submineze autoritatea, în profitul programului naţional, în
manieră şi prin mijloace consacrate deja de domnul Unirii. Dar, s-au menţinut limite peste care, oricât
de curajoasă va fi fost angajarea noilor forţe şi factori politici, nu s-a putut trece. Imixtiunea externă a
continuat şi după 1866 să prejudicieze interesele naţionale româneşti, garanţia colectivă – în condiţiile
prevalenţei forţelor conservatoare la scară continentală – dovedindu-se la fel de păgubitoare pentru
români ca şi „tradiţionala” suzeranitate otomană.
Judecat, aşadar, din dublă perspectivă, internă şi externă, cu determinările de ordin obiectiv,
dar şi subiectiv, ce i s-au circumscris, cu suma împlinirilor raportate proiectelor formulate sau urmărite
de protagonişti şi, în sfârşit, cu structura, dimensiunea şi caracterul forţelor combatante, actul politic
de la 11 februarie rămâne ceea ce a şi fost în realitate, lovitură de stat, nicidecum o revoluţie, cum s-a
pretins, cu atât mai puţin una naţională. A-l eticheta altfel şi a-i supradimensiona caracterul înseamnă
a diminua, în aceeaşi măsură, semnificaţia binecunoscutelor fapte împlinite, înscrise de Al.I.Cuza în
calendarul istoriei românilor începând cu 24 Ianuarie 1859, dintre care nu puţine rezistă oricărei
comparaţii, în planul afirmării demnităţii naţionale, cu actul politic ce a semnificat materializarea
ultimului obiectiv din programul Adunărilor ad-hoc, întronarea prinţului străin.
Conduita-i politică ce i-a singularizat traiectul la scara istoriei naţionale, cumulând virtuţile
reformatorului, de-a lungul celor şapte ani de domnie, cu cele ale exilatului-pribeag pe durata ultimilor
şapte ani de viaţă, avea să-i sporească faima printre proprii concetăţeni şi să-i aureoleze imaginea
chiar înainte de a deveni postumă, în deplină concordanţă cu sentimentul popular exprimat de
V.Alecsandri: „Cât or fi români pe lume, / Cât va fi pe cer un soare, / Al lui Cuza mare nume / Să fiţi
siguri că nu moare”. Într-adevăr, dacă istoria universală i-a reţinut numele în rândul făuritorilor de state
moderne, istoria naţională, recunoscătoare, l-a înscris cu îndreptăţire pe Al.I. Cuza printre cele mai
înalte spirite care au reprezentat interesele majore româneşti în lume, interese afirmate, susţinute şi
apărate, deopotrivă, în exerciţiul puterii, ca şi în exil, lăsând posterităţii, nu doar imaginea „neuitatului
părinte şi binefăcător”, ci şi pe aceea de reper unicat al moralităţii politice.
Repere bibliografice:
A.D.Xenopol, Domnia lui Cuza Vodă, vol.I-II, Iaşi, 1903.
N. Iorga, Oameni cari au fost, vol.I, ed. de Ion Roman, Editura pentru literatură, Bucureşti, 1967.
M.Eminescu, Fragmentarium, ed. de Magdalena D. Vatamaniuc, Bucureşti, 1981.
Constantin C.Giurescu, Viaţa şi opera lui Cuza Vodă, Bucureşti, 1966.
T.W. Riker, Cum s-a înfăptuit România. Studiul unei probleme internaţionale (1856-1866), trad. Alice
Bădescu, Bucureşti, 1944.
Principele Alexandru Ioan Cuza, Scrisori din exil, 1866-1873, ed. de Virginia Isac, Editura Junimea, Iaşi, 2007.
Dumitru Vitcu, De la Cuza Vodă la Carol I. Meditaţii politice eminesciene, în „Anuarul Institutului de Istorie
«A. D. Xenopol»”, XXXVII, Iaşi, 2000; idem, 11 februarie 1866. Hermeneutica unei pretinse revoluţii, în „Anuarul ...”,
XXIX, Iaşi, 1992.
Prof. Univ. Dr. Dumitru Vitcu

EPIFANIA
‚[ Galeria personalităţilor [
TEODOR M. POPESCU
T eodor M. Popescu s-a născut la 9 iunie 1893, din părinţi
agricultori, în satul Boteni, comuna Conţeşti, judeţul Dâmboviţa. Între anii
1900 -1905, a urmat cursurile şcolii primare în comuna natală, iar între
anii 1905 -1913 Seminarul Central din Bucureşti. A fost încorporat în anul
1916 şi a satisfăcut serviciul militar în timpul Războiului de Reîntregire a
neamului. Între anii 1916 -1917 a urmat cursurile Şcolii Militare de
Infanterie din Botoşani. La absolvire a primit gradul de sublocotenent.
Între 1917-1918 a luptat pe front. În anul 1919 a obţinut licenţa în
Teologie, iar în 1922 a susţinut teza de doctorat devenind doctor în
Teologie la Atena. Între anii 1921-1922 a activat la Atena ca interpret la
Legaţia Română. Ulterior a urmat cursuri de specializare la Facultatea
de Litere şi Filozofie a Universităţii din Leipzig (1922-1923), la Facultatea de Teologie Protestantă din
Paris, la Institutul Catolic din acelaşi oraş şi la "École pratique des Hautes Études, Section des sciences
religieuses" de la Sorbona (1923 -1925). Întors în ţară, a activat ca profesor pentru disciplinele religioase,
la Seminarul „Central“ (1925-1926), profesor de Istorie Bisericească Universală la Facultatea de Teologie
din Chişinău (1926-1927), apoi la Facultatea de Teologie din Bucureşti (1927-1959). S-a căsătorit cu Sofia
Ionescu, care provenea din familia cu mulţi copii a institutorului Goga Ionescu din Braniştea. Teodor M.
Popescu a fost un profesor de teologie, nehirotonit. A profesat fără întrerupere la catedra de Istorie
Bisericească Universală, între 1 aprilie 1927 şi 15 noiembrie 1948 la Facultatea de Teologie, apoi la
Institutul Teologic de grad universitar din Bucureşti, între 15 noiembrie 1948 şi 1 martie 1959, predând
cursurile la un nivel foate ridicat. A suplinit catedra de Patrologie şi Istoria Dogmelor între 1 octombrie
1928 - 1 noiembrie 1938, iar în anul universitar 1947-1948 pe cea de Istoria Bisericii Române. În anul
1936 a fost delegat la Congresul International de Teologie Ortodoxă din Atena, iar în 1948 a fost prezent
la Conferinţa ortodoxă de la Moscova, fiind un mărturisitor neînfricat al Ortodoxiei şi al adevărului, atitudine
pentru care ulterior a avut mari necazuri.
Profesorul Popescu şi-a continuat activitatea sa de susţinător fervent al Bisericii Ortodoxe şi prin
publicarea unor studii bine direcţionate, menite să descopere cititorilor adevărata situaţie a Bisericii
creştine din Rusia, cât şi pericolul comunist, care putea să afecteze în mod deosebit restul civilizaţiei
europene. În cursurile şi studiile sale profesorul de teologie a căutat să stabilească relaţiile deosebit de
strânse dintre Biserică şi Cultură de-a lungul secolelor, pledând pentru o reciprocitate a relaţiilor dintre ele
realizată prin completare, îmbogăţire şi împreună-slujire a lui Dumnezeu şi a omului. Crezul său, după
care un profesor bun trebuie să fie drept şi conştiincios, îl făcea să aştepte şi de la studenţi aceeaşi
interes. De aceea, era considerat că face parte dintre profesorii cei mai severi din facultate. „La catedră, în

EPIFANIA
amfiteatru, Profesorul era eminamente profesor: înalt, uscăţiv, cu faţa prelungă şi mustaţa tunsă scurt, îşi
citea cursul din foile volante pe care le ţinea cu nişte degete lungi şi osoase, dintre care cel mijlociu al
mâinii drepte avea o bătătură cât aluna, semnul creionului muncit în şase dungi; vocea joasă, bărbătească
şi aproape monotonă, lipsită de spectaculoasele modulaţii ale vedetelor academice, impunea în sală o
tăcere de cristal, vie prin foşnetul de grafit al celor ce-şi luau notiţe“, îşi aminteşte ÎPS Bartolomeu Anania,
care i-a fost student marelui profesor. Ca profesor, s-a simţit dator să ia atitudine faţă de expansiunea tot
mai periculoasă a bolşevismului sovietic şi a publicat două studii memorabile care, mai târziu, îi vor fi şi
note incriminatorii la dosarul penal întocmit de regimul comunist: „Anticreştinismul comunist“ şi „De la Nero
la Stalin“ (1942). Între 6 septembrie 1942-14 octombrie 1944, a îndeplinit funcţia de decan al Facultăţii de
Teologie din Bucureşti. Ca decan al acestei instituţii, a fost un om cu o remarcabilă personalitate,
purtându-se responsabil cu colegii şi cu studenţii.
Ca teolog şi profesor de istorie bisericească a luat poziţie faţă de problemele cu care se confrunta
Biserica Ortodoxă, din România. Astfel s-a evidenţiat prin susţinerea unor conferinţe, cu argumente
puternice, care ofereau soluţii la problemele vremii, începând cu "Misiunea creştină a statului" ţinută la 8
martie 1934, continuând cu cel de deschidere al anului universitar de la Facultatea de Teologie, la 4
noiembrie 1940, întitulat "Ce reprezintă azi Biserica Ortodoxă?" şi "Vitalitatea Bisericii Ortodoxe", în anul
1942, toate cu caracter anticomunist, antiateu. Profesorul Popescu şi-a continuat activitatea sa de
susţinător fervent al Bisericii Ortodoxe şi prin publicarea unor studii bine alcătuite, menite să descopere
cititorilor adevărata situaţie a Bisericii creştine din Rusia, cât şi pericolul comunist care putea să afecteze
restul civilizaţiei europene. Cel mai important studiu de acest fel este "Anticreştinismul comunist", unde
dezbate în mod sistematic şi cu dovezi, diferitele probleme cu care se confrunta Biserica Rusă. A luptat cu
hotărâre împotriva ateismului ideologiei comuniste, a persecuţiei împotriva Bisericii şi a propagandei
antireligioase. Din dispoziţia Patriarhului Nicodim Munteanu şi cu acordul mareşalului Ion Antonescu, în
zilele de 16 -17 iulie 1943, profesorul T. M. Popescu, în calitate de decan al Facultăţii de Teologie, este
trimis într-o delegaţie formată din profesorii Nichifor Crainic şi Iacob Lazăr, în frunte cu mitropolitul Visarion
Puiu, care era şeful Misiunii Ortodoxe din Transnistria, pentru a fi martor la deshumările de la Winnitza din
vestul Ucrainei, care desconspirau metodele poliţiei NKVD de a pedepsi pe "duşmanii poporului". Întors în
ţară, strânge informaţii, pe lângă cele luate de la autorităţile germane din Ucraina şi publică o dare de
seamă despre cele văzute. Aşternând pe hârtie cele văzute la Winnitza, profesorul redactează un articol
pentru ziarul "Universul", care nu va vedea lumina tiparului din cauza durităţii informaţiilor furnizate.
Venirea comuniştilor la putere în România, a adus o serie de transformări în învăţământ şi în final
şi în învăţământul teologic. Pentru activitatea sa şi mai ales pentru curajul cu care îsi afirma opiniile, din
anul 1946 a început să vină în conflict cu noul regim. Profesorul Teodor M. Popescu ca vechi reprezentant
al generaţiei intelectuale teologice deranja noul sistem politic şi, potrivit mentalităţii comuniste, trebuia
anchetat şi neutralizat. A fost acuzat că îi încuraja pe reprezentanţii Bisericii la rezistenţă. După anul 1950,
a început sa fie supravegheat, de securitate.
Pentru că a refuzat varianta recrutării ca informator, a fost arestat în anul 1959. A fost interogat cu
metode deosebit de dure timp de o lună, iar apoi a suferit rigorile inchisorilor comuniste. În tot timpul
anchetei, profesorul universitar Teodor M. Popescu a fost bătut, torturat, ameninţat cu moartea şi tratat cu
bestialitate. A fost acuzat că este credincios, făcându-i-se proces de credinţă. A fost învinuit de săvârşirea
EPIFANIA
infracţiunii de crimă şi de activitate intensă împotriva clasei muncitoare. A fost condamnat la 15 ani de
temniță grea. În urma hotărârii sentinţei, instanţa a dispus confiscarea totală a averii personale a
profesorului şi la obligat la plata sumei de 400 lei cheltuieli de judecată. După detenţia iniţială de la Jilava,
din anul 1959 profesorul Popescu a fost transferat la penitenciarul Aiud, unde avea să stea până la
eliberare. În închisoare s-a întâlnit cu alţi preoţi închişi pentru credinţa lor, cum au fost Ilarion Felea,
Bartolomeu Anania sau Grigore Băbuș. În anul 1963, profesorul Teodor M. Popescu a fost eliberat din
penitenciarul Aiud, în urma decretului de grațiere colectivă din anul 1963. Din acest moment, pentru
profesorul revenit acasă, începea un alt capitol al vietii lui. Deşi a suferit mult în perioada de detenţie, nu a
povestit prea multe despre anii petrecuţi în închisoare. Una dintre cele mai mari supărări ale lui a fost
legată de primirea ostilă a foştilor colegi de catedră, din facultate. Era tratat ca un "ciumat" în mediul
teologic, interzicându-i-se să activeze în continuare în cadrul Catedrei de teologie, fiind respins din mediul
didactic. A fost însă apreciat de patriarhul Justinian şi episcopi, fiind considerat de aceştia "o bibliotecă
ambulantă, foarte bine pregătit în materie de istorie bisericească". Având în vedere valoarea lui ca om şi
ca specialist în domeniul teologic, Patriarhul Justinian Marina l-a ajutat să parcurgă şi această perioadă
deosebit de dificilă. Din cauză că nu avea nici un venit şi nu avea cum să supravieţuiască, profesorul
Popescu a beneficiat de un ajutor bănesc lunar, de la patriarhul Justinian, „în contul pensiei“, lucrând ca
bibliotecar la Administraţia Patriarhală, apoi în calitate de corector tipografic al cărţilor de cult la Tipografia
Cărţilor Bisericeşti. Tot patriarhul Justinian Marina îl numeşte ulterior inspector patriarhal la relaţii externe
bisericeşti, fară aprobarea Departamentului Cultelor. Mai târziu, în anul 1968 a facut parte din comisia
condusă de preotul Ion Gagiu pentru pregătirea noii ediţii a Bibliei.
Ulterior, la cererea Patriarhului Justinian, a reînceput să scrie articole şi studii în reviste, precum şi
recenzii în revistele bisericeşti românesti, asupra lucrărilor religioase străine pe care Patriarhia le primea
de la alte Biserici şi de la teologi străini, pentru că stăpânea foarte bine limbile greacă, germană şi
franceză..
Contribuţii importante aduse de profesorul Popescu în cercetarea teologică, din punct de vedere
istoric, sunt alcătuirea, în anul 1964, a unui material bine documentat privitor la data Paştilor, care a fost
primit cu deosebit interes de către Consiliul Ecumenic al Bisericilor sau participarea în comisia pentru
dialogul cu Biserica Vechilor Catolici. În perioada 1964-1970 profesorul Popescu a scris 321 meditatii
teologice şi 327 predici dintre care 195 duminicale si 132 la praznice. În tot acest interval de timp, până la
moarte a trebuit să fie deosebit de atent în activitatea publicistică din cauza cenzurii şi a supravegherii pas
cu pas de către securitate. Scrierile sale au şi astăzi un loc de cinste în bibliografia studenţilor şi a
cercetătorilor în domeniu teologic, dar îşi aşteaptă încă editorii pentru a fi publicate în opere complete, cu
adnotări şi studii critice, cum ar merita. Operele sale mai mportante sunt:
─ Cauzele persecuţiilor din punct de vedere istoric şi psihologic, Atena, 1922 (teză de doctorat în
limba greacă); ─ Divin şi uman la vechii istorici bisericeşti, Bucureşti, 1924, 117 p.; ─ Denaturarea istoriei
lui Origen, în BOR, an, XLIV, 1926, nr. 5, p. 246-254; nr. 7, p. 378-383; nr. 10, p. 580-586; nr.11, p. 631 -
635 şi .nr. 12, p. 710-718;─ Istoria creştinismului ca istorie a culturii, Chişinău, 1926, 48 p.; ─ Rolul istoriei
în înţelegerea creştinismului, Bucureşti, 1927, 29 p.; ─ Cucerirea Constantinopolului de către latini ca
mijloc de unire a Bisericilor (sec. XI-XIV), în ST, an. I, 1930, nr. 1, p. 48 - 142 (şi extras);─ Contribuţiuni la

EPIFANIA
istoria încercărilor de unire a Bisericilor. Tratativele de la 1337-1339, în ST, an. I, 1930, nr. 3, p. 23 -79 (şi
extras 59 p.); ─ Sentinţa de excomunicare de la 16 iulie 1054. I Versiunea geacă, în ST, an. II, 1931, nr.1,
p.49-69 şi II. Versiunea latină, în ST, an. II, 1931, nr. 2, p. 35 - 46; ─ Enciclopedia lui Fotie către patriarhii
orientali (1867), în ST, an.I, 1930, nr. 2, p. 56 - 100;─ Primii didascăli creştini, în ST, an. III, 1932, nr. 2,
p.140- 211 (şi extras, 78 p.); ─ Tatăl împăratului Justinian contra lui Origen. Studii şi traducere, în ST, an.
IV, 1933, p. 17- 66;─ Encicliopedia patriarhilor ortodocşi de la 1848. Studiu introductiv, text şi traducere, în
BOR, an LIII, 1935, nr.11- 12, p. 545 -688 (şi extras, 144 p.);─ Teologia ca ştiinţă, Bucureşti, 1937, 30
p.;─ La o sută de ani după schismă, în ST, an VII, 1938-1939, p. 46-89 şi an.VIII, 1940 p 77 - 104 (şi
extras, Bucureşti, 1940, 74 p.); ─ Ce reprezintă azi Biserica Ortodoxă, în BOR, an. LIX, 1941, nr. 1 -2, p.
10-39; ─ Necesitatea studiilor istorice şi patristice în Biserica Ortodoxă, Bucureşti, 1941, 31p.;
─ Anticreştinismul comunist, în BOR, an. LX, 1942, nr. 1-4, p.13 -50;─ Confesionalism şi obiectivitate în
istoria bisericească, Craiova, 1943,14 p. (extras din RIB); ─ Caritatea creştină (în Biserica veche), în BOR,
an. LXIII, 1945, nr.13, p.20-66; ─ Autocefalia Bisericii Ortodoxe Ruse, în BOR, an. LXVI, 1948, nr. 5-8, p.
301- 316;─ Cler şi popor în primele trei secole, în ST, serie nouă, an.I, 1949, nr. 9- 10, p. 713 738;
─ Atitudinea Vaticanului faţă de Ortodoxie în ultimii treizeci de ani, în “Ortodoxia",an. I, 1949, nr.1, p. 28-
90; ─ Cum s-au făcut “unirile" cu Roma, în “Ortodoxia", an. I, 1949, nr. 2-3, p. 120 - 142; ─ Privire istorică
asupra schismelor, ereziilor şi sectelor, în ST, an.II, 1950, nr. 7 - 8, p.347 - 394; ─ Cezaropapismul
romano-catolic de ieri şi de azi. în “Ortodoxia", III, 1951, nr. 4, p, 495 - 537; ─ Importanţa istorică a
Sinodului al IVlea ecumenic. în “Ortodoxia", an.III, 1951, nr. 2 - 3, p. 188 - 294; ─ Cinci sute de ani de la
căderea Constantinopolului sub turci, în “Ortodoxia", an. V, 1953, nr. 3, p. 381 -437; ─ Geneza şi evoluţia
schismei, în “Ortodoxia",an. VI, 1954,nr. 2-3, p. 163-217, ─ Premisele primatului papal, în “Ortodoxia",
an.Vll, 1955, nr. 1, p. 3-28; ─ Atitudini şi raporturi interconfesionale, în “Ortodoxia", an. IX, 1957, nr. 3, p.
371 - 405; ─ Raporturile dintre ortodocsi şi anglicani din secolul al XVI-lea până la anii 1920, în
“Ortodoxia", an. X, 1958, nr. 2, p. 177-194; ─ mie de ani în istoria Sfântului Munte Athos, în “Ortodoxia",
an. XV, 1963, nr. 3 - 4, p. 590-620; ─ Problema stabilizării datei Paştilor. Privire istorică asupra
divergenţelor şi computurile pascale, în “Ortodoxia", an. XVI, 1964, nr. 3, p. 334-444; ─ Condiţiile istorice
ale formării vechilor Biserici Orientale, în “Ortodoxia", an. XVII, 1965, nr. 1, P. 28 -40.─ Coautor al
manualului de Istorie bisericească universală 2 vol ., Bucureşti, 1956, 398 - 467 p.─ Impreună cu arhiereul
Irineu Mihălcescu a tradus din limba greacă Noul Testament, apărut ca ediţie sinodală în 1937 şi 1942.
Marcat de suferinţele fizice, intelectuale şi morale la care fusese supus în anii de detenţie şi după
eliberare, la 4 aprilie 1973 profesorul T. M. Popescu a părăsit această lume. Este înmormântat la cimitirul
„Sfânta Vineri“ din Bucureşti, alături de soţia sa, Sofia.
Bibliografie
1.Dicţionarul teologilor români, http://biserica.org/WhosWho/DTR/P/TeodorMPopescu.html
2.Adrian Nicolae Petcu, http://www.rostonline.org/rost/feb2005/teodor-popescu.shtml
3.Cristian Ivanuta, http://www.rostonline.org/rost/nov2007/teodor-popescu-sacerdot.shtml
4.http://www.crestinortodox.ro/parinti/teodor-m-popescu-119546.html
5.http://www.razboiulnevazut.org/articol/24/Invierea
6.http://www.ftoub.ro/index.php?view=article&id=150%3Aregulament-bursa-prof-dr-teodor-m-
popescu&option=com_content&Itemid=301
7.Adrian Nicolae Petcu, http://www.punctecardinale.ro/mai_2006/mai_2006_8.html

EPIFANIA
8.Ciprian Bâra, http://www.ziarullumina.ro/articole;1422;0;39310;0;Teodor-M.-Popescu-Nu-i-slujesc-decat-lui-Dumnezeu!.html

9. http://www.rostonline.org/blog/claudiu/2007/11/rost-dedicat-teologului-teodor-m.html
10.Daniela Cârlea Şotincă http://www.jurnalul.ro/jurnalul-national/jurnalul-national/teodor-m-popescu-un-caz-de-marturisire-si-
mucenicie-520272.html
11.http://www.ziarullumina.ro/articole;1459;0;31385;0;Memoria-Bisericii-in-imagini-Profesorul-Teodor-M.-Popescu---un-martir-al-
crucii.html
12. http://www.punctecardinale.ro/apr_2006/apr_2006_8.html
13.http://basilica.deveu.com/ro/stiri_din_tara/simpozion_dedicat_profesorului_de_teologie_teodor_m_popescu.html
14.http://www.oglindanet.ro/index.php?option=com_content&view=article&id=387%3Aanticatolic-antioccidental-antisemit-aadar-
martir-i-bun-roman&catid=78
Prof.Univ.Dr. Mircea Nicolae Palamaru,

Universitatea „Al.I. Cuza“ Iaşi, Facultatea de chimie

EPIFANIA
[Omul de lângă noi [
CHEMAREA BAŞTINEI
R ădăşeni e un toponimic cu răsunet în spaţiul românesc.Cu mult mai adâncă este rezonanţa
sa în ţinuturile de nord ale României. Destui români odinioară, poate mai puţini azi, asociau numele
acesta cu mărul românesc. Pe tarabele pieţelor din târgurile şi oraşele noastre sclipeau ca nişte
aurării savant rânduite merele de Rădăşeni, sorbite din ochi de cel care le vindea, faur şi al rodirii, ale
cărui mâini umblau fără contenire, lustruind cu drag bijuteriile oferite ofrandă cumpărătorului. Sunt
aceşti rădăşeneni un neam de oameni speciali, truditori neobosiţi ai pământului din care ştiau, într-un
chip de neîntrecut, să dea la iveală aur şi nestemate, dar în acelaşi timp se arată şi iscusiţi neguţători,
vrăjindu-şi cu farmece numai de ei ştiute muşterii, seducându-i şi izbutind să-i câstige în cele din urmă
chiar şi pe cei îndărătnici şi cărpănoşi. Ce mai încoace - încolo, rădăşenenii, nu doar merarii, ci şi
aceia care s-au ilustrat cu succes în felurite alte înalte domenii, s-au dovedit spirite creative, fertile, în
arta lucrării pământului şi în negoţul cu fructele migălos şi iubitor grijite. Nu-s aceşti vieţuitori ai
Rădăşenilor nici pe departe largi la pungă, nu lăsă o centimă la preţ, dimpotrivă-s strânşi la tocmeli
până la iritare uneori, însă câştigă în ultimă instanţă respectul cumpărătorului care percepe că cel din
faţa lui preţăluieşte un bun născut dintr-o grozavă osteneală şi o de neplătit cu nimic pe lume
cheltuială sufletească.
Un astfel de mod de a concepe existenţa a imprimat comportamental o mândrie, nu una jucată,
ci lăuntrică, cu izvoare puternic originale. O poartă precum un panaş, ceea ce fără indoială
impresionează şi crează o reputaţie de oameni vrednici şi demni. Îmi închipui că în acel îndepărtat Ev,
când strămoşii rădăşenenilor s-au aşezat în vatra lor de locuire de lângă Fălticeni de mai târziu,locul,
groapa dintre dealurile asemuitoare unor ghizduri de fântână, nu era de loc primitor şi făţos ca în
prezent. Împărăţeau în văgăună,de bună seamă, tihării de nepătruns. Pe aici trecea în vremea Măriei
Sale Ştefan cel Mare şleahul care ducea la Baia, fosta capitală a Moldovei. În veacuri, generaţie după
generaţie, parcă rostuind un dat, rădăşenenii au săvârşit un miracol. Căuşul cel neprimitor a devenit
jinduit cuibar de viaţă şi a căpătat splendoare de cheptar cusut cu alesături şi împodobit cu pietre
preţioase.
Nu ştiu când s-a întâmplat minunea, însă roadele se văd şi, de ţi-e dat să-ţi scalzi privirile în
fermecata panoramă a Rădăşenilor, îţi dai seama că în acest colţ de Terra s-a produs o uimitoare
înnobilare şi metamorfoză. Iar de ai norocul să-i cunoşti pe oamenii locului, înţelegi şi pătrunzi taina
unei geneze spectaculoase. Aici îşi duc zilele şi se trec ca florile şi ierburile câmpului, cum scria
Sadoveanu, cel care locuia la zvârlitură de băţ în capătul uliţei Rădăşenilor, pământeni ai cuprinsului
românesc care au rămas în esenţa sâmburoasă a făpturii legaţi de marea şi nobila tradiţie a satului.
Sunt în profunzimea lăuntricităţii ţărani păstrători neprihăniţi ai valorilor fundamentale. S-au rafinat
fără să-şi fi uitat rădăcinile, ajungând în secole a fi aristocraţii clasei din care fac parte. Au împlinit
EPIFANIA
drumul printr-o exemplară slujire la altarul munci nepregetate. O trudă a braţelor, dar şi a minţii,
oficiată depotrivă cu privirea îndeptată spre huma gropii şi către cerul de deasupra sălaşului, avându-l
pe Dumnezeu tot timpul în cuget.
Aceşti semeni ai noștri pe care soarta mi i-a scos în cale, ştiindu-i de aproape şi admirându-i
fără pizmuire, pot fi socotiţi, cum se obişnuieşte a spune, măsura tuturor lucrurilor.Tălăzuieşte în fiinţa
lor o vocaţie ziditoare şi jertfitoare ce şi-a găsit expresia în daniile generoase către mai toate chinoviile
Moldovei, dar şi în trăirea zi de zi sub semnele temeiniciei şi frumosului. Viaţa rădăşenenilor curge
întru primenirea permanentă a toposului şi interiorităţii spirituale.
Peste toate mai cu seamă pulsează o irezistibilă chemare a baştinei. Oriunde s-ar afla, în oricât
de mari dregătorii s-ar găsi, în ce capăt de lume i-ar fi aruncat destinul, rădăşenenii continuă să fie
locuitorii paradisiacului tărâm din groapa transformată în fabuloasă grădină a raiului. În cazul lor,
sângele apă nu se face niciodată. Se revendică nu în primul rând prin vorbe, ci mai ales prin fapte, ca
rădăşeneni. Se întorc spre obârşii aidoma celor vechi la templu, cu ofranda sufletului plin vârf de dor
nestins de Rădăşeni. Întocmai se petrece cu un ales fiu al locului, arhimandritul Timotei Aioanei,
exarhul cultural al Arhiepiscopiei Bucureştilor şi Mare Eclesirah al Catedralei Patriarhale. A trăit în
copilărie şi adolescenţă mai mult în Fălticeni, unde părinţii se mutaseră siliţi de mersul maşter al
vremurilor. La Rădăşeni copilul Cristian-Gabriel, tuns în monahism la Mănăstirea Neamţ sub numele
de Timotei, se fericea mergând în raiul bunicilor. Apoi valurile l-au dus spre alte zări. Gândurile i-au
zburat însă mereu la izvoare, acolo unde s-a înstelat cu atomii generaţiilor şi generaţiilor de aristocraţi
ţărani ce l-au premers, cei care au suit locul acesta umil în constelaţii însemnându-l cu unicitate.
Părintele Timotei nu-i doar gând, ci şi faptă. Una care îmbracă întodeauna veşmântul ofrandei.
Albumul “Rădăşeni”, tocmai ieşit de sub teascuri, ce se alătură şirului de cărţi închinate oamenilor şi
locurilor din ţinutul Fălticenilor, precum şi chinoviilor din tot cuprinsul ţării, dăruit consătenilor şi
conaţionalilor, deopotrivă pregătit cu rigoare pricepere, har şi dogoarea izvorâtă dintr-o curată
afecţiune, reprezintă chipul în odăjdii de preţ al acestei aşezări stârnitoare de admiraţie, aşa cum
sălăşluieşte aceasta în miezul sufletului cel plin de candori al Sfinţiei Sale. Este regăsirea unui
teritoriu edenic şi spovedania contopirii sufleteşti cu baştina. Imaginile fotografice din album, dar şi
slovele despre Rădăşeni ale Cuvioşei Sale şi ale altora, unii dintre nu puţinii admiratori ai minunatului
topos, precum A. D. Xenopol, Nicolae Iorga, Ion Simionescu, Aurel George Stino, parcă-s
metarealităţi. Se luminează taboric din pagini la fel cum ni se dezvăluie filele chenăruite de caligrafii
cei de demult şi fără de moarte.
Ofranda adusă astfel la templul Rădăşenilor e doldora de arome de aristocraţie ţărănească,
aceea care a urcat în legendă satul nepereche din preajma Fălticenilor-mon amour, cu numele său
Rădăşeni, mirosind a mere, busuioc, suflet bun şi osârditor.
l Grigore Ilisei

EPIFANIA
[In memoriam [
EPISCOPUL DORIMEDONT,
SLUJITOR ŞI MĂRTURISITOR AL CREDINŢEI
ÎN NORDUL BASARABIEI CREŞTINE
1. Naşterea şi formarea unui nou „apostol”
al credinţei
Episcopul Dorimedont a fost un mare arhiereu care a slujit
într-o lume secularizată, de la a cărui trecere la Domnul am
comemorat pe 31 decembrie patru ani. Naşterea unui om este
o taină dăruită fiecărei creaturi a lui Dumnezeu ce se bucură de
marele dar al vieţii. Taina aceasta este împărtășită oricui, dar
nu numai că se dăruieşte, ci se şi trăieşte în decursul întregii
vieţi, prin darurile eterne ale Lui Dumnezeu. Împărtăşindu-ne de
ele, devenim co-participanţi la creaţie cu Dumnezeu, devenim
creatori de lucruri frumoase şi veşnice, sau devenim preoţi şi
sfinţitori ai creaţiei. Prin această vocaţie, fiinţa umană este cu
adevărat raţională şi sfântă, este raţională prin actul divin şi
sfântă prin folosirea corectă a raţiunii, adică prin împărtăşirea şi
înţelegerea corectă de raţionalitatea lucrurilor şi de însăşi
raţionalitatea divină.
O asemenea persoană ce s-a bucurat şi s-a împărtăşit cu adevărat de acest mare dar al lui
Dumnezeu a fost şi Episcopul Dorimedont. Născut la 4 martie 1961 într-o familie de creştini
dreptmăritori, în nordul Basarabiei, în satul Petrunea din Raionul Glodeni, a primit prenumele Nicolae
la taina Sfântului Botez, prenume a unui mare ierarh şi sfânt al Bisericii. Copilăria şi-a petrecut-o în
satul natal, primind o educaţie aleasă în sânul familiei în care s-a născut şi la şcoala medie completă
din satul natal, pe care a absolvit-o în anul 1978. În aceşti ani de copilărie tânărul Nicolae se bucura
continuu de minunea naşterii sale şi de bucuria vieţii. În primul rând se bucura de naşterea sa într-o
familie de buni creştini, care i-au sădit în inimă dragostea de Dumnezeu şi de neam, dar se bucura şi
de minunea vieţii, deoarece într-o lume a necredinţei s-a născut mărturisitorul ei. Aceste valori ale
sufletului au prins rădăcini în acea inimă nevinovată tocmai într-o lume plină de necredinţă şi ateism.
După absolvirea scolii din satul natal, tânărul Nicolae şi-a continuat studiile la şcoala de şoferi
din oraşul Bălţi, între anii 1978-1979. Apoi la vârsta de 18 ani a fost încorporat în serviciul militar din
cadrul Armatei Sovetice, serviciu pe care l-a finalizat în anul 1981. Pentru tânărul Nicolae serviciul
militar a fost cu adevărat o şcoală a vieţii din care a avut ce să înveţe şi-l pregătească pentru

EPIFANIA
adevărata cale a vieţii. Menţionez aceste lucruri deoarece, cunoscându-l pe acest ierarh, în anumite
clipe din viaţă el îţi amintea cu drag de anii petrecuţi în armată şi amintea de lucrurile frumoase pe
care le-a deprins şi care i-au fost foarte folositoare în decursul vieţii. Uneori şi nouă, celor ce eram
elevi la Seminarul Teologic, ne zicea că mai întâi trebuia să mergem la armată şi apoi să venim şi să
studiem la Seminar.
2. Formarea teologică şi chemarea la monahism a tânărului Nicolae

Din cele menţionate mai sus, observăm că acest tânăr, pe lângă educaţia sa laică, a primit şi o
educaţie religioasă, care este sădită în firea fiecărui om, cum spune Părintele Rafail Noica, că
Ortodoxia este firea omului, credinţă pe care trebuia să o îmbogăţească în fapte, căci credinţa fără
fapte moartă este (Iacov 2,17), şi în studiu. A mărturisit credinţa întreaga viaţă, iar faptele credinţei
au fost şi ele o mărturisire a ei, vie şi nemuritoare.
A dobândit temeiul de cunoştinţe teologice în anii de studii ce l-au apropiat de Dumnezeu şi
care nu au devenit pentru el deşertăciune, așa cum zice Sf. Ioan de Kronştandt, studiile şi învăţătura
sunt deşertăciuni dacă nu te apropie de Dumnezeu. În anul 1983 tânărul Nicolae a fost înmatriculat în
anul întâi de seminar, la Seminarul Teologic din Moscova, pe care l-a absolvit în anul 1987. În anul
1986 a devenit frate de mănăstire la Lavra cuviosului Serghie din oraşul Serghiev Posad din regiunea
Moscovei. Prin pronia lui Dumnezeu, la 7 decembrie 1986 a fost tuns în monahism cu numele
Dorimedont de către stareţul Lavrei, arhimandritul Alexei Cutepov (în prezent arhiepiscop de Tula şi
Belevsk), devenind monah, după cerința Sf. Ignatie Briancianinov: ca înainte ca cineva să devină
monah trebuie mai întâi să devină mirean desăvârşit. Prin primirea acestei mare taine a călugăriei,
tânărul Nicolae devine un tânăr monah pe nume Dorimedont. Am zis tânăr deoarece nu numai că
avea vârsta de 25 de ani, ci că primind această taină, el a fost născut la o nouă viaţă de ascultare şi
rugăciune, în sânul căreia te simţi mereu tânăr şi vesel.
Pe lângă chemarea de a îmbrăţişa această mare taină a monahismului, el a urmat şi chemarea
sfântă de a fi hirotonit ieromonah. Această chemare este cu adevărat una sfântă, deoarece însăşi
menirea ei este de a sluji lui Dumnezeu cu credinţă şi cu sfinţenie şi ea se finalizează cu sfinţirea
omului şi creaţiei. Treptele acestei slujiri au fost parcurse şi de monahul Dorimedont. Pe data de 6
ianuarie 1987 a fost hirotonit ierodiacon de către ÎPS Serapion, Arhiepiscop de Vladimir, iar la 27
decembrie 1987 a fost hirotonit ieromonah de către ÎPS Serapion, Mitropolit al Chişinăului.
Între anii 1987-1991 a studiat la Academia Teologică din Moscova, iar din anul 1993 a devenit
doctor în Ştiinţe teologice. Cele relatate ne descriu că monahul Dorimedont a urcat pe treptele cele
mai înalte ale ştiinţei teologie obţinând şi acest titlu de Doctor în teologie. Dacă până aici putem spune
că a fost un urcuş doar de cunoştinţe dobândite pe băncile Seminarului şi ale Academiei, mai departe
vom vedea că aceste cunoştinţe vor fi nu numai împărtăşite celor cărora vor avea parte de ele, dar
vor fi şi trăite, viaţa sa devenind un model viu de cunoaştere şi trăire. Monahul Dorimedont a avut cu
adevărat o chemare sfântă, la care a răspuns cu dragoste şi jertfire. Acest răspuns al său a devenit
unul plin de credinţă făptuitoare şi mântuitoare, credinţă care s-a manifestat întreaga viaţă. O viaţă
scurtă în timp, dar intensă în faptele dreptei credinţe.

EPIFANIA
3. Ieromonahul Dorimedont, stareţ iubitor şi reorganizator al monahismului

basarabean
Prin pronia lui Dumnezeu, orice om este înzestrat cu o anumită chemare, spre a face voia Celui
Preaînalt, unuia i se dă prin Duhul Sfânt cuvânt de înţelepciune, iar altuia, cuvântul cunoştinţei, unuia
credinţa iar altuia, darurile vindecărilor, unuia faceri de minuni, iar altuia prorocie…Dacă omul
îndreaptă darul primit spre Dumnezeu, el devine preot al creaţiei. Și ieromonahul Dorimedont a avut o
chemare deosebită și a răspuns ei cu credință în puterea lui Dumnezeu. Era o chemare deosebită de
toate celelalte, deoarece era una plină de responsabilitate şi iubire. Prin pronia divină el este numit
pe data de 8 noiembrie 1990 stareţ al mănăstirii Noul-Neamţ, cu hramul Înălţării Domnului din
localitatea Chiţcani, raionul Slobozia, Republica Moldova. Conştient de învăţătura Sf. Ignatie
Briancianinov, că destinul Bisericii este destinul monahismului, pentru că fără monahism Biserica nu
poate fi desăvârşită, ci şi de faptul că această vatră monahală, este una din cele mai importante
mănăstiri din Republica Moldova, începe lucrarea în via Domnului. Este importantă prin filiaţia ei
istorică şi prin vieţuitorii pe care i-a avut. Printre stareţii renumiţi ai acestei mănăstiri îi putem numi
doar pe câţiva: Teofan Cristea, Andronic Popovici, Gherman Erimicioi şi Hrisant Filipov, toţi având o
viaţă curată şi sfântă. Responsabilitatea noului stareţ, a devenit una plină de fapte responsabile şi
jertfitoare. Responsabilă prin faptul că a primit binecuvântarea lui Dumnezeu să fie un urmaş vrednic
al acestor stareţi binecuvântaţi şi aleşi. La venirea ieromonahului Dorimedont, această mănăstire se
afla într-o stare materială şi spirituală decăzută, deoarece regimul comunist, care aproximativ 60 de
ani a condus această ţară, a distrus nu numai obştea monahală, dar a dărâmat şi zidurile bisericilor şi
clădirilor. La venirea sa, așezarea acestei mănăstiri semăna mai mult cu un câmp de luptă decât cu o
mănăstire, cu ziduri distruse şi biserici dărâmate. Dar nu numai atât, era lipsit şi de vieţuitori, unii fiind
deportaţi, alţii fiind alungaţi din mănăstire, iar alţii fiind ascunşi în locuri neştiute. Dar toate acestea nu
l-au descurajat pe stareţul Dorimedont, ci l-au întărit în credinţă, care a devenit în timp una plină de
fapte şi virtuţi. Din ruinele distruse a refăcut o adevărată lavră a Moldovei și nu numai a Moldovei, ci şi
a întregii ortodoxii. Ruinele s-au transformat în ziduri bine amenajate, iar Bisericile acestui complex
monahal au devenit strălucitoare prin rezidirea lor şi prin cupolele aurii. Privindu-le, mereu îţi ridică
mintea spre Dumnezeu şi te îndeamnă de a călători spre Ierusalimul cel ceresc.
Stareţul Dorimedont a fost cu adevărat un stareţ iubitor şi rugător, fiind conştient de învăţătura
conform căreia călugărul fără rugăciune e ca soldatul fără arme. A reuşit să adune în jurul său un
număr mare de ucenici şi călugări, numărul lor ajungând până la o sută cinci zeci, adunând atâţia
ucenici prin dragostea sa, care a devenit una din virtuţile de căpetenie din viaţă: aceasta este virtutea
cea mai importantă a unui stareţ, cum zice Sf. Ioan de Kronştandt. Iubirea şi blândeţea stareţului pe
mulţi îi îndrepta la credinţa cea dreaptă şi la calea mântuirii.
Datorită activităţi şi stăruinţei sale, stareţul Dorimedont este hirotesit egumen în anul 1991 de
către PS Vichentie, episcop de Bender, iar în anul 1993 este hirotesit arhimandrit.
În anul 1993 este decorat cu toiag păstoresc de către ÎPS Vladimir, Mitropolitul Chişinăului şi al
întregii Moldove, iar în anul 1994 este decorat cu dreptul de a purta a doua cruce cu pietre scumpe.
Din anul 1994 este prorector al Seminarului Teologic din Chişinău. Această instituţie de

EPIFANIA
învăţământ teologic, a devenit una din cele mai importante din cuprinsul ţării, pregătind viitori slujitori
ai bisericii.
În anul 1996 a fost decorat de către Prea Fericirea Sa Teoctist, Patriarhul României, cu Crucea
Patriarhală.
Între anii 1997-1999 a condus Departamentul mitropolitan pentru Învăţămînt Religios şi
Catehizare a Mitropoliei Moldovei.
4. Înfiinţarea Episcopiei de Edineţ şi Briceni, fiică istorică şi canonică a

Episcopiei Hotinului
Episcopia de Edineţ şi Briceni a luat fiinţă prin promulgarea decretului nr. 65 al Preafericitului
Alexie, Patriarhul Moscovei şi a toată Rusia şi prin decizia Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse,
şi cu binecuvântarea ÎPS mitropolit Vladimir la 6 noiembrie 1998, amplasarea geografică a nou
înfiinţatei episcopii fiind în partea de nord a Republicii Moldova.
Episcopia de Edineţ şi Briceni este subdiviziune a Bisericii Ortodoxe din Moldova (Mitropolia
Moldovei) subordonată Preafericitului Patriarh al Moscovei şi a toată Rusia şi Mitropolitului Chişinăului
şi al întregii Moldove. Numărul bisericilor din această episcopie fiind în jur de o sută douăzeci şi trei,
raioanele ce intrau în componenţa noii episcopii erau următoarele: Edineţ, Briceni, Ocniţa şi
Donduşeni. Aceste unităţi administrative teritoriale, numite raioane, în decursul istoriei făceau parte
din cuprinsul judeţelor Bălţi şi Hotin, ele intrând sub jurisdicţia canonică a istoricei episcopiei Hotinului,
înfiinţată în anul 1923, având centru administrativ în oraşul Bălţi.
Jurisdicţia istoricei episcopii ai Hotinului era alcătuită din judeţele Bălţi, Hotin, Soroca. Judeţul
Bălţi avea capitală oraşul Bălţi, ce avea 7 plăşi şi 77 comune rurale. Judeţul Hotin avea capitală
comuna urbană Hotin, ce era alcătuită din 7 plăşi şi 83 comune rurale. Judeţul Soroca avea capitala
comuna urbană Soroca, ce avea în componenţă 7 plăşi şi 46 comune rurale. Ea avea aproximativ 418
biserici în anul 1923, iar la 1 ianuarie 1934, 463 de biserici, vedem că numărul bisericilor nou înfiinţate
Episcopie de Edineţ şi Briceni este foarte mic, deoarece sunt şi alte unităţi administrative ce fac parte
din cuprinsul de nord al Republicii Moldova ce sunt în jurisdicţia Episcopiei de Bălţi şi Făleşti.
5. Chemarea şi slujirea arhierească a episcopului Dorimedont

Slujirea arhierească este cea mai înaltă treaptă în ierarhia văzută a Bisericii. Arhiereul este cel
care prin harul lui Dumnezeu primeşte binecuvântarea de a oficia toate tainele Bisericii. Aceasta este
o chemare sfinţitoare şi jertfitoare, sfinţitoare prin tainele sfinte pe care le oficiază arhiereul şi
jertfitoare prin viaţa sa. Fiind treapta cea mai înaltă a slujirii, ea este tot odată şi cea mai responsabilă,
deoarece un arhiereu este chipul lui Hristos, în slujire şi în fapte. Viaţa arhiereului este viaţa lui Iisus
Hristos, Arhiereul Cel veşnic, slujirea arhiereului este slujirea lui Iisus Hristos, Arhiereul Cel veşnic,
predica arhiereului este predica lui Iisus Hristos, Arhiereul Cel veşnic, jertfa arhiereului este jertfa lui
Iisus Hristos Arhiereul Cel veşnic. Prin toate acestea vedem că prezenţa arhiereului este prezenţa lui

EPIFANIA
Hristos. De aceea şi venirea unui arhiereu într-o comunitate este şi venirea lui Iisus Hristos, Arhiereul
Cel veşnic.
La o asemenea viaţă de slujire a fost chemat şi stareţul Dorimedont, de a deveni un arhiereu,
fără prihană, ca un iconom a lui Dumnezeu, neîngâmfat, nu grabnic la mânie, nu dat la băutură,
paşnic, nepoftitor de câştig urât.(Tit, 1,7). Hirotonia în treapta de arhiereu a arhimandritului
Dorimedont a avut loc pe data 8 noiembrie 1998 în catedrala patriarhală "Botezul Domnului" din
oraşul Moscova, hirotonie săvârşită de către Preafericitul Alexie , Patriarhul Moscovei şi a toată Rusia,
Înalt Prea Sfinţitul Vladimir, Mitropolitul Chişinăului şi al întregii Moldove şi alţi 7 arhierei.
La o asemenea chemare sfântă a răspuns episcopul Dorimedont. Această chemare a fost
una binecuvântată de Dumnezeu în nou-înfiinţata episcopie. Sosirea sa aici poate fi asemănată cu
venirea de a sluji în Rostov a Sf. Dimitrie. Cu acest prilej a rostit un cuvânt bogat, elocvent şi
mişcător, în care a înfăţişat îndatoriile reciproce ale păstorului şi ale turmei: Să nu se tulbure inimile
voastre din pricina venirii mele la voi, căci am intrat pe uşă nu am intrat pe aiurea, nu am fost căutat
însă am fost găsit, şi nu mă duc mai jos decât mă duceţi voi pe mine, căci judecăţile Domnului sunt
multe şi nepătrunse: ele m-au trimis la voi iar eu am venit nu ca să îmi slujiţi, ci ca să vă slujesc, după
cuvintele Domnului: care între voi va vrea să fie mai mare să fie slujitorul vostru (Mt. 20-26). A
devenit arhiereu binecuvântat în acest colţ de ţară, în care de-a lungul timpului turma a fost păstorită
de arhierei vrednici şi cărturari ca: Amfilohie Hotineanul, Visarion Puiu (martie 1923-octombrie 1935)
Tit Simedrea (decembrie 1935 – iunie 1940), deveniţi mai apoi mitropoliţi ai Bucovinei, şi Partenie
Ciopron (1941-1944). Faptele sale sunt asemănătoare faptelor acestor arhierei ce au păstorit
episcopia Hotinului.
La venirea episcopului Visarion Puiu, Episcopia Hotinului era nou înfiinţată neavând nici
sediu episcopal şi nici locuinţă. Aceasta o aflăm chiar din mărturiile sale: „Dacă am venit la Bălţi, în
mai 1923, îmi amintesc despre oraşul prin care trecusem: acesta produce un dezgust, am găsit un
oraş de goluri, cu o singură biserică ortodoxă pentru o populaţie de peste zece mii de suflete creştine
(...) şi o totală răceală faţă de întemeierea unei episcopii, atât din partea clerului, cât şi a autorităţilor
mireneşti locale… şi acea singură biserică, „Sf. Nicolae”, din evreime, care avea să-mi fie catedrală
episcopală. Cât priveşte locuinţa mea, întâi am fost găzduit la vreo două familii armeneşti şi apoi la
casa parohială a protoiereului Vladimir Dumitriu, el însuşi văduv şi împovărat de o numeroasă ceată
de copii. Nimeni nu se îngrijise din vreme de o locuinţă pentru episcop, nici de loc pentru cancelarie,
nici pentru personalul din jurul unei episcopii şi tot aşa, nici de funcţionarii trebuitori administraţiei
eparhiale”. Asemănătoare poate fi şi mărturia episcopului Dorimedont care, nefiind scrisă undeva, o
putem afla de la cei ce au fost alături de el sau de cei ce au văzut şi au trăit acele clipe. Precum
episcopia Hotinului era nou înfiinţată şi neavând nici sediu şi nici o catedrală episcopală, la fel şi
episcopia de Edineţ şi Briceni, fiind nou înfiinţată, nu avea nici un sediu episcopal şi nici un loc
special de a fi servit drept sediu episcopal. Drept sediu episcopal a servit la început casa parohială
din curtea bisericii ,,Sf. Ierarh Vasile” din oraşul Edineţ, zidită din piatră de către proprietarul P.
Caziţân, în anul 1870, aceasta servind drept catedrală episcopală, iar cu timpul episcopul
Dorimedont s-a îngrijit de cumpărare şi de renovarea sediului episcopal, ce este amplasat în incinta
fostei grădiniţe - creşă nr. l din oraşul Edineţ, strada Şoseaua Bucovinei 35/4. Şi precum episcopul
EPIFANIA
Partenie Ciopron a păstorit în acea episcopie după o perioadă de război şi o scurtă perioadă de
ocupaţie, asemenea este şi venirea episcopului Dorimedont într-un colţ de ţară care a suferit în urma
războiului şi în urma ocupaţiei comuniste atee, în zona cea mai defavorizată spiritual şi material.
Fiind rugător neîncetat şi iubitor de studiu şi cercetare, episcopul Dorimedont s-a îngrijit şi de
reorganizarea mănăstirilor şi a vieţuitorilor ei din cuprinsul episcopiei, dar şi de înfiinţarea unor noi
mănăstiri şi de învăţământul teologic din cuprinsul eparhiei, înfiinţând seminare teologice şi o
Facultate de Teologie. Acestea au fost preocupările sale pentru care s-a jertfit permanent, asigurând
bunul mers al lor. S-a îngrijit de acestea toate, deoarece un episcop are nevoie de mănăstiri în care
se roagă călugării şi de şcoli în care sunt pregătiţi viitorii cântăreţi şi slujitori ai bisericii.
La momentul înfiinţării Episcopiei, în spaţiul acordat ei existau două mănăstiri: Mănăstirea de
călugăriţe cu hramul “Adormirii Maicii Domnului” din preajma localităţii Călărăşeuca şi Mănăstirea
Rudi.
În perioada de început a subordonării acestei mănăstiri Episcopiei de Edineţ şi Briceni au
început lucrările de restaurare la mănăstirea Călărăşeuca a soborului “Sf. Mitrofan”, care au luat
sfârşit în anul 2000, când a fost şi sfinţită. Tot atunci a fost începută reparaţia capitală a complexului
de locuințe ale călugăriţelor şi a trapezei mănăstirii. Lucrările de finisare au culminat în toamna anului
2005. La mănăstirea Rudi, s-au făcut reparaţii substanţiale la corpul de chilii ale călugăriţelor şi la
arhondaricul mănăstirii. Anexelor gospodăreşti şi teritoriului li s-a dat un aspect adecvat, lucrări care
au durat aproape 2 ani de zile. În prezent se lucrează la refacerea zidurilor şi la construcţia clopotniţei
de la intrarea principală în mănăstire.
La 4 august 1999 s-a decis fondarea unei mănăstiri de călugări cu hramul “Naşterea Domnului”, în
cinstea marelui jubileu a 2000 mii de ani de la Naşterea Mântuitorului Hristos. Mănăstirea a fost
deschisă în incinta fostului sanatoriu “Albinuţa”, din comuna Zăbriceni.
La 3 aprilie 2000 s-a convenit deschiderea mănăstirii de călugăriţe cu hramul “Învierea Domnului”
în localul fostei tabere de odihnă "Dumbrava" din oraşul Briceni. În prezent are loc finisarea clopotniţei
şi a soborului mănăstirii în cinstea „Învierii Domnului”, cît şi reparaţia, amenajarea corpului de chilii ale
surorilor.
În data de 3 august 1999, pe lângă sediul episcopal se înfiinţează Seminarului Teologic Liceal
de Fete "Sfânta Elisabeta" (termen de studii 3 ani), iar la Mănăstirea “Naşterea Domnului”, Seminarul
Teologic Liceal de băieţi “Sf. Foca” (termen de studii 3 ani). În prezent, Liceul de băieţi poartă numele
„Episcopul Dorimedont” în cinstea Pururea Pomenitului Prea Sfinţitului Dorimedont, Episcop de Edineţ
şi Briceni, iar în anul 2004, tot în incinta acestei mănăstiri s-a deschis şi Facultatea de Teologie unde
au venit să predea şi teologi români precum monahul Calist de la mănăstirea Lainici, preotul Nicolae
Nicolescu de la Iaşi, preotul Mircea Bejenaru de la Suceava ş.a.
La 12 februarie 2000 s-a decis înfiinţarea Obştii Surorilor de Caritate "Sfînta Elisabeta" pe
lângă Seminarul Teologic din Edineţ.
În prezent, membrii Obştii de Caritate au sub oblăduire în jurul a 25 de bolnavi şi persoane cu
handicap,misiunea obştii fiind susţinerea morală şi duhovnicească a acestor persoane, îngrijirea
bolnavilor înfăptuindu-se zilnic.

EPIFANIA
Din luna noiembrie 1999 postul de radio “Sănătatea” difuzează săptămânal emisiunea “Din
tezaurul Ortodoxiei” şi ,,Convorbiri duhovniceşti”, susţinută de clericii din corpul administrativ al
Episcopiei de Edineţ şi Briceni.
Cu binecuvîntarea Episcopului de Edineţ şi Briceni, Preasfinţitul Dorimedont, în anul 2000 s-a
înfiinţat Centrul Misionar “Sf. Ciprian”, care în prezent îşi desfăşoară pe larg activitatea, punând la
dispoziţia creştinilor şi publicului cititor: cărţi de rugăciuni, broşuri, calendare, traduceri. etc.
Prin osârdia ierarhului, începând cu anul 2000, apare lunar ziarul eparhial “Steaua
Betleemului” în ediţie română şi rusă, iar din anul 2002 apare lunar revista de spiritualitate ortodoxă
“Ortodoxia” şi suplimentul „Ortodoxia pentru copii”.
Aceasta este doar o descriere succintă a activităţii misionare şi pastorale a episcopului
Dorimedont. Desfăşurată în decurs de opt ani de slujire ca arhiereu, perioada este scurtă cronologic
dar însemnată în fapte, deoarece supravieţuieşte în urma unui grav accident de circulație doar puţin
timp. La data de 31. 12. 2006 este chemat la Domnul. Sf. Maxim Mărturisitorul zice că sfârşitul vieţi
acesteia pământeşti nu trebuie să se numească moarte, ci despărţire de stricăciune, slobozire din
robie şi încetarea tulburărilor, risipirea întunericului, odihna de osteneli, acoperirea ruşinii şi scăparea
de patimi, dispariţia păcatului şi hotarul tuturor relelor. ,,Sfârşitul fiecăruia vine atunci când e potrivit
fiecăruia”.
6. Chipul sfânt şi blând al episcopului Dorimedont desprins din mărturiile celor

ce l-au cunoscut
Chipul şi viaţa de slujire a episcopului Dorimedont a fost cunoscută de mulţi slujitori şi creştini.
Cei ce l-au cunoscut şi au fost contemporani cu el au lăsat mărturii despre viaţa episcopului
Dorimedont pe câteva din ele le voi aminti:
,, Monah desăvârşit, stareţ, episcop minunat,teolog şi om duhovnicesc.”
,, Cu o pregătire teologică de excepţie, fiind singurul ierarh de la noi cu doctorat în teologie, şi
cu o bază solidă de cultură profană, a putut să fie un adevărat propovăduitor al Cuvântului lui
Dumnezeu şi al Bisericii, având un talent oratoric deosebit.”.
,,Acea privire blândă şi pătrunzătoare a sfărâmat multe inimi de piatră şi a făcut din ele izvor de
lacrimi”. (Eg. Patrocl Porumbac).
,,Era un om de rugăciune, slujea frumos şi cu dăruire Sf. Liturghie”
,,Cuvintele lui erau adevărate şi vii, dând pe faţă toată deşertăciunea şi neputinţa acestei lumi în
faţa măreţiei lui Dumnezeu şi a poruncilor Lui”
,, Avea o prezenţă plăcută, glumind cu măsură, având întotdeauna răbdare să-l asculte pe
celălalt până la capăt”
,,Era un ascet picat parcă din cer pe scaunul arhieriei, pentru a-i mustra pe ceilalţi prin viaţa sa
curată” (Ierom. Savatie Baştovoi).
,, Prea Sfinţitul Dorimedont a luminat pe mulţi cu flacăra credinţei sale şi i-a îndrumat pe mulţi
pe calea credinţei şi a dreptăţii” (Pr. Adrian Cotelea).
,, Prea Sfinţitul Dorimedont a fost un părinte plin de sfinţenie şi virtuţi”. (Pr. Ioan Munteanu).

EPIFANIA
,,Nu a avut niciodată apartenenţă politică şi nici preferinţe politice”.(Prot. Pavel Borşevschi).
,, A avut puterea să stea drept şi hotărât în calea a tot ce a fost distrugător pentru societate, şi
nu a cedat nimic atunci când a fost vorba de fundamentele vieţii creştine şi de unitatea bisericii”. (Pr.
Ghenadie Dascăl).
,,Avem în faţă un ierarh care era şi ne este un exemplu de simplitate, de rugăciune şi atitudine
iubitoare faţă de cei din jur. Am încercat de multe ori la Stăpânul să caut o trăsătură de caracter mai
rea, căci bune au fost o mulţime, şi nu am găsit. Apoi am înţeles de ce! Pentru că ne-a iubit!” (Pr.
Serghie Panaite).
,, Slujea Sfânta Liturghie cu multă evlavie şi emoţii. Fiecare moment din slujbă îl trecea prin
inimă de parcă Însuşi Dumnezeu în corpul Său săvârşea Sfintele Sfinţilor. Lăcrima des la slujbă şi la
predică”. (Pr. Vadim Beresteanu).
Acesta este pe scurt o descriere a activităţii de slujire a episcopului Dorimedont care a slujit cu
timp şi fără timp propovăduind Evanghelia dreptăţii. Viaţa sa a fost una plină de realizări în toate
planurile de activitate şi sperăm că acum vieţuieşte în ceruri, dând slavă Lui Dumnezeu.
Drd. Petru Ciobanu,

Basarabia

EPIFANIA
[ Artă vizuală [
TEMA PEŞTELUI, UN SUBTERFUGIU ELIBERATOR

AL IMAGINAŢIEI CREATOARE: SMARANDA BOSTAN
P entru artistul plastic, ieşirea în public
presupune parcurgerea cu meticuloasă grijă a unor
etape premergătoare. Finalitatea lor se concretizează,
de regulă, printr-o expunere desfăşurată pe simezele
unei galerii a lucrărilor de pictură sau grafică, sau într-
un spaţiu interior sau exterior, dacă ne referim la
sculptură sau, de multe ori, o combinaţie între cele două
situaţii.
Nu este suficient să luăm în calcul doar
problema cadrului expoziţional în sine, care se referă la
condiţiile de lumină, configurare şi poziţionare a locului.
Importanţa primordială pentru împlinirea actului artistic
propus, pentru receptarea fără distorsiuni majore a
operei, constă în selecţia acesteia de către autorul
însuşi şi care trebuie să-l reprezinte profesional.
O expoziţie de artă, în general, nu înseamnă scoaterea din depozitul atelierului artistului a
numărului necesar de lucrări şi mutarea lor pe simezele galeriei. O expoziţie de pictură şi nu numai
presupune din partea artistului o mare implicare a energiilor de care el dispune. Ea debutează de la
momentul primului gând care aduce această intenţie în miezul preocupărilor ca punct de plecare în
construirea unui proiect amplu care urmează să se deruleze cu timpul în toate sensurile posibile şi
necesare, concretizându-se în cele din urmă, materialiceşte printr-o sumă de lucrări din care pictorul
le va alege pe cele reprezentative care vor alcătui expoziţia propriu zisă.
Pentru publicul care în cele din urmă ajunge în faţa operelor expuse pe simeze, tot ce s-a
petrecut mai înainte, de la primul gând la finalizarea lucrărilor, nu există şi nu are nici o revelanţă. El
priveşte tabloul şi caută în compoziţia lui, coordonatele care rezonează compatibil cu eul său, definit
în acel moment de gradul de cultură, sensibilitate, educaţie a gustului pentru estetică sau interesul
pragmatic faţă de valoarea comercială a obiectului în vecinătatea căruia s-a oprit. Rezultă că oricât de
mult se străduieşte artistul, opera sa rămâne, în cele din urmă, la discreţia „bunului plac” din partea
privitorului. Această „dilemă” persistă de când există artiştii şi va continua. Între privitor şi operă, în
perioada modernă se interpune criticul de artă şi istoricul de artă ca mediator. Rostul său este, cel
puţin în principiu şi de a descifra mesajul artistului încorporat prin compoziţia tabloului şi intenţiile mai
clare sau nebuloase de comunicare a acestuia.
EPIFANIA
Autoarea expoziţiei de faţă, Smaranda Bostan, aflată încă la începuturile unei cariere artistice
ce se anunţă a fi prestigioasă în viitor, impulsionată de acel gând pozitiv iniţial, generator, a închegat
într-un tot coerent proiectul. Parcurgând traseul elaborării proiectului, l-a interpretat cu luciditate, talent
şi pragmatism, propunându-şi pregătirea unei expoziţii personale de pictură. Ea a optat pentru o temă
tocmai pentru a dezvolta în profunzime demersurile creativ profesionale.
Odată aleasă tema, în cazul de faţă cea a Peştelui, cu siguranţă nu într-un mod aleatoriu,
programul elaborării lucrărilor de la schiţe şi variante de proiecte particulare, autoarea a descoperit de
la o etapă la alta elementele de compatibilitate prin care comunică ideile. Ea le codifică în mesaje
personale prin mijloacele profesionale specifice. Nu putem întreba de ce tema peştelui care, la o
primă vedere ar putea avea, dacă ne referim la posibilele variante, interpretative plastice.
Un răgaz meditativ, însă, ne aminteşte că peştele este un simbol al elementului APA. În istoria
omenirii, a culturii şi civilizaţiei succedată de-a lungul timpului, s-au dat acestei vietăţi acvatice
multiple interpretări cu valoare simbolică pozitivă. Peştele este un simbol al vieţii, fecundităţii şi
înţelepciunii. Simbolistica peştelui se regăseşte şi în creştinism aşa cum ne relatează textele
evangheliilor. O minuţioasă aplecare asupra simbolisticii peştelui în relaţia cu creştinismul ne va
evidenția profunzimea mesajului ca simbol al mesei euharistice alături de pâine, după cum relatează
evanghelistul Luca. Pentru primii creştini trăitori în catacombe, peştele este imaginea lui Hristos.
Lucrările Smarandei Bostan nu relevă privitorului numaidecât preocupările pentru
interpretarea temei peştelui prin valenţele simbolismului în accepţiune creştină, cel puţin la prima
vedere. Artista se situează pe o poziţie mult mai realistă în relaţia cu imaginea matrice. Ea extrage
elementele care îi permit interpretări sugestive, mai ales formal decorative, transformând motivul într-
un pretext eliberator al propriei imaginaţii.
Reperul de la care jocul creativităţii şi imaginarului îşi începe parcursul, este această fiinţă
acvatică, transformată într-un câmp al combinaţiilor de forme geometrice care generează ritmuri şi
alternanţe ce animă compoziţiile susţinute prin acorduri şi armonii de culoare orchestrate cu o
subtilitate cu totul specială care este în măsură să propună privitorului o identitate distincă şi
recognoscibilă a lucrărilor.
Smaranda Bostan ne propune un gen de opţiune programatică pentru interpretarea unui
segment al realităţii, recurgând la modalităţi moderne de organizare compoziţională a formelor şi
pasajelor cromatice, a sincopelor valorice şi contrastelor tonale. Creaţiile sale amintesc, pe alocuri,
ecourile maeştrilor care îi sunt apropiaţi sufletului dintre care îi amintesc pe Vasili Kandinsky şi Gustav
Klimt, ale căror lecţii şi le-a însuşit într-un mod selectiv şi empatic.
Cred ca simbolistica peştelui despre care am amintit se îmbogăţeşte prin adaosul de nuanţe
propuse de Smaranda Bostan, reţinând atenţia privitorului nu doar pe moment, ci cu persistenţă în
memoria sa.

EPIFANIA
UN SCULPTOR AL PLEIADEI CONTEMPORANE:

ILIE BOSTAN
G ândindu-mă la anii care s-au pulverizat în
neantul timpului, la oameni pe care i-am cunoscut şi
însoţit cu un pas mai în urmă, am mers împreună sau cu
un pas mai înainte, dintre aceştia din urmă, Ilie Bostan,
este un personaj aparte pe care-l observ cu discreţie de
pe băncile liceului, din vremea studenţiei, iar în ultimii ani,
din vecinătatea imediată a profesiei. Relaţia noastră a
fost totdeauna pozitivă, bazându-se pe reguli şi principii
nescrise, care conţin în mod prioritar respectul şi
consideraţia reciprocă în plan moral şi profesional. Acest
fapt a făcut ca în anume momente să colaborăm fie într-o
expoziţie comună la Bucureşti sau Cluj, fie la un
simpozion internaţional de sculptură la Bacău, ori la
Ştefăneşti-Botoşani, sau în multe alte locuri.
I-am apreciat întotdeauna, înainte de toate, talentul, caracterul, hărnicia şi pasiunea cu care
se dăruieşte creaţiei, căutând în volumetriile sculpturilor sale, evocări expresioniste, nedisimulate, cu
umor şi perspicacitate ale unor personaje nemuritor-materializate în bronzurile sale.
Ilie Bostan, împătimit de lumea satului care i-a hrănit şi îmbogăţit sufletul curat de copil, a
rămas un incurabil îndrăgostit de pământul de acasă unde îşi gospodăreşte partea cu aceeaşi iubire
nepângărită, confundând-o cu bronzurile din sculpturile sale. El este un artist autentic prin talent, prin
profesionalism şi măiestrie. Modestia sa este adevărată, iar bunul simţ- literă de lege. Conştiinţa
valorii proprii este bine desenată şi susţinută prin opera care l-a consacrat ca fiind unul dintre
sculptorii remarcabili ai tinerei generaţii. Dovadă şi Premiul Uniunii Artiştilor Plastici din România
acordat la recentul Salon Naţional de Artă ce a avut loc la Bucureşti.
Fără a cădea în capcanele perfide ale modei, rezistând tentaţiilor speculare şi facile ale
multiplelor încercări efemere, fals moderniste, Ilie Bostan rămâne credincios prin creaţiile sale marii
tradiţii figurative prin care metamorfozarea şi materializarea unor teme existenţiale universale sunt
cea mai veridică actualitate. Convertirea acestor teme în matricea expresiv-plastică după chipul şi
asemănarea autorului sunt adevăruri care confirmă definiţia unei autentice personalităţi artistice care
îmbogăţeşte prin prezenţa activă, mediul cultural al bătrânei provincii moldave.
Liviu Suhar (12 decembrie 2001)
Când am scris frazele de mai sus, nu mi-am imaginat că va veni fericitul moment când
înzestratul sculptor, acum artist recunoscut în țară ca făcând parte din pleiada confraților care
EPIFANIA
definesc configurația artelor sculpturii naționale și care se află la un statut de modernitate europeană,
va fi acompaniat de propria fiică, într-o expoziție comună prin care se propun publicului creații ale
căror definiție stilistică reflectă două personlități distincte. Tema comună pentru care au optat cei doi
artiști, sculptorul Ilie Bostan și pictorița Smaranda Bostan, este cea a ”peștelui” fiecare dintre ei
interpretând-o prin mijloace tehnice personale și conceptual distincte.
Nu pot decât să mă alătur demersului celor doi artiști cu convingerea că expoziția lor este un
exemplu al conjuncției spirituale și de profesionalism în creația artistică aflată în deplină armonie
pentru această etapă.
Prof. Univ. Dr. Liviu Suhar

EPIFANIA
[ Carte religioasă [
CU PĂRINTELE IOAN PINTEA, ÎN CASA TESLARULUI
Î ntre prelaţii scriitori, Ioan Pintea – părintele paroh la Biserica
„Sfinţii Trei Ierarhi” din Bistriţa – este, de bună seamă, unul dintre cei mai
harnici. Şi nu mă refer atât la munca sa editorială, ea însăşi una cu
adevărat substanţială: părintele, (re)cunoscut discipol al lui N. Steinhardt,
este prefaţator şi îngrijitor al multor ediţii din operele monahului de la
Rohia: Dăruind, vei dobândi (Dacia, Cluj – Napoca, 1994), Călătoria
unui fiu risipitor (Adonai, Bucureşti, 1995), Ispita lecturii (Dacia, Cluj –
Napoca, 2000), Pledoarie pentru o literatură nobilă şi sentimentală
(împreună cu Radu Săplăcan, Cronica, Iaşi, 2001, 2003), Eu însumi şi alţi câțiva (eseuri noi şi vechi)
(Dacia, Cluj – Napoca, 2001), O icoană maramureşeană – Nicolae Monahul (Bistriţa, 2002), Eseu
romanţat asupra neizbânzii (Timpul, Iaşi, 2003), Cuvinte de credinţă (Humanitas, Bucureşti, 2006). Ci
la faptul că Ioan Pintea este, el însuşi, un scriitor talentat şi prolific, aflat într-o strânsă legătură cu lumea
culturală mai degrabă laică – faptul că este redactorul – şef al revistei „Mişcarea literară” sau că deţine
rubrici permanente în alte reviste de cultură vorbeşte de la sine despre participarea sa la viaţa literară a
cetăţii. A publicat, până acum: eseuri, jurnale şi convorbiri (Primejdia mărturisirii (convorbiri cu N.
Steinhardt), Dacia, Cluj – Napoca, 1993 – 1996; Humanitas, Bucureşti, 2006, Polirom, Iaşi, 2009; Însoţiri
în Turnul Babel (eseuri şi dialoguri), Omniscop, Craiova, 2005; Bucuria întrebării. Părintele Stăniloae
în dialog cu Ioan Pintea, Aletheia, Bistriţa, 2002; Admiraţii ortodoxe (eseuri teologice şi literare),
Limes, Cluj – Napoca, 2003; Mic jurnal discontinuu. Însemnările unui preot de ţară, Eikon, Cluj –
Napoca, 2005; Jurnal discontinuu cu N. Steinhardt, Paralela 45, Piteşti, 2007), acatiste (Slujba de
canonizare a Cuviosului Pahomie de la Gledin, 2006 şi Slujba de canonizare a Sfinţilor Martiri
Năsăudeni, 2007). În fine, Ioan Pintea este poet în toată puterea cuvântului, cu patru volume la activ:
Frigul şi frica (Dacia, Cluj – Napoca, 1992), Mormântul gol (Dacia, Cluj – Napoca, 1999), Grădina lui
Ion (Aletheia, Bistriţa, 2000) şi Casa teslarului (Cartea Românească, Bucureşti, 2009). Probabil cea mai
aplaudată producţie lirică a ultimului deceniu semnată de o faţă bisericească, aceasta din urmă pare a
constitui ilustrarea cea mai fericită a faptului că în noua paradigmă poetică religioasă poate să intre atât
intertextualitatea religioasă, cât şi cea laică, atât propensiunea spre misteriile grele, cât şi detaliul cel mai
anodin, atât metafizicul, cât şi fiziologicul, în fine, atât vocabula cu aromă de sineturi de odinioară, cât şi
cuvântul descărnat de orice virtuţi metafizice. Nelipsit de semnificaţie este faptul că ambele serii
antinomice sunt întâlnite chiar în aceleaşi texte, de regulă poeme ale convertirii experienţelor cotidianului
(fie ele şi ritualuri sacrificiale dintre cele mai crude) sub semnul revelatoriu al iluminării: „jocul cu tauri din
curtea părinţilor/ învârtindu-mi scăfârlia în toate părţile/ ca să-mi aducă aminte de el/ şi dincolo de garduri
grădinile verzi/ cu lucernă şi trifoi printre ţelină/ şi pătrunjel/ burţile crăpate ale taurilor/ doar sarea pe
deasupra învineţind carnea/ şi câteva piei atârnate la uscat pe lumina ochilor mei/ dezlipind în durere solzii
EPIFANIA
aceştia” (jocul cu tauri din curtea natală).

În fapt, cartea oferă suficiente motive pentru a deconcerta, desigur la
modul plăcut, mai multe categorii de cititori. Pentru un cititor obişnuit de poezie,
neavertizat asupra statului social al autorului Casei teslarului, să spunem,
„efectul de surpriză” ar fi constituit, bunăoară, de amestecul bine dozat de aluzii
livreşti laice şi religioase, ce transformă unele pasaje textuale, ba chiar, în unele
cazuri, chiar poeme întregi, în note de lectură hermeneutică. Dacă în elementele
de peritext precum motourile scriitorul preferă să citeze fragmente semnificative
din Elm –ul Sylviei Plath („Cunosc străfundul, spune ea./ L-am cunoscut cu
braţul unei rădăcini./ Ţie de el ţi-e teamă./ Eu n-am nicio spaimă: am fost chiar
acolo”) sau din poemul Burnt Norton al lui T.S.Eliott” („Du-te, du-te, du-te,
spunea pasărea: neamul omenesc/ Nu poate îndura prea multă realitate”), în
interiorul textelor Ioan Pintea citează, direct sau aluziv, în special din Biblie (de la
Exod şi Împăraţi pînă la Apocalipsă), din Pateric şi Filocalie, din Sinaxare ori din
învăţăturile Sfinţilor Părinţi (în special Sfântul Grigorie de Nyssa, Sfântul Augustin şi Simon Cireneul), dar îi
evocă, cu deferenţă aproape la fel de mare, pe Apollinaire şi pe Rilke, pe Emily Dickinson şi pe Jotie
T’Hooft, pe Leonard Cohen şi pe Aretha Franklin, pe Eminescu şi pe Arghezi, pe „fratele Ioan Alexandru”
şi pe N. Steinhardt, pe O. Nimigean şi pe mai mulţi „prieteni poeţi din Maramureş”, în frunte cu Florin
Săsărman. Până şi în discursul personajelor descinse direct din Noul Testament se amestecă lexeme
specifice vocabularului creştin cu aluzii livreşti din cele mai variate surse: „Ioan deasupra cârdului de gâşte
plutind/ şi vorbind despre apocalipsă/ a danemarcă putredă miroase aici/ în rănile palide strănutul zguduie
creierii/ mărunţindu-i între două pustii...” (preabunul Ioan).
Pentru cititorul împătimit de poezia religioasă, volumul oferă la rândul lui alte motive de contrariere.
Dezinhibat, prea puţin dogmatic, părintele Ioan Pintea loveşte fără milă în clişeele specifice acestui tip de
discurs liric, dovedind că schema lui convenţională este în ansamblu depăşită, că intervalul dintre
Subiectul şi Obiectul meditaţiei, respectiv al enunţării poetice poate fi umplut şi cu altfel de trăiri sau în
altfel de moduri decât cele normate de „clasicii” europeni ai genului, ieşiţi direct din mantaua lui David
(Clément Marot ori Jan Kochanowski), ba chiar şi de clasicizaţii autohtoni (de la Dosoftei până la Vasile
Voiculescu). În textele sale, există referinţe urbane fără nici un halou transcendent, mărturisiri biografice
dacă nu şocante, cel puţin neobişnuite pentru că se referă la gesturi sau stări de spirit deloc specifice,
conform mentalului colectiv, unui prelat, în fine, temerităţi imagistice la fel de incompatibile, conform
uzanţelor ştiute, cu scriitura unui reprezentant al clerului. Înseşi temele cele mai grave ale liricii
dintotdeauna par, uneori, a fi luate în derâdere, deşi ironia lui Ioan Pintea, în cazurile rare când infuzează
avantextul, nu este, în realitate, decât o formă de avertisment, din moment ce camuflează grave nelinişti
existenţiale – la fel cum consideră spre exemplu Jankélévitch. Iată o subtilă meditaţie asupra timpului
etern, contrasă într-o confesiune amară asupra sinelui care, asfixiat în determinările spaţio-temporale ce îi
sunt impuse, ajunge să îşi raporteze existenţa la o dublă formă de marginalitate: „nu-ţi este dat să ieşi de
aici niciodată/ asemeni unei păsări fără aripi/ stai lipit cu spatele de pereţii oraşului Bistriţa/ şi priveşti
înapoi/ veşnicia pare o pisică bătută/ care s-a ghemuit peste tristeţea mea/ ea e de fapt ambuscada ea e

EPIFANIA
de fapt quintelnicul”, Scrisoare către O. Nimigean. În altă parte, confesiunea asupra modului particular în
care autorul trăieşte sau a trăit treptele smereniei atinge graniţa spovedaniei, ceea ce implică ideea de
culpă asumată: „umilinţa e asemenea fiorului din copilărie/ când crezi că ai descoperit amorul/ şi ţi se face
ruşine de toţi şi de toate şi fără de veste/ eşti cuprins de panică şi de frică la gândul/ că ai fi săvârşit primul
mare păcat/ şi nu îndrăzneşti să-ţi ridici privirea/ tulburată de lacrimi/ şi nici nu visezi că ai putea cândva
deveni/ înger cântăreţ” (Cântecul lui Simion cirineul). De aceeaşi temeritate confesivă ţine, spre exemplu,
dubiul fertil doar estetic, nu şi ontic („din când în când sunt cuprins de remuşcări şi/ nu-mi vine să cred că
totuşi/ după toate câte-am făcut/ vom avea parte de o aşa mare iubire” – o aşa mare iubire), mai ales când
sfârşeşte în scepticism existenţial ori dorinţă abia şoptită de-a o termina cu toate: „toată ziua stau în casa
de cretă/ şi privesc norii cerului/ poate poate se stârneşte un vânt din senin şi/ terminăm odată pentru
totdeauna” (oftat).
Altfel, trebuie recunoscută originalitatea imaginarului poetic al lui Ioan Pintea, în care se amestecă
detaliul biografic cel mai obişnuit şi cel epifanic, revelator al Existenţei lui Dumnezeu. O ilustrare, fericită, a
modalităţii de interferenţă a celor două planuri îmi pare a fi Călugăriţele pe schiuri sau seducţia gravitaţiei,
un poem care, după cum ne mărturiseşte undeva scriitorul, ar fi trebuit să dea titlul cărţii Casa teslarului.
Un poem în care se aglutinează elemente reale şi surse livreşti dintre cele mai variate, pentru a da
materialitate lingvistică unei viziuni originale despre fiinţele care fac legătura dintre terestru şi celest, dintre
materialitate şi idealitate, în fine, dintre verticala spiritului şi orizontala omenescului. Pe de o parte, s-ar
crede, asceza şi zborul. Pe de altă parte, păcatul şi căderea. Temerara aventură a călugăriţelor este însă
cea mai bună dovadă că între cele două serii semantice nu există obligatoriu o relaţie antinomică (În
Cântecul lui Simion cirineul întâlnim o mărturisire directă despre ascensiunea la cer, care, şi după Ioan
Pintea, presupune obligatoriu o cădere prealabilă, o trăire în şi o asumare a păcatului: „edenului trebuie să
cazi trebuie să te prăbuşeşti/ ca să poţi urca vindecat prin vămile Domnului”), ci una de interferenţă ca
mijloc de unificare.
Zborul lor pe schiuri îi oferă, în acelaşi timp, autorului o revelaţie extremă despre iluzia captivităţii şi
realitatea libertăţii, despre interferenţa atât de subtilă dintre viaţă şi moarte: „am văzut călugăriţe/ pe schiuri
la Piatra Fântânele/ un contrast izbitor între alb şi negru/ aveau feţele îmbujorate şi mâinile umede şi
fierbinţi (…) făceau slalom printre troiene/ o demonstraţie pe bune a libertăţii/ niciodată nu am să uit
abilitatea cu care/ au traversat curtea mănăstirii/ şi cum au escaladat şi au coborât muntele/ şi cum în
urma lor chiliile s-au făcut/ foarte mici şi neînsemnate/ închizîndu-se rând pe rând cu zgomot metalic/
precum coliviile/ păreau dintr-o dată păsări exotice/ femei libere/ logodnice mirese adolescente/ mişcările
lor în aer/ aterizările lor graţioase şi tandre/ schiul - / sportul acesta atât de laic în definitiv (…) mi-au
readus în suflet toate legile fizicii/ şi ca într-o ilustrată de crăciun cu îngeri şi norişori/ am întrezărit/ la
capătul pârtiei/ păcatul sub forma strălucitoare a gravitaţiei/ am văzut călugăriţe/ pe schiuri la Piatra
Fântânele/ eram pe terasa de la atelierul de croitorie/ şi le analizam cu voluptate de pasăre răpitoare/ cum
îşi spălau toate gesturile negre/ în oglinzile albe ale zăpezii/ ca un corb uriaş întrebarea mea le-a răpit/
dintr-un foc libertatea/ cât îmi pare de rău acum că n-am fost/ mulţumit de răspuns/ <<schiem pană la
Dornişoara la pensiune/ şi ne întoarcem>>/ deşi s-au făcut cercetări spun salvamontiştii/ nici azi nu se ştie
în ce direcţie au dispărut/ monahiile de la mănăstirea Piatra Fântânele”.
Avem de-a face, prin urmare, cu un imaginar liric religios aparte, propus de un scriitor interesat de
EPIFANIA
convertirea sacrului din distanţă insurmontabilă faţă de profan în interval de parcurs. Rigidităţii
conceptuale, teologul poet îi preferă mai degrabă familiaritatea noţională, adică traducerea inaccesibilului
ca Limbaj în act verbal comprehensibil. O demonstrează, spre exemplu, chiar textul care dă titlul
volumului, Casa teslarului, poem despre viaţă şi Existenţă, despre trudă şi iluminare, în fine, despre
intimitatea mereu necesară cu inaccesibilul într-un loc interior ascuns de lume (într-o Casă a teslarului pe
care, de bună seamă, o purtăm în noi, chiar şi neştiut): „ fiul acesta copilul acesta teslar/ are un înger
pururi călător/ în miezul nopţii stele reci tresar/ iosif ciopleşte lemn mântuitor// se-aud plângînd în casă
fierăstraie/ şi focul nu mai arde în cămin/ un munte alb de rumeguş deasupra/ fiul acesta copilul acesta
amin.// fiul acesta copilul acesta e mort/ Maria sub cruce îl plânge/ în ploaie şi tunet departe sub cort/ o
lume întreagă se stinge// casa dulgherului casa natală/ acum se ridică la cer/ dar fiul acesta copilul acesta
rămâne/ printre noi în piroane de fier// mormântul din grădină s-a deschis/ e dis – de – dimineaţă. tată fiu/
sunt împreună pentru totdeauna/ fiul acesta copilul acesta e viu”.
Ioan Pintea încă mai crede, de bună seamă, în misionarismul Poeziei şi al Poetului, care poate
opune Veşniciei eternitatea propriei creaţii, Părintele scriitor are, însă, omeneşte vorbind, certitudinea
absolută a proliferării răului în univers. Se spune, cum bine ştim, că duhovnicul se încarcă în permanenţă
de păcatele enoriaşilor, dovedindu-şi vocaţia tocmai prin forţa de a se opune excrescenţelor monstruoase
ale răului prin cuvântul mângâietor, care nu face altceva decît să reitereze logosul întemeietor. Desenul
simbolic al creaţiei sale camuflează astfel melancolii dintre cele mai grele, care contaminează – sau par a
contamina – inclusiv hieroglifele sacrului. Fără a fi, precum Blaga, un miraculat, Ioan Pintea îşi conservă,
totuşi, până la capăt încrederea în epifanie. Textul devine atât un receptacul al „lumeştilor toxine” despre
care scria cândva Ştefan Aug. Doinaş în Cvadratura cercului, cît şi mijlocul cel mai eficient al decantării
lor. Semnele unui real derizoriu, insignifiant sau, dimpotrivă, marcat întru rău sunt descifrate după voia
unui poet care le permută conform unui scenariu de conversie cu o finalitate transcendentă. Din această
perspectivă, cele câteva poeme despre rugăciune şi mântuire, despre puterea imnului închinat divinului de
a transfigura lumea aparenţei, trebuie citite exact ca nişte texte programatice. Dintre ele, aş cita integral o
rugăciune. scară la cer, remarcabilă revelaţie asupra Sensului: „cândva am văzut aerul lichefiat/ scurs pe
nisip în pustiu. inorog./ un trăsnet big bang răsturnat/ pe Tine te laud şi Ţie mă rog. // un munte de urcat. o/
scară către tine aurită/ împărăţia cerurilor Tale o,/ crede-mă demult a fost zărită.// e muzica. văzduhul se
retrage/ sub firul ierbii. cândva izbucneşte/ de-aici lumina care se sustrage/ acum când lumea noastră se
topeşte”. În fine, un splendid imn despre analogiile secrete dintr-un univers (Kosmos!) al armoniilor divine,
altfel spus, despre mijloacele epifanice care ne stau la îndemînă: „despre gloria pruncilor uciși/ vorbește
plânsul rahelei/ despre gloria magilor/ despre gloria păstorilor/ vorbește Fecioara Maria/ despre gloria
Pruncului născut/ ascultați Moartea și Învierea/ despre gloria îngerilor/ vorbesc eu cel ce scriu !/ întru lauda
lor/ auzi-mă Doamne”. Oricît de temerar i-ar părea, prin urmare, imaginarul poetic, oricît de iconoclastă i-ar
părea tratarea marilor teme, simboluri şi mituri creştine, Ioan Pintea nu este altceva decât un mistic
autentic, pentru care poezia are nu doar potenţial sacramental, ci şi o certă funcţie restauratoare.
Lector Univ. Dr. Emanuela Ilie
Facultatea de Litere, Universitatea „Al.I.Cuza”, Iaşi

EPIFANIA
[ Femeia în Biserică [
FILIAŢIA DUHOVNICEASCĂ – AUTENTICITATEA ŞI
STABILITATEA ORTODOXIEI
C u toţii recunoaştem, cu glas tare sau în gând, că trăim
vremuri grele pentru credinţă, şi nu atât pentru că nu am avea
acces la izvoarele Adevărului, ci mai ales pentru multitudinea şi
complexitatea “zgomotelor” de fundal, care împiedică şi
distorsionează receptarea curată a acestuia. Nu poţi asculta
Mozart într-o sală neizolată fonic din imediata vecinătate a unui
mare şantier în desfăşurare. Sala este sufletul nostru, iar Mozart
este gândul nostru spre Dumnezeu. Toate vieţile sfinţilor arată
nevoia de liniştire, de rupere de gândurile şi preocupările
lumeşti, chiar de izolare şi îndepărtare propriu-zisă de lume.
Serviciul, problemele zilnice, nevoia de a realiza tot mai multe lucruri în mai multe locuri şi într-un timp
din ce în ce mai scurt, nevoia de a fi tot mai informat în viaţa socială şi personală, toate acestea sunt mari
consumatoare de timp şi energie. Tindem să devenim de multe ori doar sclavii acestor probleme, uitând
că noi suntem cei ce ne conducem şi ne organizăm viaţa personală. Practic, noi executăm simplu şi
eficace tot ceea ce societatea ne impune, renunţând la gândirea şi opţiunea proprie. Chiar şi scopurile
vieţii noastre se leagă de perspectiva pe care societatea o proiectează în mentalul nostru, legându-ne
viaţa de obţinerea unor succese materiale, de carieră, de putere, ajungând să ne vindem viaţa pentru
valorile impuse de societate.
Bineînţeles că aici apare o altă problemă, la fel de importantă ca cea propusă iniţial, de introspecţie
duhovnicească, și anume aceea a valorilor impuse de societatea de azi şi din totdeauna, dar ea reprezintă
o rezultantă a vieţii duhovniceşti a majorităţii membrilor unei societăţi şi cum se manifestă aceasta la
modul cel mai adevărat şi neprelucrat. Totuşi, Ortodoxia nu se referă la mântuirea societăţii, ci a
persoanelor care o alcătuiesc, pentru că fiecare din noi reprezintă pe “cel pierdut”, pentru care Domnul
Hristos a venit în lume şi a purtat Crucea Sa mântuitoare.
Ne vom întreba, fireşte, cum poate filiaţia duhovnicească să reprezinte cheia autenticităţii şi stabilităţii
Ortodoxiei, câtă vreme se face referinţă la ea ca la o relaţie absolut personală, care priveşte pe fiecare om
în ceea ce are mai intim şi poate mai ascuns, în ceea ce-l descoperă ca pe un om cu slăbiciuni, cu
îndoieli, cu păcate mărturisite doar în şoaptă. Şi venim astfel spre miezul Ortodoxiei, care face din ea nu
un ritual cultic afişat, după unii, pompos, după alţii, aproape de ritualurile magice vechi, după cum critică
mai nou posturile de televiziune româneşti sau străine care s-au depărtat de mult de trăirea religioasă
autentică şi privesc Ortodoxia ca pe un exponat de muzeu. Acest miez se referă la veridicitatea Ortodoxiei
care mântuieşte persoana umană, care îi dezvăluie sensul jertfei mântuitoare a lui Hristos pe cruce, care

EPIFANIA
se dă nouă, fiecăruia, pentru descoperirea sensului eshatologic al persoanei şi lumii, şi nu pentru ieri, azi
sau mâine, ci pentru tot omul ce se naşte sub soare până la sfârşitul istoriei. Credinţa nu poate fi
adevărată dacă ea nu mântuieşte, dacă nu oferă soluţia la problema destinaţiei omului ca persoană plină
de iubire, comuniune şi unicitate în această lume. Şi pentru aceasta, ca o adevărată doctorie care înlătură
părţile cele grele, urâte şi bolnave ale omului, credinţa trebuie să identifice şi să înlăture cele ascunse şi
bolnave ale inimii omului, în relaţie cu cel care se pune mijlocitor, garant, rugător şi iertător în faţa lui
Hristos pentru el, duhovnicul său.
Cel mai inaccesibil şi puternic om, aşa cum îl arată aparenţele, are în sufletul său momente de
îndoială, de regret, de dubiu, are greşeli pentru care îi pare rău sau probleme pe care ar dori să le
lămurească în discuţia cu cineva în care are încredere. Chiar şi probleme profesionale pot apărea în viaţa
acelui om, pe care nu ştie cum să le dezlege mai bine. Oricine are în viaţa sa, cum spune Acatistul
Sfântului Acoperământ al Maicii Domnului, un ceas al nedumeririlor. Reflexul de a te consulta cu cineva
care poate avea o viziune mai amplă a evenimentelor şi o bunăvoinţă garantată asupra persoanei lui ţine
de o experienţă veche şi dovedită a istoriei. Sfântul Constantin l-a chemat pe Sfântul Spiridon pe patul de
suferinţă, Ştefan cel Mare şi Sfânt l-a cercetat de multe ori pe Sfântul Daniil Sihastrul, Mircea cel Bătrân a
avut şi el duhovnic pe Sfântul Nicodim de la Tismana, Vasile Lupu l-a avut alături pe mitropolitul Varlaam,
Sfântul Constantin Brâncoveanu l-a avut colaborator de seamă pe Sfântul Antim Ivireanul, mulţi boieri
români au făcut fapte memorabile de vitejie sau nemuritoare ctitorii sub îndrumarea părinţilor
duhovniceşti. În însăşi esenţa monahismului, nu se poate concepe deprinderea unei autentice vieţi de
rugăciune şi asceză fără îndrumarea unui învăţător, a unui avvă, a unui stareţ, care să aibă o cunoaştere
profundă şi dumnezeiască a celui care vine şi se deschide cu tot sufletul înaintea sa. Acesta este şi rostul,
în viaţa laică, a prezenţei naşilor la botez sau la cununie, ca unii ce deschid căile credinţei şi vieţuirii
creştine celor pe care îi primesc în Sfintele Taine ale Botezului şi Cununiei. Din păcate, de multe ori, în
zilele noastre sunt întrebaţi şi căutaţi oameni cu bani şi nu adevărate modele de trăire ortodoxă. În „Sarea
Pământului”, prin descrierea avvei Isidor, Pavel Florenski face apologia relaţiei duhovniceşti autentice între
învăţător şi ucenic, relaţie care a conservat duhul trăirii ortodoxe în mediile monahale şi nu numai, până în
zilele noastre. Această relaţie era tot atât de necesară în vremurile tulburi ale secolului trecut, pe cât este
în timpurile noastre. Patericul este plin de pilde despre ucenici care vin şi caută cuvânt de învăţătură și de
îndreptare a vieţii de la stareţii, de la cei care aplică fără cruţare, în viaţa lor, porunca lepădării de sine şi a
urmării perseverente a lui Hristos. Nici un mare sfânt al Bisericii nu a fost propriul lui călăuzitor, iar dacă
cineva s-a luat după mintea sa proprie, neînjugată la învăţătura Bisericii, nu a reuşit decât să eşueze
lamentabil în viaţa şi învăţătura sa. Extrapolând, am putea spune că cineva, în societatea de astăzi, nu
poate fi credibil decât în măsura garantării sale de către un duhovnic apropiat şi încercat în ale credinţei. Şi
ne întoarcem, întrebându-ne câte personalităţi publice sunt fii duhovniceşti ai unor mari duhovnici, câte
sunt girate de o viaţă în permanentă legătură cu învăţătura Bisericii?
Iată de ce, de mai bine de douăzeci de ani, societatea românească în ansamblul ei este atât de
dezbinată şi nu reuşeşte să impună un mod de viaţă echilibrat, o acţiune unită de ridicare a ţării şi a
oamenilor din impasul în care influenţele nefaste de tot felul au adus-o.

EPIFANIA
Relaţia duhovnicească este cea care ajută omului spre vindecare, spre ajutor, spre povăţuire, spre
luminare, spre umplerea de ajutorul lui Dumnezeu, este cea care te învaţă cum să trăieşti în viaţa ta
Cuvântul lui Dumnezeu. Este cea care ceartă şi cea care îndreaptă, este cea care taie şi cea care
însănătoşeşte, iar duhovnicul, cu puterea ce-i este dată de însuşi Hristos, de iertare a păcatelor: „A suflat
asupra lor şi le-a zis: Luaţi Duh Sfânt! Cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate, şi cărora le veţi ţine, vor fi
ţinute” (Ev. Ioan 20, 22-23) este cel care aduce sufletul omului în fața lui Hristos. Legătura duhovnicească
nu este doar o terapie psihologică, aşa cum este la modă în societăţile ateizate occidentale. Ea este o
relaţie lucrătoare prin har, este o poartă spre apofatism, spre descoperirea lui Dumnezeu în viaţa noastră.
Psihologia are şi ea metodele şi rezultatele ei, dar ceea ce dă bucurie cu adevărat sufletului nostru este
aflarea noastră în relaţie iubitoare cu Dumnezeu şi cu aproapele nostru, pe care-l descoperim ca cel în
care şi prin care se răsfrânge voia lui Dumnezeu în viaţa noastră.
Peste funcția de echilibrare sufletească, relația de filiație duhovnicească contribuie la perpetuarea
adevărului de credință. Duhovnicul încercat aduce lămuriri penitentului asupra textelor biblice și patristice,
care sunt găsite potrivite sau în acord cu întrebările ucenicului. Referirea la textele sfinte sau teologice
familiarizează ucenicii cu citirea cărților sfinte, pe care trebuie să le vadă texte vii, pline de învățături
actuale. Nicăieri nu este mai potrivit ca la scaunul spovedaniei să primești învățătura dumnezeiască în
sufletul metamorfozat de dorința îndreptării. Apoi, duhovnicul este cel care trebuie să întețească voința
menținerii stării de ridicare din păcat, dând puteri noi de primenire a vieții celui pe care îl îndrumă.
Canonul însuși este o legătură nescrisă între duhovnic și penitent, așa cum tratamentul este între doctor și
bolnav. El nu este o pedeapsă, ci o cale de luminare și statornicire a pocăinței.
Legătura dintre duhovnic și ucenic dezvoltă, pe măsura evoluției sale, o mare dragoste și un mare
respect pe care cei doi și le poartă reciproc unul altuia, comparabilă cu dragostea de părinte, străluminată
de iubirea lui Hristos. Legătura aceasta este indestructibilă într-o filiație adevărată, cuvintele duhovnicului
rămânând „literă de lege” pentru viața ucenicului, care le descoperă pe măsura pocăinței sensuri noi și
profunzimi pe care numai Duhul Sfânt, în Taina Pocăinței, ni le poate așeza în inimă. Mărturisirea de
credință a duhovnicului rămâne fundamentul credinței ucenicului, iar viața sa curată este cel mai
convingător exemplu și puternică întărire a ucenicului pe propria sa cale a nevoinței. Pe măsură ce
ucenicul se întărește în credință, duhovnicul îi așază în minte noi și noi sensuri ale vieții creștine,aducând
bucuria nemincinoasă a urmării lui Hristos. Ucenicul, venind constant la scaunul spovedaniei sau căutând
cuvânt de folos, își dă seama de propriile sale căderi, de propriile sale neputințe. Astfel este ferit de a mai
judeca pe altul, de a mai osândi pe altul, atunci când el însuși are nevoie de un lung șir de iertări pentru a
se mântui. Acesta este un alt scop al relației duhovnicești, de a feri credincioșii de atitudinea de judecată,
de tribunal, punând la baza relației interumane dragostea și iertarea, îndeplinind astfel cuvintele Domnului
Hristos: „întru aceasta vă veți cunoaște ucenicii mei, de veți avea dragoste între voi”.
Duhovnicul trebuie să fie un rugător adevărat, pentru ca să călăuzească pe ucenic prin treptele
formării sale mistice, ferindu-l de primejdiile ispitelor care apar la tot pasul. Cunoașterea de sine, controlul
minții, al gândurilor, al simțămintelor, despătimirea, îndemnarea la bine, exercițiul întru iubire de semeni în
toate circumstanțele vieții nu se fac fără de experiență și o mare statornicire a duhovnicului însuși în

EPIFANIA
aceste virtuți. Înșiși preoții și episcopii au nevoie de îndrumare duhovnicească, am putea spune că ei au
chiar cea mai mare nevoie, ca unii ce sunt cei mai expuși contactelor cu „microbii” lumii păcătoase, pe
care au sarcina deloc ușoară de a o călăuzi întru Adevăr. Prin obișnuința cu viața lumească, laudele de la
oameni, „tocirea” reflexului permanent de pocăință, uneori orgoliul de a ști mai multe despre credință sau
de a primi de la oameni mai multă atenție decât alții, sau, din contra, neîncurajarea în desfășurarea de
activități grele, cu largă implicare fizică și duhovnicească, păstorii de suflete pot fi abătuți de la efortul
smereniei și jertfei permanente, smintind pe mulți în căderea lor. Am putea spune că singura cauză a
sfâșierii Bisericii lui Hristos, ajungând astăzi să existe atâtea culte, este tocmai viața în ne-orânduială a
preoțimii, care s-a făcut poticnire pentru mulți și incapabilă să păstreze adevărul de credință, să-l ferească
de erezii și ispite. Dar „Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească” este doar Biserica (nu bisericile)
păstrătoare deplină și mărturisitoare a Adevărului, și nu ca unitate din punct de vedere al administrației
pământești. De aceea este extrem de acută nevoia înduhovnicirii clerului, mai ales la nivelul factorilor de
decizie în ceea ce privește viața Bisericii.
Formarea de relaţii duhovniceşti autentice presupune existenţa omului binevoitor spre găsirea lui
Dumnezeu în viaţa sa, dar şi existenţa de duhovnici adevăraţi, căliţi în încercările şi credinţa lor, duhovnici
care ei înşişi îşi pun sufletul în faţa lui Hristos pentru ucenicii lor. De aceea, necesitatea revalorizării
mănăstirilor ca focare duhovniceşti şi a şcolilor de teologie ca formatoare de caractere pastorale autentice
este o urgenţă continuă pentru ortodoxia românească. Biserica nu se poate sustrage responsabilităţii
îndrumării societăţii bulversate pe care o tot observăm de o vreme în jurul nostru. Căutarea şi valorizarea
duhovnicilor care au trăit recent şi din mila lui Dumnezeu, mai trăiesc în jurul nostru, sunt evidenţe ale
nevoii de îndreptare creştină. Nu doar închinarea la icoanele făcătoare de minuni sau la sfintele moaşte, ci
și dialogul viu, tainic şi ziditor spre credinţă sunt reţeta de vindecare şi trăire ortodoxă vie.
Privim la chipul blând, plin de dragoste jertfitoare a lui Hristos mergând spre Patimile cele de bunăvoie.
Picături de sânge curg şi acum din rănile pricinuite de spinii păcatelor noastre, înfipte adânc în fruntea
preacurată a Mântuitorului. Smerenia şi dragostea desăvârşită sunt răstignite pe Cruce pentru noi. Vom fi
în stare şi noi să regăsim smerenia şi dragostea unei adevărate filiaţii duhovniceşti, spre îndreptarea și
mântuirea noastră?
Prezbitera Dr. Laura Magdalena Nicolescu

EPIFANIA
[ Intermezzo liric [
VASILE SPĂTĂRELU:
CREATOR AL ŞCOLII IEŞENE DE COMPOZIŢIE
N ăscut la 21 aprilie 1938, la Tâmna în judeţul Mehedinţi,
într-o familie modestă, Vasile Spătărelu a urmat Şcoala primară
Madona Dudu din Craiova între anii 1946-1950. La Liceul Fraţii Buzeşţi
din aceeaşi localitate a frecventat doar un an (1950-1951). Pregătirea
muzicală şi-a început-o la Şcoala specială de Muzică din Craiova
(1951-1952), continuând-o la Braşov (1952-1954) şi Timişoara (1954-
1957). Apoi s-a îndreptat spre Conservatorul de Muzică Ciprian
Porumbescu din Bucureşti unde a studiat compoziţia cu Anatol Vieru
între anii 1957-1963, cu Ioan D. Chirescu teorie şi solfegii, armonia cu
Gheorghe Dumitrescu, iar istoria muzicii cu George Breazul. De la
Nicolae Buicliu a învăţat scriitura riguroasă a clasicilor polifoniei şi a
deprins darul împletirii liniilor melodice. Tainele arhitecturii muzicale i-
au fost relevate de Tudor Ciortea care sublinia mereu sensurile poetice
ale marilor structuri.
„Ceea ce constituie dominanta viziunii sale creatoare, relevată pe parcursul evoluţiei sale
componistice este fuziunea rigorii construcţiei cu poetica sa muzicală. Pentru el actul creaţiei nu este
un proces afectiv spontan şi facil, ci rezultatul unei elaborări ce ordonează datele impulsului afectiv cu
bogata sa imaginaţie. De fapt, nici meşteşugul său, nici plămădirea riguroasă nu explică creaţia sa, ci
tocmai universul poetic, atât de bogat şi de divers. Necontenit el caută un limbaj inedit, dar elocvent.”1
În anul 1963 a venit la Iaşi ocupând postul de preparator la catedra de contrapunct şi forme
muzicale din cadrul Conservatorului George Enescu. De atunci, viaţa şi activitatea sa au rămas
nedespărţite de capitala Moldovei.
A preluat conducerea nou înfiinţatei clase de compoziţie în anul 1971, creând timp de mai
multe generaţii de studenţi, o şcoală de autentică valoare naţională. Ca profesor, Vasile Spătărelu a
predat disciplinele contrapunct şi fugă, forme şi analize muzicale, orchestraţie, armonie, aranjamente
şi prelucrări corale, compoziţie. A fost miezul şcolii de compoziţie ieşene, centrul de gravitaţie al
acesteia. A urcat treptele ierarhice de la preparator universitar (1964-1967), asistent universitar (1967-
1973), lector universitar (1973-1979), conferenţiar universitar (1979-1991), până la profesor
universitar (1991) şi doctor (2002).
Profesorul a fost întotdeauna gata să incite emulii săi în căutarea noului, cu prudenţă însă, şi
fără să uite că ignorând total trecutul nu se poate face o muzică nouă şi totodată de calitate. Influenţa
1 Boţocan Melania şi Pascu George – Hronicul muzicii ieşene, Ed. Noël, Iaşi, 1997, p. 374 - 375
EPIFANIA
sa nu se limitează numai la clasa de compoziţie, ci se resimte la tinerii muzicieni din Iaşi care
încearcă, nu fără succes, să aştearnă pe hârtia cu portative câte ceva din fantezia lor creatoare.
„De-a lungul ultimelor decenii, Iaşi-ul a redevenit un important centru muzical, iar printre cei
cărora li se datorează această evoluţie este Vasile Spătărelu. Compozitor, profesor, organizator sau
animator al vieţii muzicale, el a înfiripat, laolaltă cu câţiva entuziaşti muzicieni printre care şi elevi de-
ai săi, ceea ce s-ar pute numi şcoala de la Iaşi . Compozitorii reuniţi aici, deşi au un profil propriu, au
totodată o aură comună, diferită de cea a colegilor lor bucureşteni sau clujeni. Iar impulsul dat
orientării lor pare a fi venit îndeosebi de la Vasile Spătărelu. Oltean de origine, adaptat din tinereţe
mediului moldovean, Spătărelu n-a vrut – ca odinioară Stravinski – să scrie o muzică pentru sine sau
pentru un public ipotetic, ci în primul rând pentru cei din jur.” 2
Pe lângă activitatea de dascăl a avut importante funcţii în viaţa artistică a Iaşului şi a ţării:
decan al Facultăţii de Compoziţie şi Muzicologie de la Universitatea de Arte George Enescu (1984-
1995), secretar al Filialei Iaşi a Uniunii Compozitorilor şi Muzicologilor din România (1976-2005),
vicepreşedinte al Comisiei de Evaluare şi Acreditare Academică în domeniul artelor (1994-2005).
Vasile Spătărelu a fost, încă de la începuturi, unul dintre principalii organizatori şi coordonatori
ai Vacanţelor Muzicale de la Piatra Neamţ, unul din rarele spaţii de libertate publică din arta unor
vremuri de plin totalitarism. O libertate de care s-au bucurat cu toţii, profesori, studenţi, compozitori,
interpreţi, public.
În toamna anului 2002 şi-a susţinut cu un succes remarcabil teza de doctorat în compoziţie
muzicală la Academia de Muzică Gheorghe Dima din Cluj-Napoca, având ca temă Meditaţii la
Enescu, un proiect de creaţie vizând configurarea gândirii muzicale ca sinteză între tradiţie şi
contemporaneitate, având conducător ştiinţific pe prof. univ. dr. Valentin Timaru.
Muzicianul s-a afirmat constant în domeniul creaţiei, dând la iveală lucrări simfonice şi vocal-
simfonice, muzică de teatru şi de operă, muzică de cameră instrumentală şi vocal-instrumentală,
muzică de divertisment, muzică corală, valoarea muzicii sale fiind confirmată nu numai de aprecierile
publicului, ci şi de premiile conferite de Uniunea Compozitorilor şi Muzicologilor din România şi
Academia Română.
Începând cu creaţiile sale timpurii, Simfonietta pentru orchestră (1964), Sonata pentru pian
(1961), Sonata pentru vioară solo (1965), Patru Contraste pentru vioară şi pian (1969), Spătărelu
dezvăluie un limbaj avansat, ceea ce nu-l împiedică însă să rămână legat de spiritul muzicii
tradiţionale, cu incursiuni în atonal. Atent la structuri, lucid conturate, el nu ezită să dezvăluie un lirism
dozat cu discreţie, un lirism ce oglindeşte natura sa sufletească.
„S-ar putea la o primă vedere considera că Spătărelu este unul dintre reprezentanţii prudenţi
ai generaţiei sale, dar această prudenţă este doar aparentă, el a fost şi a rămas şi prin ceea ce a făcut
şi prin felul în care a trăit, un nonconformist, un om foarte ataşat noului, un tip de nou însă care nu
epatează la prima vedere prin mijloace ci prin ceea ce se întâlneşte în interiorul, în substanţa muzicii
sale. E un altfel de nou, nu în mai mică măsură nonconformist decât în alte muzici de avangardă ale
2 Niculescu Ştefan – articolul Gânduri pentru compozitorul şi profesorul Vasile Spătărelu, apărut în Revista
Arta, nr. 9, mai 1998, Bucureşti

EPIFANIA
colegilor săi de generaţie fie din ţară fie din alte şcoli muzicale europene… E o chestiune
temperamentală.” 3
În domeniul cvartetului de coarde, Spătărelu a preferat clasicul echilibru, fără ca acesta să
însemne zăgăzuirea totală a unui lirism uşor descifrat. Primul cvartet de coarde (1961), scris într-un
limbaj tradiţional, oscilează între afirmări rezolute şi evadări în mirajul gândurilor încântătoare.
Elocvente în această privinţă sunt variaţiunile realizate pe un cântec rus din 1905 – Porniţi înainte
tovarăşi . În cvartetul al treilea, distins cu premiul Uniunii Compozitorilor în anul 1982, candoarea face
loc unei afirmări mai ferme, în care austeritatea limbajului atonal evocă hotărârea şi perseverenţa în
acţiune. Este greu pentru ascultător să opteze între aceste două cvartete, fiindcă expresivitate lor este
cu totul diferită, marcând poate şi aspecte contradictorii ale firii sale poetice.
Puţini au ştiut că Vasile Spătărelu avea un suflet de poet. Iubea poezia şi cocheta cu ea fără
să se destăinuie. Versurile semnate de el cu titlul Elegie spun multe despre simţămintele sale:
În urechea vremii îmi aud cântarea Lozinca vieţii îmi şoptesc fără patimă
Ultimului Pair al preriei spontane De ce nu vii tu Ţepeş doamne…
Fantome uruie pe străzile abisului Eu sunt singur n-am coroană
Uruie pe străzile abisului fantome. N-am coroană eu sunt singur.
Cenuşiu mi-e simţământul văzului În urechea vremii… pe străzi, fantome…

Zăbavă nu mai am şi-n marmora tocită Îmi aud cântarea şi în marmora tocită…
Îmi caut singur calea laptelui Singur… patimă… Ţepeş…
Calea laptelui îmi caut singur. Doamne, vino, n-am coroană.
Revenind la creaţia muzicală a maestrului, amintim că cele trei cvartete de coarde au fost
interpretate de renumita formaţie camerală Voces, compusă din Bujor Prelipcean, Anton Diaconu,
Constantin Stanciu şi Dan Prelipcean. Instituţiile de Artă ieşene i-au promovat creaţia, oferind
interpretări de referinţă (Filarmonica Moldova, Opera Naţională Română, Universitatea de Artă
George Enescu).
Suita pentru pian Meditaţii la Enescu, distinsă cu Premiul Academiei Române în anul 1981,
captivează prin subtilitatea şi ingeniozitatea cu care aduce ecouri enesciene, într-o muzică de cea mai
autentică poezie.
În domeniul lied-ului a făcut apel la texte semnate de Tudor Arghezi (Inscripţie,1968), George
Bacovia (Pastel, 1967), Nichita Stănescu (Scurtă baladă, Joc de avioane, Joc de seară, 1978), Mihai
Eminescu (Somnoroase păsărele,2000), Lucian Blaga (Eu nu strivesc corola de minuni a lumii, 1985),
Tristan Tzara (Moarte lui Guillaume Apollinaire, 1995), Mihu Dragomir (Cântec vechi, 1987), Ana
3 Ţârc Mirela – Un destin de creator – Vasile Spătărelu, interviu cu compozitorul Cristian Misievici consemnat în
Filarmonia (Revista Artelor şi Profesiilor Liberale), Bucureşti

EPIFANIA
Blandiana (Joc, 1987), scriind o muzică în care evită creionările îngroşate, menţinându-se în acel
profil afectiv delicat care-l caracterizează.
Există în creaţia oricărui artist, prin urmare şi în creaţia compozitorilor, spaţii favorite în care
personalitatea acestora se manifestă cu plenitudine, altfel spus se simt ca le ei acasă. Compozitorul
Vasile Spătărelu se simte cel mai bine în spaţiile muzicii vocale, cu precădere celei corale. Înclinaţia
spre muzica vocală, mai cu seamă spre expresia colectivă a muzicii vocale – muzica pentru cor – se
trage din felul său de a fi, omenos. Ea se datorează unei însuşiri aparte pe care doar muzica vocală o
cunoaşte. Asocierea sunetului şi cuvântului oferă expresia exemplară a profundei afinităţi pe care
muzica lui Vasile Spătărelu o are cu versurile lui Eminescu, Bacovia, Blaga, Stănescu. Poate că, şi nu
în ultimul rând, predilecţia compozitorului pentru genurile muzicii vocale sau corale stă deopotrivă în
ipostaza – de cele mai multe ori – aforistică a acestora (lied, madrigal, poem coral, suită ori prelucrare
corală). Profesorul Vasile Spătărelu ne avertiza adesea cu privire la formele mici, asupra dificultăţii de
a contrapune dimensiunilor restrânse şi economiei de mijloace, o maximă densitate a expresiei
muzicale.
Cine ar putea da uitării poemele corale ale lui Vasile Spătărelu, considerate lucrări clasice ale
genului încă din timpul vieţii compozitorului: Crizanteme (1980) pe versuri de Tiberiu Utan, Luna Roşie
(1985) pe versurile lui Zaharia Stancu, suita corală Colinde pentru Alexandru (1989) dedicată fiului
său, atunci când împlinea vârsta de cinci ani, inegalabilul madrigal Floare albastră pe versurile
poetului naţional Mihai Eminescu sau madrigalul dramatic Către (2001) pe versurile lui Nichita
Stănescu, distins cu premiul UCMR?
„De ce este considerat Vasile Spătărelu un maestru al artei corale? Probabil fiindcă Tâmna
Mehedinţilor n-a încetat nicicând să răsune în auzul său interior. Fără îndoială, fiindcă i-a plăcut
poezia. Pereţii sufrageriei sale rămân martorii (acum trişti) ai efectului fără de cuvinte pe care
cuvintele potrivite în versuri de Eminescu, Bacovia, Blaga, Macedonski, Ion Pillat, Zaharia Stancu,
Nichita Stănescu, Tristan Tzara şi alţii l-au avut asupra sensibilităţii sale”.4
Aidoma maestrului său Anatol Vieru, compozitorul Vasile Spătărelu nu s-a limitat la sfera
artistică a gândului românesc sau a ecourilor arhetipurilor culturale tradiţionale. Pe lângă diversitatea
tematică, de sorginte autohtonă, tânărul creator a manifestat o deschidere spre marile valori ale
culturii europene. Prin intermediul revistei Secolul XX a putut să ia contact cu alte ambianţe spirituale.
Atras de pictura modernă, Spătărelu a fost un admirator al lui Pablo Picasso, nu atât datorită
tehnicilor sale moderniste, cât umanitarismului pe care acest poet liric al penelului îl întrupează. Poate
nu este întâmplător faptul că firea ardentă de oltean a căutat contactul cu arta spaniolă, fie ea
picturală, dovadă poemul coral Omagiu lui Picasso (1974), fie poetică, după cum ne spun cele Trei
madrigale dramatice (1978) pe versurile lui J. Lopez Pacheco.
Un număr de douăzeci şi şase de creaţii corale au fost reunite într-o culegere ce a fost
lansată la ceas aniversar (21 aprilie 2008), atunci când maestrul Spătărelu ar fi împlinit şaptezeci de
4 Vasiliu Alex – Autorul care a auzit muzica în Ziarul de Iaşi, marţi, 5 aprilie 2005

EPIFANIA
ani, dacă inevitabilul nu s-ar fi împlinit cu trei ani mai devreme. Iniţiativa acestui proiect aparţine
Asociaţiei Culturale Vasile Spătărelu.
„Dascăl îndrăgit de ucenici, cărora pare a le fi dăruit nu numai meşteşugul componistic, dar şi
ceva din harul şi din auzul spiritului său, Made este, în primul rând compozitor. Un compozitor de
substanţă lirică, prin trăiri, prin aspiraţii şi prin atitudini. Un lirism cenzurat de sentimentalisme, grav
mai ales. Blestemat a fi compozitor, strunit de bogata ştiinţă a profesorului de compoziţie, meditează
îndelung – inspirat, uneori, de dorul şi netihna lui Enescu (cele 5 Piese pentru pian stau mărturie) – iar
când simte că a găsit formularea bună a gândului muzical, din semne frumos rânduite pe portative se
arcuiesc poduri de sunete care îi leagă sufletul cu cerul, cu florile (albastre sau nu), cu unda apelor şi
cu sufletele noastre, ale ascultătorilor. Cu o mereu înnoită strădanie, a ridicat – din căutări şi nelinişti,
din suferinţă şi bucurie, din nevoia de a înţelege şi comunica, din iubire mai ales – o biserică de
sunete, cu tălmăciri din Eminescu (Floare albastră), Bacovia (Pastel), Arghezi (Inscripţie), Nichita
Stănescu (Adolescenţă), Florin Mihai Petrescu (Omagiu lui Picasso) ş.a., toate însă izvorâte din
adâncul inimii sale generoase, aflate în suferinţă sau mirare pentru această «ţară tristă, plină de
umor»”. 5
Memorabilele Variaţiuni corale pe tema Ciuleandrei (1981) atrag atenţia ascultătorului prin
melodia tradiţională care capătă reliefuri neaşteptate şi stranii reflexe, evocând nu numai dansul
cvasi-sacral în sine, ci, mai ales, desprinderea de conceptul vieţii rustice şi transcenderea în
iraţionalul trăit. Virtuozitatea scriiturii corale contribuie nu numai la efectul ostentaţiei sonore, ci şi la
sugerarea euforiei magice a acestui dans, de arhaică tradiţie. În contrast, lirismul românesc al
corurilor Revedere (1972) şi Floare albastră (1982) pe versuri eminesciene îi dezvăluie romantismul
funciar, pe care caută a-l disimula, fără a reuşi cu desăvârşire.
În domeniul muzicii de scenă, Vasile Spătărelu a scris muzica pentru piesele A
douăsprezecea noapte de W. Shakespeare, Iaşii în carnaval de V. Alecsandri, Livada cu vişini de P.
Cehov, Împărăţia Ozanei, pantomimă după I. Creangă, Nunta din Perugia de Al. Kiriţescu. Suita
brevis este realizată şi ea după o muzică de scenă, în stil baroc. Comedia muzicală Preţioasele
ridicole, adaptată de către Dimitrie Tăbăcaru şi Anda Tăbăcaru după piesa cu acelaşi nume a lui
Molière, este o lucrare în care causticul şi ironia primează.
După 1990, respectarea canoanelor artei socialiste nu mai era obligatorie, motiv pentru care
este evidentă orientarea creaţiei sale spre aria tematică spiritual – religioasă, aşa cum rezultă din
lucrări muzicale precum lied-ul pentru soprană şi pian intitulat Tatăl nostru (1999), pe versurile lui
Dumitru Spătaru, imnul Pentru Tine, Doamne (2003) pe versuri de Viorica Ungureanu sau lucrarea
simfonică Epitaf pentru coarde, instrumente de suflat (alamă) şi percuţie (2001), în care este prelucrat
imnul bizantin Lumină lină (glas VIII) care se intonează la slujba de seară.
Abordarea sferei spiritual – religioase nu a fost un act de conjunctură, ci a avut la bază
conştiinţa profund religioasă a compozitorului Vasile Spătărelu. Ultima sa creaţie, cântecul său de
lebădă, căruia i-a pus punctul final cu două săptămâni înainte de trecerea în nefiinţă este Liturghia în
glasul III pentru cor la două şi trei voci egale. În această creaţie compozitorul renunţă la una din
5 Cozmei Mihail – O personalitate inconfundabilă, în Revista Arta nr. 9, mai 1998

EPIFANIA
prerogativele sale (invenţia tematică) şi se limitează doar să prelucreze melodica de factură psaltică
(creată de preot conf. dr. Florin Bucescu), fără a modifica structurile modale ale acestuia, ci
străduindu-se să descopere cele mai potrivite înveşmântări armonico – polifonice.
Maestrul avea în proiect să scrie o mare liturghie pentru cor mixt şi o epopee naţională în care
să valorifice motive folclorice în scopul glorificării faptelor măreţe consemnate în istoria neamului, dar
toate planurile s-au năruit după ora fatidică din dimineaţa lui 24 martie 2005. În mod cu totul
neaşteptat (deşi de mai multă vreme era curtat de o boală de inimă şi gută), marele om, muzician şi
profesor Vasile Spătărelu a plecat dintre noi, lăsând în urmă lacrimi, profunde regrete, multe planuri
neîmplinite, dar şi o amintire vie, de neşters, reprezentată de creaţia sa artistică şi de mai multe
generaţii de muzicieni de valoare. Foştii săi elevi sunt astăzi renumiţi compozitori, dirijori,
instrumentişti, solişti vocali, profesori sau muzicologi din şirul cărora amintim doar câteva nume: Viorel
Munteanu, Cristian Misievici, Teodor Caciora, Diodor Nicoară, Gheorghe Dumănescu, Ioan Bica,
Leonard Dumitriu. Memoria dascălului Vasile Spătărelu este şi va fi păstrată până se vor stinge şi
ultimii învăţăcei. Amintirea inegalabilei sale figuri a rămas şi va rămâne în memoria prietenilor ca un
dar nesperat al vieţuirii în preajma-i şi acest lucru se va întâmpla tot până ce ei, la rându-le, se vor
stinge. Dincolo de inerenta perisabilitate există însă arta, arta sa, creaţia muzicală a lui Vasile
Spătărelu, una dintre cele mai fermecătoare fiinţe pe care ne-a fost dat să le cunoaştem.
„Made are vocaţia prieteniei şi a ospitalităţii, virtuţi parcă tot mai rare în lumea noastră
ticăloşită. Are ştiinţa şi talentul creatorului de artă, dar totodată şi dăruirea şi fineţea pedagogului.” 6
Consuela Radu Ţaga
6 Bentoiu Pascal – Nu-mi vine a crede, în Revista Arta nr. 9, mai 1998

EPIFANIA
[ Mărturii [
LACRIMILE ŞI PLÂNSUL ÎN GENERAL ŞI
ÎN VIZIUNEA AVVEI GHELASIE
(Partea I)
L acrima este expresia unei suferinţe
profunde, dar poate exprima în aceeaşi măsură şi
bucuria, regretul sau dorul, iubirea sau dezamăgirea.
O paletă întreagă de stări sufleteşti îşi află oglindirea
în roua lacrimilor.
Când am citit că eschimoşii diferenţiază circa
100 de tipuri de zăpadă, fără să folosească lupa sau
microscopul, am refuzat să cred. Când am aflat că
Henri Coandă a fotografiat circa 1250 de fulgi de
zăpadă şi că a diferenţiat 25 de tipuri de fulgi, toţi cu
simetrie hexaradiară, dar cu nesfârşite variaţii, m-am minunat. În ultimul timp am acumulat suficiente
informaţii pentru a înţelege că apa nu este aceeaşi în timp şi în spaţiu şi că în funcţie de anumiţi
factori, poate cristaliza în variate forme, nu numai hexaradiare. Acum nu mă îndoiesc de faptul că
multitudinea de tipuri de lacrimi, determinate de varii stări sufleteşti, cristalizează în mod diferit. Ar fi
extrem de interesant de urmărit acest aspect, deoarece lacrimile au o încărcătură diferită în funcţie de
starea noastră sufletească.
La naştere, fiinţa umană intră în viaţă odată cu primul ţipăt, care este asociat unei prime
lacrime. Într-o interpretare fiziologică, acest ţipăt reprezintă doar prima inspiraţie a nou-născutului. Se
marchează astfel sfârşitul purgatoriului dintre cele două vieţi (intrauterină şi extrauterină) şi începutul
timpului biologic pentru fiecare fiinţă umană. Numărătoarea inversă a timpului biologic este marcată
de aceste evenimente.
Plânsul copilului la naştere a fost interpretat în fel şi chip. Vechii greci considerau că fiinţa
umană, atât de nedestoinică la naştere, îşi plânge soarta. Nou-născutul se teme de încercările vieţii,
de infinitatea Universului şi de inospitalitatea lui. Viaţa liniştită intrauterină ia sfârşit şi începe
traiectoria vieţii adevărate.
La naştere, copilul spală în lacrimi aşternutul, înconjurimea imediată şi profunzimile
universului, pe care nu le cunoaşte şi de care se sperie.
„Ajutaţi-mă! Ajutaţi-mă! Nu mă lăsaţi! Nu mă lăsaţi singur! Mi-e foame, mi-e frig! Ajutaţi-mă!”
Acesta este codul lacrimilor - şi cineva trebuie să-l descifreze. Lacrimile naşterii sunt primele semnale
S.O.S. Sunt primele chemări. Limbajul lacrimilor este limbajul intrării în viaţa extrauterină. Soarta
copilului depinde de cei care-i pot decoda acest limbaj subtil. De fapt, sunt folosite simultan două
EPIFANIA
sisteme de comunicare: ţipătul şi lacrimile. Acestea se adresează unor receptori diferiţi, dar
conţinutul informaţional este acelaşi.
Lacrimile naşterii sunt lacrimi de durere, toate celelalte interpretări sunt simbolice. Primul ţipăt
marchează, aşa cum precizam, prima inspiraţie, deci intrarea în funcţiune a plămânilor şi preluarea în
stăpânire a propriului corp, adică intrarea cu adevărat în viaţa extrauterină. Fără declanşarea
respiraţiei, nou-născutul nu-şi poate continua viaţa.
Aerul pătruns în căile respiratorii înaintează ca o avalanşă în plămâni, producând destinderea
alveolelor şi realizarea primului schimb de gaze. Alveolele pulmonare sunt turtite (comprimate) înainte
de prima respiraţie şi prezintă o secreţie lichidă în lumen, iar fibrele nervoase din pereţii alveolelor
sunt în aşteptarea trezirii lor la activitate. Aerul pătruns odată cu prima inspiraţie se rostogoleşte ca o
avalanşă de zăpadă pornită din piscurile munţilor şi devine din ce în ce mai puternică şi mai
ameninţătoare. Tot aşa, aerul pătruns prin căile nazale, faringe, laringe şi trahee înaintează în bronhii,
bronhiole şi sacii alveolari, determinând dilatarea alveolelor, cu toată opoziţia pe care o întâmpină.
Alveolele se dilată, trezind la viaţă fibrele nervoase care, fiind întinse la maximum, dau senzaţii
dureroase la deşteptarea lor atât de grăbită şi de agitată. Expiraţia apare ca o ripostă a inspiraţiei
surprinzătoare, aerul fiind eliminat în mare parte, producând astfel vibrarea puternică a corzilor vocale
şi intrarea lor în funcţiune, ceea ce se soldează cu apariţia primului ţipăt, ţipătul vieţii. Această
expiraţie elimină şi o parte din lichidul depozitat în lumenul alveolelor. O dată pornit, mecanismul
respiraţiei declanşează sistemul respirator automat şi viaţa intră în linie dreaptă în traiectoria sa către
cucerirea lumii şi către moarte.
Celor două sisteme de semnalizare li se alătură surâsul. Acesta apare mult mai târziu. Cu
mare subtilitate observă Plinius: „Cât despre râs, pe Hercule! – însuşi râsul cel mai precoce şi cel mai
naiv nu este acordat nici unui copil înainte de a 40-a zi a vieţii sale”.1 Surâsul este plin de nuanţe.
Râsul, o caracteristică umană, definitorie, este provocat de o sincopă a logicii, de o ieşire din albia
bine conturată a normalului, a raţiunii, a firescului. Surprinderea acestor ieşiri provoacă râsul. Surâsul
însă, este altceva. Surâsul este lăsat de la Dumnezeu, este înscris în elicea vieţii, este sistemul de
semnalizare care topeşte nepăsarea, ranchiuna, indolenţa şi chiar mânia. Surâsul copilului este
asemenea unei ploi mănoase, după o lungă secetă. Surâsul copilului este plin de înţelesuri,
însemnând bucurie, plăcere, chemare, recunoaştere, mulţumire, încredere, alinare, recompensă...
Surâsul se asociază cu fluidul ochilor. Ochii şi faţa îţi vorbesc, iar vorbele vin din abisul sufletului, din
toate colţurile inimii, în întregul univers. Nu ne trebuie altceva atunci când un prunc ne surâde. De ce
ne surâde? Ne surâde pentru că are nevoie de noi, ne surâde pentru că ne consideră semenii lui cei
mai apropiaţi, ne surâde ca să-şi arate prinosul de mulţumire. Ne surâde doar atunci când se simte
bine în universul său. Ne surâde nouă deoarece am intrat deja în şi facem parte din împărăţia lui.
Surâsul este o chemare sinceră de a sta cât mai mult în preajma sa. Surâsul este un laţ care te
ţintuieşte locului fără a avea păreri de rău. Surâsul este de la Dumnezeu. După 40 de zile, copilul
schiţează un surâs în mod spontan, neprogramat. Acest surâs nu este conştient. El este schiţat odată
1 Mustaţă Gh., Mustaţă Mariana, 2002, Homo sapiens sapiens. Origine si evolutie. Edit ”Vasile Goldis” University Press,
Arad, p.26

EPIFANIA
cu îndeplinirea condiţiilor care au fost înscrise în informaţia sa genetică pentru declanşarea sa. Este
„surâsul social”, cu care fiecare fiinţă umană este înzestrată de la naştere. Este arma sau unealta
seducerii, cu care copilul îşi apropie semenii. Surâsul nu înseamnă doar „nu mă lăsaţi”, înseamnă
mult mai mult. Surâsul deschide şi inimile cele mai împietrite. Surâsul este oglinda sufletului, care se
oferă pentru a fi înţeles.
Spunem că surâsul vine de la Dumnezeu deoarece şi copii orbi şi surzi care, practic, nu au
nici o legătură cu cei din jur, surâd. Părinţii lui Edi („copilul minune” cu voce de aur, care ne-a
fermecat la un concurs „Vreau să fiu mare vedetă”) au declarat că abia după 8 luni de la naşterea lui
Edi şi-au dat seama că este orb. Orbi au fost şi ei şi medicii şi toţi cei din preajma lui Edi. Cu siguranţă
că Edi le-a surâs tuturor şi ei au crezut că el îi vede, îi recunoaşte şi se bucură de prezenţa lor.
* * *
Aşa cum limbajul este deosebit de nuanţat, tot aşa sistemul de semnalizare al lacrimilor
prezintă nesfârşite faţete. De câte ori nu vărsăm noi lacrimi... Am putea crede că toate sunt la fel.
Cum apa nu este aceeaşi în timp şi în spaţiu, tot aşa lacrimile nu sunt aceleaşi, din varii motive, odată
ce reflectă stări sufleteşti diferite. Putem vorbi despre lacrimile iubirii, de lacrimile disperării, lacrimile
bucuriei, lacrimile speranţei, lacrimile tristeţii, lacrimile împlinirii, lacrimile însingurării, lacrimile dorului,
lacrimile chemării, lacrimile melancoliei, lacrimile compasiunii, lacrimile privegherii, lacrimile milei,
lacrimile despărţirii şi multe, multe alte tipuri de lacrimi.
Pe bună dreptate, Plinius considera că: „Omul este singurul animal pe care natura îl azvârle
în ziua naşterii sale, gol pe pământul gol, lăsându-l pradă gemetelor şi plânsetelor. Nici un animal nu
este condamnat la lacrimi din prima zi a naşterii sale”2.
Lacrimile naşterii sunt lacrimile intrării în viaţă, lacrimile care scaldă înconjurimea imediată şi
cimentează legăturile cu semenii, în primul rând cu mama. Au o încărcătură emoţională particulară. În
primul rând, provoacă bucuria părinţilor, bucuria de a primi în cămin rodul iubirii. Lacrimile naşterii
sunt mărgăritarele pe care nou-născutul le aduce din viaţa de dincolo. De aceea, ele au o încărcătură
sfântă de viaţă şi de iubire. Copilul îşi găseşte liniştea lângă mama sa. Plânsul nu este o obişnuinţă, ci
un limbaj. Lacrimile şi acompaniamentul lor sonor reprezintă sistemele de semnalizare pe care le
foloseşte nou-născutul. Plânsul copilului este ca o ploaie care răcoreşte pământul şi aduce
îndestulare. Izvorul lacrimilor alimentează pârâul vieţii. Râul lacrimilor este „un râu pornit din Eden”,
vorba lui R. Dawkins, care leagă generaţiile între ele pe drumul vieţii.
Lacrimile solicită o chemare, o îndurare, o vorbă bună, o atingere caldă, o apropiere de la
inimă la inimă. Nu poţi să nu fii impresionat atunci când, apropiindu-te de un copil care plânge, îi
întrerupi izvorul lacrimilor, îi aduci alinarea, căldura şi liniştea de care are nevoie. Ochii sunt
asemenea unui izbuc, care acumulează, acumulează şi iar acumulează lacrimi, pe care apoi le
proiectează în afară. Lacrimile îşi taie făgaş şi apoi se scurg în cascadă. Cascadele sunt despărţite de
sughiţuri, prin pauze respiratorii, şi se reiau fără încetare până întâlnesc în cale o inimă, un suflet
sensibil, care le descifrează mesajul.
2 Idem

EPIFANIA
Lacrimile şi suspinul se asociază ca ziua cu Soarele şi ca noaptea cu Luna.

Suspinul este tresărirea duhului. Iisus a fost chemat de Maria şi de Marta, surorile lui Lazăr, pe
care Iisus îl iubea, pentru că era bolnav. Mergând în Betania, după moartea lui Lazăr, a fost
întâmpinat de Marta, care i-a spus că Lazăr a murit de patru zile şi că dacă ar fi venit El n-ar fi murit:
„Doamne, dacă ai fi fost aici, fratele meu n-ar fi murit” (Ioan, 11, 21). Iar Iisus i-a zis: „Fratele tău va
învia”.
Atunci Marta a mers şi a chemat-o şi pe Maria. Aceasta a venit în grabă şi, împreună cu ea au
venit şi alţi iudei, care căutau s-o liniştească. Maria i-a zis aceleaşi cuvinte ca şi Marta, căzând la
picioarele Lui:
„Doamne, dacă ai fi fost aici, fratele meu n-ar fi murit” (Ioan 11, 32).
Iisus a fost impresionat de moartea lui Lazăr şi de durerea surorilor lui, Maria şi Marta, pe care
le iubea, ca şi pe fratele lor. Părerea de rău determinată de moartea lui Lazăr şi durerea celor două
surori şi a iudeilor care le însoţeau i-au provocat un suspin lui Iisus, un suspin al duhului: „Deci Iisus,
când a văzut-o plângând şi pe iudeii care veniseră cu ea plângând şi ei, a suspinat cu duhul şi S-a
tulburat întru Sine” (Ioan, 11, 33).
Iisus a suspinat cu Duhul din iubire, impresionat de durerea oamenilor. Dumnezeu – Omul
trăind între oameni a suferit asemeni oamenilor, chiar dacă ştia că înviindu-l pe Lazăr o va face spre
slava Sa şi a lui Dumnezeu Tatăl.
Iisus a lăcrimat pentru Lazăr. Lacrima lui Iisus a fost lacrima dumnezeiască a învierii lui Lazăr.
Lacrima este picătura de dumnezeire pe care o purtăm şi noi în suflet. Lacrima vărsată nu te coboară,
ci te înalţă.
Lacrima este o dovadă că Dumenezeu l-a făcut pe om după chipul şi după asemănarea sa.
Lacrima este picătura unirii cu Dumnezeu.
„Deci, suspinând iarăşi Iisus întru Sine, a mers la mormânt. Şi era o peşteră şi o piatră
aşezată pe ea” (Ioan, 11, 38).
Dacă lacrimile reprezintă adesea durerea exteriorizată, suspinul este mai mult o durere
interiorizată. Cu toată fiinţa Sa, Iisus îl plângea pe Lazăr. Mare este iubirea lui Dumnezeu!
Plânsul şi tânguirea sunt fructele durerii. Ele pot aduce însă liniştea sufletească, sau cel puţin
împăcarea cu situaţia creată, iar întristarea se poate schimba în bucurie.
Vorbindu-le apostolilor despre faptul că El va pleca la Tatăl, Cel care L-a trimis, şi că după
puţin timp va reveni, Iisus le atrage atenţia că: „Adevărat, adevărat zic vouă că voi veţi plânge şi vă
veţi tângui, iar lumea se va bucura. Voi vă veţi întrista, dar întristarea voastră se va preface în
bucurie” (Ioan, 16, 20).
Tânguirea este însoţită de lacrimi, lacrimi bogate, lacrimi mărunte sau lacrimi uscate.
Tânguirea este supapa sufletului, este implorarea divinului sau a semenilor, este descărcarea inimii şi
curăţarea gândurilor de toată întinăciunea.
Iisus, Dumnezeu-Omul, a venit între oameni, însă aceştia l-au batjocorit, l-au schingiuit şi l-au
răstignit. Miile de oameni care s-au bucurat de învăţămintele Lui, cei ajutaţi prin minunile Sale, cei
pentru care Şi-a dat sângele şi viaţa, L-au părăsit. Doar Ioan şi femeile mironosiţe au îngenunchiat la

EPIFANIA
înălţarea Lui pe cruce. Deznădăjduit, însingurat, în ceasul al nouălea: „Isus a strigat cu glas mare
zicând: Elli, Elli, lama sabathani? Adică: Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce m-ai părăsit?”
(Matei, 27, 46). Dumnezeu Tatăl nu I-a răspuns, dar a vărsat o lacrimă şi L-a chemat la locul Său, de-
a dreapta Sa. „Şi Iisus, strigând cu glas tare, a zis: „Părinte, în mâinile Tale încredinţez duhul Meu. Şi
aceasta zicând, Şi-a dat duhul” (Luca 23, 46).
Lacrimile lui Iisus s-au unit cu lacrimile Tatălui. Prin lacrimile Sale, Iisus a mântuit creaţia.
Lacrima lui Dumnezeu purifică Universul şi spală toată întinarea.
Lacrimile de căinţă ne mântuie de păcate, lacrimile vărsate în timpul rugăciunii ne spală de
toată întinarea şi ne înalţă către Dumnezeu. Lacrimile durerii ne alină suferinţa. Lacrimile sincere sunt
mărgăritarele împăcării cu semenii. Lacrimile pocăinţei deschid porţile Raiului. Lacrimile bucuriei sunt
fructele muncii dăruite, lacrimile dorului micşorează distanţele, iar lacrimile rătăcitului pregătesc calea
întoarcerii acasă.
Lacrimile însoţesc suspinul şi jalea. Lacrimile de doliu se transformă în bocete. Plânsul este
însoţit de lacrimi care curg râuri, râuri. Plânsul de doliu începe ca o ploaie torenţială de vară şi se
transformă într-o ploaie mocănească de toamnă. Plânsul este expresia întrupată a durerii, este ploaia
regretelor. Plânsul de doliu nu trebuie înăbuşit, ci trebuie să i se dea frâu liber, căci lacrimile durerii
spală sufletul; altfel, lacrimile se adună în interiorul sufletului şi îşi croiesc albii adânci ce te pot marca
pentru toată viaţa. Lacrimile de doliu exprimă regretele, şterg urmele lăsate de neglijenţă, de uitare, cu
voie sau fără voie, în relaţia cu răposatul. Lacrimile de doliu spală toată întinarea trecutului şi readuc
la suprafaţă iubirea, preţuirea şi iertarea.
Lacrimile doliului reprezintă puntea suspinelor pe care o va trece cel dispărut în drumul său
către liniştea veşniciei. Ele aduc iertarea, atât a celui care plânge cât şi a celui plâns.
Bocetul este un requiem dedicat celui plecat în umbra viselor. Bocetul este muzica durerii,
care ne încarcă inima şi sufletul cu pioşenie, este expresia jalei care s-a lăsat ca o pâclă deasă peste
semenii celui regretat. Bocetul este strigătul realizat al durerii, este fructul disperării, este ploaia
regretelor şi rodul remuşcărilor, este arătarea la faţă a semenilor celui dispărut, este evaluarea vieţii
celui care s-a stins.
Există comunităţi umane care angajează bocitoare profesioniste pentru perioada privegherii.
Într-un anume sens, bocitoarele sunt asemenea lăutarilor, căci ele fac muzica despărţirii. Priveghiul
este momentul despărţirii, a împăcării cu ideea că cel plecat ar putea fi mulţumit de rămasul bun luat
de semenii săi, de cei apropiaţi lui.
Plânsul privegherii spală păcatele, curăţă sufletele, apropie oamenii în durere, deschide calea
dispărutului spre liniştea vieţii eterne. Bocetul nu este un spectacol, este un ritual al trecerii din viaţă, o
descătuşare a sufletului şi a inimii.
Plânsul înfundat (înăbuşit) este un plâns interiorizat, asemănător valurilor ascunse ale mărilor
şi ale oceanelor ce nu ajung la suprafaţă, dar care sunt mai mari decât talazurile bătute de vânt. Ele
reflectă o durere interioară ce nu se vrea exteriorizată, dar care erodează mai puternic fiinţa umană.
Suspinul este respiraţia durerii. Plânsul cu suspine este un plâns sacadat, care „saltă cămaşa
de pe tine”. Suspinele apar ca o supapă prin care se eliberează durerea sufletului, ca o respiraţie ce
eliberează conştiinţa.
EPIFANIA
Plânsul înfundat este mai tulburător decât cel exteriorizat.

Dacă lacrimile bucuriei se transformă în plâns, atunci acesta reflectă toată îndârjirea, efortul şi
încleştarea cu care a fost obţinut succesul. Este o rememorare a lacrimilor ce au curăţit mizeria şi
greutăţile întâmpinate pe parcurs.
Taina lacrimilor, care reprezintă limbajul sufletului, este profundă şi greu de descifrat. Lacrimile
nu sunt literele unui alfabet, ci au o structură informaţională complexă. Este suficientă o singură
lacrimă pentru a înţelege frământările dramatice ale unui suflet.
Lacrima despărţirii de fiinţa iubită nu este o literă, nu este un cuvânt, nici un vers, ci un întreg
poem. Lacrimile dezvăluie starea sufletească. Decodificarea lor solicită cunoaştere, experienţă,
răbdare şi dăruire sufletească. Lacrima este asemenea unei opere de artă: văzută de toţi, dar
înţeleasă şi interpretată doar de unii, şi în mod diferit. Lacrima dorului ne dezvăluie conţinutul unei
vieţi, un roman fluviu. Cine poate s-o descifreze? Doar iubitul care s-a aflat la mare distanţă.
Lacrima iubirii lui Dumnezeu este luată de îngeri, citită de sfinţi şi ridicată în slava cerului la
Dumnezeu; ea cade pentru a se înălţa.
Suntem oare capabili să descifrăm tainele şi mesajele lacrimilor? Nu le putem înţelege decât
cu sufletul şi cu inima.
Taina lacrimilor este nesfârşită.
Lacrima este icoana sufletului.
Lacrima este elixirul ochilor.
Lacrima este mărgăritarul durerii.
Lacrima este fructul sufletului.
Lacrima este podoaba genelor.
Lacrima este izvorul iubirii lui Dumnezeu.
Lacrima este suspinul fecioarelor.
Lacrima este limbajul sufletului.
Lacrima este oglinda inimii.
Lacrima este seva durerii.
Lacrima este nectarul bucuriei.
Lacrima este roua trupului.
Lacrima este perla ochilor.
Lacrima este cristalul gândurilor.
Lacrima este ocheanul sufletului.
Lacrima este durerea mută.
Lacrima este oceanul iubirii divine.
Lacrima este izvorul puţului.
Lacrima este picătura care moare, evaporându-se după ce a
purtat un mesaj.
Lacrima este simbolul durerii şi al intercesiunii.
Lacrima este picătura de chihlimbar a inimii.

EPIFANIA
Lacrima este izvorul puţului lui Iacov, din care şi-a ostoit
setea Iisus.
Lacrimile sunt fiicele ochilor şi ale sufletului.
Lacrimile iubirii topesc gheţarii inimilor.
Lacrimile disperării rănesc sufletul.
Lacrimile bucuriei îţi dau aripi şi te înalţă în slava cerului.
Lacrimile tristeţii coboară ceaţa sufletului.
Lacrimile speranţei deschid pârtii în drumurile înzăpezite.
Lacrimile uitării cheamă amintirile.
Lacrimile împlinirii îţi dau aripi şi te înalţă în spirit.
Lacrimile însingurării întunecă turnul de cleştar.
Lacrimile melancoliei sunt ca puhoaiele revărsării apelor.
Lacrimile milei deschid drumul către rai.
Lacrimile privegherii îl păstrează pe cel plecat în inimile
noastre.
Lacrimile despărţirii deschid abisurile.
Lacrimile compasiunii scaldă inima, dar nu o spală de toată
întinarea lumii.
Lacrimile altruistului sunt perlele unui suflet nobil dispus să
facă sacrificii pentru semenii săi.
Lacrimile isihaştilor reprezintă roua lui Dumnezeu care ne
spală de păcate.
Lacrima răzbunării este o perlă magică plină de succes şi de
ură.
Lacrimile plictiselii (căscatului) sunt roadele leneşului.
Lacrima împăcării este formată din două picături: bucuria şi
iertarea.
Lacrimile bunicilor sunt picăturile de ploaie care, prin lumina
nepoţilor formează curcubeul familiei.
Lacrimile miresei sunt ca o ploaie mănoasă ce aduce rodul
căsniciei.
Uneori, lacrimile bunicilor pot reflecta durerea cea de pe
urmă.
Lacrimile reprezintă stări sufleteşti şi mesaje cu puternice
încărcături emoţionale.
Lacrimile spală păcatele.
Lacrimile spovedaniei sunt ecoul părerii de rău.
Lacrimile mărturisirii bat la porţile divine.
Lacrimile limpezesc apele smolite ale iadului.
Lacrimile primenesc sufletul şi îl curăţă de toată întinarea.
EPIFANIA
Lacrimile dau strălucire şi profunzime ferestrelor ochilor.

Lacrimile reflectă lumina interioară.
Lacrimile înmoaie şi inima împietrită.
Lacrimile hrănesc speranţele.
Lacrimile dorului unesc sufletele la distanţă.
Lacrimile reprezintă liantul îndrăgostiţilor.
Lacrimile de bucurie înseninează cerul.
Lacrimile împlinirii învăluie Universul.
Lacrimile disperării înalţă fântâni arteziene către Dumnezeu.
Lacrimile dragostei deschid şi cele mai ferecate porţi.
Lacrimile sunt punţi de legătură între oameni şi între oameni
şi Dumnezeu.
Lacrimile sfinţilor vărsate pentru semenii lor formează
izvorul tămăduirii.
Lacrimile părinţilor pentru copii lor sunt asemenea agheazmei
mari.
Lacrimile vărsate de copii pentru părinţii lor sunt asemenea
mirului.
(va urma) Prof. Dr. Gheorghe Mustaţă
CUVÂNTUL BUN, ZIDITOR DE SUFLETE BUNE

Ş tim cu toții că prin conținutul său cuvântul este particula elementară și fundamentală de
transmitere a mesajulul omenesc, a informațiilor, raționamentelor, sentimentelor, gândurilor și în
general a întregii moșteniri spirituale și materiale a lumii din generație în generație. Este pronunțat și
auzit, scris și citit, depozitat într-o mulțime de articole, publicații, cărți de literatură beletristică, de
specialitate, manuale de învățământ pentru elevi, cursuri pentru studenți, și nu în ultimul rând, ci
dimpotrivă, mai întâi, în Sfânta Scriptură. Biblia cuprinde învățătura, adevărul descoperit revelat de
Dumnezeu.
,,Toată Scriptura e insuflată de Dumnezeu și de folos spre învățătură, spre mustrare, spre
îndreptare, spre înțelepțirea cea întru dreptate” (I Tim 3, 15).
Sau încă: ,,Cuvântul lui Dumnezeu este viu și lucrător și mai ascuțit decât toată sabia ascuțită
de amândouă părțile, și străbate până la despărțirea sufletului și a duhului și a mădularelor și a
măduvei și este judecător cugetelor și gândurilor inimii” (Evrei 4, 12).

EPIFANIA
Să reținem deasemenea că Biserica este stâlpul și temelia adevărului: ea a selectat și păstrat

cărțile sfinte, iar prin hotărârile sale, prin cărțile sale de învățătură, prin glasul Sfinților Părinți
tălmăcește corect cuvântul Domnului.
,,Biserica Dumnezeului Celui Viu, stâlp și
temelia adevărului” (I Tim 3, 15).
,,Iar de nu va asculta nici de Biserică, să-ți fie
ca un păgân sau ca un vameș” (Matei 18, 17).
Cărțile tratatele, informațiile din diferite
domenii umplu bibliotecile. Radioul, televiziunea și
internetul ne asigură procurarea tuturor cunoștințelor
și informațiilor din știință, cultură, artă, sport, care ne
interesează. Există programe speciale: radio-cultural,
tv-cultural, destinate istoriei, geografiei, artei,
medicinei, ingineriei, studiului extraterestru, de
prezentare a noutaților, a marilor realizări ale
gândirii, științei și tehnicii, ale creației, și cunoașterii umane.
La baza cunoașterii, înțelegerii și folosirii adecvate a acestei uriașe bogății care s-a acumulat
și se extinde mereu stă cuvântul ca și cărămidă fundamentală a întregii activități umane. Să
remarcăm că această activitate minunată de acumulare, stocare, transmitere și formare de noi
cunoștințe teoretice și practice care este cuvântul a fost folosită sub formă rostită și consemnată din
timpuri imemoriale. Cuvântul rostit sau scris a fost folosit și pentru transmiterea mesajului lui
Dumnezeu oamenilor, de către profeți, prooroci, sfinți, Sfinți Părinți, sihaștri cu trăire îmbunătățită,
Apostoli, mucenici și mărturisitori ai vieții trăită în Hristos și pentru Hristos. Biserica a preluat această
moștenire sacră provenită din Sfânta Tradiție și Sfânta Scriptură, actualizând și adâncind permanent
la nivel general, cunoașterea și trăirea dreptei credințe creștin-ortodoxe, prin îmbogățirea acestor
valori fundamentale duhovnicești prin raportarea întregii activități la problemele actuale ale omului din
societatea contemporană.
Unul din cuvintele fundamentale ale ortodoxiei, al cărei conținut și mesaj trebuie atent și cu
grijă înțeles și împropriat este verbul ,,a crede”. Iată ce minunat surprinde în acest sens părintele
Nicolae Steinhardt: ,,A! Dacă s-ar ține de cuvânt, dacă ne-ar da o dovadă de consecvență (și care alta
ar fi mai peremptorie decât coborârea de pe această cruce?), atunci, da, noi ca oameni drepți și cu
judecată ce ne aflăm, de îndată L-am recunoaște ca împărat. Dar așa, pe ce anume să ne întemeiem
credința?”. Și apoi mai departe: ,,Eroare lingvistică. Căci nu numai ca nu bănuiau pe cine
spânzuraseră pe lemn, dar nu știau nici ce înseamnă ,,a crede” și foloseau cuvântul fără a-l înțelege
defel. Dacă următor injoncțiunii arhierești, Domnul ar fi coborât de pe crucea pe care nu piroanele, ci
dragostea îl țineau țintuit, cuvântul credință ar fi fost desființat pentru totdeauna și năvalnic s-ar fi
înscăunat Împărăția lui Dumnezeu: Faptul coborârii nu putea fi crezut, ci numai constatat, înregistrat,
luat la cunoștință în plinătatea evidenței sale. S-ar fi impus ca atare și ar fi redus la zero orice
supreviețuire e enigmaticului verb a crede. A crede nu este sinonim cu a dovedi, a demonstra, a fi
evident: cu sintagma ,,a crede pentru că”. A crede înlătură orice dubiu, rezervă și motivație.” (Nicolae
EPIFANIA
Steinhardt: ,,Dăruind, vei dobândi”; Ed. Dacia, Cluj-Napoca, pg. 126/127).Mai departe se arată:
,,Textele pauliene toate arată că acest cuvânt de bază al creștinismului –credință – se prezintă străin
de orice dovezi, fapte constatoare, înscrisuri, parafe, obiecte vizibile. Să vedem și să credem, spun
arhiereii, și contradicție mai acută nici nu se poate să fie: dacă mai vedea nu mai avea nicio noimă să
creadă; nici că s-ar mai fi putut să creadă din moment ce ,,vederea cu ochii” ce le impunea evidența
cu irezistibila-i putere de ridicare a oricărei șovăieli. A crede înseamnă a nu vedea. Sfântul Apostol
Pavel e cât se poate de limpede: ,,Dar nădejdea care se vede nu mai e nădejde. Cum ar nădăjdui
cineva care vede?” (Rom 8, 24). Sau: ,,Iar crednița este încredințarea celor nădăjduite, dovedirea
lucrurilor nevăzute.” (Evrei 11, 1)
Credința, s-ar putea spune interpretând cuvintele apostolicești, e suficientă în relația de tip eu-
tu dintre credincios și Mântuitorul său. Dar în relația mai complicată om-mediu-Dumnezeu, om-
semen-Hristos, mântuirea implică șimărturisirea credinței ne sunt cerute faptele bune, tot astfel pentru
a ne dovedi netemerea și ne-rușinarea în fața semenilor trebuie să o mai și mărturisim ,,cu gura”,
către exterior. Pentru că nu credem în Hristos numai în calitatea noastră de ființă individuală de suflet
incomparabil, ci și de om în lume printre oameni. Cred, Doamne, și mărturisesc. Copula este capabilă
și de neevitat; amândouă verbele ne condiționează, ne caracterizează, ne fac adevărați fii ai Tatălui
Ceresc. Astfel, concluzia nu poate fi decât că nu a dovedi este completarea lui a crede, ci a mărturisi.
Și dacă-i vorba așa, oare nu faptele bune și mărturisirea nereticentă a credinței sunt cele mai bune
dovezi ale credinței? Credința nu are nevoie nevoie nici de un soi de dovezi pentru a exista, are însă
nevoie să fie ea însăși dovedită. Faptele bune și mărturisirea cu gura, singure prefac verbul a crede
într-o putere și-i dau încărcătura energetică și duhovnicească necesară trecerii lui din rândul vorbelor
în al cuvintelor, din al ideilor în al acelor ,,idei-forță”, despre care a scris Alfred Fouillee.
Să reținem că : omul credincios are o mare putere și e fericit. Dumnezeu spune „dacă veți
avea credință cât un grăunte de muștar, veți zice muntelui acestuia: mută-te de aici dincolo și se va
muta și nimic nu va fi cu neputință” (Matei 17, 20), „dreptul din credință va fi viu și de se va îndoi
cineva, nu va binevoi sufletul Meu întru el”. Dar, ce este credința?
Credința este puterea sufletului de a primi ca adevărate toate descoperirile lui Dumnezeu din
Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție. „Credința este încredințarea celor nădăjduite și dovedirea celor
nevăzute” (Evrei 11, 16). Pentru a înainta și a ne întări pe calea credinței trebuie să lucrăm faptele
credinței: să ne rugăm, să respectăm posturile, să împlinim poruncile, să facem fapte de milostenie,
să manifestăm compasiune și să acordăm ajutorul nostru celor aflați în dificultate, să participăm la
sfintele slujbe ale Bisericii. Evoluția noastră duhovnicească este strâns legată de toate aceste eforturi
de întărire și dovedire a credinței.
În calendarul creștin ortodox 2011 sunt prevăzute sărbători și duminici cu semnificații
duhovnicești deosebite: Întâmpinerea Domnului (2 februarie) și, respectiv, Buna Vestire (25 martie),
precum și duminicile: a Cananeencei (6 februarie), a Vameșului și a Fariseului (13 februarie), a Fiului
risipitor (20 februarie), a Înfricoșatei Judecăți (27 februarie), a Izgonirii lui Adam din Rai (6 martie), a
Ortodoxiei (13 martie), a Sfântului Grigore Palama (20 martie) și a Sfintei Cruci (27 martie).

EPIFANIA
Toate acestea ne aduc în actualitate minunate și puternice fapte de credință și trăire creștin-
ortodoxă, de stimulare a pocăinței și mărturisirii dreptei credințe, de luare-aminte permanent în fiecare
an liturgic, pregătind astfel intrarea în Postul Sfintelor Paști și de parcurgere corespunzătoare
trupească și sufletească a acestuia. Ne pregătim astfel pentru întâmpinarea și trăirea celei mai mari
sărbători creștine: Învierea Domnului. Această mare bucurie o vom trăi cu sufletele și trupurile
purificate de păcate, cu inimă curată și cu pace, cu toată iubirea noastră pentru Dumnezeu și pentru
aproapele nostru. Să ne silim cu toată ființa noastră pentru împlinirea virtuților fundamentale proprii
sufletului creștin-ortodox: credința, nădejdea și dragostea.
Să avem încredințarea fermă că prin întruparea Fiului lui Dumnezeu, Iisus Hristos, urmată de
întreaga Sa lucrare realizată între oameni a dorit să ne încredințeze de marea sa dragoste jertfindu-
Se pentru păcatele noastre și pentru a noastră mântuire.
Învierea Sa din morți, urmată de Înălțarea la ceruri și apoi Pogorârea Duhului Sfânt la
Cincizecime ne arată că Domnul Hristos a fost, este și va fi cu noi până la sfârșitul veacurilor,
bucurându-ne în final de ziua a opta neînserată, veșnică, în care Domnul este în toți și în toate.
Prof. Nicolae Iorga
CUM SĂ TRECI OILE PESTE PUNTE

A " m auzit odată despre o femeie ce își pierduse copilul. Era plină de amar și de răzvrătire.
Într-o zi se plimba singură pe câmp, cu inima grea. Deodată a văzut o turmă de oi. Ciobanul încerca
să facă oile să treacă o punte spre o altă pășune, dar oile nu voiau să pună piciorul pe puntea ce se
clătina. O luau la dreapta și la stânga și se întorceau, așa cum fac oile, dar nu se supuneau
ciobanului. Atunci ciobanul a apucat un miel abia născut, ce se lipea de lâna moale a trupului mamei
sale, și l-a trecut peste puntea strâmtă, punându-l pe pajiște de cealaltă parte. Îndată mama sa,
behăind cu putere, a trecut și ea puntea, și toate oile s-au luat după ea.
Îndurerată mama a privit cu interes și deodată a știut că toate acestea erau un mesaj pentru
ea. Și-a dat seama că ani de-a rândul făcuse mereu după capul ei, în loc să urmeze chemarea
Bunului Păstor: "Vino la Mine!" Acum El îi luase fiul și-l dusese în siguranță de cealaltă parte și dorea
ca și ea să vină la El, deschizând altora calea spre Hristos. Așa s-a și întâmplat. Ea s-a întors către
Domnul, dându-I inima și viața ei și mărturisind și altora și ajutându-i să afle calea către Bunul
Păstor".
Pentru aceasta mamă deznădejdea morții copilului ei a devenit o mare binecuvântare a vieții
sale. Dumnezeu folosește deznădejdile noastre ca să ne îndrepte viața către împărăția Sa.
Text cules de Ec. Mihaela Bârsan

EPIFANIA
RUGĂCIUNEA VINDECĂ BOLILE

O amenii pot să se vindece într-adevăr în biserici
atunci când ating sfintele moaşte sau sunt în preajma
icoanelor sau a crucii. Oamenii de ştiinţă din Petersburg au
dovedit-o şi au descoperit şi mecanismul "material" al
acestui fenomen divin.
"O rugăciune este un remediu puternic", spune
Valeri Slezin, şeful Laboratorului de Neuropsihofiziologie al
Institutului de Cercetare şi Dezvoltare Psihoneurologică
Bekhterev din Petersburg. "Rugăciunea nu numai că
reglează toate procesele din organismul uman, dar ea repară şi structura grav afectată a conştiinţei."
Profesorul Slezin a făcut ceva de necrezut - a măsurat puterea rugăciunii. El a înregistrat
electroencefalogramele unor călugări în timp ce se rugau şi a captat un fenomen neobişnuit -
"stingerea" completă a cortexului cerebral. Această stare poate fi observată numai la bebeluşii de trei
luni, atunci când se află lângă mamele lor, în siguranţă absolută. Pe măsură ce persoana creşte,
această senzaţie de siguranţă dispare, activitatea creierului creşte şi acest ritm al biocurenţilor
cerebrali devine rar, numai în timpul somnului profund sau al rugăciunii, aşa după cum a dovedit omul
de ştiinţă. Valeri Slezin a numit această stare necunoscută "trezie uşoară, în rugăciune" şi a dovedit
că are o importanţă vitală pentru orice persoană. Este un fapt cunoscut că bolile sunt cauzate mai
ales de situaţii negative şi afronturi care ne rămân înfipte în minte.
În timpul rugăciunii, însă, grijile se mută pe un plan secundar sau chiar dispar cu totul. Astfel,
devine posibilă atât vindecarea psihică şi morală cât şi cea fizică.
Slujbele bisericeşti ajută şi ele la ameliorarea sănătăţii. Inginera şi electrofiziciana Angelina
Malakovskaia, de la Laboratorul de Tehnologie Medicală şi Biologică a condus peste o mie de studii
pentru a afla caracteristicile sănătăţii unor enoriaşi înainte şi după slujbă. A rezultat că slujba în
biserică normalizează tensiunea şi valorile analizei sângelui. Se pare că rugăciunile pot să
neutralizeze chiar şi radiaţiile.
Se ştie că după explozia de la Cernobîl, instrumentele de măsură pentru radiaţii au arătat
valori care depăşeau capacitatea de măsurare a instrumentului. În apropierea Bisericii Arhanghelului
Mihail însă, aflată la patru km de reactoare, valoarea radiaţiilor era normală.
Oamenii de ştiinţă din Petersburg au confirmat, cu ajutorul experimentelor efectuate, că apa
sfinţită, semnul Crucii şi bătutul clopotelor pot să aibă, de asemenea, proprietăți vindecătoare. De
aceea în Rusia clopotele bat întotdeauna în cursul epidemiilor. Ultrasunetele emise de clopotele care
bat omoară viruşii de gripă, hepatită şi tifos. Proteinele viruşilor se încovoaie şi nu mai poartă
agresiunea, a spus A. Malakovskaia. Semnul crucii are un efect şi mai semnificativ: omoară microbii

EPIFANIA
patogeni (bacilul de colon şi stafilococi) nu numai în apa de la robinet, ci şi în râuri şi lacuri. Este chiar
mai eficientă decât aparatele moderne de dezinfecţie cu radiaţie magnetică.
Laboratorul ştiinţific al Institutului de Medicină Industrială şi Navală a analizat apa înainte şi
după sfinţire. A rezultat că dacă se citeşte rugăciunea Tatăl Nostru şi se face semnul Crucii asupra
apei, atunci concentraţia bacteriilor dăunătoare va fi de o sută de ori mai mică. Radiaţia
electromagnetică dă rezultate mult inferioare. Astfel, recomandările ortodoxe de a binecuvânta orice
mâncare sau băutură nu au numai o valoare spirituală, ci şi una preventivă. Apa sfinţită nu este numai
purificată, ci ea îşi schimbă şi structura, devine inofensivă şi poate să vindece. Aceasta se poate
dovedi cu aparate speciale.
Spectrograful indică o densitate optică mai mare a apei sfinţite, ca şi cum aceasta ar fi înţeles
sensul rugăciunilor şi l-ar fi păstrat. Aceasta este cauza acestei puteri unice de a vindeca. Singura
limită este că vindecă numai pe cei credincioşi. "Apa "distinge" nivelul de credinţă al oamenilor.",
spune A. Malenkovskaia.
Atunci când un preot sfinţeşte apa, densitatea optică este de 2,5 ori mai mare, atunci când
sfinţirea este efectuată de o persoană credincioasă laică, numai de 1,5 ori mai mare, dar cu un om
botezat şi necredincios, fără cruce la gât, schimbările au fost nesemnificative. De fapt, după cum s-a
văzut, au fost capabili să măsoare unele efecte, dovedind cu mijloacele ştiinţifice actuale ceea ce
Sfinţii Părinţi ştiu, prin experinţă, de 2000 de ani, dar "mecanismul", fiind divin, nu poate fi explicat în
termeni omeneşti.
Margareta Perevoznic
CRUCEA DINTRE SĂLCII

P ărea un loc uitat. Oamenii nu vorbeau niciodată de el – ca şi cum nici n-ar fi existat. Se
zărea când treceai podul peste râu – un pâlc de sălcii crescut pe malul apei. Dacă te uitai mai bine,
vedeai şi ceaţa care se ridica din apă – uneori albăstruie ca fumul, alteori albă ca nourii verii, alteori
roşiatică, în asfinţit, sau verde-aurie, în faptul dimineţii – şi, pe măsură ce treceam mai des pe pod,
pâlcul de sălcii şi ceaţa aceea păreau mai aproape, tot mai aproape, ca şi când ar fi mers cu noi. Sau
ne-ar fi chemat acolo. Se întâmpla tot mai des, în mijlocul zilei, indiferent ce făceam sau unde eram,
să ne răsară-n minte deodată pâlcul de sălcii cu ceaţa lui şi ni se făcea, aşa, dor, deodată, de ceva…
De ce anume, nici noi nu ştiam… Dar locul acela – şi asta v-o spun sigur – ne chema.
Cum stăteam noi pe pod şi ne uitam aşa, în apa limpede a râului, se stârni vântul. Era o adiere
ca oricare alta, plină de mireasma apei şi dulce… cum e primăvara aerul pe la noi. Soarele strălucea,
dar era încă rece vremea – se vede că ninsese la munte… Ne-am uitat unul la altul şi am avut acelaşi
gând : hai să vedem ce e acolo. „Acolo”, aşa-i spuneam, fiindcă locul nu avea nume… sau noi nu i-l
ştiam. Zis şi făcut. Şi, ca să ajungem mai repede, am luat-o de-a dreptul prin apa râului. Pietrele
lunecau , apa era rece şi repede, dar nu adâncă, aşa că de câte ori cădeam, ne gândeam că face
bine la sănătate – „ne căleşte”, spun oamenii. Şi mergeam înainte. Oricum, nu la sănătate ne era
EPIFANIA
gândul ci la… ce-o să găsim acolo.

Am ajuns.
N-am crezut că e chiar aşa de aproape.
Ne-am uitat unul la altul – noi, marii exploratori ai „necunoscutului” – şi ne-a fost ruşine. Mai-
mai să izbucnim în lacrimi. Ca să vezi la ce visasem atâta timp ! Nişte sălcii, acolo, pe un petec de
pământ. Mare scofală ! Sălcii mai văzusem –chiar mai frumoase decât astea ! Doar toată lumea ştie
că sălciile bătrâne sunt cele care se apleacă până la apă, sălciile bătrâne au scorburi, au şi plete
lungi, din care porneşte vântul de unul singur (doar vântul, aşa ni se spusese, se odihneşte în scorburi
de copaci, iar când pleacă, primii care-l simt sunt copacii, de asta copacii gem şi scârţâie în vânt)…
dar astea erau sălcii tinere, cu ramuri aproape drepte, galben-aurii… câţiva muguri ici şi colo… şi cam
atât. Ei, asta e! - am ridicat din umeri. Măcar acuma ştim că nu-i nimic de văzut aici. Dar dacă tot am
ajuns, hai să stăm oleacă pe pământ, la soare, ne uscăm hainele şi ne întoarcem tocmai bine la
amiază… o să spunem acasă c-am fost în pădure, să nu mai râdă şi cei mari de noi…
Când s-a aplecat să se aşeze, frate-miu văzu ceva pe pământ. Stătea acolo, într-o grămadă
de pietre – ştiţi cum sunt pietrele de munte: rotunde, şlefuite de apă, albe-cenuşii, unele roşcate… aşa
erau şi astea. O grămăjoară de pietre şi ceva strălucea acolo. Am spus c-o fi o bucată de mică (doar
pietrele de la noi aveau foi întregi de mică în ele)… dar hai să ne uităm de-aproape. Şi ce să vezi !
Era o cruce. Aşa cum se poartă la gât : alb-argintie, atârna încă de o bucată de lănţişor . Stătea acolo,
prinsă între pietre şi strălucea. Am scos-o uşor, am lăsat lănţişorul acolo – că tot n-avea închizătoare,
ba avea şi nişte pete ca de rugină pe el – şi frate-miu şi-a pus-o la gât, pe sforicica de care avea legat
săcuşorul cu camfor – vezi, dragă-Doamne, să ne ferească de răceală mirosul de camfor. Am început
să râd când l-am văzut aşa, cu cruce la gât – „vezi să nu te faci popă !” – i-am spus : doar nimeni nu
purta cruce la gât decât popa satului, un bătrân venit de cine ştie unde, care ne lăsa să luăm mere şi
nuci din curtea bisericii dacă nu călcăm pe pământul de acolo, că – spunea el – „ îs numa’ morminte
peste tot”. De asta lumea zicea că e oleacă „dus”. Aşa era de când „i-au dat drumul…”, se şoptea prin
sat. Dar noi nu înţelegeam mare lucru şi nici nu ne băteam capul. Ne suiam pe zid şi luam câte mere
pofteam. La nuci era mai uşor : crengile treceau peste zid şi, cum nucul era bătrân, cu crengi multe,
toată lumea mânca de acolo.
Am ajuns acasă, ca şi cum nimic nu se întâmplase.
Ne-am aşezat la masă şi… atât ne-a fost ! Mama nu ştiu cum s-a uitat, aşa, o dată la noi, pe
urmă încă o dată, s-a ridicat de la masă, s-a apropiat de frate-miu, s-a uitat la şnurul pe care-l avea la
gât, şi-a făcut cruce şi a dat fuga afară. Am auzit-o plângând în hohote. Tata s-a dus după ea. Pe
urmă, când s-a liniştit, au venit amândoi. Atâta ne-a spus : „Chiar acu’ dai jos şnurul de la gât. Te-a
mai văzut cineva acolo ?” Mut de spaimă, frate-miu a dat din cap că nu. Tata a luat crucea, a sărutat-
o, a băgat-o-n sân şi ne-a spus : „Dacă tot aţi fost acolo, la noapte o să mergem împreună să punem
crucea la loc. Nu se cuvine să iei crucea de pe mormânt”.
***

EPIFANIA
Azi e soare. Stăm tot pe pod, aşa, ca atunci. Ziua, în amiaza mare. Ne uităm amândoi la
cruce. Frate-miu a scos-o de la gât şi ne uităm la ea. E aceeaşi cruce, argintie. Fratele meu, aşa cum
zisesem atunci într-o doară, s-a făcut preot. E preotul satului. Lumea spune că seamănă tare bine cu
fratele mamei, preotul tânăr, cel care fusese ucis de comunişti şi oamenii-l îngropaseră acolo, la sălcii.
Acum are la cap cruce mare, de piatră. Dar nu scrie nici un nume pe ea. Aşa a vrut mama. Să fie
cruce pentru toţi cei care muriseră cine ştie pe unde, numai fiindcă îi iubeau şi-i ajutau pe oameni în
numele Lui Dumnezeu. Sunt morminte peste tot, cum spunea preotul cel bătrân. De asta holdele sunt
aşa de bogate şi oamenii noştri aşa de frumoşi. Rădăcinile noastre răsar din inima strămoşilor şi ce
rost are să pui nume de om pe pământ ?! Fiindcă, oricum, numele Lui Dumnezeu e scris peste tot : în
cer, pe ape, pe pământ, în pietre… Şi, mai ales, în inimă. Fiindcă numele lui e Iubire. Iar Iubirea
cuprinde şi iartă tot, fiindcă înţelege tot – şi mai ales pe oameni, aşa cum au fost ei.
Prof. Dr. Ecaterina Hanganu

EPIFANIA
[ Biserica, azi[
CALENDARUL ORTODOX PE 2011 ÎNTRE ÎNNOIRE,
DILEME ŞI PERSPECTIVE
1. Considerații generale
Referitor la comunicatul biroului de presă al Patriarhiei Române
din data de 4 ianuarie 2011, aș dori să fac câteva comentarii
teologice:
Argumentarea că în calendarul pe 2011 “duminica nu mai
apare barată cu două linii roșii, ci există o continuitate între
duminică şi luni, pentru a sublinia adevărul din Sfânta Evanghelie
că Domnul nostru Iisus Hristos a înviat în prima zi a săptămânii,
care urmează după sâmbătă…” mi se pare lipsită total de logică,
dar și de suport teologic, întrucât conform Sf. Scripturi
continuitatea există între sâmbătă și duminică și nicidecum între
duminică și luni. (Matei 28, 1; Marcu 16, 2, 9; Luca 24, 1; Ioan 20,
1).
Preafericitul Daniel arată în multe pastorale3 legătura indisolubilă între sâmbătă și duminică, ca
zi a împlinirii și a Învierii Domnului. Iată câteva exemple:
,,Legătura dintre Cruce și Înviere se constată atât în cântările liturgice ale Bisericii Ortodoxe,
cât și în felul cum ea înfățișează în iconografia ei Răstignirea și Învierea Domnului4;
,,Sfânta și Marea Sâmbătă ca zi a legăturii dintre Moartea și Învierea Domnului are o profundă
semnificație pentru viața Bisericii. Ea a devenit prototipul tuturor sâmbetelor în care se află
pomenirea morților și arată că toți cei dragi ai noștrii adormiți întru Hristos sunt în așteptarea
Învierii și că în mijlocul suferinței și al durerii pricinuite de moartea lor, licărește totuși speranța
biruinței vieții asupra morții’’5;
,,Duminica Învierii însă arată că sâmbăta nu este ultima zi a existenței și că deci nu moartea
este ultimul cuvânt asupra adevărului omului, ci viața veșnică’’6.
Cu toate că „nu se schimbă nimic în calendarul creştin – ortodox pe anul 2011, ci doar se
subliniază adevărul că duminica, ziua Domnului, adică ziua Învierii Lui din morţi, este ziua de
3 Vezi Pastorală de Sfintele Paști, 1993, în vol. Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea. 12 scrisori pastorale de Crăciun și Paști, Iași,
1994, p.79: Daniel, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei, Pastorală de Sfintele Paști, 1991, în vol. Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea.
12 scrisori pastorale de Crăciun și Paști, Iași, 1996, p.162.
4 Daniel, Patriarhul B.O.R., Comori ale Ortodoxiei. Explorări teologice în spiritualitatea liturgică și filocalică, Iași, 2007, p.187
5 Ibidem, p.192
6 Ibidem, p.192.Vezi si Pr. conf .dr. Petre Semen, Învățătura despre Sfânt și sfințenie în cărțile Vechiului Testament, Iași, 1993, p.
210; vezi și Xavier Leon-Dufour, art. Ziua Domnului, în Vocabular de Teologie Biblică, București, 2001, pp.791-795.

EPIFANIA
sărbătoare care ne dăruieşte lumină pentru toată săptămâna, ca noi să trăim viaţa în lumina
Învierii lui Hristos şi să ne pregătim pentru învierea noastră”, cum se precizează în comunicat,
totuși acest lucru era mult mai bine evidențiat atunci când duminica apărea barată cu două linii
roșii și nu separată de ziua de sâmbătă. Iată doar câteva argumente teologice:
2. Argumente teologice
2.1. Argumente biblice
Chiar dacă Iisus Hristos încheie, cum spune Apostolul Pavel, un “testament mai bun”, “un
testament nou” (Evrei VIII, 6-8) și Arhiereul Noului Testament întemeiază Legea cea Nouă, în
propria Sa jertfă (Evrei VIII, 2), nu anulează Vechiul Testament, ci îl „împlinește” (Matei 5,17), cu o
nouă zi de odihnă „ca cea de sabat”, numită mai târziu Ziua Domnului: „Rămâne dar o odihnă ca
cea de Sabat pentru poporul lui Dumnezeu. Fiindcă cine intră în odihna Lui, se odihnește și el de
lucrările lui, cum S-a odihnit Dumnezeu de lucrările Sale (Evrei 4, 9-10). Se înțelege că Dumnezeu
S-a odihnit după ce a creat (Evrei 4, 4) și nu se odihnește întâi și apoi crează, cum ar sugera
forma calendarului propus de biroul de presă, care începe săptămâna cu odihna și nu cu lucru.
„Ziua Domnului” (Apocalipsa 1,10) reprezintă în același timp și Ziua Învierii Domnului, a
biruinței Sale asupra morții, iar eshatologic este triumful deplin asupra răului. În acest sens Sf.
Apostol Pavel o numește: “Ziua Domnului” (I Tes. V, 2), sau simplu, “Ziua lui Hristos” (Filip. I, 6,
10; II, 16). „Masa Domnului” săvârșită în “Ziua Domnului” era deja o împărtășire anticipată cu
Hristos Cel înviat, și era arvuna și pregătirea pentru împărtășirea deplină din ziua învierii generale,
a Parusiei (I Cor. XI, 26).
Dacă după biroul de presă „nu se schimbă nimic în calendarul creştin – ortodox pe anul
2011”, eu cred, totuși, că se schimbă cel puțin logica perceperii zilei de odihnă ca fiind un început
și nu ca o încununare a dragostei lui Dumnezeu prin Jertfa Sa și ca o răsplată a unei munci de o
săptămână, când creștinul trebuie să-și odihnească trupul dar să-și primenească și sufletul prin
rugăciune și participare la Sf. Liturghie. În logica biroului de presă, noi nu mai imităm pe Creatorul
și pe Re-creatorul Iisus Hristos, ci ne facem o altă logică contrară înțelesului duhovnicesc al zilei
de duminică și chiar contrară Sf. Tradiții a Bisericii, întrucât accentul se pune pe legătura între
prima zi a săptămânii (duminica) și ziua de luni și restul zilelor, și nu pe continuitatea între
sâmbătă și duminică, așa cum este corect din punct de vedere biblic, liturgic și canonic.
Deci, biblic, separând duminica de sâmbătă, fie și printr-o mutare simplă a unor linii în
calendar, se separă Vechiul Testament de cel Nou după ideologia lui Marcion. Astfel omul se
întoarce la prima zi a creației și întreaga operă de mântuire poate fi văzută ca o separație între
crucea și patima Domnului, de Învierea Lui.
2.2. Argumente liturgice
• Din punct de vedere liturgic constatăm clar în Octoih că fiecare zi de duminică începe cu
vecernia de sâmbătă seara, urmând fidel referatul biblic și întreaga operă de mântuire, și
se continuă, în mod firesc, cu ziua Domnului (Apocalipsa 1, 10) care devine paradigma
veacului viitor, fiind ca o regină, o încununare, „una a sâmbetelor, Împărăteasă și Doamnă”,
imagine stabilită liturgic ca fiind irmosul cântării a-8-a din slujba Învierii și nicidecum pusă la
cântarea 1, imagine a zilei întâi a creației. Deci Sf. Apostol Ioan fiind „în Duhul” Domnului,
EPIFANIA
nu o numește prima zi a săptămânii, decât atunci când descrie cronologic evenimentul

învierii raportat la calendarul iudaic, (Ioan 20, 1) însă în perspectiva veșniciei o numește
„Ziua Domnului”.
• Cele opt Glasuri sunt cântate și ele succesiv, un Glas pe săptămână. În săptămâna
luminată însă, se cântă câte un Glas pe zi, de la Glasul 1 la Glasul 8, tocmai pentru a arăta
continuitatea Duminicii după sâmbătă, ca a opta zi și nu numai ca prima zi a săptămânii.
De aceea serbarea Învierii Domnului începe cu Duminica și se încheie după 8 săptămâni
tot cu Duminica, când Ortodoxia cinstește întemeierea Bisericii lui Iisus Hristos în mod
vizibil și haric pe pământ prin pogorârea Sf. Duh.
• Deci Duminica este alfa și omega, începutul și sfârșitul unei săptămâne liturgice din
săptămâna luminată, dar și începutul și sfârșitul unei perioade speciale de cinstire a Învierii
Domnului, în decurs de 8 săptămâni, după modelul lui Iisus Hristos, care recapitulează și
însumează întreaga creație prin Jertfa și Învierea Sa. După acest moment săptămâna
liturgică începe cu ziua de luni și culminează cu ziua de duminică, așa cum se vede în
orice Evanghelie și așa cum a fost barată duminica prin cele două linii roșii până în anul
2010. Dacă se merge cu logica biroului de presă, ar trebui schimbată și citirea Evangheliei
după Rusalii, nu numai mutată linia roșie în calendarul cu pricina!
• Prima zi liturgică începe cu Duminica Învierii, Glasul 1, ce-i drept, dar numai până la
Pogorârea Sf. Duh, pentru a arăta că Învierea Domnului include răscumpărarea chiar din
ziua creației, dar se sfârșește tot cu Duminica pe Glasul 8, respectiv Pogorârea Sf. Duh.
• Faptul că întemeierea Bisericii, adică Pogorârea Sf. Duh se petrece în duminica a 8 a după
Paști, iar săptămâna liturgică începe imediat cu luni, și nu cu duminica, iar prima duminică
după Rusalii începe cu Glasul 8 (vedem bivalența lui 1 și 8, reprezentată de ziua Duminicii)
arată mai mult decât evident că Sf. Părinți au statornicit prin rânduelile liturgice și
doxologice, că Duminica este a opta zi, raportată la evenimentul Învierii Domnului și este și
prima zi a săptămânii, raportată la evenimentul creației din nimic a lumii, însă premizele
mântuirii ne sunt date de Învierea Domnului, fără să excludă și ziua creației, motiv pentru
care mulți Sfinți Părinți o socotesc și ca prima zi a săptămânii. Din această perspectivă a
fost și creat de către Sf. Părinți timpul liturgic hristic, regăsit în forma doxologică în slujbele
și rânduielile bisericești. Deci prin Învierea Domnului și prin pogorârea Sf. Duh, raportarea
la calendarul iudaic, se face doar din rațiuni istorice și ca reper cronologic. Însă timpul
liturgic hristic reprezentat concret în rânduiala slujbelor actuale, în care prima zi din
săptămâna liturgică după Rusalii este lunea și nu duminica, însumează simultan și ziua
sâmbetei (a șaptea); ziua Învierii (a opta), care reprezintă totodată și ziua întâi a
săptămânii. „Paradoxul” calendarului liturgic exprimă în mod cultic taina veacului viitor și
nu reprezintă nicidecum o contradicție, o scăpare sau o lipsă teologică. Din punct de
vedere logic pare a fi o antinomie, însă din punct de vedere teologic este o simfonie. În
clipa în care ne raportăm doar la calendarul iudaic, renunțăm la o întreagă tradiție liturgică
și aducem în Biserica Ortodoxă logica istorică și nu rămânem la logica litugică a Sf. Părinți.

EPIFANIA
Sf. Irineu de Lyon, elev al Sf. Iustin Martirul (+155), scrie: “Noi toţi păzim Duminica ca fiind
ziua de odihnă, bucurându-ne de lucrurile lui Dumnezeu” (Apologia I, cap. 67, trad. cit., p.
71).
• Prin Jertfa și Învierea Domnului, culminând haric prin pogorârea Sf. Duh, se întemeiază
Biserica lui Hristos în lume, iar duminica devine punctul culminant și Zi de odihnă. Deci,
conform acestor realități istorice și rânduieli doxologice, statornicită în mod practic în viața
liturgică a Bisericii, prima zi a săptămânii este luni și nu mai este Duminica (transformată
hristic în prima și a opta), întrucât Duminica include simfonic și ziua de odihnă
vechitestamentară. De aceea Duminica începe, din punct de vedere liturgic, sâmbăta cu
vecernia mică. Acest lucru este evidențiat concret și în rânduiala citirii Evangheliei după
Rusalii, când săptămâna liturgică începe cu luni.
• În acest context pot concluziona că, pentru noi creștinii Duminica este ziua Domnului ca
punct culminant al răscumpărării lumii și la ea trebuie să ne raportăm. Iisus Hristos cel
înviat și care trimite pe Sf. Duh în lume, trebuie să fie punctul de referință al unui calendar
liturgic ortodox și nu calendarul iudaic, care rămâne valabil doar pentru evreii care încă îl
mai așteaptă pe Mesia.
• Mergând după (i)logica recentă a biroului de presă, care se raportează doar la calendarul
iudaic, nu și la timpul liturgic al Sf. Părinți, s-ar putea deduce logic, că de acum serbăm
Sabatul ca fiind ziua de odihnă și ultima a săptămânii, deoarece noul calendar începe
săptămâna liturgică cu duminica, recunoscută de iudei și mai recent de BOR doar ca prima
zi a săptămânii?
• Hotărârea sinodală privind începerea săptămânii cu duminica trebuie considerată genială,
întrucât BOR-ul mileniului trei a descoperit ceva ce nu pricepuseră nici Sfinții Părinți, care
au dorit să unească liturgic ziua de odihnă a sabatului, dată de Dumnezeu Tatăl, cu ziua
Fiului-Duminica, a cărui apoteoză prin Înviere se produce în noaptea de sâmbătă spre
duminică.
2.3. Argumente canonice
• Sâmbăta nu este eludată, exclusă sau separată din contextul duminicii, atunci cănd se
stabilesc canoane cu valoare cultică, ci este mereu menționată împreună cu duminica:
• Clericul care posteşte (post sec) în zilele de Duminică sau de Sâmbătă (afară de Sâmbăta
Mare) să se caterisească, laicii să se afurisească. 66 ap.;55 VI.
• Rânduiala pentru Postul Mare: Nu se cuvine a se jertfi pâine în Patruzecime, decât numai
sâmbăta şi duminica. 66 ap.; 52 Trul.; 49, 50, 51 Laod.
• Liturghia Darurilor mai înainte sfințite: În toate zilele postului sfintei patruzecimi (Păresimi),
afară de sâmbătă şi duminică şi de sfânta zi a Buneivestiri, să se facă Sfânta Liturghie a
celor mai înainte sfinţite. 66 ap.; 49, 50, 51, 52 Laod. 52 Trul.
• Pomenirea sfinților: Nu se cuvine a săvârşi în Patruzecime praznicele naşterii mucenicilor,
ci pomenirea sfinţilor mucenici să se facă în sâmbete şi duminici. 66 ap.; 52 Trul; 49, 50, 52
Laod.

EPIFANIA
Deci în contextul rânduielilor canonice, cu valoare liturgică, sâmbăta este indisolubil legată de
duminică.
3. Întrebări, dileme și propuneri
• De ce a trebuit să treacă 2011 ani de la Hristos, ca să aflăm printr-un comunicat de presă,
în sfârșit, că Duminica este prima zi a săptămânii și ziua Învierii Domnului?
• A fost necesară o astfel de argumentație puerilă din partea biroului de presă, ca să justifice
rocada unei linii de demarcație neortodoxă între sâmbătă și duminică în calendarul pe
2011?
• Nu erau oare probleme mult mai importante de rezolvat în viața Bisericii (ex. combaterea
legilor din parlament care justifică homosexualitatea, dezincriminarea prostituției și a
incestului, actele biometrice, otrăvirea populației cu experimentarea unor medicamente
direct pe oameni, creditul bancar privid finanțarea Catedralei Mântuirii Neamului, legea
care se dezbate în prezent privind vrăjitoria – vezi poziția 5161 din nomenclatorul de
meserii - și impozitarea ei7, ecumensimul himer și fără granițe, pentru care unii monahi și
monahii își iau lumea în cap și se duc la eretici - cazul Nichita, martirii închisorilor din
perioada holocaustului roșu, etc) decât jucatul de-a alba neagra cu calendarul?
• Nu credeți că trebuia explicată această problemă printr-o pastorală sau o dezbatere
sinodală transparentă? Sau s-a mers pe principiul iuțelii și nebăgării de seamă?
• S-au corectat multe texte liturgice în cărțile de cult, în special cele legate de problema
monofiziților. Există o listă și o argumentare a corecturilor, sau s-a procedat unilateral, în
maniera calendarului pe 2011?
• De ce doar câteva eparhii au urmat această direcție a modificării tacite și nu întreaga
Biserică Ortodoxă? Iată doar câteva întrebări deloc retorice.
• Argumentele unora că BOR dorește, prin această schimbare în calendar, să lupte
împotriva standardizării calendarului civil (vezi directiva în vigoare ISO 8601 a Organizației
Internaționale de Standardizare –ISO) nu se justifică, întrucât din punct de vedere practic
BOR ține cont tot de calendarul civil în abordarea unor tematici teologice. De exemplu, anul
închinat Sf. Botez și Sf. Cununii a început tot după calendarul civil și nu la 1 septembrie
2010 după calendarul bisericesc. Întreaga Biserică face Te Deum pentru binecuvântarea
unui an civil, care prin reînvierea unor tradiții precreștine în spațiul social, devine din ce în
ce mai păgân, pe când anul bisericiesc trece apoape neobservat de mulți membrii ai
Bisericii.
• Personal nu cred că prin acțiunea calendarul 2011 ar fi vreo conspirație iudeo-masonică
sau ocultă, ci efectiv din dorința unora de a reforma, schimba, înnoi sau diversifica după
bunul plac orice, numai să se schimbe ceva, și în mod paradoxal, cu pretenția de revenire
7http://www.semneletimpului.ro/stiri/Legea-vrajitoriei-a-trecut-tacit-prin-Senat-1954.html
http://www.ziare.com/social/stiri-sociale/vrajitoarele-ii-ameninta-cu-blesteme-pe-parlamentarii-care-voteaza-legea-vrajitoriei-
1054506; http://www.ziare.com/articole/lege+vrajitorie
http://www.ziarultimisoara.com/the-news/463-legea-vrjitoriei-a-fost-aprobat-de-senatin-mod-tacit.html

EPIFANIA
la matca „Bisericilor de limbă greacă”. Referința pentru un calendar ortodox este viața
practică și liturgică a Bisercii în Iisus Hristos prin Duhul Sfânt, conform argumentelor de mai
sus și nicidecum un calendar al grecilor, care este invocat de biroul de presă.
• Pentru ca „vremea să fie răscumpărată” (Efeseni 5,16) cu folos, propun ca Sf. Sinod să-și
facă timp să înceapă mai degrabă procedura de canonizare a martirilor uciși în temnițele
comuniste, decât să separe sâmbăta de duminică.
• Și dacă totuși Biserica simte nevoia să facă vreo separație cu o bară roșie sau două, ar fi
bine să separe lumina Bisericii lui Hristos, de întunericul dictaturii comuniste și de
întunericul post decembrist și să-l lumineze cu jertfa atâtor martiri, făcând loc în calendar
miilor de sfinți martiri și eroi ai neamului, sacrificați de epoca holocaustului roșu, cu tăcerea
încă vinovată a BOR.
Preot Dr. Mihai Valica,
Vatra Dornei

EPIFANIA
[ Probleme contemporane [
RESPONSABILITATEA FAŢĂ DE APROAPELE PENTRU
OMITERE ŞI INDIFERENŢĂ
“Să nu slăbim dar în a face binele,
căci la vremea cuvenită vom secera, dacă nu ne vom slei.”
(Gal 6,9)
A proapele ne este dat pentru creşterea noastră în

dragoste, pentru dezvoltarea capacităţilor noastre interioare,
pentru verificarea puterilor duhovniceşti şi – în ultimă instanţă –
chiar pentru desăvârşirea noastră. Dar, dacă credinţa îşi
dovedeşte lucrarea prin iubire (cf. Gal 5,6), cu cât mai mult
dragostea are nevoie de fapte pentru a depăşi stadiul teoretic, al
rămânerii în străfundurile insondabile ale inimii, spre a-i împărtăşi
pe alţii de binele ce-o caracterizează, spre a se arăta lucrătoare? Căci cum ar fi arătat lumea fără
dragostea de aproapele şi fără binele adus de ea?
Persoana este responsabilă pentru răul pe care îl face fratelui, dar dimensiunea
responsabilităţii faţă de aproapele are extrem de multe aspecte, între care se numără şi cel omisiv de
a nu fi făcut pentru el fapta bună de natură duhovnicească sau materială pe care am fi putut să o
împlinim:
“Fiecare om care ne vine în faţă este un candidat la iubirea noastră. Pentru clipa în care ne întâlnim
cu el, pentru totdeauna, omul de lângă noi este cel mai însemnat, este aproapele nostru, şi, fiind
aproapele nostru, trebuie să fim preocupaţi pentru binele lui”.1
Faţă de sprijinul material, este mult superioară săvârşirea binelui spiritual de a-l înţelege pe
păcătos, de a urâ păcatul iar nu pe el, de a-l îndruma şi îndrepta, ferindu-te totodată ca nu cumva să
cazi şi tu în aceleaşi greşeli, acum ori mai târziu. Căci atenţia se cuvine să fie încordată ca nu cumva,
făcând binele pentru el, să-l pierdem pe al nostru şi, de asemenea, să nu ne oprim vederea interioară
la păcătos, ci la păcatul său şi pe acesta să încercăm a-l îndrepta.2
1 “Să nu uităm niciodată de om, de omul de lângă noi, mai ales de omul de lângă noi, pentru că omul de lângă noi este pus
anume ca prin el să ne înmulţim iubirea… Cel mai important om din lumea aceasta pentru fiecare din noi este omul de lângă noi,
aproapele nostru, vecinul nostru. Se zice că mai mult te foloseşti de un vecin de aproape decât de fratele de departe” – Părintele
TEOFIL PĂRĂIAN, Veniţi de luaţi bucurie. O sinteză a gândirii Părintelui Teofil în 750 capete, ediţie realizată de Ioan Gânscă,
Editura Teognost, Cluj-Napoca, 2001, pp. 12, 9.
2 “Pe toţi credincioşii, noi credincioşii trebuie să-i vedem ca pe unul şi în fiecare din ei trebuie să vedem pe Hristos şi să
avem atâta dragoste faţă de el, încât să fim gata să ne punem sufletul propriu pentru el… Chiar dacă ai vedea pe vreunul tulburat de

EPIFANIA
Desăvârşirea aproapelui depinde nu numai de el, ci şi de cei cu care convieţuieşte şi care-l

îmbărbătează, îl sprijină, îl întăresc, îl ajută şi îi confirmă sau îi infirmă situarea sa pe drumul spre
desăvârşire. Uşor influenţabilă de către societate, în ansamblul ei, şi de către membrii acesteia, în
special, persoana ţine seama – conştient sau nu – de poziţionarea celorlalţi faţă de ea şi se resimte
când sfatul bun nu-i este acordat sau când realizează că îndrumarea pe care cineva i-a dat-o a fost
greşită. În registrul pozitiv, persoana se împlineşte printr-o faptă bună, printr-un cuvânt cald, printr-un
semn mulţumitor sau un gest discret al semenului.3 Mântuirea, în complexitatea ei duhovnicească, se
dovedeşte a fi foarte fragilă, încât conştiinţa de a te situa în locul potrivit pe calea către desăvârşire,
impulsul de a activa mai departe propriile puteri spre lucrarea binelui, suportarea ispitelor şi
învingerea lor sunt realităţi rafinate ale lumii interioare care dezvăluie cel mai adesea instabilitatea
firească a persoanei libere, dar şi nevoia ei de sprijin. Căci suntem în primul rând responsabili pentru
binele duhovnicesc pe care nu i l-am făcut aproapelui şi abia apoi pentru cel fizic, întrucât viaţa
spirituală este cu mult mai importantă decât cea materială. Iar binele duhovnicesc constă în primul
rând în sfătuire, în atenţia cuvenită arătată mai ales în momentul de încercare, în îmbărbătare.
Apostolul Pavel ne îndeamnă: “Datori suntem noi cei tari să purtăm slăbiciunile celor neputincioşi şi
nu nouă înşine să ne facem plăcuţi; ci fiecare din noi să i se facă plăcut aproapelui său în ceea ce
este bun spre zidire” (Rm 15, 1-2). Fapta bună pe care i-o facem celui de lângă noi este dovada
peremptorie a dragostei, a dialogului încheiat pentru împreună lucrare a toată fapta bună4, intrare în
sfera praxis-ului şi depăşire a teoretizărilor neconvingătoare, căci va veni o vreme în care actul de
bunătate să se întoarcă la subiectul lui: “Cu ce măsură măsuraţi cu aceea vi se va măsura” (Lc 6, 38).
Chiar dacă şi intenţiile sunt importante, deoarece conturează un portret moral în potenţă al celui care
le posedă, singură fapta rămâne statornică dovadă a binelui, şi această faptă va fi urmată de alta şi
aceasta de o alta, pentru că drumul spre desăvârşire este infinit, aşa cum fără sfârşit este alergarea
(Flp 3, 13-14) şi după cum “binele, prin firea lui, nu are hotar”5.
A face binele pentru semen este un fapt atât de important întrucât defineşte bunătatea plină
de responsabilitate a unei persoane, care nu se poate descoperi decât în faţa unei alte persoane.
Binele există din veşnicie în Dumnezeu şi El l-a oferit lumii. Aşa se explică atracţia interioară către a
face ceea ce este bine şi a ne feri de rău: că el vine din bunatatea infinită. Iubind şi făcând bine
fratelui nostru, dispar diferenţele dintre semeni, căci abia atunci îl înţelegem pe fiecare ca persoană şi
personalitate unică, creat după Chip, dar la fel de important înaintea lui Dumnezeu ca oricare altul;
abia atunci tindem către a vedea frumuseţea lăuntrică şi a aproapelui, indiferent de calitatea lui
patimi, să nu urăşti pe fratele, ci patimile care-l războiesc.” Sf. SIMEON NOUL TEOLOG, “Capete teologice şi practice” 3, 3, FR 6,
p.61.
3 Tot Părintele TEOFIL PĂRĂIAN ilustrează: “Se spune că, la un om care cerşea, cineva i-a dat o floare. Niciodată nu s-a
aşteptat omul acela ca cineva să-I dea o floare. N-a aşteptat floarea, dar floarea l-a bucurat, pentru că o floare spune ceva despre
cel care o dăruieşte.” – Op.cit., p.10.
4 “Dar binele, această valoare universală despre care se poate spune că polarizează toate valorile, care ne cuprinde pe toţi
şi care fundamentează unitatea, obârşia şi ţelul nostru al tuturor, binele, a cărui esenţă fiind voinţa divină revelată prin orice făptură
ca lege obiectivă, comună tuturor, poate fi conceput, definit şi realizat subiectiv, în izolare? De un eu solitar care iese din comuniune
şi din ascultare? – Părintele GALERIU, Jertfă şi răscumpărare, p.79
5 Sf. GRIGORIE DE NYSSA, Viaţa lui Moise, PSB 29, p.22

EPIFANIA
socială; abia atunci îi înţelegem şi-i trecem cu vederea lipsurile. După ce începuse rostirea rugăciunii
inimii, pelerinul rus ne spune:
”Ziua, dacă se întâmpla să întâlnesc pe cineva, toţi fără excepţie mi se păreau la fel de dragi ca nişte
rude, chiar dacă nu mă îngrijeam de ei… Chemarea numelui lui Iisus Hristos mă veselea pe cale şi mi
se părea că toţi oamenii deveneau buni cu mine, ca şi cum ar fi început toţi să mă iubească”6.
A lucra în mod responsabil pentru binele aproapelui nu înseamnă altceva decât să te dezvolţi
pe tine însuţi în mod responsabil întru bine: lucrarea faptei bune pentru altul produce în tine mişcarea
interioară de fortificare în bine şi a bucuriei de a te fi regăsit mai bogat nu prin faptul că te-ai dezvoltat
urmărind aceasta în mod expres, ci descoperind că – tocmai renunţând la tine – ai câştigat ceea ce ar
fi fost imposibil în alt mod7.
Dar, dacă – oferind răspunsul meu semenului prin facerea de bine – obţin în schimb întărirea
răspunderii mele, responsabilitatea faţă de aproapele apare şi se dezvoltă şi în alt mod: căutând mai
întâi şi lucrându-mi mântuirea cu răspunderea celui care a înţeles ţelul vieţuirii în lume, o voi face pe
aceasta ţinând seama de aproapele pe care îl voi privi responsabil şi a cărui prezenţă în timpul şi
spaţiul meu de întâlnire o voi percepe ca posibilitate de a-i oferi răspunsul fiinţei mele la solicitările
sale, drept reflex al interesului pentru propria-mi mântuire8 . Dragostea de Dumnezeu şi căutarea
mântuirii nu pot să ignore facerea de bine către aproapele, relaţionarea fiind indispensabilă; dar,
aceasta înseamnă să fiu responsabil mai întâi de mântuirea sufletului meu şi, lucrându-mi
desăvârşirea, devin răspunzător şi de semenul meu care, ontologic, se identifică cu acelaşi scop. Din
acest motiv, nu există dragoste de Dumnezeu fără iubirea aproapelui: practic, responsabilitatea mea
în Dumnezeu şi faţă de El are la temelie responsabilitatea faţă de aproapele, pentru care – făcând
bine şi obligându-l prin aceasta la introspecţie – mă întăresc în starea mea duhovnicească şi ne
sprijinim reciproc răspunderile. Pe de altă parte, binele mă întăreşte în dragostea fratelui meu şi în
dragostea de Dumnezeu, dar în acelaşi timp – prin bucuria pe care o aduce în suflet - îmi certifică o
răspundere împlinită, întrucât nici un alt sentiment, decât bucuria binelui săvârşit pentru aproapele, nu
reuşeşte să transmită elementele specifice unei responsabilităţi îndeplinite9.
Cât priveşte binele material făcut aproapelui, acesta se împlineşte potrivit poruncii
Mântuitorului: “Du-te, vinde tot ce ai şi dă-le săracilor şi vei avea comoară în cer” (Mt 10, 21), actul de
caritate fiind un semn distinctiv chiar pentru mica Biserică creştină primară (FA 2, 44-45; 4, 35).
6 Povestirile unui pelerin…, ed.cit., pp.50, 51.
7 A devenit deja foarte cunoscută sintagma “Dăruind vei dobândi” a monahului Nicolae STEINHARDT, dezvoltată în
volumul omonim, unde afirmă: “Dând ce nu avem, dobândim prin recoşeu ceea ce – cu nemaipomenită sfruntare – ne-am încumetat
a dărui altuia… În adevăr, dând peste fire, luăm har peste har.” – Dăruind vei dobândi, ed.cit., pp.464, 465.
8 Sf. VARSANUFIE scrie: “Dacă am grijă de mine din frică de Dumnezeu, am grijă şi de tine”. –“Scrisori duhovniceşti” 144,
FR 11, p.186. Pentru celălalt sens: al binefacerilor primite de la Dumnezeu în urma ajutorului oferit semenilor, găsim, în aceeaşi
scrisoare: “Dă mâna fratelui care este aproape de tine în tulburare şi vei afla şi tu pe cineva care îţi va întinde mâna în clipa
încercării” – p.187.
9 Sf. IOAN SCĂRARUL învaţă: “Nici un dar nu este aşa de primit de Dumnezeu de la noi ca acela de a aduce suflete
cuvântătoare prin pocăinţă. Căci toată lumea nu are un pret deopotrivă cu al unui suflet. Lumea trece, iar sufletul e nestricăcios şi
rămâne. Drept aceea, nu ferici pe cei ce aduc bunuri; ci fericeşte pe cei ce –i aduc lui Hristos oi cuvântătoare.” –“ Cuvânt către
păstor” 13, 89, FR 9, p.452.

EPIFANIA
Sărăcia şi bogăţia sunt lăsate de Dumnezeu şi vor determina întotdeauna două stări sociale distincte,
care în planul veşnic al mântuirii trebuie să fie privite complementar, una folosindu-i celeilalte.
Complementaritatea determină şi raporturile interumane: bogatul îi foloseşte săracului, iar săracul
bogatului. Mântuitorul a învăţat că sufletul îi dă valoare persoanei – „Ce-i va folosi omului dacă va
câştiga lumea întreagă, dar sufletul şi-l va pierde? Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său?”
(Mt 16, 26) – şi că a fi bogat sau sărac se raportează la perceperea şi urmarea gestului de smerenie
al lui Hristos, care, obiectiv, a realizat ceea ce noi înşine nu puteam face: „Că El, bogat fiind, a sărăcit
de dragul vostru, pentru ca voi prin sărăcia Lui să vă îmbogăţiţi”(2Co 8,9). Sfântul Simeon Noul
Teolog susţine că binele, inclusiv sprijinul material făcut aproapelui şi dragostea pe care o întreţine,
nu este act discontinuu: astăzi să faci binele iar mâine nu, azi să urăşti şi mâine să iubeşti ci,
dimpotrivă, tocmai statornicia dovedeşte starea de aşezare în lucrare:
„Cel ce dă astazi tuturor cele spre trebuinţa trupului dar mâine, putând face acestea, va nesocoti pe
niscai fraţi şi-i va lăsa să piară de foame, de sete şi de frig, L-a lăsat să moară şi L-a dispreţuit pe
Acela Care a zis: „Întrucât aţi făcut unuia din aceşti preamici, Mie mi-aţi făcut”.10
Împlinirea responsabilităţii nu poate fi decât consecventă. Numai aceasta, la rândul ei,
întemeiază continuitatea în răspunderea faţă de semenul nostru, chiar şi atunci când este vorba
despre ajutorul material: o mai mare răspundere pentru om nu se poate concepe ca născându-se
decât dintr-o atitudine permanent atentă şi grijuluie faţă de cei – unul sau mai mulţi, mereu aceiaşi sau
permanent alţii – aflaţi în nevoie şi care solicită ajutorul, chiar dacă a-l primi pe unul şi a-l refuza pe
altul înseamnă nici mai mult nici mai puţin decât să-L ajuţi şi să nu-L ajuţi pe acelaşi Hristos, tăinuit
sub chipul tuturor năpăstuiţilor11. Dacă nu suntem răspunzători de sărăcia materială a cuiva – deşi nu
putem fi siguri niciodată dacă nu cumva l-am influenţat oarecând, prin cineva, într-un anume mod şi
într-un anume context – ne vom asuma această atitudine creştină şi acest bun simţ de a-l ajuta să
treacă mai uşor peste momentele de încercare pe care le-a primit de la Dumnezeu.
Pentru împlinirea acestei responsabilităţi şi pentru rezultate din cele mai bune de care săracii
să aibă parte, s-a trecut adesea de la o responsabilitate personală la una instituţionalizată, înţeleasă
şi aplicată uneori la nivel comunitar. Anumite structuri bisericeşti ori chiar Biserici întregi, prin
sistemele proprii, şi-au luat răspunderea de a-i mângâia pe cei aflaţi în suferinţă şi de a încerca mai
întâi rezolvarea problemelor de natură sufletească şi apoi pe cele trupeşti, ştiut fiind că cele dintâi le
cauzează pe cele din urmă, adeseori12. Realitatea este crudă cu cei aflaţi în încercări ce solicită
10 Capete teologice şi practice 3, 94, FR 6, pp.93-94. Iar în enunţul 97: “Cel ce a primit poruncă să-l aibe pe aproapele ca
pe sine însuşi e dator, desigur, să-l aibe aşa nu numai într-o zi, ci toată viaţa”.
11 Este aparenta incertitudine morală a întrebării : pe cine să ajut? În ce mod va folosi săracul sprijinul material sau
bănesc? Dacă îl va folosi în mod nefolositor? Nu sunt răspunzător pentru faptul că îi ofer sprijin financiar, iar el foloseşte ajutorul în
mod nechibzuit?etc. Dar este un paradox aparent şi chiar o înşelăciune a diavolului, pentru că ecuaţia este simplă: Hristos te va
judeca pe tine pentru faptul că i-ai oferit sprijinul, iar pe el dacă l-a folosit în scop bun.
12 Bisericile protestante, aproape fără excepţie, după radicala reducere doctrinară la care au recurs prin Reformă, îşi
găsesc astăzi un rol important în descoperirea manifestării dragostei faţă de aproapele – copii, săraci, handicapaţi, bătrâni, etc. –
prin slujirea concretă în institutele diaconale care au deja, în unele state cum ar fi Germania, o vechime de peste 150 de ani. Nu
lipsit de importanţă este faptul că dinamismul social funcţionează în aceste ţări extrem de bine, astfel că Statul sprijină intens
asemenea acţiuni, fiind convins că acest tip de activitate socială este realizat mult mai bine de Biserică decât de către alte structuri,
fie ele dinte cele mai specializate, deoarece numai personalul care-şi îndeplineşte atribuţille de serviciu şi din convingere religioasă
EPIFANIA
sprijinul instituţionalizat al Bisericii; de aceea, implicarea instituţionalizată în rezolvarea, chiar dacă

deocamdată la scară redusă, a acestor probleme amplificate deja la nivel social este una dintre marile
provocări ale vremii noastre şi una din marile ei responsabilităţi13, fără a renunţa şi a uita de vreuna
din celelalte: „Pe toate le pot întru Hristos, Cel care mă întăreşte” (Flp 4, 13).
Întreaga responsabilitate faţă de aproapele nostru, indiferent de dinamica lucrării ei, de
aspectele teoretice şi practice, de convingerea sau îndoielile cu care se împlineşte, se reduce la
responsabilitatea pentru mântuirea lui, act care - cu smerenia şi realismul cuvenite - poate veni prin
noi, ca semeni pentru care nedesăvârşirea fratelui nostru se transformă în durere:
"Fiecare dintre noi este, într-un anume înţeles, mântuitorul semenului său. Iubirea mântuitoare
pe care o are pentru fratele nostru, Iisus Hristos vrea să i-o dăruiască prin mijlocirea noastră."14
Idealul de a te identifica cu aproapele şi a face totul pentru mântuirea lui se face cu condiţia de
a-L vedea în el, realmente, pe Hristos şi a depăşi stadiul păgubitor de a te vedea doar pe tine în
relaţie directă cu El. Dovedesc că îmi asum răspunderea faţă de semen din momentul în care
înseamnă ceva pentru mine. Depăşirea indiferenţei faţă de el, a apatiei, reprezintă primul pas către a
descoperi frumuseţea şi valoarea celuilalt, ca şi insuficienţa ta15. Urmează apoi interesul pentru viaţa
şi preocupările sale, care deschid orizontul duhovnicesc al cunoaşterii reciproce şi, cunoscându-l, vine
dorinţa de a-l sprijini în toate eforturile lui şi de a-i sluji scopul mântuirii. Definitiv, toate se împlinesc în
dragostea pentru el16. Este, extrem de simplificat, drumul de la indiferenţa faţă de aproapele până la a
face totul pentru el.
nu doar ca pe o obligaţie de serviciu şi care este pregătit teologic are capacitatea de a oferi, deodată, alinare trupească şi mângâiere
sufletească. Biserica Ortodoxă Română, având un binecunoscut model răsăritean - Vasiliada - şi unul local - bolniţele mănăstirilor
româneşti -, şi-a dezvoltat, după 1989, un sistem propriu de ajutor pentru săraci, fie prin sectoarele misionar-sociale ale eparhiilor -
primul de aest gen s-a înfiinţat la Cluj-Napoca în 1996 - fie prin alte structuri vechi sau nou înfiinţate în cadrul sistemului eclesial
clasic: organizaţii de femei, de tineret, asociaţii independente, sau prin unele protoierii şi parohii. Chiar dacă nu întotdeauna cu
rezultate spectaculoase, proiectele de acest fel reprezintă un răspuns concret la încrederea imensă pe care societatea românească,
indiferent de confesiunea membrilor ei, o are în Biserică, dar şi la permanentele interpelări ale credincioşilor şi ale unor grupuri
sociale interesate de preluarea răspunderii pentru o asemenea activitate de către oameni pregătiţi şi în domeniul teologic. Aici,
Biserica Ortrodoxă are un răspuns: de aproape 20 de ani şcolarizează tineri în secţiile de Asistenţă Socială de la Facultăţile de
Teologie, dar micile şi insuficientele proiecte de ajutorare a copiilor, săracilor şi bolnavilor iniţiate de structurile bisericeşti sunt
considerate de către Stat concurenţiale, fără a se lua în considerare - în cazul acestor vinovaţi nevinovaţi ai societăţii - că ar putea
beneficia, prin asistenţi sociali teologi, şi de împăcarea cu Dumnezeu şi cu sine, nu numai de cea cu societatea; pentru totdeauna,
nu numai cu ocazia Crăciunului şi a sărbătorii Învierii, când, cel mai adesea cand, cel mai adesea, li se ofera ajutoare.
13 "Liturghia profundă a inimii, liturghia euharistică şi liturghia fratelui său, liturghia după Liturghie>>, cum i se mai spune
azi, toate acestea sunt încheieturile care asigură unitatea şi integritatea vieţii spirituale creştine." - Pr. Ion BRIA, Credinţa pe care o
mărturisim, Bucureşti, 1987, p.290.
14 Pr. DUMITRU BELU, Despre iubire, ed. cit., p.115.
15 "Sileşte-te pe cât poţi să iubeşti pe tot omul. Iar dacă nu poţi încă, cel puţin să nu urăşti pe nimeni." - Sf. MAXIM
MARTURISITORUL, "Despre dragoste" 4, 82, FR 2, p.82.

16 "Slujirea omului e mai mare decât orice lucrare şi virtute. Căci nu este ceva mai mare între virtuţi şi mai desăvârşit ca
dragostea aproapelui." - Cuv. PETRU DAMASCHIN, Învăţături duhovniceşti", FR. 5, p.136.

EPIFANIA
Răspunderea pentru mântuirea fratelui se poate realiza în diferite moduri: prin credinţa mea
pilduitoare, din care el are de învăţat; prin rugăciunea pentru el şi pentru mântuirea lui17; prin
realizarea oricărui bine care i-ar susţine eforturile duhovniceşti; prin puterea de a te depăşi pe tine
însuţi şi a face orice pentru desăvârşirea sa18. Dar trebuie să descoperim că Însuşi Hristos ne
vorbeşte prin aproapele şi că El aşteaptă răspunsul la cuvântul şi chemarea pe care ne-o adesează,
direct sau indirect, de a-l sprijini pe drumul către desăvârşire. Intrarea în comunicare cu fratele -
pentru a ajunge la comuniune cu el, ca lucrare a Duhului, prin Fiul, în Tatăl - reprezintă renunţarea la
egoismul nostru şi la lupta pentru oferirea răspunsului arătat în fapta bună şi prin întreaga noastră
viaţă. Potrivit cuvântului Cuviosului Nichita Stithatul, cel care îşi conştientizează răspunderea faţă de
aproapele şi o aplică Îl reprezintă pe Însuşi Dumnezeu, căci "s-a făcut slujitor al tainelor lui
Dumnezeu, ajungând gura Lui" pentru ceilalţi19. Iar această contribuţie îi uneşte duhovniceşte pe cei
legaţi unii de alţii prin sprijinirea şi întărirea scopului lor: mântuirea, iar cei mântuiţi de unul Îi vor oferi
mărturie lui Dumnezeu, la judecată, despre cum şi-a îndeplinit acela răspunderea, ne spune acelaşi
sfânt Varsanufie20.
Responsabilitatea faţă de aproapele este măsura duhovnicească a persoanei înţeleasă ca
fiinţă-în-relaţie. Egoismul, accentele subiective, lipsa de comunicare, varietatea comportamentului
uman, unicitatea fiecărei personalităţi şi manifestarea ei punctuală în forme permanent noi fac din
acest gen de răspundere una dintre cele mai greu de îndeplinit. În acelaşi timp însă, fără ea este
imposibilă lucrarea şi creşterea responsabilităţii faţă de Dumnezeu şi chiar a celei faţă de sine. Căci
activitatea manifestată de persoană în afara ei, către Dumnezeu şi către aproapele, reprezintă un
exerciţiu de renunţare la sine, de înţelegere a entităţilor personale din afara sa ca fiind "de sine
stătătoare", dar şi că ele se definesc numai "în relaţie". Importanţa excepţională a răspunderii faţă de
Dumnezeu şi faţă de semeni se dovedeşte în aceea că cercetarea raporturilor cu alţii îi
fundamentează persoanei privirea întru sine, introspecţia duhovniocească, atenţia întoarsă asupra
sufletului propriu. Prin alţii, persoana se responsabilizează pe sine, introducându-se în comuniune.
Preot Conf. Dr. Ştefan Iloaie,

Facultatea de Teologie Ortodoxă, Cluj-Napoca
17 "Că n-a spus: <<Tatăl meu care eşti în ceruri>> ci <<Tatăl nostru>>, poruncindu-ne să înălţăm rugăciuni pentru toţi
oamenii şi să nu urmăm niciodată folosul nostru, ci totdeauna folosul aproapelui." - Sf. IOAN GURA DE AUR, Omiliile la Matei 19, 4,
PSB 23 , p.250.
18 "Fiindcă am ajuns să spun că doresc mântuirea voastră şi voiesc să mă fac pricinuitorul a tot binele vostru, fac, dacă
pot, tot ce pot." - Sf. VARSANUFIE, "Scrisori duhovniceşti" 188. FR 11, p.220.
19 "Despre făptuire, despre fire şi despre cunoştinţe şi vederea raiului" 3, 44, FR 6, p.324.
20 Vezi "Scrisori duhovniceşti" 117, FR 11, p. 153.

EPIFANIA
[ Doctorul trupului, doctorul sufletului [

DUREREA NEUROPATĂ
D urerea este o experienţă senzorială şi emoţională,
asociată cu distrucţii tisulare sau descrisă ca o astfel de
leziune. Durerea acută este un semnal provenind de la
ţesuturile lezate şi care determină pacientul să evite
potenţialul lezional sau să se adreseze pentru tratament.
Acesta este cazul durerii inflamatorii. Când durerea persistă
sub tratament şi devine cronică, adică neuropată, îşi pierde
funcţia de semnal şi îmbracă aspecte neurofizice, emoţionale
şi psihosociale diferite(1).
Durerea neuropată este definită ca o entitate de
sindroame dureroase cronice apărute ca urmare a unor
leziuni produse la nivelul sistemului nervos periferic sau central, fiind caracterizată de tulburări
funcţionale ale sistemului nervos periferic sau/şi central. Pacienţii se pot plânge de o marcată
alodinie, durerea poate fi descrisă ca o lovitură sau arsură şi poate apare chiar şi în zone parestezice.
Durerea neuropată poate apare imediat după lezarea unui nerv sau la oarecare distanţă de la
evenimentul lezional. Este de cele mai multe ori persistentă şi relativ rezistentă la tratamentul cu
analgetice opioide. Răspunde în schimb favorabil la tratamentul cu anticonvulsivante şi antidepresive
triciclice (2).
Etiologia
Cauzele şi caracterele durerii neuropate sunt multiple (Tabelul 1). Durerea de tip central este
asociată leziunilor sistemului nervos central ca infarctul cerebral sau traumatismul cranio-cerebral.
Durerea de tip periferic poate fi determinată de leziuni la nivelul sistemului nervos periferic ce includ
leziunile nervilor periferici, neuropatiile periferice şi tumorile ce afectează sistemul nervos periferic
(Tabelul 2) (3).
Tabel 1. Cauzele şi caracteristicele durerii neuropate
Traumatisme sau afecţiuni care produc leziuni la nivelul:
- nervilor periferici
- nervilor cranieni
- rădăcinilor posterioare
- măduvei spinării
- anumite arii senzoriale cerebrale
Durerea persistă luni, ani sau decade după ce leziunea iniţială s-a vindecat
Sindroame dureroase cu simptome similare fără leziuni nervoase aparente

EPIFANIA
Durere dificil de tratat
Tabel 2. Cauzele durerii neuropate de tip periferic

Localizată (Mononeuropatie)
- sindroame de compresiune
- sindroame de complex dureros regional (distrofia simpatică reflexă, cauzalgia)
- durerea membrului fantomă
- nevralgia posttraumatică
- nevralgia postherpetică
- mononeuropatia diabetică
- neuropatia ischemică
- poliarterita nodoasă
Difuză (Polineuropatie)
- plineuropatia diabetică
- neuropatia etilică
- amiloidoza
- plasmocitomul
- neuropatia SIDA
- hipotiroidismul
- neuropatia senzorială ereditară
- morbul Fabry
- neuro-borelioza
- deficitul de vitamine B
- neuropatiile toxice: arsenic, taliu, cloramfenicol, metronidazol, nitrofurantoin,
izoniazidă, aur.
Tabloul clinic
Sindromul de complex dureros regional tip 1 este un sindrom care apare la nivelul unui
membru după un traumatism moderat al ţesutului moale sau o fractură. Durerea se caracterizează
printr-o senzaţie de arsură asociată cu alodinie. Până la un moment se poate asocia cu edem
regional, transpiraţii anormale şi tulburări de vascularizaţie tegumentară. Poate apare atrofia pielii, a
unghiilor şi a musculaturii regionale. De asemenea poate apare osteoporoza localizată, decelabilă la
examenul radiologic sau echografic. Impotenţa funcţională este de obicei prezentă ca urmare a
durerii, ca de altfel şi contractura musculară.
Sindromul de complex dureros regional tip 2 are aceleaşi caracteristici cu cel de tip 1, dar
apare după o leziune parţială a unui nerv sau a unei ramuri nervoase.
Evaluarea pacientului cu durere neuropată trebuie să cuprindă atât evaluarea neurofizică cât
şi cea comportamentală şi să ţină seama de mecanismele neurofiziologice implicate în producerea ei.
Atunci când apare o stimulare repetitivă a neuronilor din coarnele posterioare, care participă la
EPIFANIA
răspunsul dureros, este posibil ca şi o stimulare periferică minoră să determine un răspuns dureros la
nivelul sistemului nervos. Acest fenomen este numit „sensibilizare la durere” sau „wind-up”. Astfel,
stimuli care în mod normal nu sunt dureroşi pot cauza pacienţilor dureri atroce, datorită faptului că
răspunsul sistemului nervos este amplificat de tulburări de adaptare a procesării influxului senzitiv. În
aceste cazuri orice atingere este dureroasă şi durerea continuă chiar şi după ce stimulul direct a
dispărut, din cauza hiperiritabilităţii sistemului nervos (Tabelul 3).
Tabel 3. Simptomatologia durerii neuropate

Simptome senzoriale negative
- pierderea calităţii sensibilităţii (prin degenerarea fibrelor nervoase)
- hipoestezie, hipoalgezie, hipoestezia termică
- iritabilitate fără durere
Simptome senzoriale pozitive

- parestezii şi disestezii
- caracteristic pentru polineuropatii
- datorate activităţii spontane patologice de la nivelul fibrelor Aβ
- durere spontană
- cel mai frecvent simptom în durerea neuropată
- caracter de arsură cu localizare superficială
- durere asemănătoare cu un şoc electric ce durează câteva secunde
- se datorază activităţii patologice spontane apărute ca urmare a lezării parţiale a
fibrelor cutanate C (generare de impulsuri ectopice, sensibilizare periferică)
- durere evocată
- alodinia (un stimul normal poate provoca durere)
- hiperalgezia (un stimul dureros minim determină durere de intensitate mare)
.
Termenul de durere neuropată este atribuit durerii cronice (neinflamatorie) din cauza
modificărilor care le produce la nivelul sistemului nervos central, ce implică şi procese
neuroadaptative. În formele sale mai refractare durerea neuropată poate fi influenţată de intensitatea
stimulilor, de interacţiunea dintre stimuli şi sistemul modulator aferent, de la nivelul sistemului nervos
central, precum şi de o varietate largă de strategii comportamentale care intensifică sau diminuează
răspunsul neurofiziologic la durere. Din punct de vedere clinic, se acceptă astăzi, că atât durerea
acută (inflamatorie) cât şi cea neuropată se caracterizează prin manifestări variate psihologice şi
fizice, argumentând complexitatea cauzalităţii durerii. Pacienţii cu boli degenerative cronice articulare
pot deveni foarte deprimaţi psihic datorită incapacităţii funcţionale, aflându-se în imposibilitatea de a
efectua activitate domestică sau profesională. Astfel de depresii pot exacerba impulsurile nociceptive
de la nivelul articulaţiilor lezate. În acest mod pacienţii ataşează caracteristicilor durerii neuropate şi
aspecte comportamentale (4).

EPIFANIA
Diagnosticul
De la debut durerea neuropată trebuie evaluată ca o problemă reală şi extrem de importantă
pentru pacient. Contestând autenticitatea ei, putem provoca un comportament mult mai dramatic, care
poate să împiedice un diagnostic corect şi un tratament adecvat. Protocoalele de evaluare ale
pacienţilor cu durere neuropată trebuie să acorde o atenţie deosebită factorilor care pot influenţa
descrierea durerii şi a simptomatologiei sale. Clinicianul trebuie să facă o deosebire netă între pacienţi
şi să aprecieze corect care dintre aceştia necesită o intervenţie terapeutică agresivă şi care dintre ei
au nevoie de timp şi observaţie. De asemenea foarte mulţi factori psihosociali joacă un rol important
în evaluarea şi tratamentul pacienţilor cu durere neuropată. Anamneza la aceşti pacienţi trebuie să
includă informaţii despre debutul durerii, localizare, iradiere, caracteristici, intensitate, durata şi
răspunsul la tratamentele anterioare, chiar dacă acestea sunt proceduri simple ca pungă cu gheaţă
sau repaus, până la cele mai complexe proceduri chirurgicale sau de stimulare a măduvei spinării.
Astfel, la pacienţii cu o simptomatologie dureroasă cronică se investighează planuri multiple ca:
ocupaţional, social, psihologic, emoţional, cultural şi economic. Pentru o apreciere corectă a durerii
neuropate se utilizează chestionare, „jurnale” ale durerii, precum şi scale variate de apreciere a durerii
(5).
Antecedentele pacientului permit să se compare semnele şi simptomele actuale cu cele
existente anterior. În cazul examinării pacienţilor cu dureri neuropate, datele înregistrate sunt în mare
măsură subiective, fiind influenţate de cooperarea pacientului şi de motivarea sa. Unul din scopurile
examinării este acela de a stabili corecta corelaţie dintre simptomatologia descrisă de pacient şi
leziunile anatomice. Examenul neurologic şi examenul obiectiv al aparatului osteoarticular şi muscular
sunt idispensabile pentru diagnosticul corect al durerii neuropate. Aceste axaminări trebuie efectuate
astfel încât să nu creeze un plus de discomfort, exacerbarea durerii sau spasm muscular, dar trebuie
să fie complete, pentru a permite o evaluare corectă. Clinicianul trebuie să fie avizat despre faptul că
chiar şi atunci când testele clinice şi cele paraclinice sunt pozitive, nu întotdeauna pot explica complet
durerea care o resimte pacientul. De multe ori pacienţii cu durere neuropată prezintă triada: simptome
persistente (de multe ori invalidante), modificări la examenul fizic şi teste paraclinice neconcludente.
În aceste cazuri o atenţie deosebită trebuie acordată factorilor psiho-sociali, care pot influenţa starea
pacienţilor. Se poate afirma că la pacenţii cu durere neuropată este nevoie de un examen psihologic
de rutină şi ocazional de o evaluare psihiatrică. Foarte mulţi pacienţi cu durere neuropată nu au
suferinţe psihiatrice, dar pot prezenta fenomene de frustrare, disperare, mânie, anxietate şi chiar
depresie, mai ales atunci când sistemul sanitar nu poate diagnostica sau trata afecţiunea de care
suferă. Aceste fenomene pot fi exacerbate de afectarea independenţei şi a modului de viaţă avut
anterior îmbolnăvirii. Unii pacienţi pot să-şi piardă chiar încrederea şi respectul de sine (6).
Tratamentul
Antidepresivele
Antidepresivele triciclice sunt considerate tratamentul cel mai bine documentat al durerii
neuropate (7). Acestea inhibă reabsorbţia transmiţătorilor monoaminergici (serotonina, histamina,
noradrenalina). Aceşti transmiţători sunt localizaţi la nivelul căilor descendente inhibitorii ale durerii, cu
EPIFANIA
originea la nivelul trunchiului cerebral şi făcând sinapsă la nivelul cornului posterior medular. Blocarea
reabsorbţiei potenţează efectele lor inhibitorii pentru transmiterea sezaţiei dureroase de la nivelul
coarnelor posterioare. În plus, antidepresivele triciclice blochează canalele de sodiu voltaj dependente
şi receptorii alfa-adrenergici.
Dintre antidepresivele triciclice, amitriptilina este cel mai prescris tratament pentru durerea
cronică. Este evident, şi datele din literatură susţin acest lucru, că amitriptilina produce dispariţia
durerii în neuropatia diabetică şi nevralgia postherpetică. Doza medie necesară pentru tratarea durerii
este de 75-150 mg/zi, fiind mai mică decât doza pentru atingerea unui efect antidepresiv (7).
Amitriptilina şi alte antidepresive triciclice au şi efecte secundare ca hipotensiunea ortostatică,
datorată în mare măsură acţiunii lor de blocante alfa-adrenergice. Datorită efectelor de blocare a
receptorilor histaminici, amitriptilina este şi un sedativ puternic, de altfel un efect de dorit la pacienţii
care au tulburări de somn. Alte efecte secundare sunt reprezentate de retenţia de urină, pierderi de
memorie şi tulburări de conducere miocardică. Datorită acestor efecte secundare tratamentul la
pacienţii vârstnici trebuie început cu doze mici (10 mg), care ulterior pot fi crescute gradual.
Disipramina, nortriptilina şi tizanidina având efecte blocante alfa-adrenergice, par să fie la fel
de eficiente ca şi amitriptilina în nevralgia postherpetică şi neuropatia diabetică (8). Acestea sunt
folosite în aceleaşi doze ca şi amitriptilina, dar au mai puţine efecte secundare anticolinergice şi
determină o sedarea mai redusă. Un antidepresiv nou este venlafaxina care pare a fi eficientă în
tratamentul durerii neuropate (9).
Anticonvulsivantele
Carbamazepina este foarte eficientă în tratamentul nevralgiei trigeminale. Cu toate acestea,
carbamazepina nu şi-a arătat eficienţa în alte tipuri de durere neuropată (7). Dacă pacientul descrie
durerea ca pe o înţepătură ascuţită sau ca un şoc electric, anticonvulsivantele trebuie încercate ca
tratament.
Gabapentinul este un anticonvulsivant a cărui mecanism de acţiune nu este pe deplin elucidat,
dar care şi-a dovedit eficienţa în multe dintre sindroamele de durere neuropată. Studii care au folosit
loturi placebo au dovedit eficienţa gabapentinului în tratamentul durerii din neuropatia diabetică şi din
nevralgia postherpetică (10,11). Pentru că efectele sale secundare sunt de mică importanţă, în
comparaţie cu antidepresivele triciclice, gabapentinul este utilizat ca tratament de primă linie în
durerea provocată de leziunile nervilor (11,12). Există două noi anticonvulsivante, lamotrigina şi
topiramatul, care pot avea utilitate în tratamentul durerii neuropate (13).
Analgeticele opioide
Opioidele au eficienţă dovedită în tratamentul durerii postoperatorii, a durerii inflamatorii şi în
durerea neoplazică. Utilizarea lor pentru tratamentul durerii neuropate este foarte controversat.
Studiile efectuate în acest sens au demonstrat că administrarea intravenoasă de morfină sau fentanyl
ameliorează substanţial durerea din nevralgia postherpetică (14). Studii recente au demonstrat
eficienţa administrării orale de oxicodon şi tramadol în tratamentul durerii din nevralgia postherpetică

EPIFANIA
şi neuropatia diabetică (15,16). Se recomandă utilizarea analgeticelor opioide (morphină retard) acolo
unde alte alternative terapeutice ale durerii neuropate nu au fost eficiente. Totuşi tratamentul cu
opioide nu trebuie să constitue ultima resursă terapeutică a durerii neuropate (1).
Antagoniştii receptorilor NMDA

Blocantele receptorilor NMDA disponibile sunt ketamina, dextrometorfanul, memantina şi
amantadina. Ele au ca şi efecte secundare sedarea, greţurile, tulburări psihogene dezagrabile şi
halucinaţii. Studiile efectuate au demonstrat acţiunea analgetică a ketaminei la pacienţii cu nevralgie
postherpetică (17). Dextrometorfanul este eficient în nevralgia diabetică, dar nu şi-a dovedit utilitatea
în nevralgia postherpetică (18).
Tratamentul topic
Mulţi pacienţi cu durere neuropată prezintă alodinie. Unul dintre tratamentele utilizate în
aceste cazuri este cel cu extracte de capsaicină. La aplicarea iniţială poate avea un efect excitator
producând senzaţie de arsură sau hiperalgie, dar prin aplicări repetate sau prelungite, inactivează
terminaţiile nociceptive.
Extractele de capsaicină sunt comercializate sub formă de soluţii de 0,025% şi 0,075%.
Aceste preparate reduc durerea din nevralgia postherpetică, iar în special soluţia de 0,075% este utilă
în tratamentul durerii din neuropatia diabetică (19).
Un alt tratament topic promiţător în managementul durerii neuropate este utilizarea
anestezicelor locale, acestea blocând canalele de sodiu voltaj dependente, împiedicînd astfel
transmiterea durerii (20).
Terapia intervenţională
Se adresează durerii cu transmitere simpatică ca de exemplu nevralgia posttraumatică,
sindroamele de complex dureros regional şi durerea acută din zona zoster. Se folosesc două metode
de întrerupere a aferenţelor simpatice. Una dintre ele este reprezentată de injectarea de anestezice
locale la nivelul lanţului ganglionar simpatic paravertebral. Cea de a doua metodă, utilizată pentru
simpaticoliză, este injectarea regională intravenoasă de guanetidină, bretylium sau rezerpină, la
nivelul unei extremităţi izolate cu ajutorul unui garou.
Incă în fază experimentală se află utilizarea intratecală de neostigmină pentru tratamentul
durerii din neuropatia diabetică. Rezultatele obţinute pe modele experimentale la animale sunt chiar
promiţătoare în acest sens (21).
Terapia durerii neuropate este o terapie bazată pe mecanismul durerii. Astfel managementul
terapeutic al durerii neuropate are la bază trei clase de medicamente pentru administrare orală:
antidepresivele, anticonvulsivantele şi opioidele. La acestea se poate adăuga medicaţia topică cu
capsaicină sau anestezice locale.
Este evident că în zilele noastre un singur practician nu poate realiza o evaluare completă a
pacienţilor cu durere neuropată. Aceasta trebuie să fie apanajul unui centru complex şi coordonat de
evaluare, diagnostic şi tratament al durerii (2).
EPIFANIA
Bibliografie
1. Baron R. Neuropathic pain- The long path from mechanism to mechanism-based treatment. The Internat J Pain Med
Palliative Care 2001; 1: 2-14.
2. Zdrehuş C. Durerea neuropată-diagnostic, tablou clinic. J Rom ATI 2002; 9(supl. 1): 18-19.
3. Baron R. Peripheral neuropatic pain: From mechanism to symptoms. Clin J Pain 2000; 16: S12-20.
4. Baron R, Levine JD, Fields HL. Causalgia and reflex sympathetic dystrophy: Does the sympathetic nervous system
contribute to the generation of pain? Muscle Nerve 1999; 22: 678-695.
5. Collett BJ. Management of cronic pain. În: Textbook of Anaesthesia, Ed. Aitkenhead AR, Rowbotham DJ, Smith G,
Churchil Livingstone, Fourth edition 2001: 738-747.
6. Stoelting RK, Miller RD. Chronic pain management. În: Basics of Anesthesia, Churchil Livingstone, Fouth Edition 2000:
449-458.
7. Sindrup SH, Jensen TS. Efficacy of pharmacological treatments of neuropathic pain. An update and effect related to
mechanism of drug action. Pain 1999; 83: 389-400.
8. Semenchuk MR, Sherman S. Effectivenes of tinazidine in neuropathic pain: An open-label study. J Pain 2000; 1: 285-292.
9. Galer BS. Neuropathic pain of peripheral origin: Advances in pharmacologic treatment. Neurology 1995; 45: S17-25.
10. Edwards KR, Hes MS, LaMoreaux LK et al. Gabapentin (Neurontin) for pain associated with diabetic peripheral
neuropathy: A double-blind, placebo-controlled study. Neurology 1998; 50: 53.
11. Rowbotham M, Harden N, Stacey B et al. Gabapentin for the treatment of postherpetic neuralgia: A randomized controlled
trial. JAMA 1998; 280: 1837-1842.
12. Mathew NT, Rapoport A, Saper J et al. Efficacy of gabapentin in migraine prophylaxis. Headache 2001; 41: 119-128.
13. Hunter JC, Gogas KR, Hedley LR et al. The effect of novel antiepileptic drugs in rat experimental models of acute and
chronic pain. Eur J Pharmacol 1997; 324: 153-160.
14. Rowbotham MC, Reisner-Keller LA, Fields HL. Both intravenous lidocaine and morphine reduce the pain of postherpetic
neuralgia. Neurology 1991; 41: 1024-1028.
15. Watson CP, Babul N. Efficacy of oxicodone in neuropathic pain: A randomized trial in postherpetic neuralgia. Neurology
1998; 50: 1837-1841.
16. Sindrup SH, Andersen G, Madsen C et al. Tramadol relieves pain and allodynia in poliyneuropathy: A randomized, double-
blind, controlled trial. Pain 1999; 83: 85-90.
17. Eide K, Stubhaug A, Oye I et al. Continous subcutaneous administration of the N-methyl-D-aspartic acid (NMDA) receptor
antagonist ketamine in the treatment of post-herpetic neuralgia. Pain 1995; 61: 221-228.
18. Nelson KA, Park KM, Robinovitz E et al. High-dose oral dextromethorphan versus placebo in painful diabetic neuropathy
and postherpetic neuralgia. Neurology 1997; 48: 1212-1218.
19. Baron R. Capsaicin and nociception: From basic mechanism to novel drugs. Lancet 2000; 356: 785-787.
20. Rowbotham MC, Davies PS, Verkeminck C et al. Lidocaine patch: Double-blind controlled study of a new treatment
method for post-herpetic neuralgia. Pain 1996; 65: 39-44.
21. Chen S-R, Khan GM, Pan H-L. Antiallodynic effect of intrathecal neostigmine is mediated by spinal nitric oxide in a rat
model of diabetic neuropathic pain. Anesthesiology 2001; 95: 1007-1012.
Dr. Claudiu Zdrehuş MD, PhD,

Catedra Anestezie Terapie Intensivă 1,
U.M.F. „Iuliu Haţieganu”, Cluj-Napoca

EPIFANIA
ALIMENTAŢIA – FACTOR ETIOLOGIC IMPORTANT

ÎN APARIŢIA CANCERULUI DE COLON
C ancerul de colon reprezintă o problemă de sănătate a lumii moderne fiind o cauză importantă
de morbiditate și mortalitate, cu implicații deosebite în domeniul medical și în cel socio-economic.
Este o afecțiune care nu ține cont de vârstă, etnie, rasă sau stratificare socio-economică.
Elementul esențial în etiologia cancerului de colon îl reprezintă procesul de modificare genetică
survenit la nivelul celulelor epiteliale din mucoasa colonului, sub acțiunea unor factori determinanți.
Alimentația are un rol substanțial în determinismul cancerului de colon, estimându-se că 35% din
decesele prin cancer se datorează și factorilor de nutriție (1).
Factorii alimentari pot accelera sau dimpotrivă, inhiba carcinogeneza la nivelul colonului.
Fibrele celulozice din cereale, fructe și legume exercită un efect protector pentru mucoasa
colonului. Ele sporesc volumul fecalelor, cu diluție secundară a carcinogenilor, accelerează tranzitul
intestinal scurtând astfel contactul factorilor carcinogeni cu epiteliul colic și timpul de acțiune al florei
anaerobe asupra sărurilor biliare; de asemenea, fibrele vegetale furnizează acid fitic, acizi fenolici și
fitoestrogeni, cunoscuți ca având rol de protecție împotriva cancerului.
Observația conform căreia deficitul de fibre se asociază cu apariția cancerului de colon, a rezultat
din comparația bolilor intestinului gros în societatea occidentală față de cea tradițională africană.
Astfel, studiile realizate au evidențiat faptul că în Africa, boli precum apendicita, boala diverticulară a
colonului, polipoza și neoplasmele colice sunt rare, în timp ce incidența lor în țările occidentale este
mult mai crescută (2, 3, 4).
Un factor de risc pentru apariția cancerului de colon îl reprezintă consumul în exces de carne
roșie (vită, vițel, porc) și mezeluri (salam, cârnați, crenvuști porc sau vită, conservați în saramură, cu
sau fără nitrați, afumături, carne uscată sau conservată prin fierbere, pate, etc.). Diferitele studii
despre prepararea cărnii au arătat că prin pregatirea acesteia la temperaturi înalte și mai ales pe
grătar, se formează prin degradarea aminoacizilor și a creatininei, amine heterociclice – substanțe
care duc la apariția cancerului (5 – 7).
Prin acțiunea lor asupra proteinelor animale, bacteriile intestinale produc nitrozamine (rezultate
din combinarea nitrițior alimentari cu aminele provenite din proteine); aceste substanțe reprezintă un
factor de risc cert pentru apariția și dezvoltarea maladiei canceroase digestive, o mare parte din
acestea fiind deja resorbită de către intestinul subțire.
În ultima perioadă de timp, sunt luate în discuție ca implicate direct în apariția tumorilor maligne, o
serie de substanțe chimice prezente în alimente și reprezentate de: aditivi alimentari (conservanți,
coloranți, emulsificatori, agenți de afânare, îndulcitori, stabilizatori, etc.), contaminanți alimentari
(pesticide, insecticide, clorură de vinil, etc.), substanțe poluante provenite din mediu (mai ales
hidrocarburi aromatice policiclice) și substanțe cancerigene existente în mod natural în alimente
(cicazina din fructele arborelui de pâine, alcaloizii pirozidinici, glicozidul sinigrinina din hrean și muștar
EPIFANIA
etc). Nitrozaminele reprezintă cel mai mare grup de agenți cancerigeni, parte din ultimele două
categorii de substanțe.
Aditivii alimentari sunt substanțe chimice de sinteză, utilizate în industria alimentară pentru
îmbunătățirea sau menținerea valorilor nutritive ale alimentelor (ex. conservanți, antioxidanți), gustului
(aromatizanți) și culorii acestora (coloranți), sau pentru ameliorarea proceselor tehnologice (ex.
emulsificatori).
Aceste substanțe sunt indicate pe ambalaje cu litera E, urmată de trei sau patru cifre, nefiind
trecută denumirea completă a aditivilor, pentru ușurința etichetării. Studiile din literatura de
specialitate prezintă numeroase E-uri ca având acțiune cancerigenă prin consumul lor odată cu
alimentele, pe parcursul întregii vieți, cu efect malign cumulativ, motiv pentru care au fost interzise în
SUA, Uniunea Europeană, țările din fosta URSS și sunt reprezentate de: E123 (amaranth), E131
(albastru patent), E142, E210 (acid benzoic), E 211 (benzoat de sodiu), E213 (benzoat de calciu),
E214, E215, E216, E217, E230, E330, E339, E631, E954 (zaharina).
Degenerarea malignă pe cale chimică rezultă din interacțiunea substanțelor cancerigene activate,
cu factorii celulari implicați în replicarea celulară pe care o perturbă în acest fel. Consumul ridicat
de grăsimi favorizează apariția cancerului de colon prin implicarea unor mecanisme diferite.
Există numeroase studii în literatura de specialitate (3, 8 – 10) ce demonstrează că dieta
influențează direct diversitatea microflorei colonului care va suferi modificări adaptative cu scopul
eficientizării absorbției alimentelor. Se stabilește astfel un raport de interdependență dietă – leziuni ale
colonului – cancer colic.
Alimentația bogată în grăsimi (carne de porc, carne de vită, unt, untură, smântână, creier, gălbenuș
de ou ș.a.) furnizează un aport crescut de colesterol. Acesta acționează în organismul uman pe mai
multe direcții. Pe de o parte, favorizează dezvoltarea florei microbiene anaerobe care, după cum se
știe, prezintă o activitate de metabolizare a colesterolului mai mare decât cea a aerobilor. Se
formează astfel în intestinul gros o cantitate crescută de steroizi neutri (coprostanol, coprostanon),
sensibil corelați cu carcinogeneza.
Pe de altă parte, colesterolul în exces stimulează la nivel hepatic producerea și excreția de acizi
biliari care, o dată ajunși în colon, vor fi preluați și metabolizați de microflora anaerobă exacerbată.
Prin acțiunea nuclear-dehidrogenazică a acesteia (în special a grupului Clostridiilor și mai ales a
Clostridium paraputrificum), acizii biliari vor suferi un proces de aromatizare completă din care vor
rezulta produși carcinogeni.
În plus, o serie de acizi biliari secundari, precum acidul litocolic și taurodeoxicolic, proveniți din
procesele de dehidroxilare bacteriană colică, potențează efectul cancerigen al unor nitrozamine.
În al treilea rând, atât colesterolul cât și acizii biliari sunt structural asemănători cu hidrocarburile
policiclice aromatice, cunoscute ca agenți carcinogeni chimici.
O multitudine de cercetări realizate pe animale, dar și o serie de studii pe eșantioane populaționale
mari au evidențiat faptul că stimularea tumorigenezei colice nu depinde doar de cantitatea lipidelor
ingerate ci și de tipurile de acizi grași din structura acestora (9 – 11). Astfel, s-a ajuns la concluzia că,
dacă alimentația cu un conținut ridicat de grăsimi saturate potențează dezvoltarea tumorilor de colon,

EPIFANIA
consumul de acizi grași polinesaturați are un efect diferit asupra carcinogenezei, în funcție de tipul
acizilor grași ingerați.
Dietele cu un conținut bogat în acizi grași omega – 6 (ex. uleiul de porumb) favorizează progresia
neoplasmelor de colon prin efectul lor stimulativ asupra unor enzime aparținând bacteriilor colice sau
celulelor colonului, implicate în formarea acizilor biliari secundari (7α – dehidroxilaza, fosfatidil inozitol
specific fosfolipaza C, diacilglicerolkinaza și protein kinaza C). De asemenea, acizii grași omega – 6
determină creșterea expresiei genei ras – p21, implicată în carcinogeneză.
Dietelor bogate în acizi grași omega – 3 (ex. uleiul de pește) li se conferă un rol protector împotriva
cancerului de colon prin modularea inflamației, imunității și semnalelor celulare. Se consideră că acizii
grași omega – 3 inhibă ciclooxigenza – 2 și formarea eicosanoizilor implicați în inflamație și de
asemenea, contribuie la intensificarea apoptozei și la scăderea proliferării tumorale. Importanța
deosebită a cunoșterii acestor date științifice rezidă din eventualitatea utilizării acizilor grași omega – 3
în cadrul unor strategii viitoare de chemoprevenție și terapie antineoplazică.
Deși beneficiază de multiple argumente, teoria excesului alimentar lipidic în carcinogeneza
neoplasmului colic, nu este unanim acceptată în absența unor studii populaționale extinse,
multirasiale și a acurateței metodelor de măsurare din eșantioanele umane.
Ingestia de vitamine, minerale și alți micronutrienți influențează riscul de apariție a cancerului
de colon, în maniere diferite.
Aportul total de vitamină D, asigurat de alimentație și suplimentele nutritive, poate determina o
scădere a incidenței neoplasmului de intestin gros, riscul relativ raportat fiind de 0,25 – 0,33.
Vitaminele B6, B2 (riboflavina), acidul folic și metionina, consumate în cantități suficiente, pot
juca un rol protector împotriva neoplasmului de colon prin prevenirea metilării aberante a ADN-ului.
Vitaminele A, C și E sunt denumite vitamine antineoplazice datorită efectului lor antioxidant, însă
literatura de specialitate nu deține trialuri prospective care să susțină acest considerent.
Majoritatea studiilor publicate arată că ingestia sporită de calciu este invers proporțională cu
dezvolatrea cancerului de colon, mai ales a celui cu localizare distală. Efectul protector al calciului
rezidă în legarea de acizii grași și de acizii biliari din materiile fecale cu formare de complexe
insolubile (săpunuri de calciu), formă sub care aceștia se vor elimina mai ușor afectând mai puțin
mucoasa colică. În plus, calciul intervine și direct prin inhibarea sintezei de ADN (12).
Studiile epidemiologice indică o scădere a nivelelor serice de seleniu la pacienții cu adenoame
sau cancer colorectal, demonstrând că suplimentele cu seleniu au efect benefic prin intervenția
acestuia în mecanismele antioxidante.
O asociere scăzută, este menționată, între expunerea crescută la fier și polipii colorectali.
Numeroși alți micronutrienți din dietă, mai ales din vegetale, au efecte antineoplazice. Astfel,
monoterpenele din citrice și benzil-izotiocianatul din varză, andive, napi, ceapă și usturoi previn
activarea carcinogenilor. Se consideră, de asemenea, că fenolii, taninii, flavonele și glucarații inhibă
proliferarea celulară.
Consumul de alcool, tutun și cafea
Riscul apariției cancerului de colon este semnificativ corelat cu un consum crescut de alcool (cu
60% mai mare față de consumatorii ocazionali sau de nebăutori). Mecanismele invocate se referă la:
EPIFANIA
scăderea nivelului de metionină, scăderea aportului alimentar cu instalarea unui deficit mineral și
vitaminic, furnizarea unui mediu-solvent pentru carcinogeni.
Fumatul țigaretelor se asociază cu un risc semnificativ crescut de formare a neoplasmelor colice
dar mai ales a celor rectale, prin mutații ale oncogenei KRAS, fiind în directă relație cu statusul de
fumător, durata, cantitatea zilnică consumată, vârsta de debut a fumătorului, utilizarea filtrului.
Cafeaua. Câteva studii caz-control au evidențiat o asociere inversă între consumul de cafea și
riscul de cancer colorectal.
BIBLIOGRAFIE
1. Boutron RMC, Senese P, Faivre J, Chatelain N, Belghiti C, Meance S. Foods as risk factors for colorectal cancer: a case-
control study in Burgundy (France). European Juornal of Cancer Prevention. 1999; 8: 229-35.
2. Ionescu G. Chirurgia colonului. Cluj Napoca: Ed Dacia; 1984. 11-30.
3. O'Keefe S J, Ou J, Aufreiter S, O'Connor D, Sharma S, Mawhinney T. Products of the colonic microbiota mediate the effects of
diet on colon cancer risk. J Nutr. 2009; 139(11): 2044-8.
4. Bremner G C, Akerman V L. Polyps and carcinoma of the larger bowel in the South African Bantu. Cancer. 1970; 26(5): 991-9.
5. De Meester C, Gerber GB. The role of cooked food mutagens as possible etiological agents in human cancer: a critical
appraisqal of recent epidemiological investigations. Rev Epidemiol Sante Publique. 1995; 43(2): 147-51.
6. Thomson B. Heterocyclic amine levels in cooked meat and the implication for New Zeelanders. Eur J Cancer Prev.1999; 8:
201-7.
7. Probst-Hensch NM, Sinha R, Longnecker MP. Meat preparation and colorectal adenomas in a large sigmoidoscopy-based
case-control study in California (United States). Cancer Causes Control. 1997; 8: 175-9.
8. Kay RM. Effects of Diet on the Fecal Excretion and Bacterial Modification of Acidic and Neutral Steroids, and implications for
Colon Carcinogenesis. Cancer Research. 1981; 41: 3774-77.
9. Reddy BS, Simi B, Patel N, Aliaga C, Rao CV. Effect of Amount and Types of Dietary Fat on Intestinal Bacterial 7α-
Dehydroxylase and Phosphatidylinositol-specific Phospholipase C and Colonic Mucosal Diacylglycerol Kinase and PKC
Activities during Different Stages of Colon Tumor Promotion. Cancer Research. 1996; 56: 2314-20.
10. Singh I, Hamid R, Reddy BS. Dietary Fat and Colon Cancer: Modulating Effect of Types and Amount of Dietary Fat on ras-p21
Function during Promotion and Progression Stages of Colon Cancer. Cancer Research. 1997; 57: 253-58.
11. Rao CV, Reddy BS. Modulating effect of amount and types of dietary fat on ornitine decarboxylase, tyrosine protein kinase and
prostaglandin production during colon carcinogenesis. Carcinogenesis. 1993; 14: 1327-33.
12. Drug V. Gastroenterologie practică și ilustrată. Iași: Ed. Junimea; 2007. 202-25.
Dr. Serghei Pădureanu,

Spitalul ”Sf. Spiridon” Iași

EPIFANIA
[ Priorităţi: educaţia în credinţă [

SINERGIA DINTRE MINTE ŞI INIMĂ
S inergia dintre minte şi inimă este calea spiritualizării
noastre, este premisa fundamentală pentru o psihologie
spirituală, care să adâncească şi să amplifice psihologia
transpersonală printr-o accentuată sinergizare a spiritului uman şi
divin.
Albert Einstein ne avertiza:”Trebuie să avem grijă să nu
facem din intelect Dumnezeul nostru. Desigur, el are muşchi
puternici, dar este lipsit de personalitate. Prin urmare, nu poate să
conducă, ci doar să se supună.”
Antoine de Saint – Exupery ne învaţă: ”Iată secretul meu.
E foarte simplu: noi nu vedem bine decât cu inima. Esenţialul este
invizibil pentru ochi.”
Autorii acestei comunicări au următoarea credinţă: mintea
este foarte mândră de câte a învăţat şi a înţeles. Inima simte câte mai sunt de aflat!.
În budism, inimă şi minte sunt desemnate prin acelaşi cuvânt sanscrit – chitta. Buddha
spunea: “Când toate nodurile inimii sunt desfăcute, atunci omul muritor devine nemuritor. Aceasta
este intreaga învăţătură a Scripturilor.”
În cartea noastră “Psihologia tăcerii. Liturghiile silenţioase ale Sinelui”, apărută la sfârşitul
anului 2006, am scris un capitol despre unirea minţii cu inima pe tărâmul tăcerii: mintea se exprimă
prin limbaj iar inima ne vorbeşte prin trăiri tăcute. Teologia tradiţională (Rene Guenon) considera că
sediul raţiunii este în unimă care informează creierul. Jakob Boehme sublinia şi el : ”Creierul care este
în cap este o putere a inimii.” Maica Tereza credea: ”Dumnezeu ne vorbeşte în tăcerea inimii.”.
Secolul XX a elogiat creierul şi a ignorat inima, a fost un secol eminamente cerebrologic.
Începând cu cercetările de la Salpetriere iniţiate de neurologul Jean Martin Charcot au luat un mare
avânt ştiinţele creierului, mai întâi în Europa, apoi în SUA şi Canada. Aceste ştiinţe au influenţat
puternic destinele teoretice şi metodologice ale psihologiei. Cerebrologia (mai ales reflexologia) se
dezvoltă vertiginos prin cercetările reflexologilor ruşi: I.M. Secenov, V.M Behterev şi I.P. Pavlov. In
1927 Pavlov scria: ”Reflexul condiţionat este un fenomen fiziologic universal în lumea animală şi la
oameni; el este în acelaşi timp un fenomen psihic.” (?!) Psihologii sovietici ca şi psihologii din
România socialită (în perioada 1947-1965), aliniaţi la comandamentele materialismului marxist, au
susţinut fără discernămînt pavlovismul radical, îndoctrinat ideologic.
Psihologii materialişti au proslăvit şi promovat cerebrologia sub influenţa multiplelor cercetări
asupra creierului de pe tot parcursul secolului trecut. Dintre cei mai influenţi cerebrologi îi amintim:
Carl Wernicke, Ramon Y. Cajal, Camillo Golgi, H. Head, H. W. Magoun etc Concepţia lor este astăzi
EPIFANIA
menţinută şi dezvoltată prin ştiinţele cognitive.

Psihologia secolului XXI, dacă devine conştientă de obiectul ei de studiu, nu poate rămâne
cantonată în cerebrologie şi o poate pune, cu succes, în paranteză, ceea ce nu înseamnă a o ignora.
Conform învăţăturilor Sf. Părinţi şi filosofiilor orientale inima este un centru spiritual. Imediat după
Renaştere, inima a fost deliberat ignorată sau chiar condamnată.
De pe poziţiile psihologiei spirituale nu putem să nu recunoaştem că inima este un energogen
al psihicului mai important decât creierul. Fără al detrona pe creier ca rege ar trebui să repunem în
drepturi şi inima ca regină. Intelectul este coordonat, energetic şi funcţional, de către creier şi se
exprimă prin cuvinte, semne şi simboluri. Inima “vorbeşte” în tăcere prin procese afective şi
motivaţionale, prin intuiţie, speranţă, iubire şi credinţă. Verbul este expresia inteligenţei ca iluminare a
minţii. Intuiţia şi iubirea sunt, mai ales, iluminarea inimii. Înţelepciunea este sinergia celor două tipuri
de iluminări.
Ignorarea inimii, de către psihologi, nu mai poate dura. În timp ce, potrivit concepţiilor
occidentale, lăcaşul exclusiv al conştiinţei este creierul, experienţa yoga demonstrează că o conştiinţă
cerebrală este doar una din posibilele forme de conştiinţă.
După esoterişti (M. Heindel, 1907) inima omului ascunde, în ventriculul stâng, un înregistrator
a tot ceea ce face omul. Inima are faţă de axa ei acceaşi înclinare ca şi pământul faţă de axa lui,
anume 23 de grade (O. M. Aivanhov).
În amintirile mele din copilărie notam că inima mea de copil adăpostea în cele 4 camere ale ei
12 zânişoare surori, sub forma unor bobiţe de lumină cât seminţele de mac, câte 3 în fiecare
cămăruţă.
Cercetări ştiinţifice de ultimă oră descoperă că în a 22-a zi de viaţă intrauterină se formează
(la făt) deja inima care pulsează ritmic şi care reglează formarea şi funcţionarea celorlalte organe.
Creierul incipient apare de abia în a 6 a săptămînă.
Noi am meditat mult asupra rosturilor creierului şi ale inimii ca şi asupra relaţiilor lor. Creierul
asigură buna funcţionare a somei şi a psihicului şi coordonează relaţiile lor mutuale. Am convenit
asupra relaţiei complementare dintre inimă (undă) şi creier (corpuscul). Astăzi credem că este mai
mult decât complementaritate, este chiar o sinergie. Funcţionarea optimă a spiritului (necompus,
nemuritor, infinit) şi a triplei cooperări trup – psihic – spirit este asigurată şi întreţinută de sinergia
dintre creier şi inimă. Adică ele lucrează împreună şi deodată şi una prin cealaltă ca un singur
sistem sincron şi autoorganizat. Sinergia, ca cea mai avansată sinteză, este deplină dacă inima este
curată şi mintea este clară.
Noua Renaştere a omului ca fiinţă spirituală (Platon) – renaşterea spirituală prin psihologia
transpersonală aşa cum ne încurajează Marc Alain Descamps – contrar renaşterii aristoteliene, va
trebui să ia in considerare această sinergizare. Creierul singur, fără inimă, nu poate activa spiritul.
Inima este mult mai legată de spirit decât este creierul.
David Servan – Scheirber (2004) semnalează că în laboratoarele Universităţii din Pittsburg
(SUA) s-a descoperit că în interiorul creierului se află un creier emoţional, “un creier înlăuntrul
creierului” care controlează bunăstarea psihică. Referindu-se la relaţia dintre inimă şi creier exprimată

EPIFANIA
prin conexiunea dintre afectivitate şi raţiune, Servan – Scheirber ne aminteşte că Herber von Karajan
a declarat că el nu trăieşte decât pentru muzică. Aparate speciale au înregistrat cele mai mari variaţii
ale ritmului său cardiac în timp ce dirija un pasaj emoţionat din uvertura Leonora de Beethoven. Inima
lui Karajan era total dăruită muzicii. Şi când maestrul a părăsit muzica, inima nu l-a urmat.
Unii cardiologi şi neurologi contemporani ne vorbesc despre un sistem inimă-creier
indisociabil. Dacă ar exista un medicament capabil să sinergizeze relaţia intimă dintre inimă şi creier
ar încetini îmbătrânirea, s-ar diminua stresul şi oboseala, s-ar elimina anxietatea şi ne-ar proteja
împotriva depresiei. De curând s-a descoperit că intestinul şi inima au propriile lor reţele neuronale,
care se comportă asemenea unor ”mici creiere” în interiorul organismului. Inima mai este şi o mică
uzină de hormoni. Ea secretă ocitocină, hormonul dragostei, eliberat în sânge când, de exemplu, o
mamă îşi alăptează copilul sau în timpul orgasmului. D. Servan - Scheirber demonstrează că în cazul
în care inima conlucrează armonios cu creierul apare o stare de coerenţă a inimii care influenţează
benefic performanţele creierului.
Mişcarea dublă (sistolă şi diastolă) a inimii face din ea simbolul dublei mişcări de expansiune
şi de resorbţie a Universului. Cosmosul este un organism viu care respiră şi are puls cardiac. Misticul
Paul Ferrini în “Silence of the Heart” (1996) ne învaţă: ”Respiră adânc şi relaxează-te. Mai respiră
odată. Respiră şi întoarce-te la inima ta. Respiră şi întoarce-te la Sinele tău.” Nu vă căutaţi Sinele în
minte. Sinele este întreaga Fiinţă. Sinele este sinergizorul. Pământul şi Cerul se întâlnesc acolo unde
inima şi mintea se unesc într-o binecuvântare tăcută. Inspirând, vă deschideţi inima pentru a
îmbrăţişa Universul, expirând, vă eliberaţi, cu blândeţe. Acesta este ritmul vieţii. Spiritualitate
înseamnă ritmul inimii din persoană, din familie, din comunitate.
Psihoterapeutul John Welwood în “Journey of the Heart” (1990) se referă la călătoria inimii
spre iubirea conştientă care este un sentiment de înrudire cu tot ce este viu. Seamănă cu ceea ce
Teilhard de Chardin numeşte ”o iubire a universului”, care ne conduce către inima universului. Iubirea
conştientă este o expresie a sinergiei dintre inimă şi minte care ne aminteşte de B. Spinoza – Amor
Dei intellectualis – şi de B. Pascal – raţiunea inimii. Acelaşi John Welwood în “Toward a Psychology
of a Wakening” (2002) arată că trezirea inimii corespunde în gândirea budistă cu Principiul Omului. O
inimă deschisă, în alianţă cu mintea, este sursa curajului (în franceză cuvăntul courage derivă din
cuvântul coeur). Deschiderea totală a inimii spre Sine şi spre Lume se obţine prin trezire spirituală.
Iubirea necondiţionată are o forţă cosmică, trezind o prezenţă vie în spiritual nostru. Aceasta este
prezenţa inimii. Deschiderea inimii este forţa transformatoare din alchimia iubirii care ne face apţi să
scoatem la lumină frumuseţea din bestie şi să intrăm în rezonanţă cu Sinele nostru şi cu Sinele
semenilor noştri. Inima deschisă cere şi o minte deschisă, adică eliberată de prejudecăţi, rigidităţi,
automatisme. Numai astfel putem pătrunde pe tărâmul conştiinţei unitare evocată de Ken Wiber.
Metode eficiente pentru o astfel de sinergie spiritualizatoare sunt în ortodoxie: rugăciunea inimii şi
rugăciunea duhovnicească (practicată la noi de călugărul Ilie Cleopa). Aceste rugăciuni sunt
comunicări şi cununii cu divinitatea, sunt deschideri către iubirea infinită a lui Dumnezeu.
Nu întotdeauna mintea şi inima sunt în relaţii sinergice. Deseori ele sunt antagonice. Când
domină inima pasiunea oarbă, pasiunea absurdului inundă fiinţa (să nu uităm că tot în inimă intră şi
diavolul). Când domină mintea inima sa este rece răcind astfel întreaga sa fiinţă care, astfel este
EPIFANIA
lipsită de compasiune. Să ne amintim de strigătul tânărului savant francez Evariste Galois (1811 –
1832): ”Le coeur chez moi s’est revolte contre la tete.” care exprima o contradicţie între inimă şi
minte. Pentru a trece de la contradicţie la sinergie există mai multe metode: rugăciunea, iubirea,
meditaţia transcendentală etc
Este bine să nu uităm însă că sinteza totală o face Iisus Hristos. Pe nimbul său este scris ON
adică FIINŢĂ!
Care sunt efectele sau consecinţele benefice ale sinergiei dintre inimă şi minte trăită ca o sete
de întregire?
1. Sinergia ne conduce de la energia mentală la energia spirituală
2. Ne conduce spre intregarea în Fiinţă (ON)
3. Mintea şi inima, atunci când sunt împreună şi deodată, se unesc cu Inima lui Dumnezeu
care este aceeaşi cu Inima Universului
4. Învăţăm să trăim total, învăţăm iubirea raţională, învăţăm tandreţea fără cuvinte
5. Realizăm vindecarea Sinelui divizat
6. Comunicăm autentic şi rezonăm cu ceilalţi oameni
7. Ritmicitatea noastră se acordă cu ritmicitatea cosmică
Noi credem că în respiraţia holotropică (Stanislav Grof) ritmul nostru respirator, ca şi cel
cardiac, intră în rezonanţă cu pulsul cosmic.
Toate acestea sunt atribute ale psihologiei spirituale, ale psihologiei viitorului.
Prof. Dr. Ion Mânzat şi Maria Tănase Mânzat,

Universitatea Hyperion, București

EPIFANIA
[ Psihologia – o necunoscută? [
ACTUALITATEA CONCEPŢIEI (OPEREI) PSIHOLOGICE
A LUI ŞTEFAN ODOBLEJA
L a zidirea edificiului psihologiei ca ştiinţă pozitivă, bazată
pe legi şi aptă să-şi conceptualizeze la un nivel de înaltă ţinută
teoretică descoperirile, o contribuţie însemnată a adus-o, către
jumătatea a doua a secolului al-XX-lea, Ştefan Odobleja, autorul
monumentalei opere „Psihologia consonantistă”, transpusă în limba
română în anul 1982, după mai bine de 40 de ani de la apariţia ei în
limba franceză.
Moştenirea pe care ne-a lăsat-o eminentul om de ştiinţă
român, medicul şi psihologul Ştefan Odobleja în domeniul creaţiei
psihologice se impune nu atât prin dimensiunile ei cantitative, cât prin
calitatea şi valoarea ei intrinsecă. După cum cu uşurinţă se poate
observa din lectura textelor odoblejiene, autorului îi repugnă
vorbăraia, descrierea interminabilă, fraza sofisticată, grea de cuvinte,
dar nu şi de conţinut ştiinţific.
La sfârşitul tomului al doilea al ediţiei în limba franceză a „Psihologiei consonantiste” găsim o
autocaracterizare cum nu se poate mai nimerită a însuşi modului de a gândi şi de a scrie a lui Ştefan
Odobleja despre psihic, fenomene psihice şi alte tipuri de fenomene cu care acestea se află în
legătură. „Prin concizia sa extremă – spune autorul – prin abrevierile sale, prin numărul limitat de
exemple concrete şi tablourile sinoptice pe care le conţine, această carte este mai degrabă un
repertoar, un dicţionar de psihologie, un plan general pentru un mare tratat de psihologie, care ar
trebui să conţină 20-30 de tomuri”. (p. 660)
Lucrarea se prezintă, într-adevăr, ca un imens „dicţionar, în care apar toate noţiunile unui tratat
modern de psihologie, într-o manieră condensată, cu tendinţe de schematizare, peste tot căutându-se
un principiu unificator: consonanţa”. O viziune cu accent pe dihotomic, reversibil, mişcare în circuit. O
lucrare făcută cu intenţia, iarăşi după spusele autorului, de a realiza maximum de sinteză (de unitate)
şi un maximum de analiză (de pluralitate).
Aruncând o privire retrospectivă asupra evoluţiei psihologiei, Odobleja menţionează, încă de la
începutul lucrării, că această evoluţie s-a produs în două sensuri: cel al concepţiei şi cel al metodei.
Sub raportul concepţiei, psihologia evoluează de la animism la realism, de la explicaţia transcedentală
la explicaţia pozitivă, bazată pe faptele biologiei, mecanicii, fizicii, iar sub aspectul metodei, de la
introspecţia subiectivă la observaţia obiectivă şi de la aceasta la experiment, de la descrieri şi
speculaţii la sistematizări şi explicaţii, de la faptul empiric la legi şi clasificări.

EPIFANIA
O primă dimensiune, de ordin metodologic, a concepţiei lui Odobleja constă tocmai în aceată
abordare a problemei în plan istoric, axată pe compararea critică a stării de fapt a psihologiei cu
starea către care ar trebui să evolueze. Brută şi indigestă, grea şi impură, amorfă, pulverizată şi
diluată, inconsecventă şi contradictorie, psihologia, difuză aşa cum este, nu este o psihologie bună,
deoarece, după cum arată autorul, în loc să opereze cu ceea ce este fundamental, general, normal,
precis, esenţial, ea preferă accidentalul, particularul, implicitul, patologicul, misteriosul. O asfel de
psihologie nu poate fi socotită ştiinţă, ci literatură, alchimie, magie. Pentru a conta ca ştiinţă,
psihologia trebuie să adopte altă stategie de abordare a obiectului său, una bazată pe clasificări şi
sinteze unificatoare, evitând ceea ce este vag, imprecis, indefinit, evitând pedanteria, bombastica,
verbomania, gândind clar şi vehiculânde idei, nu doar cuvinte.
Operând în acest spirit, care aminteşte de rigurozitatea metodologiei carteziene, Odobleja
supune criticii diferite concepţii despre psihic. Psihicul a fost, rând pe rând, considerat fie un depozit
de senzaţii, o placă de gramofon, o flamă, un foc, o respiraţie, o emanaţie, fie o forţă necunoscută şi
incognoscibilă, ceva fără asemănare cu lumea lucrurilor cunoscute. Acestor puncte de vedere –
naive, unilaterale sau de-a dreptul eronate – Odobleja le opune încercarea de a trata diversitatea lumii
psihice în spiritul unor principii unitare şi unificatoare.
Fenomenele psihice nu sunt singure în univers, nu sunt un dat apriori şi nici nu ţin „trena” altor
categorii de fenomene. Ele sunt precedate şi acompaniate de procese materiale, de ordin fizic,
mecanic, chimic, biologic, neurologic şi sfârşesc prin reacţii şi conduite de răspuns la stimulările
externe. De aceea, pentru a lucra productiv în planul psihologiei, cercetătorul are nevoie de multiple
alte cunoştinţe din sfera ştiinţelor care se ocupă de fenomenele nepsihologice.
Ştefan Odobleja a intuit excepţional adevărul psihologic că punerea în realţie a cunoaşterii cu
afectivitatea se face nu după principiul seriei continue, ci după principiul contradicţiei, al conlucrării de
pe poziţii contrare, traduse în cuplurile antagonice: exogen – endogen, exteroceptiv – interoceptiv,
obiectiv – subiectiv, epicritie – protopatie. Axate pe acest mod de ordonare a conceptelor, numeroase
pagini din lucrarea lui Odobleja sunt consacrate disecării analitice a proceselor cognitive cu variatele
lor subspecii şi componente, proceselor voliţionale, atenţiei, aptitudinilor. De reţinut, în legătură cu
aceasta, critica întemeiată pe care o aduce Odobleja concepţiei antropomorfice, care tinde să
personifice procesele psihice, prin tautologii de genul „memorăm cu memoria”, „gândim cu gândirea”,
„percepem cu percepţia”, şi care substituie persoana prin ficţiuni abstracte. Indiferent de categoria din
care fac parte, fenomenele psihice se subsumează unor moduri de fiinţare şi unor principii de
funcţionare care le sunt comune: antagonismul şi complementaritatea, corespondenţa şi
reversibilitatea. Ni se pare de o valoare metodologică deosebită consecvenţa cu care urmăreşte
autorul identificarea, în diferite forme de viaţă psihică, a organizării şi funcţionării pe bază de
binaritate, paritate, simetrie, bivalenţă, alternare.
Diviziunea dihotomică este proprie, după autor, tuturor mecanismelor psihice. Sunt menţionate
astfel paralelismele şi antitezele afectivităţii: dragoste – ură, plăcere – durere, calm – nervozitate,
siguranţă – scepticism, euforie – melancolie, bucurie – tristeţe, optimism – pesimism; ale atenţiei:
concentrare – distragere; ale gândirii: analiză – sinteză; ale memoriei: reţinere – uitare.

EPIFANIA
Nu pot fi ignorate nici definiţiile propuse de Odobleja pentru numeroase alte concepte
psihologice, dintre care reţinem: percepţia – o consonanţă intersenzorială; abstracţia – o atenţie
negativă; generalizarea – o contagiune mentală; imaginaţia – un sistem de evocări multiple; gândirea
– o conduită interioară; ideea – o acţiune virtuală.
Datorită asemănării dintre ele, fenomenele psihice consonează, se evocă reciproc şi selectiv,
prin acţiune la distanţă, asemenea proceselor radiofonice. Ideea funcţionării pe bază de consonanţă,
antagonism, binaritate, a fost întrevăzută de Odobleja încă înainte de publicarea „Psihologiei
consonantiste”, în lucrarea consacrată metodei fonoscopice.
Cuplul consonanţă–disonanţă – amândouă laturi ale rezonanţei – este implicat, aşa cum
reiese şi din definiţiile menţionate, în toate categoriile psihice, în abstracţie şi imaginaţie, în percepţie
şi generalizare, în aşteptare şi anticipare. Graţie acestui fapt, în psihologie, ca şi în fizică sau chimie –
arată Odobleja – nimic nu se creează, nimic nu se pierde, totul se transformă, totul este reversibil.
Treptat, Ştefan Odobleja ajunge la structurarea unei psihologii pe care el însuşi o defineşte, în
lucrări ulterioare, ca fiind binară, circularistă, analogică, similaristă. Consonanţa însemnând armonie,
psihologia consonantistă devine, după expresia autorului, o logică a armoniei, sau, în alţi termeni, o
ştiinţă a organizării şi autoreglării. Echilibrul, compensaţia, reacţia inversă, alternanţa, reversibilitatea
sunt nişte principii cu funcţie unificatoare, care se regăsesc: în psihofiziologie, ştiinţă întemeiată pe
reciprocitatea acţiunii dintre organic şi psihic, termeni care îşi sunt, pe rând, cauză şi efect; în
psihopatologie şi psihiatrie, unde bolile nervoase, diferitele simtoame, se explică binar, prin exagerări
în direcţia parametrilor „hiper” sau „hipo”; în interpsihologie (ramură a ceea ce numim astăzi
psihologie socială), unde acţiunea interpsihologică apare drept o rezonanţă psihofizică reversibilă, iar
imitaţia – unul dintre cele mai expresive fenomene interpsihologice – o reversibilitate complexă cu
consonanţe multiple, etajate.
Nimic nu este univoc în toate aceste domenii: totul este reversibil, retroactiv, cu repercusiuni
de la B la A. Ştefan Odobleja întrevede şi exprimă – desigur, în limbaj natural – principiul comenzii şi
controlului, propriu tuturor sistemelor, principiu care, se ştie, este central, astăzi, în cibernetică.
Este un merit incontestabil faptul că Odobleja a descoperit aceste principii generale pe terenul
psihismului, cercetând omul, încercând să descifreze modul cum funcţionează simţurile, intelectul şi
trăirile sale, adică pe terenul celor mai complexe tipuri de structuri şi interacţiuni, luate apoi ca model
de organizare şi funcţionare pentru celelalte categorii de fenomene.
Odobleja este adeptul aşa-numitei metode proiective în psihologie, caracterizată printr-un
evantai de procedee interpretative, care traduc consonantismul, ca viziune metodologică, sistemică şi
creativă, în termeni de lucru: practicarea analogiilor de tot felul, chiar şi a celor mai improbabile, între
faptele psihice şi celelalte fapte ale lumii externe, compararea, asemănarea, echivalarea unora cu
altele. Ceea ce, practic, înseamnă a spune, de exemplu, despre noţiune că este „un grup de imagini”,
despre gândire că este „o memorie în mişcare”, despre imagine că este „senzaţie depozitată” despre
imaginaţie că este „starea sau virtualitatea de evocare”.
Procedeul definirii şi caracaterizării fenomenelor psihice prin împrumuturi de modele şi imagini
de la lumea externă este larg răspândit în opera lui Odobleja. Sufletul este comparat cu o flacără, un
fluid, o respiraţie, asociaţia – cu o legătură, un fir, un lanţ, reflexul – cu mişcarea unui resort, reacţia –
EPIFANIA
cu o acţiune în sens invers, fixarea – cu amprenta unor urme, receptarea – cu o intrare, elaborarea –
cu o transformare, transferul – cu o contagiune, abstractizarea – cu o sustragere, omisiune, neglijare.
Iată numai câteva din formulările odoblejiene, remarcabile prin condensarea şi expresivitatea lor,
care, cum zice autorul, sparg cercul vicios al definiţiilor intrinseci, permiţând să se descopere, sub
faptul subiectiv, un substrat obiectiv, fie acesta de ordin mecanic, fizic, chimic, social sau logic.
Complexitatea şi dificulatatea abordării proiective, care implică o gamă largă de comparaţii
între elementele, stările şi procesele psihice şi faptele externe, studiate de alte ştiinţe, dă temei
concluziei lui Odobleja că psihologia nu o poate practica oricine. Ea nu mai este „un sport accesibil
oricui”, ci numai persoanelor calificate ca psihologi, care, după părerea lui, actuală şi pentru psihologii
de astăzi, trebuie să posede „o vastă şi solidă cultură enciclopedică”, „o sănătate mintală robustă şi
ireproşabilă” – calitate foarte utilă, pentru „a evita psihopatia speculaţiilor dezordonate, incoerente şi
obscure” – şi abilităţi practice într-un domeniu sau altul (didactic, medical, juridic, artistic) pentru a
putea să introducă permanente corective în fluxul reflexiilor sale asupra fenomenelor psihice.
Subliniind aceste contribuţii, nu putem, desigur, igonora nici unele limite ale concepţiei
psihologice ale lui Ştefan Odobleja. Captivat de principiul similitudinii şi al analogiei, Odobleja pune,
îndeosebi, accentul pe ceea ce este comun faptului psihic cu alte clase de fapte şi acordă mai puţină
atenţie surprinderii specificului său calitativ. Formaţia sa de medic îl face să se intereseze mai mult de
mecanismul fizic şi fiziologic şi mai puţin de felul cum se face, cum se construieşte, cum devine faptul
psihic. Problematica sociogenetică a psihicului, specificul subiectiv, constructivismul şi efectul de
conştiinţă sunt mai puţin reprezentate în opera lui Odobleja.
Desigur, nici astăzi nu putem susţine că s-a mers până la capăt în explorarea specificităţii
psihice, dar s-a ajuns la conturarea unui summum de criterii operante în ceea ce priveşte
diagnosticarea acestei specificităţi.
Necunoscută la timpul ei, opera psihologică de căpătâi a lui Ştefan Odobleja – rod al unei minţi
inventive, îndrăzneţe – ascunde în ea valori de nepreţuit, fiind o contribuţie de marcă la
fundamentarea psihologiei ştiinţifice româneşti.
Prof. Univ. Dr. Pantelimon Golu,

Facultatea de Psihologie şi Ştiinţele Educaţiei,
Bucureşti

EPIFANIA
[ Plăgile ecologice [
(continuare din numărul anterior)
9. Denaturarea hranei. Hrana sacră transformată în otravă

Prelucrarea industrială a alimentelor a
condus la denaturarea lor. Pentru a deveni
comerciale, produsele alimentare sunt „ajutate”
cu o serie de substanţe care, în mod normal, nu
se consumă ca alimente şi care nu se utilizează
nici ca ingrediente alimentare. Acestea sunt
folosite pe parcursul procesului de fabricare,
prelucrare, preparare, ambalare, transport sau
depozitare a produselor alimentare şi au căpătat
denumirea generică de „aditivi alimentari” sau E-
uri (Exxx) (Antonov C., 2006).
Deşi producătorii sunt obligaţi să
menţioneze pe etichetă preparatelor fabricate ce E-uri au folosit, fie că nu este respectată obligaţia, fie că
se prezintă mascat, sau chiar dacă se prezintă, sunt puţini oameni care le cunosc, nici 5‰.
Deşi FAO şi OMS analizează substanţele propuse ca aditivi alimentari, se constată că multe dintre
acestea sunt periculoase, sau chiar extrem de periculoase pentru sănătatea oamenilor. Deşi Ministerul
Sănătăţii şi Familiei a fixat prin Ordinul nr. 975/1998 un număr de 250 de aditivi alimentari, preluaţi din
„Codex alimentarius”, constatăm că mulţi dintre aceştia sunt periculoşi şi sunt interzişi în multe ţări.
În 11 octombrie 2004 Comisia Europeană a propus modificarea Directivei 95/2 CE în legătură cu
aditivii alimentari, retrăgând unele substanţe şi recomandând altele. S-ar putea să apară nesfârşite
directive de acest fel, după ce sute de mii sau milioane de oameni au fost afectaţi. Este suficient să
nominalizăm câţiva aditivi care sunt deosebit de periculoşi (Antonov C., 2006).
Aditivi care produc cancer: E131, E142, E211, E213, E214, E239, E330,
Aditivi care afectează vasele de sânge: E250, E251, E252,
Aditivi care atacă sistemul nervos: E311, E362,
Aditivi care produc tulburări digestive: E338, E339, E340, E341, E463.
Dintre alimentele cele mai periculoase, conform unui raport al Comisiei Naţionale de Oncologie,
care conţin cele mai multe toxine şi trebuie să fie evitate sunt margarina, guma de mestecat, uleiul de
muştar, mezelurile, băuturile răcoritoare şi dulciurile. Aceste alimente se găsesc în topul reclamelor
comerciale de la televiziune şi radio. Astfel de reclame ar trebui interzise.
E-urile reprezintă o plagă creată şi amplificată de om, care pune în pericol omenirea, ţinta
principală constituind-o generaţiile tinere.
Putem considera că este plaga cea mai „gustată” de oameni, care s-a întins asemenea unei pânze
de păianjen care a acoperit tot globul.

EPIFANIA
Civilizaţia metropolelor a condus la apariţia fast-food-ului şi la prelucrarea alimentelor cu zeci de E-

uri pentru a da gust şi culoare unor mâncăruri fade şi hipercalorice; s-a declanşat astfel maladia timpurilor
contemporane-obezitatea (Shiva V., 2001).
Dezvoltarea medicinii şi a farmaceuticii, bazată pe medicamente sintetice (mai mult sau mai puţin
verificate), a condus la scăderea sistemului imunitar uman şi la apariţia unor boli grave, a alergiilor, a
anxietăţii, insomniei şi depresiilor.
Moartea nu vine pe furiş, ci se strecoară prin hrană şi băuturi la ospeţe, banchete sau prin „pâinea
cea de toate zilele”.
10. Biodiversitatea în criză

Apărut ultimul pe planetă, omul este singura specie care provoacă eliminarea altor specii din
natură. Vânătoarea fără milă şi fără limită a produs extincţia a numeroase specii de mamifere marine şi de
păsări.
Porumbeii migratori făceau prin anii 1880 stoluri lungi de peste 10-15 Km şi late de 5-6 Km în
migraţia lor din sudul Americii de Nord spre Canada. Ramurile arborilor se rupeau sub greutatea lor.
Oamenii au început să-i vâneze şi să-i comercializeze. Îi prindeau cu mâinile de pe ramuri, îi loveau cu
beţele, îi prindeau cu sutele şi cu miile. S-au construit căi ferate pentru a facilita exploatarea lor. A apărut o
industrie bazată pe carnea de porumbel migrator. Pasărea cu cea mai mare diversitate de pe glob a
dispărut din fauna planetei. Nu a mai rămas nici un exemplar.
Rata extincţiei speciilor provocată de om este de 1000 de ori mai mare decât cea naturală
(Reeves, 2005). E.O. Wilson, de la Harvard University arată în cartea sa „Diversity of Life” că în fiecare
deceniu au dispărut între 1 şi 10% dintre specii, în jur de 27.000 specii pe an. În următoarele decenii ar
putea să dispară între 10 şi 50% dintre specii (Reeves, 2005, Leveque C., 1997).
Omul, stăpânul naturii, a făcut o bizară clasificare a speciilor în specii „dăunătoare” şi „folositoare”,
fără să le cunoască cu adevărat. Ca biologi am înţeles că în natură nu este nimic în plus şi nu lipseşte
nimic. Pentru economia naturii toate speciile au aceeaşi importanţă.
Omul a eliminat cu brutalitate sute de specii: albatrosul – Diomedea albatros a fost vânat fără
cruţare pentru pene mai ales de către japonezi. În 1905 mai trăiau 63 de exemplare, însă şi acestea au
fost exterminate. Cormoranul apter – Phalacrocorax perspicillatus şi pinguinul pitic – Plantus (Alca)
impennis, au fost scoşi din faună în perioada 1741-1862. Vânatul excesiv al balenelor a condus la
dispariţia balenei antarctice gri şi la rărirea considerabilă a speciilor Eubalaena glacialis şi Balaena
mysticetus.
Mii de specii de plante şi de animale dispar ca urmare a defrişării marilor păduri ecuatoriale şi a
distrugerii altor habitate (Cristea V., Denaeyr S., 2004, Cogălniceanu D., 2003).
Biodiversitatea globului s-a micşorat în ultimele decenii cu 25-30% (Cristea V., 1997, Hawksworth
D., 1996).
Nu în felul acesta trebuie să se comporte un adevărat stăpân al naturii. Trebuie să oprim
agresiunea asupra celorlalte specii înainte de a fi prea târziu.

EPIFANIA
ÎN LOC DE CONCLUZII
Pornind de la Plăgile Egiptului prezentate în Referatul Biblic, ca pedeapsă pentru Faraon şi
egipteni, care s-au opus cu îndârjire eliberării evreilor şi plecării lor în Ţara Făgăduinţei, am constatat că,
de fapt, omul a provocat prin comportamentul său necontrolat în natură, plăgi grave, cu mult mai grave, de
natură ecologică, care pot pune sub semnul întrebării existenţa omenirii şi chiar a vieţii pe Terra.
Dacă terenurile agricole continuă să se erodeze şi recoltele devin din ce în ce mai mici, dacă
nivelul pânzei freatice continuă să scadă şi puţurile, râurile şi lacurile seacă, dacă pajiştile se transformă în
deşert şi animalele mor de foame, dacă sursele naturale de peşte intră în colaps, dacă pădurile se
împuţinează şi dacă temperaturile cresc ca urmare a efectului de seră şi pârjolesc culturile şi provoacă şi
topirea gheţarilor şi umflarea oceanelor, dacă flagelul poluării nu va fi controlat, dacă terorismul şi
antiterorismul vor cunoaşte o dezvoltare exponenţială şi dacă hrana va continua să fie denaturată, şi dacă
toate acestea se întâmplă datorită comportamentului necontrolat şi chiar agresiv al omului asupra naturii,
atunci vom înţelege că plăgile provocate de om NATURII se vor transforma în adevărate urgii. Ce-i de
făcut? Este necesară redeşteptarea omenirii şi adoptarea unui nou mod de comportament:
- încetarea agresiunii asupra Terrei şi a cosmosului;
- reîntoarcerea la natură şi convieţuirea în armonie cu ea;
- reconsiderarea conceptului de „stăpân” al naturii; „stăpânul” naturii trebuie să se îngrijească de
toate speciile, fără să afecteze biodiversitatea;
- aplicarea cu sfinţenie a unei politici de dezvoltare durabilă;
- interzicerea cu desăvârşire a armelor de distrugere în masă (inclusiv a armelor biologice);
- planeta trebuie să fie curăţată de toate deşeurile produse în industrie şi în agricultură şi în
arsenalurile militare;
- curăţirea apei, a solului şi a aerului prin reducerea sau încetarea poluării (pentru a scăpa de
noxele deja existente în mediu trebuie să treacă sute de ani);
- elaborarea unui plan global de reîmpădurire a zonelor afectate şi de limitare a extinderii
deşeurilor; se poate acţiona chiar în vederea reducerii suprafeţelor afectate de deşertificare;
- mâncăm pentru a trăi, nu trăim pentru a mânca; hrana trebuie să rămână sacră, să nu mai fie
denaturată şi transformată în otravă;
- omul este singura fiinţă de pe Terra care cunoaşte semnificaţia iubirii; spre deosebire de
celelalte fiinţe, pe lângă sexualitate, omul are şi harul dumnezeiesc al iubirii; ca urmare, omul trebuie să
înceteze de a mai fi un animal de pradă şi trebuie să se întoarcă la porunca lui Iisus: „Să vă iubiţi unul pe
altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi să vă iubiţi unul pe altul” (Ioan, 13, 34). Numai respectând
această poruncă divină pot să dispară terorismul şi antiterorismul, înarmarea demenţială, genocidul, beţia
puterii şi a hegemoniei, numai aşa nu vor mai muri miliarde de oameni de foame etc.
Doar respectând poruncile divine, care reprezintă un îndreptar al comportamentului uman (de mult
timp desconsiderat), omul se poare reîntoarce în sânul naturii şi poate restabili pacea între popoare.
Nu putem cuprinde totul în câteva pagini. Trebuie să înţelegem însă că, dacă omul nu-şi
reconsideră comportamentul faţă de natură şi semenii săi, declanşează plăgile ecologice de care am
amintit, pe care nu va mai putea să le stăvilească în veci, punându-şi în pericol propria existenţă şi chiar
existenţa planetei.
EPIFANIA
BIBLIOGRAFIE
1. Alonso, A., Dallmeier, F., Granek, E., Raven, P., 2001 –Biodiversity: Connecting with the tapestry of Life.. Ed. Smithsonian Institution,
Washington
2. Angelstam, P., Centre Naturopa, 1999 – Forêts & biodiversité, Ed. Conseil de l’Europe
3. Antonov, C., 2006 – E-urile periculoase, Ed. Karo Toni
4. Bernard, J., 1994 – La Bioétique, Ed. Dominos, Flammarion, Paris
5. Brown, R. Lester, 2006 – Planul B 2.0 Salvarea unei planete sub presiune şi a unei civilizaţii în impas, Ed. Tehnică, Bucureşti
6. Brown, R. Lester, Janet, Larsen, Bernie, Fischlowitz-Roberts, 2002 – Poliţia ecologică a planetei, Ed. Tehnică, Bucureşti
7. Cristea, V., 1994 – Dezvoltarea durabilă, o singură alternativă pentru un singur Pământ, Studii şi cercet. (Şt. Nat.) Bistriţa, 3,
177-182
8. Cristea, V., Denaeyer, Simona, 2004 – De la biodiversitate la ONG-uri? Ed. Eikon
9. Desbrosses, P., 1998 – Agriculture biologique, Ed. Du Rocher, Paris
10. Dorst, J., 1969 – Înainte ca natura să moară, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti
11. Goldsmith, E., 1994 – Le défi du XXIe secole, Ed. Du Rocher, Paris
12. Gore, Al., 2007 – Un adevăr incomod, RAO International Publishing Company
13. Harribey, J.M., 1998 – Le développement soutenable, Ed. Economica, Paris
14. Hawksworth, D.L. ed, 1996 – Biodiversity, Measurement and Estimation, Ed. Chapman & Hall, London
15. Jean, Sévillia, 2004 – Terorismul intelectual, Ed. Humanitas, Bucureşti
16. Jonas, Hans, 1966 – The phenomen of life, Ed. Delta, SUA
17. Jonas, Hans, 2000 – Une éthique pour la nature, Ed. Deselée de Brouwer, Paris
18. Leveque, C., 1997 – La biodiverité, Ed. Presses Univ. De France, Paris
19. Lloyd, Andrew, Mathews, Peter, 2002 – Bioterorismul. Flagelul mileniului III, Ed. Hipparion, Cluj-Napoca
20. Lorenz, Konrad, 2007 – Cele opt păcate capitale ale omenirii civilizate, Ed. Humanitas, Bucureşti
21. Lovelock, James, 1999 – Vârstele Gaiei, în Secolul 20, Loc- Locuire Poluare, p. 63-65
22. Menati, V., 1998 – Globalization and the Acceleration of Forest Distruction since Rio, The Ecologist, 28, 6; 354-362
23. Moore, N.W., 1983 – Ecological effects of pesticides, in Warren A., Goldsmith F.B.-eds, Conservations in Perspective, Ed. John
Wiley & Sons. Ltdd: 159-169
24. Mustaţă, Gh., 2005 – Decalog ecologic, Ed. Clusium
25. Mustaţă, Gh., Mustaţă, Mariana, 2001 - Origine, evoluţie şi evoluţionism, „V. Goldiş” Univ. Press, Arad
26. Mustaţă, Gh., Mustaţă, Mariana, 2002 – Homo sapiens sapiesn L. Origine şi evoluţie. „V. Goldiş” Univ. Press, Arad
27. Mustaţă, Gh., Mustaţă, Mariana, 2006 – Strategii evolutive şi semiotice ale vieţii, Ed. Junimea, Iaşi
28. Primack, R.B., Pătrăescu, M., Rozylowicz, L., Dopa, C., 2002 – Conservarea biodiversităţii biologice, Ed. Tehnică, Bucureşti
29. Pullin, A.S., 2002 – Conservation Biology, Ed. Cambridge Univ. Press
30. Reeves, Hubert, 2005 – Pământul e bolnav, Ed. Humanitas, Bucureşti
31. Roberts, Neil, 2002 – Schimbările majore ale mediului, Ed. All, Bucureşti
32. Shiva, V., 2001 – Le terrorisme alimentare, Ed. Fayard, Paris
33. Teilhard de Chardin, Pierre, 1955 – Fenomenul uman, Ed. Aion
*** Biblia sau Sfânta Scriptură, 1988, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti
Prof. Univ. Dr. Gheorghe Mustaţă,

Universitatea „Al. I. Cuza”, Iaşi

EPIFANIA
[ Fascinaţia Terrei [
METEORIŢII CĂZUŢI PE TERITORIUL ROMÂNIEI
Î n ultimii 40 de ani studiul meteoriţilor reprezintă un domeniu de maximă importanţă în ţările
dezvoltate. Meteoriţii, ca mesageri cereşti, sunt împreună cu rocile lunare singurile materiale
extraterestre la care locuitorii Terrei au acces în dorinţa lor de a înţelege geneza şi evoluţia în timp a
sistemului solar.
Să amintim aici că ţări precum SUA, Canada, Japonia, Australia au investit sume foarte mari
pentru colectarea şi cercetarea a peste zece mii de meteoriţi din Antarctica, unii dintre aceştia,
precum ALHA-81005, Queen Alexandra Range-93069, Asuka-881757, Yamato-793169, Elephant
Moraine-87521, Yamato-793605, ALH-77005, LEW-88516, EETA-79001, ALH-84001, oferind date
foarte importante despre compoziţia solului lunar sau marţian. În Japonia spre exemplu au căzut sau
au fost găsiţi circa 55 de meteoriţi, dar din Antarctica specialiştii japonezi au recoltat peste 8500 de
asemenea fragmente extraterestre.
Meteoriţii se abat şi ajung pe pământul nostru destul de des şi totuşi, ei rămân adesea ascunşi
oamenilor, tainici, căzând în locuri greu accesibile.
Ce sunt meteoriţii? „Mulţi ştiu multe despre această piatră, toată lumea ştie ceva, dar nimeni
nu ştie de ajuns” (Taylor, 1992). Numeroşi cercetători au încercat să răspundă acestei întrebări şi să
dezlege misterele pe care meteoriţii le aduc cu ei din Univers.
După Hartman (1993), sub numele de complex meteoric sunt cuprinse în Sistemul Solar
particulele de praf interplanetar, asteroizii şi cometele. Termenul provine din grecescul „meteorom”, şi
însemnă fenomen celest sau obiect zburător.
Carion (1994) cuprinde sub denumirea de meteoriţi corpurile solide celeste, care ajung pe
suprafaţa Terrei. Termenul de „meteor” este folosit pentru descrierea fenomenului luminos care apare
la trecerea unui meteorit prin atmosfera terestră.
După Taylor (1992), sursa meteoriţilor este centura de asteroizi dintre Marte şi Jupiter care
conţine circa 4000 de corpuri numărate şi numeroase alte corpuri care nu au fost bine definite. Masa
totală a acestora este mai mică decât 5 % din masa Lunii.
Meteoriţii au oferit posibilitatea de a răspunde multiplelor întrebări privind geneza Pămâtului,
Soarelui şi planetelor. Astfel, s-a ajuns la concluzia că aceştia reprezintă mărturii privitoare la originea
Sistemului Solar.
Taylor (1992) arată că abundenţele elementelor chimice din condritele carbonatice CI (I de la
Ivuna) sunt asemănătoare cu observaţiile spectrale asupra fotosferei solare pentru elementele
negazoase, asigurând astfel o bază pentru a estima compoziţia nebuloasei solare primitive.
Câteva granule ale condrulelor primitive păstrează mărturii ale condiţiilor presolare.
Incluziunile refractare din condrite ne oferă informaţii despre evenimentele petrecute în perioada
timpurie a sistemului solar. Multe procese chimice s-au petrecut foarte devreme, având ca rezultat
EPIFANIA
formarea condrulelor, separarea metalului, a sulfurilor, a fazelor silicatice, precum şi sărăcirea în

elemente volatile în părţile interne ale nebuloasei solare.
Meteoriţii diferenţiaţi, precum eucritele, şi meteoriţii feroşi ne oferă date despre existenţa
planetezimalelor cât şi a surselor de căldură care au indus topiri în sistemul solar.
Meteoriţii „SNC” din grupa acondritelor (vezi tabelul nr. 1) constituie un grup important de
meteoriţi, fiind considerate fragmente de pe planeta Marte. De asemenea există un alt grup de
meteoriţi lunari, în majoritate descoperiţi în Antarctica, al căror raport 18O/17O şi 17O/16O este identic cu
cel din rocile lunare.
Alvarez et al. (1980) lansează ideea conform căreia dispariţia dinozaurilor şi amoniţilor ar fi
legată de căderea unui meteorit gigantic la limita Cretacic-Terţiar (Fig. 1).
Fig. 1 – Limita Cretacic/Tertiar vizibilă în zona

oraşului Gubbio (Italia) – cea din diagonala imaginii
Tabelul nr. 1: Clasificarea meteoriţilor şi abreviaţiile lor, după Yanai et al. (1995)
Hexaedrite (Hex)
Meteoriţi fieroşi
Octaedrite (Oct)
(6%)
Ataxite (Ata)
Pallasite (Pal)
Meteoriţi pietro-feroşi Mezosiderite (Mes)
(1%) Siderofire (Sid)
Lodranite (Lod)
Aubrite (Aub)
Meteoriţi pietroşi Acondrite Ureilite (Ure)
Acondrite sărace în calciu
(93%) (7%) Diogenite (Dio)
Chassignite (Cha)
Howardite (How)
Eucrite (Euc)
Nakhlite (Nak)
Angrite (Ang)
Acondrite bogate în calciu
Shergottite (She)
(acondrite bazaltice)
Meteoriţi lunari (Lunar)
Brecii anortozitice (Ano Br)
Brecii bazaltice (Bas Br)
Gabbro-diabaze

EPIFANIA
Acapulcoite (Aca)
Acondrite primitive
Winonite (Win)
(Prim ach)
Brachinite (Bra)
Condrite de tip E (E3-6;7)
Condrite enstatitice Condrite de tip F (F6;7)
Condrite de tip G (G7)
Condrite de tip H (H3-6;7)
Condrite
Condrite de tip L (L3-6)
(86%) Condrite ordinare
Condrite de tip LL (LL3-6;7)
Condrite de tip Y (Y3-6)
Condrite de tip C (C1-6)
Condrite carbonatice
(CI, CM, CO, CV, CK, CR)
Inutil să amintim rolul important pe care l-au avut meteoriţii în alcătuirea credinţelor primitive şi
populare asupra cerului, credinţe care ne obligă să bănuim că unele popoare au considerat cerul ca o
„boltă de piatră”.
Eliade (1991) relatează despre puternica impresie pe care au avut-o meteoriţii asupra minţii
omului primitiv.
Se cunosc de asemenea câteva exemple celebre de adoraţie a pietrelor căzute din cer, cum ar fi
bunăoară Ka’aba de la Mecca sau meteoritul de la Penssinus din Phrigia, care a fost generat ca imaginea
Cybelei, iar apoi adus la Roma în urma unui ordin al oracolului de la Delphi.
Omul primitiv a cunoscut şi a folosit fierul meteoric înaintea fierului terestru. Eschimoşii
întrebuinţează şi astăzi fier meteoric pe care îl lucreză cu unelte din piatră.
Meteoriţii trebuie avuţi în atenţia studiilor de specialitate în anii ce urmează, deoarece cu excepţia
rocilor lunare colectate din misiunile ruseşti şi americane, reprezintă singurele materiale extraterestre
disponibile pentru cercetări de laborator. Un avantaj decisiv este că putem proba, analiza şi cel mai
important, determina vârsta meteoriţilor în laboratoarele terestre.
După estimările NASA materialul provenit din meteoriţi ajuns pe Pământ în fiecare an atinge cifra
de ½ milioane tone.
Clasificarea condritelor după Brearley şi Jones (1998):

Condrite carbonatice (C)
CI (IVUNA, Tanzania, 1938) → 1
CM (MINGHEI, Ucraina, 1889) → 2
CR (RENAZZO, Italia, 1824) → 2
CO (ORNANS, Franţa, 1868) → 3 (3.0 ÷ 3.9)
CV (VIGARANO, Italia, 1910) → 3
CK (KAROONDA, Australia, 1930) → 3 ÷ 6
CH (ALH 85085, Antarctica, 1985) → 3
Condrite obişnuite (O)
H (conţinuturi ridicate de Fe total) → 3 (3.0 ÷ 3.9), 4,5,6
L (conţinuturi scăzute de Fe total) → 3 (3.0 ÷ 3.9), 4,5,6

EPIFANIA
LL (valoare scăzută a raportului Fe metalic/Fe total +

conţinuturi scăzute de Fe total) → 3 (3.0 ÷ 3.9), 4,5,6
Condrite enstatitice (E)
EH → 3 ÷ 5
EL → 3 ÷ 6
Condrite tip Rumuruti, Kenya, 1934 (R) → 3÷6
Grupa cuprinde 10 meteoriţi
Condrite tip Kakangari, India, 1890 (K) → 3
Grupa cuprinde 3 meteoriţi
Cifrele din dreptul meteoriţilor (1 - 6) se referă la gradul de alterare al acestora (1 şi 2 reprezintă

alterare apoasă, iar 4, 5 şi 6 indică metamorfism termic). Tipul petrografic 3 mai este numit UOC
(Unequilibrated Ordinary Chondrite) şi este prin urmare cel mai important din punct de vedere geochimic.
După o serie de autori precum Demetrescu (1928), Stanciu şi Stoicovici (1943), Savu (1959),
Maxim (1968), Bedelean et al. (1979), Graham et al. (1985), Hadnagy et al. (1999), Pop şi Benedix (2010),
în diverse regiuni administrative ale României au căzut până în momentul de faţă 8 meteoriţi. Fragmentele
acestor meteoriţi sunt păstrate în diferite muzee din ţară şi străinătate: Mezo-Mădăraş (sinonim Mădăraş,
4 Septembrie 1852, jud. Mureş), Ohaba (sinonim Ohaba, 10 octombrie 1857, jud. Alba), Kakova (sinonim
Cacova – astăzi Grădinari, 19 mai 1958, jud. Caraş-Severin), Zsadány (sinonim Jadani – astăzi Corneşti,
31 martie 1875, jud. Timiş), Mocs (sinonim Moci, 3 februarie 1882, jud. Cluj), Sopot (sinonim Sopot, 27
aprilie 1927, jud. Dolj), Tăuţi (sinonim Tăuţ, iulie sau august 1937, jud. Arad) şi Pleşcoi (12 iunie, 2008, jud.
Buzău). În plus, un alt meteorit pe nume Tuzla este atribuit României, deşi în ţară nu există nici o menţiune
scrisă privind căderea sau găsirea acestuia. Singurul fragment al meteoritului Tuzla (cu o greutate de 236
g) este păstrat în Muzeul de Ştiinţe Naturale din Londra.
Deşi în muzeele din ţară, patru dintre meteoriţii amintiţi anterior sunt inventariaţi sub numele de
Mădăraş, Cacova, Jădani şi Moci, Societatea Meteoritică a stabilit ca şi Asociaţia Internaţională de
Mineralogie reguli de denumire foarte stricte (numele se dă de regulă după denumirea oficiului poştal cel
mai apropiat de locul căderii). Pentru meteoriţii căzuţi pe pământ anterior anului 1985, numele sunt
obligatoriu cele publicate în Catalogul Meteoriţilor elaborat de Graham et al. la Londra în 1985, unde se
păstrează denumirile ungureşti deoarece aceştia au căzut în Transilvania sau Banat pe timpul când cele 2
provincii istorice erau incluse în imperiul Austro-Ungar.
1. Mezö-Mădăraş (sinonim Mădăraş, jud. Mureş) – 4 septembrie 1852, orele 16:30; ploaie
meteoritică; greutatea totală recuperată - 22,7 kg dar masa principală a căzut într-o mlaştină şi nu a fost
găsită; chondrit xenolitic de tip L3.7; fragmentele sunt păstrate în 49 de muzee ale lumii (două din
România), cel mai important (8,96 kg) aflându-se la Muzeul de Ştiinţe Naturale din Viena; în România sunt
păstrate două fragmente din acest meteorit, unul în Muzeul de Mineralogie al Universităţii „Babeş-Bolyai”
(193 g) şi unul în Muzeul de Ştiinţe Naturale din Aiud. În acest meteorit (cel mai studiat meteorit românesc
pe plan mondial deoarece aparţine tipului petrografic 3), Dodd et al. (1965) au găsit un nou mineral -
merrihueite: (K,Na)2(Fe, Mg)5Si12O30.

EPIFANIA
2. Ohaba (jud. Aba) – 10 octombrie 1857, orele 00:15; greutatea totală recuperată – 16,25 kg;
chondrit de tip H5; fragmentele sunt păstrate în 5 muzee ale lumii, cel mai important (15,75 kg) aflându-se
la Muzeul de Ştiinţe Naturale din Viena; în România este păstrat un singur fragment din acest meteorit în
Muzeul de Mineralogie al Universităţii „Babeş-Bolyai” (3 g).
3. Kakova (sinonim Cacova, jud. Caraş-Severin) – 19 mai 1858, orele 08:00; greutatea totală
recuperată – 577 g; chondrit de tip L6; fragmentele sunt păstrate în 3 muzee ale lumii (nici unul din
România), cel mai important (327 g) aflându-se la Muzeul de Ştiinţe Naturale din Viena.
4. Zsadany (sinonim Jădani, jud. Timiş) - 31 martie 1875, orele 15:00 – 16:00); ploaie meteoritică;
greutatea totală recuperată – 552 g (se crede că masa principală nu a fost găsită); chondrit de tip H5;
fragmentele sunt păstrate în 6 muzee ale lumii, cel mai important (223 g) aflându-se la Muzeul de Ştiinţe
Naturale din Budapesta; în România este păstrat un singur fragment din acest meteorit în Muzeul de
Mineralogie al Universităţii „Babeş-Bolyai” (4 g).
5. Mocs (sinonim Moci, Mociu, jud. Cluj) – 3 februarie 1882, orele 16:00; ploaie meteoritică pe raza
a mai multor localităţi; greutatea totală recuperată – 300 kg; chondrit de tip L5-6; fragmentele sunt păstrate
în 109 muzee ale lumii (6 din România), cele mai importante (cca. 1600 de fragmente în greutate de 118
kg) aflându-se la Muzeul de Ştiinţe Naturale din Viena; în România sunt păstrate fragmente din acest
meteorit în Muzeul de Mineralogie al Universităţii „Babeş-Bolyai” (63 fragmente în greutate de cca. 42,8
kg), Muzeul de Ştiinţe Naturale din Aiud (6 fragmente), Muzeul de Ştiinţe Naturale din Sibiu (3 fragmente),
Muzeul de Ştiinţe Naturale din Ploieşti (1 fragment), şi Muzeul de Mineralogie a Universităţii din Bucureşti
(3 fragmente). După Maxim (1968), iniţierea şi formarea colecţiei de meteoriţi de la Universitatea „Babeş-
Bolyai” din Cluj-Napoca s-a datorat căderii meteoritului Mocs, ale cărui fragmente au fost colectate în bună
parte de către personalul Catedrei de Geologie a Universităţii. Cu o parte a acestui material s-a făcut
schimb ştiinţific cu alte muzee ale lumii şi astfel s-a constituit colecţia actuală.
6. Şopot – (sinonim Şopotu, jud. Dolj) - 27 aprilie 1927, orele 12:00-13:00; ploaie meteoritică;
greutatea totală recuperată – 958 g (s-a acreditat ideea că masa meteoritului a fost mult mai mare şi multe
fragmente nu au fost recuperate); chondrit de tip H4-5; fragmentele sunt păstrate doar în România, 4 din
ele (cântărind 953,29 g) la Muzeul Olteniei din Craiova iar unul se află (22 g) la Muzeul de Mineralogie al
Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca.
7. Tăuţi (sinonim Tăuţ, jud. Arad după Hadnagy et al., 1999) – iulie sau august, 1937; ploaie
meteoritică; greutatea totală recuperată – 21 kg; chondrit de tip L6; după Maxim (1968), fragmentele sunt
păstrate doar în România, 2 la Muzeul Ţării Crişurilor din Oradea, 1 în Muzeul de Geologie din Bucureşti şi
2 în Colecţia Şcolii Medii din Ineu.
8. Pleşcoi (jud. Buzău) – 12 iunie 2008, orele 21:45; greutatea totală recuperată – 6,91 kg;
chondrit de tip L 5-6; masa principală a meteoritului se află în proprietatea persoanei care l-a găsit după
cădere (M. Popescu din Pleşcoi, comuna Berca), alte 2 fragmente în greutate de 20 g şi 49,95 g fiind
păstrate la Muzeul de Mineralogie al Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca, respectiv la Muzeul de
Ştiinţe Naturale din Londra.

EPIFANIA
Bibliografie
1. Alvarez, L.W., Alvarez, W., Asaro, F., Michel, H.V. (1980). Extraterrestrial cause for the Cretaceous-Tertiary
extinction. Science, 208, p. 1095-1108.
2. Bedelean I., Ghergari L., Mârza I., Moţiu A., Mureşan I., Tarlea I. (1979) The catalogue of the meteoritic matters
collection from the Mineralogical Museum of the University of Cluj-Napoca. Studia Univ. Babeş-Bolyai, Ser. Geol. - Geogr.,
XXIV, 2, Cluj-Napoca, 3-23.
3. Brearley A. J., Jones R. H. (1998) Chondritic meteorites. In Planetary Materials (J. J. Papike, ed.), pp. 3-1 to 3-398.
Reviews in Mineralogy, Vol. 36, Mineralogical Society of America.
4. Carion A. (1993) Les météorites et leurs impacts. Armand Colin, Paris, 154 p.
5. Demetrescu M. (1928) Aerolitul de la Sopot-Dolj. Mem. Muzeului Regional al Olteniei, tom I, Memoriul II, Craiova,
p. 11.
6. Dodd R. T. , Van Schmus W. R. , Marvin U. B. (1965) Merrihueite, a new alkali-ferromagnesian silicate from the
Mezö-Mădăraş chondrite, Science, 149, 972-974.
7. Eliade (1991) Cosmologie şi Alchimie Babiloniană (ediţia a 2-a). Editura Moldova Iaşi, 117 p.
8. Graham A. L., Bevan A. W. R., Hutchison R. (1985) Catalogue of Meteorites; with special reference to those
represented in the collection of the British Museum (Natural History). 4th ed., British Museum (Natural History), London, 460 p.
9. Hadnagy, A., Miura, Y., Iancu, O. G. (1999) Field Survey of Spherules and Other Microminerals From the Tauti
Meteorite Fall Area (Arad County, Romania), Abstracts of the International Symposium On Planetary Impact Events And Their
Consequences On Earth “PIECE’99”, September 27-30, 1999, Japan, p. 34.
10. Hartmann W. K. (1993) Moons & Planets - third edition, Belmont, CA, 387 p.
11. Maxim I. A. (1968) Meteoriţi şi materiale meteoritice din România. Studia Univ. Babeş-Bolyai, Ser. Geol. - Geogr.,
1, Cluj-Napoca, 3-6.
12. Pop D., Benedix G. (2010) Meteoritical Bulletin, no. 98, MAPS 45, in press
13. Savu H. (1959) Meteoritul pietros de la Tăuţi (1937). St. Cerc. Geol., 2 (IV), 273-280.
14. Stanciu V., Stoicovici E. (1943) Meteoriţii din românia. Rev. Muz. Mineral. Geol. Univ. Cluj la Timişoara, VII (1-2),
3-34.
15. Taylor S. R. (1992) Solar System Evolution, A New Perspective. Cambridge University Press, Cambridge, 307 p.
16. Yanai K., Kojima H., Haramura H. (1995) Catalog of the Antarctic Meteorites. Natl Inst. Polar Res., Tokyo, 230 p.
Prof. Dr. Ovidiu Gabriel Iancu,

Decan al Facultăţii de Geografie şi Geologie,
Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi
şi
Prof. Gr. I Gabriela Iancu
Şcoala Generală nr. 10 „Gh. I. Brătianu” Iaşi

EPIFANIA
[ Tradiţii [
SFÂNTUL TOADER ŞI CAII SĂI NĂZDRĂVANI
S fântul Toader are două date la care este sărbătorit
sau ţinut. Una este fixă, în fiecare an, pe 17 februarie, în timp ce
cealaltă fluctuează în raport cu data Paştelui, căzând însă
întotdeauna în prima sâmbătă din prima săptămână a Postului
Mare.
În ziua de vineri de după Lăsatul Secului de Paşti, adică în
ajunul Sân Toaderului … mobil, era invocată iarba mare sau
omanul pentru a da frumuseţe şi păr bogat fetelor şi nevestelor.
Practica rituală cerea ca dimineaţa, înainte de răsăritul soarelui,
fetele să caute şi să scoată din pământ rădăcina omanului. După
aceea, pământul în care a crescut omanul era cinstit cu sare şi
pâine, Sân Toaderul cel Mare fiind invocat astfel: „Toadere, Sân
Toadere, / Dă cosiţă fetelor / Cât e coada iepelor!” Se credea că
omanul apără casa de primejdii, iar pe oameni şi animale de molime. De aceea, rădăcina se păstra tot
anul agăţată la grindă, în vreme ce bărbaţii o purtau la căciulă, iar fetele şi nevestele la maramă sau
tulpan; tot cu ea se afumau copiii bolnavi şi locuinţa pentru alungarea răului. Prin Transilvania, fetele
culegeau pentru scalda rituală frunzele altei plante, popelnicul, şi o invocau tot ca pe o divinitate:
„Popelnice, Popelnice, / Eu îţi dau pită cu sare, / Tu să-mi dai cosiţă mare!”
Aşadar, de numele Sfântului Toader, românii de altădată au legat o sărbătoare bogată în tradiţii
şi rituri agrare care însă au puţine tangenţe cu viaţa sfântului creştin. Nucleul acestei sărbători
populare îl constituie cultul unei divinităţi agrare cu însuşiri de cal năzdrăvan, sărbătoarea fiind
celebrată în fiecare an la ivirea primelor semne ale primăverii. Uneori, sărbătoarea se întindea pe
durata mai multor zile, până la 12, fiecărei zile corespunzându-i un cal de-al lui Sân Toader. Caii lui
Sân Toader desemnează nişte reprezentări mitice hipomorfe care purifică timpul şi spaţiul după
Lăsatul Secului de Paşte. Aceste zile, cu obiceiuri, acte rituale şi practici magice specifice, poartă
diferite denumiri: Marţea, Vinerea, Sâmbăta Sân Toaderului sau Joia Iepelor. Potrivit credinţelor
populare, Sân Toaderii nu sunt altceva decât o herghelie divină formată, de obicei, din opt feciori
frumoşi, îmbrăcaţi în costume populare de sărbătoare, herghelie condusă de Sân Toaderul cel Mare
(numit adesea şi Sân Toaderul cel Şchiop). Se înţelege că ziua sau zilele lui Sân Toader erau cinstite
prin nelucrare mai ales de cei care aveau cai.
O credinţă foarte răspândită pe vremuri avertiza femeile că părul celor care ar îndrăzni să lucreze la
Sân Toader înceta să mai crească. Teama mare a înaintaşelor noastre era legată de vizita deloc plăcută a
cailor lui Sân Toader, care ar veni şi le-ar roade părul, ei neavând voie să mănânce tot anul, ci numai în
ziua Sfântului Toader, dar nu iarbă, ci păr de … fată mare sau de femeie. De asemenea, femeile însăr-
EPIFANIA
cinate ţineau cu mare frică sărbătoarea, altfel credeau că vor ţine copilul în burtă cât iepele, adică 12 luni.
Fetele care cinsteau această sărbătoare credeau că vor fi totdeauna înflorite şi îmbujorate şi vor fi luate de
flăcăi la joc. Nici bărbaţii nu aveau voie să lucreze, mai ales cu obiecte ascuţite, cei care lucrau fiind legaţi
de Sfântul Toader, prin „legare” înţelegându-se dureri reumatice acute la mâini şi la picioare!
Potrivit unei legende, Soarele, în fuga lui cerească, ar fi ajuns pe la Sân Toader şi atunci a luat
cu el nouă babe rele şi a adus ploi, ninsori şi prăpădenie de vreme rea, crezând că astfel va scăpa
nevăzut de Sân Toader. Mai-mai să-l scape Sân Toader, căci Soarele a apucat să fugă înainte, însă
Sân Toader, ajutat de cei nouă (sau 12) cai ai săi, a alergat după Soare nu mai puţin de 13 săptămâni
(3 luni şi o săptămână), ajungându-l departe, departe spre miazăzi; cum l-a ajuns, l-a şi întors spre
răsărit. Îl vedem, aşadar, pe Sfântul Toader în ipostaza de paznic ceresc al Soarelui, hotar între
anotimpul rece şi cel cald, Sfântul Toader fiind unul din patronii divini ai jumătăţii calde a anului.
Ca o amintire foarte îndepărtată a goanei mitice a sfântului şi a cailor săi după Soare a rămas
în viaţa poporului Încurarea sau Alergarea cailor, practica având loc cel mai adesea în prima sâmbătă
a Postului Mare, dar şi la Bobotează, pe 17 februarie sau la Mucenici. Încurarea, în vederea căreia
oamenii îşi pregăteau cu multă grijă caii, avea loc pe un câmp, ea făcându-se, conform unei credinţe,
„pentru a nu li se încurca coada şi coama cailor”. Desigur, (şi) această datină a făcut ca atâta timp caii
moldoveneşti să fie foarte căutaţi în străinătate, treptat ea ajungând petrecere de mahala, sub
influenţa occidentală prefăcându-se în aşa-numitele „curse”. Oamenii de altădată se distrau copios
când auzeau acest cuvânt, pentru că ei întrebuinţau cursele numai pentru prinderea şoarecilor,
chiţcanilor şi şobolanilor…
În sâmbăta Sân Toaderului toţi ai casei trebuiau să se
trezească dis-de-dimineaţă, altfel erau călcaţi în picioare de
aceiaşi cai ai lui Sân Toader. Aceşti cai erau închipuiţi în trei
moduri de către înaintaşii noştri: 1) sub forma unor feciori voinici
şi frumoşi cu coadă de cal şi copite; 2) ca nişte îngeri
asemănători la chip unor cai şi, în fine, 3) chiar ca nişte cai albi,
vineţi sau negri, de obicei foarte fioroşi. Potrivit credinţei
populare, caii aceştia erau extrem de răi, pe cei prinşi lucrând în
ziua stăpânului lor, bătându-i şi călcându-i cu picioarele până ce
îi lăsau morţi. Tot aceşti cai, în ipostaza de feciori frumoşi, tăiau
capul fetelor care îndrăzneau să meargă la petrecere în ajunul
Sfântului Toader. În general, se considera că era bine ca, în
preajma acestei sărbători, nopţile să fie petrecute în casă, cu
uşile bine zăvorâte, altfel puteai să te întâlneşti cu aceşti cai ce
inspirau groaza aidoma ca mai cunoscuţii strigoi din noaptea
Sfântului Andrei...
În concepţia poporului, calul, printre altele, conducea sufletele morţilor pe lumea cealaltă (fiind
un animal psihopomp), astfel explicându-se de ce la sărbătoarea Sân Toaderului se dădeau de pomană
ofrande funerare, precum coliva, Sfântul Toader fiind cel care i-ar fi învăţat pe creştini cum se face

EPIFANIA
coliva, dar şi alivanca, mălaiul, colăceii, vinul, miedul, braga ş.a. De asemenea, calul era socotit în
mediile arhaice şi un simbol erotic. De aceea, la această sărbătoare, dis-de-dimineaţă, înainte de a-şi
scoate Sân Toader caii la păscut şi de a da oamenii de mâncare la cai, fetele mari obişnuiau să se
spele pe cap în credinţa că părul spălat acum nu va fi păscut de caii lui Sân Toader, ci va creşte lung şi
frumos. Dacă, ferească Sfântul, s-ar fi spălat cumva după răsăritul Soarelui, atunci credeau că urma să
le cadă părul în scurt timp. În apa folosită la acest spălat ritual puneau anumite plante, culese şi acestea
în condiţii speciale; amintim câteva dintre aceste plante aflate la mare cinstite la sărbătoarea Sfântului
Toader: iarba mare sau omanul, popelnicul, busuiocul, menta, cimbrişorul, zmeurica, leuşteanul,
priboiul, florile de corn, dar şi fânul din ieslea cailor, toate acestea având darul de a stimula erotismul.
Unele fete foloseau şi monede de argint sau chiar lapte de iapă, toate spunând în timpul spălatului:
„Toadere, / Sân Toadere! / Dă cosiţă fetelor, / Cât cozile iepelor!” După spălat se ungeau pe cap cu o
unsoare făcută din coajă de plop, undelemn, cenuşă de nuci şi de alune, plus untură de urs. Fetele care
se spălau în ajun, înainte de a se culca, puneau busuioc, puţin păr din cap şi pieptenele sub perna pe
care urmau a se culca, iar ligheanul sub pat, astfel sperând să-şi viseze ursitul. Dacă nu-l visau pe
acesta, era de ajuns să viseze un cal, calul fiind asociat tot ursitului. Fetiţele erau spălate de mamele lor,
care, după ce le pieptănau, le împleteau coada şi trăgându-le de aceasta, spuneau: „Toadere, / Sân
Toadere! / Dă coadă fetei / Cât coada iepei!” Flăcăii, la fel, se spălau şi se pieptănau, uneori se
bărbiereau, după care îşi retezau pletele şi îşi tăiau părul din frunte, lucru valabil mii de ani, adică atâta
vreme cât la „modă” erau pletele şi barba, acest păr fiind pus într-o scorbură de răchită, crezând că
făcând aşa le va creşte părul iute ca crengile răchitei şi, în plus, nu-i va durea capul peste an.
Mai amintim că după ce fetele şi flăcăii terminau de (în)grijit propriul păr, simbol în vechime,
printre altele, al vegetaţiei, al bogăţiei şi, implicit, al puterii, una din ocupaţiile obligatorii ale acestei
sărbători era tunderea viţeilor între coarne, retezarea vârfului cozilor şi a coarnelor la aceleaşi
animăluţe, precum şi tunderea coamei, părului din frunte şi de pe picioare la mânji, motivaţia tradiţională
a acestor tunsori fiind creşterea mai mare, mai iute şi mai frumoasă a ... părului viţeilor şi mânjilor.
Potrivit etnologilor, e posibil ca în spatele Sân Toaderului românilor să stea zeul roman Marte
sau o divinitate autohtonă sau şi unul şi alta. Pentru noi, cei de azi, rămâne importantă modalitatea
ingenioasă prin care poporul de altădată şi-a explicat trecerea de la anotimpul rece la cel cald, calului
revenindu-i aici un rol foarte important. Tocmai de aceea, vom încheia acest material dedicat Sfântului
Toader cu un scurt profil mitologic al calului.
Considerat unul din arhetipurile (simbolurile) fundamentale pe care omenirea şi le-a înscris în
memorie, calul este omniprezent în miturile, tradiţiile, folclorul şi arta tuturor popoarelor, rivalizând în
bestiarul simbolic universal poate doar cu şarpele1. Deopotrivă chtonian şi solar, fiinţă a adâncurilor,
văzduhului şi apelor, calul este un simbol complex, acoperind o multitudine de sensuri, legând
contrariile într-o manifestare continuă – binele cu răul, viaţa cu moartea, lumina cu întunericul, apa cu
vegetaţia etc. Este considerat prototipul simbolului uranian care trage discul solar pe bolta cerească,
dar şi un element terestru având tangenţe cu focul, apa şi pământul. Interesant e şi faptul că, încă din
1 Precizăm faptul că acest scurt profil mitologic al calului a fost realizat utilizând, cu precădere, informaţiile despre cal din
excelenta carte a lui Mihai Coman, Bestiarul mitologic românesc, Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române, 1996, p. 47-56.

EPIFANIA
epoca bronzului, calul a fost considerat hierofanie a soarelui. Drept urmare, în multe mitologii, calul
era animalul călărit de zeul-soare, însă mai târziu apar care trase de doi sau patru cai. Această
legătură ancestrală între cal şi soare este amintită pentru spaţiul nostru, tangenţial, de Sofocle: „O,
Soare, lumină prea cinstită de tracii iubitori de cai”.
Potrivit lui Mihai Coman, „în sistemul mitologiei româneşti, calul se individualizează prin
structura profund contradictorie a atributelor fundamentale, prin caracterul tensionat şi ambiguu al
„predicatelor” simbolice care îi circumscriu sfera semantică. Astfel, calul este considerat „când
binecuvântat, când blestemat, când curat, când spurcat, când util, când păgubos, când binevoitor şi
benefic, când răuvoitor şi malefic, când năzdrăvan şi fermecat, când banal şi nărăvaş etc.” Nimic
anormal în aceste contradicţii aparente, ele intrând în logica de profunzime a mentalului arhaic. Să ne
explicăm!
Chipul şi caracteristicile calului suportă mai multe „lecturi” în plan etnologic, punctul de plecare
fiind codul la care ne raportăm: economic, mitologic, magic, epic ş.a. De aici decurg multitudinea de
criterii după care a fost apreciat calul. Semnificativă în privinţa ambivalenţei pronunţate în care se află
calul este o credinţă populară potrivit căreia ar fi „animalul cel de mijloc între animalele de casă”, fiind
plasat de către ţăranul român între oaia şi vita benefice şi câinele şi pisica malefice. În acelaşi context
al ambivalenţei, mai amintim două credinţe; dintr-una aflăm că Dumnezeu ar fi creat calul pentru ca
omul să-şi ducă la îndeplinire mai repede gândurile, iar din cealaltă că este făcut din lut de către drac,
în el intrând, pentru a-i da viaţă, fratele dracului. Mihai Coman conchide: „Acest profil contradictoriu se
datorează judecării calului din perspective antropologice diferite (utilitatea în transporturi şi călătorii vs.
dificultatea întreţinerii sale; putere mare de muncă vs. lăcomie ieşită din comun; inteligenţă vs. fire
nărăvaşă; iuţeală vs. slabă rezistenţă la boli, intemperii ş.a.m.d.”
Totuşi, în satele româneşti, calul pare să fi avut un rol extrem de important, fiind considerat un
fel de „rege” al animalelor. Rostul său principal pe lângă casă este, după cum se ştie, acela de a-l
transporta pe gospodar şi bunurile sale: „Bunu-i calu săracu / Că el îţi poartă trupu / În trezie / Şi-n
beţie / Şi la timp de urgie”. Totuşi, ţăranul nostru a apreciat ca fiindu-i mai util boul decât calul, acesta
din urmă fiind un mare „gurmand”, mâncând atât de mult încât îl putea realmente sărăci! Foarte
sugestiv, în acest sens este şi arhicunoscutul proverb „Boii ară şi caii mănâncă”!
Această constatare practică se va răsfrânge invariabil şi asupra construcţiilor mitologice. Aici,
ambivalenţa calului, tangajul său între virtuţi şi defecte, este rezultatul unor daruri sau sancţiuni divine.
De exemplu, foamea sa proverbială s-ar datora refuzului de a-l trece pe Dumnezeu peste un râu,
motivul invocat de cal fiind acela că nu are timp, deoarece trebuie să mănânce; sau pentru că a
împiedecat, prin tropăituri, pe Maica Domnului să se odihnească! În consecinţă, se îndepărtează de
orizontul sacru şi se apropie de cel demonic: „Calul e blestemat de Dumnezeu; el piere şi nu se
satură; el e mort şi e cu iarba-n gură; diavolul în cal se preface…”; alteori, este blestemat de Maica
Domnului să nu se sature decât o singură dată pe an, la Paştele Cailor (Ispas), dar şi atunci numai
pentru un ceas! Imediat însă poporul vine cu o serie de credinţe care susţin exact contrariul: calul ar fi
un „animal plăcut lui Dumnezeu” şi „cu caii nu te cuprinde nici un lucru rău, fiind blagosloviţi de Ilie; cu
calul poţi merge şi în rai şi în iad, că te scoate şi de aici şi de acolo”; mai mult, despre cal se crede că

EPIFANIA
„l-a făcut Dumnezeu să slujească gândul omului” şi pentru a indica prezenţa demonilor malefici, a
primejdiilor şi a nenorocirilor care îl ameninţă pe stăpân… Aşadar, funcţia utilitară oferă, în acest caz,
premisele sacralităţii, omorârea unui cal fiind echivalată, nici mai mult nici mai puţin, cu omorârea unui
om!
„Spurcăciunea” sa ar proveni din faptul că nu are carnea comestibilă, dar şi din credinţa că ar
fi fost călărit cândva, în „illo tempore”, de o femeie (Eva?), situaţie de neconceput pentru mentalitatea
populară. Alte credinţe subliniază revolta şi viclenia calului: „Poartă numai gând rău asupra omului”,
„Un animal care nu ţine la om”, „E duşman omului, ca şi mâţa” ş.a.
Drumul iniţiatic pe care revine adesea eroul textelor folclorice româneşti conţine explicaţia
pentru abilităţile ieşite din comun ale perechii cal-călăreţ. Solaritatea perechii mitice este susţinută de
indicii morfologice şi stilistice, precum şi de efectele concrete pe care atingerea calului le are asupra
naturii. Această solaritate radiantă a perechii cal-călăreţ reordonează, într-un anume timp, lumea,
punând-o din nou pe făgaşul ei vital. În acest context, tânărul (Făt Frumos) şi calul (năzdrăvan) apar
de multe ori ca zei vegetaţionali. Nu întâmplător, sfinţii populari ai primăverii sunt adesea reprezentaţi
călare (în acest sens, cel mai bun exemplu îl constituie felul în care este redat iconic Sfântul
Gheorghe). Aşadar, perechea mitică cal-călăreţ poate să provoace, dar şi să grăbească evoluţia
naturii: „Cal bun sare în crâng înverzit, / Crâng înverzit şi odrăslit, / Mari boieri caii-şi păşteau, / Tot lui
... (cutare) îi mulţumea”. O altă practică arhaică, jucatul cailor, avea rostul profund de a „permite un
transfer de energie vitală (conţinută în animalul divin şi descătuşată de actul ceremonial) în măsură să
declanşeze renaşterea miraculoasă a naturii”.
Românii asociază calul cu feciorul şi fecioria. În unele
zone ale ţării exista obiceiul de a creşte un „cal de holtei” care
nu se foloseşte niciodată la muncile câmpului, ci numai la
călărie: „Voinicul fără cal / E ca peştele pe mal”. Acest cal este
un semn de putere şi prestigiu social, dar şi o marcă pentru o
anume categorie de vârstă. În acest context, calul este un
însemn al tinereţii eroice. Desigur, aici el apare mereu în ipostaza de năzdrăvan: beneficiază de o
naştere sau de o transformare miraculoasă; consumă alimente fermecate ori substanţe cu puteri
magice (măr, lapte, rouă, jăratic etc.); înţelege graiul omenesc, prevesteşte viitorul, posedă obiecte
vrăjite (gresia, oglinda, peria), dăruieşte arme fermecate, scuipă foc, zboară „mai iute ca vântul şi ca
gândul”, îl ajută pe erou în toate, formând împreună o „echipă” formidabilă, anunţă, ca un veritabil
oracol, moartea eroului ş.a. În multe situaţii, calul năzdrăvan este în preajma unor mari întinderi de
apă pe care le trece cu bine împreună cu stăpânul său. Puterea aceasta de a trece peste hăuri de
ape s-ar putea „să fie o reminiscenţă din funcţiile sale mitologice de animal călător, fie cursier solar
(purtător al astrului zilei peste lume), fie ghid psihopomp (conducător al sufletelor spre tărâmul
celălalt)”.
Aşadar, o ipostază oarecum specială este calul fantastic sau năzdrăvan (adică ne-zdravăn, a-
normal). Acest cal are, potrivit lui Victor Kernbach, o vechime considerabilă în mitologia europeană, fiind
prezent într-o arie vastă (Pegas la greci; Sleipnir, calul lui Odin, la scandinavi, Merani la caucazieni). În
mitologia românească are un dublu rol: vehicul aero-spaţial („transportator de pe acest tărâm pe tărâmul
EPIFANIA
celălalt”) şi sfetnic infailibil al eroului. Uneori, e conotat negativ: „Poporul crede că calul e năzdrăvan, că
se poate preface în drac, diavol, că poate vorbi cu stăpânul”. Nefolosit, calul năzdrăvan pare o mârţoagă
fără nici o noimă, singurul mijloc de a-l redresa fiind hrănirea cu jăratic: „Pe urmă umple o tava cu
jăratic, se duce cu dânsa la herghelie şi o pune jos între cai. Şi atunci, numai iaca ce iese din mijlocul
hergheliei o răpciugă de cal, grebănos, dupuros şi slab, de-i numărai coastele; şi venind de-a dreptul la
tavă, apucă o gură de jăratic” – cf. Ion Creangă, Povestea lui Harap Alb. După restabilirea funcţiilor
potenţiale, el nu se avântă deodată în zbor, ci face mai întâi o încercare. Aproape întotdeauna, calul
năzdrăvan efectuează toate muncile intelectuale şi fizice extrem de dificile sau insolite, dar absolut
necesare reuşitei eroului. Sunt cazuri de funcţionalitate multiplă: încălzirea sau răcirea, cu nările, a băii
împărăteşti, transportul terestru sau între tărâmuri şi, cu precădere, cel aero-spaţial; alteori, calul
năzdrăvan devine car de luptă care se strecoară abil, în „lupinguri” iuţi, împrejurul vrăjmaşilor (Zmeul,
Scorpia, Ghionoaia), asigurând stăpânului său cele mai avantajoase poziţii.
În colindele româneşti, întrecerile între cai sunt plasate la Crăciun şi Bobotează, adică la cele
două sărbători care străjuiesc perioada de renovare anuală a timpului. După cum vom constata, în
realitate, pe vremuri, aceste întreceri aveau loc primăvara, la Sfântul Toader, patronul şi divinitatea
tutelară a cailor. Se pare că prin această alergare caii pământeni sprijină soarele (şi caii săi) în
momente critice (în preajma echinocţiului de primăvară), această întrecere din sat fiind „un analogon
ritual şi simbolic al întrecerii din ceruri, al goanei neobosite prin care caii soarelui asigură mersul
(zilnic şi anual) al astrului de la un crug la altul” (Mihai Coman). Într-un alt plan, dar în legătură clară
cu această idee, este relevantă sinteza pe care meşterul popular anonim o propune prin alăturarea a
două motive decorative „celebre”, soarele şi calul, aflate într-o strânsă relaţie în lumea marilor
simboluri întâlnite în vechile mituri.
Peste tot este vorba de un nucleu mitico-simbolic care are în centrul său figura calului fecund,
puternic, întemeietor de lume, stăpân al apelor şi al bogăţiilor pământului, vehicul al soarelui şi sfetnic
apropiat al omului. Acest chip străbate întreaga mitologie indo-europeană, derivând probabil dintr-un
statut aparte pe care l-a avut calul pe vremuri. „Puterile lui depăşesc înţelegerea; el este deci Minune
şi nu este de mirare că omul l-a sacralizat atât de des, din preistorie până în Istorie” (M. Coman). O
triplă simbolistică îi defineşte profilul mitologic în spaţiul nostru: solară (aici s-ar regăsi mai ales caii
albi, ai lui Sântilie, ai lui Sângeorz şi ai lui Sânmedru), funerară şi, în prelungirea celei de-a doua,
psihopompă (în categoria acestor cai, de obicei negri, s-ar află caii lui Sântandrei şi caii lui
Sântoader). Drept urmare, de aici decurg şi alte simboluri asociate: virilitatea, fecunditatea, dar şi
funcţia apotropaică evidentă pe care o avea în viaţa comunităţilor arhaice (fie ca element arhitectonic
protector în partea superioară a caselor şi a bisericilor de lemn, fie, sub forma tigvei de cal, ca paznic
mitic al caselor, fântânilor, hotarelor, grădinilor şi viilor). Astfel, „chipul său îndeplineşte funcţia unei
imagini-protectoare, în măsură să îndepărteze puterile malefice de spaţiul vital al omului şi să asigure
bunăstarea şi sănătatea acestuia”. Mai precizăm şi faptul că din aceste virtuţi mitologice fertilizatoare
derivă şi rostul apotropaic şi fecundator al jocurilor şi măştilor cabaline de la Anul Nou.
Etnograf Marcel Lutic,
Muzeul Etnografic al Moldovei

EPIFANIA
[ Din minunile Maicii Domnului [

MAICA DOMNULUI DĂRUIEŞTE SFÂNTULUI SILUAN
DARUL RUGĂCIUNII
A tunci când Sfântul Siluan era frate începător în
Mânăstirea Sfântul Panteleimon din Sfântul Munte
Athos, era războit foarte tare de gândul care îi spunea:
- Mergi în pustie, îmbracă-te în sac şi
mântuieşte-te acolo!
- Bine, voi merge la egumen ca să cer
binecuvântare pentru aceasta.
- Nu te duce la egumen, deoarece el nu-şi
va da binecuvântare! Îi spunea iarăşi gândul.
- Puţin a lipsit cu câtăva vreme mai
înainte să nu mă scoţi din mănăstire şi să mă duci
în lume (avusese o ispită pe care o biruise cu
ajutorul Maicii Domnului), iar acum vrei să mă duci
în pustie...Dacă egumenul nu binecuvintează,
înseamnă că nu mă îndemni la bine.
Apoi îmbărbătându-se, a spus din adâncul sufletului său:

- Pentru păcatele mele, voi muri aici.
De atunci, Sfântul Siluan a început lupta duhovnicească şi nevoinţa supunerii gândurilor
viclene care, potrivit tradiţiei de veacuri a monahismului athonit, se săvârşeşte prin neîncetata
pomenire a lui Dumnezeu: “rugăciune de unul singur în chilie, slujbe lungi în biserică, posturi şi
privegheri, deasă spovedanie şi împărtăşire, studiu duhovnicesc, osteneală, ascultare...”. Sfaturile
egumenului, ale duhovnicului şi ale bătrânilor erau în general scurte şi arătau cum trebuie să se
nevoiască.
Chemarea neîncetată a dumnezeiescului nume al lui Iisus îndulcea sufletul fratelui Simeon. Se
bucura atunci când auzea că ne putem ruga în orice loc şi neîncetat cu această rugăciune. De aceea
el se ruga mult şi cu râvnă, deoarece sufletul său era profund îndurerat şi căuta cu stăruinţă pe Cel
puternic ca să-l mântuiască. Trăia propriul său iad şi durerea lui Adam. Inima sa era cuprinsă de o
durere nemângâiată şi de aceea pocăinţa sa era nemărginită, stăruitoare şi plină de lacrimi.
După vreo trei săptămâni, într-o după-amiază, în timp ce se ruga înaintea icoanei Maicii
Domnului, s-a săvârşit următoarea minune: rugăciunea i-a intrat în inimă şi a început să se
săvârşească în ea zi şi noapte. Atunci încă nu a înţeles măreţia darului pe care îl primise de la Maica

EPIFANIA
lui Dumnezeu. Rugăciunea lui Iisus devenise una cu voinţa şi cu toată existenţa sa. Buzele sale
rosteau neîncetat rugăciunea.
Minunea aceasta a săvârşit schimbări profunde în sufletul şi în conştiinţa sa. Atunci au
dispărut flăcările gheenei care îl înconjurau, au încetat chinurile iadului pe care le trăise timp de o
jumătate de an. Acum i s-a dat să trăiască o bucurie deosebită şi să simtă multă odihnă sufletească.
Şi-a văzut propria înviere şi trăia bucuria pascală.

EPIFANIA
Cuprins
VESTEA CEA BUNĂ ŞI TAINA MÂNTUIRII OMULUI...................................................... 1
Sămânţa Patristică
Sfântul Isaac Sirul
FILOCALIA SFINTELOR NEVOINŢE ALE DESĂVÂRŞIRII ........................................... 3
Vocea Duhovnicului
Sfântul Sfântul Luca al Crimeii
SĂ ALEGEM CALEA DREPTĂŢII ŞI A MILOSTIVIRII .................................................... 9
Arhimandrit Teofil Părăian
DUMINICA LĂSATULUI SEC DE BRÂNZĂ
(A IZGONIRII LUI ADAM DIN RAI) ...................................................................................... 15
Cuvânt catehetic
Arhimandrit Sofian Boghiu
SFATURI CĂTRE CEI CE SE SPOVEDESC ......................................................................... 21
Interviu realizat de Arhimandrit Ioanichie Bălan
Ne vorbeşte părintele Stăniloae: CONVORBIREA A PATRA ............................................... 31
Preot Dr. Ioan Chirvasă
PRIN POST, SPRE ÎNVIERE .................................................................................................... 33
Sfinţenia în participare
Vasile Andru
UN PROTO-ROMÂN ŞI RUGĂCIUNEA FOCULUI: SF. IOAN CASIAN.......................... 37
Popasuri duhovniceşti
Maica Stareţă Stavrofora Parascheva
MĂNĂSTIREA HUMOR .......................................................................................................... 40
Din comoara inimii
Părintele Ioan de la Rarău
TEMEIURILE BUCURIEI CREŞTINE ................................................................................... 43
Teologie
DESPRE CUNOAŞTEREA LUI DUMNEZEU: CUNOAŞTEREA CATAFATICĂ
ŞI APOFATICĂ; CUNOAŞTEREA LUI DUMNEZEU ÎN ÎMPREJURĂRILE
CONCRETE ALE VIEŢII ......................................................................................................... 48
Preot Conf. Univ. Dr. Nicolae Moşoiu (Facultatea de Teologie “Andrei Şaguna”, Sibiu)
“FORMA BISERICII”: prezenţa tainică a Sfintei Treimi în viaţa umană (II) ..................... 54
Taina icoanei
Leonid Uspensky, Vladimir Lossky
ICONOSTASUL .......................................................................................................................... 61

EPIFANIA
File de pateric
Conf. Dr. Viorel Paleu (Universitatea Tehnică „Gheorghe Asachi” Iaşi)
ÎNCEPUTUL SLOVEI N ........................................................................................................... 67
Ştiinţă şi credinţă
Ierom. Firmilian Gherasim (Mănăstirea Lainici)
CONTRIBUŢIA ORTODOXIEI LA DEZVOLTAREA ŞTIINŢEI ...................................... 69
Prof. Univ. Dr. Gheorghe Scripcaru
TANATOLOGIA ŞI COMPLEMENTARITATEA MEDICO-PSIHOLOGICĂ
ŞI CONFESIONAL RELIGIOASĂ ÎN ASISTENŢA MORŢII ............................................. 72
Conştiinţa românească
Acad. Alexandru Zub
SUFERINŢĂ ŞI REGENERARE .............................................................................................. 80
Pagini de istorie
Prof. Univ. Dr. Dumitru Vitcu
ALEXANDRU IOAN CUZA: VREDNICIA OMULUI
ŞI PERENITATEA FAPTEI SALE ........................................................................................ 83
Galeria personalităţilor
Prof. Univ.Dr. Mircea Nicolae Palamaru
TEODOR M. POPESCU ……………….........…………………………………..............….… 89
Omul de lângă noi
Grigore Ilisei
CHEMAREA BAŞTINEI ........................................................................................................... 94
In memoriam
Drd. Petru Ciobanu (Basarabia)
EPISCOPUL DORIMEDONT, SLUJITOR ŞI MĂRTURISITOR AL CREDINŢEI
ÎN NORDUL BASARABIEI CREŞTINE ................................................................................. 96
Artă vizuală
Prof. Univ. Dr. Liviu Suhar
TEMA PEŞTELUI, UN SUBTERFUGIU ELIBERATOR
AL IMAGINAŢIEI CREATOARE: SMARANDA BOSTAN ................................................ 104
UN SCULPTOR AL PLEIADEI CONTEMPORANE: ILIE BOSTAN................................. 106
Carte religioasă
Lector Univ. Dr. Emanuela Ilie (Facultatea de Litere, Universitatea „AL. I. Cuza”, Iaşi)
CU PĂRINTELE IOAN PINTEA, ÎN CASA TESLARULUI ................................................. 108
Femeia în Biserică
Prezbitera Dr. Laura Magdalena Nicolescu
FILIAŢIA DUHOVNICEASCĂ – AUTENTICITATEA
ŞI STABILITATEA ORTODOXIEI ......................................................................................... 112

EPIFANIA
Intermezzo liric
Consuela Radu Ţaga
VASILE SPĂTĂRELU: CREATOR AL ŞCOLII IEŞENE DE COMPOZIŢIE ................ 116
Mărturii
Prof. Dr. Gheorghe Mustaţă
LACRIMILE ŞI PLÂNSUL ÎN GENERAL ŞI ÎN VIZIUNEA
AVVEI GHELASIE (Partea I) .................................................................................................. 122
Prof. Nicolae Iorga
CUVÂNTUL BUN, ZIDITOR DE SUFLETE BUNE ............................................................. 129
Text cules de Ec. Mihaela Bârsan
CUM SĂ TRECI OILE PESTE PUNTE ................................................................................... 132
Margareta Perevoznic
RUGĂCIUNEA VINDECĂ BOLILE ........................................................................................ 133
Prof. Dr. Ecaterina Hanganu
CRUCEA DINTRE SĂLCII ...................................................................................................... 134
Biserica azi
Preot Dr. Mihai Valică (Vatra-Dornei)
CALENDARUL ORTODOX PE 2011 ÎNTRE ÎNNOIRE,
DILEME ŞI PERSPECTIVE ..................................................................................................... 137
Probleme contemporane
Preot Conf. Dr. Ştefan Iloaie (Facultatea de Teologie Ortodoxă, Cluj-Napoca)
RESPONSABILITATEA FAŢĂ DE APROAPELE PENTRU OMITERE
ŞI INDIFERENŢĂ ....................................................................................................................... 143
Doctorul trupului, doctorul sufletului
Dr. Claudiu Zdrehuş MD, PhD (Catedra Anestezie Terapie Intensivă 1,
U.M.F. „Iuliu Haţieganu”, Cluj-Napoca)
DUREREA NEUROPATĂ ......................................................................................................... 149
Dr. Serghei Pădureanu (Spitalul ”Sf. Spiridon” Iași)
ALIMENTAŢIA – FACTOR ETIOLOGIC IMPORTANT
ÎN APARIŢIA CANCERULUI DE COLON ............................................................................ 156
Priorităţi - Educaţia
Prof. Dr. Ion Mânzat şi Maria Tănase Mânzat (Universitatea Hyperion, București)
SINERGIA DINTRE MINTE ŞI INIMĂ ................................................................................. 160
Psihologia – o necunoscută?
Prof. Univ. Dr. Pantelimon Golu (Facultatea de Psihologie şi Ştiinţele Educaţiei, Bucureşti)
ACTUALITATEA CONCEPŢIEI (OPEREI) PSIHOLOGICE
A LUI ŞTEFAN ODOBLEJA..................................................................................................... 164
Prof. Univ. Dr. Gheorghe Mustaţă (Universitatea „Al. I. Cuza”, Iaşi)
Plăgile ecologice (continuare) ......................................................................................... 165

EPIFANIA
Fascinaţia Terrei
Prof. Dr. Ovidiu Gabriel Iancu (Decan al Facultăţii de Geografie şi Geologie,
Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi)
Prof. Gr. I Gabriela Iancu (Şcoala Generală nr. 10 „Gh. I. Brătianu” Iaşi)
METEORIŢII CĂZUŢI PE TERITORIUL ROMÂNIEI ...................................................... 172
Tradiţii
Etnograf Marcel Lutic (Muzeul Etnografic al Moldovei)
SFÂNTUL TOADER ŞI CAII SĂI NĂZDRĂVANI ................................................................ 178
Din minunile Maicii Domnului
MAICA DOMNULUI DĂRUIEŞTE SFÂNTULUI SILUAN DARUL RUGĂCIUNII......... 184

EPIFANIA
Aşteptăm la adresa de e-mail: nicolaenicolescu@yahoo.com

şi numerele de telefon: 0232 437 248; 0726 332 333; 0723 232 444; 0726 257 715
sugestiile dumneavoastră.
Abonamentele se pot comanda la aceeaşi adresă de e-mail.
Responsabilitatea conţinutului articolelor publicate revine exclusiv autorilor.
COMITETUL REDACŢIONAL:
DIRECTOR: Preot Dr. Nicolae Nicolescu, „Sf. Lazăr”, Iaşi

REDACTOR ŞEF: Prezbitera dr. Laura – Magdalena Nicolescu
REDACTORI:
Arhim. Nichifor Horea, “Sf. Trei Ierarhi”, Iaşi
Prof. Constantin Bostan
Prof. Dr. Mircea Nicolae Palamaru
Prof. Dr. Gheorghe Mustaţă
Dr. Ing. Vlad Munteanu
Conf. Dr. Ing. Viorel Paleu
Dr. Paul Dan Sârbu
Grigore Ilisei
Ec. Mihaela Bârsan
Isari Ştefan Cosmin
Elena Plăvănescu
Prof. Emil Alexandrescu
TEHNOREDACTARE:
Florentina Vrăbiuţă
Revista EPIFANIA se deschide la adresa de internet: nicolaenicolescu.tripod.com
ISSN 2065-3794

Epifania nr15

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Epifania nr15

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

E

Iaşi, Nr. 15, Februarie 2011 - Martie 2011

VESTEA CEA BUNĂ ŞI TAINA MÂNTUIRII OMULUI

Iaşi, Nr. 15, Februarie 2011-Martie 2011 1

Preot Dr. Nicolae Nicolescu

2 Iaşi, Nr. 15, Februarie 2011-Martie 2011

Despre credinţă şi despre smerita cugetare

cu puterea lui Dumnezeu comunicată prin ele.

Iaşi, Nr. 15, Februarie 2011-Martie 2011 3

Poate socoteşti că acea cunoştinţă duhovnicească o primeşte cineva în cunoştinţa sufletească?

4 Iaşi, Nr. 15, Februarie 2011-Martie 2011

preschimbă pe om, sau îl fac mai bun.

Iaşi, Nr. 15, Februarie 2011-Martie 2011 5

6 Iaşi, Nr. 15, Februarie 2011-Martie 2011

Iaşi, Nr. 15, Februarie 2011-Martie 2011 7

8 Iaşi, Nr. 15, Februarie 2011-Martie 2011

Iaşi, Nr. 15, Februarie 2011-Martie 2011 9

Judecata conştiinţei şi judecata lui Dumnezeu

Iaşi, Nr. 15, Februarie 2011-Martie 2011 11

Iaşi, Nr. 15, Februarie 2011-Martie 2011 13

soarta noastră şi un loc aparte, unde rămânem până la Înfricoşătoarea Judecată.

Sfântul Luca al Crimeii,

14 Iaşi, Nr. 15, Februarie 2011-Martie 2011

DUMINICA LĂSATULUI SEC DE BRÂNZĂ

Postul –mărturisire a lui Dumnezeu şi lucrare de mântuire

De când este omul, este şi postul

16 Iaşi, Nr. 15, Februarie 2011-Martie 2011

Când şi cum postim?

Este mai uşor a posti decât a iubi,

Iaşi, Nr. 15, Februarie 2011-Martie 2011 19

Arhim. Teofil Părăian

20 Iaşi, Nr. 15, Februarie 2011-Martie 2011

Iaşi, Nr. 15, Februarie 2011-Martie 2011 21

Iaşi, Nr. 15, Februarie 2011-Martie 2011 23

păcate strigătoare la cer:

Iaşi, Nr. 15, Februarie 2011-Martie 2011 25

26 Iaşi, Nr. 15, Februarie 2011-Martie 2011

nu ai îngrijit-o şi nici nu ai tratat-o cu medicamente sau cumpărând-i cele de trebuinţă?

Iaşi, Nr. 15, Februarie 2011-Martie 2011 27

28 Iaşi, Nr. 15, Februarie 2011-Martie 2011

Iaşi, Nr. 15, Februarie 2011-Martie 2011 29

- dacă ai primit pe cei străini în casa ta;

Arhim. Sofian Boghiu, Buchet de cuvântări

30 Iaşi, Nr. 15, Februarie 2011-Martie 2011

Ne vorbeşte părintele Stăniloae: CONVORBIREA A PATRA

Interviu realizat de Arhim. Ioanichie Bălan

PRIN POST, SPRE ÎNVIERE

Iaşi, Nr. 15, Februarie 2011-Martie 2011 33

Postul – pedagog al tinerilor

Postul – exerciţiu de voinţă

Iaşi, Nr. 15, Februarie 2011-Martie 2011 35

Preot Dr. Ioan Chirvasă

36 Iaşi, Nr. 15, Februarie 2011-Martie 2011

Iaşi, Nr. 15, Februarie 2011-Martie 2011 37

,,Să fugi de femei şi de episcopi”

,,Misiunea în lume – Slujirea”

38 Iaşi, Nr. 15, Februarie 2011-Martie 2011

Urmează 10 ani de interiorizare.

Iaşi, Nr. 15, Februarie 2011-Martie 2011 39

Iaşi, Nr. 15, Februarie 2011-Martie 2011 41

Maica Stareţă Stavrofora Parascheva

42 Iaşi, Nr. 15, Februarie 2011-Martie 2011

[ Din comoara inimii [

Iaşi, Nr. 15, Februarie 2011-Martie 2011 43