PATRIARHIA ROMÂNĂ

ARHIEPISCOPIA BUCUREŞTILOR

Contribuția Bisericii Ortodoxe Române la realizarea

unității naționale de-a lungul timpului, până la Unirea
din 1918

MĂRTURISIREA CREDINȚEI ORTODOXE ÎN ȚĂRILE

ROMÂNE, PREMISĂ A UNIRII DE LA 1918
Lucrare pentru obținerea gradului I clerical

COORDONATOR:

Pr. Lect. Dr. Aurel Mihai

SUSŢINĂTOR:

Pr. Iordache Gheorghe

Parohia Drajna de Sus, Protoieria Valenii de Munte

BUCUREŞTI
2018

1
Motivația și importanța temei

Subiectul ales spre a fi tratat, dedicat contribuţiei factorului bisericesc la realizarea

Marii Uniri, se justifică cu prisosinţă pentru ceea ce a reprezentat unirea din 1918 pentru istoria
noastră ca naţiune şi pentru viitorul nostru ca stat naţional. Am dorit ca prin demersul meu
anumite aspecte ale acestui subiect să fie analizate, clarificate şi prezentate într-o formă care să
întregească cunoaşterea rolului jucat de Biserica Ortodoxă Română la marele act naţional din
1 Decembrie 1918.
În întreaga noastră istorie Biserica românească şi-a adus contribuția la propăşirea
poporului român prin cuvânt şi faptă la propăşirea poporului român. Sub pelerina Bisericii
cultura şi spiritualitatea românească a putut creşte, aducând roade bune la vremea cuvenită; în
tinda Bisericii, pentru o lungă perioadă de timp, şcoala românească s-a putut dezvolta; sub
oblăduirea ei, patrioţii români şi-au exprimat ideile; cu rugăciunea şi binecuvântarea ei soldaţii
români şi toţi luptătorii pentru unitate au reuşit să ducă la îndeplinire idealurile lor.1
Nicolae Iorga aprecia că „istoria este un tribunal suprem în care se judecă faptele
popoarelor, ale naţiunilor şi a întregii omeniri”2. În îndelungata luptă a românilor pentru
independenţă şi unitate, niciodată o idee, un ideal nu a polarizat cu atâta forţă voinţa unei
întregi naţiuni, ca în anii grei ai primului război mondial. Cauza unităţii a generat acte de
eroism şi de bravură săvârşite de armata română în luptele de peste Carpaţi, în bătăliile pentru
apărarea trecătorilor şi a teritoriului Munteniei, în marile confruntări de la Mărăşti, Mărăseşti şi
Oituz din vara anului 1917. Idealul naţional a fost prezent şi a condus acţiunile politice şi
diplomatice, faptele de arme, creaţia artistică şi literară a acelei epoci. Activitatea politică şi
propagandistică, desfăşurată peste hotare, îndeosebi în Franţa, Italia, S.U.A., Anglia etc., a fost
şi ea remarcabilă în acei ani.
Anul 1918 a reprezentat în istoria poporului nostru anul marilor sale realizări pe tărâm
naţional, încununarea victorioasă a unui lung şir de aşteptări şi de renunţări, de lupte şi de
sacrificii pentru un crez, pentru un ideal: desăvârşirea statului naţional unitar. Naţiunea română
şi-a realizat multisecularul ei vis în împrejurări internaţionale prielnice, dar pentru al căror curs

1
M. Ştirban, Drumul spre Marea Unire a trecut prin faţa altarelor şi catedralelor. În: Tribuna, nr. 48, din
29 noiembrie 1990, p. 2-3
2
A se vede acest lucru la Prof. Dan Popescu, Contribuţii la cunoaşterea relaţiilor de colaborare şi
prietenie între conducătorii clerului Bisericii Ortodoxe şi conducătorii clerului Bisericii grecocatolice
unită cu Roma, în „Altarul Banatului”, XV (2004), nr. 4-6, p. 21.

2
favorabil au sângerat din belşug fiii săi. Documentele din vremea aceea arată atmosfera
încărcată de patriotism în care poporul român şi-a realizat unitatea naţională. Hotărârile de
unire din 1918 au fost luate în cadrul unor organisme larg reprezentative, constituite pe baze
general-democratice. Aceasta a dat acestor hotărâri un caracter cvasi-plebiscitar.
Înfăptuitorul Marii Uniri din 1918 a fost poporul român, în întregimea sa. Vasile
Goldiş, unul dintre militanţii pentru unificarea statală deplină, afirma: „România Mare nu este
creaţia partidelor politice sau a armatei, ci a evoluţiei istorice, ce nu poate fi oprită de nici o
forţă umană”3. Iar Nicolae Iorga, cu inegalabila sa forţă de pătrundere, a apreciat că cele două
mari etape, în care poporul român şi-a realizat şi şi-a desăvârşit unitatea - 1859 şi 1918 - au
marcat „consacrarea în domeniul realităţii a unei stări de conştiinţă care a existat întotdeauna,
de la originea însăşi a neamului nostru”4
Importanţa temei rezultă implicit din actualitatea ei, în sensul că întreaga Biserică
românească - cler şi popor - şi-a adus contribuţia la lupta de emancipare a naţiunii române şi la
îndeplinirea unui ideal vechi de multe veacuri - unirea tuturor românilor într-un singur stat.
Oamenii Bisericii au acţionat prin cuvânt şi faptă, prin predică şi pastorală, prin îndemn şi
acţiune directă, prin luptă şi implicare la realizarea Unirii din 1918.
În curgerea vremii, slujitorii Bisericii româneşti Ortodoxe s-au identificat mereu cu
năzuinţele poporului nostru de dreptate socială, independenţă, libertate şi unitate naţională, au
participat, prin „cuvânt şi faptă”, la marile evenimente din istoria neamului nostru, înscriindu-şi
numele cu litere de aur în „Cartea vieţii” poporului român. Astfel, sub pelerina Bisericii cultura
şi spiritualitatea românească au putut creşte, aducând roade bune la vremea cuvenită; în tinda
Bisericii, pentru o lungă perioadă de timp, şcoala românească s-a putut dezvolta; sub
oblăduirea ei, patrioţii români şi-au exprimat ideile; cu rugăciunea şi binecuvântarea ei soldaţii
români şi toţi luptătorii pentru unitate au reuşit să ducă la îndeplinire idealurile lor.
Credința creștină este, încă de la apariția poporului român în istorie, principalul element
constitutiv al conștiinței de sine a românilor, al identității românești, alături de latinitate sau
romanitate.
Este o realitate istorică incontestabilă faptul că etnogeneza românească și creștinarea au
fost două procese concomitente și convergente. Încreştinaţi sau creștinați, adică uniți cu Hristos
prin Botez, pe când se formau ca popor nou în istorie, românii poartă în sufletele lor pecetea
3
Vasile Goldiş, Scrieri social-politice şi literare, Editura Facla, Timişoara, 1976, p. 43.
4
Nicolae Iorga, Note despre Unirea românească, în „Revista istorică”, 1920, p. 1.

3
tainei Crucii și Învierii lui Hristos, trăind ritmic istoria ca pe o Cruce și o Înviere, suferință și
speranță, întristare și bucurie.

Structura lucrării

În primul capitol al lucrării am căutat să evidenţiez diverse opinii privind raportul dintre
Biserica Ortodoxă şi poporul român. Am arătat că Biserica Ortodoxă din România este o
Biserică indigenă, cu genealogia şi caracterul ei consacrat de o tradiţie specifică. La noi, între
Biserică şi stat, după modelul bizantin, a existat şi există o simfonie perturbată numai de
evenimente absolut incidentale. Mai mult decât la celelalte popoare, la noi, la români, legătura
simbiotică dintre Ortodoxie şi naţiune nu numai că nu poate fi negată, dar îşi găseşte originea şi
susţinerea în însăşi etnogeneza noastră. Tocmai de aceea legătura dintre cele două elemente
este mult mai puternică şi nu poate fi desfăcută. Ori de câte ori în viaţa poporului român a
existat un moment de răscruce, ori când s-au împlinit anumite idealuri scumpe tuturor
românilor, atunci şi în viaţa Bisericii strămoşeşti au avut loc mutaţii ce au generat emulaţii
spirituale şi împliniri bisericeşti.
În capitolul al II-lea, este prezentată contribuţia Bisericii şi a slujitorilor ei din Vechiul
Regat pe câmpul de luptă şi în serviciul sanitar al armatei române, suferinţele îndurate de preoţi
şi slujitori ai Bisericii pe teritoriul vremelnic ocupat (ucişi, deportaţi, arestaţi, închişi,
maltrataţi, refugiaţi, etc.), jaful militarilor puterilor ocupante asupra bunurilor şi odoarelor
bisericeşti, ajutorul acordat populaţiei de serviciul religios al armatei, etc. Totodată este
prezentată situaţia Bisericii româneşti şi a slujitorilor ei în Transilvania şi Banat, în Basarabia şi
Bucovina, suferinţele îndurate, dar şi amplificarea sentimentului naţional în rândul românilor şi
organizarea luptei pentru unitate naţională.
Sunt prezentate condiţiile interne din fiecare provincie istorică românească în care s-au
luat hotărârile de unire, rolul Bisericii şi al clerului în unire, implicarea lui în evenimentele din
martie 1918 din Basarabia, din noiembrie din Bucovina şi din decembrie din Transilvania. De
asemenea este analizat cadrul internaţional complex în care s-au luat hotărârile de unire de la
Chişinău, Cernăuţi şi Alba-Iulia.
Ultimul capitol analizează evenimentele legate de stabilirea unei organizări unitare a
Bisericii Ortodoxe în România după Unire, întrucât fiecare provincie istorică unită cu Ţara

4
avea propria ei organizare bisericească. Iniţiativa în această direcţie a aparţinut Bisericilor
Ortodoxe din noile teritorii unite cu ţara, Bisericii Ortodoxe din Transilvania şi Basarabia,
sprijinită şi de celelalte Biserici provinciale româneşti. Acest proces, declanşat încă din 1919, a
cunoscut desăvârşirea în 1925 prin crearea Patriarhiei Române şi alegerea în scaunul patriarhal
a mitropolitului primat Miron Cristea.

Pentru realizarea lucrării am cercetat documente aflate în Arhiva Cancelariei Sfântului

Sinod din Bucureşti, Fondul Inspectoratului Clerului Militar aflat în Arhivele Militare Române
din Piteşti. De asemenea, am folosit numeroase culegeri de documente, din care doresc să
semnalez în primul rând cele opt volume apărute până în 1989 la Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, dedicate evenimentelor de la 1918.

CAPITOLUL I

5
I. 1. Credința ortodoxă și cultul creștin, factori de promovare a unității Bisericii
Ortodoxe

Unitatea este o însuşire fiinţială a Bisericii, şi este un dar de la Dumenzeu, primit prin
Întruparea Mântuitorului şi pecetluit prin Cincizecime de Duhul Sfânt. Dumnezeu realizează
unitatea intimă a tuturor în Hristos, prin “înomenirea” Lui. În Persoana Sa, Mântuitorul uneşte
firea dumnezeiască şi cea umană, lăsând unitatea ca mod de existenţă pentru acestea. Prin
unitate, Biserica este Trup al lui Hristos, este o asemănare a Preasfintei Treimi, în care
multiplul devine unul. Unitatea este calitatea Bisericii de a fi unică şi unitară. Unică pentru că
reprezintă unitatea de viaţă a Sfintei Treimi, unitate ce face ca Biserica să fie unită “după cum”
sunt unite Persoanele Sfintei Treimi. Biserica este unitară în viaţa ei interioară, ea arată viaţa de
comuniune a credincioşilor în acelaşi Trup tainic al lui Hristos. Biserica este Trupul lui Hristos,
pentru că Hristos este lucrător în ea şi este Capul ei.5 Biserica mai este unitară pentru că este
una în dogme şi în Taine. Sfânta Euharistie este taină a unităţii bisericeşti, prin intermediul ei
suntem uniţi cu Hristos şi devenim consângeni/contrupeşti cu El, dar suntem uniţi şi noi unul
cu celălalt. Euharistia Bisericii este unificarea tuturor în toate şi are proporţii cosmice, e o
litughie cosmică şi deasemenea o pregustare a Împărăţiei lui Dumnezeu.6
Unitatea fiinţială a Bisericii a fost dată dintru început, este planul cel dintâi al lui
Dumnezeu. Intrarea în unitatea eclesială se face prin Botez, şi se menţine prin toate celelalte
Taine, dar în special prin Euharistie. Unitatea Bisericii este divino-umană, teandrică şi n-a fost
niciodată atinsă, este indisolubilă sau indistructibilă şi aceasta pentru că este după modelul
unităţii, sau a tri-unităţii treimice, în sânul căreia nu dezbinare.7
Biserica este Trupul lui Hristos, şi totodată ea este miracolul unirii dintre fiinţa creată şi
Cel necreat, adică Dumnezeu. Biserica -după cum spune L. Uspensky- este rodul a două
miracole8: Întruparea Fiului lui Dumnezeu şi Pogorârea Sfântului Duh. Acelaşi mare teolog
mai subliniază că Biserica este singulară şi unică în genul ei deoarece ea este o asemănare a
Preasfintei Treimi, asemănare în care multiplul devine unul.

5
Vezi Pr. Dumitru Stăniloae, Teologie Dogmatică Ortodoxă, vol.2, Ed. EIMBOR, Bucureşti, 2003, p. 47
6
Pr. Dumitru Stăniloae, Teologie Dogmatică Ortodoxă, vol.2, Ed. EIMBOR, Bucureşti, 2003, 2009, p. 37
7
Christos Yannaras, Adevărul şi Unitatea Bisericii, p. 13
8
Vezi Leonid Uspensky, Spre unitate?, traducere Vasile Manea, Ed. Patmos, Cluj-Napoca 2005, p. 2

6
 Unitatea, însuşirea cea mai importantă a Bisericii, este conţinută în expresia ekklesia 9 ,
care îi cheamă şi îi adună pe toţi oamenii laolaltă în acelaşi Hristos. Biserica se numeşte una
pentru că ea singură este sfântă10, pentru că ea aparţine întregii lumi şi sfinţeşte întreaga
omenire şi, nu în ultimul rând, pentru că fiinţa ei constă în armonia şi unitatea duhului şi a
vieţii tuturor membrilor săi. Unitatea este acolo unde este Hristos, de aceea pentru a dobândi
această unitate “trebuie să ne înrădăcinăm în Hristos, Care este Cuvântul lui Dumenzeu devenit
accesibil nouă prin Întrupare, ca să ne readune pe toţi în unitatea Sa” 11 .
Plecând de la afirmaţia că Biserica, în interiorul ei se manifestă ca unitară A. Homiakov
afirmă că Biserica este o comuniune de credinţă, nădejde, iubire şi o unitate de viaţă arătată
prin rugăciune, Taine şi slujbe bisericeşti. Este unitatea de viaţă dumnezeiască, ce se dezvăluie
în viaţa făpturilor, e icoană Împărăţiei cerurilor sau cum spune Petros Vasiliadis “o icoană a
Eshatonului”12, ceva ce nu vine din lumea aceasta.
Pentru menţinerea şi apărarea unităţii Bisericii, Sfântul Părinte Ioan Gură de Aur nu
osteneşte să-i îndemne pe credincioşi în legătura păcii şi unirea dragostei. Fiecare trebuie să
aibă grijă de toţi ceilalţi. Să vegheze asupra mântuirii lui, dar şi a aproapelui. Despărţirea de
Biserică se poate realiza, după Sfântul Ioan Gură de Aur, prin două căi: răcirea iubirii creştine
şi purtarea care ne face nevrednici de a fi mădulare ale Trupului lui Hristos. Prin amândouă căi
ne rupem din adunarea credincioşilor. Nimic nu dezbină Biserica mai mult decât pofta de
stăpânire şi nimic nu-l supără pe Dumnezeu ca dezbinarea Bisericii. Chiar dacă săvârşim
lucrurile desăvârşite, atunci când sfâşiem unitatea Bisericii, vom fi pedepsiţi ca şi cum am
sfâşia Trupul Domnului. Căci a face dezbinare în Biserică este un păcat la fel de mare ca acela
de a îmbrăţişa erezia. De aceea, Sfântul Ioan Gură de Aur arată credincioşilor că nu este de
ajuns să fii numai unit cu trupul Bisericii, ci trebuie să rămâi pe locul tău, căci altfel nu este
unire. Îi îndeamnă să păstreze cu multă grijă şi cu stăruinţă neclintită învăţătura pe care au
primit-o.13

9
Din lb. greacă, etimologic înseamnă sinaxă, adunare, un eveniment generator de comuniune şi unitate
între oameni.
10
Observăm din această afirmaţie că deşi unitatea este însuşirea esenţială a Bisericii, cele 4 însuşiri sau
dimensiuni ale Bisericii sunt strâns unite între ele şi nu poate exista una fără celelalte 3, vezi Pr. Prof. D.
Stăniloae, op. cit., p.263 şi Alexis Homiakov, Biserica este una, Ed. Patmos, Cluj-Napoca 2008, p. 21
11
Pr. Prof. D. Stăniloae, op. cit., p.264
12
Petros Vasiliadis, Eucharist and Witness, WWC Publications, Geneva 1998 (în limba engleză) p. 54
13
Sfântul Ioan Gură de Aur, Apologia vieţii monahale, traducere din limba greacă şi note de Pr. Prof.
Dumitru Fecioru, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2001

7
 Mai înainte de a avea un stat unitar la 1918, românii, timp de două milenii, s-au format
ca neam cu conștiință de sine în Biserică și au năzuit, timp de secole la rând, la unitatea lor
teritorială. Pentru că poporul român, fiind încreștinat de Sfântul Apostol Andreas [Ἀνδρέας] 14,
Apostolul românilor, și-a păstrat timp de două milenii unitatea de credință, cât și vatra
strămoșească unde s-a format. Fapt pentru care putem să afirmăm fără dubii nu numai
apostolicitatea Bisericii românești15, ci și continuitatea neîntreruptă a românilor pe aceste
meleaguri16.
Anul 1918 a fost anul statalității pentru mai multe popoare ale Europei. A fost, în mod
indiscutabil, un an providențial, în care definirea statală a fost o reală „mișcare a popoarelor” 17.
Căci, dimpreună cu România, și-au primit identitatea politico-națională și Cehia, Slovacia,
Polonia, Letonia, Estonia și Lituania. De aceea, 2018 reprezintă pentru toate aceste state
europene anul centenar, anul în care pun în relief roadele unității statale.
Viața Bisericii izvorăște din cultul ei divino-uman. Pentru că noi trăim împreună cu
Dumnezeu prin continua slujire a cultului Bisericii, în care El Se coboară, prin slava Lui, și ni
Se revelează nouă. De aceea, cultul Bisericii ne împrospătează mereu credința, ne-o fortifică
interior, ne reconfirmă continuu convertirea personală, dar ne și unește pe unul cu altul, pentru
că să fim mădularele vii, mistice, ale Domnului nostru Iisus Hristos. Căci e nevoie de continua
actualizare a statutului nostru de creștini, de continua implicare în viața Bisericii, pentru a ne
simți oameni credincioși. Și când cei credincioși participă în mod activ la viața Bisericii,
atunci, în mod bucuros, asistăm la minunea unității eclesiale. Pentru că oameni foarte diferiți
stau unii lângă alții, fiindcă au același crez ortodox și aceeași aspirație de fond: dorința lor de a
se mântui.
În perspectiva analizei raportului dintre autoritatea statală şi cea spirituală, nu se poate
vorbi de o subordonare a Bisericii faţă de Stat şi nici invers, după cum principiul Biserică
liberă în Stat liber alterează şi el modelul sinergetic al simfoniei celor două instituţii. Idealul
luat din postură creştină nu este de a uni Biserica cu Statul ci, dimpotrivă, de a face o distincţie
14
Cf. http://www.synaxarion.gr/gr/sid/1321/sxsaintinfo.aspx.
15
http://ziarullumina.ro/85-de-ani-de-la-ridicarea-bisericii-ortodoxe-romane-la-rang-de-patriarhie-
34166.html.
16
„Poporul român a avut neîncetat conștiința că este de aici, că nu vine din altă parte. El a avut continuu
sentimentul înrădăcinării sale în acest pământ. A trăit în mod profund o familiaritate totală cu aceste locuri,
o familiaritate moștenită din moși-strămoși, care nu se poate explica decât prin faptul că a fost [aici]
dintotdeauna”, cf. Biserica Ortodoxă Română și Marea Unire, vol. I, Ed. Basilica, București, 2018, p. 75
17
Marea Unire – România, la 100 de ani (documentar Agerpres, intervenția Acad. Ioan Aurel Pop), min.
4, Cf. https://www.youtube.com/watch?v=tGFL9LwAEqQ

8
între ele. Împlinindu-şi misiunea ei într-un cadru terestru, temporar, Biserica Ortodoxă Română
n-a putut să se sustragă profundului aspect dinamic al societăţii în care trăia, desfăşurându-şi
activitatea în funcţie de curgerea zilelor şi anilor şi mai ales a condiţiilor economico-sociale şi
politice, supuse continuu transformărilor. Sub auspiciile acestui dynamism general, Biserica
Ortodoxă, a intervenit printr-o participare afectivă dar şi efectivă la progresul societăţii
româneşti interbelice, alături de laicat manifestându-se a fi adevărate ,,armate ale culturii” 18. În
România, istoria Ortodoxiei a fost strâns legată şi structurată de destinul poporului român, ea
împărtășind totdeauna soarta poporului, a îndurat împreună cu acesta încercările și s-a bucurat
de izbânzile lui. Cu un astfel de profil s-a înfăţişat BOR la actul Unirii Transilvaniei cu
România de la 1 Decembrie 1918, drumul spre Marea Unire trecând prin fața altarelor
bisericilor și catedralelor.19
Pentru a pune umărul la consolidarea actului Unirii, în centrele bisericeşti ortodoxe din
Transilvania s-au organizat dezbateri pe tema atitudinii pe care acestea trebuiau să le
îmbrăţişeze faţă de constituirea Consiliului Naţional Român Central. La 30 octombrie 1918,
episcopul Aradului Ioan Papp, locţiitor de mitropolit al Ardealului, împreună cu Vasile Goldiş,
care îndeplinea şi funcţia de secretar al Consistoriului Episcopiei Ortodoxe din Arad, au cerut
ierarhilor ardeleni să-şi precizeze clar atitudinea lor față de acest for conducător din
Transilvania. La 1 noiembrie 1918, Miron Cristea, episcop în acea vreme la Caransebeş
recunoştea CNR ca reprezentant şi conducător politic al naţiunii române. Acestui ierarh i s-a
raliat printr-un act din 21 noiembrie 1918 toţi episcopii ortodocși din Transilvania,
manifestându-şi adeziunea de a fi colaboratori în vederea realizării aspiraţiilor naţionale.20
Recunoașterea aportului adus de către instituția spirituală în închegarea fiinţei naţionale
poate fi desprinsă și din aceea că, ei i s-a oferit privilegiul de a face încoronarea regelui, de a
săvârşi Taina Sfântului Botez pentru prinţii regali, Taina Căsătoriei sau alte slujbe pentru
membrii aceleiaşi case regale.21 Bisericii Ortodoxe i se permitea să conducă totdeauna
festivităţile naţional-religioase. În virtutea acestei consideraţii, articolul 77 al Constituției din
anul 1923 vine să sancționeze un lucru foarte important pentru poziția Ortodoxiei în Stat,

18
N. Crainic, Armatele culturei. În: Cuvântul, nr. 1012 din iunie 1923, p. 3, 7.
19
O ţară, un popor, o istorie! La o jumătate de veac de la înfăptuirea unităţii de stat a poporului roman în:
Biserica Ortodoxă Română, anul LXXXVI, nr. 11-12, noiembrie-decembrie 1968, p.1233-1246.
20
M. Păcurariu, Istoria Bisericii Româneşti din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş. Până în 1918,
Cluj-Napoca, 1992, 394 p.
21
Onomastica Principelui Nicolae, în: Cuvântul, nr. 29 din 8 decembrie 1924, p. 3.

9
anume faptul că, coborâtorii Majestăţii Sale regale trebuiau să fie crescuţi în religia ortodoxă a
Răsăritului.22
Prilejul unor ample dezbateri pentru cercurile bisericeşti şi mireneşti ortodoxe l-a oferit
modalitatea în care să se facă unificarea bisericească pentru întreaga Ortodoxie a României
Mari. Discuţiile pentru acest subiect s-au extins pe durata a 6 ani, subiectul fiind cu atât mai
important cu cât, înainte de izbucnirea Războiului Mondial, BOR se afla sub patru stăpâniri
deosebite: cea ţaristă în Basarabia, austriacă în Bucovina, ungurească în Transilvania şi
românească în vechiul Regat. Situaţia era extrem de complexă ţinând cont de împrejurările
existente înainte de anul 1918 în provinciile amintite; este vorba de curentul de rusificare din
Basarabia, de germanizare din Bucovina şi acela de maghiarizare din Ardeal.23
Ortodoxia românească nu a fost numai martoră a istoriei poporului român, ci, prin
ierarhi, clerici, monahi şi credincioşi, ea a fost întotdeauna o participantă activă şi hotărâtă la
actele fundamentale ale destinului nostru naţional. Grelele şi numeroasele pătimiri îndurate de
credincioşii transilvăneni pe parcursul mai multor veacuri, pătimiri care au fost o neîntreruptă
jertfă pentru păstrarea credinţei ortodoxe străbune, au fost acum răsplătite.
Proclamarea solemnă a unirii, la 1 Decembrie 1918, a fost privită de Biserica Ortodoxă
Română drept „ziua învierii” obştii româneşti în România Mare. Făurirea statului naţional
unitar român a avut o răsfrângere firească şi pe plan spiritual bisericesc, ea impunând
uniformizarea şi organizarea sinodal-unitară a Bisericii Ortodoxe Române din toate provinciile
româneşti sub conducerea Sfântului Sinod. În acelaşi timp, ea a creat, în spiritul Canonului 34
Apostolic (ce vorbeşte despre Biserica unei naţiuni, despre organizarea acesteia în strânsă
legătură cu organizarea statală), şi premisele ridicării Bisericii Ortodoxe Române Autocefale la
rangul de Patriarhie (1925).
Unic în istoria poporului român, prin amploarea şi semnificaţiile sale, evenimentul
Marii Uniri nu a fost efectul unei întâmplări, al unei conjuncturi favorabile sau al unor
înţelegeri la masa tratativelor, ci rezultatul firesc al luptei întregului neam românesc şi un act
de profundă dreptate istorică și credință.24

22
Constituţia din 1923 în dezbaterea contemporanilor, Bucureşti, Humanitas, 1990, 637 p.12
23
M. Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române. Vol. III. Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de
Misiune al BOR, 1981, 591 p.
24
Pr. Alexandru M. Ioniță, Marea Unire de la 1 decembrie 1918 – 70 de ani de la făurirea statului național
unitar român, în: Biserica Ortodoxă Română și Marea Unire, Vol. II, Basilica, București, 2018,
pp. 237-238.

10
 I. 2. Organizarea bisericească și unitatea de neam și credință

Aşa cum în Hristos se întâlnesc cele două firi: dumnezeiască şi omenească (neîmpărţite
şi nedespărţite, neamestecate şi neschimbate), în Biserică se întâlnesc dimensiunea
eshatologică-sacramentală şi cea instituţională. În acelaşi mod manifestat şi în Taina Întrupării,
între cele două există un echilibru rânduit de Dumnezeu. Instituţionalul nu îngrădeşte Taina, iar
identitatea eshatologică-sacramentală, nu ne ţine departe de realitate. Echilibrul dintre cele
două dimensiuni este unul inspirat de perihoreza treimică. Fără acesta, dacă s-ar accentua
dimensiunea instituţională, atunci ar fi exacerbat lumescul şi Biserica ar pierde consistenţa
spirituală şi eficacitatea mărturiei, iar dacă s-ar accentua dimensiunea sacramental-
eshatologică, atunci s-ar ajunge la o diminuare a contactului cu realitatea cotidiană. Biserica
are vocaţia de a transmite lumii fermentul Împărăţiei lui Dumnezeu, dar nu trebuie să pierdem
din vedere că şi lumea exercită o influenţă secularizantă asupra Bisericii. Ceea ce asigură
echilibrul în aceste raporturi este conştiinţa de sine a Bisericii, vector de coerenţă şi unitate .
Atunci când ne referim la unitatea Bisericii, înţelegem manifestarea comunională izvorâtă din
taina iubirii dumnezeieşti, care se manifestă atât în planul credinţei, cât şi în planul vieţii, şi
astfel subliniem comuniunea dogmatică, liturgică şi canonică.25
Biserica Ortodoxă, din punct de vedere administrativ, se defineşte ca o comuniune de
Biserici locale, autocefale şi autonome, ce păstrează o interdependenţă dogmatică, canonică şi
liturgică. O Biserică autonomă se definește ca o Biserică locală care beneficiază de o
independenţă administrativă în raport cu Biserica sa Mamă. Mai precis, autonomia bisericească
reprezintă capacitatea unei Biserici locale de a-şi reglementa problemele potrivit legilor
proprii, păstrând totodată unitatea dogmatică, canonică şi de cult cu Ortodoxia universală.
Altfel spus, în Biserica Ortodoxă, autonomia bisericească reprezintă un sistem canonic ce
reglementează raportul dintre o Biserică locală şi Biserica sa Mamă. Este un raport de
comuniune şi, în acelaşi timp, de independenţă administrativă. Autocefalia exprimă deplina
maturitate a unei Biserici organizate într-un sistem sinodal regional sau pluri-regional.

25
Pr. Prof. D. Stăniloae, op. cit., p.264

11
Dobândirea autocefaliei nu este altceva decât recunoaşterea formală, canonică, a deplinei
maturităţi ecleziale a unei Biserici regionale sau pluri-regionale.26
Dreptul la independență bisericească sau la autocefalie a fost consacrat printr-o practică
îndelungată, transformată în rânduială cu caracter juridic, adică în obicei cu putere de lege27 .
Acest statul consacrat în obiceiul canonic a fost înscris în diferite texte canonice, norme, statute
și legi elaborate încă din veacurile primare ale Creștinismului și păstrare până astăzi în întreaga
Ortodoxie.
Putem observa foarte clar că o concepție integrală și o conștiință despre autocefalie a
dezvoltat Ortodoxia românească de-a lungul secolelor, observând un echilibru permanent între
plinătatea credinței și plinătatea libertății, a conducerii locale de sine, în armonie cu aspirațiile
suverane și lupta pentru independență a poporului român, desăvârșite în ideea de unitate de
credință, de neam și teritorială a celor trei provincii românești.28
Biserica, și credința ca element spiritual, a avut rolul permanent de a lega și uni micile
comunități românești ascunse prin văile munților. Singura formă de organizare fiind obștile
țărănești, înaintașii noștri aveau în Biserică un sprijin moral, care îi ajuta să înfrângă toate
greutățile, reușind să mențină mereu vie și conștiința unități lor sufletești. Ulterior, când au
aparut primele forme de stat de tip feudal, Biserica a devenit un factor activ și coagulant pentru
apărarea libertății și a ființei entice.29
Primul scaun arhiepiscopal al românilor a fost cel de la Tomis, în Constanța de azi, și de
acolo s-a răspândit Biserica în spațiul românesc. De la Arhiepiscopia autocefală de Tomis s-a
ajuns la Mitropolia autocefală a Ungrovlahiei în 1359 și la Mitropolia autocefală a Moldovei în
140130, ambele fiind sub ascultarea canonică a Patriarhiei de Constantinopol. Mitropolia

26
Iorgu D. Ivan, Etnosul-neamul, temei divin și principiu fundamental canonical autocefaliei bisericești, în
„Centenarul Autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române 1885-1985”, Editura Institutului Biblic și de Misiune
al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1987, p. 186.
27
Pr. Prof. Dr. Nicolae Dură, Forme și stări de manifestare ale Bisericii Ortodoxe Române de-a lungul
secolelor, în „Centenarul Autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române 1885-1985”, Editura Institutului Biblic și
de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1987, p. 285.
28
A se vedea pe larg Pr. Prof. Dr. Liviu Stan, Despre autocefalie, în „Ortodoxia”, VIII (1956), nr. 3, pp.
369-396.
29
***, Contribuția Bisericii Ortodoxe Române la unitatea poporului român, în „Studii Teologice”, XX
(1968), nr. 9- 10, p. 623.
30
Biserica Ortodoxă Română și Marea Unire, vol. I, Ed. Basilica, București, 2018, p. 75

12
Ardealului a fost înființată canonic în timpul Sfântului Andrei Șaguna, în sec. al 19-lea 31, el
fiind hirotonit Episcop de PS Iosif Rajačić, Episcop sârb.32
Alexandru Ioan Cuza a promulgat decretul pentru înființarea Bisericii Ortodoxe
Române pe data de 3 decembrie 1864 33. Însă Biserica Ortodoxă Română se constituie în anul
1872 prin desprinderea Mitropoliei Ungrovlahiei și a Moldovei de Patriarhia de
Constantinopol, Mitropolitul Ungrovlahiei devenind Mitropolitul-Primat al României. 34 Primul
Mitropolit-Primat al României a fost ÎPS Nifon Rusailă, păstorind între 1865-1875.35
Pe 25 aprilie 1885 a fost recunoscută autocefalia Bisericii noastre de către Biserica
mamă de la Constantinopol.36 Iar Mitropolia Ardealului s-a unit cu Sfântul Sinod de la
București pe 23 aprilie 1919. Biserica Ortodoxă Română a devenit Patriarhie la 1 noiembrie
1925, avându-l ca prim Patriarh al ei pe PFP Miron Cristea.
Organizarea bisericească din teritoriile românești a păstrat unitatea de neam și de
credință a poporului român. Căci „conștiința unității de credință s-a împletit întotdeauna cu cea
a unității de neam sau, mai exact, unitatea de credință a întreținut, a cultivat și consolidat
conștiința unității de neam”37. Pentru că românilor, prin Biserică, li s-a slujit și li s-a predicat în
limba română, li s-au tipărit cărți de cult și de literatură diversă, și li s-a sădit în suflet
conștiința că suntem de un neam și de o credință și că trebuie să trăim împreună aici, pe vechiul
nostru pământ strămoșesc.
După înfăptuirea unităţii politice a neamului românesc, se impunea şi edificarea unei
legi de organizare unitară pentru întregul spectru al Ortodoxiei româneşti. Întocmirea unei
astfel de legi era una complexă, la ea aducându-şi contribuţia, pe lângă Sfântul Sinod al BOR şi
CNB al Mitropoliei Ardealului, şi personalităţi marcante ale societăţii ca Alexandru Lapedatu,
Octavian Goga, Alexandru Constantinescu. Prin activitatea lor plină de râvnă în plan
ministerial, una pusă în folosul Bisericii, ei au contribuit semnificativ la alcătuirea legii de

31
Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Mitropolia_Ardealului.
32
Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/AndreiȘaguna și https://ro.wikipedia.org/wiki/Biserica_Ortodoxă_Sârbă.
33
Cf. http://ziarullumina.ro/85-de-ani-de-la-ridicarea-bisericii-ortodoxe-romane-la-rang-de-patriarhie-
34166.html.
34
Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Biserica_Ortodoxă_Română.
35
Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Nifon_Rusailă
36
Cf. http://ziarullumina.ro/85-de-ani-de-la-ridicarea-bisericii-ortodoxe-romane-la-rang-de-patriarhie-
34166.html.
37
† Patriarhul Daniel Ciobotea, 2018 – Anul omagial al unității de credință și de neam (14 mai
2018), cf. http://basilica.ro/patriarhul-daniel-in-deschiderea-conferintei-preotesti-romania-mare-este-si-o-
implinire-a-bisericii-ortodoxe-romane/.

13
unificare bisericească. În dezbaterile pe tematica unificării bisericeşti s-au conturat două tabere
ce îmbrăţişau două direcţii. Prima era a conservatorilor din Vechiul Regat, dar şi a multora din
Basarabia şi Bucovina. O a doua tabără, cea ardeleană, era apologizatoare a organizării pe baze
şaguniene. Prima grupare urmărea linia strict canonică, susţinând organizarea ierarhică a
autonomiei şi a avut un înflăcărat susţinător în persoana profesorului de Patrologie şi Istoria
Dogmelor din cadrul Facultăţii de Teologie Bucureşti, Constantin Chiricescu. Partizan al
principiului scindării Bisericii în ierarhie conducătoare şi turmă cuvântătoare condusă, într-un
spirit didactic, el era adeptul teoriei conform căreia Ortodoxia trebuie să aibă ca fundament de
organizare principiul ierarhic, unul fundamentat de însuşi Mântuitorul Hristos.38
Existau suspiciuni legate de o conducere cu o pondere laică pronunţată sub aspect
numeric, care putea să-i diminueze Bisericii menirea ei sacră. Pe această linie de percepţie se
cadra profesorul de drept canonic Valerian Şesan de la Cernăuţi care considera că „menţinerea
Statutului Organic este cu totul fără rost..., impracticabilă, mai ales când ne dăm seama că o
prea mare laicizare a întregii organizaţii bisericeşti cum se practică în Mitropolia Transilvaniei,
mai mult ca în alte părţi ale întregii Biserici Ortodoxe, contrazice caracterul episcopal al
Bisericii Ortodoxe”.39
În privința aportului Statului la edificarea proiectului de unificare bisericească trebuie
stipulat faptul că, discuţiile pe această termă s-au tergiversat şi pentru motivul că, se confunda
cu sau fără intenţie legea pe care trebuie să o facă acesta şi aceea pe care doar BOR era în drept
a o face.40
Modelul de organizare șagunian s-a impus în cele din urmă deși discuțiile au fost
extrem de convulsive între reprezentanții celor patru provincii românești. I. Mateiu considera
că, superioritatea statutului organic era dată de cele două principii democratice care le avea la
bază: autonomia faţă de stat şi sinodalitatea. Autonomia oferea libertatea de acţiune fiind un
factor constituţional, spre deosebire de vremurile în care Biserica se găsea sub tutela apăsătoare
a Statului, într-o fatală atârnare faţă de stat, la discreţia partitismului politic. Tocmai această

38
C. Chiricescu, Bazele unificării legislative bisericeşti. Cuvântare scrisă şi citită în şedinţa din 9/22
septembrie 1920 a Constituantei bisericeşti, Bucureşti, Tipografia Dimitrie Ionescu, 1920, p. 7.
39
V. Chiricescu, Bazele unificării legislative bisericeşti. Cuvântare scrisă şi citită în şedinţa din 9/22
septembrie 1920 a Constituantei bisericeşti, Bucureşti, Tipografia Dimitrie Ionescu, 1920, 69 p.
40
V. Şesan, Reflexiuni asupra unificării organizaţiei bisericeşti ortodoxe din România întregită. În:
Candela, anul XXXIV, septembrie-decembrie 1923, nr. 9-12, Cernăuţi, p. 321-358.

14
autonomie reda Bisericii atât de mult râvnita independenţă în realizarea idealurilor şi acţiunilor
sale.41
Dificultăţile legate de aplicabilitatea legii în provinciile alipite în anul 1918 au fost
evidente. Pentru Valerian Şesan suportul tergiversărilor și piedicilor apărute în chestiunea
unificării şi a organizării bisericeşti era dat de faptul că, nu se puteau produce transformări
bruşte în diversele provincii ale ţării.42
Biserica, dintru început, a funcționat ca o instituție a sinodalității, a cooperării frățești
între treptele ierarhice și între ierarhie și poporul credincios. Ierarhia sacramentală, instituită de
Domnul și de Sfinții Lui Apostoli în mod tripartit, este până azi izvorul, dar și liantul unității
bisericești. Pentru că ierarhia bisericească slujește poporului celui credincios, format din mireni
și monahi, și fără de care nu poate să fie funcțională. Pentru că noi nu ne slujim pe noi înșine,
ci pe cei pe care îi păstorim duhovnicește și pe care îi hrănim și îi conducem spre mântuirea lor.
Un moment de referinţă în ceea ce priveşte raportul dintre Stat şi BOR, precum şi cel
dintre BOR şi celelalte culte, l-a avut Constituţia din 1923. Numită şi „Constituţia unificării”,
promulgată la data de 28 martie, a fost a doua legiuire care făcea referire la problema
confesională şi cea minoritară. Mai mult chiar, ea reglementa raporturile BOR faţă de celelalte
biserici ortodoxe din afara fruntariilor ţării noastre hotărând că, ea îşi păstrează unitatea cu
Biserica Ecumenică Răsăriteană în ceea ce priveşte dogmele ei.
În prelegerea din 11 mai 1922, profesorul Universităţii din Cernăuţi Romulus Cândea
problematizând tema „Organizaţia bisericească în noua Constituţie”, a desprins cadrele noi pe
care viitoarea Constituţie a ţării trebuia s-o ia în considerare în dezvoltarea BOR. În viziunea
sa, Biserică trebuia să rămână în continuare naţională, a Statului Român drept pentru care ea va
face încoronarea regelui, va boteza pe prinţii regali, va săvârşi cununiile în casa domnitoare şi
va conduce festivităţile naţionale şi religioase.43
În anul 1925, când Biserica ortodoxă românească a fost ridicată la rangul de Patriarhie,
păşind pe o treaptă superioară de organizare, preşedintele Consiliului de Miniştri, Ion Brătianu,
a salutat înfiinţarea Patriarhiei Ortodoxe de la tribuna Parlamentului astfel: „...Nu putem privi

41
I. Mateiu, Politica bisericească a Statului Românesc. Sibiu, Tiparul Tipografiei Arhidiecezane,
1931, 215 p.
42
V. Şesan, Reflexiuni asupra unificării organizaţiei bisericeşti ortodoxe din România întregită, în:
Candela, anul XXXIV, septembrie-decembrie 1923, nr. 9-12, Cernăuţi, p. 358.
43
P. Brusanowski, Stat şi Biserică în vechea Românie între 1821-1925. Cluj, Presa Universitară Clujeană,
2007, 302 p

15
către trecut, fără ca aceste simţăminte să nu ne umple sufletul, pentru că Neam şi Biserică
împreună au răzbit prin vicisitudinile şi primejdiile Ţării, pentru că ele împreună au întâmpinat
greutăţile şi împreună au învins şi au sporit în noua şi hotărâtoarea fază a Statului naţional
român”44
Dacă au existat voci din rândul ortodocşilor ce n-au acceptat compromisuri şi au
desprins din articolul 23 al Constituţiei o evidentă şi nefericită stare de lucruri pentru Biserica
neamului, majoritatea lor au primit această reglementare legislativă ca fiind un pas înainte
făcut de către Statul Român în privinţa destinului viitorului raport dintre Stat şi Biserică.
„Biserica …a plămădit sufletul românesc, l-a hrănit, de-a lungul veacurilor şi mai presus de
toate, ea are mândria de a spune tuturor că a creat chiar sufletul unitar al neamului românesc”45
După formarea primelor state independente românești, Țara Românească și Moldova,
Biserica Ortodoxă ridicată la rangul de Mitropolie, a sprijinit puternic lupta pentru
independență a statului feudal. Apărarea și întărirea Ortodoxiei, însemna în același timp și
apărarea neatârnării politice, a ființei și a unității sufletești a poporului de pe întregul pământ
românesc. În Transilvania, Biserica Ortodoxă s-a menținut și s-a consolidat prin legăturile
strânse cu Biserica din Țara Românească și Moldova, mai cu seamă că Mitropolitul Țării
Românești era și Exarh al Plaiurilor, adică se ocupa direct de bunul mers al Bisericii Ortodoxe
din această parte a românilor. Școala din tinda Bisericii, copierea, transmiterea și circulația de
manuscrise liturgice, cărți de învățătură, colecții de nomocanoane, apoi apariția tiparului și
tipărirea de cărți de cult, inclusiv traducerea și tipărirea Bibliei, au dus la păstrarea, creșterea și
dezvoltarea aceluiași sentiment al unității și indentității de neam, limbă și cultură, rol pe care și
la asumat cu mare responsabilitate Biserica Ortodoxă Română și vrednicii ei păstori, în
vremuri grele și de multe ori vitrege cu poporul și neamul românesc, din cele trei provincii
istorice. Însă contribuția Bisericii Ortodoxe Române la lupta pentru unitatea poporului român
nu sa limitat doar la acțiuni de ordin cultural-bisericesc. Prin ierarhii, preoții și monahii ei,
Biserica a sprijinit puternic și lupta politică pentru apărarea și obținerea independenței, ca și
lupta pentru realizarea unității statale românești.46

44
I. Mateiu, Politica bisericească a Statului Românesc. Sibiu, Tiparul Tipografiei Arhidiecezane, 1931, 215
p.
45
I. Scriban, Discuţiile despre Biserică în Senat şi Cameră cu prilejul întocmirii nouăi Constituţiuni a
României. În: Biserica Ortodoxă Română, anul XLI, seria II, nr. 6, martie 1923, p. 449.
46
Contantin Pîrvu, Autocefalia Bisericii Ortodoxe Române, în „Studii Teologice”, VI (1954), nr. 9-10,
p. 521

16
 În ceea ce privește demersurile Bisericii Ortodoxe din spațiul românesc pentru
obținerea autocefaliei, a independenței față de Constantinopol, această luptă pentru păstrarea
ființei și independenței sale religioase sau bisericești a devenit și a rămas în permanență o luptă
pentru păstrarea și apărarea ființei sale naționale. Limba străveche și unitară a poporului și a
Bisericii noastre s-a păstrat mereu ca și formațiunile statale mai mari sau mai mici, mai
durabile sau mai puțin statornice, dar mereu persistente, fiind dovadă că pentru vremurile cele
mai vechi, orice luptă de afirmare pe linie bisericească a poporului nostru a însemnat o luptă de
afirmare, de păstrare și apărare a ființei noastre naționale.47
De asemenea, întreaga operă pravilnică sau nomocanonică a Bisericii a avut rolul de a
uni pe toți românii din cele trei provincii, acestea circulând și utilizându-se pe întreg teritoriul
provinciilor românești. Nomocanoanele erau obligatorii în stat şi Biserică, în acţiunea lor de
centralizare a puterii de stat, domnitorii români găsind în pravile mijlocul juridic nou şi
uniform, de a influenţa atitudinea locuitorilor în vederea unei domnii mai bune şi mai liniştite.
Legislaţia bizantină corespundea întru totul situaţiei specifice de la noi şi de aceea a fost
acceptată ca o necesitate de ţările româneşti.48
Biserica a luptat alături de poporul român, a suferit și a trecut prin toate vicisitudinile
istoriei alături de credincioșii ei, a sperat și a nădăjduit implorând mila lui Dumnezeu, la
libertate, demnitate și unitate națională. Preoții Bisericii au înțeles să vină în ajutorul celor ce
luptau pentru libertate și independență ca să întărească și să sporească în sufletul apărătorilor
curajul și bărbăția, încrederea în biruința lor deplină și în dreptatea cauzei pe care o apărau 49 .
Prin toate acțiunile pe care Biserica le-a întreprins prin slujitorii ei (însoțirea pe frontul de
război alături de luptători, rugăciunile săvârșite pentru aceștia, colectele și fondurile strânse
pentru ostași și pentru familiile acestora etc.), și-a dovedit dragostea și atașamentul față de
idealurile românilor, oferindu-le acestora sprijin moral, spiritual și material. Cu rugăciunile ei,
Biserica a fost întotdeauna alături de armata română, pentru a cere ajutorul lui Dumnezeu și a
întări curajul ostașilor în marile lupte, începând cu Războiul de Independență (1877-1878) și
continuând cu cele două războaie mondiale.
47
Pr. Prof. Dr. Liviu Stan, Sprijinirea luptei de independență a poporului roman prin lupta Bisericii pentru
autocefalie, în „Ortodoxia”, XX (1968), nr. 4, p. 617.
48
Fr. Cosmin Santi, The Holy Apostles’ Nomocanon) – The first law book printed in the Romanian
Countries (1545)” in „Valahia University Law Study”, Târgovişte, Editura Bibliotheca, XXVI (2015), nr. 2,
p.70.
49
Pr. Prof. Mircea Chialda, Contribuția Bisericii Ortodoxe Române la cucerirea independeței de stat a
Românei, în în „Studii Teologice”, XXIX (1977), nr. 5-8, p. 388.

17
 Prin recunoașterea oficială a Autocefaliei50 sale, Biserica Ortodoxă Română și-a
dobândit rangul și poziția la care o îndreptățea întregul său trecut de credință, mărturisire și
mucenicie. Clericii români erau conștienți că realizările din viața Bisericii se răsfrâng în mod
pozitiv și asupra patriei. Independența țării câștigată prin grele jertfe de sânge ale ostașilor
români și recunoscută de puterile vremii era întărită și urmată și de autocefalia noastră
bisericească, deschizând drumul, mintea și sufletul tuturor românilor spre împlinirea visului de
secole de a se uni într-un stat puternic, suveran și național, ideal realizat prin jertfa poporului
român, a armatei și a Bisericii Ortodoxe Române Naționale în anul mântuirii 1918.51

CAPITOLUL AL II-LEA

II. 1. Mărturisirile de credință și rolul lor în păstrarea și afirmarea unității

Bisericii

50
Pr. Prof. Nicolae Șerbănescu, Înființarea Patriarhiei Române, în „Biserica Ortodoxă Română”, XCIII
(1975), nr. 11-12, p. 1384
51
Pr. Prof. Ioan Rămureanu, La a 90-a aniversare a Autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române, în „Biserica
Ortodoxă Română”, XCIII (1975), nr. 11-12, p. 1380.

18
 Mărturisirile de credinţă sunt scrieri simbolice care expun adevărul revelat în definiţii
scurte şi concise. Ele au fost alcătuite la cerere sau determinate de propagarea printre
credincioşi a învăţăturilor de credinţă catolică şi protestantă sub formă de confesiuni sau
catehisme.
Mărturisirile de credință din secolul al XVII-lea au o mare valoare dogmatică, morală și
canonică. Ele demonstrează pe deplin că Biserica Ortodoxă nu s-a abătut de la doctrina ei
originară și a rămas păstrătoarea tezaurului revelației divine, primite de la Mântuitorul Iisus
Hristos și de la Sfinții Apostoli. Desigur, ele nu fac parte din Tradiția dumnezeiască și
apostolică, dar păstrează principalele învățături ale Tradiției bisericești dinamice, fiind parte
integrantă a Tradiției creștine.
Preluând formele sau tiparele apusene, ortodocșii au căutat să exprime prin ele
conţinutul credinţei lor, pentru a-l face cunoscut şi pentru a-l apăra. Fiecare sinod ecumenic a
elaborat şi aprobat o definiţie dogmatică însă niciodată nu s-a epuizat tezaurul revelat. De
aceea, exceptând Simbolul de credinţă niceoconstantinopolitan şi Expunerea exactă a credinţei
ortodoxe a Sfântului Ioan Damaschin, prima mărturisire de credinţă a fost alcătuită abia în anul
1456 de patriarhul ecumenic Ghenadie al II-lea Sholarios, Mărturisirea purtând titlul Despre
calea mântuirii oamenilor, cuprindea 12 articole de credinţă după numărul celor 12 apostoli,
formulate pe baza unor principii dogmatice largi, după modelul gândirii patristice şi definiţiilor
Sinoadelor Ecumenice fără a implica disputele teologice dintre ortodoxi şi catolici, fiind
caracterizată drept „o capodoperă de apologetică creştină”. Ea rezumă şi expune clar esenţa
învăţăturii creştine, în special a celei ortodoxe.
Mărturisirea patriarhului Ghenadie împreună cu celelalte mărturisiri apărute ulterior fac
parte din izvoarele dogmatice secundare ale Bisericii Ortodoxe52.
Secolul al XVII-lea a adus în viaţa Bisericii Ortodoxe dispute teologice aprinse
generate de manevrele politico-religioase ale catolicilor şi protestanţilor în spaţiul răsăritean,
mai ales în Constantinopol, cărora le-a căzut victimă patriarhul Kiril Lukaris53.
În istoria Bisericii Ortodoxe şi a Bisericii universale, secolul al XVII-lea are o
deosebită importanţă, având în vedere că în acest secol prin hotărârile unor importante sinoade
ortodoxe şi prin Mărturisirile de credinţă care s-au alcătuit, Biserica Ortodoxă a reuşit să-şi

52
Pr. Nicolae Chifăr, Istoria creştinismului, vol. IV, ed. Trinitas, Iaşi, 2005, p.178-180.
53
Pr. Nicolae Chifăr, Istoria creştinismului, vol. IV, ed. Trinitas, Iaşi, 2005, p. 167.

19
lămurească atitudinea şi poziţia ei atât faţă de lutheranism şi calvinism, cât şi faţă de doctrina
Bisericii Romano-Catolice, care se afla atunci în aprinsă dispută teologică cu protestantismul.
Personajele principale ale Ortodoxiei în lupta ei de apărare faţă de lutheranism,
calvinism şi catolicism în acest secol au fost din partea Ortodoxiei greceşti, patriarhul Kiril
Lukaris al Constantinopolului (1620-1623; 1623-1633; 1633-1634; 1634-1635; 1637-1638),
patriarhul Ierusalimului Dositei al II-lea Notara (1669-1707), mitropolitul Kievului Petru
Movilă (1633-1647).
S-au ţinut în secolul al XVII-lea în Biserica Ortodoxă, şapte sinoade generate de
apariţia Mărturisirii calvinizante la Geneva, în 1629 în numele patriarhului ecumenic Kiril
Lukaris. Mai târziu în 1633 Mărturisirea calvinizată atribuită patriarhului Kiril Lukaris a apărut
şi în limba greacă iar apariţia ei atât în limba greacă cât şi latină a provocat o mare tulburare în
sânul Ortodoxiei, mai ales în Patriarhia ecumenică de Constantinopol.
Sinoadele ortodoxe provocate de apariţia Mărturisirii calvinizante au fost următoarele:
Constantinopol 1638, Kiev 1640, Constantinopol 1642, Iaşi 1642, Constantinopol 1643,
Ierusalim 1672, Constantinopol 169154
Originar din Berroia, aproape de Tesalonic, Mitrofan Critopulos s-a bucurat de
sprijinul deosebit al patriarhului Kiril Lukaris, care remarcându-l la Muntele Athos, l-a luat cu
el în lunga călătorie în Ţările Române (1612- 1613). Însoţindu-l pe patriarh, Mitrofan a avut
posibilitatea să cunoască diplomaţia şi relaţiile prieteneşti cu protestanţii, atât de necesare într-
o perioadă de intensă propagandă şi expansiun catolică pentru ortodoxie. După terminarea
studiilor la Universitatea din Oxford, unde a legat multe prietenii cu anglicanii, şi a vizitat mai
multe biserici din Anglia şi Scoţia, iar la întoarcere spre Constantinopol a trecut prin mai multe
oraşe din Germania- aici a frecventat cursurile Universităţii, a discutat intens cu profesorii
luterani cărora le-a expus învăţătura şi organizarea Bisericii Ortodoxe, căutând să identifice
posibilităţile de apropiere între ortodoxi şi luterani. Din această strânsă legătură cu teologii de
la Helmstädt, a rezultat Mărturisirea Bisericii Răsăritene Catolice şi Apostolice scrisă la
cererea lor. Prin aceasta el urmărea să consolideze şi să răspândească printre protestanţi
cunoaşterea corectă şi fidelă a spiritului autentic al Bisericii Ortodoxe, trezind dragostea şi
prietenia faţă de ea şi să creeze bazele unei apropieri viitoare.55

54
Pr. Prof. dr. Ioan Rămureanu, Prefaţă…, în Ortodoxia, nr. 3/ 1987, p. 27-28.
55
Pr. Nicolae Chifăr, Istoria creştinismului, vol. IV, ed. Trinitas, Iaşi, 2005, p. 167

20
 Mărturisirea, cuprinzând 23 de capitole, are un caracter informativ, conciliant şi
ecumenist, respirând un suflu evident binevoitor faţă de protestanţi şi urmărind să expună în
mod pozitiv credinţa ortodoxă şi nu comparativ, antieretic sau polemic, fără ca prin aceasta să
aducă prejudicii Ortodoxiei, chiar dacă unele formule nereuşite par a trăda unele concesii
făcute teologiei protestante. Sunt prezentate principalele învăţături de credinţă Ortodoxă, într-o
formă mai puţin sistematică cum ar fi: învăţătura despre izvoarele revelaţiei, Sfânta Treime,
creaţie, providenţă, antropologie, hristologie, soteriologie, Sfintele Taine şi estratologie.
Faptul că nu combate unele păreri protestante despre caracterul invizibil al Bisericii sau
că vorbind despre Sfintele Taine, afirmă că pentru mântuire sunt necesare Botezul, Euharistia
şi Pocăinţa, iar Mirungerea, Hirotonia, Nunta şi Maslul, privindu-le nu în raport individual cu
credinciosul, ci raportate la întreaga comunitate, adică la Biserică, s-ar deduce că sunt numai
benevole, a stârnit critica unor teologi acuzându-l pe Mitrofan de protestantism56.
Deşi este o mărturisire particulară, dat fiind, că nu este aprobată de patriarhii Bisericii
Răsăritului, ea are totuşi mare valoare teologică şi istorică, întrucât tratează la un nivel înalt
punctele deosebite dintre Biserica Ortodoxă şi celelalte confesiuni, catolică şi protestantă57.
Mărturisirea de credinţă calvinizantă atribuită patriarhului Kiril Lukaris, care a dominat
întreg secolul al XVII-lea este o broşură de opt pagini purtând titlul în latină- Mărturisirea de
credinţă a preacinstitului Kiril, patriarhul Constantinopolului, scrisă cu concursul patriarhilor
de Alexandria şi Ierusalim şi de alţi ierarhi ai Bisericii Răsăritului. Din titlu remarcăm că
autorul, dorind să-i dea autoritate apelează şi la numele celor doi patriarhi: Gherasim al
Alexandriei şi Teofan al Ierusalimulul.
În anul 1633 apare o nouă ediţie la Geneva în limba greacă, care cuprinde, pe lângă cele
18 articole- cât cuprindea ediţia latină- şi alte patru probleme adăugate cu ocazia acestei
traduceri.
Apariţia acestei Mărturisiri calvinizante, pusă pe numele patriarhului Kiril Lukaris, a
produs mari tulburări nu numai în Constantinopol, ci şi în toată lumea ortodoxă. Toţi acei care-l
cunoşteau pe patriarh, au rămas surprinşi la apariţia acestei Mărturisiri de credinţă. Părerile în
privinţa autenticităţii s-au împărţit şi de atunci persoana patriarhului a devenit obiect de studiu.

56
Pr. Nicolae Chifăr, Istoria creştinismului, vol. IV, ed. Trinitas, Iaşi, 2005, p. 180-182.
57
Pr. Prof. I. Ică, Mărturisirea de credinţă a lui Mitrofan Kritopulos, Sibiu, 1973, apud Pr. Prof. dr. Ioan
Rămureanu, Istoria bisericească universală, manual pentru Seminariile teologice, Ed. E.I.B.M.B.O.R.,
Bucureşti, 1992, p. 460.

21
În legătură cu această mărturisire calvinizantă există câteva ipoteze, lansate de diferiţi
cercetători. Unii pun alcătuirea şi publicarea ei pe seama călugărilor iezuiţi, interesaţi în a-l
compromite în lumea ortodoxă. O altă ipoteză, susţine că Mărturisirea calvinizantă este opera
pastorului olandez, calvinul Antonius Leger, ipoteza plauzibilă. O a treia ipoteză susţinută de
unii cercetători, ce-i drept foarte puţini, indică, spre atribuirea ei patriarhului Kiril Lukaris.58
Odată cu apariţia ei, teologii calvini s-au declarat mulţumiţi de activitatea pastorului
Antonius Leger şi a ambasadorului Cornelius Haga, se pare autorul moral. De atunci teologii
reformaţi susţin că autorul ei este pastorul Kiril Lukaris.
După moartea patriarhului Kiril Lukaris în 1638, la 20 iunie1638 Kiril Kontaris este
ales pentru a treia oară patriarh ecumenic, de data aceasta cu ajutorul interesat al catolicilor.
Imediat după alegere, acesta aştepta momentul să condamne nu numai pretinsa Mărturisire
calvinizantă a înaintaşului său dar dorea şi anatematizarea persoanei acestuia; în acest sens, el
convoacă un sinod la Constantinopol.
Sinodul a avut loc la 2 septembrie 1638, sub preşedenţia lui Kiril Kontaris, ca patriarh
ecumenic. Au luat parte la sinod aşa cum reiese din parcurgerea semnăturilor de pe actele
sinodului, Mitrofan Kritopulos, patriarhul Alexandriei, Teofan al Ierusalimului, 20 de
mitropoliţi şi 21 de preoţi.
Actele sinodului s-au păstrat în întregime şi ele reflectă tendinţa patriarhului Kiril
Kontaris de a-l prezenta pe înaintaşul său ca singurul autor al Mărturisirii calvinizante. Scopul
arătat de patriarhul Kiril Kontaris în condamnarea lui Kiril Lukaris şi a Mărturisirii
calvinizante a fost: „să liniştească turma credincioşilor de pretutindeni de agitaţia şi confuzia
create de Mărturisirea lui Kiril Lukaris şi să ia măsurile necesare împotriva propagării de idei
protestante pentru credincioşii ortodoxi”.
Mitrofan Kritopulos a semnat şi el actele sinodului după lungi presiuni exercitate de
Kiril Kontaris, dar este sigur că el nu a crezut niciodată în vinovăţia lui Kiril Lukaris pe care-l
cunoştea foarte bine.
Kiril Kontaris a reuşit, prin intimidări şi presiuni să determine pe cei prezenţi la Sinod,
mitropoliţi şi preoţi, să semneze condamnarea lui Kiril Lukaris ca autor al Mărturisirii pusă pe
numele lui59.
58
Ioan Rămureanu, Istoria bisericească universală, manual pentru Seminariile teologice, Ed.
E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1992, p. 461.
59
Pr. Dănuţ Manu, Importanţa sinoadelor răsăritene din secolul al XVII- lea pentru unitatea Ortodoxiei,
teză de doctorat (partea I), în Ortodoxia, nr. 3/1987, p. 91-92.

22
 Un merit deosebit pentru apărarea Ortodoxiei l-a avut în prima jumătate a secolului al
XVII-lea mitropolitul Kievului Petru Movilă (1633-1646). Pentru întărirea Ortodoxiei şi
combaterea propagandei catolice, Petru Movilă a compus în 1639-1640 o Mărturisire de
credinţă în limba latină. Ca formă Mărturisirea are un vădit caracter catehitic, fiind împărţită
în trei părţi, corespunzătoare celor trei virtuţi teologice: credinţa, nădejdea şi dragostea, având
261 de întrebări şi răspunsuri60.
Are o scurtă introducere, compusă din trei întrebări şi răspunsuri care afirmă necesitatea
credinţei şi a faptelor bune pentru dobândirea vieţii veşnice.
Prima parte este cea mai lungă (întrebarea 4-126) şi tratează principalele adevăruri de
credinţă după cele 12 articole ale Simbolului niceo-constantinopolitan. Insistă asupra unor
capitole, ca Sfintele Taine, trecând sumar peste Soteriologie şi Antropologie. Pe rând expune
învăţătura despre Sfânta Treime, Antropologie, Hristologie, Eshatologie.
A doua parte (întrebările 127-190) tratează despre nădejde, explicând rugăciunea Tatăl
Nostru şi Fericirile. Dezvoltă pe larg Fericirea a V-a (întrebările 138-154) şi într-un chip foarte
actual pe prima (întrebarea 131).
Partea a treia (întrebările 191-261) tratează despre dragostea faţă de Dumnezeu şi de
aproapele. Cuprinde învăţătura despre poruncile lui Dumnezeu, păcat, Decalog, justificându-se
rugăciunea pentru sfinţi, cinstirea sfintelor icoane şi a sfintelor moaşte.
Mărturisirea se întemeiază pe învăţătura Sfintei Scripturi, a Sfintei Tradiţii, a Sfinţilor Părinţi şi
a Canoanelor Bisericii61.
Un sinod local, întrunit între 9-18 septembrie 1640, în catedrala Sfânta Sofia din Kiev
a apropat Mărturisirea de credinţă a lui Petru Movilă, cu excepţia a două chestiuni: Dacă există
pentru suflete după moarte un loc curăţitor între rai şi iad, numit de romano-catolici purgatoriu
şi Momentul prefacerii sau sfinţirii Darurilor în Trupul şi sângele Domnului la Sfânta
Liturghie. Pentru lămurirea acestor două puncte de credinţă, mitropolitul Petru Movilă al
Kievului a trimis Mărturisirea sa de credinţă Patriarhiei ecumenice, propunând patriarhului
Partene I (1639-1644) ca să fie discutată şi aprobată de un sinod ortodox.62

60
Pr. Prof. dr. Ioan Rămureanu, Prefaţă…, în Ortodoxia, nr. 3/ 1987, p.12
61
Pr. Dănuţ Manu, Importanţa sinoadelor răsăritene din secolul al XVII- lea pentru unitatea ortodoxiei…,
p. 97-98.
62
Ioan Rămureanu, Istoria bisericească universală, manual pentru Seminariile teologice, Ed.
E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1992, p. 410.

23
 În dorinţa de a pune capăt aprinselor discuţii, ridicate în jurul Mărturisirii calvinizante,
atribuită fostului patriarh Kiril Lukaris, patriarhul Partenie I a convocat la Constantinopol în
luna mai a anului 1642, un sinod la care au participat un număr de 45 de clerici, ierarhi,
ieromonahi şi alţi demnitari, care a condamnat Mărturisirea calvinizantă , ca fiind străină de
spiritul Ortodoxiei, dar nu a mai condamnat şi persoana patriarhului Kiril Lukaris socotind că
el nu este autorul ei, cum făcuse sinodul precedentdin 24 septembrie 1638, sub patriarhul Kiril
al II-lea Kontaris. Totodată sinodul şi patriarhul Partenie I au aprobat propunerea mitropolitului
Kievului Petru Movilă că Mărturisirea sa compusă în limba latină, să fie discutată într-un sinod
ortodox. S-a convenit de către Patriarhia ecumenică de Constantinopol ca locul cel mai potrivit
pentru ţinerea unui astfel de sinod este Iaşul Moldovei, ţară ortodoxă, condusă de un domn
creştin de mare prestigiu: Vasile Lupu (1634-1635), având în vedere că la Constantinopol
stăpâneau turcii, iar Kievul se afla sub stăpânirea Poloniei catolice.
Mărturisirea ortodoxă a lui Petru Movilă, scrisă în limba latină, a fost cercetată articol
cu articol în sinodul de la Iaşi din 1642 şi tradusă după în greceşte.
Sinodul a respins învăţătura despre purgatoriu, strecurată în Mărturisirea lui Petru
Movilă sub influenţă latină, hotărând că nu există după credinţa ortodoxă, pentru sufletele
trecute din viaţă, un loc intermediar între rai şi iad, echivalând cu purgatoriul catolic.63
Astfel cercetată şi aprobată de sinodul de la Iaşi, Mărturisirea ortodoxă a lui Petru
Movilă, a fost trimisă la 30 decembrie 1642, Patriarhiei ecumenice, cu rugămintea adresată
patriarhului Partenie I ca să fie cercetată şi aprobată de sinod.
Dând urmare acestei rugăminţi, Patriarhul ecumenic Partenie I a convocat sub
preşedenţia sa, la 11 martie 1643, în biserica Sfântul Gheorghe din Fanar, catedrala patriarhală,
in sinod, spre a cerceta Mărturisirea mitropolitului Petru Movilă, aprobată de sinodul de la Iaşi
din 1642.
Sinodul a aprobat ca traducerea grecească a Mărturisirii lui Petru Movilă să devină
Mărturisirea ortodoxă a Bisericii universale şi apostolice a Răsăritului.
Având aprobarea a două sinoade, ea a devenit cea mai remarcabilă operă de îmvăţătură
ortodoxă şi de zidire morală, fiind o expunere dogmatică, morală şi canonoică a întregii
învăţături a Bisericii Ortodoxe64.

63
Pr. D. Manu, Importanţa sinoadelor răsăritene din secolul al XVII- lea pentru unitatea ortodoxiei, p. 97
64
Pr. Prof. dr. Ioan Rămureanu, Prefaţă…, în Ortodoxia, nr. 3/ 1987, p. 30-32.

24
 Mărturisirea ortodoxă a mitropolitului Petru Movilă a căpătat în cel mai scurt timp un
renume, ea fiind o expunere completă şi totodată foarte pătrunzătoare a sistemului dogmatic şi
moral al Bisericii Ortodoxe.
Cu toate că această Mărturisire a pus la dispoziţia eterodoxilor o expunere completă a
învăţăturii ortodoxe, au existat totuşi unii care o reconsiderau pe cea pseudolucarină. Motivul
era lesne de înţeles, ea le oferea material împotriva Bisericii Ortodoxe.65
Biserica Ortodoxă, prin Sinoadele de la Kiev 1640, Constantinopol 1642 şi Iaşi 1642,
arătase că Mărturisirea calvinizantă nu este opera lui Kiril Lukaris, ci un fals, pus însă pe
numele lui. Cu toate acestea, calvinii considerau Mărturisirea calvinizantă ca autentică şi o
foloseau în disputele cu romano-catolicii. În contextul acesta, Biserica Ortodoxă se vede în
situaţia de a-şi fixa odată în scris doctrina sa. Acest lucru îl va face Sinodul de la Ierusalim din
1672, convocat de patriarhul Dositei66. El a compus pe baza învăţăturii ortodoxe şi a hotărârilor
sinoadelor de la Constantinopol din 1642 şi 1643 o importantă Mărturisire de credinţă sub titlul
Pazăva Ortodoxiei, care are un dublu caracter: antiprotestant, mai ales anticalvin şi în parte
anticatolic67.
Mărturisirea lui Dositei cuprinde 18 hotărâri corespunzătoare celor 18 capitole din
Mărturisirea calvinizantă, pe care le combate temeinic pe rând şi 4 întrebări şi răspunsuri.
Mărturisirea expune învăţătura Bisericii Ortodoxe despre Sfânta Treime (hotărârea I), Sfânta
Scriptură (hotărârea a II-a), despre libertatea omenească (hotărârea a VI-a), despre Biserică
(hotărârea a X-a şi a XI-a), despre Sfântele Taine (hotărârea a XV-a) 68. Pentru aprobarea
Mărturisirii sale, patriarhul Dositei al II-lea Notara, a convocat, cu ocazia sfinţirii bisericii
Naşterii Domnului din Betleem, la 26 martie 1672, sinodul de la Ierusalim, la care au participat
71 de episcopi.
Sinodalii au hotărât în unanimitate că Mărturisirea calvinizantă, apărută la Geneva în
1629, în text latin, iar în 1633, în text grec, este în contradicţie cu întreaga activitate şi operă
pur ortodoxă a patriarhului Kiril Lukaris, iar el nu a mărturisit niciodată căeste autorul ei.

65
Ioan Rămureanu, Istoria bisericească universală, manual pentru Seminariile teologice, Ed.
E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1992, p. 460.
66
Pr. Dănuţ Manu, Importanţa sinoadelor răsăritene din secolul al XVII- lea pentru unitatea ortodoxiei…,
p. 56
67
Pr. Prof. dr. Ioan Rămureanu, Prefaţă…, în Ortodoxia, nr. 3/ 1987, p. 33
68
Pr. Dănuţ Manu, Sinodul din Ierusalim (1672), Importanaţa lui pentru întărirea ortodoxiei secolului al
XVII-lea, în Glasul Bisericii, nr. 5-6/1974, p.448-449

25
 Pentru explicarea prefacerii Darurilor la Sfânta Euharistie, patriarhul Dositei a folosit în
Mărturisirea sa termenul latin transsubstantiatio în greceşte prefacere, introdus pentru prima
dată în teologia ortodoxă de patriarhul ecumenic Ghenadie al II-lea Scholarios, care a dat
naştere ulterior la discuţii aprinse. Introducerea termenului a întâmpinat opoziţia îndârjită a
doiprofesori ai Şcolii patriarhale din Constantinopol-Teofil Coridaleu şi Ioan Cariofil.
Pentru aplanarea disputelor iscate în Biserica Răsăritului în jurul termenului
transsubstantiatio, patriarhul ecumenic Calinic al II-lea (1689-1693) a convocat sinodul de la
Constantinopol din 1691, în prima săptămână a a postului Paştelui, pentru a lămuri din punct
de vedere ortodox semnul acestui termen. Sinodul a arătat că termenul latin transsubstantiatio
este sinonim cu cel grecesc de prefacere, prin ele înţelegându-se acelaşi lucru.
Mărturisirea patriarhului Dositei al Ierusalimului, aprobată de sinodul local de la
Ierusalim din 26 martie 1672, deşi nu a obţinut aprobarea unui sinod panortodox sau ecumenic,
are totuşi o mare valoare, fiind cercetată şi aprobatăde 71 de episcopi69.
Dintre toţi, patriarhul Dositei poate fi socotit cel mai activ patriarh panortodox, nu
numai cu privire la publicaţiile sale pentru Ortodoxie, tipărite în Moldova şi Ţara Românească,
ci şi pentrucălătoriile sale neobosite la ortodoxii din Balcani, în Ţările Române, în Asia Mică,
Siria şi Georgia70.

II. 2. Importanţa Mărturisilor de credinţă

Mărturisirile de credinţă apărute în secolul al XVII-lea nu au pledat pntru o nouă formă

de creştinism, ci şi-au manifestat ataşamentul lor la Sfânta Tradiţie de totdeauna a Bisericii
Ortodoxe. Aceste Mărturisiri de credinţă nu erau o constituţie fundamentală pentru o nouă
formă a credinţei şi a vieţii creştine; ele nu apărau o formulare mai nouă a credinţei, ci voiau să
evidenţieze persistarea Bisericii răsăritene în duhul Bisericii neîmpărţite din primul mileniu,
faţă de cele două forme noi ale creştinismului apusean; voiau să sublinieze faptul că

69
Pr. Prof. dr. Ioan Rămureanu, Prefaţă…, în Ortodoxia, nr. 3/ 1987, p. 34
70
Pr. Dr. Milan Şesan, Biserica Ortodoxă în veacurile XV-XVII în Mitropolia Ardealulzui, nr.11-12/1963,
p.875

26
credincioşii Bisericii Ortodoxe, păstrau credinţa neschimbată de la începutul Bisericii, că îşi
trăiau viaţa creştină pe baza Tradiţiei neîntrerupte de la Apostoli 71. Mărturisirile ortodoxe
apărute în secolul al XVII-lea sunt opere create după concepţia ortodoxă, pe temeiul celor două
izvoare ale Revelaţiei divine, Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie şi aprobate de ierarhia
superioară a Bisericii în împrejurări istorice speciale.
Ele nu fac parte din Tradiţia Dumnezească, dar formează unul din principalele capitole
ale Tradiţiei bisericeşti şi sunt parte integrantă a Tradiţiei creştine.
Mărturisirile de credinţă pot fi enumerate între izvoarele Teologiei dogmatice, deoarece
se înrudesc cu acestea datorită faptului că folosesc acelaşi material. Ele se aseamănă ca
întindere şi ca mod de prelucrare şi înfăţişare a adevărului descoperit cu tratatele dogmatice
catehetice. Teologia ortodoxă atribuie acestor Mărturisiri rolul de călăuze.72
Mărturisirile de credinţă ale lui Petru Movilă şi Dositei au apărut ca o necesitate
firească de a demonstra că Biserica Ortodoxă nu s-a abătut de la linia ei tradiţională, ci a rămas
păstrătoarea tezaurului sfânt primit de la Mântuitorul Iisus Hristos şi Sfinţii Apostoli. Ele au
apărut din nevoia de a face cunoscută învăţătura Bisericii Ortodoxe în împrejurări istorice
tragice pe care ea le-a străbătut. Ele au apărut din nevoia de a se apăra împotriva celorlalte
confesiuni eterortodoxe. Biserica Ortodoxă şi le-a însuşit, le-a primit cu bucurie şi le-a introdus
în tezaurul ei. Ele au primit aprobarea unor Sinoade şi au fost recomandate ca normative în
Biserica Ortodoxă. În această aprobare a Bisericii nu trebuie să vedem investirea cu autoritate
absolută şi infailibilă. Biserica Ortodoxă le-a dat această aprobare pentru ce ele să fie călăuze
nemincinoase în împrejurările date.
Mărturisirile de credinţă din secolul al XVII-lea sunt considerate călăuze de orientare în
viaţa credincioşilor. Autorii lor au avut ca punct de plecare adevărul propăvăduit de
Mântuitorul Iisus Hristos transmis de Sfinţii Apostoli şi de urmaşii lor.
Mărturisirile de credinţă ale lui Petru Movilă şi Dositei redau cu fidelitate conţinutul
Sfintei Tradiţii, din care s-a născut însăşi Sfânta Scriptură. Citatele bogate din Sfânta Scriptură
şi Sfinta Tradiţie vin să confirme afirmaţiile de mai sus, Mai mult chiar, aceste citate dau
Mărturisirilor o valoare normativă în materie de credinţă.

71
Pr. C. Corniţescu, Sfintele Taine în Mărturisirea Ortodoxă a lui Petru Movilă, în Studii Teologice,
nr.7-10, p.715.
72
M. Şesan, Biserica Ortodoxă în veacurile XV-XVII în Mitropolia Ardealulzui, nr.11-12/1963, p 34.

27
 Mărturisirea de credinţă Ortodoxă a mitropolitului Petru Movilă este un monument
simbolic ortodox. Prin redactarea ei, Petru Movilă voia să pună la îndemâna celor interesaţi un
ghid în materie de credinţă. Această Mărturisire a fost pe de o parte călăuză generală în
Tradiţia de totdeauna a Bisericii Ortodoxe, pe de altă parte a dat o formulare mai precisă ale
acestei Tradiţii, pe care le vedea puse la îndoială de Reformă şi de Catolicismul scolastic.
După cuprins, Mărturisirea Ortodoxă, este o expunere foarte completă şi foarte
pătrunzătoare a sistemului dogmatic şi moral al Bisericii Ortodoxe, iar ca formă este un
catehism.
Din parcurgerea ei, se observă limba populară, structura populară, structura gramaticală
şi stilul simplu, acestea spre a fi accesibilă tuturor.
Mărturisirea Ortodoxă este dintre toate Mărturisirile de credinţă cea mai întinsă,
voluminoasă. Prezentarea învăţăturii ortodoxe se face în trei părţi, după cele trei virtuţi
teologice. Ea este un document istoric care a îndeplinit un rol pozitiv în apărarea ortodoxiei
contra duşmanilor săi în secolul al XVII-lea, iar apariţia ei în cadrul istoric special a fost ca o
rază de lumună, a cărei autoritate s-a exercitat asupra întregii lumi ortodoxe.73
Pavăza Ortodoxiei a patriarhului Dositei este opera marelui patriarh, fire enegică,
apărător al credinţei ortodoxe, patriarhul Dositei şi-a lăsat numele înscris în panoplia valorilor
Bisericii Ortodoxe.Mărturisirea lui Dositei nu se adresează numai ortodoxilor ci şi celor din
Apus.
Datorită motivelor care au stat la baza alcătuirii ei, Mărturisirea lui Dositei dezvoltă pe
larg unele capitole ale învăţăturii ortodoxe cum ar fi: Taina Sfintei Euharistii, cultul sfinţilor,
Biserica. Ea dovedeşte capacitatea Bisericii Ortodoxe de a se pronunţa în diverse situaţii
istorice.
Mărturisirea lui Dositei are un caracter antiprotestant urmărind expunerea învăţăturii
ortodoxe în raport cu învăţătura calvină în Mărturisirea calvinizantă. Stilul său este antieretic şi
expune în mod corect învăţătura ortodoxă.74
Ţinând cont de împrejurările istorice în care a apărut valoarea Mărturisirii lui Dositei
este mare. Ea rămâne până azi un exemplu.

73
Pr. Prof. dr. Ioan Rămureanu, Prefaţă…, în Ortodoxia, nr. 3/ 1987, p. 34
74
Pr. C. Corniţescu, Sfintele Taine în Mărturisirea Ortodoxă a lui Petru Movilă, în Studii Teologice, nr.7-
10, p.715

28
 Mărturisirile de credinţă ale lui Petru Movilă şi Dositei au o mare valoare, recunoscută
prin folosirea lor ca manuale şcolare sau ca bază de discuţii. Ele nu sunt simple catehisme sau
scrieri cu caracter particular, ci au o mare însemnătate istorică, dogmatică şi simbolică. Au avut
darul limpezirii şi întăririi conştiinţei ortodoxilor care au fost atât de solicitaţi psihic şi moral în
acest secol zbuciumat.
Mărturisirile au răspuns problemelor străine Ortodoxiei, dar puse practic în viaţă din
cauza contactelor cu lumea eterodoxă. Ele au apărut ca o reacţie şi un răspuns faţă de
concepţiile teologice din Apus. Ele vor rămâne peste timp datorită valorii lor de ansamblu, ca
nişte îndreptare, călăuze şi scuturi vii, răspândind în jur lumina adevărului şi a vieţii ortodoxe
autentice75.

II. 3. Rolul Bisericii Ortodoxe la realizarea unității de credință și de neam în Principatele

Române

Raportul dintre Stat şi Biserică s-a derulat pe baza binecunoscutului precept al

împreună lucrării, ambele ponderi recunoscându-şi reciproc identitatea proprie, având scopuri
complementare şi adresându-se aceluiaşi mediu social.
În perspectiva analizei raportului dintre autoritatea statală şi cea spirituală, nu se poate
vorbi de o subordonare a Bisericii faţă de Stat şi nici invers, după cum principiul Biserică
liberă în Stat liber alterează şi el modelul sinergetic al simfoniei celor două instituţii. Idealul
luat din postură creştină nu este de a uni Biserica cu Statul ci, dimpotrivă, de a face o distincţie
între ele.
Împlinindu-şi misiunea ei într-un cadru terestru, temporar, Biserica Ortodoxă Română
n-a putut să se sustragă profundului aspect dinamic al societăţii în care trăia, desfăşurându-şi
activitatea în funcţie de curgerea zilelor şi anilor şi mai ales a condiţiilor economico-sociale şi
politice, supuse continuu transformărilor. Sub auspiciile acestui dinamism al unei societăţi
Biserica Ortodoxă românească, a intervenit printr-o participare afectivă dar şi efectivă la
progresul societăţii româneşti interbelice, alături de laicat manifestându-se a fi adevărate
,,armate ale culturii”

75
Pr. Prof. dr. Ioan Rămureanu, Prefaţă…, în Ortodoxia, nr. 3/ 1987, p.30-32.

29
 Introducerea limbii române în cultul Bisericii noastre a fost o problemă „de ordin
național”76 și nu o reformă religioasă. Prin românizarea cultului s-a căutat înțelegerea lui de
către poporul credincios și, prin aceasta, Biserica „a contribuit la succesul acțiunii de
dezvoltare a conștiinței și culturii românești moderne. Liturghia săvârșită pe teritoriul românesc
în limba românească a devenit un factor de unificare națională, de dezvoltare a conștiinței
naționale”.77
În cărțile de cult tipărite în spațiul românesc s-a vorbit în mod explicit despre
românitatea locuitorilor din Principatele Române. Diaconul Coresi, în
epilogul Evangheliarului de la Brașov, din 1561, socotea cartea tipărită de el ca fiind pentru
toți românii.78 Iar fiul său, Diaconul Șerban, în Palia de la Orăștie din 1582, vorbea
despre Biserica cea sfântă a românilor și dorea tot binele și mântuirea creștinilor români.79
Mitropolitul Teodosie I al Ungrovlahiei tipărea Liturghierul de la 1680 cu conștiința că
el este pentru tot neamul românesc, pentru că e în limba poporului. 80 Iar Sfântul Dosoftei al
Moldovei, în Liturghierul său din 1683, pleda pentru limba națională în cult, pentru că ea este
conformă Tradiției Bisericii.81
În Biblia de la București, din 1688, se face referire la înrudirea românilor moldoveni și
ungrovlahi, pentru că toți românii formează un singur popor. Biserica noastră a considerat
Războiul de Independență (1877-1878) „un război drept, un război de eliberare națională” 82 și
l-a sprijinit în mod activ. La Răscoala din 1907 au participat și Preoții Bisericii. 83
Asociația Astra, „înființată la Sibiu între 23 octombrie – 4 noiembrie 1861, a avut un rol
însemnat în emanciparea culturală și politică a românilor din Transilvania”. 84 Ea a fost condusă
inițial de Sfântul Andrei Șaguna și a publicat Enciclopedia Română, în 3 volume, între 1898-
1904.85 Academia Română, instituită la 1 aprilie 1866, „a fost cea mai importantă instituție care

76
Biserica Ortodoxă Română și Marea Unire, vol. I, ed. cit., p. 80.
77
Idem, p. 81
78
Idem, p. 222
79
Idem, p. 223.
80
Ibidem.
81
Idem, p. 83.
82
A se vedea: https://ro.wikipedia.org/wiki/Războiul_de_Independență_al_României.
83
Biserica Ortodoxă Română și Marea Unire, vol. I, ed. cit., p. 131
84
Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Asociația_Transilvană_pentru_Literatura_Română_și_CulturaPoporului_
Român.
85
Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Enciclopedia_Română.

30
a militat pe plan cultural-științific, vast și unitar pentru realizarea idealului național, înglobând
între membrii ei în chip obligatoriu elemente din toate ținuturile locuite de români”.86
Preotul, în istorie, s-a născut o dată cu religia, aşa cum religia a apărut o dată cu istoria.
Încă de pe când memoria omenirii nu mai păstrează amănunte, se ştie că a existat preotul.
Preotul a fost interpret, a fost mijlocitor pentru că din imemoriale timpuri oamenii au simţit
nevoia unui interpret, a unui mijlocitor. Preoţii au existat cu mult înainte, din timpurile cele mai
vechi şi cu mult înainte de a începe istoria preoţiei Vechiului Testament. De ce? Pentru că
Dumnezeu a existat înainte de a apărea creştinismul iar preotul este reprezentantul lui
Dumnezeu pe pământ, un „martor“ al dumnezeirii.
„La modul vremii, a existat preotul vremii“ 87. El a fost, este şi va fi cât va dăinui „cerul
şi pământul“ cu rolul lui bine determinat ca să se facă, prin jertfa de sine, tuturor – toate.
Dumnezeu este cel ce cheamă la preoţie cum spune chiar Vechiul Testament în cartea I a
Regilor „Dumnezeu l-a chemat pe Samuil“ 88. Preoţia ţi se dă, nimeni nu poate să şi-o ia, să se
autointituleze preot „Omul a venit în lume gol pe pământ iar Dumnezeu îl alege şi îl cheamă la
el dându-i har pentru propovăduirea cuvântului divin „Dumnezeu m-a ales din pântecele maicii
mele şi m-a chemat prin harul Său“89. Dacă preoţia ar fi de la sine, cum ar mai fi sacră,
sacerdoţiu? Numai pentru că nu este de la sine, ci de la Dumnezeu, ea e sacră. Preoţia este deci
un dar cum spunem, şi noi în vorbirea curentă - „darul preoţiei“.
Odată cu stabilirea poziţiei României faţă de prima conflagraţie mondială, precum şi
depăşirea momentului desprinderii din alianţa tradiţională, Guvernul a început să-şi facă planul
uneia dintre cele mai tenace acţiuni politico-diplomatice, având drept obiectiv „recunoaşterea
legimităţii unirii cu patria mamă, a proviinciilor locuite de români, aflate sub stăpânire şi
garantate pentru viitorime a unirii".90 Biserica şi Armata au fost şi rămân cele două instituţii
fundamentale, de-a lungul istoriei, ale poporului român. Prin ele a dăinuit neamul, s-a plămădit
statul şi a rezistat la toate vitregiile vremurilor. Sentimentul religios a fost veşnic cald în
sufletul soldatului nostru, căci preoțimea militară care a însoţit armata în tot timpul războiului a

86
Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Asociația_Transilvană_pentru_Literatura_Română_șiCultura_Poporului_
Român.
87
I.P.S. Dr Antonie Plămădeală, Preotul în Biserică, în lume, acasă, p. 147.
88
I Regi III, 4.
89
I Gal. I, 15.
90
Gheorghe Nicolescu, Preoţi luptători pentru făurirea României Mari 1916-1919. Edit. Europa Nova.
Bucureşti 2000, p. 33;

31
fost mai presus de orice laudă şi ca adevăraţi apostoli, preoţii nu au părăsit un moment postul
lor sfânt şi de onoare, ajutând ofiţerimea spre a putea duce la glorie trupele noastre.91
În timpul Războiului din perioada 1916-1918, mai mult de 250 de preoți ortodocși
români au însoțit trupele armatei române pe câmpurile de luptă în calitate de confesori militari.
Unii dintre ei au murit pe front, alții au fost luați prizonieri şi deportați. În teritoriile ocupate
vremelnic (Oltenia, Muntenia, Dobrogea), aproximativ 20 de preoți și-au pierdut viața, fie
împușcați de soldați din armata germană, fie morți în urma bătăilor îndurate, fie luați prizonieri
în lagărele din Germania și Bulgaria. Peste 200 de călugări şi călugărițe au activat
ca infirmieri în diferite spitale de campanie sau pe front, unii murind la datorie, din cauza
tifosului exantematic. Sute de preoți au fost anchetați, jefuiți sau alungați din parohiile lor de
către inamic, alții au murit împușcați în teritoriile ocupate de trupele germane. O parte dintre
preoți au primit misiunea de a rămâne în teritoriul ocupat de inamic, suportând calvarul
ocupaţiei, achitându-se în mod lăudabil de misiunea încredinţată, de a se îngriji de soarta
răniţilor şi de populaţia civilă. În Transilvania, peste 150 de preoți au fost aruncați în
închisorile maghiare, unii fiind condamnați la moarte sau la ani grei de închisoare. Alți peste
200 de preoți au fost deportați în vestul Ungariei, în județul Șopron, unde au trăit în condiții
inumane până la eliberarea lor în anul 1919 de către trupele române92
Aşadar, în unire se află puterea şi demnitatea, binecuvântarea şi bucuria unui popor.
Dezbinarea, însă, este ucigătoare şi umilitoare pentru un popor, deoarece ea slăbeşte şi
degradează viaţa acestuia. Uniţi în „cuget şi simţiri” putem birui dificultăţile şi încercările
vieţii. Unirea întăreşte şi înalţă un popor. Să luăm pildă de la corifeii Marii Uniri pe care-i
admirăm totdeauna pentru unitatea lor de acţiune şi pentru realizările care au urmat după
Marea Unire de la 1 Decembrie 1918.93
Întrucât darul libertăţii şi al unităţii naţionale, simbol al demnităţii poporului român, a
fost obţinut cu multe jertfe de vieți omenești şi multe eforturi spirituale şi materiale, Biserica
Ortodoxă Română pomeneşte la fiecare Sfântă Liturghie pe „toţi eroii, ostaşii şi luptătorii
români, din toate timpurile şi din toate locurile, care s-au jertfit pe câmpurile de luptă, în
91
Conf. dr. Aurel Pentelescu, Conf. dr. Gavriil Preda „Jertfa preoţilor mobilizaţi în Războiul pentru
întregirea Neamului (1916–1919)”, în volumul „Eroi şi Morminte”, realizat de Oficiul Naţional pentru
Cultul Eroilor (coordonator: dr. Cătălin Fudulu), Editura Alpha MDN, Bucureşti, 2007, p. 8.
92
Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Membru corespondent al Academiei Române, Istoria Bisericii Ortodoxe
Române, ediția a-III-a revăzută, editura BASILICA, București, 2013, p. 471-473.
93
Gheorghe Nicolescu, Preoţi luptători pentru făurirea României Mari 1916-1919. Edit. Europa Nova.
Bucureşti 2000, p. 33;

32
lagăre şi în închisori pentru apărarea patriei şi a credinţei ortodoxe strămoşeşti, pentru
întregirea neamului românesc, pentru libertatea şi demnitatea poporului român”.
De asemenea, Biserica doreşte să contribuie, împreună cu instituţiile Statului român, la
păstrarea integrităţii României şi a demnităţii poporului român, preţuind astfel jertfa celor ce au
luptat de-a lungul istoriei pentru realizarea acestor mari idealuri şi, totodată, să promoveze
pacea şi înţelegerea între popoare.
Astăzi, toţi cetăţenii României, toate instituţiile statului şi toate cultele religioase avem
datoria să păstrăm şi să cultivăm darul unităţii naţionale ca fiind un simbol al demnităţii
poporului român, obţinut cu multe jertfe de vieţi omeneşti şi multe eforturi spirituale şi
materiale, spre binele României şi bucuria românilor de pretutindeni.

III. 1.Ierarhi și clerici militanți pentru unitatea credinței și a neamului în Țara

Românească

Revoluția lui Tudor Vladimirescu a fost de partea Bisericii, pentru că el cerea ca „toate
dările preoțești să se scadă” și să fie hirotoniți numai bărbați destoinici și acolo unde e nevoie. 94
De aceea și Preoții au fost de partea lui, iar revoluția din Țara Românească a avut un puternic
ecou la românii ortodocși din Transilvania. Atunci când Tudor Vladimirescu a intrat în
București, în ziua de 26 martie 1821, în dreapta lui avea un Preot care ducea Crucea. Ofițerii
lui Tudor mergeau pe străzi însoțiți de Preoți.95
Preotul Radu Șapcă din Celei, la 9 iunie 1848, „a fost chemat” de Căpitanul Nicolae
Pleșoianu „să sfințească mișcarea revoluționară [de] la Islaz”, Teleorman. Iar „rugăciunea pe
care a rostit-o cu acest prilej, în genunchi, implorând ajutorul divin pentru izbânda luptei drepte
și sfinte a poporului român, constituie un adevărat model de simțire caldă, patriotică și
creștinească și de frumusețe stilistică”.96

94
A. Moraru, Biserica Ortodoxă Română între 1885 – 2000, Biserică,Naţiune, Cultură, E.I.B.M.B.O.R.,
Bucureşti, 2006, p.45.
95
ACADEMIA Română Istoria Românilor, vol. VIII, editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003; Pr. Prof. Dr.
Mircea Păcurariu „Istoria Bisericii Ortodoxe Române”, vol III, EIBMBOR, Bucureşti, 1984; Pr. Prof. Dr.
Mircea Păcurariu, Listele cronologice ale ierarhilor Bisericii Ortodoxe Române, în rev. „B.O.R”., An XCIII
(1975) nr. 3 - 4 – martie – aprilie., p23.
96
I.P.S. Dr Antonie Plămădeală, Preotul în Biserică, în lume, acasă, p. 147.

33
 Arhimandritul Iosafat Snagoveanu a fost un „om cu o cultură deosebită, profund
pătruns de principiile revoluției și consecvent apărător al lor”. El a activat, împreună cu Cezar
Bolliac și Petrache Poenaru, în comisia pentru eliberarea țiganilor din robie, iar după revoluția
din 1848 a fost închis, judecat și condamnat la exil, stabilindu-se la Paris și făcând o intensă
propagandă românească.97

Ierarhi și clerici militanți pentru unitatea credinței și a neamului în Moldova

Mitropolitul Meletie Lefter, dimpreună cu alți clerici, au fost de partea revoluției de la
1848.98 Preotul Gheorghe Bodescu din Bârlad a fost arestat din cauza predicii sale din 30 mai
1848, pentru că era „plină de avânt patriotic și de idei înaintate, revoluționare”.La 29 iunie
1856, Rectorul Seminarului din Huși, viitorul Episcop Melchisedec Ștefănescu, a rostit o
predică însuflețitoare în favoarea unirii, cu prilejul hramului Catedralei din Huși. Mai apoi a
publicat lucrarea Jertfă pentru Unirea Principatelor, care a avut un larg ecou în rândul
românilor.99

Ierarhi și clerici militanți pentru unitatea credinței și a neamului în Transilvania

După intrarea României în război la 14/27 august 1916, autoritățile ungare au pornit o
puternică acțiune de reprimare a oricăror manifestări cu caracter românesc din Transilvania.
Atenția lor s-a îndreptat în special asupra intelectualilor români, între care se numărau și
preoții-parohi și învățătorii școlilor “poporale” ale Bisericii. Aproape 150 de preoți cât și uniți
au fost aruncați în închisorile din Cluj, Târgu Mureș, Odorhei, Oradea, Timișoara, etc. Unii
dintre ei au fost condamnați la moarte sau ani grei de închisoare pentru trădare de patrie sau
spionaj în favoarea României. Printre aceștia îi amintim pe: Coman Baca din Poplaca- Sibiu;
Ioan Coman din Sita Buzăului, condamnați la moarte prin spânzurare (sentința n-a fost însă
executată), Nicolae Munteanu și Iosif Cațavei din Lisa-Făgăraș, condamnați la 4 ani închisoare,
97
Asupra asistenţei religioase în armată până la Primul Război Mondial, a se vedea studiile recente: Gh.
VASILESCU, "Asistenţa religioasă în oastea Ţării Româneşti în 1850-1870", în Armata şi Biserica,
Bucureşti, 1996, p. 129-136; prof dr. Mircea PĂCURARIU, "Preoţi militari în armata română până la
1918", în ibid., p. 146- 159; comandor (r) dr. Ilie MANOLE, Preoţii şi oştirea, Bucureşti, 1998, p. 39-66.
98
G. CREŢU, Armata şi Biserica: Două realităţi, două puternice argumente ale dăinuirii noastre, în
„Armata şi Biserica”, Nr. 4/1996, pag. 105 – 108.
99
Pr. Prof. Univ. Dr. Mircea Păcurariu, op. cit. p. 317

34
amândoi murind în închisoare). Alți peste 200 preoți și aproximativ 15 preotese, unele având și
copii mici au fost deportați în județul Șopron, regiunea cea mai îndepărtată din Ungaria de vest,
trăind în cea mai neagră mizerie, având domiciliul forțat, fie în orașul Șopron, fie în satele
județului. Aproape 20 de preoți au murit la câteva luni după eliberarea din închisoare sau din
deportare.100 Peste o sută de preoți, în special din județele Brașov, Făgăraș și Sibiu, au fost
nevoiți să-și părăsească parohiile și să se retragă în vechea Românie, o dată cu trupele care
intraseră în Transilvania în august 1916. Unii dintre ei, au fost încadrați preoți în diferite
parohii în Moldova, alții au fost nevoiți să pribegească prin Ucraina, de unde s-au reîntors la
sfârșitul anului 1918. Între cei trecuți atunci în România se numără și studentul teolog, Nicolae
Colan, viitorul mitropolit al Ardealului, care a lucrat în redacția ziarului Ardealul, devenit
România Nouă, la Chișinău, conduse de Onisifor Ghibu. Mulți preoți au slujit în calitate
confesori militari, aducând cuvânt de mângâiere și învățătură soldaților români din armata
austro-ungară, care luptau pentru interesele unor străini asupritori. Unii dintre ei ei, au avut un
rol însemnat în organizarea unităților de voluntari români din Italia, Austria și Rusia.
Cunoscutul luptător pentru drepturile poporului român, Vasile Lucaciu, care a revenit
acasă în 1914, împreună cu Octavian Goga, desfășurând o largă acțiune pentru intrarea
României în război, alături de Puterile Antantei, a fost ales atunci președinte al Ligii culturale.
În 1917, a fost trimis de Guvernul român în Statele Unite (prin Siberia), împreună cu preotul
ortodox din Orăștie, Ioan Moța și cu ziaristul Vasile Stoica, iar de acolo a plecat singur la Paris
pentru a face propagandă în favoarea revendicărilor românești.101
Episcopul Justinean Teculescu (1865 – 1932) Născut în Covasna din părinţi oieri, îşi
începe studiile la acelaşi liceu „Andrei Şaguna” din Braşov ca şi predecesorul său,
continuându-le la Institutul Teologic din Sibiu. Din cauza stării de sărăcie în care au ajuns
părinţii, a fost silit să renunţe la studii în străinătate deşi Consistoriul Sibian i-a acordat o bursă.
În aceste condiţii îşi începe activitatea ca învăţător în Râşnov, unde profesează 3 ani. După
stagiul din învăţământ este hirotonit preot, pe seama aceleiaşi parohii, unde păstoreşte zece ani,
până în anul 1901, când este promovat protopop la Alba-Iulia. În acest post va rămâne până în
1922, an în care a fost numit şi investit Episcop al Armatei, slujind în această demnitate cu
multă râvnă un an şi opt luni (Aprilie 1923 – Decembrie 1924). Interese superioare, naţionale şi

100
S. DRAGOMIR, Istoria dezrobirei religioase a românilor din Ardeal în secolul al XVIII-lea, vol. I, Sibiu,
1920., p.45.
101
Pr Prof. Univ. Dr. Mircea Păcurariu, op. cit. p. 317

35
bisericeşti, au determinat mutarea sa la Episcopia Cetatea-Albă Ismail. Acolo va păstori cu
mult elan şi dăruire vreme de 7 ani şi 7 luni „până în clipa din urmă, când îngerul morţii i-a
închis cu degetele-i reci pleoapele înţepenite peste ochii săi vii şi strălucitori, din care se
stinsese flacăra vieţii, iar sufletul său zbuciumat a zburat în lumea veşniciei”.
Episcopul Ioan Stroia (1865 – 1937) Născut în Cacova – Fântânele, judeţul Sibiu,
urmează acelaşi parcurs cu Vasile Saftu, frecventând cursurile Liceului „Andrei Şaguna” din
Braşov, ale Institutului Teologic din Sibiu, după care pleacă în Germania, la Jena, unde se
încununează cu titlul de doctor în filosofie. În 1894 a fost numit profesor „suplinitor”, în 1896
profesor „provizoriu”, iar din 1899 profesor „definitiv” la Institutul Teologic „Andreian” din
Sibiu, fiind socotit unul dintre dascălii de valoare ai acestei şcoli. În Decembrie 1900, este
numit protopop şi preot al tractului Sălişte, unde rămâne până în 1 Iulie 1908, când, în aceeaşi
dublă calitate de preot şi protopop, va fi transferat la Sibiu, păstorind cu râvnă până în anul
1919, când va trece pentru puţin timp în serviciul administrativ al Mitropoliei Sibiene, post în
care va funcţiona până în anul 1925, an în care va fi numit „Episcop al Armatei”.102
Între cele mai valoroase realizări ale sale în această demnitate, trebuie să amintim
Instrucţiunile provizorii asupra serviciului religios în timp de pace şi în timp de campanie,
elaborate în 1931. Pe plan administrativ s-a străduit să obţină cât mai multe biserici şi capele
pentru trebuinţele armatei, iar în plan pastoral-misionar, a depus o râvnă fără egal în
combaterea fenomenului sectar din armată şi din parohii, întocmind numeroase şi consistente
rapoarte către Sf. Sinod şi Ministerul Apărării Naţionale, cărora le solicită luarea de măsuri
pentru combaterea acelor curente, dăunătoare atât pentru armată cât şi pentru ţară, fiindcă ele
sapă la temelia unităţii naţionale. Activitatea cultural-teologică este ilustrată în special prin
două studii de morală apreciate elogios chiar de către moraliştii contemporani. S-a stins din
viaţă la 18 Aprilie 1937, la reşedinţa episcopală din Alba-Iulia, după cum găsim consemnat în
presa religioasă: „când să-ncheiem fascicolul acesta, dangătul clopotelor mitropolitane, ne
vesteşte trecerea la cele eterne a celui de-al treilea Episcop al Armatei”103.
Episcopul Partenie Ciopron (1896 – 1980) Fără îndoială, cel mai prodigios şi mai
reprezentativ Episcop al Armatei a fost Partenie Ciopron, o personalitate complexă şi completă
am putea spune, pentru multitudinea însuşirilor fizice, intelectuale şi morale cu care a fost
înzestrat şi pe care le-a dăruit cu folos bisericii şi neamului. S-a născut la 30 Septembrie 1896
102
I. Vlad, Cărturari braşoveni pentru România Mare, Braşov, 1999, pag. 117.
103
Revista Teologică, Nr. 4, aprilie 1937, p. 206.

36
în satul Păltiniş, judeţul Dorohoi, dintr-o familie cu şase copii (5 băieţi şi o fată). După clasele
primare frecventate în satul natal, „ia drumul Iaşilor, unde se înscrie la Şcoala de cântăreţi
bisericeşti”104.
După primul război mondial, la care ia parte în calitate de combatant activ, a intrat la
Seminarul Veniamin Costachi din Iaşi, pe care-l termină în 1929, an în care se înscrie la
Facultatea de Teologie din Cernăuţi, unde în 1933 îşi ia licenţa cu teza Despre castitate. Râvna
depusă în tot ce făcea şi seriozitatea morală exemplară, nu puteau să-i scape ochiului vigilent al
Mitropolitului Pimen Georgescu, care i-a acordat rangul de Arhimandrit şi misiunea de „Exarh
al mânăstirilor din Arhiepiscopia Iaşilor”. În plus îl determină să urmeze cursurile de doctorat
la aceeaşi facultate, unde în 1937 este declarat doctor în teologie, în urma susţinerii tezei cu
titlul Arhierie Mântuitorului Hristos după rânduiala lui Melchisedec.
Odată cu stabilirea poziţiei României faţă de prima conflagraţie mondială, precum şi
depăşirea momentului desprinderii din alianţa tradiţională, Guvernul a început să-şi facă planul
uneia dintre cele mai tenace acţiuni politico-diplomatice, având drept obiectiv „recunoaşterea
legimităţii unirii cu patria mamă, a proviinciilor locuite de români, aflate sub stăpânire şi
garantate pentru viitorime a unirii".105 Biserica şi Armata au fost şi rămân cele două instituţii
fundamentale, de-a lungul istoriei, ale poporului român. Prin ele a dăinuit neamul, s-a plămădit
statul şi a rezistat la toate vitregiile vremurilor. Sentimentul religios a fost veşnic cald în
sufletul soldatului nostru, căci preoțimea militară care a însoţit armata în tot timpul războiului a
fost mai presus de orice laudă şi ca adevăraţi apostoli, preoţii nu au părăsit un moment postul
lor sfânt şi de onoare, ajutând ofiţerimea spre a putea duce la glorie trupele noastre106

III. 2. Rolul lui Miron Cristea, ca Episcop de Caransebeş în pregătirea Unirii

Transilvaniei cu România

104
Alexandru M Ioniţă, Episcopul Dr. Partenie Ciopron, în „B.O.R”, an XCVIII (1980), nr. 9-10, pag. 939.
105
Gheorghe Nicolescu, Preoţi luptători pentru făurirea României Mari, 1916-1919. Edit. Europa Nova.
Bucureşti 2000, p. 33;
106
Conf. dr. Aurel Pentelescu, Conf. dr. Gavriil Preda, Jertfa preoţilor mobilizaţi în Războiul pentru
întregirea Neamului (1916–1919), în volumul „Eroi şi Morminte”, realizat de Oficiul Naţional pentru
Cultul Eroilor (coordonator: dr. Cătălin Fudulu), Editura Alpha MDN, Bucureşti, 2007, p. 8.

37
 În procesul unirii politice a Transilvaniei cu România, în special începând cu
toamna lui 1918, Biserica Ortodoxă, precum și cea Greco-catolică din Transilvania, prin
reprezentanții săi, au jucat un rol hotărâtor. Astfel, în data de 12 octombrie 1918 este
întrunit un organ executiv decizional, al Partidului Național Român din Transilvania și
Ungaria, denumit Comitetul Executiv al PNR, la Oradea107, având ca sarcină să ia în
discuție situația românilor din afara granițelor României, precum și modalitățile de unire
ale acestora cu țara-mamă108.
Din scaunul de Episcop de Caransebeş, alături de alţi înalţi ierarhi ai Ardealului,
Miron Cristea participă activ la sprijinirea luptei pentru autodeterminare a naţiunii
române din Transilvania, asuprite de jugul imperial habsburgic. Încă din 3 noiembrie
1918, când s-a ţinut prima adunare populară la Lugoj, de sprijinire a unirii românilor din
Imperiu cu Vechiul Regat, manifestare la care au participat mai multe mii de persoane, s-
au mai ţinut şi alte asemenea adunări (de pildă, cea de la Caransebeş, din 7 noiembrie
1918, prezidată de protopopul oraşului, Andrei Ghidiu, sub patronjul Episcopului Miron
Cristea care devine membru al Consiliului Naţional local)109.
Miron Cristea, ca Episcop de Caransebeş, la data de 1 noiembrie 1918, se raliază
la această solicitare, declarându-şi deschis sprijinul său pentru CNRC, recunoscându-l ca
« organ reprezentantiv şi conducător politic al naţiunii române din Ungaria », invocând
principiul naţionalităţilor (« orice popor are dreptul la liberă dispunere asupra sorţii
sale»)110.
Într-o adresă comună, laolaltă cu toţi episcopii ortodocşi şi greco-catolici din
Transilvania, care au semnat Actul de adeziune la 21 noiembrie 1918, Miron Cristea şi
Ion I. Papp al Aradului, în calitate de conducători ai Bisericii române din Transilvania
recunosc CNRC ca « for conducător al luptei de eliberare naţională » şi declară că « vor
colabora din toate puterile la întruparea aspiraţiilor noastre naţionale »111.
La data de 26 octombrie 1918, are loc la Caransebeș ședința de constituire a
Consiliului Național Român local, al cărui inițiator a fost și episcopul Miron Cristea 112.
107
Adrian Ignat, Aportul Bisericii la Marea Unire de la 1 decembrie 1918, Ed. Universitară, București,
2011, pp. 261-263.
108
Idem, pp. 261-262.
109
Cf. Cristian Vasile Petcu, Guvernarea Miron Cristea, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 2009, pp. 124-126.
110
Idem, pp. 126-127.
111
Idem, pp. 126-127.
112
Ilie Șandru, op.cit., pp.106-107.

38
Acesta a îndemnat participanții la ședință să recunoască autoritatea CNR ca organ
reprezentativ pentru toți românii din Transilvania și a emis o Circulară, în aceeași zi,
către credincioșii eparhiei sale, în care arăta majora importanță a principiului
naționalităților (proclamat de președintele Wilson)113 în lupta de eliberare a popoarelor
asuprite, de sub jugul Imperiului austro-ungar: « Astăzi, toată lumea recunoaște fiecărui
popor dreptul de a dispune asupra sa. În consecința acestui principiu fundamental
pentru viitoarea dezvoltare a poporului nostru, Comitetul Partidului Național Român,
ales la marea conferință națională, este recunoscut din partea tuturor factorilor
competenți drept conducătorul și reprezentantul legal al neamului nostru (…). El este în
aceste timpuri de prefacere cea mai înaltă autoritate națională a poporului român care și
în munca din viitor imploră mereu ajutorul lui Dumnezeu»114.
Mai trebuie remarcată și inițiativa lui Miron Cristea, din 8 noiembrie 1918, de a
nu mai pomeni la Sfânta Liturghie pe Împăratul Austriei și în locul său, preoțimea să
pomenească și să se roage pentru «Înalta noastră stăpânire națională» și pentru «Marele
Sfat al Națiunii Române»115.
Circulara emisă de Miron Cristea, în calitate de Episcop al Caransebeșului, către
eparhia sa, a fost adoptată în 10 noiembrie 1918 de Sinodul Ortodox întrunit la Arad,
”sub prezidența episcopului Ioan I Pap, locțiitor de mitropolit”116.
Îl regăsim pe Miron Cristea, în acest context politic de efervescentă pregătire a
Marii Adunari Naționale, alături de alți ierarhi transilvăneni (Iuliu Hossu, Valeriu Traian
Frențiu, Demetriu Radu, reprezentând Biserica Greco-Catolică și alături de Ioan Papp,
reprezentând Biserica Ortodoxă),117 susținând activ, în Cuvântul arhiereilor români,
»înfăptuirea dreptului națiunii române de a dispune de soarta sa» și recunoscând
«Marele Consiliu Național Român ca reprezentantul și conducătorul politic al națiunii
române din Ungaria și Transilvania»118.

113
Ibidem, p. 107.
114
Ibidem, p. 109.
115
Cf. Vasile Netea, O zi din istoria Transilvaniei, București, 1970, citat în Ilie Șandru, op. cit., p. 109
116
Idem, p. 109.
117
Gheorghe Platon, coord., Istoria Românilor, vol. VII, tom II, De la Independență la Marea Unire
(1878-1918), Academia Română, Secția de Științe Istorice și Arh., Ed. Enciclopedică, București, 2003, p.
213
118
Ibidem, p. 516.

39
 Iată cum, în acele vremuri de schimbări geopolitice extraordinare (prăbușirea
imperiilor, eliberarea naționalităților asuprite și exploatate din Europa Centrală și de Est),
preoții Bisericilor românești știu să ia atitudine, să își spună cuvântul, să contribuie la
înfăptuirea unui act politic major pentru destinul națiunii române. Cuvântarea lui Miron
Cristea, cu ocazia Marii Uniri este un elogiu al măreției nației românești, peste veacuri 119
și al credinței în înfăptuirea și în recunoașterea unirii tuturor românilor într-un singur stat
suveran și liber, o unitate de neam, amintind de ”Doina” lui Eminescu (”…De la Nistru
până la Tisa…”)120.
Atitudinea activă a ierarhilor Bisericii (Ortodoxe, Greco-catolice) din Transilvania
și Ungaria, care își asumă poziția de reprezentanți ai vrerii românilor din aceste ținuturi
de a se uni cu România, printr-o diversitate de acțiuni (de la Cuvântări în fața mulțimii, la
Circulare emise către eparhiile lor, la discursuri solemne ținute în adunări politice ale
reprezentanților politici ai românilor din provinciile istorice, la tipărirea de jurnale
bisericești și laice dedicate special luării unei poziții civice și politice active în chestiunea
sprijinirii obiectivului politic de reîntregire națională etc.) demonstrează clar că, fără
contribuția ierarhilor și a preoților din bisericile românești din afara Vechiului Regat,
Actul Unirii, ca act politic, nu se putea realiza atât de rapid și pe o cale atât de entuziastă
(şi nici răspândirea ideilor Unirii în rândul maselor populare, entuziasmul cu care acestea
au răspuns chemării bisericilor românești de a își da sprijinul la Actul politic al Unirii,
metoda plebiscitară prin care s-au legitimat voințele concordante de unire ale provinciilor
românești cu țara, formarea națiunii române într-un unic stat nu erau posibile fără aportul
ierarhilor bisericilor românești). 121
În Rugă de mulțumire înălțată de Episcopul Caransebeșului, în dimineața zilei de
1 decembrie 1918, după săvârșirea Sfintei Liturghii în ambele biserici, ortodoxă și unită,

119
Ilie Șandru, op. cit., pp. 115-117. A se vedea și Miron Cristea, Cuvântare, rostită în faţa celor 100.000
de români adunaţi la Alba-Iulia, unde s-a decis unirea politică cu Regatul României. 18 Noemvrie/1
decembrie 1918, în culegerea de cuvântări Trei ani de propovăduire pastorală, Cuvântări ținute de Înalt
Preasfinția sa dr. Miron Cristea, Mitropolit Primat al României, București, Ed. Cartea Românească SA,
1923, p. 7-8.
120
Idem, pp. 116-117.
121
Miron Cristea, Cuvântare, rostită în faţa celor 100.000 de români adunaţi la Alba-Iulia, unde s-a decis
unirea politică cu Regatul României. 18 Noemvrie/1 decembrie 1918, în culegerea de cuvântări Trei ani de
propovăduire pastorală. Cuvântări ţinute de Înalt Preasfinţia Sa D.D. Dr. Miron Cristea, Ed. Cartea
Românească S.A., Bucureşti, 1923, pp. 4-5.

40
Miron Cristea a impresionat profund pe cei adunați la acele Te Deum-uri122:« Doamne,
Dumnezeul nostru, Tu ești Părintele nostru, Tu ai văzut strâmtoarea părinților noștri și ai
auzit strigarea lor, căci se făcuseră ei ca floarea de brumă și plecat spre pulbere era
sufletul lor, și trupul lor lipit de pământ. Tu ai împlinit şi cu noi ceea ce ai făgăduit de
demult: sfărma-voi jugul de pe tine şi voi rupe legăturile tale, lărgi-voi hotarele tale,
aduna-vă-voi dintre popoare şi vă voiu strânge din ţările unde sunteţi împrăştiţi,
restatornici-voiu judecătorii tăi ca mai înainte şi sfetnicii tăi ca la început»123.
O altă contribuție a lui Miron Cristea la realizarea unui curent de gândire și de
însuflețire populară în favoarea Unirii s-a făcut prin cuvântările și articolele sale din
ziarele locale (Foaia Diecezană, din Caransebeș124 și alte periodice ale Bisericii
românești125).
Participarea Bisericii Ortodoxe Române la înfăptuirea Marii Uniri, prin
reprezentanții săi, printre care și Episcopul Caransebeșului, Miron Cristea, transpare și
din cuprinsul Hotărârii tipărite în foi volante, de către CNRC, din 2/15 noiembrie 1918,
având titlul «Dela Consiliul Central Național Român» și adresată ierarhilor Bisericii126.
Astfel, «Consiliul a decis să invite la Marea Adunare Națională Română, care se va
convoca în cel mai scurt timp, pe toți arhiereii noștri »118 precum și pe alți reprezentanți
ai Bisericii românești.

III.3. Emanciparea națională și crearea României moderne. Rolul Bisericii în împlinirea

acestui deziderat

Începând cu a doua jumătate a sec. al 19-lea, „unirea tuturor românilor într-un stat
unitar devine obiectivul dominant al aspirațiilor românilor”. 127 Clericii Bisericii au arătat cel
mai înalt patriotism în această perioadă, luptând pentru unirea Principatelor Române. Dintre
122
Ile Şandru, Valentin Borda, Un nume pentru istorie- Patriarhul Elie Miron Cristea, Casa de Ed. Petru
Maior, Târgu-Mureş, 1998, pp. 111-112.
123
Idem, p. 111.
124
Adrian Ignat, op. cit., pp. 262-263. Cristian Vasile Petcu, op. cit., p. 126.
125
Ibidem, p. 263.
126
Cf. coord. Gh. Platon, Istoria Românilor, vol. VII, tom II, De la Independenţă la Marea Unire
(1878-1918), Academia Română, Secţia de Ştiinţe Istorice şi Arheologice, Ed. Enciclopedică, Bucureşti,
2003, p. 516.
127
Biserica Ortodoxă Română și Marea Unire, vol. I, ed. cit., p. 127

41
aceștia îi putem aminti pe Mitropolitul Sofronie Miclescu al Moldovei, Episcopii Neofit și
Filaret Scriban, Nectarie Hermeziu și Ghenadie Șodrea, Preoții Dimitrie Metcaș și Ion
Bobulescu, Arhim. Victor Lemeni, Preoții Constantin Butureanu și Ștefan Tuboca, Protoiereul
George Dimitriu din Moldova128 și Mitropolitul Nifon Rusailă, Sfântul Calinic de la Cernica,
Arhidiac. Dionisie Maldarescu, Preoții Ilie Benescu, Grigorie Referendarul și Veniamin
Catulescu, Arhim. Iosafat Snagoveanu, Protosingh. Anastasie Stoenescu, Protoiereii Iancu
Sachelarie și Vasile Serea din Țara Românească.129
Întrucât „ideea unirii devenise o forță morală care dădea avânt întregii mișcări de
eliberare națională”130, delegații la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, ținută între 18
noiembrie-1 decembrie 1918, într-o atmosferă de pace, de libertate națională și de echitate
pentru toate naționalitățile, au dat expresie aspirațiilor seculare ale românilor spre pace,
libertate, unitate, prietenie și frăție între popoare, decretând unirea cu România.131
Este foarte relevant, din punct de vedere religios, modul cum s-a făcut unirea de la
1918. Căci între cei 1.228 de delegați ai Adunării Naționale Constituante au fost și 5 Episcopi,
4 Vicari, 10 delegați ai consistoriilor bisericești și 129 de Protoierei ortodocși și greco-
catolici.132 „Proclamarea Unirii de la Alba Iulia a fost precedată de slujba Sfintei Liturghii și de
slujba de Te Deum, oficiate în locuri diferite de clerici ortodocși și clerici greco-catolici,
întrucât Unirea cea Mare era trăită ca o lucrare sfântă și solemnă a comuniunii românești, a
unității și libertății naționale.
La altarul Bisericii Ortodoxe din Alba Iulia, Sfânta Liturghie a fost săvârșită de
Episcopul Ioan Papp al Aradului și Locțiitor de Mitropolit al Ardealului, care, în obișnuita
încheiere a Sfintei Liturghii, a rostit: Cel ce a înviat din morți și a înviat astăzi și neamul
nostru românesc, Hristos, adevăratul Dumnezeu nostru...Iar Episcopul ortodox român de
Caransebeș, Miron Cristea, viitorul Patriarh al României Mari, a citit, la sfârșitul Sfintei
Liturghii, Rugăciunea pentru dezrobirea neamului românesc, într-o atmosferă de profundă
emoție patriotică, intonând apoi, împreună cu toți românii prezenți, imnul Deșteaptă-te,
române!”133
128
Idem, p. 128-129.
129
Idem, p. 129.
130
Idem, p. 155
131
Ibidem.
132
† Patriarhul Daniel Ciobotea, Biserica a sprijinit Marea Unire
(29 noiembrie 2014), cf. http://ziarullumina.ro/biserica-a-sprijinit-marea-unire-97093.html.
133
Ibidem.

42
 Episcopii de Arad și Oradea, alături de Gheorghe Pop de Băsești, au prezidat lucrările
Adunării. Ierarhii s-au adresat celor 100.000 de români adunați la Alba Iulia, „pe Câmpul lui
Horea, actualul platou din fața Catedralei Ortodoxe din Alba Iulia” 134 În Marele Sfat al națiunii
române, ca și în Consiliul Dirigent, au fost aleși, de asemenea, și Slujitori ai Bisericii, iar
Episcopul și viitorul Patriarh Miron Cristea, împreună cu Episcopul greco-catolic de Gherla,
Iuliu Hossu, au fost aleși membri în delegația de patru persoane care va prezenta Actul Unirii la
București Regelui Ferdinand I al României Mari.135
Astfel, România Mare, această mare dorință de veacuri a românilor, a devenit, cu harul
lui Dumnezeu, o realitate. Pe 24 decembrie 1918, Regele Ferdinand I a emis decretul de unire
al Transilvaniei cu România, formându-se astfel România Mare sau România Întregită.136
Impactul modernității asupra BOR, pe lângă toate avantajele întrezărite, a avut şi
dezavantajele lui. După anul 1918, slujitorii Sfântului Altar s-au înscris pe traiectul redării
rolului fundamental pe care Biserica îl avusese în trecut şi pe care modernitatea cu dinamismul
ei laicizat îl ocultase. Pericolul s-a desprins din faptul că, în societatea modernă au existau
cazuri în care, dominată de raţionalitate, intelectualitatea laică a pus la îndoială autoritatea
instituţiei bisericeşti, una definită ca inadecvată lumii înscrise pe traiectul progresului. În faţa
acestui pericol, meritul Bisericii a fost acela că, a încercat şi a reuşit să scoată în faţă oameni de
mare calibru duhovnicesc şi intelectual, care au întreţinut dialogul cu instituţiile statului pentru
a le convinge de importanţa Ortodoxiei. Personalităţi bisericeşti, ierarhi sau laici dintre care
amintim pe Nicolae Bălan, Miron Cristea, Nicolae Ivan, Roman Ciorogariu, Ioan Lupaş, Ioan
Mateiu, Onisifor Ghibu, s-au transpus a fi adevărați mecena ai spiritualităţii ortodoxe ardelene.
Prin intermediul lor, Ortodoxiei dintre ce le două conflagraţii mondiale i s-a conferit un duh
novator care a înscris această Biserică pe drumul metamorfozării, al ieşirii din anonimat.
Înrâurirea unui astfel de duh al dinamismului, al progresului spiritual şi cultural, a făcut ca
Biserica să-şi răsfrângă cu brio activitatea într-un multiplu spectru cultural, social şi
moralizator al societăţii. Îmbucurător a fost faptul că, după anul 1918, o parte din categoria
socială cea mai exigentă a societăţii, intelectualitatea laică a început să-şi manifeste filiaţia şi

134
V. Moldovan, Biserica Ortodoxă şi problema unificării. Studiu de drept bisericesc. Cluj, Ardealul, 1921,
183 p.
135
O. Ghibu, O imperioasă problemă naţională: unitatea religioasă a românilor. Beiuş, Ateneul, 1931,
p.64
136
P. Brusanowski, Stat şi Biserică în vechea Românie între 1821-1925. Cluj, Presa Clujeană, 2007, 302 p.

43
implicit preocuparea în spectrul elementelor doctrinei creştine.137 Pentru o parte a
intelectualităţii româneşti, credinţa ortodoxă era conservatoare, lâncedă, funcţionară, incultă şi
aparţinătoare ţărănimii, preoţii ar fi lacomi.138 De aici şi până la atacurile dure asupra a tot ce
era ortodox n-a fost decât un pas, BOR a fost asociată cu haosul, despotismul, bizantinismul,
una care ar fi presărat în sufletul românilor numai tarele Orientului. Această părere extrapolată
în cadrele dinamismului modernităţii va alimenta şi disputa intelectualităţii române dintre cele
două războaie mondiale, una scindată în două direcţii: una europeană, şi alta tradiţională. Dacă
cea dintâi avea ca suport orientativ criterii ca: cosmopolitismul, liberalismul, urbanismul,
capitalismul, cea de-a doua, gravita în jurul civilizaţiei săteşti, a autohtonismului, a
Ortodoxismului. Analizate, aceste păreri, trebuie să recunoaștem că unele dintre ele sunt
exagerate și mai ales nefondate, preţuirea credinţei ortodoxe se reflecta tocmai din faptul că ea
era religia ţăranului român, „temelia ţării”, Ortodoxia erijându-se a fi însăşi modalitatea de
integrare a poporului român în lume.139 Ea s-a distins prin rolul cultural fiind creatoare de
cultură şi prin rolul naţional pe care l-a jucat cu patos în zbuciumata istorie a poporului român,
a fost fără exagerare acel ,,oikoumene”, de care amintea teologul ortodox Schmemann, acel
organism în care Biserica, statul, societatea şi cultura n-au avut o existenţă separată ci, au
devenit un întreg.140
Reflectând la astfel de realităţi, profesorul Dumitru Stăniloae a definit Ortodoxia ca
având acea funcţie esenţială în viaţa românilor, idealul naţional permanent al neamului
românesc neputând fi conceput decât în legătură cu ea.141
Ortodoxia a fost scutul binecuvântat, care a ocrotit de-a lungul veacurilor ființa
neamului, iar Biserica Ortodoxă Română este un simbol al unității naționale între fiii aceluiași
neam. Poporul român și Biserica Ortodoxă n-au existat ca două entități separate sau paralele
(conform procesului de etnogeneză a poporului român care s-a născut și format împreună
român și creștin ortodox), ci ele au format un întreg unitar, un tot, un corp a cărui păstrare,
dezvoltare și apărare a fost servită, după împrejurări și posibilități, atât de lupta poporului dusă
cu mijloacele pe care el le-a făurit în acest scop, cât și de efortul Bisericii depus cu mijloacele
137
G. Enache, Intelectualii şi Biserica în România, p.156.
138
N. Crainic, Biserica funcţionară. În: Cuvântul, 1924, 13 noiembrie, p.13
139
Preoţii şi politica. Lupta pentru adevăr. În: Telegraful Român, Sibiu, anul LXXI, nr. 9, 24 ianuarie (6
februarie) 1923, p. 1.
140
A.Schmemann, Biserică, lume, misiune, Alba-Iulia, Reîntregirea, 2006, 327 p.
141
D.Stăniloae, Naţiune şi confesiune. Studiu introductiv şi note de Constantin Schifirneț, Bucureşti, Elion,
2004, 289 p.

44
sale pentru a sprijini lupta pentru realizarea idealurilor românilor. Momentele istorice pentru
lupta de emancipare și independență statală și bisericească a poporului român pot fi sintetizate
astfel: „Luptele din veacul al XIV-lea și de la începutul veacului al XV-lea, cu deosebire cele
din epocile lui Alexandru cel Bun și Ștefan cel Mare, apoi luptele din vremea lui Mihai
Viteazul, a lui Leon Tomșa și Mihnea al III-lea din Țara Românească, cele din veacul al XVII-
lea ale Mitropoliților Ghenadie, Simion Ștefan, Sava Brancovici și ale urmașilor lor din
Transilvania; lupta din epoca lui Matei Basarab din Țara Românească și a lui Vasile Lupu din
Moldova, lupta din veacul al XVIII-lea împotriva unirii cu Roma a unei părți din Biserica
Ortodoxă din Transilvania; lupta Mitropolitului Antim Ivireanul împotriva ingerințelor străine
în viața Bisericii din Țara Românească la începutul epocii fanariote; lupta din epoca lui Iacob
Putneanul pentru apărarea autocefaliei Bisericii Moldovene; lupta din epoca Mitropolitului
Andrei Șaguna, care a transformat în modul cel mai hotărât lupta pentru autocefalie a Bisericii
Ortodoxe din Transilvania într-o biruitoare luptă de apărare națională împotriva asupritorilor
străini; lupta din epoca lui Cuza Vodă pentru emanciparea națională a poporului român cu
sprijinul unei lupte paralele pentru neatârnare sau autocefalie bisericească, și, în fine, lupta
pentru înfăptuirea unei Biserici Românești unitare, a cărei primă etapă s-a încheiat după primul
război mondial, ca să fie desăvârșită prin măreața operă de reîntregire a Bisericii Ortodoxe
Române din anul 1948” 142
Etapele istoriei arată că năzuințele și luptele pentru autocefalia și autonomia deplină a
Bisericii au coincis cu idealurile și luptele poporului român pentru independența și unitatea
națională.143 Într-adevăr, pentru afirmarea conștiinței naționale a poporului român și pentru
sprijinirea lui în lupta de eliberare națională, conștiința autocefaliei bisericești, revendicarea ei
continuă și strădaniile depuse secole de-a rândul, pentru dobândirea ei, au constituit un factor
important în lupta pentru cucerirea independenței și unității naționale și de stat. Putem spune că
în această luptă, principul autocefaliei s-a întrepătruns, identificându-se, pe plan religios, cu
acela al independenței naționale și cu cel al unirii și al formării României Mari.144
Actul istoric care a pecetluit această unire a fost hotărârea de la 1 decembrie 1918 a
Adunării Naționale a întregului popor român din Transilvania de a se uni cu țara. Actul de la
142
Pr. Prof. Dr. Liviu Stan, art.cit., pp. 617-618.
143
Pr. Prof. Mircea Chialda, Contribuția Bisericii Ortodoxe Române la cucerirea independeței de stat a
Românei, în în „Studii Teologice”, XXIX (1977), nr. 5-8, p. 388.
144
Pr. Prof. Dr. Liviu Stan, Biserica și Dreptul. Ortodoxia românească, vol. VI, Editura Andreiana, Sibiu,
2015, pp. 335, 336, 339.

45
Alba Iulia reprezintă o împlinire istorică fără întoarcere, împlinirea unui proces istoric
ireversibil de unificare statală a poporului român, deziderat care s-a realizat pas cu pas, încet și
cu răbdare, astfel că în anul 1918 s-a realizat unitatea națională, unitatea de stat, unitatea într-o
singură țară. „Această troiță a moștenirii dace, dinainte de era noastră, s-a ridicat în vremea lui
Decebal la valoarea unei înfricoșătoare arme de luptă și ea a rămas înfiptă în conștiința
strămoșilor noștri.
Istoria noastră poate fi în mod complet înțeleasă, numai cunoscând și recunoscând
aportul Bisericii noastre strămoșești la unitatea, păstrarea și apărarea ființei naționale și a
independenței de stat a poporului român.145

CONCLUZII

1. În prezent, dificultățile care amenință unitatea Bisericii s-au modificat simțitor față
de cele din primele veacuri. Dacă în secolul al XX-lea s-a produs fenomenul „secularizării”, cu
efecte negative asupra lucrării Bisericii în societate, în secolul al XXI-lea ne confruntăm cu o
reală „decreștinare” progresivă la toate nivelurile: social, politic, cultural. Situațiile în care
simbolurile religioase sunt, efectiv, excluse din spațiul public devin tot mai dese, iar la nivel
cultural, moștenirea creștină europeană este fie trecută cu vederea, fie îi este atribuit un rol
redus, minimal ca importanță. Această nouă stare de fapt, în special în Occident, este rezultatul
final al accentului masiv pus pe capacitatea omului de a se încrede exclusiv în forțele proprii și
de a realiza toate aspectele privitoare la viața sa prin intermediul propriei rațiuni. Tendința
raționalistă conduce însă, în cele din urmă, la clivaje politice, la o stare de tensiune persistentă
în toate straturile societății, la slăbirea unității naționale, precum şi la diminuarea demnității
naţionale.

145
Pr. Prof. Ioan Rămureanu, La a 90-a aniversare a Autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române, în „Biserica
Ortodoxă Română”, XCIII (1975), nr. 11-12, p. 1380.

46
 2. În anul în care statul român își sărbătorește Centenarul, trebuie să subliniem în mod
deosebit că România Mare este și o împlinire a Bisericii Ortodoxe Române, care, în toată
istoria ei, a apărat unitatea de credință a românilor și, implicit, a cultivat conștiința unității de -
neam. „Românii – scria marele istoric Nicolae Iorga – au trăit într-o comunitate religioasă, care
a avut drept consecință o comunitate culturală de cel puțin 300 de ani, și aceasta a produs în
ceea ce privește sentimentul general de unitate românească cel mai mare efect”146.
3. Biserica, prin predică și tipar, a cultivat cu stăruință în sufletele credincioșilor români
conștiința că au aceeași origine, ca neam, aceeași limbă neolatină și aceeași credință creștină.
Cu alte cuvinte, în cazul neamului nostru, conștiința unității de credință s-a împletit
întotdeauna cu cea a unității de neam sau, mai exact, unitatea de credință a întreținut, a
cultivat și consolidat conștiința unității de neam. Unitatea de credință și unitatea de neam erau
atât de strâns unite, încât credința sau „legea”, în limbajul medieval, era numită
„românească”147.
4. Prin predică și prin tipărirea cărților bisericești și difuzarea lor în toate provinciile
locuite de români, mai cu seamă în Transilvania, unde se manifesta prozelitismul altor culte,
Biserica Ortodoxă a vestit adevărul unității de neam și de credință, astfel încât românii de pe
ambele părți ale Carpaților au fost convinși că „sunt de o limbă și de o lege”, „de un neam și de
o credință”. Tipăriturile bisericești se adresau tuturor românilor („rodului nostru românesc”,
„neamului nostru românesc”), întărind conștiința unității de neam a fraților despărțiți de
granițe nefirești, ajutându-i, totodată, pe cei care se aflau sub stăpâniri străine să își păstreze
credința creștină ortodoxă. În prefața Cazaniei SfântuluiMitropolit Varlaam al Moldovei (1632-
1653), tipărită în anul 1643, intitulată Carte românească de învățătură, domnitorul Vasile
Lupu al Moldovei (1634-1653) exprima convingerea că se adresa „la toată semenția
românească, pretutindeni ce să află pravoslavnici într-această limbă”148.
În prefața Bibliei din 1688 adresată domnitorului Constantin Brâncoveanu (1688-1714),
semnată de Patriarhul Dositei al II-lea Notaras al Ierusalimului (1669-1707), Sfântul Voievod
era considerat un luminător al întregului popor român: „vrednic de mii de laude ești Măriia ta,
care la un norod întregdai cuvântul lui Dumnezeu, ca oarece lumină fiind până acum supt

146
Nicolae Iorga, Dezvoltarea ideii unităţii politice a românilor, Bucureşti, Ed. Casei Școalelor, 1915, p. 26
147
Nicolae Stoicescu, Unitatea românilor în Evul Mediu, Bucureşti, Ed. Academiei, 1983, p. 122, n. 34.
148
Ion Bianu, Nerva Hodoş, Bibliografia românească veche, tomul I, 1508-1830, Bucureşti, Ediţiunea
Academiei Române, 1903, p. 139

47
acoperemânt și o pui în sfeșnic, ca să lumineze celor den casă ai Besericii noroade: rumânilor,
moldovenilor și ungrovlahilor”149.
În predosloviile sau prefețele tipăriturilor importante găsim adeseori exprimată ideea
unității de credință și de neam. În 1645, Sfântul Mitropolit Varlaam al Moldovei se adresa în
predoslovia Răspunsului împotriva catehismului calvinesc (1645) „iubiților săi fii” din Ardeal,
pe care îi considera: „credincioși pravoslavnici și adevărați fii ai svintei noastre Beseareci
apostolești, iubiți creștini și cu noi de un neam români, pretutinderea tuturor ce să află în părțile
Ardealului ce sunteți cu noi într-o credință”150.
5. Unitatea de neam și de credință a românilor era evidentă chiar și celor de alt neam. În
1629, Patriarhul Ecumenic Chiril Lucaris era convins că încercările de atragere a românilor
transilvăneni la protestantism sunt zădărnicite de „legătura de sânge și de simțiri care trăiește,
deși în mod tainic, dar cu atât mai puternic, între românii din țara Transilvaniei și între
locuitorii Țării Românești și Moldovei. Principii acestor țări vecine nu se vor învoi în nici un
caz [pentru atragerea românilor la protestantism – n.ns.], ci mai mult ca sigur se vor opune,
dacă nu cu armele, cel puțin prin îndemnuri tainice”151.
Pentru că românii trăiau în formațiuni politice diferite, Biserica a manifestat o
preocupare constantă pentru mărturisirea credinței într-un grai înțeles de toți. În Predoslovia
către cititori a Noului Testament de la Alba Iulia, din anul 1648, Sfântul Simion Ștefan,
Mitropolitul Transilvaniei între 1643 și 1656, deplângea faptul că „rumânii” sunt „răsfirați
printr-alte țări, de și-au «a»mestecat cuvintele cu alte limbi, de nu gră«i»escu toți într-un
chip”, fapt pentru care a folosit în traducerea sa acele cuvinte pe care spera că le vor înțelege
toți152.
6. Liturghia săvârșită în limba română în toate provinciile locuite de români a devenit
un factor esențial de unificare spirituală etnică, de dezvoltare a identității și conștiinței națio-
nale, dar și a culturii românești. În acest sens, părintele Dumitru Stăniloae spune: „Forţa
principală, prin care Biserica poporului român s-a manifestat ca una şi a contribuit în cea mai
mare măsură la unitatea acestui popor, a fost identitatea slujbelor bisericeşti, având ca centru
Liturghia. Aceeași Liturghie, aceleași slujbe, săvârșite în toate satele româneşti – şi în Ardeal
149
I. Bianu, N. Hodoş, Bibliografia românească veche, tomul I, p. 289.
150
I. Bianu, N. Hodoş, Bibliografia românească veche, tomul I, pp. 150-151.
151
Ioan Lupaş, Documente istorice transilvane, vol. I (1599-1699), Cluj, Tipografia Cartea Românească, 1940,
p. 178.
152
I. Bianu, N. Hodoş, Bibliografia românească veche, tomul I, p. 170.

48
numai în satele româneşti –, au păstrat aceste sate într-o unitate spirituală între ele şi cu
românii de peste Carpaţi. Liturghia şi slujbele răsăritene au rămas trăsătura bisericească de
unire între toţi românii, chiar când între românii ardeleni s-a produs o separaţie din punct de
vedere administrativ-bisericesc. Se poate vorbi de o permanentă şi neîntreruptă unitate
religioasă liturgică a poporului român. Întreg poporul român a rămas înlăuntrul aceleiaşi vieţi
liturgice răsăritene”153. Această limbă liturgică a dobândit statutul de limbă de cultură și
civilizație creștină când Sfânta Liturghie şi Sfânta Scriptură au fost traduse în limba vie a
poporului.
7. Așadar, Biserica, prin intelectualii săi, a avut o contribuție determinantă la „creșterea
limbii românești”, componentă fundamentală a ființei și identității poporului român.
Mihai Eminescu, cunoscând rolul Bisericii și al credinței creștine în dezvoltarea culturii și a
limbii române ca veșmânt viu al învățăturilor de credință și al cultului, a numit Biserica
OrtodoxăRomână „maica spirituală a neamului românesc, care a născut unitatea limbii și
unitatea etnică a poporului”154.
8. Biserica Ortodoxă a slujit întotdeauna neamul românesc și a sprijinit aspirațiile lui.
În acest sens, marele istoric Nicolae Iorga scria: „Mitropoliții, episcopii, egumenii și așa de
adesea ori și smeriții călugări ori umilii preoți de mir au dat poporului, ei singuri aproape,
toată învățătura, au înzestrat neamul cu o limbă literară, cu o literatură sfântă, cu o artă în
legătură cu gustul și nevoile lui, au sprijinit Statul fără să se lase a fi înghițiți de dânsul, au
călăuzit neamul pe drumul pământului fără a-și desface ochii de la cer [...], dând istoriei
noastre cărturari, caligrafi, sculptori în lemn, argintari, oameni de Stat, ostași, mucenici și
sfinți”155.
9. Cultivând conștiința unității de credință și neam, Biserica Ortodoxă Română a
pregătit condițiile pentru înfăptuirea marilor evenimente din istoria românilor – Unirea
Principatelor din 1859, obținerea Independenței de stat a României (1877-1878) și Marea Unire
din 1918.
10. Totodată, Biserica Ortodoxă a participat la toate aceste momente definitorii din
istoria neamului nostru prin clerul care a militat pentru unirea românilor într-un singur stat, dar
153
Pr. prof. Dumitru Stăniloae, Reflecţii despre spiritualitatea poporului român, în colecţia „Opere complete”,
vol. IX, Ed. BASILICA, Bucureşti, 2018, p. 325.
154
Timpul, 14 august 1882, în: Mihai Eminescu, Opere, vol. 13, Bucureşti, Ed. Academiei, 1989, pp. 168-169.
155
Nicolae Iorga, Istoria Bisericii românești și a vieții religioase a românilor, vol. I, ediție revăzută și adăugită,
București, Ed. Ministeriului de Culte, 1928, p. 4.

49
 și prin preoții săi eroi, care i-au însoțit pe soldații români și i-au întărit duhovnicește,
împărtășind cu ei toate nenorocirile războiului și jertfindu-și uneori viața. Preoții care nu au
fost mobilizați i-au consolat şi întărit pe cei rămași acasă și le-au insuflat speranţă.156.

Suntem chemați, mai ales în acest an Centenar, să evidențiem și să comemorăm

„pe toți acei români care, prin cuvânt și faptă, au fructificat Marea Unire de la 1918 și până
în prezent: ctitori de biserici și mănăstiri, promotori ai educației creștine românești și ai
culturii române din țară și străinătate, susținători ai operei social-filantropice a Bisericii,
apărători ai spiritualității românești”. Realitatea unității de credință și de neam a conferit
poporului român o identitate particulară în istorie și ea trebuie cunoscută și valorificată
de contemporani.

Bibliografie selectivă:

Izvoare:

1. ***, Adresa I.P.S. Mitropolit al Moldovei și Sucevei D.D. Iosif Naniescu catra Sf. Sinod pentru
Sf. Monastire Neamțul, dată în 29 noiembrie 1888, Tipografia Cărților Bisericești, București,
1888;
2. ***, Filocalia sau culegere din scrierile Sfinților Părinți care arată cum se poate omul curăți,
lumina și desăvârși. Din dumnezeieștile învățături duhovnicești ale cuviosului părintelui
nostru Petru Damaschin, vol. 5, trad. Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Editura Harisma,
București, 1995;
3. ***, De veghe în casa Măriei Sale, file de Pateric de la Mănăstirea Putna, Editura Mitropolit
Iacov Putneanul, Putna, 2017;
4. ***, Liturghier, Ediura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
București, 2000;
5. ***, Pastorala Sfântului Sinond din Duminica Ortodoxiei din anul Domnului 2017;

156
Gh. Nicolescu, Gh. Dobrescu și A. Nicolescu, Preoți în lupta pentru făurirea României Mari, 1916-1919,
București, Ed. Europa Nova, 2000, p. 198.

50
6. ***, Relațiile istorice dintre popoarelel U.R.S.S. și România în veacurile XV-începutul celui de
al XVIII –lea. Documente și materiale în trei volume, vol. III, 1673-1711, ediție biligvă,
Editura Știința, Moscova, 1970, p. 328.
7. †Neofit Patriarh al Constantinopolului, Pidalion, Cârma Bisericii Ortodoxe, Editura „Credința
Strămoșească”, Iași, 2007;
8. Burada, Teodor T. Opere, vol I, Editura muzicală a uniunii compozitorilor, București, 1974;
9. Cantemir, Dimitrie, Divanul sau Gîlceava Înțeleptului cu lumea sau giudețul sufletului cu
trupul, trad. Virgil Cândea, Editua Minerva, București, 1990;
10. Enăcénu, Ghenadie, Condica Sfântă a Mitropoliei Ungro-Vlahiei. Publicată după original, vol.
I, București, 1886;
11. Fericitul, Ieronim, Epistola XXI către Damasus, în: „Epistole” vol. I, trad. Ana-Cristina
Halichias, Editura Basilica a Patriarhiei Române, București, 2013;
12. Kant, Immanuel, Manifestul Iluminist – Răspuns la întrebarea: Ce este iluminismul? Ce
înseamnă a se orienta în gândire?, trad: Daniel Mazilu, Editura Paralela 45, Pitești, 2011;
13. Mihordea V., Papacostea Ș., Constantiniu Fl., Documente privind relațiile agrare în secolul al
XVIII –lea, vol. I, Editura Academiei Republicii Populare Române, București, 1961, nr. 322.
14. Montesque, Despre spiritul legilor, vol. II, trad. Armand Roșu, Editura Științifică, București,
1970;
15. Odobescu, Alexandru, Câteva ore la Snagov, în „Opere alese”, vol. II, Editura Cugetarea-
Georgescu Delafras, București;
16. Paul de Alep, Jurnal de călători în Moldova și Valahia, Editura Academiei Române, București,
2014;
17. Rosetti, Radu, Conflictul dintre Guvernul României și Mănăstirea Neamțului, extras din
Analele Academiei Române, Seria II – Tom. XXXII, Institutul de Arte Grafice „Carol Göbl,
București, 1910;
18. Sfântul Augustin, Confesiuni, traducere din limba latină Gh. I. Șerban, Editura Humanitas,
București, 2007;
19. Sfântul Antim Ivireanul, Didahii, Editura Basilica, București, 2010;
20. Idem, Opere, Editura Minerva, București, 1997;
21. Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, trad. Pr. D. Fecioru, București, 1943;

51
22. Idem, Cuvânt despre dreapta credință*Despre Sfânta Treimi*Despre cântarea trisaghionului,
trad. Laura Enache, Doxologia, Iași, 2015;
23. Sfântul Ioan Gură de Aur, Comentariu la Iov, trad. Laura Enache, Editura Doxologia, Iași,
2012;
24. Idem, Despre preoție, traducere din limba greacă veche, introducere și note de Pr. Prof.
Dumitru Fecioru, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 2007;
25. Idem, Predici la sărbători împărătești și Cuvântări de laudă la sfinți, ediția a II –a, traducere
de Pr. Prof. Dumitru Fecioru, Editura BASILICA, București, 2015;
26. Sfântul Maxim Mărturisitorul, Cele două sute de capete despre cunoștința de Dumnezeu și
iconomia întrupării Filului lui Dumnezeu – Întâia sută, în: „Filocalia”, vol. II, traducere și note
Dumitru Stăniloae, Editura Humatinas, București, 2004;
27. Sfântul Nicodim Aghioritul, Apanthisma, rugăciunile Sfinților Părinți, Editura Σοφία,
București, 2004;
28. Idem, Războiul nevăzut, Editura Bunavestire, Bacău, 2001;
29. Sfântul Paisie de la Neamț, Scrisoare către ucenicii plecați în Rusia pentru mutarea sa la
Neamț, în „Cuvinte și scrisori duhovnicești I”, ediția a II –a, traducere de Valentina Pelin,
prefață Virgil Cândea, Editura Doxologia, 2010;
30. Sfântul Tihon din Zadonsk, Dumnezeu în împrejurările vieții de zi cu zi, trad. Olga Bersan,
Editura Sophia, București, 2011;
31. Idem, Lupta dintre carne și duh, trad: Cristea Florentina, Editura Egumenița – Cartea
Ortodoxă, Galați, 2011;
32. Sfântul Vasile cel Mare, Omilii și cuvântări, în: „Părinți și Scriitori Bisericești”, 1, trad: pr.
Dumitru Fecioru, Editura Basilica, București, 2009;
33. Idem, Scrieri morale și ascetice, în colecția: „Părinți și Scriitori Bisericești”, vol. 5, traduceri
de Isabela Alina Panainte, Florin Filimon, Laura Enache, Octavian Gordon, Editura Basilica a
Patriarhiei Române, București, 2013.

Studii și reviste:

52
 ***,
1. Documente internaționale referitoare la prozelitism, Provocarea prozelitismului și chemarea
la o mărturie comună, extras din Revista „The Ecumenical Review”, Geneva, 48, nr. 20/1996,
Editura Trinitas, Iași, 1998;
2. †Teoctist Mitropolitul Moldovei și Sucevei, Mitropolitul Iacob Putneanul 1778-1798, Făclier
al Ortodoxiei românești, al năzuințelor de unitate națională și de afirmare a culturii române,
în: „Mitropolia Moldovei și Sucevei, anul LIV (1978), nr. 5-8, pp. 458-500;
3. Antonescu, Georgeta, Antim Ivireanul – Angajare și responsabilitate, în revista „Steaua” nr. 9,
anul XLIX (1998), pp. 24-26;
4. Bănică, Mirel, Un „suflet pentru Europa”: dimensiunea ortodoxă, în „Dilema veche”, anul
2004, nr. 43, p. 12.
5. Bercuș, Constantin I., Semnificația medico-istorică a bolnițelor mînăstirești – contribuții la
problema bolnițelor mănăstirești, în: „Mitropolia Olteniei”, anul XXII (1970), nr. 1-2, pp. 39-
46;
6. Bodogae, Pr. T., Tradiția Sfântului Munte în viața popoarelor ortodoxe, în: „Ortodoxia”, anul V
(1953), nr. 2, pp. 206-2019;
7. Bogadan, Damian. P., 240 de ani de la moartea de mucenic a lui Antim Ivireanul – Viața lui
Antim Ivireanul, în: Biserica Ortodoxă Română”, anul LXXIV (1956), nr. 8-9, pp. 679-689;
8. Idem, P. Viața lui Antim Ivireanul, în „Biserica Ortodoxă Română”, nr. 8-9, anul LXXIV
(1956);
9. Bradea, Magistrand Constantin, Cronicile grecești și situația Bisericii românești în prima
jumătate a secolului al XVIII –lea, în: „Biserica Ortodoxă Română” anul LXXXIV (1966), nr.
5-6, pp. 574-583;
10. Braniște, Pr. Prof. Ene, Cultul Ortodox ca mijloc de propovăduire a dreptei credințe, a
dragoste, a păcii și a bunei înțelegeri între oameni, în: „Studii Teologice”, anul V (1953), nr. 9-
10, pp. 626-642;
11. Idem, Rolul Athosului în istoria cultului ortodox, în: „Ortodoxia”, anul V (1953), nr. 2, pp.
220-237;
12. Brânzei, Pr. Valerian, Precizare în legătură cu data zidirii bisericiii „Sf. Spiridon” din Iași, în:
„Mitropolia Moldovei și Sucevei”, anul XXXIV (1958), nr. 7-8, pp. 661-662;
13. Bria, Ion, Confessing Christ Today. An Orthodox Consultation, în: „International Review of
Mission, LXIV (1975), nr. 253, pp.66-94;

53
14. Idem, Contra sectarismului, în: „Ortodoxia”, anul 1990, nr. 3;
15. Idem, Prezența lumii în teologia ortodoxă actuală, în: „Biserica Ortodoxă Română”, anul XLI
(1981), nr. 9-10, pp. 184-186;
16. Bulat, Prof. T. G., <<Tiparnițele>> moldovenești de carte bisericească de la Mitropolitul
Varlaam la Mitropolitul Veniamin Costachi (1641-1803), în: „Mitropolia Moldovei și Sucevei”,
anul XLVII (1971), nr. 5-6, pp. 349-361;
17. Idem, Ioan Comnen, „Iatro-filosoful”, profesor la Academia Domnească și Mitropolit al
Dristei († 1719), în: „Biserica Ortodoxă Română”, anul LXXXIV (1966), nr. 3-4, pp. 356-368;
18. Bunea, Preot Ioan, Sensul convertirii creștine, în: „Mitropolia Ardealui” anul XV (1970), nr.
11-12, pp. 847-853;
19. Cardaș, Gh., Teodor Corbea poet și traducător al psaltirii „Vel Pisar I Canțelar” al
Împăratului Petru cel Mare, în: „Mitropolia Olteniei” anul XIX (1967), nr. 1-2, pp. 28-44;
20. Caratașu Mihai, Cernovodeanu Paul, Stoicescu Nicolae, Jurnalul călătoriilor canonice ale
mitropolitului Ungrovlahiei Neofit I Cretanul, în: „Biserica Ortodoxă Română”, anul XCVIII
(1980), nr. 1-2, pp. 243-315.
21. Chialda M., Contribuția Bisericii Ortodoxe Române la cucerirea independeței de stat a
Românei, în în „Studii Teologice”, XXIX (1977)
22. Corniţescu C, Sfintele Taine în Mărturisirea Ortodoxă a lui Petru Movilă, în Studii Teologice,
nr.7-10
23. Crainic N., Armatele culturei. În: Cuvântul, nr. 1012 din iunie 1923
24. Dură N., Forme și stări de manifestare ale Bisericii Ortodoxe Române de-a lungul secolelor, în
„Centenarul Autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române 1885-1985”, Editura Institutului Biblic și
de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București
25. Ioniță M., Marea Unire de la 1 decembrie 1918 – 70 de ani de la făurirea statului național
unitar român, în: Biserica Ortodoxă Română și Marea Unire, Vol. II, Basilica, București, 2018
26. Ivan I., Etnosul-neamul, temei divin și principiu fundamental canonical autocefaliei bisericești,
în „Centenarul Autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române 1885-1985”, Editura Institutului Biblic
și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1987
27. Manu D., Importanţa sinoadelor răsăritene din secolul al XVII- lea pentru unitatea
Ortodoxiei, teză de doctorat (partea I), în Ortodoxia, nr. 3/1987

54
28. Manu D., Sinodul din Ierusalim (1672), Importanaţa lui pentru întărirea ortodoxiei secolului
al XVII-lea, în Glasul Bisericii, nr. 5-6/1974
29. Pentelescu, Conf. dr. Gavriil Preda „Jertfa preoţilor mobilizaţi în Războiul pentru întregirea
Neamului (1916–1919)”, în volumul „Eroi şi Morminte”, realizat de Oficiul Naţional pentru
Cultul Eroilor (coordonator: dr. Cătălin Fudulu), Editura Alpha MDN, Bucureşti, 2007
30. Pîrvu C., Autocefalia Bisericii Ortodoxe Române, în „Studii Teologice”, VI (1954), nr. 9-10
31. Popescu Dan, Contribuţii la cunoaşterea relaţiilor de colaborare şi prietenie între
conducătorii clerului Bisericii Ortodoxe şi conducătorii clerului Bisericii grecocatolice unită
cu Roma, în „Altarul Banatului”, XV (2004), nr. 4-6.
32. Rămureanu I., La a 90-a aniversare a Autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române, în „Biserica
Ortodoxă Română”, XCIII (1975)
33. Scriban I., Discuţiile despre Biserică în Senat şi Cameră cu prilejul întocmirii nouăi
Constituţiuni a României. În: Biserica Ortodoxă Română, anul XLI, seria II, nr. 6, martie 1923
34. Șerbănescu N., Înființarea Patriarhiei Române, în „Biserica Ortodoxă Română”, XCIII (1975),
nr. 11-12
35. Şesan M, Biserica Ortodoxă în veacurile XV-XVII în Mitropolia Ardealulzui, nr.11-12/1963
36. Şesan V., Reflexiuni asupra unificării organizaţiei bisericeşti ortodoxe din România întregită.
În: Candela, anul XXXIV, septembrie-decembrie 1923

Cărți:

1. Bel, Pr. prof. Valer, Unitatea Bisericii în Teologia contemporană – studiu interconfesional-
ecumenic, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2003;
2. Bergoglio Jorge, Skorka Abraham, Despre cer și pământ, ediție îngrijită de Diego Rosemberg,
trad. Dan Munteanu Colan, Editura Curtea Veche, București, 2013;
3. Besançon, Alain Sfânta Rusie, trad. Vlad Russo, Editura Humanitas, București, 2013;
4. Bevans Stephen B., Schroeder Roger P., Constants in Context – a theology of mission for
today, Editura Orbis Books, Maryknoll, New York, 2004;
5. Bodogae, Pr. Prof. Teodor, Începuturile și dezvoltarea monahismului athonit, în: „Românii și
Muntele Athos”, Editura Paralela 45, București, 2002;

55
6. Boeglin, Jean-Georges, La question de la Tradition dans la théologie catholique
contemporaine, Les éditions du CERF, Paris, 1998;
7. Bogdan-Duică G., Popa-Lisseanu G., Viața și opera lui Gheorghe Lazăr, București, 1924;
8. Bosch, David, Dynamique de la mission chretienne. Histoire et avenir des modeles
missionnaires, Haho-Karthala-Labor et Fides, Lome, Paris, 1995;
9. Braniște, Pr. Prof. dr. Ene, Liturgica generală II. Noțiuni de artă bisericească, arhitectură și
pictură creștină, ediția a III –a, Editura Episcopiei Dunării de Jos, Galați, 2002;
10. Braudel, Fernand, The Mediterranean and the Mediterranean World in the Ahe of Philip II,
trad: Sian Reynolds, Editura Harper Colophon Books, New York, Haerstown, San Francisco,
1972;
11. Bria, Ion, Martyria-Mission. The Witness of the Orthodox Churches Today, World Council of
Churches, Geneva, 1980;
12. Idem, Ortodoxia în Europa – locul spiritualității române, Editura Trinitas, Iași, 1995, p. 103;
13. Brusanowski I., Stat şi Biserică în vechea Românie între 1821-1925. Cluj, Presa Universitară
Clujeană, 2007
14. Buchiu, Preot Ștefan, Întrupare și unitate, restaurarea cosmosului în Iisus Hristos, Editura
Libra, București, 1997;
15. Bulat, T. G., Românismul și creștinătatea orientală, în: „Ortodoxia”, vol. II, Creștinism și
românism”, Tipografia Cărților București, 1943;
16. Bulgakov, Serghei, Ortodoxia, trad. Nicolae Grosu, Editura Paideia, București, 1997;
17. Chiricescu C., Bazele unificării legislative bisericeşti. Cuvântare scrisă şi citită în şedinţa din
9/22 septembrie 1920 a Constituantei bisericeşti, Bucureşti, Tipografia Dimitrie Ionescu, 1920
18. Chifăr N., Istoria creştinismului, vol. IV, ed. Trinitas, Iaşi, 2005
19. Furtună, D., Preoțimea românească în secolul al XVIII –lea – starea ei culturală și materială,
Tipografie și legătorie de cărți „Neamul Romănesc”, Vălenii-de-Munte, 1915;
20. Gaillardetz, Richard R., Ecclesiology for a Global Church. A People Called and Sent, Editura
Orbis Books, Maryknoll, New York, 2008;
21. Gavrilyuk, Paul I., George Florovsky și renașterea religioasă rusă, trad. Adela Lungu, Editura
Doxologia, Iași, 2014;
22. Găleșescu, Al. G., Spătarul Mihai Canatacuzino, întemeietorul mănăstirii și spitalului Colțea
și al mănăstirii Snaia în anul 1695, Tipografia „Gutenberg”, București, 1906;

56
23. Gherman, A. M., Un umanist român: Teodor Corbea, Editura Casa Cărții de Știință, Cluj-
Napoca, 2010, p. 9.
24. Ghibu O., O imperioasă problemă naţională: unitatea religioasă a românilor. Beiuş, Ateneul,
1931
25. Giurescu, Constantin C., Istoria Românilor, vol. III, Editura ALL, București, 2010;
26. Goldiş Vasile, Scrieri social-politice şi literare, Editura Facla, Timişoara, 1976
27. Goldmann, Lucien, The Philosophy of the Enlightenment, Cambridge, Mass. 1973;
28. Gonneau, Pierre, Ortodoxia rusă – monolitism și rupturi (secolele XVI-XVII), în: „Istoria
Creștinismului”, coord. Alain Corbin, trad. Eduard Florin Tudor, Editura Rosetti Educational,
București, 2010;
29. González, Justo L., Christian Thought Revisited: Three Types of Theology, Orbis Books,
Maryknoll, New York, 1999;
30. Gordon, Pr. Prof. Dr. Vasile, Introducere în Catehetica Ortodoxă, Editura Ʃοφια, București,
2004;
31. Gregersen, Niels Henrik, Dumnezeu într-o lume evoluționistă, trad. Titela Vîlceanu, Editura
Curtea Veche, București, 2007;
32. Hamer, Jerôme, L`Église est une communion, Les édition du Cerf, Paris, 1962;
33. Harper, Michel, Lumina cea adevărată. Călătoria unui evanghelic spre Ortodoxie, trad. Elena
Tâmpănariu, Editura Teofania, Sibiu, 2002;
34. Hart, David Bentley, Frumusețea infinitului – Estetica adevărului creștin, trad: Vlad Dărăban,
Editura Polirom, Iași, 2013;
35. Himicinshi, Pr. lect. Univ. Dr. Mihai, Misune și dialog – ontologia misionară din perspectiva
dialogului interreligios, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2003;
36. Ică Diac. Ioan I. jr., Stareţul Vasile şi cheile Filocaliei – de la Poiana Mărului în canonul
Ortodoxiei românești și ecumenice, în lucrarea Sfântul Stareț Vasile de la Poiana Mărului –
Introducere în rugăciunea lui Iisus și isihasm, Editura Deisis, Sibiu, 2009;
37. Ică Diac. Ioan, Mărturisirea de credinţă a lui Mitrofan Kritopulos, Sibiu, 1973
38. Iorga N., Note despre Unirea românească, în „Revista istorică”, 1920
39. Israel, Jonathan, O revoluție a minții. Iluminismul radical și originile intelectuale ale
democrației moderne, trad. Veronica Lazăr, Editura Tact, Cluj-Napoca, 2012;
40. Jaspers, Karl, Texte filosofice, Editura Politică, București, 1986;

57
41. Jitaru, Mihai Adrian, Istoria Bisericii Ortodoxe Ruse, vol. I, Brăila, 2012;
42. Kasper, Walter, Jesus the Crist, Burns and Oates, London, 1976;
43. Karaisaridis, Konstantinos Viața și opera Sfântului Nicodim Aghioritul, ediția a II –a, Editura
Anastasia, București, 2000;
44. Kim Sebastian and Kim Kirsten, Christianity as a World Religion, Continuum, London, New-
York, 2008;
45. Kitromilides, Pashalis M., Iluminismul neoelen, Ideile politice și sociale, trad: Olga Cicani,
Editura Omonia, București, 2005;
46. Kovach, Michael G., The Russian Orthodox in Russian America, University of Pitsburg,
Pitsburg, 1957;
47. Kuhn, Th., The structure of Science Revolutions, University of Chicago Press, Chicago, 1983;
48. Lakeland, Paul, Postmodernity: Christian Identity in a Fragmented Ahe (Guides to Theological
Inquiry Series), Fortress Press, Minneapolis, 1997;
49. Larchet, Jean-Claude, Sfântul Maxim Mărturisitorul mediator între Răsărit și Apus, traducere
de Daniela Cojocaru, Editura Doxologia, Iași, 2010;
50. Leb, Ioan-Vasile, Activitatea Misionară a Bisericii Ortodoxe în secolul XX, în: Misiunea
Bisericii în Sfânta Scriptură și în istorie, Editura Renașterea, Cluj-Napoca, 2006;
51. Lemeni, Adrian, Asumarea conștiinței eclesiale în misiunea Bisericii din contextul actual, în
Misiunea sacramentală a Bisericii Ortodoxe în context european, Simpozion Bruxelles (28
iunie-1 iulie 2011), Editura Basilica, București, 2013;
52. Lemny, Ștefan, Sensibilitate și istorie în secolul XVIII românesc, Ediția a II –a, Editura
Polirom, Iași, 2017;
53. Lossky, Vladimir, Introducere în teologia ortodoxă, trad. Lidia și Remus Rus, Editura Σοφία,
București, 2006;
54. MacCulloch, Diarmaid, Istoria Creștinismului – primii 3000 de ani, trad: Cornelia Dumitru și
Mihai-Silviu Chirilă, Editura Polirom, Iași, 2011;
55. Mantzaridis, Georgios, Globalizare și Universalitate – himer și adevăr, trad: Preot. Prof. dr.
Vasile Răducă, Editura Bizantină, București, 2002;
56. Marga, Andrei, Libertate, reformă, integrare europeană (Despre teoria critică), în:
„Aufklärung heute – Iluminismul astăzi”, editori Rainer Schubert și Mihai-Andrei Todoca,
Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2008;

58
57. Massie, Robert K., Petru cel Mare, viața și lumea lui, trad. Claudia Roxana Olteanu, Editura
ALL, București, 2015;
58. Mateiu I., Politica bisericească a Statului Românesc. Sibiu, Tiparul Tipografiei Arhidiecezane,
1931
59. Moldovan V., Biserica Ortodoxă şi problema unificării. Studiu de drept bisericesc. Cluj,
Ardealul, 1921
60. Moraru A., Biserica Ortodoxă Română între 1885 – 2000, Biserică,Naţiune, Cultură,
E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 2006
61. Nicolescu G., Preoţi luptători pentru făurirea României Mari 1916-1919. Edit. Europa Nova.
Bucureşti 2000
62. Păcurariu M., Istoria Bisericii Româneşti din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş.
Până în 1918, Cluj-Napoca, 1992
63. Pelikan, Jaroslav Tradiția Creștină – o istorie a dezvoltării doctrinei, vol. V., Doctrina creștină
și cultura modernă (de la 1700), trad. Mihai-Silviu Chirilă, Editura Polirom, Iași, 2008;
64. Petcu V., Guvernarea lui Miron Cristea, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 2009,
65. Petraru, Pr. prof. univ. Dr. Gheorghe, Goldan V. Vasile-Lucian, Aspecte misionare în
„Didahiile” Sfântului Antim Ivireanul, în: Teologie și Pedagogie. Identitate specifică și
responsabilitate comună în actul educației, Editura Doxologia, Iași, 2016;
66. Petraru, Gheorghe, Teologie fundamentală și misionară. Ecumeninsm, Editura Performantica,
Iași, 2006;
67. Rahner, Karl, Anonymous Christians and the Missionary Task of the Church, in: Theological
Investigation 11, Seabury, New-York, 1974;
68. Rogobete, Silviu Eugen, O ontologie a iubirii – Subiect și Realitate Personală supremă în
gândirea părintelui Dumitru Stăniloae, trad: Anca Dumitrașcu și Adrian Guiu, Editura
Polirom, 2001;
69. Rupnik, P. Marko Ivan, Cuvinte despre om. I. Persoana – ființă a Paștelui, trad: Maria-Corneli
Oros, Editura Deisis, Sibiu, 1997;
70. Samarian, Pompei Gh., Medicina și farmacia în trecutul românesc, vol. III, Editura
„Bucovina”, București, 1938;
71. Sandu, Pr. Lect. Dr. Dan, „Cinci cuvinte cu mintea mea”(I Corinteni 14, 19). Valoarea
limbajului în exegeza biblică și experiența liturgică, mijloace de cunoaștere a lui Dumnezeu,

59
 în: „Sfânta Scriptură și Sfânta Liturghie izvoare ale vieții veșnice”, ediție îngrijită de Pr. Lect.
Dr. Mihai Vizitiu, Editura Trinitas, Iași, 2008;
72. Savin, Ioan. G, Creștinismul și cutura română, în: „Ortodoxia, vol. II, Creștinism și
românism”, Tipografia Cărșilor București, 1943;
73. Schmemann, Alexander, The Missionary Imperative in the Orthodox Tradition, în The
Theology of the Christian Mission, Abingdon Press, Nashville, 1961.
74. Scriban, Filaret Stavropoleos, Istoria Bisericească pe scurt, Tipografia D. Gheorghiu, Iași,
1874;
75. Scrima, André, Duhul Sfânt și unitatea Bisericii *„jurnal” de conciliu, trad. Măriuca
Alexandrescu, ed., Anastasia, București, 2004;
76. Sibiescu, Pr. Prof. dr. Vasile Gh, Paisie Velicicovschi viețuitor la schitul Cîrnu (Jud. Buzău)
între anii 1744-1746) în: „Spiritualitate și Istorie la întorsura Carpaților”, sub îngrijirea Dr.
Antonie Plămădeală, vol. I, Editura Episcopiei Buzăului, Buzău, 1983;
77. Sölle, Dorothee, Thinking about God: An Introduction to Theology, SCM Press London,
Trinity Press International, Philadelphia, 1990;
78. Soloviov, Vladimir, Rusia și Biserica Universală, trad: Mioara Adina Avraam, Editura
Institutul European, Iași, 1994;
79. Špidlik, Cardinal Tomáš, Cateheză despre Biserică, trad. Andrei Mărcuș, Editura Galaxia
Gutenberg, Târgu-Lăpuș, 2005;
80. Spindler Marc et Lenoble Annie, Spiritualités missionnaires contemporaines. Entre charisme
et instututiones, Karthala, Paris, 2007;
81. Stamoolis, James, J., Eastern Orthodox Mission Theology Today, Orbis Books, Maryknoll,
New York, 1986;
82. Stăniloae, Pr. Dumitru, Filocalia, vol. IX, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, București, 1980;
83. Idem, Ortodoxia, lumina lumii și inima neamului nostru, în : „Cultură și duhovnicie – Articole
publicate în Telegraful Român”, vol. II (1937-1941), Editura Basilica a Patriarhiei Române,
București, 2012;
84. Ştirban M., Drumul spre Marea Unire a trecut prin faţa altarelor şi catedralelor. În: Tribuna,
nr. 48, din 29 noiembrie 1990.

60
85. Treadgold, Donald W., The West in Russia and China, Religious and Secular Thought in
Modern Times, vol. I, Russia, 1472-1917, Cambridge at the University Press, Cambridge,
1973;
86. Tucker, Ruth A., From Jerusalem to Irian Jaya, a biographical history of christian missions,
Academie Books Zondervan Publishing House, Grand Rapids, Michigan, 1983;
87. Uspensky L., Spre unitate?, traducere Vasile Manea, Ed. Patmos, Cluj-Napoca 2005
88. Vasiliadis P., Eucharist and Witness, WWC Publications, Geneva 1998
89. Vicovan, Pr. Ion, Dați-le voi să mînânce! Filantropie creștină, istorie și spiritualitate, Editura
Trinitas, 2001;
90. Idem, Filantropia Bisericii Ortodoxe Române – repere istorice, în: „Asistență social-
filantropică și medicală organizată de Biserica Ortodoxă în trecu și astăzi”, Editura Basilica,
2012;
91. Vlachos, Mitropolitul Hierotheos, Psihoterapia Ortodoxă, trad. Ioan Diaconescu și Nicolae
Ionescu, Editura Sophia, București, 2001;
92. Vulcănescu, Mircea, Creștinul în lumea modernă, în: „Gândirea socială a Bisericii, fundamente
– documente – analize – perspective”, Editura Deisis, Sibiu, 2002;
93. Waldenfels, Hans, Manuel de théologie fondamentale, trad. în lb. franceză de Claude Geffré,
Editura Les éditions du Cerf, Paris, 1997, p. 250.
94. Walle, W. F. Vande, Introduction, în: „The History of the relations between the low countries
and China in the Qing Era (1644-1911)”, Leuven University Press, Leuven, 2003;
95. Ware, Timothy, Istoria Bisericii Ortodoxe, trad: Alexandra Petrea, Editura Aldo Press,
București, 1999;
96. Idem, The Orthodox Church, Penguin Books, Baltimore, 1963;
97. Wolf, Robert Lee, The Balkans in our time, Editura Harvard University Press, Cambridge,
Massachusetts, 1974;
98. Yannaras, Christos, Adevărul și Unitatea Bisericii, trad. Ierom. Ignatie Trif, Editura Sofia,
București, 2009;

61