1

Rolul Patriarhului Miron Cristea în cadrul Marii Uniri

Pentru orice națiune, unul din momentele cele mai importante este acela în care
s-a constituit ca stat și și-a fundamentat statutul social, juridic și politic în cadrul marilor state
vecine. Poporul român are o istorie tumultuoasă dar încărcată de mari valori și evenimente ce ne
stârnesc pe zi ce trece demnitatea de a urmași ai acestui trecut. În decursul anilor, poporul român
a avut conducători demni începând de la perioada voievozilor și până la regalitate. Biserica
Ortodoxă Română a fost păstorită de oameni erudiți care aveau ca scop propovăduirea
Evangheliei lui Hristos și apărarea intereselor naționale.

Anul 1918 este anul central din cadrul istoriei românilor. Pentru noi, românii, anul
1918 a fost un an providenţial. La 27 martie 1918 Basarabia - „lacrima neamului românesc” -
revenea la patria-mamă; la 28 noiembrie 1918 era rândul Bucovinei, pentru ca la 1 Decembrie
1918, la Alba Iulia, prin unirea Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi Maramureşului cu România
să se împlinească unul din dezideratele naţiunii române: desăvârşirea statului naţional unitar
român.

Clerul și poporul au făcut front comun pentru apărarea Bisericii și pentru ideea
unității naționale. Ortodoxia a fost leagănul poporului român și cea care i-a oferit o identitate
spirituală. Orotodoxia și românismul au fost mereu părți simetrice ale identității naționale. Marea
Unire a însemnat un act de eroism și de triumf în fața dominațiilor străine. Mai multe
personalități și-au adus aportul la realizarea acestui idel național.

Epsicopul Vasile Goldiș, referitor la Marea Unire afirma că : ,, România Mare nu

este creaţia partidelor politice sau a armatei, ci a evoluţiei istorice, ce nu poate fi oprită de nici
o forţă umană”1. Evoluția istorică a poporului român a generat Marea Unire de la 1918 care a
reprezentat un dor al națiunii române și a fiecărui țăran, rob sau liber care este fiul legitim al
poporului.

1
Vasile Goldiş, Scrieri social-politice şi literare, Editura Facla, Timişoara, 1976, p. 43.
 2

O altă personalitate care și-a adus contribuția la realizarea visului național a fost
Nicolae Iorga care a pus accentul pe ceea ce numim conștiința unificatoare. Cele două momente,
1859 și 1918 au fost cele două etape care au educat conștiința românilor spre un tot unitar. Mai
mult decât atât, Iorga descrie aceste două momente ca fiind cele care au dus la: „consacrarea în
domeniul realităţii a unei stări de conştiinţă care a existat întotdeauna, de la originea însăşi a
neamului nostru”2.

Consacrarea acestei conștiințe a fost crucială pentru aducerea la realitate a

idealului național. În decursul istoriei a existat mereu o simbioză între ortodoxie și națiune: ,,
Mai mult decât la celelalte popoare, la noi, la români, legătura simbiotică dintre Ortodoxie şi
naţiune nu numai că nu poate fi negată, dar îşi găseşte originea şi susţinerea în însăşi
etnogeneza noastră. Tocmai de aceea legătura dintre cele două elemente este mult mai puternică
şi nu poate fi desfăcută. Ori de câte ori în viaţa poporului român a existat un moment de
răscruce, ori când s-au împlinit anumite idealuri scumpe tuturor românilor, atunci şi în viaţa
Bisericii strămoşeşti au avut loc mutaţii ce au generat emulaţii spirituale şi împliniri
bisericeşti.”3

Legătura dintre etnogeneză și religie este parte constitutivă din dezvoltarea

dimensiunii spirituale a oricărui popor. Momentele de răscruce din cadrul poporului român au
fost alinate mereu de religie, mari duhovnici au venit în sprijinul voievozilor, domnitorilor.
Există, în istoria poporului român fețe bisericești care și-au adus aportul la dezvoltarea atât
spirituală, intelectuală și politică a poporului- cuviosul Daniel Sihastru, Andrei Șaguna.

Puterea unui popor este caracterizată de unitatea națională și de influența

eclezială. Forța spirituală a oricărui popor a avut un cuvânt de spus în decursul politic și social al
națiunii. În cadrul istoriei poporului român, fețe bisericești au participat activ la evenimente
istorice (preoți pe front, clerici la punctele sanitare, Mitropoliți sfătuitori ai conducătorilor). Ca
întărire a celor spuse: ,, fiecare obiectiv politic realizat de români este urmat în mod expres şi de
unul pe linie bisericească, pentru ca în felul acesta Biserica Ortodoxă Română să fie alături de
statul naţional românesc în demersurile acestuia de unitate şi propăşire. Mai mult decât atât,
nici o realizare politică sau socială nu ar fi intrat la inima poporului român dacă aceasta nu ar

2
Nicolae Iorga, Note despre Unirea românească, în „Revista istorică”, 1920, p. 1.
3
Adrian Ignat, Aportul Bisericii la Marea Unirea de la 1. Decembrie 1918, Editura Universitară, București 2011
 3

fi fost completată şi de o împlinire bisericească. De asemenea, în istorie, statornicia şi puterea

unui stat era recunoscută şi prin puterea bisericească a poporului său. În istoria noastră
mitropolitul ţării se afla în permanenţă de-a dreapta domnului, sfătuindu-l şi sprijinindu-l.
Aceeaşi simfonie a relaţiilor Stat-Biserică va putea fi observată şi la momentul 1 Decembrie
1918, precum şi ulterior.”4

Realizarea României Mari la 1 Decembrie 1918 a presupus un întreg sistem

politic, social, cultural, economic. Fiecare dintre aceste ramuri fiind un element cheie în
dezvoltarea noului stat. Mari personalități au contribuit la împlinirea acestui ideal național.

Una dintre fețele bisericești care și-au adus aportul la realizarea Marii Uniri este
Patriarhul Miron Cristea- supra numit Patriarhul României reîntregite acesta a fost
conducătorul Bisericii Ortodoxe Române ce a participat la toate ședințele premergătoare Unirii și
sub a cărui păstorire s-a realizat marele stat național România.

Date biografice

Patriarhul Miron Cristea vede lumina zilei la date 18 iulie 1868, în Topliţa, jud.
Harghita, (cu numele de botez Ilie) a fost primul Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române şi primul
Patriarh al României Mari. După unele surse istorice acesta a murit în 6 martie 1939, la Cannes,
în Franţa şi a fost înmormântat în Bucureşti, în Catedrala Patriarhală, având pe piatra tombală o
inscripţie simplă: ,,Aici doarme-n Domnul, aşteptând Învierea, întâiul Patriarh al României,
Miron, fiu de ţărani din Topliţa de pe Mureş, 18 iulie 1868 - 6 martie 1939”5.

Personalitatea marcantă a Patriarhului Miron Cristea a avut un rol unificator și

deosebit de important în decursul istoriei. Acesta a ocupat mai multe funcții în cadrul statului și a
Bisericii. Astfel, în perioada 1898-1900 a fost redactor al ziarului Telegraful Român, în 1905 a
fost ales președinte al Departamentului Sibiu al Astrei. În anul 1909 a fost ales Episcop al
Caransebeșului poziție în care exercitat o importantă misiune de apărător al valorilor
românismului, identităţii de neam şi credinţei ortodoxe în spațiul transilvan. În acea perioadă,
Transilvania se afla sub jugul imperial austro-ungar.

4
http://ziarullumina.ro/contributia-bisericii-la-marea-unire-128572.html accesat la data de 3.11.2018 ora 23
5
http://www.patriarh.ro/Miron/repere.php accesat la data de 3.11.2018 ora 23.30
 4

Miron Cristea este fața Bisericească ce a avut parte de aprecierea și sprijinul

oamenilor politici și de cultură ai vremii sale. El a reprezentat punctul de echilibru între Biserică
(în calitatea de Episcop al Caransebeșului) și Stat. Din postura de ierarh al Bisericii a condus
sufletele păstoriților săi pe culmile românismului și a culturii. Contribuția sa la realizarea
idealului național a fost cea care l-a propus să ia parte ca reprezentant al Bisericii la ședințele
premergătoare Unirii.

Activitate

Episcopul Miron Cristea a fost și un veritabil promotor al românismului și

ortodoxismului în cadrul epocii sale. numeroasele sale Cuvântări în diferite evenimente relevante
pentru destinul poporului român, la care a asistat, Miron Cristea arată că: «în fața asupririlor și
a nedreptăților, pe cari nu le puteam opri, ne-am retras resignați la vetrele familiilor și la
altarele bisericuțelor noastre; și acolo am străjuit cu neadormită grijă și am salvat scumpele
comori ale sufletului: legea, limba, datinile strămoșești și toată moștenirea ființei naționale
etnice de români. Dar asupririle acestea -desi ne-au împrestrițat cu străini pământul strămoșesc
prin colonisări și cu toată forța mijloacelor de guvernământ, ne-au înstrăinat orașele, ne-au
ținut în neștiință, împiedicând aproape orice progres; - totuși, nu ne-au putut istovi, ci ne-au
făcut mai rezistenți, ne-au întărit, ne-au închegat. Iară țara fraților din regatul liber a devenit
pentru noi steaua strălucitoare a nădejdilor noastre de mai bine », spune Episcopul de
Caransebeș, cu ocazia Cuvântării sale de la Marea Unire (18 noiembrie /1 decembrie 1918” 6

Episcopul Miron Cristea se implică activ în organizarea de ședințe, patronează mai

multe adunări: ,, Încă din 3 noiembrie 1918, când s-a ţinut prima adunare populară la Lugoj, de
sprijinire a unirii românilor din Imperiu cu Vechiul Regat, manifestare la care au participat mai
multe mii de persoane, s-au mai ţinut şi alte asemenea adunări (de pildă, cea de la Caransebeş,
din 7 noiembrie 1918, prezidată de protopopul oraşului, Andrei Ghidiu, sub patronjul
Episcopului Miron Cristea care devine membru al Consiliului Naţional local”7

6
Cuvântare rostită în fața celor 100.000 români adunați la Alba-Iulia, unde s-a decis unirea politică cu regatul
României. 18 noemvrie (1 decembrie) 1918, în culegerea de cuvântări Trei ani de propovăduire pastorală,
Cuvântări ținute de Înalt Preasfinția sa dr. Miron Cristea, Mitropolit Primat al României, București, Ed. Cartea
Românească SA, 1923, p. 5. 152
7
. Cristian Vasile Petcu, ,, Guvernarea Miron Cristea,” Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 2009, pp. 124-126
 5

Fiind un adevărat luptător pentru unitatea națională și pentru valorificarea

ortodoxiei în spațiul românesc, Episcopul Miron Cristea a dat circulară la date de 8 Noiembrie
1918 de a nu mai pomeni la Sfânta Liturghie pe Împăratul Austriei și în locul său, preoțimea să
pomenească și să se roage pentru «Înalta noastră stăpânire națională» și pentru ,, Marele Sfat al
Națiunii Române”8

Prin această circulară, Episcopul Miron Cristea a adunat poporul în jurul ideii de
unitate și demnitate națională. Pomenirea conducătorilor în cadrul Sfintei Litrghii este un lucru
foarte important prin aceea că se recunoaște autoritatea ce l-a uns pe conducător și mai multe
decât atât se arată supunerea și respectul cuvenit înaintașilor. Marele Sfat al Națiunii Române era
unul din forurile decizionale cu privire la soarta statului.

Personalitatea lui Miron Cristea a fost una de referință în contextul pregătirii Marii
Adunări Naționale alături de alți ierarhi ai Bisericii (Iuliu Hossu, Valeriu Traian Frențiu, Ioan
Papp). Acesta a susținut activ, prin intermediul Cuvântului arhiereilor români, dreptul națiunii
române de a decide singură soarta și de a se organiza după bunul plac și raportat la valorile
tradiționale.

Marele eveniment a avut loc în ,, ziua de 18 noiembrie/1 decembrie 1918. După

oficierea Te Deum-urilor în cele două biserici românești, adunați în Sala Cazinoului (numită
ulterior, Sala Unirii), delegații oficiali au ascultat cuvântul de deschidere rostit de președintele
CNRC, Ștefan Cicio-Pop, urmat de citirea discursului solemn cu privire la Unire, de către Vasile
Goldiș”9

Acest eveniment crucial în istoria poporului român a început cu binecuvântarea

lui Dumnezeu prin oficierea slujbei te Te Deum . Episcopul Miron Cristea a susținut o serie de
cuvântări pro unioniste în cadrul Marii Adunări de la Alba Iulia. Printre acestea, una de referință
este cea referitoare la ceea ce presupune românismul, inima poporului romând fiind ținută vie de
modestia și simplitatea țăranului român și girată fiind de maiestatea Carpaților, ca graniță și scut
contra pericolului străin.

8
Ilie Șandru, Valentin Borda și alți colaboratori (Dorel Marc, Ioan Lăcătușu), ,, Un nume pentru istoriePatriarhul
Elie Miron Cristea” , Casa de Editură Petru Maior, Târgu-Mureș, 1998, carte tipărită sub egida Episcopiei Ortodoxe
a Covasnei și Harghitei, p.109
9
Gheorghe Platon, coord., Istoria Românilor, vol. VII, tom II, De la Independență la Marea Unire (1878- 1918),
Academia Română, Secția de Științe Istorice și Arheologie, Ed. Enciclopedică, București, 2003, p. 520-521
 6

Declarația sa este una pur națională și cu profunde idei unioniste : ,, Ceasul

deschiderii a sosit. Nu putem și nici n-avem lipsă să retezăm Carpații, căci ei sunt și trebuie să
rămână și în viitor inima românismului dar simțesc și astăzi, prin glasul unanim al mulțumei
celei mari, vom deschide iar și pentru totdeauna porțile Carpaților ca să poată pulsa prin
arterele lor cea mai caldă viață românească și ca prin aceasta să ni se înfăptuiască « acel vis
neîmplinit, copil al suferinții/de dorul ei ne-au răposat și moșii și părinții ». Am ferma
convingere că glasul vostru unanim și prin voi glasul întregii națiuni se va concentra asupra
singurei dorințe, pe care o pot exprima în trei cuvinte: »Până la Tisa! » Amin!»”10

Tonul nostalgic și totodată optimist al împlinirii visului național îl ilustrează pe

Miron Cristea ca fiind un episcop care se jertfește pentru poporul român și pentru turma
cuvântătoare ce o are în păstorire. Miron Cristea reflectă chipul ierarhului demn de poziția și
misiunea pe care Dumnezeu i-a încredințat-o. Acesta nu a făcut niciodată compromisuri cu soarta
națiuniii române și a fost mereu pregătit să lupte pentru dezvoltarea iubirii de neam și pentru
întoarecerea la rădăcina neamului.

Biserica Ortodoxă Română, prin preoții săi și înalții ierarhi precum Episcopul
Miron Cristea, a recunoscut și apreciat rolul major jucat de personalități reprezentative ale
neamului românesc, precum Nicoale Iorga, în înfăptuirea Marii Uniri și în promovarea
românismului și a ideii de unitate națională. Mai mulți preoți din acea vreme și-au adus
contribuția pentru a recunoaște valoare incontestabilă a lui Nicolae Iorga. Astfel: ,, preoțimea
ortodoxă din cuprinsul Mitropoliei românilor ardeleni, în clipa aceasta de sărbătoare a
sufletului, cu emoție adâncă și vie recunoștiință, își aduc aminte de neobositul luptător și
făuritor cu condeiul al aspirațiilor noastre naționale, care a dat glas pe pagini măiastre de
istorie zbuciumărilor și durerilor atâtor generații de slujitori ai altarului românesc” 11

Patriarhul Miron Cristea a promovat cultura românească și și-a adus și el

contribuția la recunoașterea meritelor lui Nicolae Iorga în cadrul culturii românești și la făurirea
Marii Uniri. Patriarhul care i-au dăruit istoricului o casă în București, în decembrie 1919, tot în

10
Ilie Șandru, op. cit., pp. 115-117. A se vedea și Miron Cristea, Cuvântare, rostită în faţa celor 100.000 de români
adunaţi la Alba-Iulia, unde s-a decis unirea politică cu Regatul României. 18 Noemvrie/1 decembrie 1918, în
culegerea de cuvântări Trei ani de propovăduire pastorală, Cuvântări ținute de Înalt Preasfinția sa dr. Miron
Cristea, Mitropolit Primat al României, București, Ed. Cartea Românească SA, 1923, p. 7-8
11
Petre Ţurle, Nicolae Iorga, Ed. Enciclopedică, București, 2016, p.226
 7

semn de prețuire a meritelor sale la înfăptuirea Marii Uniri, dar făcut într-un cadru solemn (în
clădirea Senatului) și însoțită de omagierea istoricului, ca promotor al sămănătorismului, formă
de naționalism, ”sfătuitor al neamului românesc în momente de restriște istorică, făuritor al
României mari”12

Obținerea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române

O lungă perioadă de timp a existat în lumea creştină numai cinci Patriarhate

(numite şi apostolice): al Ierusalimului, al Antiohiei, al Alexandriei, al Constantinopolului şi al
Romei. Cu timpul au dobândit acest titlu şi alte Biserici, constituindu-se în Patriarhate: Biserica
Gruziei, apoi Bisericile din Bulgaria, Serbia şi Rusia. La începutul secolului al XX-lea, două
Biserici ortodoxe îşi restabiliseră Patriarhatul, cea rusă, în 1917 şi cea sârbă, în 1920.

Lupta pentru obținerea autocefafliei Bisericii Ortodoxe Române a fost una

înfelungată încă din anul 1859 de pe vremea domnitorlui Alexandru Ioan Cuza când acest proces
a cunoscut o nouă etapă odată cu măsurile luate la nivel politic. Primul pas a fost făcut prin
Decretul organic pentru înfiinţarea unei autorităţi sinodale centrale pentru afacerile religiei
române, din 3 Decembrie 1864, care prevedea în primul articol că "Biserica Ortodoxă Română
este şi rămâne independentă de orice autoritate bisericească streină în tot ceea ce priveşte
organizaţia şi disciplina".13 Prima dată în istoria Bisericii şi a Statului Român când o lege
prevedea în mod oficial autocefalia adică independenţa canonică a Bisericii Ortodoxe Române
faţă de Patriarhia Ecumenică.

Doi ani mai târziu, în Constituţia de la 1866 avea să se prevadă în articolul 21, ca
principiu al viitoarei organizări bisericeşti "neatârnarea ierarhică a Bisericei Române de orice
chiriarhie streină şi conducerea ei sinodală".14

Un alt moment important în cadrul Bisericii Ortodoxe Române este ridicarea la

rang de patriarhie în anul 1919. Această propunere a venit din partea preotului Gheorghe
Ciuhandu de la Arad și înaintată Congresului de la Sibiu în data de 6-8 Martie 1919. Acesta a
argumentat că:,, pe lângă cele patru patriarhii apostolice ale Răsăritului, respectiv pe lângă
12
Ibidem p 228-229.
13
https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/cum-s-a-nascut-patriarhia-romana accesat la data de
26.01.2018 ora 15.20
14
Ibidem
 8

patriarhiile bisericilor necalcedoniene, şi popoarele slave au avut sau aveau la acel moment,
patriarhie» şi că «patriarhatul românesc putea fi înfiinţat în baza canonului 34 apostolic”15

Înființarea patriarhiei române a reprezentat un moment deosebit de important

pentru istoria și misiunea Bisericii Ortodoxe Române. Propunerea sus-menţionată, adoptată de
Congres, a fost apoi înaintată şi lui Miron Cristea, ca Mitropolit Primat, invocându-se caracterul
realizabil al acestui proiect, deoarece:,,unitatea spirituală ce a existat şi până aici între bisericile
ortodoxe române din regat şi din provinciile lui noi (…) trebuie concretizată prin unificarea
Bisericilor Ortodoxe Române particulare şi sub raportul canonic; sub primaţia de la Bucureşti,
ca centru de unitate canonică a Bisericilor tuturor românilor ortodocsi- fie păstrându-se şi pe
mai departe dignitatea primaţială a mitropolitului de la Bucureşti, fie creindu-se, conform
tradiţiilor şi practicilor Orientului ortodox, dignitatea patriarhală, la care să fie ridicat scaunul
mitropolitan-primaţial de Bucureşti”.

Idealul acesta al înființării Patriarhiei a fost legat și de dorința de unitate

națională. Identitatea națională este strâns legată de unitatea cultural-misionară. Imaginea
Bisericii Ortodoxe Române prin statutul de Patriarhie este una mult mai reprezentativă la
nivelulul marelui sinod ecumenic.

15
Ioan N. Floca, Canonicitatea Patriarhiei Române în Mitropolia Banatului, anul XXXV, 1985, nr. 9-10, p. 571, citat
în Lucian Dindirică, Miron Cristea. Patriarh, regent şi prim-ministru, Opera Omnia, Ed. TipoMoldova, Iaşi, 2011, p.
171
9
10
 11

Bibliografie

I. Cărți, studii articole

 12

1. Goldiş, Vasile, ,, Scrieri social-politice şi literare”, Editura Facla, Timişoara, 1976

2. Ignat, Adrian, ,, Aportul Bisericii la Marea Unirea de la 1. Decembrie 1918” , Editura

Universitară, București 2011

3. Iorga, Nicolae, ,,Note despre Unirea românească”, în „Revista istorică”, 1920

4. Petcu, Cristian Vasile ,, Guvernarea Miron Cristea,” Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 2009

5. Platon, Gheorghe ,coord., Istoria Românilor, vol. VII, tom II, De la Independență la Marea
Unire (1878- 1918), Academia Română, Secția de Științe Istorice și Arheologie, Ed.
Enciclopedică, București, 2003

6. Șandru, Iliea și alți colaboratori (Dorel Marc, Ioan Lăcătușu), ,, Un nume pentru istorie
Patriarhul Elie Miron Cristea” , Casa de Editură Petru Maior, Târgu-Mureș, 1998

II. Surse electronice- pagini web

1. http://ziarullumina.ro/contributia-bisericii-la-marea-unire-128572.html accesat la data de
3.11.2018 ora 23
2. http://www.patriarh.ro/Miron/repere.php accesat la data de 3.11.2018 ora 23.30