UNIVERSITATEA „BABEȘ- BOLYAI” CLUJ-NAPOCA

FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ

ARTĂ-SACRĂ

PATRIARHUL MIRON CRISTEA- REPREZENTANT DE FRUNTE AL

MARII UNIRI DIN 1918. REPREZENTĂRI ARTISTICE

Coordonator: Prof.Univ.Dr.Habilit.Muntean Marcel Student: Mureșan Adina

Cluj-Napoca
2018
 PATRIARHUL MIRON CRISTEA- REPREZENTANT DE FRUNTE AL
MARII UNIRI DIN 1918. REPREZENTĂRI ARTISTICE

Voi începe lucrarea mea cu două descrieri, prima realizată de Comitetul revistei
„Biserica Ortodoxă Română” iar cea de-a doua aparținându-i lui Raoul Bossy.

„În părintele nostru al tuturor s-au sălășluit toate virtuțile neamului românesc:
istețime de minte, unită cu chibzuiala pentru ca gândul să se poată întrupa în faptă; grija de
cele sufletești, însoțită de grija celor pământești, căci după cuvântul unui smerit vlădică, fără
munca Martei i-ar fi fost cu neputință Mariei să asculte învățătura Mântuitorului; răbdare,
întru care se dobândesc sufletele și mai presus de toate dragoste, care toate le rabdă și
niciodată nu cade.”- Comitetul revistei „Biserica Ortodoxă Română.”
 „Avea o înfăţişare Jalnică şi regească - cel mai decorativ şi impunător dintre regenţi
- cu toată obârşia sa modestă. Frumos, inteligent, cu ochi sclipitori, dădea mai mult impresia
unui om politic decât a unui înalt ierarh, lipsindu-i cu totul elementul mistic'' 1- descriere
realizata de Raoul Bossy în memoriile sale.

Cristea Miron, din botez Elie, a fost primul patriarh al Bisericii Ortodoxe
Române(1925-1939). S-a născut la 18 iulie 1968, în orașul Toplița, județul Harghita și a
decedat la 6 martie 1939, la Cannes- Franța. „Fiu de țărani, se ridicase în rândul
<domniilor> prin ucenicia la școli înalte în Transilvania și Budapesta, dând de la început
semne de detașare intelectuală față de mulți din generația sa.”-Antonie, Mitropolitul
Ardealului.

Între anii 1887-1890 și-a realizat studiile începând cu Insitutul Teologic Ortodox din
Sibiu, continuând între anii 1891-1895 la Facultatea de Litere și Filosofie a Universității din
Budapesta, obținând titlul de doctor cu o lucrare despre poetul Mihai Eminescu. La 21
noiembrie 1909 este ales episcop al Caransebeșului, urmând ca la data de 18 decembrie 1919
să fie ales mitropolit primat al României. În anul 1920 a făcut propuneri pentru convocarea
unui sinod ecumenic al Ortodoxiei iar în 1922 a înființat Institutul Biblic Ortodox. La data de
4 februarie 1925 devine primul patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, păstorind până la
moarte.

În cadrul anului 1925 a ridicat Biserica Ortodoxă Română la rang de Patriarhie, în

1930 a primit Episcopia Ortodoxă din America în jurisdicția Patrarhiei Române; între anii
1927-1931 a construit actuala Reședință patriarhală iar între 1935-1938 a constrit
Așezământul românesc de la Ierusalim; A sprijinit traducerea și tipărirea ediției sinodale a
Bibliei din 1936 și a militat pentru construirea unei noi Catedrale patriarhale, pe care a numit-
o „Catedrala Mântuirii Neamului”.

Totodată, din dorința de a lua sub scutul său pe orfanii de război, aprobă transformarea
orfelinatului Dragoslavele din Câmpulungul-Muscelului în seminar teologic cu opt clase,
căruia i s-a dat numele ocrotitorului și îndrumătorului său și anume „Seminarul Miron
Patriarhul.” La 4 februarie 1925 devine primul Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, fiind
instalat în noua demnitate la 1 noiembrie 1925. Pe plan politic, a făcut parte din Regenţă între
20 iulie 1927 și 8 iunie 1930 şi a fost prim ministru din 10 februarie 1938 pâna în 6 martie
1939.

1
R. Bossv, op. cii., p. 1 32-133
 A trecut la cele veșnice la 6 martie 1939, în sudul Franței, la Cannes, unde se afla
pentru a-și trata sănătatea șubrezită. Spectatori angajați sau simpli observatori spuneau deja la
placarea patriarhului spre Rivieră că acesta nu se va mai întoarce viu acasă. Pentru ei era de
mirare slăbiciunea de care a dat dovadă brusc, un om cu o construcție robustă și care nu
dăduse semne că ar fi fost grav bolnav.

Odată costatat decesul, în rândul opiniei publice românești se răspândește zvonul că,
patriarhul Miron Cristea a fost, de fapt, otrăvit. Secretarul patriarhului, Dudu Velicu amintind
în scrierile sale că ar fi fost otrăvit la masa Ionel Brătianu. Totodată se amitește că Miron
Cristea, a fost convins să plece în străinătate, întrucât aici ar fi avut un anturaj prea numeros,
greu de înlăturat pentru a se executa un astfel de act.

Marea Unire din 1918 a fost procesul istoric în urma căruia toate provinciile istorice
locuite de români s-au unit în cuprinsul aceluiaș stat national, România. Etape preliminare au
fost Mica Unire din 1859 a Țării Moldovei cu Țara Românească și dobândirea independenței
în urma războiului din 1877-1878. Unirea Basarabiei, a Bucovinei și, în cele din urmă, a
Transilvaniei cu Regatul României a dus la constituirea României Mari.

Actul memorabil de la 1 Decembrie 1918, care consfințea unirea Transilvaniei cu

România, a deschis o nouă etapă în viața statului național, în dezvoltarea sa social-economică,
în creația culturală, în afirmarea și schimbul internațional de valori materiale și spirituale. Dar
pe lânga înnoirile structurale în viața politică, economică și socială, cu o serie de reforme
democratice, au avut loc schimbări profunde și în viața Bisericii Ortodoxe Române. Prima
îndatorire care revenea Bisericii în noua situație politică era aceea a organizării ei unitare, sub
conducerea Sfântului Sinod din București, act necesar atât Bisericii cât și Statului.

Unificarea se impunea datorită faptului că modul de organizare și de conducere

bisericească în diferitele „provincii istorice” ale țării era cu totul diferit. De pildă, în Biserica
din vechea Românie se observa o dependență sau subordonare aproape totală față de stat,
lucru care făcea ca viața bisericescă să fie într-o permanentă instabilitate și frământare; în
schimb, în conducerea eparhiilor se observa aproape un absolutism ierarhic. În teritoriile de
peste Prut (Basarabia), ocupate de Rusia în 1812, unite cu România la 27 martie/9 aprilie
1918, Biserica românească trăia în forme tipic rusești, moștenire a absolutismului țarist.

Singura Biserică Ortodoxă din Transilvania și Banat avea o organizare

corespunzătoare, cuprinsă în Statutul Organic al mitropolitului Andrei Șaguna, ale cărui
principii erau: autonimia față de stat și sinodalitatea sau colaborarea între clerici și mireni.
 În procesul unirii politice a Transilvaniei cu România, în special începând cu toamna
lui 1918, Biserica Ortodoxă, precum și cea Greco-catolică din Transilvania, prin
reprezentanții săi, au jucat un rol hotărâtor. Astfel, în data de 12 octombrie 1918 este întrunit
un organ executiv decizional, al Partidului Național Român din Transilvania și Ungaria,
denumit Comitetul Executiv al PNR, la Oradea2, având ca sarcină să ia în discuție situația
românilor din afara granițelor României, precum și modalitățile de unire ale acestora cu țara-
mamă3.
La data de 26 octombrie 1918, are loc la Caransebeș ședința de constituire a
Consiliului Național Român local, al cărui inițiator a fost și episcopul Miron Cristea 4.
Acesta a îndemnat participanții la ședință să recunoască autoritatea CNR ca organ
reprezentativ pentru toți românii din Transilvania și a emis o Circulară, în aceeași zi, către
credincioșii eparhiei sale, în care arăta majora importanță a principiului naționalităților.
Din scaunul de Episcop de Caransebeş, alături de alţi înalţi ierarhi ai Ardealului,
Miron Cristea participă activ la sprijinirea luptei pentru autodeterminare a naţiunii române din
Transilvania, asuprite de jugul imperial habsburgic.

După cum se ştie, numele întâiului Patriarh al României, Miron Cristea a rămas
înscris, pentru totdeauna, în Cartea de Aur, în care se află înscrise numele marilor bărbaţi ai
ţării care au făcut parte din generaţia de aur a Marii Uniri din 1 decembrie 1918, de la Alba
Iulia. Atunci şi acolo ,,s-a înfăptuit cea mai mare minune: unirea politică a tuturor
românilor”.5

Pentru înfăptuirea acestei ,,minuni” şi-a canalizat Miron Cristea întreaga sa energie
încă din tinereţe. Evenimentele istorice de la sfârşitul anului 1918 l-au găsit pe Miron Cristea
în scaunul episcopal de la Caransebeş, în care fusese ales în 1909, însă pe care l-a ocupat abia
în 1910, din cauza tergiversării recunoaşterii alegerii de către guvernul de la Budapesta.

Simţind că ceasul marelui moment istoric, aşteptat de generaţiile de români, se

apropie, din proprie iniţiativă, episcopul a hotărât ca începând cu data de 8 noiembrie 1918 să
nu mai fie pomenit în bisericile din eparhia sa numele împăratului Franz Joseph, preoţii
urmând a se ruga ,,pentru înalta noastră ocârmuire naţională” şi ,,pentru Marele Sfat al
naţiunii române”.

2
Adrian Ignat, Aportul Bisericii la Marea Unire de la 1 decembrie 1918, Ed. Universitară, București, 2011, pp.
261-263.
3
Idem, pp. 261-262.
4
Ilie Șandru, op.cit., pp.106-107.
5
V.Branişte, în ,,Drapelul” an.XVIII, nr. 124 din 3 decembrie 1918
 În ajunul zilei de 1 decembrie, Miron Cristea, în fruntea miilor de români bănăţeni, s-a
îndreptat spre Alba Iulia, cetatea visurilor noastre, acolo unde avea să se înfăptuiască acea
mare ,,minune” de care vorbea Valeriu Branişte, hotârtă de cei peste o sută de mii de români,
sosiţi din toată colţurile Transilvaniei.

După săvârșirea Sfintei Liturghii în ambele biserici, ortodoxă și unită, Miron Cristea a
impresionat profund pe cei adunați la acele Te Deum-uri printr-o rugaciune de mulțumire
care, ,,a stors lacrimi de bucurie din ochii tuturor celor de faţă”(Ion Rusu-Abrudeanu). Iar
după ce ce s-a adus la cunoştinţa mulţimii Hotărârea de unire a Transilvaniei cu România,
Miron Cristea alături de alți delegaţi, au rostit în fața Marii Adunări Naționale de la Alba
Iulia, ce a avut loc în Sala Cazinoului militar, ulterior, numită « Sala Unirii », cuvântări
entuziaste privind înfăptuirea Marii Uniri.

Din Cuvântarea sa, după citirea rezoluției de Unire, și aprobarea sa, se desprinde
însuflețirea și bucuria uriașă a reîntregirii unui neam, binecuvântată de ierarhii bisericilor
românești: »Ceasul deschiderii a sosit. Nu putem și nici n-avem lipsă să retezăm Carpații,
căci ei sunt și trebuie să rămână și în viitor inima românismului dar simțesc și astăzi, prin
glasul unanim al mulțumei celei mari, vom deschide iar și pentru totdeauna porțile
Carpaților ca să poată pulsa prin arterele lor cea mai caldă viață românească și ca prin
aceasta să ni se înfăptuiască « acel vis neîmplinit, copil al suferinții/de dorul ei ne-au răposat
și moșii și părinții ». Am ferma convingere că glasul vostru unanim și prin voi glasul întregii
națiuni se va concentra asupra singurei dorințe, pe care o pot exprima în trei cuvinte: »Până
la Tisa! » Amin!»6.

Marele vis al unităţii naţionale avea totuşi să fie realizat după veacuri de uriaşe jertfe şi
mult sânge românesc vărsat în lupte crâncene. Pentru că – spunea Miron Cristea – ,,idealul
fiecărui popor ce locuieşte pe un teritoriu compact trebuie să fie unitatea sa naţională şi
politică. Am fi nişte ignoranţi, vrednici de dispreţul şi râsul lumii, dacă în situaţia de azi am
avea alte dorinţe.

O magistrală cuvântare, scurtă dar plină de substanţă, a rostit Preasfinția Sa, cu ocazia
primirii în Gara de Nord din Bucureşti, a delegaţiei românilor transilvăneni ce era formată din
Vasile Goldiş, Al.Vaida-Voievod, Miron Cristea şi Iuliu Hossu, care ducea Declaraţia de
unire a Transilvaniei cu România: ,,Când am fost ultima dată aici – a spus Miron Cristea –
nici unul din noi, nici măcar în vis n-a îndrăznit a visa că venirea noastră viitoare în capitala

6
Ilie Șandru, op. cit., pp. 115-117 .
românismului va avea misiunea epocală de a închina întreg pământul nostru strămoşesc:
Ardealul, Banatul, Crişana şi Maramureşul, patriei mame, adică scumpei Românii.

Cea de a treia cuvântare a lui Miron Cristea a fost rostită, tot cu aceeaşi ocazie, lângă
statuia lui Mihai Viteazul, în faţa unei imense mulţimi de bucureşteni: ,,Din încredinţarea
Marelui Sfat al Naţiunii Române din Ardeal, Banat, Crişana şi Maramureş, noi cei patru soli
venit-am în faţa feţei Majestăţii Sale Regelui ca să-i închinăm pe vecie acest pământ
românesc. Venit-am în inima României, ca să-i vestim din acest loc marea bucurie că robia
de aproape zece veacuri nu ne-a frânt. După aceasta, Miron Cristea a comunicat mulţimii
Hotărârea adoptată la Alba Iulia, în 1 decembrie, anume ,,unirea pe vecie a întregului nostru
pământ strămoşesc cu patria mamă, cu scumpa noastră România (…)”.

Dar contribuţia lui Miron Cristea la consolidarea identităţii de neam şi de ţară, la

făurirea României Mari dar şi la făurirea prestigiului ţării unite ca stat modern, industrializat
şi în plin avânt tehnologic şi ştiinţific al epocii sale, transpare şi din cuvântările și articolele
sale din ziarele locale, cum ar fi Foaia Diecezană, din Caransebeș și alte periodice ale
Bisericii românești7.
Miron Cristea contribuie activ și la activități caritabile și de organizare socială după război,
sprijinind inițiativele elitei românești a vremii în acest sens. Totodată, avem și o serie de
ctitorii ale Preasfinției Sale, printre care amintim Mănastirea Toplița, situată în municipiul
Toplița, județul Harghita. A fost înființată în 1928, fiind o ctitorie a Patriarhului Miron
Cristea, închinată memoriei părinților săi și poartă hramul „Sfântului Prooroc Ilie”. În pronaos
se remarcă un tablou votiv reprezentând portretul patriarhului în postura de membru al
Consiliului de Regenţă, sub mantia sa aflându-şi ocrotire viitorul rege al României, Mihai,
pictat cu coroana în mâini( copil). Această alăturare a celor două personaje este unică în
iconografia românească. Lucrarea este o pictură în culori de ulei maruflată pe zid.

A doua ctitorie o reprezintă Mănăstirea Românești, situată în comuna Tomești, județul

Timiș. Hramul manastirii este „Sfântul Prooroc Ilie Tesviteanul” și „Izvorul Tămăduirii.”

Patriarhul Miron Cristea apare pictat în Biserica Dragoslavele din Argeș. Biserica este
situată în centrul satului iar la îndemnul Preasfinției Sale este repictată de către pictorii Ion
Dogărescu și Ion Fleșar; pe peretele vestic al bisericii este surprins Patriarhul alaturi de
Regele Mihai I.

7
Adrian Ignat, op. cit., p. 263.
 Îl regăsim pe Miron Cristea reprezentat în Catedrala Încoronării din Alba Iulia, realizat
în frescă votivă de pictorul Costin Petrescu dar și pe pereții Bisericii parohiale “Adormirea
Micii Domnului- Sultana (Odaia Vlădichii)”, comuna Mânăstirea din județul Călăraşi.
În concluzie, contribuţia lui Miron Cristea atât la pregătirea Marii Uniri a Transilvaniei
cu România şi la făurirea statului român unitar, suveran şi indivizibil, cât şi după 1 decembrie
1918, în ceea ce priveşte procesul de pregătire a unificării administrative şi canonice a
bisericilor ortodoxe române din provinciile dezrobite cu Biserica Ortodoxă Română din
vechiul regat şi crearea unei singure Biserici Ortodoxe Române, recunoscută în Constituţia
din 1923 ca biserică dominantă şi naţională, a fost una deosebit de importantă.

Totodată, ca ultim gând, voi finaliza lucrarea mea cu alte două descrieri ce apartin
domnului Alexandru Lapedatu și nu în ultimul rând, Mitropolitului Antonie.

„Dintre toate personalitățile reprezentative ale României din noile ținuturi, care au
intrat în viața publică a României Mari, singurul care și-a putut menține, în continuă
ascensiune, autoritatea și prestigiul demnității și acelora pe care a fost chemat să le mai ocupe
ulterior este Înalt Prea Sfințitul Patriarh Miron. Pentru că a intrat în România Mare cu cea mai
deplină și înaltă conștiință naționață a mediului în care a fost crescut și s-a format...pentru că
în inima sa înaltă și cu mintea sa luminată, a înțeles porunca vremii, să îmbrățișeze cu aceeași
căldură, dragoste și frățietate, pe toți fiii Neamului, din orice parte ar fi fost ei...Și de aceea stă
astăzi în fața compatrioților săi, ca Întâiul Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române... .” –
Alexandru Lapedatu

„Patriarhatul lui Miron Cristea a fost o mândrie a Bisericii și o înălțare a prestigiului

ei. A lăsat amintirea unui mare om bisericesc, mare diplomat, mare om de cultură, un modern.
O bună intrare a Bisericii noastre în epoca modernă. Primul Patriarh a fost un multilateral care
mai surprinde și astăzi pe cei care îi citesc biografia. În special, epoca lui de viețuire și de
creație din perioada transilvană îl scoate la lumină ca pe un ostenitor conștient, tenace și
talentat pentru culturalizarea poporului, mult mai mult decât s-a crezut și s-a spus în timpul
vieții lui.”- Antonie, Mitropolitul Ardealului
BIBLIOGRAFIE: