Actiunile represive ale generalului austriac Adolf Nikolaus von Bukow împotriva populatiei

romane ortodoxe din Transilvania

Primăvara anului 1761 a  marcat  o nouă etapă în istoria neamului românesc din Ardeal.

Atunci, Curtea de la Viena il trimitea în Transilvania pe generalul Adolf Nikolaus von

Bukow, numit comandant militar și guvernator al Transilvaniei, funcție pe care acesta a
îndeplinit-o timp de trei ani, până la moartea sa.

 În calitate de comandant militar al Transilvaniei, von Bukow a pus în aplicare măsurile de
represiune dispuse de Curtea de la Viena, măsuri îndreptate cu precădere împotriva românilor ortodocși
din sudul Transilvaniei, ordonand închiderea și distrugerea mănăstirilor ortodoxe.

Acțiunile sale au avut ca urmare valurile de emigrări din Transilvania în afara arcului
carpatic, din a doua jumătate a sec. al XVIII-lea.

 Generalul a initiat o acţiune de represiune cruntă şi  sistematică.

El a declansat o anchetă pentru a afla care dintre români s-au declarat contra uniaţiei până
la 1 aprilie 1761. Ancheta s-a făcut de comisii alcătuite din funcţionari subordonaţi generalului,
asistaţi de către doi preoţi uniţi. Preoţii uniţi uzau de tot felul de mijloace pentru a determina
măcar câţiva oameni să se declare pentru uniaţie. Cu toate acestea, aproape pretutindeni in
Ardeal poporul român s-a declarat ortodox.

Rezultatul nefavorabil al anchetei l-a făcut pe general să schimbe promisiunea în privinţa

bunurilor bisericeşti şi să refuze a atribui ortodocşilor bisericile lor, pe motiv că religia ortodoxă
nu e recepta, ci numai tolerată.

Dacă până la Bucow, românii nu putuseră să fie siliţi să accepte unirea cu Roma,
,,Comisia de dezmembrare” care lucra la Sibiu sub preşedinţia lui Bucow  pe baza anchetei din
aprilie-mai 1761, i-a înscris pe o parte din ei ca uniţi.

Aceste înscrieri s-au  făcut după bunul plac, fără a ţine cont de voinţa românilor, iar
generalul i-a ţinut cu forţa în uniaţie.

Generalul recunoaşte la 6 mai 1761, într-un raport către împărăteasă, că niciodată ,,n-a
lucrat aşa de tare”:

,,Vă rog să-mi permiteţi să introduc pe episcopul Dionisie peste tot în principat… şi
anume cât mai repede, ca sa pun capăt dezordinelor viitoare ale valahilor prin stabilizarea unei
căpetenii spirituale, care apoi să ţină în ordine pe supuşii săi şi în special să se opună autorităţii
mereu crescânde a lui Sofronie în acest popor; este cu adevărat timpul ca să se procedeze aşa,
căci altfel nu se mai salvează nimic din unire, cu toate mijloacele întrebuinţate, pe care eu
desigur nu le cruţ şi de care poate şi trebuie să dea mărturie întreaga ţară, căci aşa de tare şi greu
(“so hart und schwer”) n-am mai lucrat niciodată, aceasta trebuie să o recunosc”.
 Episcopul catolic Bajtay s-a îngrozit de măsurile generalului Bucow, când acesta  a
declarat că va extermina pe toţi românii din ţinutul Bistriţei, fiindcă nu voiau să primească
uniaţia. ,,M-am cutremurat la propunerea Excelenţei sale, a d-lui baron de Bucow, care voia să
detaşeze un corp de 2000 de soldaţi regulaţi, contra districtului amintit, pentru a-i masacra pe
toţi, fără a-i distinge pe cei vinovaţi de cei nevinovaţi.”

,,De aceea, pe drept cuvânt s-a putut spune că adevăratul întemeietor al Bisericii Unite
din Ardeal a fost acest general austriac, cu tunurile şi cu dragonii săi.’’ (Părintele Dumitru
Stăniloae).

Cu toate acestea, româníi au stat tari în credinţa cea dreaptă.

Comisia de dezmembrare a trebuit să înscrie marea majoritate a poporului român ca

ortodoxă.

Prigoana împotriva românilor ortodocşi a continuat şi după ,,dezmembrare.’’

Halmagy consemnează la 16 iunie 1763:

,,Preoţii uniţi umblă cu soldaţii, bat pe românii care nu sunt uniţi; aceştia fug în munţi,
dar de lege nu se lasă (exemplul a şase sate din ţinutul Bistriţa), întrebaţi ce e unirea, ei zic că nu
ştiu. ,,Ce credeţi?’’ ,,Ca cei din ţară”, răspund ei (ca cei din Principatele Române, adică)’’

Majoritatea poporului român din Ardeal a rămas ortodoxă. Greco-catolicismul cu tot ceea
ce a însemnat acesta: uciderea, torturarea celor care nu acceptau să se unească cu Roma,
dărâmarea, incendierea, distrugerea bisericilor şi mănăstirilor ortodoxe sau luarea a aproape
tuturor celor rămase de către uniţi, nu i-a îndepărtat pe români de la legea românească
(Ortodoxia).

,,Poporul român din Transilvania a cunoscut pe pielea sa, în masă, ca nicăieri în altă parte
a lumii, practica mijloacelor inchiziţiei.’’ (Părintele Dumitru Stăniloae).

Monahismul ortodox în Transilvania celei de-a doua jumătăți a secolului al XVIII-lea și

actiunile distructive ale generalului Adolf Nikolaus von Buccow.

Creștinismul răsăritean a fost, de-a lungul istoriei, un element caracteristic al românilor

transilvăneni.

În ciuda tuturor încercărilor de catolicizare și calvinizare, încheiate prin unirea de la

1700, românii au rămas majoritar ortodocși.

Conștiința apartenenței la ortodoxie și-au păstrat-o însă și după evenimentul ,,unirii”,

mulți dintre ei necunoscând nici măcar că au fost făcut uniți de către parohii lor.
 Așa se face, spre exemplu, că unul dintre motivele înființării celui de-al doilea regiment
de graniță de la Năsăud a fost tocmai sporirea numărului de aderenți la uniație.1

Un mare merit în păstrarea legii strămoșești l-a avut în mod cert și monahismul, care, la
acea vreme era destul de bine organizat2.

În condițiile începutului luptei între unire3 și dușmanii ei, care, după cuvintele lui Iorga,
va cuprinde ,,în învălmășagul ei mai mult ori mai puțin pe toți românii” 4, și a apostaziei unor
preoți pentru niște promisiuni de mai bine5, ei au rămas dârji.

Singuri și neavând ce pierde în afară de bunul lor cel mai de preț, mântuirea, s-au dovedit
a fi precum niște stânci, viața lor fiindu-le pildă și oamenilor simpli care le-au urmat exemplul.

Urmările au fost crunte. După mai bine de o jumătate de veac în care au constituit nucleul
rezistenței, călugării vor deveni ținta atacurilor imperiale, care îl vor avea drept făptuitor pe
generalul Bucow.

Acesta va distruge aproape toate mănăstirile ortodoxe din Transilvania6 (în concepția
istoricilor existau cca. 200 astfel de mănăstiri).

Monahii care adesea au preferat moartea decât părăsirea locașului de nevoință au murit
adesea, fiind dați pradă flăcărilor care ardeau locașurile, majoritatea din lemn.

Jertfa lor supremă a fost apoi mereu privită cu evlavie și cinstită de românii transilvăneni.

Observăm așadar că, în ciuda tuturor dorințelor de distrugere a monahismului ortodox

transilvănean al secolului al XVIII-lea, acesta rămâne un pilon al apărării ,,Legii sfinte” și o oază
de spiritualitate și cultură autohtonă de mare valoare.

1
Cf. Virgil Șotropa, Înființarea graniței militare năsăudene 1762, în revista „Arhiva Someșană”, nr. 24, Năsăud,
1938, p.1.
2
După cum rezultă din spusele unor mari istorici precum părintele Stăniloae. Faptul că, la 1697, ei îndrăzneau să
ceară împărătesei egalitate în drepturi cu celelalte culte, ne face să credem că erau și destul de numeroși. Cf. Pr.
prof. dr. Dumitru Stăniloae, Uniatismul în Transilvania, încercare de dezmembrare a poporului român, Editura
Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1973, p. 17.
3
Care nu era decât un act realizat prin fals și înșelăciune: Cf. Pr. prof. dr. Alexandru Moraru, Probleme
fundamentale de Istoria Bisericii Ortodoxe Române, (ms. dactil), Cluj-Napoca, 2009, p. 39.
4
Nicolae Iorga, Istoria Bisericii Românești, vol. 1, Editura Ministeriului de Culte, București, 1928, p. 426.
5
Au rămas însă și mulți preoți care au preferat supliciul și moartea în locul apostaziei. A se vedea în acest sens
viețile unor preoți mari ai vremii, în volumul: Pr. prof. dr. Mircea Păcurariu, Sfinți daco-romani și români, Editura
Trinitas, Iași, 1994.
6
Idem, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. II, Ediția a II-a, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, București, 1994, p. 400.
BIBLIOGRAFIE

1. Iorga, Nicolae, Istoria Bisericii Românești, vol. 1, Editura Ministeriului de Culte, București, 1928.
2. Moraru, Alexandru, Probleme fundamentale de Istoria Bisericii Ortodoxe Române, (ms. dactil), Cluj-
Napoca, 2009.
3. Păcurariu,Mircea, Sfinți daco-romani și români, Editura Trinitas, Iași, 1994.
4. Idem, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. II, Ediția a II-a, Editura Institutului Biblic și de Misiune
al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994.
5. Prunduș, Silvestru Augustin, Plaianu, Clemente, Catolicism și Ortodoxie Românească, scurt istoric
al Bisericii Române Unite, Casa de Editură Viața Creștină, Cluj-Napoca,1994.
6. Stăniloae, Dumitru, Uniatismul în Transilvania, încercare de dezmembrare a poporului român,
Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1973.
7. Șotropa, Virgil, Înființarea graniței militare năsăudene 1762, în revista „Arhiva Someșană”, nr. 24,
Năsăud, 1938.

8) Cartea părintelui Dumitru Stăniloae ,,UNIATISMUL DIN TRANSILVANIA. ÎNCERCARE DE

DEZBINARE A POPORULUI ROMÂN.’’