Situaţia politico-religioasă în Răsărit

în perioada imediat următoare Schismei

Aşezarea unor popoare noi pe teritoriul Imperiului Bizantin cum ar fi cea

a turcilor seleucizi după 1071 a provocat mari pierderi atât Patriarhiilor ortodoxe
cât şi celor eterodoxe.
La începutul secolului XII Patriarhia de Constantinopol avea jurisdicţie
peste Asia Mică, Grecia, Serbia, România, Halici, Rusia şi Tracia. La vremea
respectivă de Patriarhia de Constantinopol ţineau peste 660 de episcopii. Serbia
şi Bulgaria reuşesc în secolul XIII să-şi dobândească recunoaşterea autocefaliei:
Serbia în 1219, iar Bulgaria în 1234.
Intre anii 1204 şi 1261 Constantinopolul a fost ocupat de Apuseni,
punându-se aici bazele unui Imperiu latin de Răsărit, răstimp în care populaţia
ortodoxă a avut mult de suferit. In 1261 Imperiul Bizantin a fost restaurat şi
stăpânirea latină în această parte s-a diminuat. Chiar dacă Imperiul a fost
restaurat neîncrederea faţă de Apuseni nu a putut fi înlăturată. Această răcire a
relaţiilor dintre Constantinopol şi Roma s-a datorat şi experienţei cruciate din
Răsărit. Semnalăm încercările de unire a celor două Biserici care au produs mai
multe necazuri în relaţiile dintre Constantinopol şi Roma.
După sinodul unionist de la Ferarra-Florenţa îşi dobândeşte autocefalia şi
Biserica Rusă. Românii reuşesc să dobândească autocefalie atât pentru Tara
Românească în 1359 cât şi pentru Moldova în 1401 dar rămân în continuare sub
jurisdicţia Patriarhiei de Constantinopol.
Datorită turcilor numărul credincioşilor ortodocşi a scăzut. Patriarhia de
Alexandria a avut de suferit din partea Califului de la Cairo şi au suferit şi
ceilalţi creştini, adică monofiziţii ce locuiau în teritoriul respectiv. Patriarhia
coptă a căutat să se apropie de Patriarhia ortodoxă, dar marea majoritate a
credincioşilor s-au apropiat de mameluci. Numeroşi Patriarhi în perioada de
după Schismă au preferat să-şi aibe reşedinţa la Constantinopol, patriarhul
Atanasie al II-lea (1276-1316) având cea mai lungă păstorire.
In a doua jumătate a secolului XIV ortodocşii au fost persecutaţi în Egipt,
mulţi îmbrăţişând mahomedanismul. Patriarhia de Antiohia după 1071 a suferit
datorită invaziei turcilor. După 1097 au avut de suferit din partea cruciaţilor
apuseni care au rămas aici. Regiunea Patriarhiei de Antiohia stăpânită de
feudalii apuseni care se luptau între ei dar şi împotriva Bisericii Ortodoxe, a
trecut prin grele încercări. Datorită acestei situaţii Patriarhul ortodox îşi mută
reşedinţa la Damasc, în 1228 unde a rămas pâna azi. Din punct de vedere
administrativ această Patriarhie a avut o jurisdicţie minoră. In a doua jumatate a
secolului XIII Siria şi Libanul ce au aparţinut de Antiohia au fost ocupate de
mameluci şi populaţia ortodoxă de aici a fost decimată.
Patriarhia de Ierusalim a avut în grija sa locurile Sfinte prin asa-zisa Frăţia
Sfântului Mormânt. Locurile Sfinte erau constituite din Biserica Invierii,
Biserica Sfântului Mormânt, Biserica din Grădina Ghetsimani, Biserica Naşterii,
Biserica din Nazaret.
In 1071 Patriarhia Palestinei a fost cucerită de seleucizi, iar din 1079
locurile Sfinte au fost cucerite de cruciaţi. Patriarhul ortodox din Ierusalim este
alungat, în locul lui fiind adus un Patriarh latin până în 1187 când Ierusalimul a
fost cucerit de arabi.
O dezvoltare aparte au cunoscut-o Bisericile Naţionale. Cea dintâi
Biserică Naţională a fost cea de pe insula Cipru. La sinodul III ecumenic şi-a
dobândit autocefalia şi şi-a menţinut-o până în 1191 când insula a fost cucerită
de regele Richard Inimă de Leu. A fost instituită aici o episcopie latină. Insula a
fost cucerită apoi de turci până în …., când au revenit englezii şi au stabilit un
protectorat asupra insulei. Episcopii ortodocşi au fost obligaţi să se mute din
oraşe în localităţi rurale.
Biserica Georgiei aflată la poalele Munţilor Caucaz a ştiut să reziste
presiunilor islamice, şi punându-se sub ocrotirea Sf. Grigorie Luminătorul şi a
Sf. Mucenic Gheorghe şi-a păstrat credinţa ortodoxă. Vechile Patriarhii au avut
de suferit datorită prezenţei musulmane.

Organizarea Mitropoliilor Naţionale

Unele Biserici Naţionale au cerut Patriarhiei de Constantinopol să aplice

canonul 34 Apostolic, adică să se acorde de către împarat dreptul ca Bisericile
Naţionale să devină autocefale (conducere proprie sub jurisdicţia Patriarhiei de
Constantinopol). In această situaţie s-au aflat Biserica Rusă, Româna, Bulgară şi
Sârbă.
Biserica Rusă
Despre ruşi se ştie că s-au încreştinat oficial în 989-990 sub prinţul
Vladimir cel Bun. Viaţa bisericească s-a dezvoltat pentru că ruşilor nu le-a fost
străin cuvântul Evangheliei, ei aflând despre el de la ucenicii lui Chiril şi
Metodie. In Rusia au existat comunităţi creştine şi bisericeşti, existând chiar şi o
ierarhie bisericească. Vladimir are meritul de a fi încreştinat poporul rus şi tot el
este acela care a cerut Constantinopolului episcopi pe care i-a aşezat la Rostov,
Novgorod, Bielograd, Kiev şi Turov. Cu timpul Kievul a crescut în importanţă
pentru că aici s-a aflat capitala statului rusesc. In secolul XI se cunoaşte primul
arhiepiscop de aici Ilarion (1051-1054). Legăturile cu Constantinopolul se ţineau
prin arhiepiscopul grec care era numit şi hirotonit pentru ruşi la Constantinopol.
S-a ajuns astfel ca pe vremea invaziei mongolilor în Rusia din 1237, Biserica
Rusă să aibe 15 episcopii. Datorită acestei invazii reşedinţa politică se mută la
Moscova, în timp ce reşedinţa mitropolitană a rămas la Kiev. Aici a existat
mănăstirea Lavra Pecerskaia de unde au ieşit numeroşi călugări care au ajuns
episcopi. Dacă Mitropolitul de Kiev era numit de Constantinopol şi era grec de
neam, ceilalţi episcopi erau de neam rusesc. Pe la mijlocul secolului XIII şi
reşedinţa mitropolitană s-a mutat la Moscova, dar Mitropolitul continua să se
numească arhiepiscop al Kievului.
Sub ţarul Dimitrie Ivanovici (1363-1389) tătarii pierd din teritoriu, iar sub
nepotul lui Tamerlan renumita Hoardă de Aur tătărească este zdrobită şi astfel
Moscova a devenit tot mai puternică. De aici a pornit în secolul XV ideea
unificării statelor ruseşti.
Din punct de vedere bisericesc ruşii îşi obţin autocefalia după sinodul din
1438-1439, sinod la care a participat şi mitropolitul Isidor al Kievului, care a
fost mentorul semnării actelor de unire. Dupa semnarea acestor acte Isidor a fost
închis de Vasile al II-lea, dar lăsat să fugă pentru că Rusia nu avea nevoie de un
scandal cu Constantinopolul. Isidor ajunge în Apus unde devine cardinal. In
locul lui este hirotonit un alt mitropolit grec pe care ruşii nu doresc să îl
primească şi îl impun ca Mitropolit pe episcopul rus Iona pentru care cer
confirmarea Constantinopolului. Pentru că Constantinopolul era împresurat de
turci, ruşii dobândesc confirmarea.
După căderea Constantinopolului sub turci Biserica Rusă are o mai mare
influenţă în rândul popoarelor ortodoxe. In 1589 Biserica Rusă se proclamă
Patriarhie având în acest sens consimtământul celorlalte Patriarhii răsăritene, dar
nu şi din partea Constantinopolului.

Biserica Ortodoxă Românească

Viaţa şi organizarea bisericească a românilor este destul de puţin
cunoscută. O organizare bisericească pe aceste meleaguri ştim că a existat încă
din secolul IV – Episcopia Tomisului. Faptul că nu avem ştiri precise despre
organizarea bisericească în perioada secolelor VI-XIV, nu ne permite să
afirmăm că în teritoriul locuit de români nu a existat Biserică.
In Transilvania de exemplu se ştie că a existat o viguroasă Biserică
ortodoxă. Acest lucru îl deducem din scrisoarea papei Grigorie al II-lea (1227-
1241), care s-a plâns regelui maghiar Andrei al II-lea de îndrăzneala românilor
schismatici care nu vor să asculte de episcopul de la Roma ci ascultă de nişte
pseudo-episcopi de asemenea schismatici.
In Tara Românească avem ştiri de pe vremea lui Ioan Alexandru Basarab.
Acesta face demersuri şi în 1359 Patriarhul recunoaşte înfiinţarea Mitropoliei
Ungro-Vlahiei şi îl numeşte pe Iachint de Vicina ca mitropolit, cu reşedinţa la
Curtea de Argeş.
In 1370 se înfiinţează a doua Mitropolie la sud de Carpaţi, cea a
Severinului, conducătorul ei fiind Daniil Critopul.
In Moldova (ce avea legături cu Mitropolia Haliciului) s-a înfiinţat o
Mitropolie în a doua jumătate a secolului XIV, pe vremea lui Roman Muşat,
care cere Patriarhului de Constantinopol să îl recunoască ca întâi stătător pe
fratele său Iosif Muşat, hirotonit ca episcopop de Cetatea Albă de Mitropolitul
Haliciului. Consatantinopolul recunoaşte înfiinţarea Mitropoliei dar nu îl
recunoaşte pe Iosif, şi hirotoneşte un mitropolit grec, pe Ieremia. Moldovenii nu
îl primesc şi Constantinopolul aruncă anatema asupra Moldovei, conflictul
încheindu-se în 1401, când Alexandru cel Bun reuşeşte să obţină confirmarea lui
Iosif Muşat. Reşedinţa mitropolitană era la Suceava, iar ca Mitropolii sufragane
amintim Mitropolia de Rădăuţi şi Roman.
Stiri despre viata bisericească din Tările Române în perioada secolelor
XIV-V avem relativ puţine.
Biserica Bulgară
In secolul XII în Balcani s-au produs schimbări însemnate. Bulgarii ajutaţi
de români între 1185-1186 s-au răsculat împotriva Bizanţului şi au reuşit să se
constitue ca stat sub conducerea fraţilor Asan. Ioniţă Asan în dorinţa de a obţine
titlul şi coroana de împărat, şi-a îndreptat privirile spre Roma, care în schimbul
acceptării unei ierarhii Apusene, în 1204 îi trimite lui Ioniţă coroana imperială.
După trei ani Bulgaria se leapădă de relaţiile cu Roma şi populaţia redevine
majoritate ortodoxă.
In 1204 Constantinopolul a fost ocupat de cruciaţi şi familia Imperială a
fost nevoită să se mute la Niceea, punând acolo bazele Imperiului de Trapezunt.
Impăratul bizantin a încercat să realizeze o alianţă cu Bulgaria pentru a-I alunga
pe francezi şi veneţieni din Constantinopol. Bulgarii profită de acest moment şi
cer recunoaşterea Mitropoliei autocefale pentru Bulgaria în 1234, reşedinţa
aflându-se la Târnovo.
Mai târziu în 1393 Bulgaria a fost cucerită de turci, şi cum de pe la
sfârşitul secolului XIII în Ohrida a funcţionat o Patriarhie sub jurisdicţia căreia
s-au aflat şi sârbii, acum această Patriarhie a fost desfiinţată. Sub stăpânire turcă
bulgarii au fost din nou curtaţi de Roma, dar nu s-au înregistrat treceri la
catolicism.
Biserica sârbă
Sârbii au profitat şi ei de slăbirea Imperiului Bizantin şi în 1219 au reuşit
să-şi dobândească autocefalia bisericească.
Din punct de vedere politic marele jupan sârb Nemania I (1170-1196) a
reuşit să realizeze unitatea statului sârb. In 1200 s-au pus bazele Mitropoliei de
Ras(cia), autocefalia fiind recunoscută de Constantinopol abia în 1219. Mai
târziu sub Stefan Duşan (1336-1356) statul sârb şi-a mărit graniţele cucerind
Albania, Macedonia şi Epirul. Ca urmare în 1346 un sobor adunat la Scopje a
ridicat Biserica Sârbă la rangul de Patriarhie având şi consimtământul Patriarhiei
bulgare de la Ohrida. Patriarhia ecumenică nu a fost de acord cu acest lucru şi a
aruncat anatema asupra sârbilor. Recunoaşterea Patriarhiei de Ras(cia) a venit în
1374 din partea patriarhului Filotei. In 1389 sârbii sunt cuceriţi de turci şi
Patriarhia a fost desfiinţată. Serbia a fost transformată în paşalâc turcesc, iar
centrul religios al sîrbilor a devenit Mitropolia de la Ipek.
Pentru a rupe legăturile cu Constantinopolul turcii îi trec pe sârbi sub
jurisdicţia Patriarhiei de Ohrida care a fost reactivată în 1410.
In perioada imediat următoare Schismei Bisericile Naţionale au reuşit să-
şi dobândească autocefalia bisericească.