Isihasmul

In perioada de după Schismă Apusul a fost marcat din punct de vedere

teologic de mişcarea scolastică.
In Răsărit teologia ortodoxă a fost marcată de disputa isihastă. Istoria
acestei mişcări se pierde în negura timpului, pentru că isihia se practica de mult
timp în Biserica Răsăriteană. Numele îi vine de la liniştea pe care o aduce în
suflet rostirea rugăciunii lui Iisus “Doamne Iisuse Hristoase miluieşte-mă”.
Această practică a rugăciunii rostită ritmic a apărut la călugării din Muntele
Athos înca din secolul XI, dar în secolul XIV se pare că a degenerat, în sensul că
vieţuitorii neglijau munca şi rosteau ziua întreagă această rugăciune, afirmând că
dacă ea se rosteşte într-un anumit ritm şi stând într-o poziţie anume ajungi să
vezi Lumina Taborică.
Disputa a început atunci când Varlaam de Calabria a auzit de la doi
călugări atoniţi de practicarea în masă a Isihiei şi a venit la Constantinopol
pentru a combate mişcarea atonită. Se ştie că Varlaam a fost trimis în Apus spre
a negocia unificarea celor două Biserici prin anul 1339, dar el nereuşind să-şi
ducă la bun sfârşit mandatul a rămas în Apus. In 1340 ajunge la Constantinopol
şi public îi condamnă pe isihaşti.
Apărător al acestei practici a fost Grigorie de Palama, vieţuitor la o
mănăstire de lânga Bereea (Macedonia). El îl determină pe patriarhul Ioan
Calecas să convoace sinodul în 1341 prilej cu care practica isihastă a fost
aprobată şi Varlaam a fost condamnat. Ca urmare a acestui fapt Varlaam a plecat
din nou în Apus unde este făcut episcop de Gerace. De pe această poziţie a
atacat din nou Biserica Ortodoxă şi împreună cu diaconul său Achindim au
reuşit să provoace tulburare în Răsărit.
La vremea respectivă conducător al Imperiului Bizantin era văduva Ana
de Savoia. Aceasta fiind Apuseană a trecut de partea lui Varlaam. Ea reuşeşte să
îl determine pe patriarhul Ioan Calecas în 1345 să mai ţină un sinod unde să se
discute problema isihiei-prilej cu care Palama a fost excomunicat. Ea a cerut
acest lucru pentru că un prinţ bizantin Ioan Cantacuzino (1347-1355) a emis şi el
pretenţii pentru tron, iar Sfântul Grigorie Palama a susţinut candidatura lui.
La sinodul din 1345 Ioan Calecas îl anatematizează pe Grigorie Palama.
Pâna la urmă împărăteasa se împacă cu Ioan Cantacuzeu şi îl asociază la tron.
Ioan Cantacuzeu îl înlătură pe patriarhul Ioan Calecas în 1347 de pe Scaunul
Patriarhal şi în acelaşi an un sinod din C-pol aprobă isihasmul. Noul patriarh,
Isidor, ucenic al Sf. Grigore palama, eidică anatema într-un sinod ţinut în 1351..
Isihasmul nu a fost o învăţătură nouă, ci a fost o practică ce s-a extins pe
scară largă în întreg monahismul Răsăritean luând exemplul mănăstirilor de la
Muntele Athos. Mişcarea a fost puternică pâna în secolul XVIII, când încetul cu
încetul s-a mai potolit. Astăzi Isihasmul se practică doar în puţine mănăstiri
Răsăritene.
 Cultura şi teologia Apuseană în secolul XI-XV
Scolastica
Termenul de Scolastică s-a încetăţenit cu timpul în Apus şi definea un
mod de interpretare al învăţăturii bisericeşti. Era chiar o adevărată mişcare
Scolastică ce a marcat Apusul în Evul Mediu. Părintele scolasticii este socotit a
fi Anselm de Canteburry, care aşează credinţa la baza tuturor învăţăturilor
religioase. El folosea ca dicton sintagma: “Credo ut inteligam”. De acest
principiu s-a folosit numai în lucrarea “Cur Deus homo”-De ce s-a făcut
Dumnezeu om- unde arată că dogma şi raţiunea trebuie să fie în deplină armonie
şi că tainele lui Dumnezeu trebuie acceptate prin credinţă. De fapt a făcut invers
pentu că în lucrarea “Sic et non” el aşează în paralel afirmaţii contradictorii din
scrierile Sfinţilor Părinţi şi din principalele învăţături ale Bisericii, ca apoi să
scoată adevărul. Această metodă a fost practicată în toate centrele culturale
teologice precum şi în şcolile de pe lângă Biserici şi Mănăstiri.
Universităţile din Apus au existat la vremea respectivă datorită unor
personalităţi marcante, dintre care amintim: Graţian de Bologne, mort în 1152,
fost profesor de drept, care a făcut o modificare la Dreptul Canonic; Petru
Lombardul, mort în 1160, care a fost episcop de Paris; Ioan Bonaventura care
după ce a scăpat de o boală grea a ajuns profesor la Universitatea din Paris, apoi
cardinal încercând să împace scolastica cu mistica; Petru Damiani, mort în 1072
şi care a luptat împotriva decadenţei clerului.
Cel mai mare reprezentant şi sintetizator al principiilor scolasticii a fost
Toma d’Aquino (1225-1274). Opera sa “Suma Contra Gentiles” este o expunere
apologetică a credinţei creştine. El scrie apoi “Suma Teologiae”, care este un
tratat de dogmatică şi morală în care expune principiile în baza unei logici foarte
stricte. Dumnezeu este conceput în mod abstract ca “actus purus” sau “causa
finalis” şi nu ca o persoană apropiată de sufletul omului. In învăţătura sa despre
har el este tributar Fericitului Augustin, care accentuează lucrarea harului în om
pentru mântuire şi aproape că ajunge la învăţătura despre predestinaţie.
Bonaventura şi Toma d’Aquino au fost delegaţi să meargă la sinodul unionist de
la Lyon, dar au murit.
Un alt reprezentant al scolasticii este Scotus (1260-1308), care a pus
bazele curentului scotist. El este cel mai subtil dintre scolastici şi a alcătuit două
comentarii la manualul de Dogmatică a lui Petru Lombardul.
In perioada secolelor XIV-XV viaţa Bisericii de Apus nu s-a mai
caracterizat prin ordine şi unitate, ci prin cruzime şi sfâşieri interioare.
Alţi reprezentanţi ai scolasticii au fost: W. Occam, mort în 1349, fost
profesor la Universitatea din Oxford de la care avem “Centiloquin Teologicum”
(100 de cuvântări teologice). El a fost un adept al nominalismului susţinând că
generalul nu poate fi prezent şi în particular. Mergând pe această linie arată că în
ceea ce priveşte cunoaşterea lui Dumnezeu aceasta se poate face numai prin
credinţă, metafizica trebuie despărţită de teologie.
In această perioadă apar şi o serie de cronicari ce ne-au lăsat numeroase
relatări despre evenimentele petrecute. Secolele XIV-XV cunosc şi o mişcare a
predicatorilor. Existau predicatori în fiecare ţară din Apus. Dintre aceşti
predicatori în Franţa s-au remarcat doi rectori ai Universităţii din Paris: Pierre
d’Ailleg care a trăit între 1350-1420 şi a fost duhovnic al regelui Franţei, după
care a ajuns rector la Universitatea din Paris. El a fost de partea învăţăturii că doar
sinodul general poate înlătura abuzurile din Biserica Apuseană. Papa încearcă să-l
câştige de partea sa făcându-l cardinal, dar el rămâne la credinţa sa.
Jean Gerson a fost ucenicul lui d’Ailleg şi s-a remarcat ca predicator. A
trăit aproape 100 de ani. A reuşit să se apropie de familia regală şi a obţinut
permisiunea de a-i spovedi pe condamnaţii din închisoare. A încercat să împace
Mistica cu Scolastica ce se afla în decadenţă.
Dntre predicatorii germani îl amintim pe Master Echart (1260-1327) ce
s-a născut într-o familie nobilă şi de tânăr a intrat în ordinul dominican ajungând
educator la Paris, Koln şi Strasburg. El învaţă că ceea ce este real în toate este
Divinul şi că sufletul omului este o scânteie de Dumnezeire. Un alt predicator a
fost Ioan Tauler (1300-1361), care accentua învăţătura despre naşterea lui
Dumnezeu în fiecare dintre noi.
Scolastica a fost un fenomen cu multă influenţă în viaţa culturală şi
telogică a Bisericii de Apus, principiile lui Toma d’Aquino fiind respectate până
în secolul XX.