Cultura teologică în Răsărit în

secolele
XI-XIII

Teologia a rămas o știință aparte sub controlul Bisericii.

Un învățământ neglijat

• Ana Comnena (Alexiada, V, 8) ne spune că învățământul a fost

neglijat în Bizanț în epoca de la Vasile al II-lea Bulgaroctonul
până la Constantin al IX-lea Monomahul la curtea căruia oamenii
de cultură au avut mare influență. Acestei influențe se datorează
întemeierea în 1045 (A. A. Vasiliev) sau 1055 a Universității din
Bizanț cu o Facultate de Filozofie condusă de Mihail Psellos și
alta de Drept sub conducerea lui Ioan Xifilinos.

• Alături de Universitate, în provincii clericii din jurul

mitropoliilor și din mănăstiri au dat cei mai mulți teologi: Athos,
Peci, Târnovo, Lavrele Pecerskaia și Serghevskaia iar la noi
Tismana, Neamț și Putna.
 Teologii bizantini ai secolului al XI-lea. Ioan
Mavropus, Mihail Psellos și Teofilact al Bulgariei
• Ioan Mavropus a fost profesor la Universitate și apoi episcop al Evhaitelor în Asia (†1108).

• A fost autor al unor vieți de sfinți, imne, scrisori și predici. Cea mai reprezentativă personalitate a vieții culturale din
secolul al XI a fost Mihail Psellos. Trăind într-o epocă de nestatornicie politică el a știut să se adapteze condițiilor
schimbătoare ale vieții. [...].

• Mihail Psellos (1018-1078). După Fotie se observă un mai mare acces izvoarele vechii filozofii grecești. Psellos este
în mare parte produsul acestei renașteri bizantine medievale timpurii. Contribuția lui la teologie este foarte limitată și
mai mult indirectă întrucât în concepția bizantinilor teologia și filozofia erau inseparabile.

• Contribuția lui este deci mai mult în domeniul teologiei naturale (cunoașterea Creatorului prin creatură). Elemente
ale acestei teorii existaseră deja la apologeții creștini din secolele II-III și au fost dezvoltate de Origen și de
capadocieni. Aceștia din urmă atrag însă atenția asupra prăpastiei religioase dintre Creștinism și elenism. Datorită
atitudinii conservatoare a cercurilor oficiale ale Bisericii nivelul întâlnirii dintre teologie și filozofie era foarte scăzut.
Psellos și acordul dintre creștinism și
elenism. Umanismul bizantin
• Psellos era foarte preocupat să găsească acord între Creștinism și
elenism (Sfânta Treime, îngerii prezenți și la Homer).

• Acest lucru este tipic a ceea ce s-a numit umanismul bizantin.

Psellos a rămas loial, cel puțin formal, normelor rigide ale teologiei
oficiale: „El n-a fost un mare teolog și loialitatea sa față de teologia
oficială l-a împiedicat să devină cu adevărat un mare filozof. Psellos
a fost un eclectic. Adevărata creativitate și gândire vie erau
continuate în cercurile pe care Psellos le considera infestate cu
misticism nesănătos și irațional. Este îndoielnic faptul că Psellos ar fi
întâlnit sau citit pe vreunul din reprezentanții spiritualității monahale,
cum era contemporanul său Sfântul Simeon Noul Teolog.
 Universitatea din Constantinopol
• O școală superioară care a fost înființată în capitala sa de către împăratul Constantin cel Mare.

• Teodosie al II-lea numește zece profesori greci de gramatică și zece latini, cinci sofiști greci și trei latini, doi juriști și
un filozof; atașată de școală era o bibliotecă.

• După Iustinian școala era de abia menționată, el a închis Universitatea de la Atena și pe cea de la Focas.

• Heracliu a întemeiat o școală sub control patriarhal la Khalkoprateia. Existau școli la Studion, biserica celor
patruzeci de martiri, la Sfinții Apostoli, unde în secolul XI se oferea o educație generală. Educația laică era privită cu
o oarecare suspiciune (datorită trecutului păgân).

• Bardas a întemeiat o nouă Universitate în secolul IX cu Leon Filosoful (care predase la biserica celor patruzeci de
martiri) ca ecumenikos didaskalos.

• În timpul lui Constantin al VII-lea curtea imperială a devenit aproape o Academie pentru studiul istoric. Vasile al II-
lea a desființat Universitatea socotind educația o extravaganță prea costisitoare. Psellos și contemporanii săi au
învățat de la dascăli particulari și în școli ale Bisericii. Constantin al IV-lea Monomahul a întemeiat o Facultate de
Drept, determinat de starea deplorabilă a sectorului juridic; a fost întemeiată și o catedră de filozofie.
Teologia a rămas o știință aparte sub controlul Bisericii

Profesorul de Drept era conducătorul Universității, în

persona lui Ioan Xifilinos. Universitatea se afla sub
controlul direct al împăratului, el numea, plătea și
demitea profesorii, inspecta cursurile.

Absența bibliotecilor era o problemă permanentă.

Existau biblioteci la biserici și mănăstiri dar ele
conțineau lucrări mai ales teologice.

Cunoașterea limbii latine era obligatorie pentru

profesorul de drept în secolul XI. Filozofia a fost
întotdeauna disciplina favorită în Bizanț.

În secolul al XI-lea a avut loc o mare renaștere a

Platonionului sub conducerea lui Mihail Psellos.
 Teologi ortodocși
• TEFILACT AL OHRIDEI S-a născut în insula Eubeea și după
studii la Constantinopol unde a fost ucenic al lui Mihail Psellos a
devenit diacon la Sfânta Sofia. Este probabil că în timpul lui Alexios I
Comnenul a fost numit arhiepiscop al Ohridei în Bulgaria unde și-a
petrecut restul vieții cu dorul după strălucitoarea capitală a
Bizanțului. A murit la începutul secolului al XIIlea, probabil în 1108.
• A scris câteva opere teologice, Comentariile sale la Vechiul și Noul
Testament fiind deosebit de cunoscute. (Cele la Epistolele pauline
fiind traduse și în românește).
• Cea mai importantă lucrare a sa este cea intitulată Despre erorile
latinilor, remarcabilă prin tendințele de conciliere a celor două
Biserici.
• Spre deosebire de alți contemporani ai săi Teofilact critică intoleranța
și orgoliul teologic socotind că cele două Biserici s-ar putea împăca
prin concesiuni reciproce și crede că cea mai mare eroare a latinilor o
constituie adaosul Filioque. Tot de la Teofilact a rămas o bogată
corespondență care prezintă o imagine interesantă a vieții din
provinciile Imperiului Bizantin
• IOAN ITTALOS a fost urmaș a lui Psellos în funcția de „consul al
filozofilor” adică rector al Universității din Constantinopol.
• El era de origine normandă și a fost familiarizat cu începuturile scolasticii
timpurii apusene. O parte a educației sale a dobândit-o în Bizanț. A fost un
bun dialectician. Ceea ce i-a lipsit a fost o profundă cunoaștere a gândirii
patristice răsăritene și o familiarizare cu terminologia dogmatică. Felul vioi și
critic de a învăța i-a atras mulți studenți. Suspectat de erezie el a constituit
obiectul unor anatematisme din anul 1076-1077 (fără a i se pomeni numele)
care condamnă abuzurile de filozofie platonică și origenistă.
• Învățătura sa a constituit obiect și pentru un sinod din 1082 care printr-o serie
de anatematisme a condamnat afirmația umaniștilor conform căreia filozofia
antică ar fi superioară dogmelor creștine, a denunțat cosmologia, antopologia
și eshatologia platonică și aplicațiile inadecvate ale logicii la dogmele de la
Constantinopol. [...]. El a posedat multe calități care l-au plasat cu mult
deasupra contemporanilor săi. A lăsat multe lucrări de teologie, filozofie
(platonică), drept, poezie, predici și scrisori. Istoria (Chronografia) sa
descriind evenimentele de la Ioan Țimiskes până în ultimul an al vieții lui
Psellos (976-1077) reprezintă o sursă prețioasă pentru istoria secolului al XI-
lea în ciuda unor prejudecăți prezente în ea. Prin interesul pentru Antichitate
el este socotit unul dintre precursorii Renașterii.
 Teologul profesionist versus misticul
• Eutimie Zigabenos.
• Bun cunoscător al gramaticii și
retoricii, comentator al cărților
Noului Testament a fost rugat de
Alexei Comnenul să expună
toate doctrinele eretice în
special pe ale bogumililor și să
le respingă pe baza Sfinților
Părinți. Zigabenos s-a achitat de
aceasta în lucrarea Panoplia
dogmatică.
• Sfântul Simeon Noul Teolog (949-1022).
• El a fost propovăduitorul ideii experienței conștiente a lui Dumnezeu, a
fost călugăr la Studion apoi s-a retras la Sfântul Mamas. Opera:
Discursuri catehetice și tratate teologice și etice. El insistă asupra
înțelegerii Creștinismului ca și comuniune personală cu Dumnezeu și ca
viziune a lui Dumnezeu punct de vedere comun cu isihasmul. El nu
definește experiența personală în opoziție cu structura sacramentală a
Bisericii. Ceea ce subliniază el este faptul că Împărăția lui Dumnezeu
este o realitate care poate fi atinsă acum și nu numai ce aparține vieții
viitoare și că ea nu aparține doar spiritualului sau intelectualului din om,
ci omului întreg. Intră în conflict cu Ștefan al Nicomidiei, locțiitor de
patriarh în legătură cu o canonizare.
Eustațiu al Tesalonicului
• „cel mai strălucitor astru al lumii bizantine a învățăturii după Mihail Psellos”, cum îl numește un istoric din veacul
nostru.

• Și-a făcut studiile la Constantinopol și a ajuns diacon al catedralei Sfânta Sofia și dascăl de retorică. Cele mai multe
scrieri le-a alcătuit la Constantinopol, casa sa din Constantinopol fiind un fel de școală pentru tineri, un centru în care
se adunau mințile cele mai luminate ale orașului precum și tinerii doritori de învățătură.

• Ca arhiepiscop al Tesalonicului, cel de al doilea oraș în importanță al Imperiului, Eustațiu și-a dedicat cea mai mare
parte a timpului ridicării nivelului moral și spiritual al comunităților monahale și eparhia sa, fapt care i-a atras uneori
dușmănia unor călugări. El a adresat apeluri călugărilor să prețuiască și să păzească comoara bibliotecilor mănăstirești.

• Dintre scrierile care au rămas de la el amintim o Istoria cuceririi Tesalonicului de către normanzi în 1185, un Tratat
despre reformarea vieții monahale precum și Comentarii la Iliada și Odiseea și la Pindar.

• A murit între 1192-1194.

Cultura teologică în Răsărit,
secolele XI-XII
Cum se învață teologia în Bizanț?

Teologia bizantină nu s-a transformat într-o teologie de școală: n-a fost făcută în universități
și școli, n-a fost studiată sau predată ca știință.

Maturitatea teologică a marilor teologi ai epocii n-a fost rezultatul unei pregătiri teologice
formale.

Teologia bizantină a fost o continuare a moștenirii patristice.

Se învăța în primul rând prin citirea și ascultarea Scripturii și prin rugăciune.

Deci această teologie putea fi „predicată”, „proclamată” și nu predată în școală.

Această abordare fundamental religioasă a teologiei a fost împărtășită de cercurile monahale.

Opoziția dintre umanismul și monahismul bizantin

• Curentul teologic mai dinamic se afla în mănăstire. Schimbarea de metodologie introdusă în Apus de scolastică va face
schimbul teologic între Răsărit și Apus mai dificil, (ex. Ferrara-Florența).

• Dar influențe reciproce au existat totuși, chiar dacă contactele au fost de multe ori neprietenoase.

• În Bizanț nu s-a ajuns la condamnarea la moarte a umaniștilor, la arderea lor pe rug, la arderea scrierilor lor.

• În timpul Comnenilor tot mai mult se afirma în Bizanț că filozofia nu este esențială sau indispensabilă pentru soluționarea
problemelor teologice, sau pentru expunerea doctrinei.

• Biserica Bizantină a refuzat o nouă sinteză între gândirea greacă și Creștinism (cum făcea scolastica) rămânând fidelă sintezei
realizate în perioada patristică. Teologul latin, în schimb, era dispus să relativizeze moștenirea patristică. Această denigrare a
fost sporită de disputa în legătură cu Filioque. Și în Bizanț se observă tensiunea dintre doctrina creștină și implicațiile filozofiei.

• Hristologia și, prin implicație, Soteriologia au reprezentat preocuparea principală a teologiei bizantine din secolul IX până în
secolul XV. Această temă a stat în centrul discuțiilor unor sinoade endemice din secolul al XII-lea.
Sinoade
• Sinoadele din 1156 și 1157

• În centrul discuțiilor a stat concepția diaconului Sotericus

• Sinodul din 1117 Panteugenus, conform căruia sacrificiului Mântuitorului pe
• Aici s-a discutat cazul mitropolitul Eustatiu al Niceei, fost Cruce a fost oferit doar Tatălui și nu Sfintei Treimi, întrucât în
cel de al doilea caz s-ar presupune o divizare a lui Hristos cel
ucenic al lui Ioan Ittalos. A participat la discuția cu Petrus
Unul în două persoane sau ipostaze.
Grossolanus.
• Implicația pe plan euharistic al acestei concepții a fost că
• El a susținut că există o diferență marcantă între Cuvântul
Sacrificiul de pe Golgota nu este identic cu jertfa euharistică,
necreat și natura umană asumată de Hristos. întrucât cel dintâi a fost oferit odată pentru totdeauna. (Evrei 9,
• Termenul de Mare Preot se referă la umanitatea lui Hristos. 27). Liturghia euharistică – spunea el – nu este o jertfă, ci o
comemorare colectivă.
• Această metodologie a fost determinată de logică și de lupta
• Combătând această concepție, Biserica a arătat că întreaga
împotriva armenilor.
Sfântă Treime participă la misterul mântuirii.
• Sinodul a respins această concepție ca fiind de tendință
• Nu s-a îngăduit confuzia între caracteristicile ipostatice ale lui
nestoriană.
Dumnezeu și acțiunile și energiile sale. (importanța acesteia este
distinctă în Palamism).
Sinoadele din 1166 și 1170
• Au dezbătut interpretările diferite ale textului din Ioan 14, 28: „Tatăl este mai mare decât Mine”.

• Aceasta reflectă o dezbatere din Apus, introdusă în Bizanț de Dimitrie de Lampe.

• Sinodul a interpretat acest verset ca indicând pe plan trinitar faptul că Tatăl este izvorul, sursa
divinității din punct de vedere ipostatic.

• Pe plan hristologic el se referă la natura umană.

• Constantin din Corfu și Ioan Irinikos au refuzat să accepte „inferioritatea” Fiului așa cum o explica
Sinodul din 1166.

• Cei doi au fost conducători de sinod în 1170 pentru că prezentau unirea ipostatică în Hristos într-
un fel care amintea de monofizitism.
 Frații Mihail și Nichita Acominatul
• Un rol important în cultura teologică a secolului al XII-lea

• doi frați originari din orașul frigian Chonae din Asia Mică.

• Mihail și-a făcut studiile la Constantinopol, fiind ucenic al lui Eustațiu al Tesalonicului.

• Timp de treizeci de ani el a fost arhiepiscop al Atenei. Ca mare admirator al culturii grecești el își avea reședința pe Acropole, dar era dezamăgit
de deosebirea pe care o observa între enoriașii săi și vechii greci ceea ce l-a făcut să exclame: „Trăiesc în Atena, dar nu văd Atena niciunde”. El
a rămas la Atena până în 1204 când orașul a fost cucerit de latini și el s-a retras pe insula Chios unde a murit în 1220 sau 1222.

• El a lăsat o bogată moștenire literară sub formă de predici și cuvântări la diferite ocazii, precum și un număr mare de scrisori și câteva poeme
care ne dau informații prețioase despre condițiile politice, sociale și literare ale vremii sale.

• Nichita, fratele mai tânăr al lui Mihail, a studiat și el la Constantinopol dar nu s-a dedicat unei cariere bisericești, ci s-a afirmat în domeniul
istoriografiei lăsându-ne o Istorie în douăzeci de cărți cuprinzând evenimentele dintre urcarea pe tron a lui Ioan Comnenul și primii ani ai
Imperiului Latin de la Constantinopol (1118-1206). Lucrarea este importantă pentru că ea ne înfățișează acea epocă a Evului Mediu, în care
relațiile ostile dintre Răsărit și Apus ating punctul lor culminant și izbucnesc în cruciade și în întemeierea Imperiului Latin la Constantinopol.
Părerile sale despre cruciații apuseni și despre raporturile reciproce dintre Apus și Răsărit se disting printr-un adevăr profund și un autentic simț
istoric pe care nu le găsim nici în cele mai bune lucrări ale literaturii medievale apusene. (Th. Uspensky, în monografia despre Nichita).

• Alături de Istorie Nichita a mai scris și un Tezaur al Ortodoxiei, o continuare a Panopliei dogmatice a lui Eutimie Zigabenos, în care și-a propus
să combată o serie de greșeli eretice. Această lucrare nu a fost publicată în întregime.
 Dogmatiști, istorici și canoniști
• Probleme controversate de Teologie Dogmatică au fost abordate de către Nicolae al Metonei (†1167) în
lucrarea Întrebări și răspunsuri. A mai scris și tratate: despre prefacerea euharistică, împotriva apocatastazei
origeniste pe care o susținea un episcop contemporan.

• Dreptul bisericesc a fost reprezentat de Zonaras, Areistenos și Balsamon, acesta din urmă ales patriarh al
Antiohiei a scris un Comentariu la Nomocanonul lui Fotie.

• Pe terenul istoriei bisericești s-a distins Zonaras cu Cronica sa (care a devenit populară la slavi și români),
Eustațiu de Tesalonic care ne-a lăsat o descriere a ocupării Tesalonicului de către normanzi în anul 1185,
Mihail Acominatul, fost arhiepiscop al Atenei care a avut catedrala pe Acropole;

• și mai ales fratele său mai mic, Nichita Acominatul.

• Istoria lui Nichita, în douăzeci de cărți cuprinde perioada 1118-1206. Cartea este importantă pentru descrierea
acelei epoci din Evul Mediu în care relațiile ostile dintre Răsărit și Apus ating punctul lor culminant.
Secolul XIII

• În ciuda strâmtorărilor politice suferite de Bizanț din partea latinilor și Asăneștilor, viața culturală, redusă în manifestări, n-a încetat
totuși. Niceea, capitala Imperiului după cucerirea Constantinopolului de către latini, a devenit o nouă Atena a culturii iar despotatul
Epirului cel de al doilea centru al culturii bizantine. Aici a activat episcopul Ioan de Nanpacta, autor de scrieri de polemică antilatină,
Gheorghe Bardanes, mitropolit de Corfu, și arhiepiscopul Dimitrie Chomatenul de Ohrida, autor al unor răspunsuri canonice.

• Între ceilalți teologi bizantini din această epocă îi amintim pe frații Ioan și Nicolae Mesarites, Nichifor Blemides, Gheorghe
Acropolitul, Ioan Beccos.

• Nichifor Blemides a fost cel mai strălucit om de cultură din această vreme, om care a refuzat toate onorurile, inclusiv patriarhatul.
Cele două autobiografii ale sale ne dau informații prețioase despre Istoria bisericească, despre condițiile politice și sociale ale epocii.
El a fost autorul a numeroase scrieri teologice în domeniul dogmaticii, polemicii, ascetismului, exegezei, liturgicii, predicii și poeziei.

• Ioan Beccos, patriarh al Constantinopolului (1275-1282), a fost un sprijinitor al unirii cu Roma și a scris o lucrare intitulată Despre
unire și pacea Bisericii între vechea și noua Romă. A fost înlăturat de pe scaunul patriarhal de Andronic al II-lea Paleologul. În
această epocă un centru de cultură teologică l-a reprezentat Muntele Athos prin intermediul căruia literatura teologică s-a răspândit la
ruși, la sârbi, la bulgari și la români. Inginerii, cronicarii, povestitorii, juriștii, teologii, cântăreții bisericești, cu toții au fost
împrumutați din cultura teologică bizantină.
Cultura teologică la
popoarele slave
La ruși Kievul a devenit un important centru cultural. Ilarion,
primul episcop rus al acestui oraș, a scris lucrări de interpretare
a Scripturii și de interpretare a istoriei. Cronicarul Nestor a scris
o istorie politică și bisericească. (852-1110). La aceștia se
adaugă Chiril de Turov vestit predicator și Clement de
Sinolensk.

La bulgari, Târnovo era un vestit centru de cultură teologică, de

acest centru fiind legate Evangheliarul de la Târnovo și un
Evangheliar prefațat de Teofilact.

În Serbia, Sava Nemania a scris vestita Kormciaia Kniga.

Nomocanon prelucrat de el în slavonă.

Centre importante teologice au fost mănăstirile Studenița, Jicia

și Milișevo unde au existat școli de copiști și traducători. La noi
se poate menționa în această epocă existența unor mănăstiri ca
cea de la Morisena precum și activitatea unor episcopi pe care îi
amintește Bula din 1234 a papei Grigorie al IX-lea către Bela al
IV-lea al Ungariei.