Ioan Mavropoulos (al Evhaitelor)

A trăit între anii 1000-1080. Venea la Constantinopol din Paflagonia. A deschis de

tânăr o școală de filozofie, încercând să arunce o punte între gândirea clasică elină și
credința creștină, prin predarea simultană a retoricii, filosofiei și teologiei.
A fost ales mitropolit al Evhaitelor. De persoana sa este legată, potrivit tradiţiei,
instituirea sărbătorii comune a Sfinţilor Trei Ierarhi, la data de 30 ianuarie. Sinaxarul spune
că, pe când contemporanii săi purtau dispute despre cine trebuie să se bucure de mai
multă cinste, dintre cei Trei Ierarhi, toţi fiind prăznuiţi în ianuarie, Sfântul Ioan
Mavropulos, în urma unei viziuni, a pus capăt disputei. A hotărât ca data de 30 ianuarie să
fie sărbătoarea comună a celor trei corifei ai Bisericii. Şi aşa a rămas de atunci. Ierarhul Ioan
a rostit o Omilia, dedicată Sfinţilor Trei Ierarhi şi a întocmit slujba pentru sărbătoarea din 30
ianuarie, din Minei.
Ioan Mavropoulos este şi unul din cei mai mari imnografi bizantini. Câteva canoane
şi rânduieli ale lui au intrat în tipic: slujba din 30 ianuarie, două canoane pentru Sfântului
Teodor Tiron, din Triod. În Ceaslov se află Canonul către îngerul păzitor. Un canon de
umilinţă către Născătoarea de Dumnezeu se află în Molitfelnic.
Desigur, opera sa imnografică este mult mai bogată, cuprinzând 25 de canoane către
Mântuitorului, 68 de canoane ale Maicii Domnului, 11 pentru Sfântul Ioan Botezătorul.
Altele sunt la: Sfântul Petru, Sfântul Pavel, Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Nicolae,
Sfântul Dimitrie etc.
Bibliografie: Sfântul Ioan Mavropous, Mitropolitul Evhaitelor, Canoane de
mângâiere la Domnul nostru lisus Hristos şi la Preasfânta Născătoare de Dumnezeu,
traducere din limba greacă de Laura Enache, Edit. Doxologia, Iaşi, 2015.

Mihail Psellos
S-a născut pe la anul 1018 în Nicomidia. A fost una dintre cele mai luminate minţi
ale Bizanţului secolului al XI-lea, un om inteligent şi talentat. Şi-a format o cultură vastă,
din tinereţe. A studiat filosofia, teologia, istoria şi dreptul, în şcolile timpului. În vremea lui
Mihail IV (1034- 1041), împăratul Bizanţului, a fost judecător, iar sub urmaşul lui, Mihail V
(1041-1042), a ajuns chiar secretar imperial. În vremea lui Constantin IX Monomahul
(1042-1054) devine o personalitate de prim rang. Deschide universitatea din Constantinopol,
unde predă el însuşi, fiind vestit în toată lumea de atunci pentru cursurile sale de filosofie.
Este atras de filosofia platonică, socotind pe Platon mai important decât Aristotel. Când
adversarii îl acuză pentru necredinţă, Mihail Psellos redactează propria mărturisire de
credinţă.
Acest autor este legat de conducerea imperiului, alcătuind cele mai importante acte
oficiale ale împăratului (novele, senţinţe). În anul 1054 îmbracă haina monahală şi apoi se
retrage în mănăstirea de pe muntele Olimp din Bitinia. După o vreme, părăseşte mănăstirea,
revenind în Bizanţ, spre nemulţumirea multora. În vremea împăratului Isaac Comnenul
(1057-1059), Mihail Psellos întocmeşte actul de acuzare a patriarhului Mihail Cerularie.
Ocupă importante funcţii până sub Mihail VII, căci moare la 1078.
Opera. A lăsat lucrări de teologie, filosofie, ştiinţele naturii, medicină,
 Ioannis Italos
Ioannis Italos (1025-1085) a fost ucenicul lui Mihail Psellos. A fost o personalitate ce
a încercat să reînvie gândirea autentică filosofică. A predat la școala filosofică din Atena.
Datorită ideilor sale, a fost condamnat printr-o hotărâre sinodală (1082), sub Alexie I
Comnenul.
Lucrări: Despre arta dialecticii, Despre silogisme, Aporii și soluții. A fost un
important cercetător al vechii filosofii grecești și al primelor secole creștine.
Pentru el, filosofia nu era prin ea însăși un studiu și o învățare a sistemelor trecutului,
ca o moștenire istorică, nici utilizarea metodologiei filosofice grație cultivării și
exercițiului minții, sau ca slujitoare a teologiei, ci era o realitate vie, ce se sprijinea pe
mintea omului. Puterile minții sunt capabile să cunoască adevărurile comune, pe când
pentru apropierea de cele mai înalte adevăruri se cere luminarea minții. Această luminare a
omului el o caută în interiorul firii lui.
Eutimie Zigabenul
Eutimie, sau Eftimie (1050-1120) a fost un monah cultivat, pregătit teologic, bun
retor. A trăit la Constantinopol, în vremea împăratului Alexie I Comneanul, care i-a şi cerut
să formuleze un punct de vedere teologic împotriva rătăcirilor pavlicienilor şi ale
bogomililor, ce se răspândiseră în tot imperiul. Aşa a apărut Panoplia dogmatică, în 28 de
capitole. Eutimie expune învăţătura de credinţă a bisericii (Sfinţii Atanasie, Ioan Gură de
Aur, Părinţii capadocieni, Sfântul Chiril al Alexandriei, Dionisie, sau Sfântul Maxim)
despre Dumnezeu, Treime, creaţia lumii, întrupare şi soteriologie (cap. 1-7) şi combate
toate ereziile, începând cu cea a lui Simon Magul şi mergând până la pavlicieni, bogomili
şi armeni (cap. 23-28). Lucrarea a fost publicată în Ţara Românească încă de la începutul
secolului al XVIII-lea.
Alte lucrări dogmatice poartă titlul: Despre ziua în care a avut loc Cina cea de Taină
şi Împotriva mesalienilor sau evhiţilor. Cuvântările lui Eutimie Zigabenul sunt Despre brâul
Maicii Domnului, La Sfântul Ierotei al Atenei şi La Sfântul Apostol Toma. Mai
cunoscute sunt lucrările sale exegetice, tâlcuind Psalmii, Epistolele pauline, precum şi cele
patru Sfinte Evanghelii. Eutimie Zigabenul a scris şi scolii la unele fragmente din lucrările
lui Dionisie Areopagitul şi mai ales la lucrări ale Sfântului Grigorie Teologul, precum:
Cuvânt la Teofania Domnului, La Paşte (Cuvântările 28 şi 45).

Pavel Everghetinos
La sfârșitul secolului al XI-lea, Pavel Everghetinos, întemeietor al mănăstirii
Everghetinos, a alcătuit o antologie de texte ascetice, în patru cărți, cu 500 teme (pentru
lămurirea unor texte ascetice, scrieri mistice, martirologii, vieți de sfinți, apoftegme și
altele).
Pavel pare să fie și cel care a alcătuit vestita rugăciune a Maicii Domnului: Nepătată,
Neîntinată, Nestricată, de la Pavecernița Mare.
 Sfântul Teofilact al Ohridei
S-a născut în prima jumătate a secolului al XI-lea în insula Eubeea, din Marea Egee.
Era de neam grec. Unul dintre fraţii lui era slujitor la Sfânta Sofia, în Constantinopol.
Teofilact studiază la Universitatea din Constantinopol, fiind ucenic al lui Mihail Psellos. Şi-
a desăvârşit studiile şi a rămas ca profesor de retorică la şcoala patriarhală. A fost monah,
diacon la Sfânta Sofia. A fost dascăl al fiului împăratului Mihail VII Ducas (1071-1078).
Teofilact a fost un bun cunoscător al Sfintei Scripturi, dar şi al operelor Sfinţilor
Părinţi, lucrări pe care el le foloseşte la redactarea propriilor lui comentarii scripturistice. A
cunoscut filosofia greacă şi latină. Pentru viitorul împărat Constantin Ducas Porfirogenetul a
scris lucrarea Învăţătura împărătească (Basilikos logos), un scurt manual de educaţie moral-
politică şi de pedagogie, necesar pregătirii celui ce avea să ocupe tronul bizantin. Lucrarea
lui Teofilact a fost întrebuinţată pentru alcătuirea Învăţăturilor lui Neagoe Basarab către
fiul său Teodosie. Este un tratat scurt, despre educaţia fiilor de împăraţi. Tânărul Constantin
Porfirogenetul este îndemnat să imite pe mama sa, care a fost virtuoasă şi milostivă,
înţelegând adevărata măsură a jertfei duhovniceşti. Sunt date exemple de urmat din
Scriptură.
În 6 ianuarie 1088, Teofilact rostea un cuvânt de elogiu înaintea împăratului Alexie I
Comnenul şi a curţii imperiale (din care aflăm despre lucrarea istorică a Anei Comnena,
numită Alexiada).
Prin anii 1088-1090, Teofilact ajunge arhiepiscop de Ohrida (azi oraşul Ohrid, în
Macedonia, fosta republică a Iugoslaviei), păstorind peste slavi şi vlahi. Provincia fusese
cucerită de Vasile II Bulgaroctonul. Teofilact era văzut de păstoriţii săi ca trimis al
împăratului Alexie I Comnenul, care le impusese biruri grele, încât localnicilor le erau luaţi
adesea copiii ca robi.
Teofilact a continuat să fie grec în gândire, dar a fost un părinte spiritual, apărând pe
păstoriţi contra abuzurilor. Totodată a combătut pe pavlicieni şi pe bogomili. A hirotonit
preoţi educaţi. A răbdat el însuşi nedreptăţile la care a fost supus. A câştigat pe
credincioşi de partea sa. De acum datează o colecţie de 130 de epistole, corespondenţă cu
alţi ierarhi bizantini, cu curtea împărătească şi cu fosta împărăteasă Maria.
Teofilact a scris şi un tratat Despre cele ce se impută latinilor, sau Asupra
plângerilor împotriva latinilor (P.G. 126). Chiar dacă trecuse puţin timp de la schisma din
anul 1054, Teofilact arată moderaţie, deşi nu face concesii apusenilor în privinţa
învăţăturilor, ci apără credinţa dreptmăritoarei biserici împotriva rătăcirii Filioque şi a
primatului papal. Reaminteşte că simbolul niceo-constantinopolitan nu cuprindea Filioque.
Corespondenţa lui Teofilact permite reconstituirea evenimentelor istorice ale
vremurilor acelea. Aflăm de acolo de pildă despre invazia armatelor apusene în Iliria şi
Bulgaria, la primele expediţii cruciate, la începutul sec. XII (P.G. 123).Din vremea păstoririi
sale datează două vieţi de sfinţi: Pătimirea celor 15 mucenici din Tiberiopole (Strumiţa)
(lucrare tradusă în limba română de episcopul Gherasim Timuş, cu acest titlu, apărută în
Bucureşti, la 1907 – Martirii din Tiberiopole) şi Viaţa Sfântului Clement arhiepiscopul
 Alexie I Comnenul
A fost împărat (1081-1118), întemeietor al dinastiei comnenilor. A urmărit să imite
exemplul lui Iustinian. S-a implicat în problemele religioase. A construit biserici în
Constantinopol. Pentru a stăvili atacul normanzilor, a cerut ajutorul Veneţiei. A eliberat
Macedonia de normanzi. A înlăturat şi ocupaţia pecenegilor. În vremea sa se petrece şi
“războiul scitic”. A încercat să împiedice constituirea unui stat sârbesc, dar şi recucerirea
Asiei Mici de la turcii selgiucizi.
De la Alexie I s-au păstrat un Cuvânt contra armenilor şi o Rugăciune în versuri, iar
de la fiica sa, Ana Comnena, Alexiada (trad. de Marina Marinescu, Edit. Minerva, Bucureşti
1977).
Eustaţiu al Tessalonicului
S-a născut şi s-a format la Constantinopol, la începutul sec. XII, într-o vreme de
renaştere a culturii, sub dinastia Comnenilor. A fost diacon de tânăr, la Sfânta Sofia şi
profesor de retorică (maestru al retoricii), de gramatică şi filosofie, la şcoala patriarhală. A
sprijinit pe tinerii dornici de studiu.
La 1175 a ajuns arhiepiscop al Tessalonicului (până la 1195), îndeplinindu-şi cu
pasiune menirea. A fost reformator şi inovator al moravurilor epocii, luptând contra
ipocriziei şi a falsei evlavii a unor clerici ai vremii. În 1185, Tessalonicul a căzut în mâinile
normanzilor. Eustaţiu a luptat pentru apărarea oraşului.
Când împăratul Manuil I Comnenul a încercat să-i apropie pe mahomedani şi a
convocat un sinod, unde a cerut să fie şters un anatematism dintr-un text catehetic, contra lui
Mahomed, Eustaţiu s-a opus categoric.
A ridicat nivelul moral şi teologic al monahilor, îndemnându-i la studiu. A murit la
sfârşitul secolului. Mitropolitul Atenei şi ucenicul său, Mihail Acominatul a rostit un
necrolog în cinstea sa. Opera sa, filologică mai ales, este mare şi se găseşte în P.G. 135-136.
A alcătuit comentarii la Iliada şi Odiseea, folosind izvoare literare care s-au pierdut şi un
comentariu asupra lui Pindar, dovadă a erudiţiei lui. A ajuns să fie indispensabil în
înţelegerea şi tâlcuirea lui Homer, dar şi pentru istoria culturii epocii sale.
Lucrările sale teologice sunt discursuri şi dialoguri, dar şi epistole (74) importante
pentru istoria monahismului bizantin (Privire asupra vieţii monahale, în care aseamănă
această viaţă cu cea îngerească). Preţuirea sa faţă de monahism se vede din toate operele
sale. La Eustaţiu găsim dezvoltarea simbolismului culorii negre a hainelor monahale (cap.
89-112). Reia argumente din Scriptură şi de la autorii anteriori lui. Culoarea neagră face ca
monahul să nu impresioneze prin cele din afară ale sale, ci prin virtutea lui. O altă temă este
cea a treptelor, a gradelor monahale. Fiecare ceată monahală trebuie să urmeze cetelor celor
de sus şi în final să imite pe Dumnezeu. Gradului începătorilor în cele ale desăvârşirii îi
corespunde ceata rasoforilor. Celei de a doua treapte îi corespunde schima mică, a
purtătorilor de mantie. În fine, treapta a treia, a celor desăvârşiţi este cea a schimei mari, a
schimvnicilor.
 Sfântul Neofit Zăvorâtul din Cipru
Sfântul Neofit Ieromonahul şi Zăvorâtul (1134-1220 d.Hr.) a urmat de tânăr calea
vieţii monahale şi a isihiei. Cu evlavie, a fost un model de virtute şi sfinţenie. A întemeiat în
Paphos o mănăstire, pe care a condus-o ca stareţ. A scris în total 16 lucrări. Karl
Krumbacher îl aşează, alături de Eustaţiu al Tesalonicului şi de Mihail Acominatul, printre
cei mai de seamă cărturari ai secolului al XII-lea. Opera sa cuprinde cuvântări panegirice,
vieţi de sfinţi, omilii exegetice, cateheze, epistole.
O primă lucrare ce trebuie menţionată este cea numită Zece cuvinte despre poruncile
lui Hristos. Autorul se adresează unor fraţi duhovniceşti, vorbinde despre poruncile
evanghelice, mai ales cele legate de Predica de pe Munte. O altă lucrare este şi o carte cu 50
de capete, în care este tâlcuită şi Cântarea Cântărilor, în epilogul ce poartă titlul: "Despre
mirele cel neîntinat şi mireasa din Cântarea [Cântărilor]". A rostit şi omilii în cinstea
Maicii Domnului: 1-2)Cuvinte la preacurata şi dumnezeiasca naştere a Născătoarei de
Dumnezeu şi Pururea Fecioarei Maria; 3)La Intrarea în Biserică a Maicii lui Dumnezeu; 4-
5)Scurte cuvinte despre Maria, prunca lui Dumnezeu, când a fost dată lui Dumnezeu de
părinţii ei la vârsta de trei ani în Sfânta Sfintelor; 6-7)Cuvinte la Bunavestire; 8)Cuvinte la
Adormirea Preacuratei Stăpânei noastre Născătoarea de Dumnezeu. Să adăugăm şi 32 de
cateheze, care sunt îndrumări adresate fratelui său, ce era stareţ al unei mănăstiri şi îi ceruse
sfatul. Cât despre Testamentul său tipiconal (în 24 de capitole), el cuprinde reguli pe care,
după moartea sa, vieţuitorii mănăstirii aveau datoria să le respecte.
Bibliografie: Sfântul Neofit Zăvorâtul din Cipru, Scrieri I. Zece cuvinte despre
poruncile lui Hristos. Cincizeci de capete, traducere de Laura Enache, Edit. Doxologia,
Iaşi 2015; Idem, Scrieri
II. Cateheze. Testament tipiconal, trad. de Laura Enache, Edit. Doxologia, Iaşi 2016; Idem,
Scrieri
IV. Tâlcuire la Hexaimeron, Tâlcuire la Psaltire şi la Ode; Tâlcuire la Cântarea Cântărilor,
traducere de Emanuel Dumitru, studiu introductiv de Teoharis E. Detorakis şi Vasilios St.
Pseftongas, Edit. Doxologia, Iaşi 2016; Idem, Scrieri V. Tâlcuirea canoanelor la cele
Douăsprezece praznice împărăteşti, Cuvinte, Despre arhieria lui Hristos, Despre Duhul
Sfânt şi la Sfânta Cincizecime, Cartea minunii Dumnezeieşti, Epistole, traducere din greaca
veche de Laura Enache, traducere din neogreacă de Mihaela Sapovici şi Mircea Ştefan,
studii introd. de Alexandra Sakkelariou-Sotiroudi şi alţii, Edit. Doxologia, Iaşi 2016; Idem,
Omilii la Maica Domnului, trad. de Laura Enache, Edit. Doxologia, Iaşi 2016.

Alexie Aristen
Sau Alexie Aristin. A trăit în secolul al XII-lea. S-a evidenţiat pentru lucrările sale de
comentare a canoanelor. Mai exact, la 1166, la cererea lui Manuil Comnenul a prescurtat
toate canoanele, întocmind un Nomocanon sau o Sinopsă, după Ioan Zonara şi înainte de
Teodor Balsamon. A adăugat şi o serie de legi ale împăratului. Important pentru români este
faptul că acest Nomocanon al lui Alexie Aristen a constituit unul dintre izvoarele după care
s-a întocmit Pravila Mare de la Târgovişte (1652), a monahului traducător Daniil Andrei
Panoneanul. Lucrarea a fost tipărită pe cheltuiala Mitropolitului Ştefan, cu titlul de
Îndreptarea Legii (sau Pravila Mare, sau Pravila lui Matei Basarab). În Pravila Mare,
Nomocanonul lui Aristen este tradus aproape tot. El cuprinde canoanele Sinoadelor
ecumenice şi pe cele ale Sfinţilor Vasile cel Mare, Timotei al Alexandriei, Nicolae al
Constantinopolului, sau Nichita al Heracleei. La realizarea Pravilei Mari, în afara
Nomocanonului lui Aristen s-a folosit şi Sintagma lui Matei Vlastares şi altele.
 Teodor al II-lea Lascaris
A fost unicul fiu al lui Ioan al III-lea Vatatzis. S-a născut la începutul anului 1222.
Mama lui, Irina a fost fiica împăratului Teodor I Lascaris. Teodor al II-lea a preluat numele
mamei sale, care era moștenitoarea tronului. Suferea de epilepsie ereditară, boală ce i-a
marcat întreaga viață. A murit de fapt la numai 36 de ani.
Tânărul împărat era nervos şi emotiv, dar era pasionat de lectură și de studiu. Şi
totuşi, era preocupat şi de arta războiului. A primit o educație aleasă, având ca dascăli pe
Gheorghe Acropolitis şi pe Nichifor Vlemidis.
A fost logodit de părinţi din copilărie cu Elena, o prinţesă bulgară și căsătorit la 13
ani, ea având 11 ani. Cu timpul, cei doi au avut șase copii. Soţia sa Elena a murit în anul
1253, la numai 29 de ani.
Teodor al II-lea s-a implicat de mic în conducerea imperiului, alături de tatăl său, ca
regent. A refuzat categoric propunerea Bisericii Romei de a se uni cu cea Răsăriteană. După
moartea tatălui său, la anul 1254, la 31 de ani, a fost proclamat împărat. S-a dovedit un om
de acțiune şi un rege- filosof. A organizat o armată ce a reușit să oprească înaintarea turcilor
și a bulgarilor. Ca împărat, a predicat adesea din amvon. Din anul 1258, starea de sănătate a
împăratului s-a deteriorat. Era bolnav incurabil. A îmbrăcat haina monahală. La 16 august
1258, Teodor al II-lea Lascaris a murit.
A alcătuit două opere filozofice: 1.Despre comuniunea firească (naturală), Çase
cuvântări (susține că ființele sunt formate din patru elemente de bază: foc, aer, apă și
pământ; vorbeşte despre patru tipuri de caractere: sangvinic, coleric, melancolic și
flegmatic; distinge 93 de tipuri de oameni; schiţează o structură a societății și a organizării
ei). 2.Despre lume (expune teoria sa cosmogonică, în patru cuvântări; analizează elementele
ei constitutive şi ființa lumii; apelează la simbolurile matematice).

Teodor Balsamon
S-a născut în deceniul al treilea al secolului XII la Constantinopol. A trăit din vremea
lui Manuil I Comnenul (1143-1180) şi până la Isaac II Anghelos (1185-1195). A fost diacon
şi conducător al şcolii de drept din Constantinopol (nomofilax - păzitor al legilor). Din
1193 a fost ales patriarh al Antiohiei, dar oraşul se afla sub stăpânirea cruciaţilor şi Teodor
a rămas la Constantinopol. A murit la 1199.
Preocupările sale s-au orientat în direcţia întocmirii unor comentarii la corpusurile canonice
existente, de la canoanele apostolice şi ale sinoadelor ecumenice şi până la Sintagma lui
Fotie. A restabilit, cu ajutorul Vasilicalelor concordanţa între canoane şi legile iustiniene,
stabilind acordul între legile bisericeşti şi cele civile. A reprodus aproape în întregime
comentariul lui Ioan Zonaras. Pentru valoarea lui, Comentariul lui Teodor a fost tradus în
latină.
Teodor a alcătuit şi 64 (66) de răspunsuri la întrebări juridice, trimise patriarhului
Marcu III al Alexandriei. A răspuns şi la întrebările legate de dezbaterile pricinuite de
Marea schismă din 1054. A alcătuit o Colecţie de legiuiri bisericeşti (Collectio
constitutionum ecclesiasticorum). Comentariile lui Teodor Balsamon sunt incluse în
Pidalionul lui Nicodim Aghioritul. Alte epistole ale sale sunt adresate monahilor.
 Grigorie al II-lea Cipriotul
Gheorghe, viitorul patriarh Grigorie al II-a, s-a născut în anul 1241 în insula Cipru.
Era grec, dintr-o familie vestită a vremii. A urmat cursurile unei şcoli în limba latină. A
renunţat, mergând la Efes, pentru a-l întâlni pe învăţatul Nichifor Vlemidis. Merge apoi la
Niceea, la anul 1260, continuându-şi studiile acolo. Ajunge la Constantinopol, având ca
dascăl pe Gheorghe Akropolitis. Studiază cărţile celor mai vechi retori. Devine profesor.
Scrie lucrări pedagogice şi literare. Trăieşte evlavios, creştineşte. Devine sfetnic al
împăratului. La început era susţinător al unirii cu biserica Romei. Încearcă să îl convingă pe
Ioan Vekkos, marele hartofilax, să accepte unirea cu latinii, inclusiv prin primirea lui
Filioque. Îl susţine pe acesta ca să devină patriarh.
Mai apoi, şi-a schimbat opinia, devenind adversar al unirii, la anul 1282. În anul
1283 ajunge patriarh, fiind preocupat de păstrarea credinţei ortodoxe. Este patriarh între anii
1283-1289. La un sinod de la 1283 (aprilie), Ioan Vekkos şi unioniştii sunt condamnaţi
pentru erezie şi conducătorul lor este exilat. Patriarhul Grigorie, atunci Gheorghe,
redactează Discursul antiretic contra părerilor blasfemiatoare ale lui Ioan Vekkos (este
condamnat Filioque). Se călugăreşte şi, în Duminica Floriilor din 1283, este uns patriarh
ecumenic, ca Grigorie al II-lea.

Sfântul Grigorie Sinaitul

A trăit între anii 1255 şi 1346. A fost promotor al isihasmului. S-a nevoit în Cipru,
la Sinai şi în Creta. În anul 1282 a căzut în mâinile turcilor, fiind dus în Siria. A fost
răscumpărat de creştini. A ajuns în Creta. Aici un monah bătrân l-a iniţiat în practicile
ascetice. A mers la Muntele Athos, iar în anul 1327 la Tessalonic, împreună cu Isidor şi cu
Calist, viitorii patriarhi, iniţiind pe creştini în practica rugăciunii curate. Mutându-se dintr-
un loc în altul, răspândea această metodă de rugăciune.
În anul 1335 ajunge în Balcani, într-un loc muntos retras. Aici adună mulţi monahi în
jurul său. Zideşte două mănăstiri. Trimite la Tessalonic pe Isidor, viitorul patriarh, ca să fie
model şi călăuzitor pentru mireni. Sfântul Grigorie Palama a fost un teolog isihast, iar
Grigorie Sinaitul un îndrumător practic al isihasmului, retras. Cei doi au păstrat o legătură
continuă. Patriarhul ecumenic Calist a scris despre viaţa Sfântului Grigorie Sinaitul. A fost
publicată la 1811 la Neamţ, în “Vieţile Sfinţilor” pe noiembrie 27.
Sfântul Grigorie Sinaitul a avut şi altfel de legături cu poporul român. Metoda sa de
rugăciune neîncetată a fost adusă la Tismana de Sfântul Nicodim. Sfântul Grigorie Sinaitul a
păstrat o corespondenţă cu domnitorul Nicolae Alexandru Basarab. Isihasmul a influenţat
monahismul românesc. De asemenea, atmosfera creată astfel a favorizat lupta împotriva
asupririi turceşti. În textul grec al vieţii Sfântului Grigorie Sinaitul se spune că el nu a lăsat
niciun loc necercetat, nu doar al grecilor, ci şi al “sârbilor înşişi şi dincolo de ei”.
Opera. Titluri: 1)Capete după acrostih foarte folositoare, 137 la număr; 2)Alte 7
capete; 3)10 capete despre liniştire şi rugăciune; 4)15 capete despre linişte şi cele două
feluri de rugăciune; 5)Despre cum se cade a sta la rugăciune.
Sfântul Părinte vorbeşte despre căldura duhovnicească ce însoţeşte rugăciunea curată.
Este un susţinător al experienţei autentice a prezenţei lui Dumnezeu.
Bibliografie: Filocalia VII
Calist al Constantinopolului
S-a născut la sfârșitul secolului al XIII-lea. A fost ucenic al Sfântului Grigorie Sinaitul, la
Sfântul Munte Athos. A luptat contra bogomililor. În 1350, la propunerea lui Ioan Cantacuzino, a
fost ales patriarh al Constantinopolului (1350-1364). S-a retras. S-a întors sub Ioan Paleologul. A
fost isihast. A dorit să reintroducă ordinea în Biserică și să-i unească pe ortodocși contra turcilor. S-
a luptat contra latinilor, a mahomedanilor, a bogomililor și mai ales contra adversarilor isihasmului
(1363-1364).
Lucrările sale sunt aghiografice: Viața Sfântului Grigorie Sinaitul și Viața Sfântului
Teodosie de Târnovo; Cuvântul de laudă la Cuviosul Părintele nostru Ioan Postitorul. A alcătuit 64
de omilii, unele antiretice-dogmatice (între care Omiliile la Schimbarea la Faţă, împotriva lui
Gregoras), altele morale (Capete despre rugăciune şi Capete care au lipsit) și pastoral-ascetice. A
alcătuit 13 rugăciuni.
A existat şi patriarhul Calist II Xantopol (exista o mănăstire cu acest nume în Galata,
Constantinopol şi o alta la Muntele Athos), pentru scurt timp, în anul 1397. Este posibil ca lui să îi
aparţină: Metoda sau Cele 100 de capete (ale lui Calist şi Ignatie Xantopol, în Filocalia 8).
Bibliografie: Patriarhul Calist al Constantinopolului, Omilii la Schimbarea la Faţă,
împotriva lui Gregoras
Sfântul Grigorie Palama
Isihasmul. Termenul vine de la cuvântul grec ishia (linişte). Se referă la călugării care trăiau
ca pustnici, în asceză riguroasă, în tăcere şi contemplare, mai ales la Muntele Athos. Metoda
isihaştilor cerea ca ochii să fie sustraşi de la orice le-ar distrage atenţia, pentru ca gândul omului să
se concentreze la rugăciune. Ochii nu erau închişi, ci erau deschişi, ca să poată vedea lumina
dumnezeiască. Bărbia era aplecată pe piept. Se rostea continuu rugăciunea: Doamne, Iisuse
Hristoase, miluieşte-mă!, în funcţie de respiraţie. Rugăciunea orală devenea mintală şi apoi cobora
în inimă, ajungând rugăciunea inimii. Părintele Dumitru Stăniloae spunea despre isihasm că era o
realitate spirituală superioară, o trăire mai presus de cuvântul lui Dumnezeu şi o unire.
Viaţa Sfântului Grigorie Palama este legată de mişcarea isihastă şi de Muntele Athos. S-a
născut la anul 1296 în Constantinopol, într-o familie nobilă creştină. Tatăl său ocupa o funcţie
publică importantă, fiind consilier al împăratului Andronic II şi profesor al fiului împăratului. Din
păcate, Grigorie rămâne orfan de tată la 7 ani. Primeşte o educaţie aleasă chiar la palatul imperial,
prin grija mamei sale. Studiază ştiinţele profane, gramatica, retorica, ştiinţele naturii, dar şi
filosofia, stârnind admiraţia contemporanilor pentru pregătirea sa.
Opera. A scris Tomul aghioritic, Două cuvinte doveditoare despre purcederea Duhului
Sfânt, Epistole către Achindin şi Varlam, Antireticele contra lui Achindin (1-7), 150 de Capete şi 63
de Omilii.
Alte titluri: predici (inclusiv o predică împotriva cămătarilor); omilii (la Înălţarea
Domnului, Bunavestire, Naşterea Maicii Domnului, Adormirea Maicii Domnului, Patimile
Domnului); necrologuri (La Sfântul Dimitrie, La Sfântul Teodor, La Sfântul Nicolae, La Sfântul
Apostol Andrei, La Sfinţii Trei Ierarhi); Comentariu la Iezechiel; Despre veşmintele liturgice;
Contra lui Nichifor Gregoras.
Filotei Kokkinos
Viața. Se cunosc puține lucruri despre viața lui Filotei, pentru perioada de până la numirea
sa ca mitropolit. El a scris despre viața unor contemporani ai săi, dar nimeni nu a pus în scris viața
sa. Viața i-a fost consemnată după patru secole în lucrarea: „Viața și slujba Sfântului Filotei
Teologul”. Este o lucrare de zidire sufletească pentru monahii de la Sfântul Munte Athos.
Filotei era cam de aceeași vârstă cu Grigorie Palama, Nichifor Gregoras și Ioan
Cantacuzino. S-a născut la sfârșitul secolului al XIII-lea și începutul secolului al XIV-lea, deci pe la
anul 1300, la Tessalonic. Aici a crescut, a studiat și a intrat în monahism. Importanța Tessalonicului
era mare, el constituind al doilea oraș bizantin. Adeseori, orașul era zguduit de revolte.
În Tessalonic, cultul Sfântului Dimitrie era deosebit de dezvoltat, el fiind protectorul cetății,
ce se socotea „cetate ortodoxă”. Isihasmul, venit de la Athos, a devenit aici o controversă teologico-
filosofică. Opera. Filotei a fost teolog, filolog, istoric, orator, canonist, exeget, liturghist, poet.
Opera sa este vastă. Lucrările sale au rămas cele mai multe în manuscris. A fost isihast.
Dintre lucrările sale dogmatice amintim: 1)Tomusul aghioritic. 2)Cuvinte dogmatice către Achindin şi adepţii
lui şi Despre îndumnezeire şi lumina taborică, 3)Cele 14 capitole ale ereziei lui Achindin şi Varlam.
 Teofan al Niceei
Nu se cunosc detalii despre viața sa. A fost o personalitate a celei de a doua jumătăţi a
secolului al XIV-lea. A fost ucenic al lui Filotei Kokkinos. A fost prieten și sfătuitor al împăratului
Ioan VI Cantacuzino. Numele lui Teofan apare prima dată la anul 1366, într-un act sinodal, unde se
semnează ca mitropolit al Niceei. Se pare că în acea funcție a ajuns în cea de a doua perioadă a
patriarhului lui Filotei, după anul 1364. Dar Niceea era ocupată de turcii selgiucizi. A rămas la
Constantinopol. A fost însărcinat să mijlocească întoarcerea Bisericii Serbiei la Patriarhia
Constantinopolului. După anul 1380 se pierde urma sa.
A făcut parte din gruparea isihastă. A scris mai ales lucrări dogmatice: 3 Epistole; 5 Cuvinte
despre lumina taborică; 8 Cuvinte și 25 Capete contra iudeilor; 4 Cuvinte contra latinilor; Despre
veșnicia lumii; Epistolă către patriarhul latin Pavel al Constantinopolului despre ființă și energii;
Cuvânt encomiastic la Preasfânta Născătoare de Dumnezeu.
Calist Angelicude
E numit, în P.G. 147, Calist Tilicude. Este un autor filocalic de primă mărime al
secolului al XIV-lea. Viaţa sa nu este suficient de bine cunoscută. Există confuzii şi cu
privire la numelui lui Calist. Mai multe persoane din acea vreme purtau acest nume (şi
patriarhii Calist I şi Calist II Xantopoulos). Patriarhul Dositei al Ierusalimului îl situează pe
Calist în rândul scriitorilor care au scris împotriva latinilor.
A activat în a doua jumătate a secolului al XIV-lea în Macedonia. Probabil că s-a
născut în jurul anului 1325 şi a murit pe la anul 1395. Ajutat de un ţar sârb, a clădit o
biserică (la Melenic, la nord de Serres, azi în Bulgaria), pe la anul 1371, în jurul căreia
trăiau mai mulţi asceţi, ucenici ai săi. Înmulţindu-se numărul ucenicilor, a cerut patriarhului
de Constantinopolului recunoaşterea mănăstirii ca stavropighie. Era un om duhovnicesc, ce
trăia virtuos. Era isihat şi se ocupa cu rugăciunea minţii (arată admiraţie faţă de Sfântul
Grigorie Palama).
Calist citează din: Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Atanasie al Alexandriei şi Sfântul
Chiril al Alexandriei, Sfântul Grigorie de Nazianz, Pseudo-Dionisie Areopagitul, Sfântul
Maxim Mărturisitorul şi Sfântul Ioan Gură de Aur. Pe Sfântul Grigorie Palama îl socoteşte
printre marii Sfinţi Părinţi şi îl laudă, dar nu-1 citează direct.
 Nil Cabasila
A fost arhiepiscop al Tessalonicului între anii 1361 şi 1363, urmaş al lui Grigorie
Palama. S- a născut la Tessalonic, pe la anul 1285. Se numea Nicolae. A fost profesor de
limba greacă până la anul 1341.
A arătat simpatie faţă de Ioan al VI-lea Cantacuzino şi faţă de isihaşti. Participă la
Sinodul din anul 1351. Se opune tendinţei de latinizare din Bizanţ. A fost unul dintre cei
mai importanţi teoreticieni ai isihasmului. Cu doi ani înainte de a muri, a devenit
arhiepiscop al Tessalonicului.
Lucrările sale antilatine sunt: 1)Trei tratate despre purcederea Sfântului Duh,
împotriva lui Filioque (lucrări impregnate de isihasm). Despre purcederea Duhului numai de
la Tatăl învaţă Scriptura şi Sfinţii Părinţi. Se prezintă cele 49 de argumente ale latinilor, la
care se dau răspunsuri, arătându-se că latinii nu se sprijină nici pe Scriptură, nici pe Sfinţii
Părinţi. Aplică o critică filosofico-teologică utilizării silogismelor în teologie, împotriva lui
Toma d’Aquino, pe a cărui operă Summa contra Gentiles tocmai o tradusese ucenicul lui
Nil, Dimitrios Kydones; 2)Tratatul despre deosebirile de credinţă dintre Răsărit şi Apus
(P.G. 149); 3)Despre primatul papal (spune despre papă că este succesorul lui Petru doar
fiind ierarh al Romei, dar primatul său este onorific, căci Roma a fost capitala imperiului);
4)Despre focul purgatoriului; 5) Contra latinilor (o sinteză, pe care cititorul, folosind-o, să
poată răspunde latinilor).
Lucrări din disputa isihastă: 1)Scurt cuvânt despre ereticii akindini; 2)Tomusul
sinodal contra lui Varlam şi Akindin din 1351.
Epistole: 1)Către Nicolae Cabasila (scrie nepotului său despre înţelesul tratatelor
sale, două epistole); 2)Către Dimitrie şi Prohor Kydones (ucenicii săi). Lucrările lui Nil
Cabasila au fost folosite de greci la Sinodul unionist de la Ferara-Florenţa. Între cele mai
cunoscute lucrări antilatine sunt cele ale lui Nil Cabasila, Teofan al Niceei, Grigorie II al
Ciprului şi Sf. Grigorie Palama. Dacă Visarion al Niceei, devenit cardinal, scrie contra lui
Nil, în schimb Ghenadie II Scolarios se referă la el cu admiraţie.

Teodor de Andida
Informaţiile sunt, ca şi în cazul altor autori din această perioadă, puţine. A trăit pe la
anul 1200. Opera sa se află în P.G. 140. Este unul dintre ierarhii din Andida. Nu ştim cât a
păstorit acolo. Localitatea aceasta era în sudul Asiei Mici, în provincia Pamfilia, unde
Sfântul Apostol Pavel a propovăduit, încă din prima sa călătorie misionară (Fapte XIII).
Lucrarea sa are titlul: Un scurt comentariu despre simbolurile care există în
Dumnezeiasca Liturghie, alcătuit din îndemnul şi la cererea iubitorului de Dumnezeu
Vasilie, episcop de Phitia. Localitatea Phitia era în centrul Asiei Mici, în Frigia. De aici
deducem că episcopul Teodor era o personalitate teologică a vremii.
 Nicolae Cabasila
A fost o personalitate a culturii bizantine din secolul al XIV-lea. S-a născut la
Tessalonic, din părinţi nobili, pe la anul 1300. Era nepotul polemistului antilatin Nil
Cabasila. A învăţat în Bizanţ în vremea când cultura bizantină era în renaştere, sub dinastia
Paleologilor. A studiat retorica, ştiinţele şi teologia. A scris un Cuvânt de laudă pentru
Sfântul Dumitru şi un Comentariu la cartea a treia din Syntaxa lui Ptolemeu, cu conţinut
ştiinţific-astronomic.
Nicolae Cabasila a fost admirat de contemporani şi a jucat un rol important în viaţa
Tessalonicului. În controversa isihasmului, a fost partizanul partidei ortodoxe, alături de
Sfântul Grigorie Palama, contra lui Varlam şi Akindin.
Nicolae Cabasila este considerat “cel mai autorizat interpret al Liturghiei bizantine”.
Face o tâlcuire dogmatică şi mistică, completă şi profundă. Lucrarea este împărţită în 53 de
capitole, fiecare cu câte un titlu. Urmăreşte ordinea firească a Liturghiei, ale cărei părţi sunt
dezvoltate.
Lucrarea Despre viaţa în Hristos (Peri tis en Hristo zois) adună peste 100 de referiri
patristice şi 500 de trimiteri scripturistice, sau din filosofi. În cartea I, spune Nicolae
Cabasila, aflăm că viaţa în Hristos se dobândeşte prin Sfintele Taine. Ea “începe şi se
dezvoltă cât timp trăim pe pământ, însă desăvârşirea ei se atinge abia când vom fi ajuns la
ziua aceea”, adică în perspectiva ei eshatologică. Aici pe pământ se naşte “omul lăuntric”,
omul cel nou, zidit după chipul lui Dumnezeu. Autorul exprimă în imagini plastice unirea
dintre Dumnezeu şi sufletul omenesc. În viaţa sufletească a celor ce petrec în Domnul,
Acesta le vine totdeauna în ajutor.
Simeon al Tessalonicului
Se cunosc puţine detalii despre viaţa sa. S-a născut pe la mijlocul sec. XIV la
Constantinopol. A trăit mult timp la patriarhia din Constantinopol şi a avut o cultură ce arată
că a frecventat şcolile vremii şi bibliotecile. De la Constantinopol a mers la Tessalonic
înainte de 1425 când era episcop. A păstorit între 1410 şi 1429, când a murit. Este dintre cei
mai virtuoşi bărbaţi ai Bisericii lui Hristos. A fost dogmatist şi polemist neîntrecut. A murit
înainte ca Tessalonicul să cadă sub stăpânirea turcească. A fost ultimul ucenic al Sfântului
Grigorie Palama.
S-a păstrat aproape toată opera sa. Este autorul unor lucrări dogmatice, liturgice şi
antilatine. Patriarhul Dositei al Ierusalimului a tipărit la Iaşi în 1683 opera lui completă (şi
în P.G. 155). În 1765 a fost tradusă în limba română lucrarea Voroavnă de întrebări şi
răspunsuri.
Bibliografie: Simeon, arhiepiscopul Tessalonicului, Tratat asupra tuturor dogmelor
credinţei noastre ortodoxe, după principii puse de Domnul nostru Iisus Hristos şi urmaşii
Săi, trad. rom. Toma Teodorescu, Bucureşti, 1865, reed. în ediţia îngrijită de Protos.
Grichentie Natu, Edit. Arhiepiscopiei Sucevei şi Rădăuţilor, vol. I, 2001; vol. II, 2003;
Idem, Erminia dumnezeiescului Simbol al credinţei ortodoxe, Bucureşti 2010.
 Marcu Eugenicul
S-a născut la 1391-1392 la Constantinopol. A studiat retorica şi filosofia. Va fi
profesor al lui Ghenadie Scholarios. S-a călugărit la 26 de ani. S-a retras la mănăstire,
alcătuind operele sale. Acum au început discuţiile dintre latini şi greci privind unirea
bisericilor.
În anul 1437 a fost ales mitropolit al Efesului. A fost delegat pentru Sinodul de la
Ferrara, început la 9 aprilie 1438. A alcătuit 3 discursuri despre primele dezbateri ale
Sinodului, privind tema purgatoriului. S-a opus acceptării adaosului Filioque. În anul 1439,
sinodul s-a mutat la Florenţa. Marcu Eugenicul a răspuns teologilor catolici, argumentând
învăţătura răsăritenilor. A rostit un scurt discurs despre doctrina ortodoxă. A refuzat să
semneze actul de unire. S-a întors la Constantinopol în anul 1440, apoi la Efes. Datorită
turcilor, a mers la mănăstirea athonită Vatoped. Pe drum a fost prins şi exilat. A continuat
lupta până la moarte, în anul 1444.
Opera lui Marcu Eugenicul este vastă. A scris lucrări exegetice, ascetice, epistole,
cuvântări şi imne liturgice. A compus 8 canoane în cinstea Maici Domnului. A
tâlcuit în parte Sfânta Liturghie în lucrarea Explicatio ecclesiastici officii. De la el au
rămas şi: o slujbă a Sfântului Ioan Damaschin; canoane în cinstea patriarhului Eftimie; un
canon la Iacov Persul; o viaţă a Sfântului
Simeon Metafrastul; alte slujbe la dreptul Marcu (5 martie), sau la Alexie omul lui
Dumnezeu, la Sfânta Muceniţă Teodosia şi la Sfântul Ilie. A compus idiomele la Sfântul
Andrei, sau la Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena. De la Marcu Eugenicul au rămas stihire
la Simeon Metafrastul, la Ioachim şi Ana şi la Sfânta Ecaterina, dar şi tropare la Sfântul
Ilie.

Ghenadie II Scholarios
Viața. A fost primul păstor al creștinilor din Constantinopol, după ce turcii au
ocupat capitala bizantină. Prin eforturile sale, Biserica Ortodoxă și-a păstrat identitatea de
credință și obiceiurile. A reorganizat și condus Biserica Ortodoxă în noile condiții.
Ghenadie (Gheorghe) s-a născut la Constantinopol pe la anul l405. A primit o
educație aleasă. Marcu Eugenicul i-a fost dascăl. Și-a însușit filosofia și teologia. Cunoștea
bine latinește, studiind teologia apuseană. A citit scrierile autorilor: Fericitul Augustin,
Anselm de Canterbury, Toma d′Aquino. La început, a fost admirator al tomismului.
Iar Ghenadie a ajuns patriarh „sub turbanul turcesc”. La 29 mai 1453,
Constantinopolul a căzut. Ghenadie a fost luat ostatic și vândut ca sclav. A fost cumpărat de
un turc bogat din Adrianopol.
Ghenadie a fost patriarh în trei rânduri: ianuarie 1454 – vara 1456; vara 1462 – vara
1463; august 1464 – iulie 1465. Au exista discuții teologice între Mohamed II și Ghenadie
II. Sultanul era curios să cunoască învățătura creștină. Sultanul știa grecește. Ghenadie i-a
adresat Mărturisirea de credință, în 12 articole. Așa-zisa simpatie a sultanului față de
Biserică a fost doar o strategie politică. Ghenadie a murit la sfârșitul anului 1472.
Opera. A fost un mare teolog al secolului al XV-lea. Influența operei sale asupra
teologiei ortodoxe a fost limitată. Doar o mică parte din ea a fost publicată. Se află în P.G.
160 și 161. Are 476 de lucrări originale și 24 de traduceri.
Doctrina. Teme doctrinare, dezvoltate în opera sa: teodicee; Sfânta Treime și
relațiile între Persoanele treimice, purcederea Duhului; providență și predestinație; Logosul
divin; îngerii; originea sufletului; Maica Domnului; Sfintele Taine, mai ales Sfânta
Euharistie; eshatologie.
Ghenadie II spune că Maica Domnului s-a ridicat cu trupul și cu sufletul la cer, după
ce a trecut prin moarte.