Sunteți pe pagina 1din 47

Teologi şi Filologi între restaurarea cultului icoanelor

şi cucerirea latină a Constantinopolului


Principalul teolog pe care l-a cunoscut Bizanţul în această perioadă a fost Simeon
Noul Teolog (950-1022), un adevărat continuator al lui Maxim Mărturisitorul şi un precursor
al isihasmului din secolul XIV. Născut într-o familie aparţinând nobilimii provinciale, Simeon
este trimis de tânăr în capitală, unde graţie unui unchi ajunge spatarocubicular şi membru al
consiliului imperial. Vocaţia sa religioasă manifestată de timpuriu prin momente de extaz
mistic îl face să renunţe la tot şi să intre în mănăstirea Studios, unde devine discipolul cel mai
apropiat al lui Simeon cel Evlavios. Un conflict al maestrului său, probabil un nebun întru
Christos cu ierarhia mănăstirii determină mutarea la mănăstirea Sf. Mamas. Moartea
părintelui său spiritual îl determină pe Simeon Teologul să îl canonizeze pe acesta, să.i picteze
icoana şi să i se închine ca oricărui alt preacuvios, fapt care îl face să intre în conflict cu
secretarul patriarhului Sergios II, ce obţine exilarea sfântului la Chrysopolis pe malul drept al
Bosforului. Aici Simeon întemeiază pe ruinele bisericii Sf. Marina din satul Palukiton o
mănăstire pentru numeroşii discipoli care îl urmaseră.
Simeon este probabil cel mai important mistic oriental, dar şi cel mai intransigent
reprezentant al acestui curent al spiritualităţii bizantine. El se plasează pe linia tradiţiei
mistico-ascetice inaugurată de Origene şi continuată de Evagrie Ponticul şi continuată de
Dionisie Pseudoareopagitul, Ioan Scărarul, Maxim Mărturisitorul şi Teodor Studitul. Pentru
Simeon ca şi pentru precursorii săi la Dumnezeu se ajunge printr-o adevărată iniţiere la baza
căreia trebuie să stea o asceză extrem de severă. După îndeplinirea acestei condiţii
credinciosul trebuie să renunţe la toate mijloacele raţionale şi să se abandoneze în faţa
misterului, a spiritului pur. Graţie iubirii (αγάπη), el ajunge la contactul nemijlocit cu
divinitatea (θείωσις). Această tendinţă mistică nu era lipsită de primejdii, ducând la o exaltare
generatoare de anarhie.
Principala operă a Sf. Simeon o constituie Discursurile sale teologice (1-3) şi etice (1-
15) elaborate între 1000 şi 1009 în anii conflictului cu syncellul Ştefan. Primele dintre ele
apără conceptul de Treime ce reprezintă baza şi scopul teologiei creştine, de denaturările
scolastice. În schimb, discursurile etice dezvoltă caracterul eclezial-sacramental (1-3) ,
existenţial-experimental, ascetic (4, 6, 7, 11) şi contemplativ al teologiei creştine, ce trebuie să
reflecte experienţa religioasă creştină unică, bazată pe comuniunea personală a credinciosului
cu Sfânta Treime.
O figură ecleziastică total diferită este cea a lui Eustathios, arhiepiscopul
Salonicului. Spre deosebire de Simeon, care respingea cu indignare orice formă de cultură
2

profană, Eustathios îşi dedică o mare parte din activitate studiului moştenirii clasice. Acest
fapt se explică în primul rând prin profesia de maestru de retorică pe care a practicat-o
înaintea ocupării scaunului episcopal. Aceasta s-a materializat în colaţionarea de scolii la
odele pindarice, strălucit prefaţate şi în parafrazarea şi comentarea lui Dionysios Periegetul.
Numele său a rămas însă prin excelenţă legat pentru posteritate de amplele comentarii la
Iliada şi Odiseea. Acestea reprezintă un monument de erudiţie, având meritul de a reproduce
comentariile antice ale lui Homer. De asemenea, Eustathios dovedeşte o acribie filologică ce a
constituit un model până în epoca modernă.
O dată ajuns episcop, el se dedică în principal scrierilor cu caracter sacrum, dar nu
evită să se implice şi în viaţa cetăţii. Acestea sunt rodul unei înţelegeri profunde a nevoilor şi
problemelor cu care se confruntau călugării şi a remarcabilului curaj de a spune lucrurilor pe
nume şi a pune degetul pe rană. El ia atitudine împotriva corupţiei şi a stagnării intelectuale,
ce caracteriza viaţa monastică a perioadei. Călugării fanatici care distrugeau cărţile şi
manuscrisele au parte la el de cea mai severă condamnare. Tot plin de spirit practic şi de mult
bun simţ – calităţi foarte rare la autorii contemporani – sunt şi discursurile adresate
împăraţilor. De pildă, Eustathios avansează un plan concret de alimentare cu apă a
Salonicului. Tot aşa, într-o lucrare a sa rămasă pe bună dreptate celebră el descrie cu
vivacitate şi talent episodul dramatic al cuceririi Salonicului de către normanzi.
Un alt însemnat filolog al perioadei a fost Ioannes Tzetzes. Născut puţin după 1100
într-una din cele mai bune familii constantinopolitane, Tzetzes a exercitat profesia de secretar
şi profesor. Cu toate că s-a bucurat de protecţia unora dintre cele mai ilustre personalităţi ale
timpului (Irina, soţia lui Andronic Comnenul ori Constantin Coterzes), el a dus o viaţă
modestă şi plină de lipsuri. Acest lucru nu l-a împiedicat să desfăşoare o activitate literară
prodigioasă, dar lipsită de profunzimea marilor filologi bizantini. Erudiţia sa, deşi foarte
amplă, nu numai că nu este precisă, ba e chiar viciată de erori dintre cele mai grosolane. Ceea
ce uimeşte în cazul lui Tzetzes este uriaşa sa capacitate de a scrie în orice gen literar şi pe
orice temă. De la el ne-au parvenit comentarii şi scolii la un număr însemnat de autori antici
(Homer, Hesiod, Eschil, Euripide, Aristofan, Lykophron, Nicandru, Opian, Porfir) ori tratate
de retorică şi metrică. Talentul său de versificator facil şi superficial îl determină să opteze
pentru forma poetică în cazul oricărui tip de descriere. Aşa a procedat în cazul compendiului
retoricii lui Hermogenes, a parafrazei Isagogei lui Porfir şi a aşa numitelor Chiliade
(Χιλιάδες). Este vorba de un tratat ce conţine informaţii istorice, literare sau teologice oferite
în num mai puţin de 13.000 de versuri grupate de editorii moderni în 13 grupuri de câte 1000
de stihuri. În schimb, Tzetzes îşi intitula lucrarea Βίβλος ιστοριών şi o împărţea în 600 de
3

istorii. Extrem de mândru de aceasta, el nu a ezitat să elaboreze un comentariu în versuri


politice sau iambice la propria operă. Evident nu ne aflăm în faţa unei poezii propriu-zise, ci a
unei materii greoaie şi indigeste, care se supune anevoie canoanelor metrice.
Singura operă în care se poate afirma că Tzetzes face propriu-zis literatură este aşa
numita Carmina Iliaca, o trilogie în hexametri cuprinzând Antehomerica, Homerica şi
Posthomerica, o reelaborare a ciclului epic ce îşi ia ca modele pe Quintus din Smyrna şi Pe
Tryphiodoros. Poemul lui Tzetzes este plin de anacronisme, neconcordanţe, dar şi de detalii
inedite, ce îi conferă o certă originalitate. De pildă, Apollo nu mai este un zeu, ci un preot al
Soarelui, Paris primeşte educaţia unui nobil bizantin şi compune o Theogonie. Şi poate tocmai
datorită acestor actualizări poezia lui Tzetzes a plăcut, fiind asiduu citită şi chiar imitată în
ultimele două veacuri ale Bizanţului (Iliada lui Constantin Hermoniacos, Războiul Troiei şi,
respectiv Ahileida, ambele lucrări anonime).
4

Poezia de la iconoclaşti la cucerirea latină


În această perioadă Bizanţul a cunoscut trei poeţi superiori sus-numitului Ioannis
Tzetzis. În ordine cronologică este mai întâi vorba de Ioannis Kyriotis sau Geometrul,
supranume ce îi proveneau de la mănăstirea din Constantinopol unde se retrăsese şi, respectiv,
de la studiile sale de geometrie. Născut în jur de 930 el a activat sub domniile a trei împăraţi
Nikephoros Phocas, Ioannis Tsimiskis şi Vasile II. În timpul primului dintre aceştia a
îndeplinit înalte funcţii militare din care Ioannis Tsimiskis l-a destituit, obligându-l să se
retragă în mănăstire. După această dată despre Ioannis nu se mai ştie decât că a ajuns episcop
al Melitenei şi că arfi murit în jur de 990.
Opera sa poetică este amplă, cuprinzând deopotrivă creaţii cu caracter sacru şi profan.
Dintre acestea atrag atenţia epigramele şi compoziţiile cu subiect variat. Unele se referă la
evenimente istorice contemporane, altele au caracter literar, mitologic ori funerar, aşa cum
sunt piesele închinate împăraţilor Phocas, Tzimiskis, patriarhului Palladie sau propriului tată.
Aceasta din urmă este deosebit de emoţionantă, venerabilul călugăr redevenind pentru o clipă
copilul de odinioară. De asemenea, îndeplinirea ultimelor îndatoriri filiale este prezentată cu
simplitate şi delicateţe. Acestor poeme li se adaugă o culegere de 99 de epigrame intitulată
Paradisos. Este vorba de compoziţii atât religioase, cât şi laice, ce denotă o bună cunoaştere a
antichităţii clasice şi a poeziei bizantine. În cazul lui Ioan erudiţia nu sufocă suflul poetic, ci îl
stimulează să găsească soluţii noi la teme străvechi. Inspiraţia sa este sinceră, profundă şi
reflectă întotdeauna viaţa sa spirituală tumultoasă. De pildă, într-un monolog interior de mare
tensiune (APA, III, 299) Ioan descrie lupta pe care spiritul său o duce cu tentaţiile cărnii.
Dintre poeziile religioase de mare frumuseţe este şi Encomionul în trimetrii iambici (1042
versuri), care descrie cu simplitate şi naturaleţe moartea martirică a sfâtului Se adaugă patru
imnuri complexe închinate Fecioarei, imnuri originale şi ca structură şi care presupun
cunoaşterea poeziei orfice.
Dacă Ioan Kyriotis a fost cea mai de seamă poet bizantin din secolul X, personalitatea
lirică cea mai de seamă a veacului al XI-lea este Cristofor din Mitilene, supranume pe care îl
datorează nu locului naşterii, ci originii familiei. Se naşte la Constantinopol în jurul anului
1000 şi trăieşte în perioada regimului nobilimii civile (de la Roman III la Constantin IX
Monomahul). A deţinut înaltele funcţii de patricius şi apoi de secretar imperial, dar şi pe cea
mai modestă de judecător într-o cetate a Paflagoniei. Opera sa poetică, mai redusă decât cea a
lui Ioan conţine patru calendare metrice ce îmbină versificaţia clasică cu cea utilizată de
melozi şi o culegere intitulată Στίχοι διάφοροι în metri clasici. Acestea conţin un număr relativ
restrâns de compoziţii cu caracter tradiţional (laude ale animalelor, evident preferata sa fiind
5

furnica, elogii ale anotimpurilor, ghicitori, descrieri, poezii cu conţinut sofistic), dar şi
numeroase poeme de inspiraţie personală. Acestea sunt rodul propriei experienţe de viaţă şi al
observării directe a contemporanilor şi a moravurilor lor. Spiritul de observaţie se asociază în
cazul lui Cristifir cu un umor ascuţit adesea caustic. El nu se fereşte de ironia usturătoare, dar
ştie să practice şi glume delicate. De altfel, umorul său este unul înnăscut şi de foarte bună
calitate, ce ţâşneşte spontan şi este exprimat cu cele mai simple mijloace. Totodată poezia sa
este caracterizată de un realism pronunţat, calitate rar întâlnită în poezia bizantină. Judecând
după versurile lui Cristofor nimeni nu se mai poate îndoi, aşa cum o fac unii exegeţi, că şi la
Bizanţ au trăit oamenii vii, reali. Prin aceste calităţi Cristofor deschide o linie lirică ce va
cunoaşte mai mulţi reprezentanţi în ultima parte a existenţei imperiului, printre care un loc de
frunte va deţine Theodoros Ptochoprodromos.
Contemporan cu Cristofor este Ioannis Mauropous, născut în jurul anului 1000 la
Caludiopolis în Paflagonia. Sosoinde în capitală, acesta a dobândit o vastă cultură, învăţând
latina şi căpătând competenţe ieşite din comun în filozofie, teologie şi drept. Acest lucru l-a
determinat pe împăratul Constantin IX Monomahul să-l însărcineze pe Mauropous, alături de
Ioannes Xiphilinos şi Psellos cu reorganizarea Universităţii din Constantinopol. El a fost cel
care a elaborat statutul Universităţii şi a fost primul ei profesor de retorică. Căzut la un
moment dat în dizgraţie este silit să se retragă din capitală şi să accepte scaunul de mitropolit
al cetăţii Euchaita din Pont. Ulterior reuşeşte să se întoarcă în capitală, petrecându-şi ultimii
ani ai vieţii în mănăstirea εν τη Πέτρα. Cum era de aşteptat, un intelectual de talia lui Ioan a
desfăşurat o activitate multilaterală. Opera sa cuprinde mai multe omilii, un lexicon
etimologic scris în dodecasilabi, peste 77 scrisori şi circa 150 de canoane în mare parte
inedite. De altfel, aşa cum aflăm din panegiricul rostit de prietenul său Psellos, Ioan a fost un
mare inovator în domeniul cântului bisericesc. Cea mai valoroasă parte a operei sale o
reprezintă poeziile cu caracter divers. Unele dintre acestea tratează teme desprinse din propria
viaţă, precum călătoriile ori relaţiile fluctuante cu familia imperială. Cu adevărat emoţionant
este poemul adresat propriei sale case, atunci când a trebuit să o vândă şi să o părăsească.
Poetul rememorează cu nostalgie şi tristeţe clipele petrecute în casa părintească, nopţile de
veghe şi îşi aminteşte de prietenii cu care s-a întâlnit acolo şi de diversele obiecte din casă de
care îl legau numeroase amintiri. Ba chiar şi casa părăsită ajunge să se cufunde în tristeţea
care îl stăpâneşte pe poet. Şi celelalte creaţii ale lui Ioan, indiferent de temă, respiră
sinceritate, spiritualitate şi demnitate morală. Spre deosebire de cei mai mulţi dintre
contemporanii săi, Ioan nu este ahtiat după onoruri, nu este expert în intrigi şi linguşiri dintre
cele mai josnice, iar aceste calităţi răzbat cu putere în versurile sale.
6

Perioada de înflorire a literelor începută din secolele IX-X se continuă o dată cu


restaurarea politică ce are loc sub dinastia Comnenilor. Perioada este caracterizată de un
entuziasm general pentru antichitatea clasică, al cărei opere sunt studiate în modul cel mai
serios şi mai profund şi, evident, imitate. Desigur, limba literară devine în acest fel una
complexă şi artificială, extrem de depărtată de cea vorbită în mod curent la Bizanţ. Şi totuşi
acum apare pentru prima oară după multe secile o producţie literară într-o limbă extrem de
apropiată de cea folosită în limba de zi cu zi în imperiu. O astfel de dualitate a creaţiei îi este
atribuită lui Theodoros Ptochoprodromos, originar din Constantinopol, acesta s-a născut în jur
de 1100 şi a trăit probabil până în 1156-1158. După studii cintre cele mai solide (retorică,
gramatică, filozofie) , Theodor a deţinut o poziţie înaltă la curtea diverşilor Comneni ce s-au
succedat la domnie (Alexios, Ioan II, Manuel). Cu toate acestea amurgul vieţii îl găseşte într-
un ospiciu, iar moartea într-o mănăstire. Din punctul de vedere al cantităţii şi al vastităţii
opera sa o egalează pe cea a lui Tzetzes, în schimb din punctul de vedere al valorii intrinseci o
depăşeşte net. O simplă înşiruire a titlurilor lucrărilor sale este edificatoare pentru
multilateralitatea preocupărilor. Operele sale în proză cuprind dialoguri pe modelul celor ale
lui Lucian, scriitor pe care îl reintroduce în circuitul literaturii bizantine, dizertaţii sofistice,
tratate filosofice, teologice, gramaticale, discursuri, scrisori. Dintre operele sale poetice nu
putem omite romanele în versuri Rodanthe şi Dosikles (4614 dodecasilabi) imitat după
romanul în proză a lui Heliodor, Etiopicele; Katomyomachia, Lupta dintre pisici şi şoareci, o
parodie dramatică inspirată din Batrachomyomachia pseudo-homerică, dar care parodiază şi
textele altor autori clasici, precum bocetele κόμοι din tragediile lui Eschil. O a doua parte a
acestei opere este constituită de o savuroasă întâlnire între o pisică şi un şoarece care, pentru a
scăpa cu viaţă, pretinde că este călugăr. Urmează o dispută teologică aprinsă bazată pe citate
scripturistice; un dialog astrologico-moral despre Prietenia aflată în exil; Prietenia (Φιλία) a
fost trimisă în exil de către soţul ei, care, urmând sfatul servitoarei sale Prostia (Μωρία) s-a
căsătorit cu Ura (Έχθρα). Recurgând la argumente fizice, filosofice şi mitologice prietenia îşi
exaltă rolul fundamental pentru buna funcţionare a universului. În poezia sa, Theodor se
exprimă din tezele filosofice ale lui Empedocle, dar şi din cele medicale ale pitagoreului
Alcmeon din Crotona. La aceste lucrări trebuie adăugate mai multe satire , un poem astrologic
în versuri politice, un poem alegoric despre lunile anului, epigrame şi poezii ocazionale,
imnuri şi poeme religioase.
Deşi un poeta doctus, Theodor nu se lasă copleşit de erudiţie, ci reuşeşte să transforme
amintirile trecutului în crâmpeie de viaţă. Reuşeşte acest lucru şi prin cultivarea unei limbi
apropiate de cea vorbită de contemporani, dar ridicată la nivel literar. Aceasta se manifestă
7

proaspătă şi vie în comparaţie cu limba artificială a celor mai multe creaţii ale vremii. La
impresia de prospeţime contribuie şi umorul său sănătos şi de bună calitate.
Alături de aceste poeme în corpusul prodromian se găsesc şi patru compoziţii în greaca
vulgară. Având în vedere diferenţele notabile dintre limba şi stilul celor două tipuri de creaţii
exegeţii au înclinat să le atribuie unui alt autor, deosebind între poetul cult Theodoros
Prodoromos şi un trubadur sărac Theodoros Ptohoprodromos. Chestiunea a făcut să curgă
multă cerneală şi este mai degrabă oţioasă. După părerea noastră, având în vedere diversitatea
proteică a a formelor literare abordate de Theodoros şi aplecarea sa înspre limba vorbită nu
este imposibil ca şi poemele în limbă populară să îi aparţină. Acestea îl introduc pe cititor în
viaţa de zi cu zi dusă de grecii umili în Bizanţul secolului XII. În primul poem Theodoros i
se adresează împăratului Ioan II Comenul (1118-1143), implorându-i ajutorul bănesc necesar
pentru a-i face pe plac soţiei arţăgoase, ale cărei cereri sunt nesfârşite. Pe un ton plin de
reproşuri şi de insulte, ea îi cere când rochii de mătase, când bijuterii dintre cele mai scumpe,
amintindu-i de originea ei nobilă. Sunt relatate apoi într-un mod deopotrivă pitoresc şi comic
tot felul de scene conjugale care îl determină pe poet să se deghizeze în cerşetor pentru a face
rost de banii pretinşi de consoartă. În cele din urmă, nereuşind nici astfel să strângă suma
necesară, decide să-i scrie împăratului, evident în taină întrucât se teme în continuare de
mânia nevestei.
Al doilea poem este adresat, chipurile de un tată nevoiaş sebsatocratorului, unul dintre
fiii lui Ioan Comnenul. Deşi a primit deja destule daruri de la împărat, necesităţile sale sunt
mult mai mari. Ca atare, poemul se constituie într-o înşiruire a nevoilor unei gospodării, un
inventar util pentru a reconstitui cum arăta o casă înstărită şi ce cheltuieli avea. Poemul acesta
e mai puţin reuşit, forţat şi oarecum pedant în enumerări, lipsit de umorul celorlalte creaţii ale
lui Prodromos.
Cu mult mai valoros este al treilea poem atribuit unui călugăr tânăr, tocmai intrat în
mănăstire, care trăieşte o mare deziluzie. Tratamentul la care îl supun superiorii este unul de-a
dreptul barbar, neavând nimic în comun cu dragostea creştină. Dacă lipseşte de la utrenie, este
supus la canoane dacă nu participă la tămâiere, trebuie să bată mătănii, dacă nu cântă cei şase
psalmi, nu se va înfrupta din vin, dacă nu asistă la tropare, nici pâine nu va mai mânca. Practic
nu i se îngăduie nimic, să caşte, să se scarpine, să facă baie, să se pieptene, să poarte pantofi
cu vârfuri lungo. În schimb, egumenul şi alţi călugări de seamă din mănăstire au la dispoziţie
cai cu pinteni şi catarame, merg deseori la palat, sunt înveşmântaţi în mătase, au patru rânduri
de aşternuturi, fac baie de patru ori pe lună. Ba chiar se înfruptă din bucatele cele mai alese,
fapt care îi prilejuieşte poetului, descrierea celor mai rafinate mâncăruri ale gastronomiei
8

bizantine. Spre deosebire de ei tânărul călugăr nici măcar nu a simţit mirosul acestor bucate.
Satira din acest poem este una fericită, poetul izbutind să surprindă cu exactitate şi umor
racilele care măcinau mănăstirile vremii. Acest lucru a făcut ca poemul să fie apreciat şi de
călugării nemulţumiţi de luxul în care trăiau superiorii lor şi de adevărata viaţă mondenă pe
care o duceau.
Un al patrulea poem prezintă necazurile unui om de litere care îşi blestemă zilele
pentru că a greşit în alegerea profesiei. Deşi studiile sale au presupus multă trudă, el a ajuns să
tânjească după câteva firmituri de pâine. Prin toată casa sa nu se găseşte nimic de mâncare şi
până şi poliţele pentru păstrarea alimentelor ori pungile pentru gologani sunt burduşite tot cu
hârtii. Ce bine ar fi fost să se fi făcut meşter care brodează cu fir de aur, căci cămara i-ar fi
fost plină de pâine, vin şi ton, bucăţi de pălămidă, scrumbii şi plevuşcă sărată.
În general vorbind, poemele lui Palamedes sunt rodul unui talent sprinten, cu vervă
deosebită. Acesta evocă realist viaţa de zi cu zi din Bizanţ, agitaţia străzilor fremătând de
viaţă, lumea lor pestriţă caracteristică pentru metropolele cosmopolite. De asemenea, poetul
este înzestrat cu un talent satiric deosebit, cu ironie şi perspicacitate. El face dovada unei
veritabile libertăţi de gândire, îndrăznind să critice clerul cu năravurile lui. Prin opţiunea
pentru limba populară Theodor îşi extinde imens publicul, adresându-se practic tuturor celor
care ştiau să citească. Şi totuşi dincolo de calităţile lor magistre, poemele sunt pline de
trivialităţi, de pasaje prea lungi şi pe alocuri obscure. Totuşi, poeme precum cele ale lui
Theodoros sunt semnele clare ale Renaşterii ce se anunţa în vremea Comnenilor şi a fost
brutal curmată de cucerirea latină de la 1204.
Iar Theodoros Ptochoprodromos nu este singurul autor din epocă ce scrie în limba
populară. O lucrare ce optează pentru această formă de exprimare ni s-a păstrat şi de la Mihail
Glykas. Originar din insula Corfu, acesta s-a născut în primele decenii ale secolului al XII-
lea. Din motive necunoscute a fost arestat în anul 1158-1159 din ordinul împăratului Manuel
Comnenul. Pentru a scăpa din închisoare, Glykas îi adresează împăratului o lungă suplică
versificată (586 de versuri politice). Aceasta alternează formele de limbă cultă cu cele strict
populare. Glykas se fereşte să menţioneze acuzaţia pentru care fusese aruncat în temniţă,
precizând doar că este pedepsit pentru vina de a nu se fi bucurat de nenorocirea altora. Pentru
a dobândi mila împăratului, poetul descrie suferinţele pe care le îndură în versuri destul de
obositoare şi de prolixe. Totuşi, el are grijă să introducă în opera sa destule elemente de
variaţie. Apar astfel pasaje de autoîncurajare şi speranţă destule fragmente şi citate din Sfânta
Scriptură, care dovedesc că Mihail era un bun cunoscător al textului sacru. De asemenea,
poemul este înţesat de reflecţii asupra nimicniciei vieţii şi a nestatorniciei sorţii. Acestea sunt
9

susţinute în primul rând de proverbe şi de locuţiuni proverbiale, ce conferă poemului un


pronunţat caracter didactic. Faptul este rar şi, de aceea, notabil într-o vreme în care
înţelepciunea populară era dispreţuită de intelectuali. Vrednic de remarcat este şi faptul că
Glykas nu practică linguşirea faţă de împărat, omniprezentă în lucrările bizantinilor, care
vroiau să obţină o favoare din partea suveranului. În ciuda calităţilor menţionate se pare că
poemul lui Mihai nu a avut darul de a-l îndupleca pe împărat, care, din Cilicia, unde se afla, ar
fi dictat supliciul orbirii, pentru nefericitul literat. Se pare însă că ulterior pedeapsa ar fi fost
îndulcită, Mihail trebuind să se dedice meditaţiilor religioase.
Un alt poem în limbă populară se intitulează Spaneas. Nu se ştie dacă acesta
reprezintă numele autorului poemului sau al dedicatarului scrierii. Câteva manuscrise îl indică
drept autor pe un anume Alexios Comnenul, despre care s-a presupus că ar fi unul dintre fiii
lui Ioan Comnenul, mort tânăr, oricum înaintea tatălui. Poemul se prezintă sub forma unor
lecţii oferite de un părinte fiului său în legătură cu virtuţile sau viciile. Sursa din care s-a
inspirat autorul este Cuvântarea către Demonicos a lui Isocrate, lucrare foarte citită şi
apreciată în epocă. Spaneas banalizează însă ideile retorului grec, prezentând într-o formă
populară câteva maxime de conduită în viaţă. Acestea sunt totuşi rodul unei fericite îmbinări
între morala păgână şi cea creştină. De altfel, poemul este străbătut de sentimente religioase
sincere şi adoptă un ton plin de nobleţe. Compoziţia sa este izbutită, iar stilul simplu şi sobru.
Alături de aceste poeme cam tot în epocă s-a cristalizat şi marea epopee bizantină a lui
Digenis Akritas. Aceasta are la bază cântecele populare care descriau vitejiile săvârşite de aşa
numiţii akritai. Aceştia formau trupele care apărau graniţa orientală a imperiului, purtând
lupte necontenite cu sarazinii şi cu apelaţii, nişte bande de tâlhari ce trăiau pe spinarea celor
doi adversari. Eroii acestor cântece sunt prezentaţi ca nişte fiinţe supraomeneşti, nişte
adevăraţi titani, ce stăpânesc arme gigantice, încalecă pe nişte cai năzdrăvani şi biruiesc cu
uşurinţă mii de duşmani. Deşi sunt adversari neîmpăcaţi, între creştinii şi musulmanii care
trăiesc aceeaşi viaţă grea şi se confruntă cu aceleaşi probleme se nasc şi relaţii de prietenie.
Existau de altfel şi destule elemente care să îi apropie, precum viaţa aventuroasă şi plină de
primejdii, dar liberă, dragostea pentru aur, duşmanii comuni reprezentaţi de apelaţi, acelaşi
spirit cavaleresc. Ca atare, existau premizele înfiripării unei poveşti de dragoste între un arab
şi o tânără creştină. Tocmai dintr-o astfel de iubire se naşte şi Digenis, al cărui nume arată că
se trage din două neamuri diferite.
La baza cântecelor populare despre Digenis se află, aşa cum a arătat bizantinologul
belgian Gregoire o realitate istorică. În spatele legendarului Digenis se ascunde un anume
Pantherios, născut din legătura dintre o nobilă bizantină provenind din familia Doukas şi un
10

emir arab. Acesta s-a aflat în slujba împăratului Romanos Lekapenos (920-944), care l-a
numit domestic al scholelor în Orient. Pantherios s-a remarcat mai întâi prin respingerea
ruşilor în 941, iar apoi prin biruinţa repurtată asupra emirului de Edessa pe care l-a obligat să
predea bizantinilor o icoană făcătoare de minuni a lui Hristos. Evident între comandantul de
oşti Pantherios şi eroul epopeii nu există decât o legătură vagă, Digenis fiind în mare parte
personajul paradigmatic al akriţilor bizantini. Întrupând idealuri nobile, patriotice şi
războinice, cântecele despre Digenis s-au răspândit cu iuţeală în întreaga lume greacă. Ba
chiar acestea au supravieţuit până în secolul XIX, fiind, de pildă, culese în acea perioadă din
Cipru ori din zona Pontului Euxin.
Între cântecele populare cu dimensiuni reduse şi epopeea cultă a lui Digenis Akritas
era însă o diferenţă însemnată. Era nevoie de un poet cult care să pună ordine în masa diversă
şi heterogenă de cântece acritice, creând o adevărată epopee. Şi se pare că s-au găsit mai mulţi
astfel de poeţi erudiţi care au prelucrat cântecele populare pe baza datelor luate din cronici ori
a formulelor lingvistice, a căror obârşie nu o puteau constitui decât poemele homerice.
Epopeea cultă a lui Digenis a rămas însă necunoscută lumii savante până în 1872 când
bizantinologul grec Konstantinos Sathas a descoperit într-un manuscrise de la Trapezunt
epopeea lui Vasilios Digenis Akritas. Iar descoperirile aveau să se ţină lanţ în anii următori.
Până în prezent se cunosc cinci variante în versuri ale epopeii lui Digenis (de la Grottaferrata,
Trapezunt, Atena, Escorail şi Oxford) şi una în proză găsită în insula Andros. Între aceste
variante ale poemului există deosebiri majore, fapt ce presupune mai multe redactări şi
prelucrări. De altfel şi diferenţele lingvistice dintre feluritele manuscrise sunt foarte
importante. De pildă, textul de la Grottaferrata este scris într-o limbă cultă, arhaizantă, în timp
ce varianta de la Escorial prezintă un text într-o limbă populară. Această situaţie a suscitat
discuţii aprinse între exegeţi, care au susţinut anterioritatea uneia sau alteia dintre dintre
variante, desfăşurând un adevărat arsenal de argumente în favoarea tezei lor.
Aşa cum ni se prezintă în diversele manuscrise epopeea lui Digenis cuprinde opt
cânturi divizate în trei părţi diferite ca ton şi ca spirit. Primele trei cânturi, probabil destul de
noi, sunt dedicate părinţilor lui Digenis. Ele îl prezintă pe viteazul emir din Edessa răpind-o
pe fiica strategului Andronic Doukas. Partea a doua, probabil nucleul epopeii originare,
zugrăveşte, în cânturile III-VI, faptele de arme ale lui Digenis. Sunt descrise copilăria şi
educaţia sa, isprăvile minunate din tinereţe, dragostea care îl cuprinde pentru Eudokia, fiica
unui strateg care îi descăpăţâna pe toţi pretendenţii la mâna acesteia. Digenis o răpeşte pe
Eudokia şi este urmărit de toţi supuşii tatălui fetei. Vitejia tânărului îl determină însă în cele
din urmă pe strateg să îl accepte ca ginere, iar nunta sa cu Eudokia este celebrată cu cel mai
11

mare fast. Digenis reuşeşte să elibereze ţara de apelaţi, iar renumele său ajunge până la
urechile împăratului care se întâlneşte cu viteazul erou pe malul Eufratului (cântul IV).
Evident poemul s-ar fi putut termina foarte bine aici, numai că publicul cere întotdeauna o
continuare a poveştilor. Ca atare, Digenis se îndrăgosteşte de o tânără arăboaică pe care
răpitorul o abandonase în mod laş (cântul V). După această aventură eroul o regăseşte pe
Eudokia, pe care o salvează din ghearele unui dragon cu trei capete şi a unui leu fioros. În
continuare, eroul în înfrânge, rând pe rând, pe trei apelaţi şi pe trei cavaleri vestiţi, cărora le
lasă cu generozitate viaţa. Fără a fi câtuşi de puţin recunoscători, aceştia o aţâţă împotriva
eroului pe amazoana Maximo. Luptele dintre Digenis şi aceasta ar putea reprezenta un poem
de sine stătător cu un spirit cavaleresc foarte pronunţat. Învinsă după lupte crâncene,
amazoana îi oferă fecioria lui Digenis.
A trei parte a poemului (cânturile VII şi VIII) reprezintă o unitate destul de stranie. În
mod paradoxal isprăvile militare ale eroului, încetează complet, fiind înlocuite de cele
vânătoreşti. Digenis, retras acum în compania Eudokiei într-un palat de pe malul Eufratului,
ucide acum cele mai cumplite fiare sălbatice doar cu mâna goală. Din nefericire în timpul
uneia dintre aceste vânători, el bea apă rece şi se îmbolnăveşte grav, murind în scurt timp.
Poemul se încheie cu prezentarea funeraliilor lui Digenis ca şi ale Eudokiei, care murise în
acelaşi timp cu soţul ei. Finalul straniu se explică şi prin dorinţa publicului de a avea o
panoramă completă a vieţii eroului.
În general vorbind, poemul lui Digenis se remarcă printr-o pronunţată originalitate în
comparaţie cu celelalte opere literare bizantine. Se cuvin evidenţiate mai întâi descrierile
pitoreşti, aflate extrem de departe de recile şi eruditele εκφράσεις. Ne referim, de pildă, la
descrierea sosirii alaiului lui Digenis şi al Eudokiei în casa strategului, ca şi a nunţii lor ca în
poveşti, cu ospeţe neîntrerupte şi cu daruri dintre cele mai extravagante (cai, leoparzi, şoimi,
icoane, arme precum sabia regelui persan Chosroes). Mai mult de atât descrierea palatului
eroului, împodobit cu marmură multicoloră, cu mozaicuri pe fond de aur ce-i reprezentau pe
cei mai celebri eroi mitologici ai antichităţii greceşti şi ai Vechiului Testament şi pavat cu
alabastru ţine aproape un cânt. De mare frumuseţe sunt şi descrierile de natură care vădesc un
autentic sentiment de comuniune cu firea, rar întâlnit în poezia bizantină. Această sensibilitate
în faţa minunilor lumii fizice consonează perfect cu delicateţea şi ingenuitatea ce
caracterizează dragostea dintre Eudokia şi Digenis.
Cât priveşte personajele foarte interesant este faptul că ele nu întrunesc doar trăsăturile
eroilor epici, ci şi pe acelea ale grecilor din Bizanţ. Valori fundamentale pe care le respectă
Digenis sunt iubirea de patrie, fidelitatea faţă de monarh şi grija pentru etichetă.
12

În plus, ataşamentul faţă de valorile creştinismului şi faţă de paideia bizantină se


manifestă pe parcursul întregului poem. Astfel, Digenis se căieşte pentru slăbiciunea de a fi
cedat în faţa tentaţiilor păcatului, îi venerează cu credinţă fierbinte pe sfinţii militari etc.
Evident reminiscenţele antice sunt numeroase pe parcursul întregului poem . Astfel întâlnirea
dintre Digenis şi familia sa înaintea plecării la luptă este plină de amintiri ale celebrei scene a
despărţirii dintre Hector şi Andromaca din cântul VI al Iliadei.
Evident în afara numeroaselor calităţi epopeea lui Digenis prezintă şi destule
imperfecţiuni, defecte de compoziţie, digresiuni prea lungi şi fără legătură cu acţiunea
centrală, contradicţii ori repetări inutile şi obositoare, defecte ce se cuvin cu toatele puse pe
seama complicatei geneze a epopeii.
13

Istoriografia între criza iconoclastă şi cucerirea latină


Probabil cel mai însemnat istoric pe care l-a cunoscut Bizanţul în secolul X a fost
Leon Diaconul. Născut în 950 în localitatea Kaloe pe râul Tmolos în Asia Mică, el vine de
tânăr în capitală pentru a-şi continua studiile. Devenit în scurt timp diacon (972), Leon este
cooptat de împăratul Vasile II în clerul de pe lângă Curtea Imperială. În această calitate el
scrie un elogiu pentru împărat, pe care îl însoţeşte în 986 în campania împotriva bulgarilor,
asistând la asediul Sofiei. Ulterior, Leon se retrage de la Curte, ajungând probabil înspre
sfârşitul vieţii episcop de Aphrodisias.
Unica sa operă de dimensiuni considerabile o reprezintă Ιστορία în zece cărţi. Aceasta
porneşte de la moartea împăratului Constantin Porfirognetul (959) şi se încheie în 976 o dată
cu decesul lui Ioannes Tsimiskis. Ca atare, lucrarea lui Leon continuă nararea istoriei
bizantine de acolo de unde o lăsase Simeon Logothetul şi se opreşte de acolo de unde îşi va
începe lucrarea memorialistică Psellos. Leon se ocupă de o perioadă extrem de scurtă din
istoria bizantină, fapt care îi permite să aprofundeze evenimentele relatate. El înfăţişează
luptele dure purtate concomitent pe trei fronturi: Creta, Asia Mică, Balcani. Leon nu se
mulţumeşte cu o simplă trecere în revistă a evenimentelor, ci oferă un tablou cuprinzător al
evenimentelor din capitală şi din provincie, ca şi al celor mai de seamă personalităţi ale
epocii. Scriind după retragerea de la Curte, Leon îşi permite o obiectivitate neîntâlnită la
istoricii oficiali bizantini. Astfel el critică dur politica dusă de Romanos II ori contestă
legitimitatea la tron a lui Nikephoros Phokas calificaţi drept παρέγγραπτοι De asemenea,
portretele pe care le trasează celor doi suverani sunt unele extrem de nuanţate şi complete,
conţinând clasica descriere fizică, dar şi o analiză psihologică de fineţe. În plus, Leon este
înzestrat cu un simţ dramatic de excepţie care îi permite să realizeze scene de un dramatism şi
de o tensiune fără egal, cu personaje credibile. Punctul de maximă tensiune al întregii opere îl
constituie scena uciderii lui Nikephoros Phocas de conspiratorii conduşi de Tsimiskis şi ajutaţi
de însăşi Theophano, soţia împăratului. Aflând de iminenţa unei tentative de asasinat,
suveranul dă ordin ca toate încăperile palatului să fie controlate cu stricteţe. Nu se găseşte însă
nimic, iar Nikephoros se retrage în camera sa, rugându-se şi dedicându-se citirii cărţilor sfinte.
Apoi se culcă nu în confortabilul său pat, ci pe jos, pe o blană, aşa cum se cuvenea unui ascet.
Conspiratorii se suie pe o funie în iatacul imperial şi găsesc aşternutul gol. Înnebuniţi de
goază, vor să se arunce de la geam, numai că un servitor le arată locul în care dormea
împăratul. Scena care urmează este descrisă de Leon cu un naturalism crud, neîntâlnit nici la
maeştri moderni ai genului. După ce l-au rănit de moarte pe împăratul care nu făcuse nimic
altceva decât să implore ajutorul Sfintei Fecioare, conspiratorii îl lovesc cu cuţitele astfel
14

încât să-i spargă unul câte unul toţi dinţii. Tsimiskis îi ţine un discurs violent şi patetic
împăratului inconştient şi muribund, iar apoi le cere tovarăşilor să îi îngăduie să îi dea ei
lovitura de graţie.
Deşi o istorie de tip cult, lucrarea lui Leon cuprinde şi numeroase elemente ce
caracterizează îndeobşte cronica: Leon menţionează cu rigurozitate eclipsele, apariţiile de
comete, căderile de meteoriţi, diversele minuni, precum naşterea unor fraţi siamezi ori
scurgerile de sânge din icoana lui Christos de la Berytos. De asemenea, pentru a explica
producerea unui cutremur de pământ el recurge, nu la explicaţiile naturaliştilor, ci la cuvintele
psalmistului. Altminteri, lucrarea lui Leon este una de bună calitate istorică, recurgând, aşa
cum o declară chiar el, la surse orale de primă mână şi la propriile observaţii efectuate în
calitate de martor ocular. În plus, Leon deţine o bună cultură clasică, cunoscându-i atât pe
istoricii antici, cât şi pe cei din epoca de început a Bizanţului. El practică un stil elegant, este
atent la variaţiile sinonimice şi citează lucrări antice.
Seria neîntreruptă de istorici pe care i-a cunoscut Bizanţul se continuă în secolul XI cu
Mihail Psellos şi Mihail Attaleiates. Numele acestuia din urmă arată nu locul naşterii
istoricului, ci doar originea familiei din Attaleia (azi Antalya), un port din Pamfilia. În ceea ce
îl priveşte, istoricul s-a născut în capitală, undeva între anii 1025 şi 1030. A urmat studii
juridice, ce i-au permis să devină mai întâi judecător imperial la Hipodrom, iar apoi judecător
militar, calitate în care a luat parte la campaniile lui Roman IV Diogenes (1067-1071).
Primirea unei moşteniri constând din terenuri la Constantinopol, Rhaidestos şi Selybria, ca şi
a mai multor imobile în capitală i-a îngăduit să ducă o viaţă lipsită de griji şi chiar să se dedice
operelor de binefacere, construind o casă pentru săraci şi o biserică. Ajuns patrikios, magistros
şi proedros sub Nikephoros III Botaniates (1078-1081), Mihail atinge apogeul carierei,
pătrunzând în cele mai înalte cercuri constantinopolitane. Moartea protectorului său determină
însă înlăturarea din sfera puterii a istoricului, care nu mai trăieşte, de altfel, decât câţiva ani.
Singura sa lucrare istorică intitulată generic Ιστορία narează evenimentele cuprinse
între 1034 şi 1079/1080, deci numai acţiuni petrecute în timpul vieţii autorului. Aşa cum el
însuşi o declară, la baza lucrării sale stau αυτοψία şi căutarea cauzelor. De fapt, opera sa ia
forma unui amplu elogiu adus lui Nikeporos III Botaniates. Pentru a ne convinge de acest
lucru este suficient să constatăm că o treime din întreaga lucrare este dedicată la doar doi ani
de domnie ai lui Botaniates. De altfel, spaţiu pe care îl ocupă domnia fiecărui împărat este
proporţional cu simpatia pe care Mihail o nutrea pentru acesta. Astfel stăpânirile lui Mihail IV,
Mihai V, Constantin IX şi Mihail VI sunt relatate succint, în vreme ce scurta domnie a lui
Isaac Comnenul are parte de un spaţiu amplu. Simpatia pe care o manifestă pentru unii
15

împăraţi nu îl determină totuşi pe autor să le treacă cu vederea greşelile lor evidente. Astfel,
deşi este un suporter al împăratului Romanos IV Diogenes, Mihai nu ocultează greşelile
tactice ale acestuia ce au provocat scandalul de la Mantzikert. Analiza pe care o face însă
istoricul este una mult mai complexă, ţinând seama de absurda politică de neglijare a armatei
duse de Constantin X şi Mihail VII. Ba chiar cruzimea acestuia din urmă este contrapusă
omeniei sultanului care îl eliberează pe Roman Diogenes, pentru ca nepotul său să-l orbească.
Singura persoană în privinţa căreia Mihai îşi pierde obiectivitatea este Nikeporos III
Botaniates. Uzurparea acestuia este prezentată cu multă dibăcie ca pe un fapt dorit de
divinitate şi argumentată pe baza faptului că Nikephoros s-ar trage din ilustra familie Phocas,
descendenta nu mai puţin celebrului neam roman al Fabiilor.
Cea mai strălucitoare personalitate a secolului XII a fost Anna Comnena. Născută în
1083 ca fiică porfirogenetă a lui Alexios I, Anna a fost logodită încă de la naştere cu
Constantin Doukas, fiul fostului împărat Mihail VII Doukas. Astfel Alexios îşi legitima
stăpânirea, iar Anna era pregătită pentru un destin imperial strălucit. Ca atare, ea a primit o
educaţie pe măsură, devenind cu timpul cea mai cultă femeie pe care o cunoscuse Bizanţul în
istoria sa milenară. Anna a studiat în profunzime retorica şi filosofia, i-a citit pe Platon,
Aristotel, Demostene, Homer, pe poeţi şi pe istorici. Din opera sa rezultă, de asemenea, o
bună cunoaştere a astrologiei şi a divinaţiei, a matematicii, a teologiei şi a dreptului canonic,
ba chiar şi a medicinii. Spirit superior, Anna îmbina în mod strălucit cunoaşterea profundă a
atâtor domenii cu o credinţă creştină autentică. Era firesc ca în aceste condiţii ea să nutrească
cele mai mari ambiţii politice şi să se considere pretendenta cea mai legitimă la ocuparea
tronului. Naşterea unui băiat al lui Alexios, viitorul împărat Ioan Comnenul, avea să schimbe
radical intenţiile suveranului în funcţie. Astfel, Alexios l-a proclamat moştenitor pe Ioan,
îndepărtându-l încet-încet pe Constantin Doukas, care, de altfel, a şi murit tânăr. Totul părea
pierdut pentru Anna, numai că însăşi mama sa Irina Doukas o prefera pe Anna în dauna lui
Ioan. Conflictul în privinţa succesiunii avea să se continue în sânul perechii imperiale până pe
patul de moarte a lui Alexios. Astfel Ioan s-a încoronat când tatăl său încă trăia pentru a le-o
lua înainte Annei şi lui Nikephoros Bryennios, soţul ei. Puse în faţa faptului împlinit, Anna şi
Irina nu vor totuşi să se resemneze, punând la cale două comploturi împotriva noului suveran.
Acestea sunt însă dejucate cu uşurinţă, cele două auguste fiind silite să se retragă în mănăstire.
La început regimul la care era supusă Anna, care nu îmbrăcase totuşi rasa monahală era unul
mai sever, ea neputând intra în contact cu foştii colaboratori ai tatălui său şi nefiind primită la
Curte. Cu timpul însă situaţia s-a ameliorat, în jurul său creându-se un cerc de intelectuali
care, pe lângă ocupaţii strict ştiinţifice sau literare (ne este cunoscută redactarea unor
16

comentarii la opera lui Aristotel) se ocupau şi de mici intrigi politice, care, evident, nu
rămâneau decât la nivelul vorbelor.
Ca o justificare a poziţiei sale politice trebuie percepută, în primul rând, redactarea
scrierii sale Alexias, al cărei nume face trimitere directă la poemele epice precum Ilias. Şi de
altfel scrierea Annei conţine destule dintre elementele unei epopei, desigur una în proză. Pe de
altă parte Alexiada reprezintă şi o lucrare istorică, ba chiar una originală în peisajul
istoriografiei bizantine. Până la Anna nimeni nu mai scrisese o monografie, o lucrare istorică
de vaste proporţii dedicate unei singure figuri imperiale, înfăţişate de-a lungul întregii sale
cariere politice. Într-adevăr, Anna îşi propune în mod conştient să scrie istorie, iar nu să facă
panegiristică. Aceasta nu înseamnă că lucrarea sa nu poate avea în mod involuntar trăsăturile
unui panegiric, dar autoarea îşi propune să manifeste o obiectivitate sporită, să nu îşi laude
excesiv şi nejustificat eroul. De asemenea, şi acest lucru este cel mai important, Anna nu îşi
propune să scrie asemenea lui Psellos o biografie de tip plutarchian, ci să recreeze o întreagă
epocă istorică pe fondul căreia evoluează o mare personalitate. Pentru a permite cititorului să
înţeleagă cu adevărat desfăşurarea evenimentelor istorice, Anna renunţă la o cronologie foarte
strictă, grupând luptele şi relaţiile lui Alexios cu turcii, normanzii ori cruciaţii pe capitole.
Armonios se îmbină între ele şi diversele planuri ale acţiunii imperiale: politica externă,
diplomaţia, războaiele şi politica internă, comploturile, ereziile. Documentaţia la care recurge
Anna pentru a-şi scrie opera este şi ea impresionantă. Autoarea a folosit arhivele, citând
documente oficiale, decrete, tratate, a stat de vorbă cu ofiţerii împăratului, cu sfetnicii săi, cu
străinii. A citit operele altor scriitori pe aceeaşi temă şi chiar cronicile latine, dar a ascultat şi
cântece ori legende populare.
Din punctul de vedere al obiectivităţii putem afirma însă că Anna nu şi-a respectat
promisiunea. Desigur Alexios a fost o personalitate de prim rang a istoriei şi îşi merită elogiile
pe care i le aduce fiica sa. Minunată este afecţiunea sinceră şi fierbinte pentru tată, care se
îmbină cu admiraţia Capitolul ultim al cărţii XV ce descrie moartea basileului constituie o
capodoperă a literaturii prin profunzimea şi autenticitatea sentimentelor. Dincolo de
sentimentele pe care le nutrea pentru tatăl său, Anna este o partizană a familiei Doukas, din
care provenea mama sa. Această părtinire merge atât de departe, încât Ana relatează cu
simpatie unele comploturi îndreptate împotriva tatălui său, dar favorabile clanului Doukas,
cum ar fi conjuraţia Anemazilor. Pe împăratul Ioan II nu îl menţionează decât pentru a spune
că la naştere era un copil urât şi negricios şi de alte două ori pentru a conferi un cadru
cronologic exact. Mai mult chiar, împotriva lui Manuel Comnenul Anna are o atitudine
extrem de ostilă. Ea critică cu vehemenţă viaţa de la Curtea nepotului său pe care o
17

contrapune celei austere din vremea lui Alexios ori atacă pasiunile împăratului ca teologia ori
astrologia.
Evident un loc central în Alexiada o ocupă nu numai atacarea advesarilor, ci şi
pledoariile pro domo. Anna Comnena îşi afirmă în mod răspicat dreptul la coroană Ea
consideră că tronul îi revine de drept familiei Doukas, care numărase câţiva împăraţi în
decursul secolului XI. Alexios nu a fost decât un tutore / un protector temporar al lui
Constantin Doukas, lipsit de tron în urma conspiraţiei lui Nikephoros Botaniates. Pentru că a
fost logodită în copilărie cu Constantin şi aclamată de popor ca împărăteasă alături de el,
Anna se consideră o văduvă imperială menită să domnească după decesul soţului ei. De
asemenea, fiind primul copil al lui Alexios are evident şi pe această linie dreptul să
domnească. Ba chiar, Alexios nu i-a contestat niciodată acest drept, ci numai manevrele
necinstite ale lui Ioan au văduvit-o de tron.
Din punct de vedere literar scrierea Annei Comnena se plasează mai întâi sub semnul
tradiţiei. Bună cunoscătoare a literaturii greceşti anterioare, Anna se simte firesc tentată să se
inspire din marile modele pe care le avea la dispoziţie. Astfel nu puţine sunt în opera sa
pastişele după Homer, Tucidide, dar şi Teofilact Simocatta sau Psellos. De asemenea, ea
citează frecvent din numeroase opere religioase sau profane. Pe linia tradiţiei istoriografiei
bizantine ea continuă să se refere la popoarele contemporane cu denumirile antice. Astfel
normanzii sunt numiţi celţi, pecenegii, sciţi etc. Totuşi cu spiritul său clarvăzător şi cu talentul
literar înnăscut Anna sesizează că multe dintre elementele tradiţiei sunt perimate şi lipsite de
viaţă şi, ca atare, renunţă la ele. Nu ne mai întâlnim, de pildă, cu lungi cuvântări în manieră
tucidieică, Ana făcând chiar într-un loc din opera sa o critică severă a sterilelor exerciţii de
retorică practicate în epocă. În plus, ea creează scene extrem de vii bazate pe observaţia
directă, pe un talent dramatic ieşit din comun, pe capacitatea de a selecta acele amănunte
relevante. De asemenea, unele dintre portretele pe care le trasează personajelor sale sunt pline
de viaţă, fiind rodul amintirilor personale, aşa cum se întâmplă în cazul normandului
Bohemond.
Din punct de vedere stilistic, deşi scrie într-o limbă arhaizantă bine mântuită, Anna
face concesii şi limbii vorbite. Ea strecoară pe alocuri proverbe, locuţiuni populare şi citează
chiar din cântecele locuitorilor Constantinopolului despre Alexios, pe care are însă grijă să le
tălmăcească în limba literară. De asemenea, ea nu se sfiieşte să utilizeze din când în când
cuvinte străine, latine (romanice) sau turceşti.
O operă istorică dedicate aceleiaşi perioade avem şi de la docilul soţ al Annei,
Nikephoros Bryennios. Acesta provenea dintr-o familie originară din Adrianopole, aflată în
18

plină ascensiune politică. Astfel bunicul sau tatăl istoricului (chestiunea a stârnit discuţii
aprinse printre exegeţi şi nu a fost definitiv soluţionată) a fost unul dintre partizanii şi
generalii împăratului Romanos Diogenes alături de care a luptat la Mantzikert. A iniţiat apoi o
rebeliune împotriva lui Mihail VII Doukas, proclamându-se împărat şi încercând să ocupe
capitala. A fost însă înfrânt şi luat prizonier de Alexios Comnenul. Noul împărat Nikephoros
Botaniates l-a condamnat mai întâi la orbire, dar apoi l-a graţiat. După ultimele cercetări
istoricul ar fi nepotul uzurpatorului. S-a născut în jur de 1080 şi a fost logodit la nici 18 ani
(1097) cu fiica cea mare a lui Alexios, Anna Comnena. Ca socru al împăratului a îndeplinit
înalte funcţii politice şi militare. A apărat cu curaj şi inteligenţă zidurile Constantinopolului
atacat inopinat de cruciaţi şi a participat la bătălia de la Polybotos împotriva sultanului
Melekbaisan în 1116. A fost deopotrivă un bun militar şi politician, un om cult, rafinat,
înzestrat cu o frumuseţe fizică ieşită din comun. La moartea lui Alexios nu s-a lăsat atras de
tentaţia de a ocupa tronul, rămânând fidel suveranului de drept, Ioan Comnenul, care l-a
păstrat de altfel la Curte.
Singura sa lucrare păstrată se intitulează cu modestia nu Ιστορία, ci Ύλη Ιστορίας,
material în vederea scrierii istoriei. Nici de un elogiu propriu-zis al lui Alexios nu poate fi
vorba, întrucât pentru preamărirea cuvenită a faptelor acestuia ar fi nevoie de un Tucidide sau
Demostene. Totuşi, lucrarea lui Nikephoros este scrisă la comanda împărătesei Irina
Doukaina, văduva lui Alexios, doritoare de a citi un elogiu al faptelor soţului său decedat.
Pentru o bună înţelegere a carierei lui Alexios, Bryennios începe prin prezentarea unor
amănunte despre familia acestuia, oferind câteva informaţii despre bunicul suveranului pe
nume Manuel Comnenul şi a împăratului Isaac, întâi-stătătorul dinastiei. Asemenea Annei şi
Nikephoros începe cu prezentarea vieţii şi activităţii lui Alexios în timpul domniei lui Roman
Diogenes. Relatarea amănunţită acoperă însă în cazul său numai perioada 1070-1079,
neakungând deci nici pânp la suirea pe tron a lui Alexios. Acest fapt se datorează morţii
premature a lui Nikephoros care nu a avut timpul de a scrie decât patru cărţi dintre cele pe
care şi le planificase.
Istoria lui Bryennios se prezintă în primul rând ca pe o istorie a marilor familii
aristocratice bizantine, Comnenii, Dukaşii şi Bryenii, care fac toate jocurile politice şi îşi
împart puterea pe baza unui complicat joc de alianţe. Sursele la care recurge Nikephoros în
scrierea istoriei sale sunt, în primul rând, lucrările celorlalţi istorici care se ocupaseră de
perioadă: Atalliatis, Skylitsis, Psellos. Evident există pasaje în care Bryennios se delimitează
critic de sursele sale, ca de pildă, locul în care descrie uzurparea pusă la cale de tatăl sau
bunicul său. Desigur poziţia istoricului este extrem de delicată, trebuind să reconcilieze
19

interesele a doi adversari neîmpăcaţi de care se simţea în egală măsură ataşat. Astfel autorul
afirmă că orbirea lui Nikephoros tatăl sau bunicul a fost condusă de un anume Borilos, în
vreme ce "Alexios era plecat din oraş", nepurtând astfel nici o responsabilitate. De altfel,
ambii eroi Nikephoros şi Alexios au parte de epitete şi caracterizări similare
(στρατηγικώτατος, ελευθεριώτατος, δραστηριώτατος). În viziunea sa Nikephoros îi întrece pe
ceilalţi generali ca soarele pe celelalte stele, pentru preamărirea faptelor lui fiind necesară
scrierea unei a doua Iliade. De altfel, nepotul îşi proslăveşte din plin bunicul, transformându-
şi istoria într-una unidimensională, care nu face altceva decât să idealizeze marile familii
nobile, eroismul şi viaţa lor războinică. Altminteri, istoricul acordă o importanţă minoră
politicii interne, vieţii economice ori sociale a imperiului.
Dintre autorii de cronici ai perioadei de departe cel mai însemnat este Ioannes
Zonaras. Datele de care dispunem cu privire la viaţa sa sunt extrem de sărăcăcioase. A trăit în
orice caz în întregime prima jumătate a secolului XII, făcând carieră ca înalt funcţionar la
Curtea Comnenilor. Bogata sa cultură clasică, cunoaşterea limbii latine – calitate rară în epocă
– ca şi originea sa nobilă i-au permis să acceadă relativ repede la funcţiile de mare drungar
sau protasecretis, ce echivala în epocă cu cea de ministru al Justiţiei. La un moment dat însă,
aşa cum chiar el le divulgă cititorilor, a renunţat la rasa monahală şi a îmbrăcat rasa monahală,
retrăgându-se pe o insulă de pe Marea Marmara, ce adăpostea mănăstirea Sf. Glykeria, unde
s-a putut dedica nu doar rugăciunii, ci şi scrierii operei sale istorice.
Spre deosebire de ceilalţi cronografi Zonaras a desfăşurat o activitate intelectuală
complexă. Astfel el este autorul unui amplu corpus de comentarii la canoanele apostolice şi
sinodale. De asemenea, tot el pare a fi compus aşa numitul lexicon al lui Tittmann (de la
numele editorului). Mult mai însemnată este însă lucrarea sa istorică intitulată Επιτομή
ιστοριών. Aceasta debutează, asemenea tuturor cronicilor, de la Facerea Lumii şi se încheie la
moartea lui Alexios I Comnenul (1118), autorul considerând, fără nici o justificare, că nu e
nici folositor, nici potrivit să îşi continue naraţiunea dincolo de această dată. Primul editor
modern al lui Zonaras, Du Cange i-a divizat opera în 18 cărţi. Primele şase cuprind istoria
evreilor până la distrugerea templului de către viitorul împărat Titus şi se bazează în principal
pe Flavius Iosephus. De la capitolul 29 al cărţii a şasea începe relatarea istoriei romane, care
evident, nu este diferenţiată de cea bizantină. Sursa principală la care recurge autorul este
Istoria Romană a lui Cassius Dio, permiţându-le modernilor să reconstituie părţile pierdute
ale acesteia. Sunt trecute în revistă istoria legendară a Romeim războaiele de cucerire ale
Italiei, cele punice şi macedonene. Din lipsa unor informaţii amănunţite despre consulii şi
dictatorii Romei el trece rapid (cartea X) la istoria împăraţilor de la Augustus la Alexios
20

Comnenul (mort în 1118 – cartea XVIII). Cronica lui Zonaras se caracterizează asemenea
celorlalte opere de gen printr-un gust ieşit din comun pentru antichităţi şi printr-o riguroasă
ortodoxie. Ea urmăreşte de-a lungul istoriei împlinirea planurilor Providenţei. Evident, privite
în această grilă fondarea Imperiului Roman, iar apoi mutarea capitalei la Constantinopol nu
reprezintă altceva decât întruchiparea voinţei divine. Desigur, astfel de elemente sunt comune
pentru toate cronografiile, numai că, spre deosebire de confraţii săi inculţi, Zonaras deţine o
bună cultură clasică. Graţie acesteia el reuşeşte să înalţe un mediu ce caracteriza mediile
monastice modeste la nivelul celor mai reuşite istorii clasicizante. Fără a cădea în extrema
artificialităţii retorice, Zonaras se exprimă elegant, dar accesibil. Măndru de cultura sa, el
înfierează semidoctismul şi chiar apreciază personalităţile culturale în funcţie de aptitudinile
literare şi de protecţia acordată scriitorilor. În aceste condiţii era de aşteptat ca Zonaras să
exalte figura Annei Comnena. Şi istoria sa mai are o calitate absentă din operele celorlalţi
cronografi, monahi riguroşi şi austeri. Este vorba de umorul tonic şi sănătos. Astfel în opera sa
ne întâlnim cu tot felul de jocuri de cuvinte, dar şi cu umorul de situaţie, cu satira la adresa
ereticilor, dar şi cu aluzii cu conotaţii sexuale.
21

Istoriografia în ultimele veacuri ale Bizanţului

În lunga succesiune neîntreruptă a istoriografiei bizantine sarcina de a scrie istoria


Imperiului de la Niceea i-a revenit lui Gheorgios Akropolites. Născut la Constantinopol în
1217 într-o familie avută, acesta primeşte o educaţie strălucită şi soseşte de tânăr la Niceea,
unde este primit la Curte. Bucurându-se de încrederea suveranilor Ioannes III Vatatzes şi
Theodoros II Laskaris (1254-1258) îi însoţeşte în expediţiile lor militare, devenind mare
logothet şi chiar arhistrateg al trupelor din Europa. După recucerirea Constantinopolului,
Gheorghios desfăşoară o dublă activitate, de diplomat şi de profesor universitar. Negociator
şef în discuţiile privind unirea bisericilor, el este cel care semnează în 1274 la Lyon actul de
unire în numele lui Mihail V Paleologul.
Unica lucrare istorică a lui Gheorgios se intitulează Χρονική συγγραφή şi o continuă
pe cea a lui Niketas Choniates, analizând evenimentele petrecute între 1203 şi 1261. Istoricul
a luat parte la multe dintre întâmplările pe care le narează, fapt pe care îl accentuează în mod
repetat. Propunându-şi să scrie istoria sine ira et studio (ούτε γουν προς χάριν ούτε προς
φθόνον, αλλ΄ ουδέ προς μίσος ή και προς εύνοιαν), el descrie cu mare putere de pătrundere şi
de sinteză complicatele raporturi de forţe şi evoluţii ce au dus la ascensiunea imperiului de la
Niceea. Clarviziunea sa istorică se datorează în mare măsură colosalei sale experienţe politice
şi militare. Aceasta din urmă este detectabilă, aşa cum arată H. Hunger, din nenumărate
observaţii aparent neînsemnate presărate de-a lungul întregii opere. Gheorgios ştie din
experienţă directă că bulgarii nu deţin mijloacele tehnice pentru a asedia poziţiile fortificate,
că occidentalii nu au tăria de a rezista la atacuri îndelungi, că în vremurile de atunci patriarhul
Constantinopolului era ales pe criteriul docilităţii faţă de împărat). Dincolo de aceste calităţi,
lucrarea lui Akropolites se caracterizează şi printr-o naraţie succintă şi clar, extrem de diferită
de amplele dezvoltări retorice ale celor mai mulţi istorici bizantini. De asemenea, naraţiunile
sale sunt pline de elemente realiste. În acest sens pot fi citate descrierea scenelor de apoplexie
ale împăratului Ioannes Vatatzes, a modului în care bulgarii foloseau drept cupă craniul
împăratului Baldovin. La Akropolites numeroase sunt şi elementele umoristice. De pildă,
despre strategul Constantinos margarites se spune că era de origine ţărănească, că a crescut cu
pâine de orz şi tărâţe şi, ca atare, nu ştia decât să mugească. Mihail Paleologul, acuzat de
înaltă trădare îi cere mitropolitului Filadelfiei să ia mai întâi el în preasfinţitele sale mâini
fierul înroşit în foc pentru a-şi proba nevinovăţia. De ironii continue au parte şi diversele
titluri pompoase pe care suveranul bizantin le împărţea cu generozitate şi de care chiar el se
bucura.
22

Opera istorică a lui Akropolites a fost continuată de compatriotul său Gheorghios


Pachymeres. Născut în 1242 la Niceea, a sosit în 1261 în Constantinopolul recucerit, unde a
devenit elevul marelui logothet Gheorrghios Akropolites de la care a învăţat filosofia, retorica,
matematica şi fizica. Devenit apoi diacon, al a îndeplinit de-a lungul anilor diverse funcţii
bisericeşti, în general, nu de prim rang. mai importantă pare a fi fost activitatea sa literară şi
chiar didactică, cunoscut fiind faptul că Gheorghios Pachymeres a fost şi autorul unei scrieri
filosofice de orientare peripatetică (Φιλοσοφία), a unor tratate de retorică, poeme, scrisori.
Din păcate, mai toate acestea s-au pierdut sau se conservă extrem de fragmentar.
Integral păstrată este ampla sa lucrare retorică Συγγραφικαί Ιστορίαι (13 cărţi), ce
acoperă perioada cuprinsă între 1260 şi 1308. Din cele 13 cărţi ale scrierii sale şase sunt
dedicate lui Mihail VI Paleologul şi şapte lui Andronic II Paleologul. Tonul pe care îl adoptă
Gheorghe încă din debutul lucrării sale este unul profund pesimist, generat de situaţia
dezastroasă a imperiului. Cu o deosebită perspicacitate, Gheorghe reuşeşte să facă o
radiografie exactă a acesteia. Imperiul este încolţit din toate părţile, nemaiputând nici măcar
să respire. Aproape întreaga Asie Mică a căzut sub loviturile turcilor, populaţia grecească fiind
constrânsă să se retragă în special în zonele litorale. Înspre Constantinopol se îndreaptă atât
dinspre est, cât şi dinspre vest, asemenea unei oştiri de furnici, valurile de refugiaţi.
Înfrângerile de pe câmpul de luptă sunt agravate de mecanismele nefuncţionale ale imperiului.
Dintr-o neglijenţă criminală a lui Andronic II flota bizantină aproape că a dispărut, stăpânii
mărilor ajungând latinii şi piraţii. Sistemul deficitar de colectare a impozitelor îngăduia tot
soiul de abuzuri îi determina pe greci să se refugieze în teritoriile inamicilor. Lipseau
alimentele, moneda se devaloriza continuu, iar statul era sfâşiat de erezii şi de disputele
generate de problema unirii bisericilor.
Toată această descriere a situaţiei din imperiu ca şi portretele pe care le trasează
diverselor personalităţi politice se caracterizează printr-o deosebită obiectivitate. Promisiunile
obişnuite ale istoricilor bizantini de a scrie fără mânie şi părtinire nu rămân la el literă moartă.
Este de ajuns să comparăm judecăţile pe care le formulează Akropolites şi Pachymeres asupra
lui Theodoros II Laskaris şi Mihai Paleologul pentru a constata obiectivitatea superioară a
celui de-al doilea. Singurul punct în care Pachymeres este inferior profesorului său este lipsa
cunoaşterii directe a politicii la cel mai înalt nivel. Şi mai meritoriu este în cazul unui om al
bisericii lipsa fanatismului care îi caracteriza pe confraţii săi. Deşi adversar al unirii
ortodocşilor şi catolicilor, el se dovedeşte extrem de moderat în aprecierile la adresa
opozanţilor şi a diverşilor eretici.
23

Scrierea lui Pachymeres are însă şi alte merite care i-au adus pe bună dreptate
autorului titlul de umanist bizantin (G. Arnakis). Astfel el nu dă aceeaşi importanţă ca şi
predecesorii săi proniei divine, pe care o înlocuieşte cu un destin impersonal. Totodată pentru
a sublinia neputinţa omenească el recurge la pasaje din Platon şi Pindar, iar nu din scrierile
sacre. Dincolo de această slăbiciune el crede cu tărie în capacitatea omului de a învăţa şi de a
se adapta la mediu. De asemenea, lucru greu de imaginat pentru un om al bisericii,
Pachymeres se arată extrem de neîncrezător faţă de ascetismul excesiv al patriarhului
Athanasios sau faţă de unele credinţe superstiţioase cum ar fi aceea că viitorul patriarhului
este prezis la întronare de deschiderea întâmplătoare a Evangheliei. Umanismul lui
Pachymeres se manifestă evident şi prin întoarcerea tot mai frecventă la realităţile antice, în
opera sa abundând referinţele mitologice şi revenindu-se la vechiul calendar atic.

Dintre istoricii secolului al XIV-lea se detaşează două mari nume cele ale lui
Nikephoros Gregoras şi cel al împăratului Ioan Cantacuzino. Primul dintre ei se naşte în
1290 la Heracleea Pontică. De tânăr este luat sub oblăduirea unchiului Ioannes devenit
arhiepiscop al Nicomediei şi se iniţiază în teologie şi filosofie. În jur de 20 de ani soseşte la
Constantinopol unde devine elev al patriarhului Ioannis Glykis şi al marelui umanist
Theodoros Metochites. Graţie acestora ajunge la Curte, unde se bucură de protecţia
împăratului Andronic Paleologul, un iubitor al literelor şi al artelor. La cererea acestuia
Gregoras formulează nişte propuneri de modificare a calendarului, care vor fi acceptate abia
peste 250 de ani de biserica catolică (reforma gregoriană). o dată cu căderea lui Andronic II
Gregoras este silit să se retragă temporar de la Curte (1328) , dar îşi recâştigă curând influenţa
graţie prieteniei cu Ioan Cantacuzino, marele domestic al scolelor. Puterea sa părea că are să
crească o dată cu victoria definitivă a lui Cantacuzino în războiul civil (1347). Lucrurile însă
nu vor sta deloc aşa, întrucât Gregoras luase făţiş poziţie împotriva lui Palamas şi a doctrinei
acestuia, iar Cantacuzino fusese susţinut în lupta pentru putere de palamişti. Concepţiile lui
Gregoras sunt iniţial condamnate de un sinod, iar apoi el este închis în mănăstirea tis Choras
şi i se interzice să îşi mai exprime părerile. Este momentul în care Gregorasse dedică scrierii
marii sale lucrări istorice. O dată cu suirea pe tron a lui Ioan paleologul (1354) soseşte şi
ceasul eliberării pentru Gregoras, care îşi poate continua intensa activitate polemică împotriva
lui Palamas. Totuşi, timpul i-a dat dreptate acestuia din urmă a cărui doctrină a fost
incorporată în dogma oficială ortodoxă, în vreme ce concepţiile lui Gregoras au fost
condamnate încă din secolul XV.
24

Unica sa operă istorică se intitulează Ιστορία Ρωμαïκή şi conţine nu mai puţin de 37 de


cărţi, depăşind toate lucrările istorice anterioare şi prin dimensiuni şi prin bogăţia informaţiei.
Ceea ce îi lipseşte scrierii lui Gregoras este însă o revizie finală care să înlăture
imperfecţiunile inerente primei redactări şi să confere unitate. Din cele 3 de cărţi ale lucrării
primele 11 ce formează o unitate aparte se ocupă cu evenimentele dintre anii 1204 şi 1341, iar
cele de la 12 la 29 sunt dedicate anilor 1341-1355. După acestea urmează o mare digresiune
dialogaă (cărţile 30-35) pentru ca ultimele trei cărţi ale lucrării să fie rezervate anilor 1355-
1358. Motivele disproporţiei cantitative în tratarea lui Grigoras ar putea fi faptul că despre
anii 1204-1308 existau istoriile lui Akrtopolites şi Pachymeres şi, că, asemenea celorlalţi
istorici bizantini, Gregoras vroia să scrie εξ αυτοψίας, doar evenimentele la care a asistat. De
altfel, cei doi autori citaţi au reprezentat sursele de bază pe care Gregoras le-a prescurtat
atunci când şi-a scris prima parte a istoriei. De altfel, epitomarea acestora este extrem de
rapidă şi de superficială, trecând cu vederea elemente extrem de importante precum
participarea Veneţiei la împărţirea Imperiului Bizantin în 1204 sau recucerirea Salonicului în
1246 de către Ioan III Vatatzis. Totuşi, în afara celor doi istorici în cauză Gregoras utilizează
şi alte materiale precum actele oficiale ale epocii. În plus, el dovedeşte discernământ politic şi
un orizont larg chiar şi în spinoasele probleme teologice. Astfel, el are curajul să remarce că
patriarhii Constantinopolului, proveniţi, în general, din rândul călugărilor de la muntele Athos,
nu au calităţile necesare unei funcţii ce presupune în cea mai mare măsură abilităţi
comunicaţionale şi de acţiune.
Notabil este la Gregoras şi faptul că se interesează de politica internă cu implicaţiile ei
sociale şi de factorii economici. Astfel el accentuează importanţa măsurilor economice luate
de Ioannes III Vatatzes pentru asigurarea autarhiei economice a imperiului de la Niceea. O
altă trăsătură ce individualizează opera lui Grigoras este prezenţa unui mare număr de
digresiuni istorico-geografice. Menite să confere varietate textului. Astfel Gregoras vorbeşte,
printre altele, despre bulgari, tătari, mongoli, gali, ruşi, despre Cipru, Creta, Milano, bazându-
se evident pe informaţii literare, dar şi despre schimbarea calendarului, corupţia preoţimii ori
statuia ecvestră a lui Iustinian, lucruri pe care le cunoştea direct. Numeroase dintre
informaţiile şi referinţele prezente în digresiuni privesc, ca în cazul unui adevărat umanist,
antichitatea. Astfel, pentru a-şi susţine dezvoltările politico-istorice, Gregoras citează exemple
mitologice şi istorice din antichitate. În plus, el se referă la realităţi contemporane cu termeni
atici, reînvie cuvinte ieşite din uz, citează din Platon, Homer şi alţi autori clasici. Chiar şi
teoria sa asupra existenţei şi funcţionării lumii trebuie plasată în sfera umanismului creştin. El
invocă de neumărate ori Pronia Divină (Θεία Πρόνοια), care, în viziunea sa, hotărăşte toate
25

acţiunile omeneşti, decide soarta războaielor, putând răsturna situaţiile care par cele mai
favorabile. Nenorocirile care îi lovesc pe oameni trebuie puse deseori pe seama propriilor
păcate, care sunt mai devreme sau mai târziu pedepsite de Dumnezeu. Se cade ca muritorii să
aibă încredere în Pronia Divină, căci cei care se încred doar în propriile forţe vor da greş
foarte curând. O poziţie umanistă adoptă Gregoras şi în problemele strict ecleziastice,
condamnând ascetismul excesiv, agresivitatea şi intoleranţa unor călugări.
Protectorul, iar mai apoi adversarul lui Gregoras, Ioannes Cantacuzinos este şi el
autorul unei scrieri istorice cu valoare memorialistică. Ioan s-a născut în 1295/1296 la
Constantinopol într-o familie aristocratică foarte bogată înrudită deopotrivă ce cea a
Paleologilor şi a Angelilor. Averea sa uriaşă, constând mai ales în pământ şi animale, i-a
permis să ocupe o poziţie socială înaltă şi să se implice în războiul dinte Andronic II şi
Andronic III paleologul, luând partea acestuia din urmă. O dată cu victoria lui Andronic III
(1328) Ioan a devenit cel mai puternic om din Imperiu, impunându-şi propriul candidat,
Ioannis Kalekas ca patriarh al Constantinopolului (1334). Alegerea sa nu a fost prea inspirată,
deoarece la moartea lui Andronic III, Kalekas, în loc să-l susţină pe Ioan la ocuparea tronului,
contribuie la încununarea văduvei împăratului, Ana. În replică, Ioan se proclamă şi el împărat
(26 octombrie 1341 la Didymoticho), implicându-se într-un lung răăzboi civil , care s-a
încheiat cu victoria sa abia în 1347. Guvernarea lui Ioan este una slabă, care ştie să-şi
nemulţumească şi proprii suporteri. În 1352 izbucneşte un nou război civil între Ioan
Cantacuzino şi Paleologi, care se sfârşeşte în 1354 cu victoria lui Ioan Paleologul şi cu
retragerea în mănăstire a lui Cantacuzino, care, sub numele de Ioasaf. Va mai trăi încă 30 de
ani (ăână în 1383), dedicându-se scrierii memoriilor, controverselor religioase (în principal,
chestiunii unirii bisericilor), dar şi unor intrigi politice.
Memoriile istorice ale lui Cantacuzino poartă numele de Ιστορίαι şi conţi patru cărţi
care se ocupă cu evenimentele petrecute între 1320 şi 1356. Lucrarea debutează cu o
prezentare alegorică în care Neilos Kabasilas, episcopul Salonicului, îl îndeamnă pe
Christodoulos (un pseudonim al autorului) să-şi aştearnă în scris memoriile. Acest artificiu îi
permite autorului să îşi traseze un autoelogiu. După o trecere în revistă a principalelor
caracteristici ale scrierii istoriei la care aderă (imparţialitate, relatarea evenimentelor
cunoscute direct). În continuare, cartea I se ocupă cu Războiul Civil dintre cei doi Andronic,
cea de-a doua cu domnia lui Andronic III, cea de-a treia cu evenimentele de la moartea
acestuia până la propria sa intrare triumfală în Constantinopol (1347), iar a patra cu domnia
sa, renunţarea la tron şi evenimentele care au urmat. Se remarcă compoziţia atentă, îngrijită,
echilibrul între părţile dedicate fiecărei perioade. Lucrarea este valoroasă şi prin faptul că se
26

bazează mai mult decât în cazul oricărui istoric bizantin pe αυτοψία. Astfel, începând din
1320, Ioan a participat direct la toate marile eveimente ale imperiului şi a avut acces direct la
toate documentele cancelariei imperiale. De altfel, el citează în cuprinsul operei sale hrisoave
ori scrisori, cum ar fi cea a sultanului Nasredin către el. Numărul de informaţii precise (datări
riguroase ale evenimentelor, menţiuni ale efectivelor militare, a numărului de victime) este
extrem de mare.
Această incontestabilă exactitate de amănunt are tocmai rolul de a oculta marile
deformări istorice de ansamblu menite să-i justifice poziţia politică ori să-i exalte propria
imagine. Acest lucru este cu atât mai mult posibil, cu cât el scrie la persoana a treia singular.
Este un sfetnic excelent al lui Andronic, patriarhul îi laudă spiritul, pe câmpul de luptă
dovedeşte o vitejie exemplară, este mărinimos cu cei care au încercat să-l asasineze, este
generos, folosindu-şi resursele personale pentru folosul statului. Dincolo de propriile elogii,
Cantacuzino trebuia să răspundă şi la gravele acuzaţii care îi fuseseră aduse de adversari. Este
vorba de încercarea de a uzurpa tronul şi de a-i fi chemat în ajutor pe turci. La prima învinuire
Ioan răspunde, arătând că de mai multe ori i s-a oferit coroana şi în tot atâtea rânduri a
refuzat-o. Mare pacifist, el nu a dorit câtuşi de puţin declanşarea unui război civil şi nu i-a
chemat pe turci în ajutor, ci pur şi simplu s-a apărat de rivalii săi. Explicaţia pe care o dă
pentru izbucnirea războiului civil este una mai degrabă metafizică, vinovate fiind invidia,
φθόνος şi calomniile, συκοφαντίαι ale adversarilor.

În mod paradoxal o dată cu prăbuşirea definitivă a tuturor structurilor politice şi


economice ale Bizanţului, pe plan cultural se înregistrează o înflorire şi o renaştere. Chiar şi în
domeniul istoriei, dacă în veacurile XIII şi, respectiv, XIV ne întâlneam cu câte două nume
notabile, secolul XV a zămislit patru istorici de seamă. Primul dintre ei Laonicos
Chalcocondylis, singurul scriitor originar din Atena pe care l-a cunoscut întreaga literatură
bizantină. Născut în 1423 (sau 1430) într-o familie de vază a oraşului, este silit în 1435 să îşi
părăsească patria în urma unei încercări eşuate de lovitură de stat date de tatăl său împotriva
nobililor ocupanţi Acciaiuoli. S-a stabilit în despotatul bizantin al Moreei, unde a devenit
elevul lui Gheorghios Plethon. Alte informaţii sigure despre viaţa sa aproape că nu avem. În
vreme ce tatăl şi fratele său au plecat în Italia, el a rămas undeva în spaţiul egean (Atena,
Creta), de unde a putut urmări evoluţiile politice din următoarele decenii.
Unica sa lucrare istorică se intitulează Απόδειξις ιστοριών şi cuprinde zece cărţi
dedicate evenimentelor dintre 1298 şi 1463. Lucrarea se termină brusc , lucru care ne face să
credem că decesul l-a împiedicat pe Laonic să o finalizeze. Scrierea sa se deosebeşte radical
27

de toate celelalte lucrări anterioare de gen scrise de bizantini. Ea nu mai este o istorie a
Bizanţului, ci a duşmanilor acestuia, a temuţilor otomani, a căror ascensiune o urmăreşte şi
odescrie, înclusiv în punctul ei culminant, cucerirea Constantinopolului. Totuşi, el îi
recunoaşte limbii greceşti importanţa culturală universală. În debutul lucrării, după o scurtă
prefaţă urmează o trecere în revistă extrem de sumară a întregii istorii universale pornind de
la mitologie şi popoarele Orientului antic (asirieni, mezi, perşi) şi încheind cu o scurtă
prezentare a istoriei bizantine. Ajunge apoi la istoria turcilor pe care o scrie, recurgând şi la
izvoare turceşti şi adunând de peste tot informaţii. Istoria otomanilor este trasată începând de
la stabilirea lor la Prusa (Bursa) şi urmăreşte cucerirea progresivă a întregii Asii Mici,
pătrunderea turcilor în Egeea şi în Balcani, cucerirea Constantinopolului şi a celorlalte
stătuleţe greceşti, respectiv reacţia occidentului după victoria necredincioşilor.
Modelul literar şi istoric pe care şi-l ia Laonicos pentru scrierea sa este Herodot, de la
care preia atât caracteristici compoziţionale, cât şi lingvistice ori stilistice. Mai mult chiar, el
adoptă şi concepţia filosofică a lui Herodot despre istoria percepută ca o confruntare continuă
între Orient şi Occident, între greci şi barbari. Cucerirea Constantinopolului reprezintă o
răzbunare pentru distrugerea Troiei de către ahei. Acum lupta între creştini şi musulmani, între
greci şi barbari se desfăşoară pe trei fronturi: în Europa Occidentală, în peninsula Balcanică şi
în Spania. În acest fel istoria lui Laonic capătă un caracter cu adevărat universal. La acest
lucru contribuie şi prezenţa unui mare număr de digresiuni istorice şi geografice, ce privesc
aproape întreaga lume cunoscută pe atunci. Astfel istoricul scrie, printre altele, despre tătarii
din Crimeea, despre Rusia, Lituania, Cehia, Polonia ori Moldova. Notabil este la Laonicos şi
faptul că toate aceste digresiuni se bazează pe surse strict contemporane (jumătatea sec. XV),
iar nu pe unele foarte vechi ca la cei mai mulţi istorici bizantini. Din sfera sa de interes nu
lipseşte nici Occidentul, Laonicos scriind şi despre Genova, relaţiile italo-hispane, anexarea
Regatului Neapolelui de Alfons V al Aragonului, Spania şi luptele ei cu Granada aflată încă
sub stăpânire arabă.
Un al doilea istoric notabil din secolul XV este Dukas. Născut în jur de 1400, acesta a
intrat de tânăr în serviciul genovezului Giovanni Adorno, al cărui secretar a devenit (1421). Îşi
împărţea astfel timpul între insula Lesbos şi Foceea, unde avea o casă. În 1452 se afla la
Didymoticho de unde a putut urmări şi pregătirile de asalt ale lui Mahomed. După dezastru a
vizitat chiar Constantinopolul pentru a examina situaţia la faţa locului. Pe atunci trecuse în
slujba familiei nobile genoveze Gattilusi, care stăpânea insula Lesbos. Pentru aceasta a
îndeplinit unele misiuni diplomatice dintre cele mai dificile, precum predarea tributului către
28

sultan. Data morţi sale nu este cunoscută, dar ultimul eveniment relatat în opera sa, şi anume
cucerirea Lesbosului de către turci (1462) oferă un termen post quem.
Lucrarea sa istorică se păstrează într-un unic manuscris din care lipsesc prima şi ultima
foaie, nepermiţându-ne aşadar să cunoaştem titlul său. Primele capitole păstrate ale lucrării
oferă o trecere în revistă extrem de sumară şi lacunară a istoriei de la Adam la Palelologi. De
pildă, dintre împăraţii bizantini nu sunt menţionate decât personalităţile de prim rang în
succesiunea Constantin cel Mare, Iustinian, Irina, Constantin VI, Alexios I. propriu-zis istoria
turco-bizantină în anul 1341 la moartea lui Andronic III Paleologul o dată cu declanşarea
războiului civil între Ioan Cantacuzino şi tabăra Paleologilor. Relatarea lui Dukas este vie,
atrăgătoareşi bazată pe o bună cunoaştere a realităţilor politice ale vremii. Spre deosebire de
mulţi dintre cintemporanii săi el nu-şi face nici un fel de iluzii cu privire la prăbuşirea
definitivă a Bizanţului. O dovadă sigură a evaluării corecte a raporturilor dintre cele două
puteri pe care o face Dukas este spaţiul pe care îl acordă suirii pe tron a lui Constantin XI
(câteva rânduri) faţă de cea a lui Mahomed (relatată pe larg). Judicioasă este şi poziţia sa în
favoarea unirii bisericilor. Dukas constată cu durere neajunsurile pe care le-a suferit Bizanţul
de pe urma fanatismului religios, nejustificat şi excesiv, pe care îl exemplifică, citând printre
altele vorbele lui Lukas Notaras, "Aş vrea să văd mai degrabă în Constantinopol turbanul
turcesc decât mitra latină". Şi istoricul nu uită să adauge că la intrarea în Oraş Mahomed l-a
condamnat la moarte pe celebrul antiunionist.
Toată această situaţie îl determină pe Doukas să conchidă că prăbuşirea Bizanţului este
o pedeapsă a lui Dumnezeu pentru păcatele bizantinilor. Dincolo de realitatea dezolantă pe
care o descrie istoricul nutreşte speranţa că nu peste mult timp paleologii şi otomanii intraţi
deodată pe scena istoriei se vor prăbuşi. Dacă facem abstracţie de această convingere naivă,
lucrarea lui Dukas se remarcă prin obiectivitate, dragostea pentru adevăr şi o relativă
exactitate. Naraţia lui este captivantă şi variată, fără a fi afectată de o retorică vană.
Discursurile pe care le introduce conform tradiţiei în opera sa sunt succinte şi iau deseori
forma unor dialoguri. Singurele artificii retorice la care recurge Dukas sunt lamentaţiile
presărate cu citate din Vechiul Testament, cum ar fi bocetul la cucerirea Constantinopolului
imitat după plânsetul lui Ieremia pentru ocuparea Ierusalimului. Influenţa antichităţii clasice
este cea mai vizibilă în variatele referinţe mitologice prezente în opera sa (legenda lui
Chronos şi a fiilor săi comparată cu luptele dintre Ioan Paleologul şi fiii săi, căsătoria dintre
Thetis şi Peleu este asemănată cu cea dintre Ioan V Paleologul şi Elena, fiica lui Ioan
Cantacuzino. Tot aşa Dukas îşi propune să scrie într-o manieră apropiată de cea antică,
29

folosind frecvent forme de dual şi cuvinte homeric, numai că acestea nu exclud prezenţa şi a
formelor şi cuvintelor populare, inclusiv turceşti şi italieneşti.
Dacă despre viaţa lui Dukas şi a altor istorici bizantini suntem slab informaţi, despre
existenţa lui Georgios Sfrantzis ştim foarte multe. Aceştia îşi ţinea un jurnal exact, în care, pe
lângă evenimentele politice, menţiona şi întâmplări din viaţa sa personală. Născut în 1401 la
Constantinopol într-o familie nobilă originară din Lemnos, Sfrantzis intră de tânăr în slujba
împăratului Manuel II Paleologul. Câştigând încrederea acestuia, devine executorul său
testamentar, intrând ulterior în slujba despotului Moreei Constantin, faţă de care dovedeşte
credinţă nesmintită, salvându-i chiar viaţa. Aceşti ani sunt caracterizaţi de numeroase misiuni
politice şi diplomatice dificile, în timpul cărora a fost chiar luat prizonier. Pe rând, Sfrantzis a
fost guvernatorul oraşelor Patra, Selymbria, Mystras. Misiunile diplomatice continuă şi o dată
cu suirea pe tron a protectorului său, istoricul trebuind să meargă la Trapezunt şi în Georgia,
acţiuni în schimbul cărora primeşte titlul de mare logothet. Ca apropiat al împăratului,
Sfrantzis asistă la cucerirea Constantinopolului, este luat prizonier de turci, dar reuşeşte să
scape şi să se refugieze în Peloponez, unde îşi continuă activitatea diplomatică în slujba
despotului Thomas. La cucerirea despotatului este silit să se retragă în insula Corfu, de unde
întreprinde mai multe călătorii în Italia (Viterbo, Roma). În 1468 intră în mănăstire la fel ca şi
soţia sa, murind probabil în 1475.
Scrierea istorică a lui Sfrantzis se păstrează în două variante intitulate convenţional
Chronicon minus şi Chronicon maius. Prima dintre ele nu reprezintă altceva decât jurnalul
ţinut de Sfrantzis între anii 1413-1477. În schimb, Chronicon maius este opera lui Makarios
Melisinos (1573-1575) şi se ocupă de o perioadă mai amplă (1258-1578). Lucrarea înaltului
ierarh conţine integral jurnalul lui Sfrantzis, la care se adaugă prefaţa copiată de la
Gheorghios Akropolites şi informaţii preluate de la Theophanes Continuatus, Niketas
Choniates, Nikephoros Gregoras. Dintre cele patru cărţi ale lui Chronico maius prima conţine
istoria Paleologilor până la moartea lui Manuil II (1425) (inclusiv digresiuni despre otomani şi
prezenţa arabă în Spanis şi Creta), cea de-a doua se ocupă de domnia lui Ioan Paleologul
(1425-1448) (conţine şi o digresiune despre sinodul de la Ferrara-Florenţa). Cartea a treia
tratează cucerirea Constantinopolului, prezentată în mod teatral, ca de un martor ocular, deşi
multe dintre informaţii nu provin de la Sfrantzis. Cartea IV este dedicată în special
evenimentelor din Peloponez şi avatarurilor familiei istoricului. Se adaugă câteva capitole
despre fenomenele cosmice, seisme şi alte evenimente diverse.
Chronicon minus a lui Sfrantzis este una dintre cele mai personale lucrări pe care le-a
cunoscut nu doar istoriografia, ci şi întreaga literatură bizantină. În cadrul acesteia îl vedem pe
30

un înalt funcţionar bizantin confesându-se, împărtăşindu-ne valorile la care aderă, dar şi


eforturile şi suferinţele de care a avut parte. Uneori Sfrantzis este mândru de succesele sale
(nimic n-a primit atâtea sate ca el în despotatul Moreei), alteori se văicăreşte pentru
nenorocirile care îl lovesc. Apreciază ierarhia bizantină cu titlurile ei pompoase ori veşmintele
somptuoase de ceremonie. Sfrantzis nu se rezumă însă întotdeauna la transcrierea unor note
de jurnal, ci prelucrează anumite episoade, transformându-le în naraţiuni dintre cele mai
reuşite. La farmecul acestora contribuie în mare măsură şi limba lui Sfrantzis, fericit amestec
între greaca arhaizantă şi cea vorbită.
Ultimul istoric al Bizanţului Mihail Critoboulos din Imbros este mai degrabă un
istoric al Imperiului Otoman. Născut în insula Imbros în primul deceniu al secolului XV, el a
îndeplinit funcţia de guvernator al acesteia numit de sultan (1456). În această calitate s-a opus
flotei papale care ocupase Lemnosul şi Samotrace şi urmărea cucerirea Imbrosului. Ba chiar
în anul următor Critobul a reuşit chiar să-i alunge pe italieni din Lemnos. În 1466 la cucerirea
Imbrosului de către veneţieni istoricul s-a refugiat la Constantinopol, unde şi-a trăit ultimii ani
ai vieţii
Scrierea sa intitulată simplu Istorii cuprinde cinci cărţi ce narează evenimentele dintre
1451 şi 1467. Ea îi este dedicată sultanului Mahomed II care are parte de epitetele de
αυτοκράτωρ μέγιστος şi βασιλεύς των βασιλέων, ca şi alte epitete dintre cele mai ditirambice.
Ba chiar este asemuit cu Alexandru cel Mare sau considerat ca întrunind toate calităţile ce
reveneau în mod tradiţional unui împărat bizantin. Este generos, uman, dispune construirea
unor cetăţi, dovedeşte preocupări intelectuale ample, interesându-se în primul rând de
geografie şi de ştiinţele naturii. De asemenea, el nutreşte un adevărat respect faţă de
antichitatea greacă, vizitând Atena şi entuziasmându-se în faţa ruinelor. Ba chiar şi în Beoţia
încearcă să găsească antichităţi şi vizitează ruinele Troiei, episod care îi permite lui Critobul
reluarea ideii potrivit căreia cucerirea Constantinopolului reprezintă răzbunarea istoriei pentru
incendierea Troiei de către greci. Laudele deşănţate pe care le aduce lui Mahomed se îmbină
însă în mod aparent paradoxal la Critobul cu elogiul adus propriei naţiuni, trecutului ei glorios
şi limbii greceşti, graiul universal al culturii. Ba chiar istoricul se simte nevoit să se scuze că
prezintă căderea Constantinopolului.
Altminteri istoria lui Critobul se caracterizează printr-o originalitate redusă şi prin
numeroase elemente stereotipe. Autorul este un admirator al lui Tucidide, pe care îl imită
uneori chiar într-o manieră servilă. Astfel, propria sa prezentare, cele două discursuri ale lui
Mahomed şi descrierea ciumei par desprinse din Războiul Peloponesiac. V. Grecu a arâtat
chiar că istoricul deformează chiar realitatea pentru a se plica cât mai bine pe frazele lui
31

Tucidide. Acesta nu este însă singurul autor antic luat ca model de Critobul. El prelucrează şi
pasaje homerice ori preia elemente lexicale ori morfologice de sorginte epică. Alături de
această imitare a clasicilor, istoria sa se remarcă prin prezenţa a numeroase motive şi formule
stereotipe. Capitolele încep cu aceleaşi construcţii (participiu, ούτος, βασιλεύς, εν δε ταις
αυταίς ημέραις), iar istoricul foloseşte aceleaşi epitete pentru a caracteriza personaje dintre
cele mai diverse (împăratul Constantin, sultanul Mahomed, marele vizir).
32

Din literatura Francocraţiei


Perioada Comnenilor marcase apariţia unei viguroase literaturi în limba populară.
Influenţele occidentale erau bine primite şi asimilate creator atât la Curte, cât şi în rândul
maselor largi. Cucerirea latină a Constantinopolului schimbă însă radical situaţia. Grecii
încep să le poarte o ură neîmpăcată latinilor şi refuză orice influenţă a acestora, inclusiv pe
plan literar. Ei privesc acum numai înspre elenism şi rădăcinile sale, iar arhaismul şi
întoarcerea spre antichitatea clasică reprezintă unica tendinţă din ultimele secole ale
Bizanţului.
În paralel cu aceasta în zonele ocupate de cruciaţi se dezvoltă o literatură în care
spiritul şi valorile societăţii medievale occidentale se reflectă pregnant. Noii ocupanţi ai
Greciei încep să se amestece cu populaţia autohtonă şi să îi preia limba. Astfel între cele două
părţi se nasc şi relaţii de colaborare care dau rod şi pe plan literar. Este vorba de opere care au
cunoscut atât o variantă franceză ori italiană, cât şi una greacă.
O creaţie caracteristică pentru aceste tendinţe este Cronica Moreei. Este vorba de o
amplă compoziţie de 9.235 de versuri politice nerimate. Alături de varianta greacă se cunosc
şi o redactare în franceză, alta în italiană şi alta în aragoneză. După ultimele cercetări se pare
că forma originară a poemului a fost cea de limbă franceză. Varianta greacă narează cucerirea
Constantinopolului de către latini (1204), ocuparea Peloponezului de către Guillaume de
Champlitte şi Godefroy de Villehardouin, continuând cu evenimentele care s-au succedat până
la 1292. De asemenea, deoarece sunt amintite şi evenimente posterioare precum cucerirea
Atenei de către catalani (1311), se ajunge la concluzia că opera nu poate fi mai veche de 1326.
Lucrarea îi aparţine unui gasmul, adică unui copil rezultat dintr-o căsătorie mixtă dintre un
latin şi o grecoaică. Autorul adoptă punctul de vedere al cuceritorilor şi aruncă numeroase
invective la adresa grecilor. Aceştia sunt prezentaţi drept nişte oameni lipsiţi de onoare şi
perfizi etc. Dincolo de această lipsă de obiectivitate în aprecierea adversarilor, Cronica Moreei
constituie totuşi o sursă viabilă de reconstituire a istoriei micilor state din Peloponez şi Grecia.
Autorul cunoaşte în mod nemijlocit locurile şi oamenii din zonă şi recurge, atunci când este
nevoie, la surse foarte bine informate. Sub ochii noştri prinde astfel contur societatea
medievală din Peloponez, cu seniorii şi vasalii, cu curţile şi consiliile ei, cu spiritul cavaleresc
atotprezent. Din punct de vedere strict literar Cronica Moreei nu are o prea mare valoare,
naraţia este uniformă, monotonă, fără accente eroice sau patetice fireşti într-o compoziţie
epică. Notabilă este însă forma lingvistică îmbrăcată de poem, care ne permite să afirmăm că
ne aflăm în faţa unui monument de limbă neogreacă. Nenumărate sunt tipurile flexionare noi
33

care se păstrează nealterate până în ziua de astăzi: θλίψη, πόλη, της άνοιξης, τις συμφωνίες,
βαριέσαι, βασιλέας.
Alături de această lucrare istorică, literatura timpului cunoaşte şi scrieri cu un grad de
literaturitate sporit. Este vorba de romanele de dragoste versificate ce apar din plin în
această perioadă. Specia avea un trecut extrem de bogat în literatura greacă. Astfel antichitatea
târzie cunoscuse un număr de compoziţii romaneşti în proză cu subiect erotic (Dafnis şi Chloe
de Longos, Etiopicele de Heliodor, Leucippe şi Cleitophon de Achilleus Tatios). De asemenea,
genul literar renăscuse în vremea Comnenilor, dar într-o formă versificată. De atunci datează
lucrările lui Theodoros Prodoromos Τα κατά Ροδάνθην και Δασικλέα, a lui Nikitas
Eugenianos Τα κατά Δρόσιλλαν και Χαρικλέα ori a lui Eustathios Makrembolites Τα καθ΄
Υσμίνην και Υσμινίαν. Aceste romane se plasează sub influenţa directă a scrierilor menţionate
din antichitatea târzie, în special, ale lui Heliodor şi sunt scrise într-o limbă arhaizantă. În
schimb, lucrările din secolele XIII-XIV, de care ne ocupăm acum, adoptă un grai mult mai
apropiat de cel vorbit şi sunt inspirate, în primul rând, de creaţii occidentale. Aproape
întotdeauna ele reprezintă traduceri sau prelucrări ale unor modele occidentale, care ne sunt în
cele mai multe cazuri cunoscute. Totuşi de vechile lor omoloage greceşti le leagă şi prezenţa
aceloraşi tipare compoziţionale. Atât unele cât şi celelalte prezintă peripeţiile a doi tineri care
se iubesc şi au de înfruntat numeroase vicisitudini până să se regăsească şi să poată trăi fericiţi
împreună. Aventurile prin care trec eroii sunt de multe ori neverosimile, iar elementul
supraomenesc joacă un rol cheie în rezolvarea situaţiilor. Personajele romanelor sunt nişte
simple umbre, lipsite de o viaţă psihologică proprie, interesul autorului îndreptându-se în
primul rând spre senzaţionalul întâmplărilor. Astfel, deşi de provenienţă străină, romanele
secolelor XIV-XV îşi găsesc un teren fertil în Grecia. Numărul lor relativ mare, ca şi
numeroasele manuscrise în care s-au păstrat este edificatoare pentru succesul lor. Astfel ni se
păstrează cinci romane intitulate toate cu numele protagoniştilor: Calimah şi Chrysoroe,
Florios şi Platziaflora, Libistros şi Rodamne, Imberios şi Margarona, Belthandros şi
Chrysantza. Iată, de pildă, acţiunea acestuia din urmă, socotit a fi unul dintre cele mai
"greceşti" din această categorie: Belthandros, fiul regelui Romaniei, îşi părăseşte ţara
deoarece tatăl său Rodofilos nu îl are la inimă, preferându-l pe Filarmos. El rătăceşte prin Asia
Mică şi Turcia (Armenia), săvârşind tot soiul de isprăvi minunate. Lângă Tars zăreşte un
fluviu deasupra căruia strălucea o stea. Luându-se pe urmele ei, ajunge la un palat aflat pe o
stâncă de porfir, împodobit cu capete de lei din aur şi cu o poartă de diamant. Acesta era
tocmai palatul Dragostei. Aici eroul găseşte o inscripţie care îi prezice că se va îndrăgosti de
fata regelui Antiohiei. Aşa că, după ce îi dă un sceptru celei mai frumoase dintre cele cele
34

patruzeci de fete din palat, pleacă să-şi găsească ursita. Ajuns la Antiohia, el constată că fata
regelui în cauză era tocmai Chrysantza, cea căreia îi acordase sceptrul frumuseţii. Îndrăgostit
fiind, se întâlneşte în fiecare zi cu ea în secret în grădinile palatului şi este surprins de gărzile
care îl arestează. Scapă cu viaţă doar graţie Fedocatzei, slujitoarea credincioasă a prinţesei.
Belthandros se căsătoreşte formal cu slujnica, putând astfel să o vadă nestingherit pe
Chrysantza. Într-o bună zi chiar o răpeşte şi reuşeşte să se suie împreună cu ea pe o corabie a
romeilor. Iar pentru ca fericirea să fie deplină, fratele favorit Filarmos moare, iar tronul îi
revine lui Belthandros.
La rândul lor şi celelalte romane prezintă acţiuni similare. Totuşi între ele, există şi
diferenţe notabile în privinţa prelucrării modelului occidental, a poziţiei faţă de civilizaţia
apuseană, a gradului ei de asimilare. În general vorbind, fidelitatea faţă de model este una
extremă, faptul că în unele cazuri nu se cunoaşte originalul (Libistros şi Rodamne), nedându-
ne dreptul să presupunem că ne aflăm în faţa unei creaţii perfect originale. În unele romane ca
c a Imberios, Florios, Calimah se simte că realităţile descrise de autor nu au fost asimilate
decât parţial. În schimb, în Libistros şi Belthandros acestea par a fi prins rădăcini pe solul
elenic. De asemenea, în aceste două romane se observă incorporarea unor elemente folclorice
cu o reală valoare literară. Personajele dobândesc o psihologie proprie ceva mai dezvoltată, nu
numai cu lumini, ci şi cu umbre. Tot aşa în cazul romanelor târzii ca Libistros se constată o
compoziţie mai complexă cu două acţiuni paralele.
Spre sfârşitul secolului XIV existau toate semnele că romanul erotic cavaleresc se va
impune în Grecia, căpătând un colorit local. La apariţia unui gen literar original contribuia şi
prezenţa unor elemente de sorginte orientală preluate din romanul lui Varlaam şi Ioasaf ori din
ciclul celor O Mie şi Una de Nopţi. Căderea Constantinopolului ca şi a celor mai multe dintre
posesiunile occidentale sub stăpânirea turcilor avea să curme aceste semne de renaştere.
35

Ultimele licăriri ale Bizanţului. Legătura cu Occidentul


Situaţia elenismului în momentul căderii Constantinopolului era una de-a dreptul
dezastroasă. De mai bine de un secol imperiul se reducea la capitală şi la alte câteva teritorii
(zone din Peloponez, câteva insule de pe Marea Egee), al căror grad de autonomie era extrem
de ridicat. Pe rămăşiţele falnicului stat de odinioară fiinţează acum câteva stătuleţe greceşti
independente, care nu mai dau decât rareori seamă despre activitatea lor Bizanţului. Este
vorba de Despotatul Moreei, de Imperiul de Trapezunt şi, pentru o bucată de vreme, de
Despotatul Epirului. Izolarea acestor zone plasate la extremităţile lumii greceşti nu constituia
în acea perioadă un dezavantaj, ci tocmai un atu, permiţându-le să se ferească de atacurile
invadatorilor. Astfel aceste zone atrag personalităţi culturale dornice să se poată dedica
studiului în condiţii de securitate, care nu mai existau în capitală.
Simptomatic din acest punct de vedere este cazul despotatului Moreei. Aici se retrage
Georgios Gemistos (Plethon), care deschide o şcoală de filozofie aflată sub protecţia
despotului Teodor II Paleologul şi care atrage numeroşi tineri dornici de învăţătură, precum
viitorul cardinal Bessarion. Conştient de dezastrul pe care îl cunoştea lumea greacă, Plethon
propune o reformă radicală în cadrul a două memorii pe care le adresează lui Manuel şi,
respectiv, lui Toader Paleologul. El consideră că declinul elenismului se datorează abandonării
tradiţiilor autentice ale grecilor. Ba chiar şi adoptarea creştinismului a reprezentat o abatere de
la elenism, odată ce această religie s-a dovedit un factor de divizare. Evident Plethon se referă
la disensiunile insolubile şi interminabile dintre Orient şi occident cu privire la unirea
bisericilor. Implicat direct în această controversă (a participat în calitate de consilier la sinodul
de la Ferrara – Florenţa, 1439-1443), Plethon refuză unirea pentru că aceasta ar fi reprezentat
o nouă aservire a elenismului. Acesta avea, în viziunea sa, nevoie de o religie care să
corespundă aspiraţiilor sale lăuntrice şi să îl individualizeze în rândul popoarelor lumii.
Această religie avea să se bazeze pe vechiul păgânism şi pe dogmele infailibile predicate de
Palton şi neoplatonici. Ea este ilustrată de amplul său Tratat despre legi, care, în ciuda titlului
său limitativ, cuprinde o prezentare a cosmogoniei, a ierarhiilor divine, dar şi a cultului pe
care trebuie să-l adopte oamenii. Întregul Univers provine din gândirea lui Zeus, concepută
drept principiu prim şi imutabil. Din Zeus s-au născut în ordine Poseidon, care prezidează
ansamblul creaţiei, fraţii săi care au în grijă elementele, Hera ce domneşte peste fiinţele
multiple şi zeii inferiori care veghează asupra legilor Fiinţei. Pe măsură ce coborâm în ierarhie
domeniul fiecărei fiinţe este mai redus. Urmează geniile, daimonii, sufletele fără trup, iar apoi
oamenii. Dincolo de prezentarea ierarhiilor divine lucrarea lui Plethon conţine o trecere în
revistă şi a manifestărilor cultuale. Se folosea vechiul calendar atic, din care nu lipseau nici
36

lunile intercalare, presărat cu circa 70 de sărbători. Dintre acestea un rol însemnat aveau aşa
numitele Noumeniae celebrate la începutul fiecărei luni în cinstea lui Zeus. Plethon oferea
chiar şi textul rugăciunilor ce trebuiau rostite de cinci ori pe zi.
Evident o astfel de religie asemănătoare celei practicate de neoplatonicii lui
Iamblichos în antichitatea târzie nu avea cum să nu fie anacronică în veacul XV. Totuşi
activitatea lui Plethon a fost importantă prin ecourile pe care le-a cunoscut în Occident. La
Florenţa filosoful era privit cu o adevărată veneraţie, fiind primit chiar de Cosimo de Medici,
pe care l-a sfătuit să întemeieze o Academie Platonică. Chiar dacă Cosimo nu a apucat să pună
în aplicare acest proiect, acesta a fost dus la bun sfârşit în 1479 de Marsilio Ficino graţie
strădaniilor cardinalului Bessarion.
Curând însă aceste mici stătuleţe greceşti, ultimele focare de înflorire ale elenismului
aveau să fie cucerite de către turci, la fel cum se va întâmpla încet-încet şi cu posesiunile
occidentale din Grecia. Acest fenomen întăreşte un curent care începuse de la cucerirea latină
a Constantinopolului (1204) şi anume migraţia intelectualilor greci înspre Occident. Aici
mişcarea umanistă începuse, textele latineşti le revelaseră occidentalilor literatura şi gândirea
greacă, numai că acestea nu le erau accesibile în mod direct. Lipseau, în primul rând,
manuscrisele păstrate numai în bibliotecile Orientului, dar şi oamenii care să cunoască în
profunzime limba greacă. Existau aşadar toate motivele ca erudiţii greci să fie bine primiţi
pentru a deveni profesori de limba greacă şi editori ai textelor clasicilor antichităţii. Dintre
savanţii greci stabiliţi în Occident cel mai celebru a fost Bessarion. Născut la sfârşitul
secolului XIV la Trapezunt, acesta a fost elevul lui Georgios Plethon în Pelopnez, dar apoi s-a
mutat la Constantinopol, unde a intrat în cercurile bisericii. A făcut parte din delegaţia care a
participat la sinodul de la Ferrara-Florenţa, dovedindu-se unul dintre partizanii cei mai activi
ai Unirii Bisericilor. S-a stabilit apoi la Roma, unde a fost numit cardinal. În această calitate,
el l-a convins pe papa Calixt III ca să armeze o flotă care în 1457 a pornit la dezrobirea
Constantinopolului. Cele 40 de corăbii pe care se aflau aproape 10.000 de soldaţi nu au reuşit
însă să elibereze decât câteva insule din nord-vestul Egeei (Lesbos, Lemnos, Thasos,
Samotrace). În ciuda acestui eşec Bessarion nu a renunţat la planurile sale şi l-a convins pe
noul papă Pius III (1458) să pornească o nouă cruciadă. În acest scop a fost convocat un nou
sinod la Mantova, numai că disensiunile dintre liderii europeni au amânat cruciada plănuită.
Izbucnirea unui război între Turcia şi Veneţia în 1463 părea momentul favorabil pentru
expediţie – diversele oraşe italieneşti îşi aduseseră deja contribuţia militară – numai că
moartea subită a papei a zădărnicit şi de această dată planurile lui Bessarion.
37

Dincolo ne neobosita sa activitate politică, acesta şi-a găsit timp să fie şi profesor,
strângând în jurul său numeroşi discipoli, atât greci, cât şi străini. În plus, el a adunat o
bibliotecă personală însemnată pe care a donat-o Veneţiei (pe scheletul acesteia s-a creat
Biblioteca Marciană).
Dacă activitatea lui Bessarion s-a axat preponderent pe încercările de eliberare a
grecilor de sub stăpânirea greacă, ceilalţi greci din Occident s-au distins mai ales în domeniul
didactic şi editorial. Ianos Laskaris, elevul lui Bessarion, a predat la Florenţa, Roma şi în
Franţa, devenind un familiar al lui Lorenzo de Medici, al lui Ludovic XII şi Francisc I, în
vreme ce Markos Musuros a predat filologia elenă la Padova. A colaborat strâns cu Aldo
Manuzio împreună cu care a editat numeroşi clasici greci (Platon, 1513). Aceste ediţii erau
deseori prefaţate în greaca veche, conţinând îndemnuri la eliberarea grecilor, dar şi compoziţii
poetice originale, precum o odă pentru Platon sau epigrame la moartea lui Rafael ori Calvin.
38

Primele încercări literare în Grecia subjugată


Pe grecii rămaşi în teritoriile ocupate de turci îi aştepta o soartă grea… Cu toate
acestea elensimul a reuşit să supravieţuiască. Mahomed Cuceritorul a înţeles că pentru a-i
exploata cât mai rentabil pe greci trebuia nu să îi anihileze, ci să le permită să desfăşoare o
activitate productivă, asigurându-şi totodată controlul asupra lor. Acest lucru se putea realiza
cel mai bine print intermediul bisericii. Şi de aceea el a avut grijă să îl instaleze în scaunul de
patriarh al Constantinopolului, rămas vacant în că de dinaintea cuceririi pe Genadios
Scholarios, învăţat bizantin, ostil unirii bisericilor. Ba chiar el i-a acordat numeroase
privilegii, transformându-l într-un adevărat etnarh. Patriarhul a devenit astfel autoritatea
supremă în lunea greacă şi totodată garantul în faţa sultanului pentru supunerea
necondiţionată a neamului său. Graţie acestei supuneri patriarhului i se va permite să
înfiinţeze la un moment dat pe lângă Patriarhie o şcoală destinată pregătirii viitorilor clerici.
Pe lângă aceasta a funcţionat chiar în anumite perioade de timp, ce e drept, scurte şi o
tipografie ce publica lucrări religioase. În acest fel cultura bisericească a fost salvată şi chiar
cele mai modeste comunităţi din Grecia au ajunsă să aibă parte de un ştiutor de carte.
Evident nivelul de pregătire a unor şcoli, inclusiv cea patriarhală nu putea fi prea înalt.
Conservatorismul specific ortodoxiei ca şi imposibilitatea pătrunderii în Constantinopol a
ideilor inovatoare a făcut ca învăţătura acordată de şcoala patriarhală să nu depăşească nivelul
celei al educaţiei bizantine, ba să fie chiar inferioară. Evident nici limba pe care o folosea
biserica nu era cea contemporană, ci tocmai koine-a elenistică De altfel, în acea epocă
opţiunea lingvistică era, în mare măsură, justificată. Dacă grecii vroiau să îşi facă cunoscute
ideile în Occident, trebuiau să recurgă la greaca veche, limbă cunoscută vesticilor ce deţineau
o educaţie clasică. Mai mult chiar, fărâmiţarea dialectală la care se ajunge încet-încet în
această perioadă va face să nu existe o limbă populară înţeleasă de toţi grecii. Dincolo de
lucrările teologice, Biserica îşi dă seama că trebuie să se adreseze oamenilor astfel încât să se
facă înţeleasă. De asemenea, predicile sale sunt redactate într-un grai mai simplu, accesibil
celor mai mulţi greci. Eforturile depuse în acest sens de clerici au fost mari, iar rezultatele nu
au fost pe măsură încă de la început. Lipseau modelele retorice de limbă simplă şi graiul
acesta nu era suficient de lucrat. Cu timpul însă această producţie literară s-a îmbogăţit,
umplând bibliotecile Orientului.
Evident literatura greacă nu avea cum să înflorească imediat după căderea
Constantinopolului. Primele creaţii literare ce au apărut atunci au fost bocetele ce deplângeau
cucerirea Reginei Oraşelor, dar şi creaţii în care se întrevedea speranţa unei îndepărtate
eliberări, tot aşa cum înainte de cucerire în Constantinopol se răspândiseră poeme care
39

prevesteau dezastrul final. În cuprinsul poemelor din prima categorie, care nu deplângă însă
doar căderea Constantinopolului, ci şi cucerirea altor oraşe de care se legase gloria
elenismului (Adrianopole, Salonic, Atena, Trapezunt) se pot detecta mai multe motive
comune. Acestea s-ar putea clasifica în două categorii distincte (reacţia emoţională în faţa
cuceririi Constantinopolului şi o analiză la rece a slăbiciunilor din trecut şi a perspectivelor
din viitor). Conform profesorului Karolos Mitsakis în prima categorie se regăsesc aproape
întotdeauna 1) bocetul pentru distrugerea Oraşului Oraşelor, 2) povestirea ultimelor momente
ale luptei şi a morţii tragice a împăratului, 3) descrierea jafurilor, a umilinţelor şi a martiriului
pe care l-a îndurat populaţia civilă. În cea de-a doua categorie intră 1) stabilirea cauzelor care
au dus la cucerirea Constantinopolului, 2) prezentarea de date privind creşterea puterii
militare a turcilor, 3) apeluri către suveranii lumii occidentale să pornească în cruciadă pentru
eliberarea oraşului, 4) convingerea că cu ajutorul lui Dumnezeu şi prin propriile forţe grecii
vor reuşi să-şi redobândească iarăşi libertatea.
Totuşi între diferitele poeme ce descriu sfârşitul Constantinopolului există şi diferenţe
notabile. Mai întâi dimensiunile lor sunt extrem de diverse, Άλωσις Κωνσταντινουπόλεως
conţinând peste 1000 de versuri, în timp ce Ανακάλημα της Κωνσταντινούπωλης are 118, iar
Θρήνος της Κωνσταντινούπολης, 102. De asemenea, şi limba şi stilul acestor creaţii diferă,
Άλωσις fiind o operă prin excelenţă populară, în vreme ce Ανακάλημα are o parte scrisă în
maniera unui cântec folcloric, iar o alta cu un pronunţat caracter retoric, ce aminteşte de
savantele monodii din literatura bizantină. Totodată, diferă şi cauzele pe seama cărora diverşii
autori pun căderea Constantinopolului. Astfel cel care a compus Άλωσις este extrem de critic
faţă de bizantini, acuzându-i de φθόνος, η φιλαργυριά και η κενή ελπίδα, dar şi faţă de
occidentali cărora le reproşează superficialitatea şi oportunismul. În schimb, autorul Θρήνος
percepe cucerirea ca pe o teodicee, ca pe o pedeapsă pentru păcatele bizantinilor, care au
determinat-o pe Sfânta Fecioară să părăsească oraşul pe care îl ocrotea şi să se întoarcă în cer.
Unele poeme prezintă însă şi elemente originale ce transgresează schema menţionată.
Astfel în Ανακάλημα ne întâlnim cu un dialog între Veneţia şi Constantinopol, în cuprinsul
căreia Serenissima îşi exprimă profunda compasiune pentru dezastru. Într-un alt poem intitulat
Θρήνος των τεσσάρων πατριαρχείων dialogul devine şi mai complex, patriarhiile din
Ierusalim, Alexandra şi Antiohia împărtăşindu-i Constantinopolului necazurile prin care au
trecut la rândul lor.
Climatul pe care îl creau toate aceste poeme nu era deloc propice unor acţiuni hotărâte
ale grecilor pentru eliberarea de sub dominaţia otomană. Ba chiar unele poeme prezentau
calendare pe termen scurt, care, după mari cataclisme naturale (cutremure, epidemii,
40

inundaţii) vesteau a doua sosire a lui Iisus, care urma să nimicească împărăţia necredincioşilor
şi să domnească El pe întregul pământ. Alte poeme preziceau eliberarea grecilor de către un
popor străin, precum rasa blondă dinspre nord. Aceste prevestiri au fost ulterior folosite pe
scară largă în interes propagandistic de către Marile Puteri, care aveau interese în Balcani şi,
în primul rând, de către ruşi. Împotriva acestei profeţii aveau să se ridice oameni de bun simţ
precum episcopul Matei al Mirelor, care îi sfătuia pe compatrioţii săi să nu mai nutrească
speranţe nefondate şi să se bazeze mai degrabă pe propriile forţe.
Cu timpul însă grecii au început să creadă tot mai puţin în profeţii şi s-au îndreptat şi
spre alte tipuri de creaţii literare.
Prima personalitate de un oarecare calibru ieşită din mediul ecleziastico-cultural al
patriarhiei constantinopolitane apare abia în jur de 1550. De altfel, aceasta este perioada în
care patriarhul Ioasaf II (1556-1565) înfiinţează, cu ajutorul învăţatului Ioan Zygomalas şi cu
sprijin financiar sosit din Rusia lui Ivan cel Groaznic, Şcoala Patriarhală. Este vorba de
Georgios Aitolos (1525-1580), literat laic, perfect adaptat noilor condiţii politice şi culturale
pe care le cunoaşte elenismul. Format probabil la Şcoala Patriarhală, el este deţinătorul unei
culturi modeste, în care persistă totuşi anumite reminiscenţe antice şi bizantine. Altminteri, el
nu mai legat de trecut, ci ancorat în prezentul elenismului, aflându-se în slujba celui mai
influent şi mai bogat grec al perioadei, Mihail Cantacuzino Şeitanoglou, un veritabil precursor
al Fanarioţilor. De altfel şi operele sale originale sunt reprezentate de un elogiu al lui Mihail
Cantacuzino, de un altul al fiului acestuia Andronic Cantacuzino şi de un poem dedicat
susţinerii poziţiei patronului său în conflictul care l-a opus pe acesta doamnei Chiajna şi
patriarhului Ioasaf. Este vorba de nişte elogii deşănţate, pline de linguşiri slugarnice la adresa
patronului său şi de invective grosolane îndreptate împotriva adversarilor acestuia. Totuşi,
demersul lui Gheorghios este important prin faptul că propune compatrioţilor săi modele de
urmat din lumea contemporană, iar nu dintr-un trecut de mult apus, îndemnându-i pe greci să
nu mai trăiască doar din amintirile epocii antice şi bizantine. În plus, Georgios se inspiră în
opera sa din înţelepciunea şi poezia populară, cărora le dă drept de cetate şi în lumea literelor
culte.
Tot el este însă şi autorul unei prelucrări în versuri demotice a unei opere antice, şi
anume fabulele lui Esop. Opţiunea sa este deosebit de semnificativă pentru condiţiile din
epocă. Dintre toate creaţiile antichităţii el s-a oprit asupra celei mai accesibile unui public
needucat şi fără pretenţii, care, pe deasupra, se încadra într-o specie a literaturii folclorice. De
altfel, este posibil ca Gheorghios să nu fi folosit pentru redactarea operei sale chiar textul antic
al lui Esop, ci un intermediar mai recent. O dată cu Georgios Aitolos pătrundem cu adevărat
41

într-o lume neoelenică care încearcă să îşi clădească o literatură pe alte baze decât cele antice
şi bizantine.
De mai mare importanţă şi valoare sunt poemele pe care grecii le-au dedicat lui Mihai
Viteazul. Revolta acestuia împotriva turcilor, ca şi succesele, ce-i drept de scurtă durată,
obţinute de acesta au avut un răsunet extraordinar în conştiinţa popoarelor subjugate din
Balcani. Grecii au sperat pentru scurt timp că Mihai va reuşi să îi dezrobească şi i-au
perpetuat amintirea vreme de veacuri. Este un caz aproape fără precedent în istorie ca un erou
să fie ignorat de poporul său, dar cântat în literaturile mai multor naţiuni, căci despre Mihai au
scris nu numai grecii, ci şi alte popoare din Balcani (sârbi, greci). Din punct de vedere istoric
fenomenul are o explicaţie foarte clară. Impozitele uriaşe impuse de Mihai pentru a obţine
banii necesari peşcheşurilor date la ocuparea tronului şi pentru susţinerea îndelungilor
campanii militare au secătuit financiar populaţia românească pentru care domnia lui Mihai a
fost una dintre cele mai grele perioade din istorie. În schimb, celelalte popoare balcanice l-au
privit pe Mihai din afară ca pe un erou eliberator, ce lupta pentru valorile creştinismului.
Despre voievodul român s-au scris în spaţiul elenic, atât cântece populare, cât şi poeme culte.
Cele dintâi trebuie să fi fost extrem de numeroase în spaţiul grec, numai că lipsa de
preocupare pentru culegerea lor, atunci când încă mai circulau (sec. XIX – începutul secolului
XX) au făcut să se păstreze numai câteva. Este vorba, printre altele, de un cântec publicat de
elenistul E. Legrand în Collection de monuments pour servir a l étude de la langue
néohellénique, de un altul apărut sub îngrijirea lui T. Burada în Convorbiri Literare şi de un
altul păstrat într-un manuscris de secolul XVIII de la Muntele Athos. Toate aceste poeme au
dimensiuni reduse (de până la 20 de versuri), dând impresia unor fragmente desprinse din
nişte opere mai ample sau a unor piese ocazionale neterminate. Ele accentuează ipostaza de
erou creştin a lui Mihai, care este însoţit în toate campaniile sale de preoţi, Evanghelii şi cruci.
În cântecul lui Burada se menţionează chiar faptul că crucea lui Mihai provenea de la Stambul
(και το σταυρό απ΄ την Πόλι), metaforă pentru faptul că voievodul român avea girul
patriarhiei Ecumenice în acţiunile sale şi că urmărea refacerea Imperiului Bizantin. Altminteri,
domnul are aura unui erou de basm ce nimiceşte dintr-o singură lovitură zeci de duşmani, iar
confruntările dintre români şi turci se soldează cu mii de victime printre necredincioşi şi doar
câteva în rândul românilor.
Alături de aceste succinte creaţii populare despre Mihai s-au scris şi nişte ample
poeme culte. Cel mai celebru dintre acestea poartă titlul Ανδραγαθίες του ευσεβεστάτου και
ανδρειοτάτου Μιχαήλ βοεβόδα şi este scris de un anume Stavrinos. Originar din Epir, acesta s-
a aflat în slujba voievodului român, ajungând chiar vistierul său. După asasinarea lui Mihai
42

Stavrinos a fost capturat şi ţinut în temniţă la Bistiţa, unde după propria declaraţie şi-a scris
într-o foarte scurtă perioadă de timp poemul στην πρώτην και την δεύτερην μηνός
Φεβρουαρίου. Acesta constituie o cronică ritmată de 1312 versuri ce narează în ordine strict
cronologică toate faptele lui Mihai de la revolta împotriva turcilor stabiliţi la Bucureşti până la
tragicul asasinat de pe Câmpia Turzii. Relatarea lui Stavrinos este una exactă, bazată de cele
mai multe ori pe surse istorice de primă mână sau pe propria experienţă, în ciuda exaltării
permanente a figurii voievodului. Valoarea literară a poemului nu este însă foarte ridicată,
întrucât Stavrinos nu are nici suflu epic, nici imaginaţie poetică. Un mai pronunţat caracter
literar prezintă partea finală a poemului în care Stavrinos dezvoltă un potpuriu de teme
poetice tradiţionale Este vorba, printre altele, de o invectivă împotriva ungurilor şi germanilor
vinovaţi de a-l fi asasinat pe domnitor şi care şia-u primit acum pedeapsa binemeritată. Ne
întâlnim şi cu o diatribă împotriva morţii care nu cruţă pe nimeni. Indiferent de vitejia şi de
virtutea lor, arată Stavrinos, atât Alexandru cel Mare, cât şi Belizarie, Solomon ori Samson au
fost seceraţi de implacabilul destin. Atât aceste secvenţe, cât şi bocetul în care poetul invocă
întreaga natură pentru a deplânge sfârşitul lui Mihai se ramarcă prin convenţionalism,
prolixitate şi lipsa unui fior poetic autentic. De altfel, Stavrinos pare a fi conştient de valoarea
modestă a scrierilor sale, cerându-şi chiar scuze cititorilor pentru imperfecţiunile acestora. În
sărăcia literelor din vremea sa Stavrinos a trecut însă drept un autor onorabil. De asemenea,
poemul său nu putea să nu fie gustat, odată ce povestea înfrângeri şi măceluri ale turcilor,
duşmanii neîmpăcaţi ai grecilor din acea epocă. Aşa se face că poemul în cauză a cunoscut
numeroase ediţii în Grecia subjugată şi şi-a găsit destui imitatori, precum Diacrusis, Ignatios
Petritsis sau Spontis.
Dacă destinul poemului lui Stavrinos despre Mihai a fost unul strălucit, nu acelaşi
lucru se poate spune despre o altă scriere dedicată voievodului român şi anume poemul lui
Georgios Palamedes. Acesta nu a avut norocul de a fi publicat, ci a rămas sub formă de
manuscris până la sfârşitul secolului XIX când a fost descoperit în colecţiile British Museum
şi editat de elenistul francez E. Legrand. Despre autorul poemului se ştie că a luptat împotriva
unirii cu Roma a rutenilor din Ucraina şi că şi-a scris opera pe domeniile cneazului de Ostrog,
mare latifundiar polon, şef al partidei ortodoxe din regat. Diferenţele de conţinut dintre
poemele lui Starinos şi Palamedes nu sunt mari, ceea ce i-a făcut să presupună existenţa unei
influenţe directe. Demostene Russo este de părere că palamedes l-a prelucrat pe Stavrinos,
numai că argumentaţia sa nu este convingătoare. Nu frazele, ci formulele poetice sunt
identice, ci materia istorică şi, mai ales, sursele utilizate. Evident şi în această privinţă există
diferenţe, Palamedes cunoscând mai bine luptele lui Mihai cu polonii şi insistând asupra
43

acestora. Din punctul de vedere al culturii poetice Palamedes îi este întrucâtva superior lui
Stavrinos. El îl cunoaşte pe Homer pe care îl imită în invocaţia cu care îşi deschide poemul,
pe modelul Iliadei. Nu lipsesc nici reminiscenţele biblice, în special cele provenite din psalmi,
Palamedes fiind şi autorul unei traduceri neogreceşti versificate ale compoziţiilor regelui
David. Din p[cate aceasta nu a fost încă editată, păstrându-se doar într-un manuscris de la
muntele Athos, cu toate că a fost bine apreciată de specialiştii care au avut acces la ea. Nici
din punctul de vedere al talentului poetic Palamedes nu îi este inferior lui Stavrinos, versurile
sale fiind deseori mai inspirate ori mai puţin terne decât cele ale literatului epirot, aşa că
destinul lor obscur se datorează unei simple întâmplări.
Un alt scriitor grec din epocă al cărui destin se leagă strâns de spaţiul românesc este
Matei al Mirelor. Născut la Pogoniana în Epir, în jur de 1550, Matei a fost protosinghel şi
arhimandrit pe lângă patriarhia de la Constantinopol. După un periplu care l-a purtat pe la
Moscova (1595-1597) şi la Lvov (1600), Matei soseşte în 1602 în Ţara Românească unde este
bine primit de domnul Radu Şerban (1602-1610), care îi încredinţează egumenia mănăstirii
Dealu la Târgovişte. Cu prilejul invaziei lui Gabriel Bathory Matei este silit să se refugieze
într-o peşteră de lângă mănăstirea Bistriţa, unde a luat cu el şi moaştele Sfântului Grigore
Decapolitul. La un moment dat (poate în 1605) este numit cu titlu onorific în scaunul de
mitropolit al Mirelor Lyciei, care nu mai exista decât formal, de vreme ce cea mai mare parte
a populaţiei din zonă fusese islamizată. Bătrânul Matei îşi va încheia zilele tot la mănăstirea
Dealu (după 1620), unde îşi scrie propriile opere, dar se dedică harnic şi copierii de
manuscrise.
Opera sa este amplă şi variată, plasându-l la loc de cinste în literatura greacă a
timpului. Legate de activitatea sa de cleric sunt slujbele dedicate unor sfinţi şi canoanele. Din
prima categorie se păstrează slujba Sf. Grigore Decapolitul, scrisă drept mulţumire pentru a fi
scăpat cu viaţă din calea trupelor ungureşti ale lui Gabriel Bathory şi slujba Sfintei
Parascheva, probabil o prelucrare a unui original slavon, aparţinându-i lui Eftimie,
mitropolitul de Târnovo. Ca atare, Matei ştia şi slavoneşte, lucru rarisim, dacă nu chiar unic
printre contemporanii săi greci. Acest lucru l-a determinat pe Demostene Russo să îi atribuie
tot lui traducerea grecească a Învăţăturilor lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie.
Matei este însă şi autorul unor lucrări cu o originalitate mai pronunţată. Astfel în
prefaţa slujbei Sfântului Grigore Decapolitul pe care o închină domnitorului Radu Mihnea, el
povesteşte expediţia lui Gabriel Bathory în Ţara Românească. Sunt evocate cruzimile
nemaivăzute săvârşite de unguri, fuga lui Radu Şerban şi, în fine, alungarea năvălitorilor. Un
alt manuscris ceva mai amplu al aceleiaşi lucrări continuă naraţia istorică cu numirea lui Radu
44

Mihneaca domn al Ţării Româneşti, luptele dintre acesta şi Radu Şerban, conspiraţia lui
Bărcan stolnicul împotriva noului voievod şi a însoţitorilor săi greci, ca şi, de această dată în
Moldova, lupta dintre Constantin Movilă şi Ştefan Tomşa şi, în cele din urmă, a doua
expediţie a lui Gabriel Bathory în Ţara Românească încheiată cu uciderea acestuia de către
proprii însoţitori.
Matei nu s-a mulţumit însă cu relatarea succintă şi prozaică a faptelor la care a asistat,
ci a scris pe baza lor o amplă cronică în versuri rimate. Aceasta istoriseşte evenimentele
petrecute în Ţara Românească între 1602 şi 1618, respectiv domniile lui Radu Şerban, Radu
Mihnea, Alexandru Iliaş şi Gavril Movilă. Relatarea lui matei este plină de culoare şi, lucru
rar, de obiectivitate, în condiţiile în care asistase la puternice mişcări antigreceşti. Astfel
ierarhul îi îndeamnă pe compatrioţii săi să nu fie hrăpăreţi şi să nu îi împileze pe românii care
le oferă găzduire şi de pe urma cărora se îmbogăţesc. De asemenea, românilor le cere să nu îi
persecute pe grecii cărora le datorează legea ortodoxă şi o bună parte din cultura lor. Aceleaşi
sfaturi pline de bun simţ, dar şi de curaj le adresează şi domnitorilor, cerându-i de pildă lui
Iliaş vodă să nu condamne pe nimeni fără judecată, ci să judece drept, bazându-se pe legea
ţării sau pe pravila împărătească în funcţie de caz. De asemenea, îi solicită domnului să
înfiinţeze şcoli, întrucât analfabetismul şi incultura făceau pe atunci ravagii, atât printre
clerici, cât şi printre mireni. Preoţii din ţară, arată el, nu ştiu nici măcar sfintele rugăciuni
trebuincioase pentru a sluji.
Conchizând, cronica lui matei al Mirelor are o dublă valoare, una literară sporită de
sărăcia producţiei din epocă şi alta istorică, inestimabilă pentru români. Într-adevăr, cronica
lui Matei reprezintă singura sursă de cunoaştere a istoriei Ţării Româneşti în perioada imediat
următoare a domniei lui Mihai Viteazul şi a fost din plin utilizată de cronicarii autohtoni,
precum autorul Letopiseţului Cantacuzinesc ori Constantin Căpitanul Filipescu. Matei a fost
însă imitat sau plagiat nu doar de cronicarii români, ci şi de unii scriitori greci precum
Ignatios Petritsis sau Sinadinos.

Dar şi în Grecia aflată sub stăpânire otomană încep să se ridice din a doua jumătate
a secolului XVI personalităţi de un oarecare calibru. Este vorba, în primul rând, de oameni ai
bisericii, singurii care aveau acces la o educaţie superioară. Dintrew prelaţii pe care îi oferă
Creta Constantinopolului se cuvin citate trei nume Maximos Margunios, Meletios Pigas şi
Kyrillos Loukaris. Primul dintre aceştia s-a născut la Creta în jur de 1530, a studiat la Padova
şi a activat la Veneţia. Opera sa cuprinde, aşa cum era de aşteptat, scrieri teologice în limbă
arhaizantă, dar şi traduceri de vieţi de sfinţi şi discursuri ecleziastice în limbă simplă.
45

Contemporan şi prieten al lui Mrgunios a fost Meletios Pigas (1535-1602). După


studii urmate tot la Padova, Pigas s-a întors în Grecia, unde a activat mai întâi în Creta, apoi la
Constantinopol, pentru a deveni, în cele din urmă, patriarh al Alexandriei. Şi în opera sa se
constituie aceeaşi dualitate între scrierile teologice într-o limbă arhaizantă şi predicile în limbă
simplă. Acestea din urmă constituie o adevărată reuşită, întrucât Meletios renunţă nu doar la
greaca veche, ci şi la complicatele scheme retorice tradiţionale pentru a vorbi pe înţelesul
oamenilor. El nu condamnă vicii abstracte în numele unor concepţii la fel de abstracte, ci se
leagă de năravurile timpului, cum ar fi apariţia femeilor creştine dezbrăcate la băile turceşti
ori punerea de cercei în urechile băieţilor pentru a-i scăpa de recrutarea ca ieniceri. În plus,
Meletios este la curent cu cele mai noi idei teologice ale perioadei, cum ar fi cele ale
Reformei, predicând revenirea la puritatea şi austeritatea creştinismului din primele veacuri.
Pe de altă parte nu trebuie crezut că ierarhul renunţă la orice principiu retoric, ci doar că
înlocuieşte procedeele clasice cu unele noi, încercând să sugereze prin diverse mijloace
naivitatea ori simplitatea. Frazele sale încearcă în mod intenţionat să pară dezordonate, să dea
senzaţia de oralitate pentru a convinge prin naturaleţe.
Elev şi prieten al lui Meletios Pigas a fost Kyrillos Loukaris, cea mai strălucitoare
figură a umanismului creştin al perioadei. Asemenea celorlalţi doi clerici menţionaţi şi el a
studiat la Padova, devenind apoi patriarh al Alexandriei şi al Constantinopolului. A deţinut
această funcţie în trei rânduri, fiind în cele din urmă executat de turci sub acuzaţia că ar fi
încercat să organizeze o răscoală în înţelegere cu ruşii.
Lukaris este un gânditor cu adevărat progresist, conştient că este necesară o înnoire şi
în domeniul teologiei. El îmbină această calitate cu convingerea că adversarul principal al
ortodocşilor greci este catolicismul, împotriva ofensivei propagandistice a cărora îşi
concentrează toate eforturile. El intră în legătură cu bisericile protestante din Geneva şi
Londra, care i-au acordat chiar sprijin material ori cu ambasadorii Ţărilor de Jos sau Angliei.
Era vorba de o alianţă dictată atât de afinităţile reformatoare, cât şi de necesitatea găsirii unui
sprijin împotriva catolicilor. Iezuiţii vicleni şi fără scrupule sunt, de altfel, duşmanii săi
principali. Grecii nu trebuie să le dea crezare vorbelor meşteşugite ale acestora, ci doar să îşi
reamintească toate ticăloşiile săvârşite de catolici începând cu cucerirea Constantinopolului în
1204. De altfel acţiunea foarte hotărâtă a lui Lukaris împotriva catolicilor a avut rezultate pe
măsură, prozelitismul acestora încetând de a mai fi unul de masă, iar convertirile devenind
acte izolate, rod al unei opţiuni personale.
Activitatea constructivă a lui Lukaris este şi mai importantă decât cea negativistă. El
reorganizează pe baze noi Şcoala Patriarhală şi înfiinţează o tipografie. Dornic ca viitorii
46

clerici să aibă parte de o pregătire culturală cât mai bună cu putinţă Kyrillos renunţă la
prejudecăţile atotprezente cu privire la ortodoxia gândirii şi recurge la Theophylos
Korydalleus, cel mai celebru filosof al vremii. Într-o epocă de strictă cenzură a gândirii
acesta avea curajul de a se ocupa de filozofie în sensul propriu al cuvântului. Evident acuzele
din partea oamenilor bisericii care s-au îndreptat împotriva sa au fost numeroase, el fiind, rând
pe rând, învinuit de erezie, calvinism sau chiar ateism. Extraordinarul său prestigiu a făcut
însă ca aceste acuzaţii să treacă pe plan secund. Epitetele laudative ce îi însoţesc numele nu
cunosc nici un fel de limitări. El este socotit „o stea filosofică pe cerul Greciei”, „egalul
gânditorilor vechii Ellade, cu mult superior filosofilor italieni ai perioadei”. În ciuda acestor
laude deşănţate meritele în filozofie ale lui Korydalleus nu sunt atât de mari. El este un
reprezentant al şcolii aristotelice de la Padova, care se rezuma la comentarea operelor
stagiritului. Aceste comentarii se încadrează pe linia tradiţiei scolastice, nemarcând un progres
fundamental faţă de gândirea bizantină. Ele sunt scrise în greaca veche şi vizează clarificarea
gândirii aristotelice pentru cei care doresc să se iniţieze în filozofie. Manualele scrise în acest
scop de Korydalleus au cunoscut un succes extraordinar, fiind folosite vreme de secole în
întreaga lume greacă subjugată, fiind rezumate, comentate sau traduse de diverşi exegeţi. În
România textul grec al comentariilor lui Korydalleus a fost publicat după manuscrise de o
echipă de cercetători condusă de Constantin Noica. La fel de notabilă ca şi cea filosofică a
fost şi activitatea didactică a lui Korydalleus, care a predat nu doar la Academia Patriarhală, ci
şi în multe alte şcoli de pe teritoriul întregii Grecii, transformându-se într-un adevărat apostol
al filosofiei. Totodată contribuţia lui Korydalleus este fundamentală şi în alt domeniu. Astfel
el este autorul unui celebru Epistolar, ce a circulat în lumea greacă atât sub formă manuscrisă,
cât şi în câteva ediţii succesive. În acest fel Korydalleus a contribuit la standardizarea
schimbului de epistole în vremea Turcocraţiei.
Pe termen scurt activitatea lui Korydalleus a fost benefică a fost extrem de benefică
pentru greci, ducând la ridicarea nivelului cultural în Grecia stăpânită de otomani. Pe termen
lung însă ideile sale scolastice susţinute de un prestigiu imens au constituit un obstacol
important în calea difuzării ideilor iluministe.
Dintre numeroşii elevi ai lui Korydalleus o menţiune merită Evgenios Iannoulis
Etolianul. Prieten intim al patriarhului Kyrillos Loukaris acesta a scris chiar o mesă la
moartea acestuia, după care a părăsit Constantinopolul pentru a se dedica luminării maselor
din Grecia înrobită. Paşii la-u purtat astfel nu prin marile centre urbane, ci pe acolo unde era
cu adevărat nevoie de profesori, prin orăşele şi sate ca Arta, Etoliko, Mesolonghi. Spre
deosebire de Korydalleus, filosoful prea puţin interesat de religie şi chiar, contestatraul unor
47

dogme, Evgenios a îmbinat în mod armonios gândirea filosofică cu credinţa şi evlavia


religioasă şi chiar cu o vădită tendinţă ascetică. Elev fidel al lui Korydalleus, el preluat
tiparele epistolare ale acestuia, pe care le-a adaptat la necesităţile limbii simple. Rezultatele au
fost în acest fel mult superioare celor ale lui Korydalleus, rezultând scrisori caracterizate de
„simplitatea şi dulceaţa stilului, care se uneşte în mod firesc cu măreţia şi severitatea
ascetică”.