Curs II Părinții capadocieni: reprezentanți, caracteristici, contribuție

teologică.

Capadocia este un platou vulcanic situat în zona central-sudică a teritoriului

Turciei. În anul 1200 î.Hr., în zonă se afla Regatul hitiţilor, cu capitala la
Hattusa. După dispariţia hitiţilor, pe aceste meleaguri ajung frigienii,
renumiţi crescători de cai. Ulterior, zona Capadociei trece sub dominaţia
mezilor, care la rândul lor, în secolul al VI-lea î.Hr., cad sub stăpânirea
perşilor. Din această perioadă (585-382 î.Hr.) datează şi etimologia numelui
Capadociei, care, în limba persană, Katpatuka, înseamnă „ţinutul cailor
frumoşi“.
Situl arheologic cel mai important din Capadocia privind vestigiile
creştine cel mai bine conservate este numit Göreme. Acest termen
înseamnă „nu ne puteţi vedea aici“. Conform tradiţiei şi numelui
locului, acum două milenii, creştinii au fugit din sud pentru a se
ascunde de persecuţia romanilor, de aceea bisericile creştine din
Göreme şi Urgup, oraşul vecin, sunt printre cele mai vechi din
lume.

Privite într-un cadru mai larg, aceste localităţi sunt aşezate în

provincia Nevşehir din Anatolia Centrală, un complex monahal de
mai multe biserici săpate în piatră şi capele acoperite cu fresce,
care este unul dintre cele mai cunoscute locuri de atracţie turistică
din Turcia.

Parcul Naţional Göreme, aflat în localitatea cu acelaşi nume, a fost

trecut pe lista monumentelor mondiale UNESCO în anul 1985.
Accesul în această zonă se poate face cu avionul sau autocarul
până la Istanbul sau Ankara, iar de aici, cu autocarul până în oraşul
Nevşehir, vechiul oraş Nyssa al Sfântului Grigorie.
 SFÂNTUL VASILE CEL MARE

I.VIAŢA
Sf. Vasile s-a născut pe la anul 330 în Cezareea Capadociei dintr-o familie
evlavioasă; Mama sa – Emilia, iar tatăl său – retorul Vasile; bunica sa după
tată – Macrina cea Bătrână, fostă ucenică a Sf. Grigorie Taumaturgul; El era
unul din cei 10 fraţi, dintre care cinci vor fi monahi: Vasile, Grigorie de
Nyssa, Petru de Sevasta, Naucratios şi Macrina cea Tânără, iar trei dintre
aceștia vor fi episcopi: Vasile, Grigorie de Nyssa, Petru de Sevasta;
În familia sa mare vor fi şase sfinţi: Sf. Macrina cea Bătrână, Sf. Emilia, Sf.
Vasile, Sf. Grigorie, Sf. Petru, Sf. Macrina cea Tânără; Sf. Vasile a primit o
educaţie aleasă mai întâi în familie de la tatăl său Vasile și de la sora
Macrina, apoi în şcolile din Cezareea Capadociei, unde l-a cunoscut pe Sf.
Grigorie Teologul, pe urmă la Constantinopol, iar mai apoi la Atena. A avut
profesori vestiţi: Libanios, Proheresios şi Himerios;
Închegă o prietenie vestită cu Sf. Grigorie de Nazianz. Viaţa lor studenţească
e model pentru teologii de totdeauna. Aceștia cunoşteau doar două drumuri:
al şcolii şi al Bisericii;
S-a întors în patrie pe la anul 355. A profesat ceva timp retorica, dar a fost
câştigat pentru misiunea bisericească de sora sa, Macrina. A renunţat la lume
şi a intrat în monahism după ce a fost botezat. A făcut o primă împărţire a
averii sale la săraci. A călătorit pentru cunoaşterea monahismului în Siria,
Palestina, Egipt şi Mesopotamia;
S-a întors hotărât să organizeze viaţa monahală după criteriul obştei. Pentru
acest scop l-a chemat pe Sf. Grigorie Teologul la mănăstirea înfiinţată de el
în Pont, pe malul râului Iris, nu departe de satul Annesi. Aici el îmbina
munca manuală cu rugăciunea şi cu râvna caldă intelectuală. Tot aici a scris
el Regulile vieţii monahale (Regulile mari şi mici) şi a pus bazele Filocaliei
împreună cu Sf. Grigorie;
În curând, a fost chemat de episcopul Eusebiu şi hirotonit preot în anul 364.
În anul 368, cu prilejul unei mari foamete, Sf. Vasile a organizat admirabil
asistenţa socială şi a făcut a doua împărţire a averii sale săracilor. În 370, a
fost ales mitropolit al Cezareei, cu o puternică opoziţie din partea
adversarilor. În urma atitudinii sale neînfricate contra arianismului şi a
manevrelor împăratului Valens, dioceza i s-a împărţit în două;
În interiorul eparhiei, Sf. Vasile s-a impus printr-o bogată activitate
dogmatică, pastorală şi socială. Nu s-a lăsat înfrânt de arieni. A înfiinţat
instituţii de asistenţă socială: azil, ospătărie, casă pentru reeducarea fetelor
alunecate, spital, şcoli tehnice. Toate aceste aşezăminte erau cunoscute sub
numele de Vasiliada. A luptat pentru alinarea suferinţelor celor necăjiți,
criticându-i pe bogaţi. N-a făcut deosebire între neamuri şi credinţele
oamenilor. A împodobit serviciul divin cu Sfânta sa Liturghie;
În politica externă bisericească, Sf. Vasile a încercat să împace Bisericile
orientale, făcând apel la Sf. Atanasie şi la papa Damasus. De asemenea a
încercat o împăcare între Orient şi Occident împărţite pe tema schismei
meletiene. Sf. Vasile a fost un mare animator în lupta contra arianismului. El
a dat lovituri grele acestei erezii, i-a ajutat pe tineri la învăţătură, a menţinut
legătura cu profesorul său Libaniu. A fost prezent pretutindeni. A fost mare
preot, mare liturghisitor, mare pedagog, mare prieten, mare organizator,
mare om de ştiinţă. A fost numit „un roman printre greci”.
Sf. Vasile a murit la l ianuarie 379, plâns de toţi şi numit încă de atunci „cel
Mare”.

II.OPERA

Sf. Vasile a scris foarte mult în timpul scurtei sale vieţi. Lucrările sale,
care au o importanţă covârşitoare pentru credinţă, sunt în cea mai mare
parte normative pentru învăţătura ortodoxă. Ele se împart în: dogmatice,
ascetice, omilii şi cuvântări, pedagogice, liturgice, canonice, epistolare.
Dogmatice:
- Contra lui Eunomiu, conducătorul anomeilor, lucrare scrisă pe la
anul 364, în trei cărţi: cărţile IV şi V sunt neautentice; ele aparţin,
probabil, lui Didim. Fiinţa lui Dumnezeu rezidă, zicea el, în
nenaşterea Lui. Dumnezeu poate fi perfect cunoscut, pretindea
acelaşi eretic. Sf. Vasile arată în prima carte eroarea gnoseologică a
lui Eunomiu. În cartea a II-a se stabileşte dumnezeirea Fiului şi
deofiinţimea Lui cu Tatăl; în cartea a III-a se tratează despre
dumnezeirea Sf. Duh;

- Despre Sf. Duh, lucrare de o importanţă considerabilă, dedicată lui

Amfilohie de Iconium. Autorul susţine puterea şi rolul Sf. Duh
Care, ca şi Tatăl şi Fiul, are dreptul la aceeaşi cinstire (homotimos),
 fiindcă e de aceeaşi fire cu El. El a evitat însă formula
„homoousios” şi pentru Sf. Duh. Lucrarea a fost scrisă în anul 375
și are 30 de capitole.

Ascetice:
- Învăţături morale (cuprind 80 de arătări formate din texte biblice,
precedate de un mic rezumat care le serveşte de introducere şi
comentariu. Sfaturile din ele nu-i privesc special pe monahi, ci pe
creştini în general şi pe preoţi);
- Regulile mari (cuprind 55 de numere tratând despre marile principii
ale vieţii monahale, pe baza Sf. Scripturi. Au fost compuse între
358-362);
- Regulile mici (cuprind 313 numere şi se prezintă ca răspunsuri
scurte la anumite întrebări);
Ambele colecţii de Reguli au suferit mai multe remanieri până la forma lor
definitivă. Ele au influenţat Aşezămintele Sf. Ioan Casian şi Regula lui
Benedict de Nursia.
Într-o epistolă trimisă Sf. Grigorie de Nazianz, Sf. Vasile mărturisește
că viețuirea în pustie nu i-a adus liniștea pe care o căuta: „Câte eu insumi
fac în această pustie ziua și noaptea mă rușinez să le descriu, căci am
părăsit într-adevăr viața de lume, ca pricinuitoare de nenumărate rele, dar
n-am reușit să mă părăsesc pe mine însumi… Trebuie să ne străduim să
păstrăm mintea în stare de liniște… Fiecare zi care vine aduce cu ea o
examinare deosebită a sufletului. Și nopțile, care eliberează de grijile zilei,
vrăjesc mintea cu visările (imaginațiile) lor. Iar de aceasta există o singură
scăpare, separarea de toată lumea. Dar separarea de lume nu înseamnă
îndepărtarea trupească de ea, ci desprinderea sufletului de simpatia față de
trup, în așa măsură încât cineva să devină fără țară, fără casă, fără prieten,
sărac, fără avere personală, fără mijloace de întreținere, fără întreprinderi,
fără relații sociale, necunoscător al învățămintelor omenești, gata să
primească în inimă impresii care iau naștere din învățătura dumnezeiască”.
(PSB vol. 18, Ascetice).

Omilii şi cuvântări:
-9 Omilii la Hexaemeron care explică crearea lumii şi toate fenomenele
legate de actul creaţiei pe zile. Interpretarea e literală. Autorul pune la
contribuţie toată ştiinţa antichităţii şi a timpului său, în domeniul naturii şi al
filozofiei. El foloseşte cu pricepere această ştiinţă şi scoate totdeauna
concluzii solide şi frumoase pentru spiritualitatea creştină. Aceste Omilii au
câştigat curând o mare autoritate şi au fost imitate în Apus de Sf. Ambrozie.
Sf. Vasile a tratat creaţia lumii până în ziua a cincea, pe când fratele său
Grigorie de Nyssa l-a completat scriind o lucrare Despre facerea omului, în
ziua a şasea;
-13 Omilii asupra Psalmilor, tratând Psalmii 1, 7, 14, 28, 29, 32, 33, 44, 45,
48, 59, 61, 114, verset cu verset şi cu aplicaţii pentru edificarea
credincioşilor. Prima omilie e un studiu asupra psalmilor în general. Și
aceste omilii au fost imitate de Sf. Ambrozie;
-24 Cuvântări din diferite domenii; dogmatic: Despre credinţă; la textul
„La început era Cuvântul”; Contra sabelienilor, a lui Arie şi a
eunomienilor; Dumnezeu nu este autor al răului etc.; morale: Contra
bogaţilor; la textul din Luca 16, 18; Cu ocazia secetei; Contra beţiei;
Despre invidie; pedagogice: Către tineri – se poate trage folos din studiul
clasicilor profani care trebuie citiţi aşa cum albina culege nectarul din flori;
panegirice: La martirii Sf. Iulita, Sf. Gordius, Cei 40 de martiri din Sevasta,
Sf. Mamant.
Liturgice, canonice, corespondenţă:
- Liturghia;
- Scrisorile 188, 199, 217, numite şi Scrisori canonice – au trecut în
dreptul bisericesc.
- Colecţia de scrisori a Sf. Vasile cuprinde 365 de numere, datând din
toate perioadele vieţii lui. Trebuie socotită ca apocrifă
corespondenţa sa cu Libaniu (Scris. 333-359); la fel, scrisorile către
Iulian Apostatul (numerele 39, 40, 41, 360) şi poate şi cele către
Apolinarie. Scrisoarea a 8-a aparţine lui Evagrie Ponticul.
Scrisorile vasiliene au cuprins variat şi interesant. Unele sunt de
natură dogmatică, ca cele de la numerele 233, 234, 235 adresate lui
Amfilohie de Iconium şi care sunt o completare a cărţilor contra lui
Eunomiu. Alte scrisori sunt de natură misionară, monahală sau
ocazională. Merită să relevăm scrisorile adresate Bisericilor din
 Apus în legătură cu schisma din Antiohia. Corespondenţa Sf. Vasile
e cea mai elegantă operă a sa sub raportul stilului şi al fineţii
spiritului.

III. DOCTRINA

➢ Cunoaşterea naturală a lui Dumnezeu. Sf. Vasile dezvoltă o

frumoasă şi interesantă teorie a cunoaşterii lui Dumnezeu, contra lui
Eunomiu. Ereziarhul susţinea că fiinţa lui Dumnezeu este nenaşterea
şi că noi ştiind ce este aceasta, ştim implicit ce este Dumnezeu. Sf.
Vasile observă că Dumnezeu nu poate fi cunoscut decât din lucrările
Sale şi aceasta pe calea minţii. Prin aceste lucrări noi cunoaştem însă
numai puterea, nu şi fiinţa lui Dumnezeu. Cu ajutorul conceptelor sau
noţiunilor, noi deducem pe Dumnezeu din operele Sale. Aceste
concepte exprimă atributele sau însuşirile lui Dumnezeu. Conceptele
sunt subiective, dar ele nu sunt vorbe goale, cum pretindea Eunomiu,
ci corespund la ceva real în Dumnezeu. Dacă Dumnezeu ar putea fi
înţeles, El ar fi mărginit. Nenaşterea e o însuşire negativă şi nu poate
să exprime fiinţa întreagă sau parţială a lui Dumnezeu;
➢ Sfânta Treime. Sf. Vasile aduce o precizare de valoare în folosirea
termenilor care exprimau în vremea lui fiinţa lui Dumnezeu şi
persoanele Sf. Treimi. Ştim că termenii „fiinţă” şi „ipostas” se
întrebuinţau de-a valma. Sf. Vasile e primul care întrebuinţează numai
formula „o singură fiinţă, trei ipostase”. Prin „ipostasă”, el înţelege o
fiinţă de sine stătătoare caracterizată prin însuşiri proprii, în sensul de
individ sau persoană. Sf. Vasile atribuie Tatălui paternitatea, Fiului
filiaţia şi Sf. Duh sfinţenia. Autorul nostru a susţinut dumnezeirea şi
deofiinţimea Sf. Duh cu celelalte Persoane ale Sf. Treimi, dar n-a
întrebuinţat niciodată pentru Sf. Duh expresiile: Dumnezeu şi
„deofiinţă cu Tatăl”.
➢ Sfântul Duh. Tatăl este principiu pentru tot ceea ce există, inclusiv al
Fiului și al Sfântului Duh. Tatăl este nenăscut, Fiul este născut, iar
Sfântul Duh este purces din Tatăl. Natură simplă, neperceptibilă cu
simțurile trupului. Duhul Sfânt este cunoscut după lucrările Sale. Sf.
 Vasile combate afirmațiile lui Eunomiu, care credea că Dumnezeu
poate fi cunoscut după natura Sa, susținând că Dumnezeu este
inaccesibil după natura Sa (ousia), însă este accesibil după lucrări
(energeia).
Lucrarea Sf. Duh începe înainte de crearea lumii sensibile și poartă
pecetea desăvârșirii. Din Sfânta Scriptură reiese faptul că Duhul Sfânt
nu este creatură și că este creator. El participă la crearea lumii văzute
și nevăzute, a îngerilor. Cu toate acestea deosebirea dintre El și
duhurile slujitoare nu este de grad, ci de esență. Duhul Sfânt este egal
cu Tatăl și cu Fiul, este pretutindea, poartă pecetea divinității. El este
dătătorul vieții, proniatorul, sfințitorul și „lumina cea duhovnicească”.
Duhul Sfânt lucrează în Biserică pentru împroprierea lucrării
mântuitoare săvârșite de Mântuitorul Hristos. Această împropriere
începe la botez, când Hristos ia formă în cel botezat. Omul cel nou
este renăascut prin harul Sfântului Duh. Sf. Vasile ne dezvăluie faptul
că Ortodoxia este o necontenită Cincizecime, o neîncetată revărsare a
Duhului Sfânt.
„Către El se îndreaptă toate câte au nevoie de sfințenie, pe El îl doresc
toate câte au nevoie de virtute… Desăvârșitor al altora, El nu duce
lipsă de nimic. Trăiește nu pentru că I-a dăruit cineva viața, ci pentru
că El (însuși) este dătătorul vieții. Nu se desăvârșește treptat, ci este de
la început desăvârșit. Rezidă în Sine și se află peste tot. Este cauza
sfințeniei, lumină duhovnicească ce dă oricărei puteri spirituale un fel
de iluminare pentru aflarea adevărului …” (Despre Sfântul Duh, PSB
12, p. 38-39). „Nu de mult, când mă rugam cu poporul, slăvind pe
Dumnezeu-Tatăl în două feluri: când cu Fiul, împreună cu Duhul
Sfânt, când prin Fiul în Duhul Sfânt”.
Modul în care Sfântul Vasile s-a pregătit, alături de Sfântul Grigorie
Teologul, să dobândească virtutea prin cunoaștere poate fi pentru tinerii
teologi de azi un exemplu de dăruire şi un model de urmat. Amândoi
urmăreau un singur lucru, anume dobândirea virtuții și realizarea
speranțelor viitoare, în sensul de a trăi viața viitoare înainte de a fi părăsit-o
pe cea de aici. De altfel și Sfântul Grigorie de Nazianz, în „Elogiul” făcut
Sfântului Vasile, subliniază faptul că el vădea „o știință mult mai presus de
cea obișnuită la oameni de vârsta lui și o virtute a moravurilor mult mai
presus decât chiar știința lui”. El era „orator între oratori, chiar în fața
catedrelor profesorilor, folozof între filozofi, chiar și-n fața sistemelor
folozofice”. Sfântului Grigorie i se pare mai important faptul că el era „preot
între creștini, chiar mai înainte de a fi primit darul preoției”. Pentru Sfântul
Vasile cel Mare elocvența pare a fi fost ceva secundar, de care se folosea
doar pentru a o pune în slujba „filozofiei”. Sfântul Vasile cel Mare îi
avertizează pe tinerii teologi de pericolele risipirii prea pronunţate în
hăţişurile unei „înţelepciuni“ nu totdeauna folositoare:

„Multă vreme – spune Sfântul Vasile – mi-am irosit-o cu lucruri zadarnice;

şi aproape întreaga mea tinereţe mi-am petrecut-o cu preocupări deşarte,
îndeletnicindu-mă cu dobândirea învăţăturilor unei înţelepciuni socotite de
Dumnezeu nebunie. Dar când m-am deşteptat, ca dintr-un somn adânc, am
ridicat ochii mei spre lumina minunată a adevărului Evangheliei şi mi-am
dat seama de inutilitatea înţelepciunii stăpânitorilor acestei lumi, care sunt
pieritori; atunci am jelit mult viaţa mea cea ticăloasă şi mă rugam lui
Dumnezeu să mă povăţuiască spre a mă duce la dogmele bunei
credinţe...“.1

În „Omilia către tineri“ Sfântul Vasile precizează şi mai clar modalitatea prin
care ne putem folosi de știinţa profană pentru folosul sufletului. Îndemnul
către tineri este ca ei să învețe să folosească selectiv textele păgâne și să
caute adevărul:

„Vom primi, însă, acele scrieri ale lor (se referă aici la scriitori profani) în
care au lăudat virtutea sau au osândit viciul. După cum celelalte fiinţe se
bucură numai de mirosul sau frumuseţea florilor, iar albinele pot lua din
flori şi mierea, tot aşa şi aici, oamenii care nu caută în astfel de scrieri numai
plăcutul şi frumosul, pot să scoată din ele şi un oarecare folos pentru suflet.
Trebuie, deci, şi voi să citiţi scrierile autorilor profani, aşa cum fac albinele;
acelea nici nu se duc la toate florile fără nici o alegere, nici nu încearcă să
aducă tot ce găsesc în florile peste care se aşează, ci iau cât le trebuie
pentru lucrul lor, iar restul îl lasă cu plăcere. Noi, dacă suntem înţelepţi, să
luăm din cărţi cât ni se potriveşte nouă şi cât se înrudeşte cu adevărul, iar
restul să-l lăsăm. Şi după cum atunci când culegem flori de trandafir, dăm la

1 SF. VASILE CEL MARE, Epistola 223, PSB, vol. 17, p. 15-16.
o parte spinii, tot aşa şi cu nişte scrieri ca acestea...“.2

Se cunoaște faptul că Sfântul Vasile primea în mănăstire diverși copii și

tineri pe care îi găzduia, îi indruma și sfătuia. În regulile Mari Sfântul Vasile
dă câteva sfaturi pentru modelarea tinerilor care doresc să-și dăruiască
viața lui Dumnezeu. Deprinderea virtuților, după cum subliniază Sfântul
Vasile cel Mare, se realizează în mod progresiv și trebuie să înceapă
devreme cu scopul de a crea anumite automatisme în exersarea binelui:

„Așadar, atât timp cât e încă ușor de modelat, fraged și moale asemenea
cerii, astfel că-i pot fi întipărite ușor formele lucrurilor apăsate asupră-i,
sufletul trebuie călăuzit degrabă și dintru început spre exersarea în cele
bune, ca, atunci când va apărea rațiunea și va veni putința de a discerne, să-
și înceapă drumul de la dintâile învățături elementare și de la modelele de
cucernicie care i-au fost predate, pentru ca rațiunea să-i arate ce e de folos,
iar obișnuința să-i ofere ușurința de a împlini binele”.3

Cunoașterea de sine este o temă veche abordată în special de filozofia

greacă, dar și de sfinții părinți. Pentru Sfântul Vasile cel Mare cunoașterea
de sine înseamnă, în primul rând, autocunoaștere, introspecție, privire
înterioară și act de autoreflectare. Cunoașterea de sine ține și de modul în
care persoana își percepe potențialul de dezvoltare personală, de
autodepășire și de schimbare. Doar astfel putem să evităm ispita
autosuficienței, care duce la izolare și ruperea comuniunii cu semenii și cu
Dumnezeu. Autosuficiența devine astfel o stare de anomalie existențială și
barieră în calea desăvârșirii spirituale. Remediul constă în cultivarea
sentimentului de autodepășire, de desăvârșire și urcuș duhovnicesc. În
creștinism cunoașterea de sine este o datorie a fiecărui credincios. A te
cunoaște pe tine înseamnă a reflecta la originea ta, a merge în profunzime
pentru a descoperi în adâncul ființei tale chipul lui Dumnezeu. Doar prin
credință omul învață că este făcut după chipul lui Dumnezeu cu destinația
clară ca, prin virtute, să ajungă asemenea cu Dumnezeu. Așa că persoana
umană se cunoaște pe sine doar în relație de iubire și comuniune cu
Dumnezeu și cu semenii. A te cunoaște pe tine însuți înseamnă, în fapt, a
recunoaște, cu smerenie, limitele propriei tale neputințe prin încredințarea

2 SF. VASILE CEL MARE, Omilia XXII, în: PSB, vol. 17, p. 569-570.
3SF. VASILE CEL MARE, Regulile Mari, XV, 4, în: PSB, serie nouă, nr. 5, p. 247.
ta ajutorului lui Dumnezeu, luminării Sfântului Duh și puterii lui Iisus
Hristos: „Cercetează-te pe tine cine ești, cunoaște-ți firea! Cunoaște că
trupul tău este muritor, iar sufletul nemuritor! Cunoaște că viața noastră
este dublă: una, proprie trupului, iute trecătoare; alta, înrudită cu sufletul,
fără de sfârșit. «Ia aminte, deci, de tine însuți!» (Deuteronom 45, 9).”4
Raportul intre Evanghelie și cultură
În primele veacuri creștine o problemă stringentă ce trebuia lămurită a fost
cea a raportului dintre cultură și Evanghelie, deoarece unii creștini
excludeau cultura păgână antică de teama confuziei pe care o putea
produce în sufletele credincioșilor. Însă Biserica nu putea face abstracție de
cultura vremii și de necesitatea de a intra în dialog cu aceasta. Unul dintre
Sfinții Părinți care a precizat cu claritate acest raport a fost Sfântul Vasile cel
Mare. Înzestrat cu o capacitate intelectuală de excepție și format atât la
școala culturii antice cât și la școala Bisericii, el a oferit creștinilor o călăuză
competentă în ceea ce privește atitudinea față de cultura timpului. Omilia
sa „Către tineri” poate fi socotită drept un adevărat testament și rodul
experienței sale pedagogice. El îi avertizează pe tineri, încă de la început,
asupra riscurilor pe care le presupune lectura la întâmplare. Criteriile
principale după care trebuie aleasă lectura sunt: din perspectiva vieții
veșnice, mântuirea; din perspectiva sociologică, dobândirea virtuților
pentru promovarea moralității; iar din perspectiva dogmatică, înțelegerea
învățăturilor creștine. În viziunea Sfântului Vasile cel Mare, cunoașterea
culturii profane este recomandabilă și chiar obligatorie. Criteriile care stau
la baza acestei atitudini față de cultura antică sunt următoarele: moral,
soteriologic și dogmatic.
„Trebuie să ştim că în faţa noastră stă cea mai mare luptă din toate luptele,
pentru care trebuie să facem totul şi să ne străduim, cât ne stă în putinţă,
pentru pregătirea acesteia: trebuie să stăm de vorbă cu poeţii, cu scriitorii,
cu oratorii şi cu toţi oamenii, de la care am putea avea un folos oarecare
pentru cultivarea sufletului. După cum boiangiii pregătesc mai întâi cu
oarecare operaţii obiectul care are să primească vopseaua, iar în urmă îl
colorează, purpuriu sau altfel, tot aşa şi noi, dacă voim ca slava binelui să
rămână tot timpul nedespărţită de noi, să ascultăm învăţăturile sfinte şi de

4 SF. VASILE CEL MARE, „Omilia a III-a la cuvintele: „Ia aminte la tine însuți” (Deuteronom 45, 9)”, III,
în: Scrieri I (Părinți și Scriitori Bisericești, 17), trad., introd., indici și note de Pr. Dumitru Fecioru,
București, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1986, p. 368.
taină după ce am fost iniţiaţi mai întâi în literatura profană.”5
Lumea de astăzi și în special lumea copiilor se confruntă cu un deficit de
atenție sporit. Permanenta agitație mentală și fizică, incapacitatea de a
stărui în rezolvarea problemelor, lipsa concentrării de a citi o literatură
adecvată și ziditoare de suflet sau de a duce un lucru până la capăt, sunt tot
atâtea simptome ale deficitului de atenție cu sau fără hiperactivitate
(ADHD). Cauzele acestui deficit sunt multiple: alimentația nesănătoasă,
consumul excesiv de emisiuni TV și jocurile/munca pe computer. Efectele
acestui deficit se manifestă la copii prin apariția problemelor în procesul de
învățare sau în alte activități extrașcolare, iar la tineri și adulți lucrurile par
și mai grave,. întrucât conduc la scăderea atenției și a concentrării, lipsa
răbdării și a motivației. Remediul împotriva deficitului de atenție este în
primul rând îndemnul liturgic de a „lepăda toată grija cea lumească”, în
sensul de nu ne împovăra și înăbușii sufletul cu grijile lumești, în al doilea
rînd paza minții sau a gândurilor care duce la concentrarea atenției asupra
urcușului duhovnicesc, prin chemarea lui Hristos în ajutor:
„Trebuie să știm că dacă mintea noastră se împrăștie la diferite lucruri, nu
putem să împlinim desăvârșit nicio altă poruncă, nici însăși iubirea față de
Dumnezeu, nici iubirea față de aproapele. Pentru că nu poate să învețe
cineva cu precizie vreo artă sau știință, dacă mereu trece de la una la alta, și
nici nu este cu putință să învețe una perfect de la altele, fără să cunoască
cele ce sunt cerute (ca proprii) pentru împlinirea scopului. Deci, trebuie ca
acțiunile să corespundă scopului, pentru că prin procedee improprii nu se
obține nimic drept (rațional), fiindcă nu se poate ajunge scopul fierăriei prin
lucrarea olăriei (ceramicii), nici laurii atletici nu se câștigă prin exercitarea
(cântarea) la fluier. Pentru fiecare scop se cere o muncă anumită și
corespunzătoare. De aceea și asceza exercitată după Evanghelia lui Hristos,
pentru a plăcea lui Dumnezeu, se face prin îndepărtarea de grijile lumii și
prin totala noastră înstrăinare de distracții”6.
Omul duhovnicesc și lăuntric trebuie să privegheze în permanență asupra
sa însuși, să-și observe gândurile, să-și închidă simțurile și să promoveze
concentrarea minții la lucrarea faptelor vrednice de pocăință. Scopul
adunării în sine este acela de a alunga toate gândurile rele și pătimașe,
pentru a ne concentra numai pe cele bune, având mintea în permanență la
5 SF. VASILE CEL MARE, „Omilia a XXII-a către tineri”, II-III, în: Scrieri I..., pp. 567-570.

6 SF. VASILE CEL MARE, „Regulile mari. V: Despre neîmprăștierea minții”, I, în: Scrieri II..., p. 226.
Dumnezeu. Toată această strădanie cu privire la paza și curățirea gândurilor
conduce la obținerea nepătimirii și la interiorizarea omului. Înțelepciunea
este darul lui Dumnezeu către cei ce au câștigat pacea și liniștea sufletului
în urma războiului duhovnicesc.
„Înainte de orice și cu orice chip trebuie stăpânită rațiunea, având
neadormită supravegherea gândului, așa încât să nu îngăduie sufletului să
încline cu ușurință, din cauza dorințelor neraționale, către acțiuni contrare
ale trupului. Căci vederea trupului este ochiul, iar vederea sufletului este
mintea (care este) de aceeași natură cu el; dar nu așa ca existând unul în
celălalt, ci sufletul și mintea se identifică, pentru că mintea este puterea
naturală de rațiune a sufletului, iar nu ceva din afară.”7.
Dobândirea păcii lăuntrice și a nepătimirii capătă în teologia ortodoxă
semnificații ontologice. Părinții Bisericii arată că procesul de desăvârșire și
urcuș duhovnicesc începe cu despătimirea și culminează cu îndumnezeirea
sau unirea omului cu Dumnezeu. Datoria celui ce se înscrie pe această
traiectorie a obținerii desăvârșirii este să vegheze tot timpul asupra
gândurilor care apar în conștiință, pentru a îndepărta de la început orice
gând pătimaș. Paza minții, atenția trează și statornică împotriva risipirii
gândurilor și îndepărtarea grijilor cotidiene sunt tot atâtea sfaturi ale
părinților duhovnicești pentru cel ce dorește să dea un sens mai înalt vieții
sale, viața întru Hristos și întru Dumnezeu. Fără pocăință și asceză, fără o
strictă înfrânare și fără alungarea grijilor celor multe este cu neputință
omului care se nevoiește cu evlavie să subjuge patimile trupului.
„Trebuie să ne străduim să păstrăm mintea în stare de liniște. Pentru că
aceasta este ca ochiul care prin neîncetata lui mișcare, când întorcându-se
spre cele din dreapta și din stânga, când întorcându-se, cu regularitate, în
sus și în jos, nu poate să vadă clar ceea ce se află înaintea lui, ci privirea lui
trebuie să se fixeze ferm către obiectul privit, dacă e cazul să stabilească un
aspect clar al lui; astfel și mintea omului, când este purtată de nenumărate
griji lumești nu este în stare să fixeze adevărul… Iar de acestea există o
singură scăpare, separarea de toată lumea. Dar separarea de lume nu
înseamnă simplu îndepărtarea trupească de ea, ci desprinderea sufletului
de simpatia față de trup, în așa măsură încât cineva să devină fără țară, fără
casă, fără prieten, sărac, fără avere personală, fără mijloace de întreținere,

7 SF. VASILE CEL MARE, „Constituțiile ascetice. II: Despre supravegherea gândurilor și că trupul nu este
rău cum au socotit unii”, I, în: Scrieri II..., p. 478.
fără întreprinderi, fără relații sociale, necunoscător al învățămintelor
omenești, gata să primească în inimă impresii care iau naștere din
învățătura dumnezeiască.”8.

IV. CARACTERIZARE
Sf. Vasile a fost un mare păstor al Bisericii, atât ca preot cât şi ca mitropolit al
Cezareei Capadociei. El a fost un scriitor de culme al perioadei a II-a patristice. Operele
sale numeroase, dense, scurte ca întindere, dar pline de o rară bogăţie de idei, sunt
folositoare pentru dogmatică, morală, monahism, lucrări sociale şi cult. Sf. Vasile e
primul dintre „Cei trei mari dascăli ai lumii creştine şi ierarhi”. A adâncit problema
cunoaşterii lui Dumnezeu, a Sf. Treimi, a Sf. Duh şi a Sf. Taine. Materialul său
documentar şi metoda sa sunt de o mare acrivie pentru vremea lui. El a fost un mare
misionar înlăuntrul eparhiei sale şi la marginile imperiului, interesându-se şi de creştinii
din părţile noastre. El recomandă în mod stăruitor însuşirea culturii profane în anumite
condiţii. Tot el este alcătuitorul Regulilor monahale în forma lor clasică, Reguli pe care
monahismul din Răsărit le foloseşte şi astăzi. Sf. Vasile a fost un organizator al cultului
bisericesc. De la el ne-au rămas Liturghia, care-i poartă numele, frumoasele rugăciuni
din Pravila Sf. Împărtăşanii şi Molitvele ce se citesc în ziua numelui lui. El este prăznuit la
l şi 30 ianuarie.

8 SF. VASILE CEL MARE, „Epistole ascetice” II: „Către prietenul Grigorie”, II, în: Scrieri II..., pp. 532-
533.