Sf.

Irineu de Lugdunum (Lyon)

Doctrina
Sfântul Irineu a fost unul din cei din urmă creştini care au cunoscut pe ucenicii
Apostolilor. El l-a ascultat pe Sfântul Policarp şi şi-a însuşit învăţăturile lui, Sfântul
Policarp fiind cel din urmă dintre discipolii Apostolilor. Astfel, se leagă firul generaţiilor
creştine, păstrându-se în mod complet şi exact învăţătura Domnului, predată de Sfinții
Apostoli.

- Sfântul Irineu a activat foarte mult în ogorul Bisericii creştine: a fost misionar la
popoarele celtice, a luptat foarte mult pentru menţinerea bunei înţelegeri şi a unităţii în
sânul aceleiaşi Biserici, mai ales în disputa cu montaniştii
 Montanism* = doctrină mistică religioasă a unei secte din primele secole creștine,
care propovăduia ascetismul și submina ierarhia bisericească
şi prin discuţiile privitoare la data serbării Paştilor şi i-a combătut pe eretici. Prin această
complexă şi strălucită activitate, el face legătura dintre Orient şi Occident. Dar, pe lângă
aceste însuşiri, el a fost şi un scriitor de seamă: a fost polemist, apologet şi comentator
al Sfintei Scripturi.
Activitatea Sfântului Irineu se poate rezuma, cu alte cuvinte, astfel:
- a distrus gnosticismul** şi a pus bazele teologiei creştine.
- s-a ocupat de originea ereziilor, în special a celei gnostice, a prezentat doctrina
falsă pe care acesta se bazează şi i-a opus învăţătura cea adevărată a religiei creştine. Cu
acest prilej, ne-a lăsat informații importante despre erezii – oameni şi doctrine – şi a
formulat complet doctrina creştină. Sfântul Irineu cunoştea gnosticismul atât din
studiile proprii, cât şi din lucrările lui Hegesip***** şi ale Sf. Iustin Martirul şi Filosoful.
El a combătut gnosticismul atât de temeinic, încât toţi cei care au venit după el, începând
cu Tertulian****, l-au folosit ca izvor. Arta demonstraţiei teologice a constat în
opunerea monoteismului creştin dualismului/politeismului gnostic.
- Sfântul Irineu are, de asemenea, marele merit de a fi expus doctrina creştină pe
baze scripturistice. El se ocupă de adevărul credinţei şi spune că acesta se află numai
în Biserică. Biserica este păstrătoarea învăţăturii Domnului, aflată în cele două
Testamente: „Unde este Biserica, acolo este şi Duhul Sfânt şi unde este Duhul
Domnului, acolo este şi Biserica şi tot harul: Duhul este, însă, adevărul, iar
învăţătura adevărată este numai aceea pe care o dă ierarhia, care este descendentă
de la Sfinţii Apostoli”.
- Sfântul Irineu este un important martor al dezvoltării noţiunii de „Sfântă
Tradiţie”.
- Garanţia păstrării nealterate a învăţăturii Apostolilor în Biserică o vede , ca şi
Hegesip, în succesiunea neîntreruptă a episcopilor, urmaşi ai Apostolilor. De aceea, el
accentuează în mod repetat legăturile sale cu Părinţii Apostolici şi a acelora, la rândul lor,
cu Apostolii. Arată că „toţi cei care vor să afle adevărul, să ia în considerare tradiţia
Apostolilor în lumea întreagă, în toate Bisericile”; de asemenea: „putem enumera pe cei
instituiţi de către Apostoli episcopi în Biserici şi pe urmaşii lor pe lângă noi; nimeni dintre
ei n-a învăţat aşa ceva ce ne învaţă gnosticii”. Pe lângă moştenirea transmisă din urmaş în
urmaş şi care dă episcopilor harisma adevărului/charisma veritatis, altă garanţie a
nealterării Tradiţiei apostolice este comunicarea între ele a Bisericilor. Prin această
comunicare, Biserica întreagă devine păstrătoarea infailibilă a Sfintei Tradiţii. Roma
deţine recordul, fiind capitala lumii în care vin oamenii din toate colţurile imperiului,
deci din toate Bisericile. Prin urmare, spune Sfântul Irineu, în ea se găseşte întotdeauna
mărturisită Tradiţia apostolică păstrată de întreaga Biserică. Unii dintre teologii
romano-catolici au încercat să susţină faptul că Sfântul Irineu ar face referire aici la
primatul papal, dar istoricii bisericeşti şi patrologii de seamă arată că nu poate fi
susţinută această ipoteză. De exemplu, Aimé Puech scrie că „el află credinţa adevărată la
fel de garantată ca şi în celelalte Biserici apostolice”. Sfântul Irineu, pe lângă spirit
împăciuitor, avea şi tărie de caracter; drept urmare, n-a ezitat în două împrejurări, când a
crezut util să facă acest lucru, să dea lecţii de modestie episcopului Romei, în loc să se
supună orbeşte voinţei lui. Una dintre aceste împrejurări, este cea a datei serbării
Paştilor, iar o alta este cea ivită cu ocazia călătoriei la Roma în anul 177.
- Scrierile Noului Testament sunt numite de către Sfântul Irineu cu apelativul de
„Sfânta Scriptură”, separându-le de Sfânta Tradiţie şi aşezându-le alături de cele ale
Vechiului Testament, atât în privinţa caracterului inspirat, cât şi în arta de demonstrare a
adevărului credinţei. Sfântul Irineu are, deja, în vremea sa, format canonul Noului
Testament, dar se pare că a omis din el Epistola către Evrei, aşezând în locul ei Păstorul
lui Herma.
- În ceea ce priveşte cele patru Evanghelii, în loc de a vedea o dificultate în
coexistenţa lor, diferite în ceea ce priveşte anumite pasaje, dar toate patru adevărate şi
necesare, Sfântul Irineu vede în aceasta un plan divin, pe care caută să-l justifice astfel:
„Evangheliile sunt patru şi nu pot fi nici mai multe, nici mai puţine de patru, pentru că
există patru puncte cardinale şi patru vânturi principale şi Biserica răspândită peste tot
pământul, având drept stâlp şi firmament Evanghelia şi duhul vieţii, trebuie să aibă patru
stâlpi care distribuie în toate părţile nestricăciune şi viaţă omenirii. Cuvântul îşi are sediul
pe heruvimi şi heruvimii sunt patru. Cele patru Evanghelii corespund simbolurilor Leului
(Ioan), Viţelului (Luca), Omului (Matei) şi Vulturului (Marcu). Şi altă armonie
descoperim, când ne gândim că Dumnezeu a încheiat cu omenirea patru legăminte: unul
cu Adam, înainte de potop, altul cu Noe, al treilea cu Moise prin Lege, al patrulea care
înnoieşte omenirea şi o recapitulează în sine, prin Evanghelie, care ridică pe oameni,
înaripându-i până la cer”.
- Sfântul Irineu este cel care oferă informaţii preţioase despre originea Evangheliilor,
în special faptul că Evanghelia după Marcu a fost scrisă după moartea Sfinților
Apostoli Petru şi Pavel.
- Învăţătura Sfintei Scripturi şi a Sfintei Tradiţii o află el rezumată în Simbolul
Credinţei, care se cerea, probabil, de la catehumenii care solicitau Botezul şi de la străinii
care doreau Împărtăşania. Acest Simbol de Credinţă este numit de către Sfântul Irineu
drept „canonul/ regula/ adevărul” şi-l expune ca fiind „credinţa într-un singur Dumnezeu,
Tatăl Atotţiitorul, care a creat cerul şi pământul şi marea şi toate câte sunt într-însele; şi
într-un singur Hristos Iisus, Fiul lui Dumnezeu care s-a întrupat pentru mântuirea noastră;
şi în Duhul Sfânt, care prin profeţi a prezis planul şi venirea şi naşterea din Fecioară şi
patima şi învierea din morţi şi înălţarea cu trup cu tot la cer a puternicului Hristos Iisus,
Domnul nostru, şi venirea Sa din cer în Slava Tatălui Său pentru a recapitula toate
lucrurile şi a învia tot trupul întregului neam omenesc, pentru ca tot genunchiul, în cer şi
pe pământ, să se plece în cinstea lui Hristos Iisus, Domnul, Dumnezeul, Mântuitorul şi
Regele nostru, după voinţa Tatălui celui nevăzut, ca toată limba să-L mărturisească, iar El
să judece drept toate lucrurile şi să trimită în focul de veci şi îngerii vinovaţi şi apostaţi şi
oamenii cei fărădelege, necredincioşi, mişei şi hulitori; iar celor drepţi şi sfinţi, care au
ţinut poruncile şi au stăruit în a-L iubi, unii de la început, alţii de la pocăirea lor, să le dea
şi darul Său nestricăcios, viaţă şi slavă veşnică. Iată binevestirea şi credinţa ce a primit
Biserica, precum v-am mai spus şi care, deşi împrăştiată în toată lumea, păstrează cu grijă,
ca şi cum ar lucra într-o singură casă şi ar crede în mod egal, ca şi cum ar avea un singur
suflet şi aceeaşi inimă şi învaţă şi transmite în perfect acord, ca şi cum n-ar avea decât o
singură gură. Da, limbile sunt diverse în lume, dar Tradiţia şi credinţa e una şi aceeaşi şi în
Bisericile din Germania, şi în Iberii, şi între celţi, şi în Răsărit, şi în Egipt, şi în Libia, şi în
mijlocul lumii. Precum soarele cel creat de Dumnezeu unul şi acelaşi în lumea întreagă,
aşa şi predicarea adevărului străluceşte peste tot la fel şi luminează pe toţi oamenii care
vor ajunge la cunoaşterea adevărului”. Acest Simbol de Credinţă cuprinde toate punctele
învăţăturii bisericeşti. Explicându-l împotriva gnosticilor, Sfântul Irineu a contribuit mult
la progresul teologiei, alături de apologeţi, întrecându-i chiar în punctele care au fost
atacate de gnostici.
- În privinţa Sfintei Treimi, el a dezvoltat o învăţătură completă, ca Atenagora
sau Teofil. Trebuie subliniată, totuşi, formularea clară de către Sfântul Irineu a credinţei
în perihoreza persoanelor Sfintei Treimi: „Fiul e în Tatăl şi poartă în Sine pe Tatăl”.
Ceea ce a trebuit să dezvolte Sfântul Irineu împotriva gnosticilor, a fost mai mult raportul
lui Dumnezeu cu lumea, decât raportul persoanelor divine întreolaltă. Gnosticii, căutând
soluţii la problema originii răului, afirmau că lumea (în care este prezent răul), n-a fost
creată de Dumnezeu, ci de un Demiurg, iar acela, fiind el însuşi imperfect, a pus şi răul în
lume.
- Sfântul Irineu accentuează identitatea Creatorului lumii cu Dumnezeul
suprem, iar originea răului o explică astfel: Dumnezeu e singur perfect şi atotperfect,
atotperfecţiunea Lui excluzând perfecţiunea altor fiinţe alături de El, deci creaturile
Sale sunt în mod necesar imperfecte; imperfecţiunea lor se reduce, însă, în starea lor
originară, numai la libertatea voinţei, care includea în sine posibilitatea de a alege
răul. Răul, prin urmare, nu este ceva substanţial ci o modalitate de a utiliza libertatea
voinţei. Analizând istoria răului în lume, Sfântul Irineu îl dezaprobă pe Taţian, care
negase mântuirea lui Adam. Dimpotrivă, primul om mântuit pe care-l are în vedere
activitatea mântuitoare a lui Iisus Hristos, este Adam. Toată istoria lui Iisus nu este altceva
decât opusul istoriei lui Adam; însăşi opera de mântuire o numeşte Sfântul Irineu
recapitulare, considerându-L pe Iisus al doilea cap al omenirii, în locul lui Adam, căruia
şarpele i l-a tăiat în rai. Printr-o femeie a venit căderea şi tot printr-o femeie vine şi
mântuirea. Fecioara Maria, prin ascultarea ei, repară neascultarea feciorelnicei Eva. Adam
nu a rezistat ispitei în rai, de aceea a căzut şi, pentru a-i repara greşeala, Iisus se expune
ispitei diavolului în pustiu şi îi rezistă. Sfântul Irineu este convins că păcatul lui Adam a
fost săvârşit într-o zi de vineri, deoarece vinerea a şi fost răscumpărat pe cruce.
Asemănarea cu Dumnezeu, pe care a pierdut-o Adam la cădere, era posesiunea Duhului
Sfânt pe care ni L-a dat, iarăşi, Iisus Hristos. Păcatul lui Adam îl moştenim toţi cei născuţi
din sămânţa lui, de aceea se practică, zice Sfântul Irineu, botezarea copiilor. Fiindcă
gnosticii atacau realitatea trupului lui Iisus,
- Sfântul Irineu a trebuit să lămurească şi dogma hristologică şi dogma
euharistică. Pornind tot de la problema răului şi admiţând că răul este ceva inerent
materiei preexistente din veci alături de Dumnezeu, gnosticii nu admiteau că Hristos,
eonul salvator ar fi putut avea trup compus din materie, suport al răului, ci susţineau că,
trupul său este numai aparent, deci ireal (dochetism) şi nu ne-a mântuit prin patimile
acestui trup, ci prin împărtăşirea gnozei, a cunoştinţei adevărate. Trupul fiind alcătuit din
materia rea, nici învierea trupului nu era admisă de către gnostici; de aceea, Sfântul
Irineu argumentează Învierea pornind de la constatarea că şi gnosticii, fiind creştini,
deşi eretici, celebrau şi consumau Sfânta Euharistie. El combate teoria despre
răutatea materiei referindu-se chiar la Sfânta Euharistie şi arată că Însăși Sfânta
Euharistie are în compoziţia sa şi elemente materiale pământeşti, pâinea şi vinul,
care, prin rugăciunea rostită asupra lor, se prefac în trupul şi sângele Domnului.
Dacă materia ar fi rea, nu s-ar folosi la Sfânta Euharistie. Tot referindu-se la Sfânta
Euharistie, susţine Sfântul Irineu şi credinţa în învierea trupurilor, arătând că, dacă
trupurile nu vor învia, nu are rost să mâncăm trupul Domnului. În privinţa trupului lui
Hristos, pe lângă relevarea argumentelor pauline despre necesitatea Întrupării, precum şi a
pasajelor din Sfânta Scriptură, care atribuie lui Hristos slăbiciuni şi manifestări corporale
evidente, Sfântul Irineu scoate în evidenţă ca centru al operei de mântuire, îndumnezeirea
omului, operă ce nu se poate realiza fără ca Dumnezeu Fiul să nu ia asupra lui întreaga
natură omenească, inclusiv trupul. Dar şi concepând mântuirea ca recapitulare, ca
substituire a lui Hristos în locul lui Adam în calitate de cap al omenirii, se pretinde ca să I
se admită lui Hristos umanitatea întreagă şi trupul real omenesc. Vorbind despre cele trei
persoane ale Sfintei Treimi care formează divinitatea perfectă, arată că Fiul este născut din
veci din Tatăl (unii au căutat să vadă un fel de subordinaţionism în privinţa Fiului, dar
Sfântul Irineu nu face acest lucru, el bazându-se pe expresiile evanghelice şi pauline).
Sfântul Duh este numit „Înţelepciune”. El este acela care înlesneşte omului
apropierea de Dumnezeu. Iisus Hristos este Dumnezeu adevărat şi om adevărat. Cele
două firi sunt unite într-o singură persoană. Iisus Hristos este Mântuitorul omului şi
Sfinţitorul. Şi la problema mântuirii prin Iisus Hristos, am văzut că Sfântul Irineu arată
rolul Fecioarei Maria. El îl aseamănă pe Iisus cu Adam şi pe Fecioara Maria cu Eva.
Adam şi Eva ne-au adus păcatul în lume, Iisus Hristos şi Fecioara Maria ne-au spălat de
el. Sfântul Irineu afirmă că Fecioara Maria este mama lui Iisus Hristos. La fel ca şi Sfinții
Ignatie şi Iustin, admite fecioria Născătoarei de Dumnezeu. Vorbind despre rău, Sfântul
Irineu spune că acesta nu este opera lui Dumnezeu, ci efectul libertăţii, dată omului la
creare. Despre îngeri spune că nu au trupuri. În problema antropologiei, are o concepţie
dihotomică. Sufletul este nemuritor şi creat de Dumnezeu. Nu cade în preexistenţialismul
lui Origen. În privinţa cultului, Sfântul Irineu vorbeşte despre Botez şi Pocăinţă, dar şi
despre Euharistie, care este trupul şi sângele lui Hristos. Vorbeşte, de asemenea, despre
rolul rugăciunii în mântuire. Sfântul Irineu învaţă că învierea trupurilor este garantată prin
Euharistie: „Câtă vreme ea este hrană şi pentru trup, înseamnă că noi vom învia”.
În privinţa eshatologiei are, însă, o greşeală: este hiliast. Face aceasta, poate, împotriva
gnosticilor, care negau învierea, prin faptul că materia este rea.
*Montanismul a fost o secta aparuta in Frigia, indata dupa jumatatea secolului al II-lea. Montan -
conducatorul sectei, considera ca Biserica a decazut, fiind influentata de lume, ca morala si disciplina.
Montanismul apare astfel, ca o reactie contra acestei stari.

Montan se socotea Paracletul (Mangaietorul) anuntat de Iisus Hristos (Ioan XV, 26), organul Sfantului Duh; el
vorbea in numele si in locul lui Dumnezeu insusi, cand zicea : "Eu sunt Tatal, Cuvantul si Paraclet",  "Nu un
inger, nici un trimis, ci eu Domnul Dumnezeu am venit" ; "Nu pe mine, ci pe Hristos il ascultati". Montan
pretindea ca revelatia Noului Testament nu este desavarsita, ci se desavarseste prin el, ca Paraclet,
completand deci descoperirea facuta prin Iisus Hristos.

**Gnosticismul conform DEX: Curent filosofic-religios care caută să îmbine, teologia creștină cu filosofia
elenistică târzie și cu unele religii orientale, susținând posibilitatea unei cunoașteri mistice.

Gnosticismul a fost probabil cea mai periculoasă erezie care a amenințat Biserica Primară în primele trei
secole. Influențat de către filosofi precum Platon, gnosticismul se bazează pe două premise false. Mai întâi,
adoptă un dualism privitor la spirit și materie. Gnosticii afirmă că materia este, prin moștenire, rea, dar că
spiritul este bun. Ca rezultat al acestei presupuneri, gnosticii cred că tot ceea ce se face în trup, chiar și cel
mai scârbos păcat, nu are nicio semnificație, pentru că viața reală există numai în domeniul spiritual.

În al doilea rând, gnosticii pretind că posedă o cunoaștere elevată, un „adevăr mai înalt”, cunoscut de extrem
de puțini oameni. Gnosticismul vine de la cuvântul grecesc gnosis, care înseamnă „a ști”. Gnosticii pretind că
dețin o cunoaștere mai înaltă, dobândită nu din Biblie, ci dintr-un plan existențial mistic mai înalt. Gnosticii se
văd pe ei înșiși ca fiind o clasă privilegiată, înălțată mai presus decât toți ceilalți prin cunoștința lor mai înaltă,
mai adâncă a lui Dumnezeu.

***Hiliasmul (milenarismul) este credinta ca Iisus Hristos va veni din nou si va infiinta o imparatie de o mie
de ani. Dupa o prima inviere, a dreptilor, Iisus Hristos va stabili o teocratie pamanteasca vizibila, domnind cu
dreptii o mie de ani. Dupa aceasta urma sfarsitul lumii, invierea generala si judecata viitoare. Hiliasmul s-a
format prin gresita interpretare a celor spuse de Mantuitorul si de Sfintii Apostoli. Nici El, nici ei n-au fost
hiliasti. Ideea hiliasta era mai veche decat crestinismul si venea din iudaism. Ea avea inceput in profetiile
despre o imparatie viitoare (Isaia, Daniil), imparatia lui Mesia, pe care iudeii au denaturat-o cu ideea de
Mesia, sub apasarea si influenta greutatilor prin care au trecut. Ideea imparatiei viitoare a intrat cu unele
largiri si modificari in crestinism.
Conform DEX hiliásm s. n. Împărația de 1000 de ani a lui Iisus Hristos după a doua sa venire pe pământ
potrivit unor secte, în special a adventiștilor; milenarism. – Din gr. hiliasmos.

****TERTULIAN, născut Quintus Septimius Florens, (n. ca. 150, Cartagina - d. după 220, Cartagina), a fost

un scriitor creștin timpuriu, primul scriitor patristic care a publicat în limba latină, motiv pentru care a fost
numit „părintele creștinătății apusene” și „fondatorul teologiei vestice”. Tertulian este primul autor care a
folosit cuvântul Trinitas ca echivalent pentru grecescul τριάς, pentru a desemna Sfânta Treime.
S-a născut la Cartagina, în Tunisul actual. Studiile primare le-a efectuat în orașul natal sub îndrumarea unui
literator (care îl învață scrisul, cititul și aritmetica) apoi a unui grammaticus (care îl formează ca gânditor
autonom și tânăr intelectual prin aprofundarea marilor poeți și scriitori) și, în fine, a unui retor (căruia îi revine
sarcina de a-l învăța arta elocvenței). S-a născut într-o familie de păgâni și s-a convertit la creștinism în jurul
vârstei de 30 de ani.
De la începutul carierei literare a fost preocupat de morală, iar rigorismul devine la el o normă de viață. A fost
hirotonit preot înainte de anul 200, deși era căsătorit cu o creștină.
Între 203 și 207 se apropie tot mai mult de mișcarea profetică a lui Montanus care, cu adepții săi, trezeau
sufletele din letargia morală prin reglementări ascetice precise. După ce a devenit preot montanist la
Cartagina, el se arată nemulțumit convocându-și propriile adunări de credincioși fideli numiți tertulianiști.
Moare între 240 și 250.
Conform tematicii, opera lui Tertullian se grupează în 4 categorii:

 apărarea creștinismului
 lupta împotriva ereziilor
 cultivarea virtuților
 disciplina sacramentelor creștine
Cele mai importante opere sunt: „Ad Martyras” (Către martiri), „Apologeticum”,„De spectaculis”, „De
patientia”, „De cultu feminarum” (Despre îmbrăcăminea femeilor), „Ad uxorem” (Către soție), „Adversus
Iudeos”.

*****HEGESIP

Viata. Printre scriitorii antignostici pomeniti de Eusebiu, locul de frunte in enumerare il detine Hegesip. Acest
personaj era un fel de turist, afirmand in cartea lui ca a fost la Roma si ca in drum spre acest oras a avut
legaturi cu multi episcopi care profesau aceeasi invatatura, ca a stat un numar de zile printre fratii din Corint,
care erau ortodocsi, ca ajuns la Roma. A stabilit o lista a episcopilor de la inceput pana la Anicet (155-166),
episcopul din timpul cand a sosit el in marele oras. El constata, in fine, ca in fiecare succesiune de episcopi si
in fiecare oras se pastreaza invatatura profetilor si a Domnului. Fer. Ieronim noteaza ca Hegesip ar fi stat la
Roma pana sub papa Eleuteriu, al doilea urmas al lui Anicet si fostul diacon al acestuia. Din analiza pe care
Hegesip o face "Evangheliei catre Evrei", cu care ocazie el arata anumite particularitati ale limbii ebraice,
Eusebiu deduce ca acest autor a fost iudeu si din religia iudaica a trecut la credinta crestina. Dupa Cronica
pascala, Hegesip ar fi murit sub Commodus (180-192).

Opera. Eusebiu ne spune ca Hegesip a lasat o lucrare numita "Memorii", in cinci parti, si din care el citeaza
unele fragmente. Aceste fragmente, putine si scurte, nu ne pot da o idee exacta despre caracterul propriu-zis
al Memoriilor. Ieronim zice ca aceste Memorii erau o istorie bisericeasca, in cinci carti, tratand evenimentele
de la patimile Domnului pana la vremea sa, adica pana spre 170-180 aproximativ si relevand la fiecare
personaj tratat si specificul artei sale oratorice sau literare. Ne-am gasi deci in fata primei lucrari de istorie
bisericeasca in literatura patristica. Se pare insa, dupa cuprinsul fragmentelor citate de Eusebiu, ca lucrarea
aceasta era mai mult o opera polemica cu gnosticii, carora tinea sa le arate adevarul oficial al Bisericii.
Doctrina. Din primul fragment citat de Eusebiu reiese ca Hegesip, asemenea Sf. Irineu, socotea ca
invatatura curata crestina e garantata de succesiunea neintrerupta a episcopilor, de la Apostoli pana in
momentul in care discuta problema. Biserica neatinsa de impuritatea eretica e numita "fecioara".

****** Principalele date biografice referitoare la Sfântul Sfințit Mucenic Irineu au fost furnizate de istoricul
Eusebiu de Cezareea (c.260- c. 340) și Fericitul Ieronim (c. 342-420).