Cursul nr.

17
PERIOADA SINOADELOR ECUMENICE

Secolele IV-VIII sunt de o maximă importanţă pentru Biserică. Cele 7 sinoade

ecumenice au apărut ca o necesitate în viaţa Bisericii.
Ereziile, până în secolul IV- gnostice şi iudeo-gnostice, au apărut datorită unor
interpretări greşite ale textului sfânt. Ele sunt: gnosticismul, montanismul, hiliasmul,
etc. Aceste erezii n-au fost atât de periculoase pentru Biserică pentru că adepţii lor s-au
constituit în comunităţi aparte, promovând o doctrină mai puţin creştină. Mai
periculoase au fost ereziile subordinaţioniste – învăţătura greşită potrivit căreia una din
persoanele Sfintei Treimi este subordonată unui principiu – cea patripasiană (conform
căreia Tatăl este unicul principiu) şi cea modalistă (ce are la baza manifestarea lui
Dumnezeu în diferite moduri: Tatăl la creare, Fiul la răstignire şi Duhul Sfânt în
Biserică.
Primele două sinoade ecumenice au combătut erezii subordinaționiste, iar
ultimele cinci sinoade au combătut ereziile hristologice.
Sinodul 1 ecumenic la Niceea în anul 325, a combătut erezia ariană;
Sinodul 2 ecumenic la Constantinopol în anul 381, combătutăerezia
pnevmatomahă (macedonianismul);
Sinodul 3 ecumenic la Efes în 431, a combătut dioprosopismul sau
nestorianismul;
Sinodul 4 ecumenic la Calcedon în 451, a combătut monofizitismul
(Eutihie)
Sinodul 5 ecumenic la Constantinopol în 553 reactualizându-se hotărârile
sinodelor III şi IV ecumenic, nu a fost condamnată o erezie anume. Sinodul l-a
condamnat pe Origen socotit „părintele tuturor ereziilor”, au fost condamnaţi ca
eretici:-Teodor de Mopsuestia, Teodoret al Cyrului şi Ibas de Edesa care au scris
împotriva lui Chiril al Alexandriei.
Sinodul 6 ecumenic la Constantinopol în două sesiuni: prima între anii
680-681 a condamnat erezia lui Cir de Fazis (monotelismul) şi a două între anii
691-692 unde s-au formulat 102 canoane. Aceste două sesiuni sunt cunoscute în
istorie sub numele de sinoadele I şi II Trulan
Sinodul VII ecumenic la Niceea în 787-a fost condamnată erezia
iconoclastă.
Biruinţa deplină a Ortodoxiei asupra ereziilor s-a realizat prin sinodul din
11 martie 843 la Constantinopol, care, deși nu a fost ecumenic, a validat
hotărârile celor şapte sinoade ecumenice şi a invalidat hotărârile unor sinoade
(ţinute de eretici între sesiunile celor şapte sinoade ecumenice), marcând astfel
biruinţa adevăratei credinţe asupra ereziilor.

1
 Din punct de vedere negativ ereziile au marcat viaţa Bisericii pentru că datorită
lor s-au produs rupturi în sânul ei. Prima ruptură majoră s-a produs în secolul V =>
Bisericile neocalcedoniene sau eterodoxe. Sub aspect pozitiv menţionăm faptul că
ereziile au determinat Biserica să-şi precizeze dogma in termeni exacţi. În timpul
disputelor hristologice a fost clarificată terminologia trinitară (ousia = natură; ipostas
sau prosopon = persoană).
Ca o caracteristică generală, menţionăm faptul că toate sinoadele ecumenice au
avut loc în Răsărit; au fost convocate în urma unor decrete imperiale; la niciun sinod
ecumenic papa nu a fost prezent personal, ci a fost doar reprezentat (mai puţin la
sinodul II unde nu şi-a trimis niciun delegat).
Au mai avut loc şi o serie întreagă de sinoade locale-care au încercat să pună în
practică ceea ce s-a hotărât la cele ecumenice sau să rezolve probleme de disciplină
apărute pe plan local. Acestea s-au ținut la: Cartagina, Antiohia, si Constantinopol şi în
alte centre importante. Şi în Apus au avut loc astfel de sinoade locale: la Roma - la
mijlocul secolului III (unde au participat peste 60 de episcopi din Italia) şi Iliberis sau
Elvira (Spania) în anul 300 ce impunea celibatul clericilor apuseni; altele la Milano,
Treveri (Italia) etc.

Condamnarea ereziilor subordinaţioniste

SINODUL I ECUMENIC
S-a ţinut la Niceea între lunile mai-august 325. A fost condamnat arianismul.
Numele ereziei vine de la Arie, un preot din Alexandria Egiptului. El s-a născut în 286
în Libia de astăzi, socotită pe atunci ţara monștrilor şi balaurilor. În telogia sa, a fost
influențat de subordinaționismul patripasian promovat de Paul şi Lucian de Samosata.
De tânăr, ajunge în Alexandria unde s-a remarcat ca bun predicator.
În 313, murind arhiepiscopul Alexandriei, poporul şi clerul s-au impărţit în mai
multe tabere, fiecare susţinând un candidat. A fost ales Alexandru ca episcop. Supărat
că s-a trecut peste persoana sa şi socotindu-se nedreptăţit, Arie s-a hotărât să distrugă
Biserica lovind în învăţătura despre Sfânta Treime. Afirma că nu există decât un singur
Dumnezeu adevărat - Tatăl. Întrucât Fiul S-a născut din Tatăl însemna, în accepţiunea
sa, că a existat o perioadă în care Fiul nu a existat şi că Fiul a fost creat de Tatăl care i-
a dat o putere mai mare decât cea dată îngerilor, fiind cea mai perfectă creatură a
Tatălui. Fiul nu poate fi socotit deofiinţă cu Tatăl, ci total diferit de Tatăl în ceea ce
privește fiinţa, drept urmare Fiul nu mai este Dumnezeu adevărat.
Vorbind despre raporturile dintre Tatăl şi Fiul, Arie spunea că Fiul este
“anomios” = diferit de Tatăl, nu are aceeași fiinţă ca Tatăl.
Pentru a-şi promova învăţătura, Arie a alcătuit o lucrare în versuri numita:
„Thalia”, iar adepţii lui promovau învăţătura nouă cântand aceste poezii chiar şi pe

2
străzi. Împotriva lui Arie s-a ridicat, în primul rând, episcopul Alexandru, care i-a cerut
să renunţe la învăţătura sa greşită. Arie a refuzat, iar Alexandru l-a excomunicat, l-a
scos din Alexandria. Arie se plânge de atitudinea lui Alexandru papei Silvestru l al
Romei (314-335). Între papa Silvestru şi Alexandru a avut loc un schimb de scrisori
prin care s-a scos în evidenţă greşeala lui Arie.
Arie reuşeşte să-i atragă la noua învăţătură pe câţiva ierarhi din Egipt şi Asia
Mică între care îi amintim pe Secundus de Ptolemaida, Teonas de Marmarica, Eusebiu
al Nicomidiei, Eusebiu de Caesareea (care i-au fost colegi la şcoala lui Lucian de
Antiohia - un discipol al ereticului Pavel de Samosata). Prin 320-321, un sinod ţinut în
Alexandria, i-a condamnat pe toţi. Întrucât în Alexandria s-a produs tulburare, vestea a
ajuns până la urechile împăratului Constantin cel Mare (306-337). Împăratul trimite (cu
Osiu de Cordoba) două scrisori în Alexandria prin care le cere celor doi să se împace.
Pe Alexandru îl îndeamnă să îl reprimească pe Arie în Alexandria. Alexandru
condiţionează această reintegrare în Biserică de o mărturisire de credinţă din partea lui
Arie. Arie o face în termeni confuzi, echivoci, fapt pentru care Alexandru refuză să-l
primească în Biserică.
În acest context, împăratul cere convocarea unui sinod general în care să se
discute învăţătura lui Arie (numai că Arie avea deja numeroşi susţinători). Înainte de
convocarea oficială, în Alexandria, a fost trimis episcopul Osiu de Cordoba ca să
cerceteze situaţia. Acesta raportează Romei că în Alexandria nu este doar o simplă
ceartă între clerici şi că situaţia scapă de sub control. Împăratul, prin decret, invită pe
toţi ierahii din imperiu să se adune în sinod. Acest sinod nu s-a putut desfaşura în Egipt
datorită tulburărilor dintre arieni şi ortodocşi şi s-a desfăşurat la Niceea, oraş din Asia
Mică.
Au răspuns cu prezenţa peste 300 episcopi. Din documentele semnate la sinodul
II ecumenic rezultă ca la primul sinod ecumenic au participat 318 Sfinţi Părinţi. Între ei
îi amintim pe: Alexandru al Alexandriei - însoţit de diaconul Atanasie, Osiu de
Cordoba, Eusebiu de Nicomidia, Eusebiu de Cezarea, Sfântul Nicolae de Mira Lichiei,
Eustaţiu de Antiohia, Macarie al Ierusalimului, Spiridon al Trimitundei, prietenii lui
Arie etc. Se pare că au participat şi episcopi din părţile dunărene; se vorbeşte despre un
episcop „scit”, fără a i se da numele, care a trecut de partea lui Arie.
Până ce s-au adunat la Niceea toţi ierarhii, cei care au sosit mai repede au
început discuţiile preliminare la care au fost de faţă Arie şi susţinătorii lui. Un rol
important l-a jucat diaconul Atanasie care a încercat să dovedească existenţa Sfintei
Treimi folosindu-se de exemplul cu căramida (compusă din cele trei elemente: lutul,
apa şi focul).
Sinodul se deschide oficial la 20 mai şi a ţinut până în 25 august: preşedinţia
sinodului a fost încredinţată episcopilor Eustaţiu de Antiohia şi Alexandru al
Alexandriei. La şedinţele de deschidere şi închidere a participat chiar împăratul
Constantin.

3
 Încă de la început s-au conturat cela două tabere: cea a lui Arie şi cea ortodoxă.
Susţinătorii lui Arie au fost numiţi „anomei” de la termenul anomios = fiinţa diferită de
cea a Tatălui. Marea majoritate însă, era susţinătoare a deofiinţimii şi aceştia erau
numiţi „omousieni” de la termenul omousios = deofiinţă cu Tatăl. Discuţiile au durat
uneori până noaptea târziu fără să se ajungă la vreun rezultat. Pentru a împăca cele
două tabere, Osiu de Cordoba şi Eusebiu de Nicomidia au propus termenul de
„omiousios” = Fiul are o fiinţă asemănătoare cu Tatăl, şi astfel a apărut a treia tabară.
Până la urmă, gruparea omousiană reuşeşte să dovedească realitatea deofiinţimii
persoanelor Sfintei Treimi şi se formulează o hotărâre dogmatică. Aceasta ar avea
următoarele puncte principale: Tatăl este Dumnezeu adevărat, Creator a toate câte
există, Fiul este născut din veci din Tatăl aşa cum se naşte Lumina din Lumină. Fiul
este Dumnezeu adevărat şi identic în fiinţă cu Tatăl. Fiul a luat chip omenesc,
întrupându-se în persoana lui Iisus Hristos, pentru mântuirea noastră. Ca om, El a
pătimit, a murit, a înviat şi cu trupul S-a înălţat la cer. El va veni din nou să judece viii
şi morţii. Această hotărâre dogmatică a fost sintetizată în 7 articole, acestea alcătuind
crezul niceean. Astăzi aceste articole le găsim în prima parte a Crezului niceeo-
constantinopolitan.
Tot la sinodul I ecumenic s-a mai discutat şi problema celibatului clericilor care
a fost impus în Apus. Sinodalii l-au respins, acesta rămânând doar ca o opţiune pentru
episcopi (se ştie că, până spre sfârşitul secolului al IV-lea, în Răsărit, au existat şi
episcopi căsătoriţi. Abia din secolul al V-lea s-a impus ca episcopii să fie aleşi din
rândul monahilor).
La acest sinod s-a discutat şi despre schisma meletiană, apărută în Biserica din
Alexandria. Alături de ei au fost discutaţi şi asa –zişii novotieni care negau autoritatea
hirotonirilor şi a tainelor săvârsite de clericii hirotoniţi fie, de ierarhi dovediţi eretici
fie, de ierarhi proveniţi din rândurile celor care s-au lepădat pentru o perioadă de
Biserică.
Sinodul a mai formulat un număr de 20 de canoane dintre care cel mai însemnat
este criteriul care stabilește data prăznuirii Învierii Domnului. Până atunci, data serbării
Paştilor era anunţată printr-o epistolă festivă de către arhiepiscopul de Alexandria.
Pentru că nu toţi respectau această dată, la sinod s-a formulat următorul criteriu: Paştile
creştine să se ţină în prima duminică de după lună plină de după echinocţiul de
primavară. În cazul în care această Duminica ar cădea pe 14 Nissan, când evreii
sărbătoresc Pesach-ul, Paștile să fie sărbătorite în Duminica dinainte sau de după 14
Nisan. Celelalte canoane cuprind dispoziţii organizatorice şi disciplinare.
Sinodul îşi încheie lucrările în luna august, dar lasă lucrurile oarecum
nerezolvate, pentru că după sinod au continuat să existe animozităţi între adepţii lui
Arie şi Biserică. Arie a fost condamnat ca eretic şi exilat în Tracia, la sud de Dunăre.
Aici s-au refugiat o serie întreagă de semiarieni (omiusieni) ce au produs numeroase
tulburări şi, fiind ajutaţi de împăratul Constanţius (337-361), au reuşit să impună

4
formula semiariană în mai multe sinoade ţinute la Sirmium (capitala imperiului de
Răsărit) şi Ancira. Lovitura de graţie a fost dată arianismului de către împăratul
Teodosie cel Mare (379-395) care a proclamat Ortodoxia ca singura denominaţiune
creştină admisă în imperiu.

URMĂRILE SINODULUI I ECUMENIC.

Frământări ariene după sinodul I ecumenic

După condamnarea lui Arie, prietenii săi, în frunte cu Eusebiu al Nicomidiei, au

încercat să pună în circulatie termenul omiousios (= Fiul este deofiinţă asemănătoare
cu Tatăl). Aşa a luat fiinţă așa – numita grupare a semiarienilor sau a eusebienilor.
După moartea lui Arie (336) şi cea a împăratului Constantin cel Mare (22 mai 337),
semiarienii reuşesc să-i depăşească la număr pe ortodocşii din Răsărit. Aceasta s-a
petrecut în următorul context istoric. După moartea lui Constantin cel Mare imperiul a
fost împărţit între fiii lui. Lui Constanţius i-a revenit partea de Răsărit a imperiului
unde a domnit până în 361. Apusul a fost împărţit între Constantin ll (+340) şi
Constans (+350). Semiarienii reușesc să-l convingă pe Constanţius (prin Eusebiu de
Nicomidia) că formula semiariană ar putea împăca cele două tabere. Constans a fost
sprijinitor al Ortodoxiei.
Sprjiniţi de împărat, semiarienii îi înlătură din scaune pe episcopii ortodocşi
înlocuindu-i cu semiarieni. Drept urmare, în anul 343 la Sardica s-a ţinut un sinod
local. Au participat 170 de episcopi dintre care mai bine de jumătate erau din
provincia Ilyricum. Din Dacia Mediteraneea au fost prezenţi Protogenes din Sardica
şi Gaudentius din Naisus. Aceştia împrerună cu Osius de Cordoba au fost desemnaţi
conducătorii acestui sinod. Sinodul şi-a propus următoarele:
1. să discute şi să rezolve problema dreptei credinţe;
2. să cerceteze dacă depunerea din scaun a episcopilor ortodocşi de către semiarieni
a fost motivată;
3. abuzurile săvârșite de către semiarieni.
A triumfat dreapta credinţă respectându-se hotărârile sinodului I ecumenic. S-au
formulat 32 de canoane privitoare la alegerea episcopilor. Liniştea în Biserică nu a fost
restabilită deoarece semiarienii au continuat să provoace tulburare. În acelaşi an
capitala Imperiului Roman de Răsărit s-a mutat la Sirmium. Prin 344 pe scaunul
episcopal de Sirmium a ajuns un ierarh originar din Ancyra pe nume Fotin. Acesta
învăţa că Iisus Hristos a fost fiul natural al lui Iosif şi al Mariei şi nega orice element
divin în Hristos.
Această nouă învăţătură a fost condamnată la mai multe sinoade locale ţinute la
Antiohia în 344, Mediolanum 345 şi 347 şi Sirmium în 348.
În iarna anului 350 spre 351, Constantius reconfirmă stabilirea reşedinţei
imperiale la Sirmium. Scaunul episcopal din acest oraș a fost ocupat de o serie de

5
episcopi arieni şi semiarieni care au reuşit să ţină în Sirmium mai multe sinoade
semiariene care au formulat mai multe mărturisiri de credinţă. Primul sinod a avut loc în
anul 351 şi a alcătuit o mărturisire de credinţă cunoscută sub numele de: „prima formulă
de la Sirmium”. În 357, au ținut un al doilea sinod formulând „a două formulă de la
Sirmium” ce exprima principiile anomeilor (Fiul a fost neasemănător în fiinţă cu Tatăl).
În 358, s-a ţinut un sinod în Ancyra unde a fost condamnat arianismul radical şi s-a
adoptat o formulă semiariană. În acelasi an, un al treilea sinod ţinut la Sirmium, adoptă
„a treia formulă de la Sirmium” prin care se consfinţește condamnarea definitivă a
arianismului radical. Arienii radicali în frunte cu Germinius, Valens de Mursa şi
Ursacius de Singidunum l-au convins pe Constantius să mai convoace un sinod spre a
rediscuta problema Fiului. S-au ținut două sinoade: la Arminium în Italia şi la Seleucia,
care au adoptat „a patra formulă” zisă de la Sirmium prin care erau revigorate principiile
arianismului radical. În 361, Costanţius moare şi vine la tron Iulian Apostatul - (el era
nepotul lui Constanţius, s-a lepădat de credinţa în Hristos şi a încercat să distrugă
creştinismul permiţând tuturor denominaţiunilor creştine şi necreştine să se războiască
între ele). Pe vremea lui au fost lăsați să revină în scaune atât episcopii ortodocşi, cât şi
cei arieni şi semiarieni. Ar fi fost nevoie de un sinod general pentru a clarifica confuzia.
S-a ținut însă un sinod local la Tyr unde a fost reformulată dreapta credinţă potrivit
hotărârilor sinodului I ecumenic. Acest sinod a marcat biruinţa deplină a Ortodoxiei
asupra învăţăturii ariene. Arianismul nu a dispărut cu totul. Mai târziu, învăţătura ariană
s-a extins şi asupra persoanei Duhului Sfânt.