ORIGINEA MOZAICĂ A PENTATEUHULUI:

Autenticitatea sau paternitatea Pentateuhului este o problemă cheie sau un adevăr fundamental al
Bisericii, deoarece în Pentateuh găsim cea mai mare parte a învăţăturilor dogmatice şi morale,
care sunt dezvoltate în celelalte cărţi ale Scripturii şi care constituie fundamentele de credinţă ale
creştinismului. Autenticitatea sau paternitatea Pentateuhului este o problemă istorică deoarece
orice autenticitate afirmă un fapt istoric; prin urmare şi în cazul Pentateuhului avem nevoie de
argumente istorice. Aceste argumente le putem obţine din două surse importante: în primul rând
din însăşi cărţile Pentateuhului: ca dovezi sau argumente interne, iar în al doilea rând din alte
surse, din afara Pentateuhului care se constituie în argumente sau dovezi externe.

I. Argumentele externe ale originii mozaice a Pentateuhului:

1. Primele mărturii externe despre autenticitatea Pentateuhului ni le oferă cartea lui Iosua,
urmaşul lui Moise, sub care israeliţii au ocupat ţara făgăduinţei. Acestuia, Dumnezeu îi dă
următoarea poruncă: ,,Tu să fi tare şi curajos, ca să păzeşti şi să împlineşti toată legea pe care ţi-a
încredinţat-o Moise robul Meu, să nu te abaţi de la ea nici la dreapta nici la stânga” (Ios. I,7).

2. Tot în cartea Iosua, citim că acesta a zidit un jertfelnic Domnului respectând indicaţiile scrise
în legea lui Moise: ,,Atunci Iosua a zidit Domnului un jertfelnic în muntele Ebal, aşa cum Moise
le poruncise fiilor lui Israel, şi cum este scris în legea lui Moise şi acolo i-a adus Domului ardere
de tot …” (Ios. VIII,30-31).

3. David regele lui Israel, care a transformat Ierusalimul din cetate a Iebusiţilor, în cetatea a
regatului său, cunoaşte legea lui Moise şi e convins că aceasta a scris-o într-adevăr acest mare
înaintaş al său. Înainte de moartea sa David îl povăţuieşte pe fiul său Solomon, care va urma la
domnie zicându-i: ,,Să păzeşti rânduielile Domnului Dumnezeului tău şi să umbli în căile Lui şi
să păzeşti poruncile, dreptarele şi judecăţile, aşa cum sunt scrise în cartea lui Moise …”(3 Rg.
II,3).

4. Regele Amasia, nu-i ucide pe ucigaşii tatălui său pentru că aşa ceva opreşte legea lui
Moise: ,,Potrivit cu ceea ce este scris în cartea legii lui Moise: ,,părinţii să nu fie daţi morţii
pentru vina
copiilor, nici copii pentru vina părinţilor, ci fiecare să moară pentru păcatul său” (4 Rg. XIV,6
citează textul din Dt. XXIV,16).

5. În timpul robiei babilonice, profetul Daniel pomeneşte de legea lui Moise: ,,întregul Israel a
călcat legea ta, şi s-a abătut de la ea, de aceea a venit blestemul peste noi, şi jurământul cel scris
în legea lui Moise robul lui Dumnezeu” (Dn. IX,11).

6. Preotul Ezdra care a trăit la sfârşitul exilului babilonic, şi care a reorganizat viaţa religioasă şi
socială a iudeilor întorşi din exil se ghidează în lucrarea sa, de prescripţiile legii lui Moise (Ezr.
III,2). La aceste mărturii externe luate din V.T. putem adăuga şi alte mărturii extrase de această
dată din N.T. Convingerea unanimă a Mântuitorului şi a Sf. Apostoli este că într-adevăr
Pentateuhul a fost scris de Moise.

7. Aceasta ni se spune şi în pilda bogatului şi a săracului Lazăr, El pune în gura lui Avraam
următoarele cuvinte, adresate bogatului care se chinuia în iad şi care a cerut că să fie trimis,
cineva la fraţii săi de pe pământ pentru a preveni să nu ajungă şi ei, în aceeaşi situaţie de chin. La
această solicitare, bogatului i se răspunde prin gura lui Avraam: ,,Au acolo pe Moise şi pe
profeţi” (Lc. XVI,29). Întrucât Moise, la data aceea nu mai trăia, se subînţelege că se face
referire la legea lui.

8. Într-o altă împrejurare, Mântuitorul îi previne pe iudeii care căutau să-L ucidă: ,,nu vă voi
învinui Eu la Tatăl, pentru că are cine să vă învinuiască, Moise în care voi credeţi şi v-aţi pus
nădejdea, El a scris despre Mine, dacă în cuvântul lui nu credeţi cum veţi crede în cuvintele
Mele” (In. V,45-47).

9. În disputa pe care Mântuitorul o are cu iudeii, în problema divorţului, aceştia, invocă legea lui
Moise: ,,Ei au zis: De ce atunci Moise a rânduit să i se dea carte de despărţire şi să o lase” (Mt.
XIX,7).

10. Sfântul Ap. Pavel încearcă să-i convingă pe iudeii necredincioşi, aducând dovezi ,,din legea
lui Moise şi din prooroci”, cu referire la învierea lui Hristos” (F.A. XXVIII,23).

11. Sfântul Iacov, spune că legea lui Moise se citeşte în adunări în fiecare sâmbăta (F.A. XV,21).

12. Celor doi ucenici: Luca şi Cleopa care în ziua învierii călătoreau spre Emaus, Mântuitorul
întâlnindu-se cu ei le explică amănunţit ,,începând de la Moise şi de la toţi proorocii, le-a tâlcuit
lor din toată Scriptura cele cu privire la El” (Lc. XXIV,27). Numeroase dovezi cu privire la
originea mozaică a Pentateuhului găsim în toată tradiţia iudaică.

13. Scriitorul iudeu Iosif Flaviu, care a trăit în sec. I al erei creştine, în cartea sa ,,Antichităţile
Iudaice”, paragraful 27,6, vorbeşte despre ,,cele ce Moise le-a lăsat scris din învăţătura şi
descoperirea dumnezeiască”.

14. Tot un contemporan al lui Iosif Flaviu care a fost filosoful evreu, Filon din Alexandria i-a
dedicat o carte lui Moise intitulată ,,De vita Moisis”, şi el arăta că Moise a fost într-adevăr
inspirat de Duhul Sf. atunci când a scris Pentateuhul. Mărturii ale tradiţiei creştine:

15. Această credinţă că Pentateuhul este opera lui Moise a fost mărturisită şi ulterior de către Sf.
Părinţi şi scriitori ai Bisericii, şi este mărturisită de creştinătatea întreagă până in ziua de astăzi.

16. Chiar şi autorii străini din afara spaţiului iudaic, confirmă acest adevăr, de exemplu
Hecatenus, prietenul lui Alexandru cel Mare şi Alexandru Polihistor, care a trăit în sec. I d.Hr.,
mărturisesc şi ei despre originea mozaică a Pentateuhului.

17. Despre originea mozaică a Pentateuhului au fost convinse toate partidele religioase ale
iudeilor: fariseii, saducheii, esenienii, terapeuţii, eleniştii şi alţii. Ca o concluzie generală putem
afirma că atât cărţile V.T. cât şi cele ale N.T., tradiţia iudaică, cea creştină şi autorii străini de
neamul iudaic, mărturisesc în unanimitate, că Moise este autorul Pentateuhului.
II. Argumentele interne cu privire la originea mozaica a Pentateuhului:
Din cercetarea atentă a Pentateuhului se poate deduce cu multă claritate că acesta a fost scris în
timpul dintre ieşirea din Egipt, şi intrarea în pământul Canaanului. Faptul acesta este dovedit pe
baza mai multor indicii:

1. Consideraţii de ordin geografic: Se constată din lecturarea Pentateuhului că autorului îi este

foarte bine cunoscută ţara Egiptului şi localităţile din Egipt, ca de exemplul Goşenul, Pithonul,
Ramsesul, Succotul, Ethamul şi celelalte, deoarece aceste localităţi erau familiare autorului şi
israeliţilor spre deosebire de localităţi din Canaan, ca de exemplu: Hebronul, Sichemul, care nu
sunt bine cunoscute şi trebuie să li se dea anumite repere geografice în faţa cititorilor. Din aceste
consideraţii putem constata că israeliţii încă n-au ajuns în Canaan, pentru că altfel nu ar fi fost
nevoie să li se ofere indicii despre acele localităţi, prin urmare pentru ei sunt binecunoscute
cetăţile Egiptului, întrucât vin de acolo, iar celelalte localităţi sunt necunoscute întrucât urmau să
le cucerească.

2. Legile cuprinse în Pentateuh nu sunt redate într-o ordine sistematică ci în legătură cu

evenimentele în care au fost promulgate. Dacă aceste legi ar fi fost scrise mai târziu, autorul
respectiv ar fi avut în vedere o sistematizare a lor, ceea ce nu se poate spune în cazul legislaţiei
mozaice, întrucât aceasta a fost promulgată în timpul peregrinării prin deşert.

3. În prima carte a Pentateuhului, în Facere, sunt relatate numai evenimentele mai importante şi
fără lux de amănunte, spre deosebire de cele relatate în următoarele cărţi la care autorul a fost
martor şi îşi permite să le relateze detaliat (în Iş. XV, sunt indicaţi numărul palmierilor şi
izvoarelor din Elim, la Lv. X sunt numiţi cei care au scos cadavrele lui Nadav şi Abiud, la Iş.
XXVIII se arată amănunţit lista darurilor aduse la Cortul Sfânt, aşadar amănunte de genul acesta
nu se pot păstra prin tradiţie ca să se scrie ulterior ci ele au fost consemnate odată cu petrecerea
lor).

4. Întâlnim foarte multe dispoziţii, cu privire la petrecerea populaţiei din timpul peregrinării în
corturi şi anumite practici legate de acest lucru. Ceea ce indică cu claritate că israeliţii erau ieşiţi
din Egipt şi îşi continuau traseul spre Ţara Făgăduinţei dar încă nu ajunseseră deoarece locuiau
în corturi.

5. În timpul scrierii Pentateuhului israeliţii nu erau aşezaţi în Canaan ci numai în drum spre
acesta: ,,Iată poruncile, hotărârile şi rânduielile pe care Domnul Dumnezeul vostru mi-a poruncit
să vă învăţ pentru ca voi aşa să faceţi când veţi ajunge în Ţara în care mergeţi să o moşteniţi”
(Dt. VI,1); ,,Când Domnul Dumnezeul tău te va face să intri în Ţara pe care vei intra să o
moşteneşti, va şterge dinaintea ta toate neamurile mari şi numeroase …” (Dt.VII,1). În cele
afirmate mai sus se confirmă şi dovezile externe, reiese clar că Pentateuhul s-a scris în timpul
dintre ieşirea poporului israelit din Egipt şi intrarea în Canaan şi că această operă n-a putut fi
alcătuită de altcineva decât de bărbatul cel mai competent pe care Dumnezeu l-a desemnat la
conducerea poporului şi cu care a colaborat cel mai aproape, adică Moise. Se obiectează de unii
critici că uneori se vorbeşte despre Moise la pers a III-a şi că, prin urmare, nu poate fi el autorul.
Aceasta este o obiecţie minoră, deoarece în alte multe scrieri antice găsim astfel de metode când
în aceeaşi operă autorul se exprimă la pers. I, iar in altă împrejurare la pers. a III-a. În
conformitate cu cele afirmate mai sus, Moise este autorul Pentateuhului, la alcătuirea căruia
probabil a folosit şi unele izvoare orale sau scrise anterioare, sau contemporane lui, în ceea ce
priveşte istoria potopului, lista genealogiilor patriarhale. De fapt, în cartea Nm. XXI,14, chiar
este indicat un astfel de izvor şi anume cartea ,,Războiul Domnului”. Să avem în vedere şi că
Moise a crescut şi la curtea Faraonului, unde şi-a însuşit cele mai înalte culturi şi învăţături,
având acces la toate cărţile. Într-adevăr nu putem susţine identitatea perfectă a textului
Pentateuhului de astăzi cu cel al autorului, posibil să fi intervenit mici schimbări de ordin literar,
formal, fie din neglijenţa copiştilor, prin traducere, intenţionat, sau adăugându-se anumite note
explicative.

Critica negativă a Pentateuhului

Biserica a recunoscut că Pentateuhul este opera lui Moise, dar pe parcursul vremii au apărut
unii care s-au îndoit de acest lucru. Între cei vechi îl amintim pe împăratul Iulian Apostatul, care
voind să reînvie păgânismul în Imperiul Roman Bizantin, a declanşat o campanie de persecuţie
şi ponegrire a creştinismului. Prima sursă în care socotea că trebuie lovit a fost Sfânta Scriptură,
din care creştinismul îşi lua învăţăturile. El a contestat caracterul divin şi inspirat al Bibliei
afirmând că aceasta este o carte de ficţiuni, scrisă nu de autorii indicaţi, ci de unii intruşi, care au
pus aceste cărţi pe seama acestora pentru a le da autoritate. Prin urmare nici Pentateuhul nu a fost
scris de Moise. Părerea lui Iulian a rămas izolată deoarece oricine putea constata că în aceste
afirmaţii nu poate sta adevărul, ci sunt nişte calomnii ieşite din ură la adresa creştinismului. Până
la apariţia protestantismului, nimeni nu a încercat să discute această problemă. Abia în sec. XVII
francezul Richard Simon publica o carte anonimă, în care arăta că Moise ar putea fi socotit
autorul Pentateuhului dar nu l-ar fi scris el, ci că el a adunat la un loc mai multe scrieri existente
în vremea sa. Prin urmare, concluzia era că Pentateuhul nu are origine divină. Pe urmele lui a
mers în sec. XVIII conaţionalul său medicul Jean Astruc, care susţine că din cercetarea
conţinutului se poate vedea că acesta este alcătuit din câteva documente, cel puţin 2; unul care
numeşte pe Dumnezeu: Elohim, iar celălalt care îl numeşte Jahve (Iahve). Ambele documente ar
data din perioada de după Iosua, chiar din vremea lui Samuel, din sec. XI şi care au fost adunate.
Această ipoteză a fost numită a documentelor. Altă teorie a fost a fragmentelor. Aceasta a fost
iniţiată de învăţatul german Johan Vater, care a murit la începutul sec. XIX. Într-un fel aceasta
se aseamănă cu cea a documentelor. Cercetătorul german susţine că Pentateuhul, departe de a fi
opera unui singur autor, este mai degrabă o colecţie de mai multe fragmente sau scrieri, unele
aparţinând timpului ante-mozaic, altele timpului mozaic, iar în sfârşit celelalte timpului post
mozaic. Toate aceste fragmente au fost legate între ele de către un autor necunoscut, care ar fi
trăit la începutul perioadei regalităţii. O altă ipoteză a fost emisă de învăţatul protestant german
Heinrich Ewald, numită teoria întregirii. Conform acesteia, a existat o scriere de bază, care
mai târziu a fost întregită de feluriţi autori necunoscuţi. Cea mai nouă şi mai agresivă teorie care
contesta paternitatea mozaică Pentateuhului este a lui Julius Welhausen, german de origine.
Julius susţine că la baza Pentateuhului stau 4 documente:

1) Documentul jahvistic/iahvistic (prescurtat: J. sau I.), care ar fi fost plăsmuit în sec. IX î.Hr.,
în regatul de sud, al lui Iuda. Acest document ar avea un caracter istoric, cuprinzând relatări
despre crearea lumii, organizarea ei în 6 etape şi relatările cu privire la viaţa patriarhilor Avraam,
Isaac şi Iacov. Pe Dumnezeu, acest document în numeşte Iahve, fără a-i contura cu precizie
imaginea.
2) Al doilea document se numeşte elohistic (E.), despre care se susţine că ar fi fost alcătuit în
regatul de N., cu aproximativ 2 sec. după cel iahvistic, în sec. VIIî.Hr. Acest document îl pe
Elohim. În comparaţie cu primul, are mai mult un caracter mitologic. Aici, prezenţa lui
Dumnezeu se face simţită mai mult în viaţa oamenilor, pe când în documentul iahvistic
Dumnezeu aproape că nu există. Acest Dumnezeu nu poate fi unul întrucât nuanţele politeiste
sub care este prezentat sunt evidente.

3) Al treilea document este numit Deuteronomist (D.). Acesta a fost alcătuit în vremea regelui
Iosia din Ierusalim, cam prin sec. VI î.Hr. El este alcătuit de preoţi. Prin acest document s-a
încercat o unificare a triburilor lui Israel, pentru a putea face faţă invaziilor străine tot mai
frecvente în această perioadă. Această unificare se putea face doar dacă şi din punct de vedere
religios se unificau. Dar nu puteau dacă nu credeau într-un singur Dumnezeu. Prin urmare, acest
singur Dumnezeu este inventat de autorii documentului.

4) Ultimul document este Codul Preoţesc (P.). El a fost alcătuit tot de către preoţi, în răstimpul
exilului babilonic. Prin acesta s-a încercat o protejare a iudeilor de a cădea în idolatrie şi
implicit de deznaţionalizare.
a) Deuteronomul s-a scris aşadar prin sec. VII î.Hr. şi înainte de Codul Sacerdotal. Aceasta se
vede din legile referitoare la preoţi, la leviţi şi la cultul divin. Aici, leviţii nu au locuinţe
proprii. După Codul Preoţesc, li se dă cetăţi de locuire. Deuteronumul nu face deosebire între
leviţi şi preoţi, cum o face Codul.
b) Codul Sacerdotal are dispoziţii culturale care nu se află nici îndocumentul iahvistic, nici în
cel elohistic, nici în Deuteronum, ceea ce înseamnă o fază finală de evoluţie. Din documentele
iahvistic şi elohistic se vede că nu se aduceau jertfe în anumite locuri, ci fiecare şi-l alegea.
Deuteronumul nu vorbeşte nimic despre templu sau cort. Documentele iahvstic şi elohistic
cunosc doar arderea de tot. Profeţii vorbesc împotriva sacrificiilor.
c) Dispoziţiile cu privire la preoţi, la funcţiile şi drepturile lor, datează dintr-o vreme târzie.
Înainte de Codul Preoţesc, nu a fost deosebire între preoţi şi laici, tribul lui Levi nu a fost
chemat la preoţie. Moise şi familia lui şi-au asumat aceste funcţii sacerdotale. Evreii, în vechime,
aveau 3 sărbători. Toate aveau un character agricol, Paştile, sărbătorea primele roade,
Cincizecimea, sărbătorea secerişul, şi Corturile, sărbătorea recoltei. Numai de abia
Deuteronomul face legătura între aceste sărbători şi evenimente istorice.
d) Deosebirea dintre cele 2 documente se fundamentează pe numirea diferită a lui Dumnezeu,
respectiv Iahve şi Elohim.
e) Diferenţele dintre aceste documente reies şi din felul defectuos al exprimărilor istorice, din
repetările şi contradicţiile între anumite fragmente.
f) În cărţile Pentateuhului se observă unele dificultăţi de ordin istoric, geografic şi archeologic
care spun că aceste cărţi s-au scris mai târziu decât timpul lui Moise, şi nu pot fi opera lui.

Combaterea criticii negative

1) monoteismul din Pentateuh nu este o fază ultimă de evoluţie a concepţiei religioase. De când
apare pe scena istoriei, inclusiv strămoşii poporului Israel (Avraam, Isaac şi Iacov) au o credinţă
monoteistă. Afirmarea contrariului este ignorarea totală a tuturor datelor istorice şi biblice. Într-
adevăr, o formă de evoluţie întâlnim în cultul mozaic ca formă externă de manifestare, dar nu ca
fond.
2) compunerea pretinselor documente: I, E, D, P, nu este concludentă. Nu se poate dovedi că
Deuteronomul s-a alcătuit în timpul regelui Iosia. Acesta a întreprins doar o reformă religioasă.

3) nici pe baza numirilor deosebite ale lui Dumnezeu nu se poate face constatarea că la baza
Pentateuhului stau documente deosebite: iahvistic şi elohistic. Acestea nu sunt sigurele nume cu
care este numit Dumnezeu. Afară de Iahve şi Elohim, întâlnim şi alte nume, ca de exemplu:
Haelohim, El, Hael, El Elion, El Roi, El Șadai, El Olam, Adonai etc. Nu se pot separa în mod
riguros porţiunile iahvistice de cele elohiste. În Facere şi Exod sunt 34 de pericope, dintre ele,
doar 5 sunt pur iahviste, şi 6 pur elohiste. în celelalte numele apar în amestec. Traducerea
alexandrină sau Septuaginta a tradus de obicei pe Elohim cu Theos sau Deus în latină, iar pe
Iahve cu Kirios, Dominus în latină şi Domnul în română. Comparând textul Septuagintei cu
textul ebraic observăm că în 20 de locuri, unde traducătorii au citit Elohim, azi întâlnim Iahve,
prin urmare ipoteza iahvistă şi elohistă nu are temei.

4) în privinţa sărbătorilor, că la început aveau doar un character agricol şi numai mai târziu au
avut caracter istorico-religios, nu se poate dovedi. Întrucât, îndată după ocuparea Canaanului,
evreii pun în aplicare legea mozaică cu privire la Paşti, sărbătorindu-le, şi aceasta are un caracter
religios, deoarece nu aveau roade să strângă în urma călătoriei. De asemenea, sărbătoarea
Cincizecimii este amintită şi sărbătorită în timpul lui Solomon, după prescripţiile legii. Se
observă şi din Epistola către Evrei, cap. 9, unde se spune că sărbătoarea ispăşirii a fost ţinută din
timpuri vechi. Prin urmare, intenţia criticii negative de a defalca cele 2 caractere ale sărbătorilor
e o fantezie.

5) nici obiecţia că în textele Pentateuhului ar exista defecte, că unele lucruri se repetă şi că ar fi o

pluralitate de autori nu se confirmă, ci dimpotrivă, dacă într-un loc un anumit eveniment este
redat succint, asupra acestuia se revine în altă parte unde este prezentat în detaliu, şi unde
personajele sunt privite cu atenţie. De aceea, în prima parte apare doar un nume şi apoi mai
multe. Aceasta nu înseamnă contradicţie, ci completare, prezentare cu mai mare lux de
amănunte.

6) nici dificultăţile istorice nu sunt reale. Dacă în Facere XII,6 se spune despre Avraam că a
trecut prin teritoriile în care mai târziu vor locui canaanenii, nu trebuie luat ca perfect istoric, ci
ca perfect sincronic, în sensul că pe vremea lui Moise, locuiau canaanenii. Aceste diferenţe se
pot explica prin faptul că referirile la anumite localităţi se fac după un centru de orientare sau o
tradiţie şi că aceste formule intră în lexiconul limbii ca termeni tehnici. La baza teoriei lui
Wellhausen stă evoluţionismul. Cercetând conţinutul Pentateuhului vom putea constata că acest
critic, ca şi toţi care îi promovează ipoteza, nu pornesc de la realităţile istorice. El inventează
teorii fictive, niciodată nu indică unde anume începe şi se sfârşeşte în Pentateuh documentele
propuse de el. De altfel, nici nu se poate face acest lucru, întrucât nu se găsesc nicăieri paragrafe
din care să rezulte că Dumnezeu nu există sau că nu ar fi fost numai unul, ci mai mulţi. Nu reiese
de nicăieri nici cea mai vagă nuanţă de politeism, ci monoteismul este afirmat cu certitudine de
la prima şi până la ultima frază.
Curs 5
Cosmogonia (κοσμογονία) şi Geogonia biblică κόσμος = univers, goneo = a face (γί(γ)νομαι /
γέγονα = a aduce la viaţă, la o nouă stare de existenţă), geogonia (γῆ - pământ) = crearea lumii.
Lumea, cosmosul sau universul material au un început şi vor avea şi un sfârşit, lumea nu există
din veci, ci are un început. Numai Dumnezeu este veşnic, adică fără de început şi fără de sfârşit.
Lumea a apărut în timp, nu în afara timpului. Dumnezeu este în afara timpului şi spaţiului, adică
infinit, absolut şi veşnic. Timpul şi spaţiul sunt însuşiri ale materiei, sau dimensiuni ale acesteia.
Timpul şi spaţiul sunt legate strâns de materie, pentru că acestea există deodată cu lumea. Înainte
de a fi lumea creată, nu exista nici timp nici spaţiu pentru că Dumnezeu este în afara timpului şi
spaţiului. Adică, sunt strâns legate de acesta, dar El nu depinde de creaţie ci este mai presus de
lumea creată. Dumnezeu penetrează lumea, timpul şi spaţiul, dar nu depinde de ele, ci e mai
presus de acestea sau în afara lor. Omul face parte din lume, este în timp şi spaţiu, de aceea este
mai greu să-l înţeleagă pe Dumnezeu, spirit infinit şi veşnic. „finitum non capax infinitum”
Lumea are un început, ea nu a apărut accidental nici haotic, nu este un produs al haosului, al
întâmplării sau al evoluţiei, ci este opera sau creaţia lui Dumnezeu. Dumnezeu nu a creat lumea
dintr-o materie preexistentă. Înainte de existenţa lumii exista numai Dumnezeu şi nimic în afară
de El. Dumnezeu a adus lumea în existenţă nu din necesitate ci din iubire. Lumea este opera
libertăţii şi iubirii divine care a voit să aducă şi altceva la existenţă în afară de sine, ca şi acestea
să se bucure de fericire. Dumnezeu a creat lumea din nimic, a zis şi s-a făcut, a voit şi s-a
înfăptuit (Ps.XXXII, 6,9). Lumea este expresia puterii şi înţelepciunii dumnezeieşti, conform (Ps.
XVIII,1) ,,cât sunt de minunate lucrurile tale Doamne, toate cu înţelepciune le-ai făcut” (Ps.
CIII,24).Lumea a fost făcută cu un scop, iar centrul acestui scop este omul. Capitolele din
Geneză care relatează actul creaţiei, nu reprezintă un folclor demodat ci sunt relatări minunate şi
revelate cu privire la apariţia universului şi a vieţii. Întâmplările acelor zile sunt miraculoase, ele
nu au avut loc conform legilor firii, ce guvernează lumea de astăzi, de aceea nu le putem
înţelege. Proiectând asupra lor experienţa şi posibilitatea noastră de înţelegere prezentă, naşterea
lumii şi a vieţii, spunea Alexis Karrel, savant, laureat la premiul Nobel, s-a petrecut fără martori.
De aceea nu vom şti niciodată exact cum a fost. Crearea lumii s-a efectuat într-o succesiune
temporală, sau în mod gradat, de la simplu la compus, de la particular la general, de la anorganic
la organic, de la regnul vegetal la regnul animal şi în sfârşit la om. Gradaţia în realizarea creaţiei
corespunde firii lucrurilor, fiind necesară în ordinea acestora. Lumea şi universul este un cosmos,
ceea ce în limba greacă înseamnă o rânduială, o creaţie armonioasă, sistematică, nu haotică, ceea
ce denotă înţelepciunea Creatorului. Aceasta nu înseamnă că cele superioare îşi au originea în
cele inferioare, sau că acestea ar fi cauzele producătoare ale celor superioare. Creaţia progresivă
nu înseamnă evoluţie, creaţionismul exclude evoluţionismul. Lumea în întregime şi în fiecare
parte a ei este raţiune. Lumea este un cosmos şi nu un haos, pentru că nimic nu are vreo existenţă
în sine şi nu-şi poate fi propriul său principiu, deci aceasta nu este veşnică şi neschimbătoare.În
acest sens Sfântul Ioan Gură de Aur spunea celor din timpul său care nu credeau în Sf. Scriptură
că: Pentru noi, piatra cea tare sau temelia învăţăturii stă în aceste cuvine: ,,La început a făcut
Dumnezeu cerul şi pământul” (Fc. I,1); ce poate fi mai ticălos şi mai nesocotit decât a încerca să
spui şi să susţii că toate cele ce există s-au făcut de la sine, şi gândind aşa să lipseşti creaţia de
purtarea de grijă a lui Dumnezeu”. Referatul biblic al Genezei reprezintă enunţul sau tema
generală, la început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul (Fc. I,1). În centru atenţiei sau creaţiei
stă aşadar pământul (geocentrismul), care va avea pe el existenţa cea mai de preţ, adică omul.
Acesta, departe de a fi fost creat, deodată, în toată splendoarea şi măreţia lui, a fost creat treptat,
versetele 1 şi 2 ne fac o prezentare generală a temei, sau enunţul despre ceea ce se va relata pe
secţiuni, adică în continuare. Creaţia este prezentată pe etape sau pe zile, începând cu versetul al
treilea.
Ziua I ,,SĂ FIE LUMINĂ”, este prima formă de manifestare a creaţiei divine. Sf. Părinţi spun că
este vorba despre energia spirituală care stă la baza creaţiei. Ştiinţa contemporană a ajuns la
concluzia că întreaga materie se reduce la energie, deci poate fi vorba şi despre energia
primordială sau primară a universului.
Ziua a II-a: este vorba despre fixarea limitelor universului în cadrul căruia este plasat pământul.
Termenul „ape” se referă la ceva încă neclar.
Ziua a III-a relatează despre crearea pământului sau a materiei terestre sub cele trei forme:
solidă, lichidă şi gazoasă: (litosfera – solidă, hidrosfera – lichidă şi atmosfera -aerul.
Ziua a IV-a descrie crearea şi fixarea astrelor (astrosfera).
Ziua a V-a cuprinde crearea vieţii în hidrosferă şi atmosferă.
Ziua a VI-a înfăţişează crearea vieţii pentru litosferă, biosferă, adică animalele terestre,
mamiferele şi pe urmă omul.

Cele 7 enigme ale universului (la care savanţii nu pot răspunde):

1. Fiinţa materiei, originea ei, ce-i materia? De unde provine?
2. Originea mişcării, cine a pus-o în mişcare? Care e motorul universului?
3. Apariţia vieţii în univers?
4. Organizarea materiei şi a naturii?
5. Conştiinţa, cugetarea raţională?
6. Originea graiului?
7. Libertatea voinţei?

Exegeză la cosmogonie şi geogonie

Expresia din primul verset (La început) înseamnă începutul lumii. Lumea nu este din veşnicie. În
textul ebraic este folosit un termen special cu privire la creaţia din nimic. Termenul „bara”
înseamnă creaţie specială, din nimic. Timpul şi spaţiul sunt într-o continuă mişcare, la fel ca
materia. Dumnezeu este neschimbabil, ca fiinţă şi ca idee. Unii înţeleg prin cer, lumea spirituală
şi prin pământ lumea materială. Cerul are mai multe înţelesuri: primul este de cer atmosferic,
apoi cerul astral. Cerul, în sens teologic, se referă la lumea spirituală, de dincolo de materie;
pentru că Dumnezeu estespiritual, cerul este socotit ca loc al fiinţei divine. Prin cer se înţelege
locul de activitate al îngerilor, şi după Înviere, care va inaugura raiul spiritual, cerul este locul de
sălăşluire al sfinţilor. În Vechiul Testament, un loc al acestora nu exista. În prima zi a fost create
lumina. În interpretarea Sfinţilor Părinţi, această lumină s-ar referi la o manifestare a puterii
divine, a forţei creative a lui Dumnezeu, a unei energii spirituale care urma a fi pusă în lucrare.
Critica negativă a încercat să delimiteze 2 surse, spunând că una s-a ocupat de crearea lumii, şi
una de crearea omului.

Antropogeneza biblică
Cartea Genezei ne prezintă concentrat toate elementele antropologiei. După ce în prima parte a
cap. I a fost prezentată cosmogonia și geogonia, se trece în mod logic și firesc la prezentarea
antropogenezei, apoi a condiției și a stării omului primordial. Aici, în referatul biblic al Facerii,
găsim răspunsuri cu privire la originea omului în ansamblul creației și la poziția și menirea lui
specială în cadrul întregii creații. Referatul biblic ne prezintă creația omului ca una distinctă sau
specială față de celelalte forme ale existenței create înainte. Prima distincție, a omului de
celelalte făpturi, este pusa în lumină de cartea Facerii, unde crearea omului este prezentată ca un
rod al unei hotărâri speciale din partea lui Dumnezeu, respectiv a unei deliberări treimice: „Și a
zis Dumnezeu: Să facem om după chipul și asemănarea Noastră” (Fc. I,26). Acest sfat înseamnă
un act liber și gândit din partea lui Dumnezeu.Creația specială a omului consta în faptul că el a
fost făcut printr-un act special „de mâinile lui Dumnezeu”, cum citim și în cartea Iov: „Mâinile
Tale m-au făcut și m-au zidit” (Iov X,8; Ps. CXVIII,73). Prin aceea că pe toate Dumnezeu le-a
făcut prin cuvântul Său, numai facerea omului o socotește vrednică de mâinile Sale (Teofil al
Antiohiei), se arată că, pentru creația omului se acordă un act special. Găsim în referatul biblic
mai multe antropomorfisme, în sensul că pe seama lui Dumnezeu sunt puse anumite acțiuni
omenești. Aceasta este doar o formă de exprimare a autorului, nicidecum nu reiese că Dumnezeu
ar
avea o formă de om.
Superioritatea omului față de celelalte creaturi reiese și din această descriere
antropomorfică pe care ne-o prezintă referatul biblic. La fel și crearea femeii din coasta lui
Adam. Esențialul lui constituie adevărul că omul a fost creat direct de către Dumnezeu. De
aceea toate celelalte creaturi se află, din punct de vedere ființial, sub limita umanului. Între
om și restul creației este o demarcație clară. Toate celelalte etape ale creației primesc
calificativul de „bine”, iar crearea omului primește calificativul de „foarte bine”. Psalmistul,
impresionat de poziția deosebită pe care o ocupa omul între toate celelalte creaturi, se
întreabă și exclamă în același timp: „Ce este omul că-ți amintești de el, sau fiul omului, că-l
cercetezi pe el? Micșoratu-l-ai numai cu puțin față de îngeri, cu mărire și cu cinste l-ai
încununat pe el” (Ps. VIII,4-6); „Te voi lăuda, Doamne, pentru că sunt o făptură atât de
minunată” (Ps. CXXXVIII,14). Omul a fost creat ca o încununare a creației, întrucât, pe de o
parte, în el se concentrează elementele lumii materiale și cele ale lumii spirituale, de aceea
omul mai este numit microcosmos, adică un univers în miniatură, iar, pe de alta parte, omul a
fost creat la sfârșit ca ființa cea mai aleasă, ca regele creației, ca el să fie așezat peste toate ca
stăpân. Măreția sau supremația omului în cadrul întregii creații se remarcă prin faptul că acesta a
fost creat după chipul lui Dumnezeu. Chipul este de natură spirituală, adică se referă la partea
sufletească din om, la cele 3 facultăți ale sufletului: inteligența sau rațiunea, sentimentul și
voința. Toate aceste 3 facultăți sunt puse sub cupola conștiinței. La aceasta se reduce chipul lui
Dumnezeu în om. Chipul este un dat al creației, iar asemănarea este un deziderat, pe care noi
trebuie să îl realizăm, prin punerea în lucrare a chipului. Ființa umană se compune din 2
elemente: trupul și sufletul (dihotomism). Omul se prezintă ca o coroană a creației, ca un inel de
legătură între lumea material și spirituală. Omul este o ființă de o valoare inestimabilă, fiecare
reprezintă un unicat biologic și psihologic. Din punct de vedere biologic, caracteristicile unui
individ sunt irepetabile: fața, amprentele, vocea, desenul vascular retinian, firul de păr, ș.a. Dacă
aceasta se întâmplă din punct de vedere trupesc, cu atât mai mult spiritual. Fiecare om își are
unicitatea inconfundabilă, o reflecție a infinității lui Dumnezeu. O altă caracteristică esențială a
genului uman este structura lui unitară, atât sub aspect biologic, cât și psihic. Documentele scrise
și tradițiile au păstrat și transmis conștiința unității și fraternității umane. Cercetările
antropologice, etnologice și filologice evidențiază unitatea de origine a neamului omenesc.
Filologia comparată reliefează existența unei limbi mame, originare, la începutul omenirii. Între
rase nu sunt diferențe anatomice.

Exegeză la Geneză partea a II-a (cap. 12-50)

Cap. 12 - Chemarea lui Avram, originar din Urul Caldeii, în vechime regiune păgână. Dumnezeu
îl provoacă să își părăsească ținutul natal pentru a se îndrepta în altă parte: la Haran și apoi în
Canaan.
Cap. 13 – Despărțirea lui Avram de Lot, pentru mulțimea turmelor și insuficiența terenului.
Cap. 14 - Robirea lui Lot.
Cap. 15 – Credința și dreptatea lui Avram, care se încrede cuvintelor Domnului.
Cap. 16 – Nașterea lui Ismael.
Cap. 17 - Tăierea împrejur.
Cap. 30 - Fii lui Iacov: cu Lia – Ruben, Simeon, Levi, Iuda (1-4), Isahar, Zabulon (9-10); cu
Zilpa (roaba L) - Gad, Aser (7-8); cu Bilha (roaba R) - Dan, Neftali (5-6); cu Rahila - Iosif,
Beniamin (11-12).
Cap. 31 - Venirea lui Iacov în Canaan. Iș Ra El - bărbatul care s-a luptat cu Dumnezeu.
Poligamia era acceptată datorită slăbiciunii firii omenești, oamenii erau rari pe pământ și pentru a
nu se pierde spița neamului (semintiei). Călătoria lui Iosif are loc în jurul anului 1600 î.Hr.

Exegeză la Exod
Cap. 1 prezintă asuprirea fiilor lui Israel în Egipt. Egiptenii îi supuneau pe evrei la munci grele,
pentru că se înmulţeau într-un ritm alert, ajungând ca populaţia egipteană să fie mai mică decât
cea evreiască. Se luau măsuri radicale, cum ar fi sugrumarea nou-născuţilor de parte masculină
din poporul evreu.
Cap. 2 îl prezintă pe Moise, din seminţia lui Levi. El s-a căsătorit mai târziu cu Sefora, fiica
preotului din Madian, în jurul anului 1400.
Cap. 3 arată chemarea lui Moise, care are loc pe muntele Horeb, unul dintre munţii sfinţi ai
istoriei mântuirii, alături de Sinai. Chemarea lui Moise şi interzicerea călcării pe „pământul
sfânt” de către Dumnezeu arată că Dumnezeu are anumite locuri, timpuri şi persoane sfinte, lucru
eliminat cu desăvârşire de protestanţi.
În cap. 4 se relatează minunile lui Moise, primele 4 fiind imitate de vracii egipteni.
Cap. 5 prezintă înfăţişarea lui Moise la Faraon, iar
Cap. 6 arată a doua arătare.
Între cap. 7 şi 12 se prezintă plăgile Egiptului:
1) prefacerea apei în sânge,
2) broaştele,
3) invazia ţânţarilor,
4) invazia tăunilor,
5) moartea în vite,
6) bubele pe egipteni,
7) grindina,
8) lăcustele,
9) întunericul de 3 zile şi
10) moartea întâilor născuţi.
Cap. 14 relatează trecerea prin Marea Roşie.
Cap. 15 arată cântarea lui Moise.
În cap. 20 se relatează primirea celor 10 porunci. În porunca a 4-a este prima stipulare normative
din istoria omenirii cu privire la odihna săptămânală. O primă hotărâre neclară este prezentă în
Codul lui Hammurabi. Medicina a demonstrat că funcţionarea biologică a omului este optimă în
ciclul săptămânal. Primele 4 porunci ale Decalogului cuprind referiri cu privire la datoriile faţă
de Dumnezeu, iar următoarele 6 la obligaţiile faţă de aproapele.
Cap. 21 cuprinde legea Talionului.
În cap. 23 este prezentă legea anului jubiliar. În anul jubiliar se eliberau sclavii şi se restituiau
proprietăţile.
Cap. 25 relatează reguli pentru cort. Cortul avea 3 părţi: curtea, sfânta şi sfânta sfintelor. Sfânta
Sfintelor era pătrată.
În cap. 32 se arată că primele table erau făcute cu mâna lui Dumnezeu.

Exegeză la cartea Leviticului

În urma căderii protopărinţilor a rămas ideea că pentru păcatul comis, omul trebuie să plătească,
şi aşa cum a avertizat Dumnezeu, plata păcatului este moartea. Pentru a răscumpăra această
pedeapsă a morţii, omul era conştient şi simţea nevoia să o substituie, prin animalul de jertfă, pe
care îl oferea ca şi cum s-ar fi dat pe sine însuşi. Conştiinţa omenirii primare era că ştergerea
vinei păcatului săvârşit de înaintaşi nu era posibilă decât numai prin sânge. Aceste jertfe aveau
un rol de curăţire limitat la o parte a păcatului sau cel mult la persoana respectivă, de aceea a
trebuit să vină în lume Fiul lui Dumnezeu în persoana divino-umana a lui Hristos ca să aducă
jertfa supremă, integrală şi răscumpărătoare pentru întreaga omenire.
Cap. 11 arată care animale erau curate şi care necurate.
Cap. 12 relatează curăţirea femeilor după naştere.
Exegeză la cartea Numerilor
În cap. 13 se relatează trimiterea iscoadelor în Canaan.
În cap. 20 este arătată moartea lui Aaron. Aaron a murit în muntele Hor, la hotarele ţării Edom.
În cap. 21 este relatat episodul şarpelui de aramă.
În cap. 22 se relatează despre vrăjitorul Balaam.
În cap. 35 se amintesc cetăţile de scăpare, 6 la număr: 3 pe o parte şi 3 pe cealaltă parte a
Iordanului.
Exegeză la Deuteronom
În cap. 1,33 se arată felul miraculos în care Dumnezeu a condus şi a protejat poporul său spre
ţara făgăduinţei.
În cap. 4,7,8 sunt relatate binefacerile speciale pe care Dumnezeu le-a acordat poporului ales
pentru a-l ocroti şi pentru a face din el un neam de referinţă.
În cap. 16 sunt prezentate cele trei mari sărbători de peste an: Paştile, Cincizecimea şi
Sărbătoarea Corturilor.
În cap. 18 avem o profeţie cu privire la Mesia.
În cap. 19 suntem avertizaţi să nu luăm mită.
În cap. 30,15 se spune: ,,iată eu am pus înainte binele şi răul, cui vrei să slujeşti?”
Cap. 34 ne relatează despre moartea lui Moise, pe muntele Nebo.

Valoarea morală şi socială a legilor din Pentateuh

1) Consideraţiile pe care le facem asupra Pentateuhului, din punct de vedere istoric şi religios, ne
arată că ne aflăm în faţa unui document vechi de aproximativ 3500 de ani. Cu toate acestea,
legile din Pentateuh, cu toate că sub aspect formal, poartă amprenta antichităţii, în ceea ce
priveşte fondul, se deosebesc radical de cele ale marilor legiuitori ai Antichităţii, ca de exemplu
Hammurabi, Numa Pompiliu, Solon sau Licurg. Legislaţia nu este doar o simplă codificare a
dreptului uzual din timpul acela sau rezultatul unei minţi naturale, ci legile Pentateuhului sunt
aprobate de Dumnezeu şi sunt date după voia şi îndemnul şi sub supravegherea Lui. De aceea,
aceste legi îl angajează direct pe Dumnezeu în calitate de ocrotitor şi părinte al poporului biblic.
El promulgă şi sancţionează aceste legi prin intermediul slujitorului Său special, Moise.

2) Cu toate că aceste legi sunt promulgate cu aproximativ 3500 de ani în urmă, ele exprimă
rezolvarea problemelor sociale prin prisma bunului simţ, sădit de Creator în firea omului. Cu
toate că Dumnezeu şi-a ales poporul Israel dintre celelalte popoare ale lumii vechi, firea acestuia
nu s-a schimbat prin această alegere, ci doar prin grija specială acordată de Dumnezeu acestuia,
prin idea mesianică, pe care a inoculat-o în conştiinţa lor, prin încercarea de a le păstra credinţa
monoteistă nealterată de influenţele păgâne ale politeismului.

3) În concepţia Pentateuhului, întreaga omenire este socotită ca o familie, toţi oamenii sunt fii
aceluiaşi părinte, pentru că au un singur Creator şi prin urmare sunt fraţi. De aceea,
umanitarismul se impune ca o poruncă pentru toţi oamenii, nu numai pentru israeliteni, ci şi
pentru cei străini. În acest sens, acest umanitarism se îndreaptă în primul rând spre orfani,
văduve, săracii şi năpăstuiţii sorţii, care trebuie ajutaţi şi ocrotiţi indiferent de ce neam sunt.

4) Temelia vieţii sociale sau microcelula de bază a societăţii este familia. Familia este un
aşezământ sfânt, întemeiat de Însuşi Dumnezeu, în grădina Edenului, unde i-a făcut pe primii
oameni. La temelia familiei se află căsătoria monogamă. Faptul că mai târziu, în sânul omenirii
antice s-a introdus poligamia şi chiar poliandria, toate acestea au fost nişte abuzuri. Poligamia, în
cadrul poporului evreu, a fost tolerată oarecum, legea a ales din două rele, dintre amorul liber şi
poligamie. Cu toate acestea, fidelitatea conjugală era apărată şi protejată. De aceea, infidelitatea
era sancţionată în modul cel mai grav. De asemenea, era apărată castitatea premaritală.
Prostituţia şi violurile erau sancţionate.

5) Legea mozaică nu a interzis sclavia, dar spre deosebire de alte popoare, a îmblânzit-o. La
popoarele păgâne, stăpânii aveau drept de viaţă şi de moarte asupra sclavilor, la evrei nu era aşa
ceva, aplicându-se legea talionului. Dacă stăpânul îşi lovea sclavul şi acesta rămânea cu sechele,
trebuia să îl elibereze şi să îi plătească întreţinere pe viaţă. Apoi, chiar şi sclavii se bucurau de
odihna Sabatului. Plata unui muncitor cu ziua era dublă costului de hrană a unui om pe zi. Prin
urmare, sclavii la evrei erau socotiţi ca servitorii din ziua de azi. Mai mult, cu ocazia anului
jubiliar, sclavii se eliberau.

6) Legea mozaică apăra proprietatea sau bunurile individuale şi sancţiona înstrăinarea sau furtul
acestora. Dezbaterile judecătoreşti erau publice, dacă cel învinuit nu se prezenta, era adus cu
forţa, pentru cel învinuit, judecătorul trebuia să asculte doi martori. Sinceritatea lor se proba prin
jurământ. Pământul nu se putea înstrăina, vinde, iar dacă se vindea, în anul jubiliar, revenea la
proprietar.

7) Ideile fundamentale are dreptului penal din legislaţia mozaică aveau rolul de a sprijini pe cei
săraci, neputincioşi, pe văduve şi orfani. De aceea, domina concepţia teocratică, Dumnezeu fiind
judecătorul suprem, şi orice abatere de la respectarea legii era considerată ca un afront adus lui
Dumnezeu. Cu toate acestea, sancţiunile erau umane, niciodată nu se aplica crima împotriva
dreptului de proprietate, în cazul unor furturi erau aplicate pedepse corporale.
În general, legea mozaică apăra bunurile morale ale oamenilor, adică: onoarea, cinstea,
moralitatea sexuală, în primul rând, a fost apărată prin dispoziţiile cele mai drastice.

8) Cu toate că unele dintre dispoziţiile legislaţiei Pentateuhului ni se par anacronice sau depăşite
pentru timpul actual, ele îşi aveau un rol important pentru timpul acela, tocmai de a stăvili
nelegiuirile şi relele apucături sau înclinaţii ale oamenilor vechi, şi, în acest sens, amintim legea
talionului. Dacă ne referim la legislaţia morală, aceasta se situează în locul cel mai înalt între
legislaţiile antichităţii, ba mai mult, dacă ne referim expres la Decalog, acesta a constituit şi a
rămas până azi Charta morală a lumii de atunci şi până azi, cele 10 porunci prin nobleţea
relaţiilor inter-umane şi a omului cu Dumnezeu sunt inegalabile în întreaga legislaţie.

Cartea Iosua
Numele cărţii vine de la persoana în jurul căreia este acţiunea ei, anume Iosua, fiul lui Navi sau
Nun, urmaşul lui Moise la conducerea poporului evreu. Acţiunea cărţii se petrece aproximativ în
jurul anului 1300 î.Hr. La data respectivă israeliţii ajunseseră deja la răsărit de Iordan. Ei şi-au
fixat taberele în dreptul Ierihonului, de aici Iosua a trimis în Ierihon două iscoade care trebuiau
să cerceteze cât sunt de întărite zidurile cetăţii şi cât sunt de înarmaţi locuitorii. Aceste două
iscoade au fost interceptate de către locuitorii Ierihonului, care au închis porţile cetăţii şi i-au pus
în urmărire. Iscoadele au fost găzduite şi apoi scăpate de o femeie pe nume Rahav, care îşi avea
casa chiar lângă zidul cetăţii, ea a ascuns pe cei doi oameni pe acoperişul casei, iar în timpul
nopţii le-a mijlocit evadarea din cetate peste zid. Iscoadele, întorcându-se la Iosua, l-au informat
despre situaţia cetăţii şi despre posibilităţile cucerii ei. Pe baza acestor informaţii Iosua dispune
trecerea Iordanului şi îndreptarea către Ierihon. În amintirea trecerii Iordanului se înalţă un
monument de piatră, zidit chiar cu piatra din albia râului. Cu această ocazie israeliţilor care n-au
fost tăiaţi împrejur în timpul peregrinării prin pustie, li se face acum circumciziunea, iar cu
această ocazie sunt sărbătorite pentru întâia oară paştile. Tot cu acest prilej, ei mănâncă din
primele roade ale pământului făgăduinţei. Cu această dată încetează de-a mai cădea mană din
cer. Cucerirea Ierihonului este relatată ca o minune, zidurile cetăţii au fost surpate iar locuitorii,
trecuţi prin sabie. Numai familia femeii Rahav, a fost cruţată. După cucerirea Ierihonului
campania se continuă către nordul şi sudul ţării. Sunt cucerite mai departe cetăţile Ai, Ghibea,
care scapă cu vicleşug de confruntarea armată. Locuitorii aceştia au venit la Iosua, spunând că
sunt dintr-o ţară îndepărtată, şi auzind de vitejia israelitenilor au venit să încheie un act de pace.
Descoperindu-se că sunt dintr-o cetate apropiată, totuşi evreii respect legământul şi nu-i ucid, dar
îi transformă în sclavi, punându-i să facă oficiile de la Templul Sfânt. Întreg teritoriul Canaanului
a fost ocupat de israeliţi, şi se încheie prima parte a cărţii Iosua. De la cap. 12 începe partea a
doua a cărţii în care ni se relatează despre despărţirea teritoriilor Canaanului între cele 12
seminţii ale lui Israel. Singură seminţia lui Levi nu a primit nici o moştenire, pentru că era o
seminţie preoţească, şi a primit 48 de cetăţi pe tot cuprinsul Canaanului, unde leviţii trebuiau să
locuiască printre conaţionalii lor. Această măsură a fost justificată întru cât ei trebuiau să fie la
îndemâna poporului, ca slujitori ai lui Dumnezeu. Celelalte seminţii au primit fiecare câte o
porţiune de pământ bine delimitată. Seminţiile lui Ruben, Gad şi jumătate din Manase, au primit
ca moştenire ţinutul de la răsărit de Iordan. Tot acum se stabilesc şi cetăţile de azil, sau de
scăpare sau de refugiu, pentru cei urmăriţi de legea talionului, în cazul că cineva a comis o crimă
neintenţionată. Astfel de cetăţi de azil sau de scăpare au fost fixate 3 la apus şi 3 la răsărit de
Iordan, cele din stânga Iordanului au fost următoarele: Kadeş (în N.), Sichem (în partea centrală)
şi Hebron (în S.). La răsărit de Iordan au fost fixate următoarele cetăţi de azil: Golan (în N.),
Ramot Ghilead (în partea centrală) şi Beţer (în S.). Cu acestea se încheie cartea Iosua. Ultimul
cap., 24 , relatează despre moartea şi jelirea lui Iosua, de aceea se crede că acesta a fost adăugat
ulterior. Timpul compunerii cărţii. Timpul poate fi uşor stabilit pe baza unor indicii pe care le
avem din cuprinsul cărţii, astfel se precizează că: femeia Rahav mai trăia pe vremea când se scria
cartea, iar monumentul de piatră ridicat pe malul Iordanului mai era vizibil. În a doua parte a
cărţii se precizează că în anul al VIII-lea al domniei regelui David, Ierusalimul este ocupat fiind
cucerit de la tribul canaanit al Iebusiţilor. Prin urmare, între cele relatate mai sus, putem stabili o
dată între care a fost scrisă cartea. Prima parte, pe vremea când trăia Iosua şi femeia Rahav, iar
partea finală, probabil pe vremea lui David, de către un autor necunoscut sau ucenic al lui Iosua.
Din această precizare am soluţionat şi problema autorului, a autorilor. Primul Iosua, iar al doilea
un evreu necunoscut. Autoritatea cărţii. Autoritatea acestei cărţi este indiscutabilă, ea
completează cele relatate în cărţile lui Moise, este o completare firească din punct de vedere
istoric a evenimentelor relatate de Moise. Adevărurile cuprinse în această carte au fost
confirmate şi de descoperirile arheologice făcute atât în teritoriile canaanite cât şi în Egipt.
Facem acum o referire doar la o scriere descoperită pe o tăbliţă de lut, la Tel el Amarna, în Egipt,
din sec. al XIV-lea î. Hr., care relatează că habirii (evreii) au năvălit în Canaan de la răsărit de
Iordan şi că au început să cucerească cetăţile şi oraşele. Această relatare este făcută chiar de către
principii locali canaaneni, care erau supuşi egiptenilor. Tocmai acelaşi lucru rezultă şi din
relatarea cărţii Iosua. Sub aspect istoric, valoarea cărţii rămâne indiscutabilă. Unii critici
raţionalişti s-au legat de faptul că în cap. 10 ni se relatează ,,oprirea soarelui pe cer”, minune pe
care Dumnezeu a săvârşit-o pentru a le oferi israeliţilor posibilitatea să-i învingă în luptă pe
canaaniţi. Evident că aici este vorba de o imprecizie din punct de vedere astronomic, întrucât nu
soarele se mişca în jurul pământului ci invers. Autorul vrea să scoată în evidenţă grija deosebită
pe care Dumnezeu o poartă faţă de poporul ales pentru a-şi îndeplini făgăduinţa şi promisiunea
de primire a pământului făgăduit.

Cartea Judecătorilor
Numele cărţii vine de la persoanele chemate la conducerea poporului israelit, după moartea lui
Iosua şi până la instituirea regalităţii în Israel. Aceste persoane au fost judecători care nu au
condus succesiv, ci cu intermitenţe şi chiar în paralel. Răstimpul în care ei şi-au desfăşurat
activitatea este între anii 1280-1050 î. Hr. Pe vremuri de pace, la conducerea israeliţilor
rămâneau bătrânii care aveau datoria de a judeca pricinile ivite între localnici. După moartea lui
Iosua, prima generaţie de israeliţi şi-a desfăşurat viaţa potrivit prescripţiilor divine. Cei care au
urmat însă după aceştia, au început să se amestece şi cu păgânii, şi să adopte anumite practici
idolatre. Ca pedeapsă, Dumnezeu trimite asupra lor năvălirea mai multor neamuri străine. Astfel,
ni se relatează în carte despre năvălirile mesopotamienilor, a moabiţilor, a amoniţilor şi cea mai
primejdioasă fiind cea a filistenilor. De aceea, perioade lungi de timp, israeliţii au trebuit să
suporte jugul sau suprimarea acestor popoare. Pentru înlăturarea robiei, s-au ridicat, în fruntea
poporului, o serie de judecători, sau viteji care aveau rolul de a mobiliza poporul la luptă şi a ieşi
biruitori împotriva cotropitorilor. Între aceşti judecători, cei mai cunoscuţi sunt următorii: Aod,
Otniel, Şamgar, Tola, Ghedeon, Debora şi Samson. Despre Ghedeon şi Debora se precizează, în
carte, cum au reuşit să-i alunge pe năvălitori. Printr-o stratagemă originală, pe muntele Tabor, în
mână cu ulcioare cu lumânări, aprinse, în toiul nopţii, israeliţii i-au atacat pe amoniţii care se
odihneau. Ghedeon a dat ordin să se spargă ulcioarele, executarea ordinului de luptă. Amoniţii,
fiind luaţi prin surprindere, au luat-o la fugă, înspre ţara lor, mulţi fiind ucişi de
evrei. Un al judecător însemnat, care a condus poporul, a fost Samson, cel despre care se spune
că avea o putere fizică uimitoare, în jurul lui aproape că s-a creat o legendă. Autorul cărţii este
necunoscut, mulţi îl consideră însă că ar fi profetul Samuel, care a fost ultimul dintre judecători
şi care, a trait tocmai în timpul când se pare că a fost scrisă această carte, adică primii ani de
domnie ai regelui Saul. Cartea are un cuprins istoric, ea este importantă în primul rând pentru
cunoaşterea istoriei poporului evreu din această perioadă de timp, de faptul cum Dumnezeu l-a
pregătit în vederea instaurării regalităţii şi a integrării lui pe traseul ce avea să aducă în lume pe
Fiul său întrupat, adică pe Iisus Hristos.

Cărțile lui Samuel (I-II Regi)

Se numesc așa nu pentru că Samuel ar fi autorul lor, ci pentru că el este persoana principală
despre care se vorbește în cea mai mare parte a cărților. Samuel a fost crescut de arhiereul Eli, la
Cortul Sfânt, care se afla pe vremea aceea așezat în localitatea Șilo, situată la N. de Ierusalim.
După moartea arhiereului Eli, Samuel a fost ales arhiereu și judecător al poporului. Meritul lui
este că a făcut rânduială în țară, mai ales în ceea ce privește cultul religios. În primul rând, a pus
stavilă începuturilor de infiltrare a cultului păgân. Samuel s-a dovedit dibaci și în ceea ce privește
asigurarea liniștii în țară, din partea năvălitorilor străini. El i-a înfrânt pe filisteni, care de acum
înainte, o bună perioada de timp, nu vor mai îndrăzni să atace așezările evreiești. Îmbătrânind
Samuel a lăsat la conducere pe fii săi, care însă n-au călcat pe urmele tatălui lor. Aceștia făceau
judecăți nedrepte, pentru care luau mită, motiv pentru care au devenit insuportabili în ochii
poporului. De aceea, bătrânii s-au înfățișat la Samuel și i-au cerut să le ungă rege, așa cum aveau
toate popoarele din jur. Faptul acesta l-a îndurerat pe Samuel întrucât până atunci a fost respectat
principiul teocratic, potrivit căruia singur Dumnezeu era socotit conducătorul poporului. De
aceea, Samuel a încercat să îi tărăgăneze și să-i înduplece pe bătrâni să renunțe la această cerere,
justificând: ,,trebuie să știți că un rege aduce după sine și multe neajunsuri, astfel, pământurile
cele mai bune vor trebui cedate lui, feciorii voștri vor deveni ostași și robi, iar fiicele voastre cele
mai frumoase îi vor deveni țiitoare, sau slujnice. Cu toate aceste motivații poporul a rămas
nestrămutat în hotărârea lui, de aceea, la îndemnul lui Dumnezeu, Samuel a pornit în căutarea
unui rege. L-a găsit în persoana lui Saul, un tânăr viteaz, din tribul lui Beniamin. Primii ani de
domnie a lui Saul a constituit o schimbare de situații față de ce fusese înainte. În sensul că
poporul era unit și mai bine organizat sub o singură conducere, putându-se face astfel față cu
mult mai ușor încercărilor de cotropire din partea străinilor. Dar această situație n-a durat prea
mult, pentru că Saul a început să comită abuzuri, atât de ordin social cât și religios, motiv pentru
care a fost părăsit atât de popor cât și de Dumnezeu. Atunci Samuel a pornit în căutarea unui alt
rege, acesta a fost identificat, în persoana lui David, fiul lui Iesei, din tribul lui Iuda, care pe
atunci fiind tânăr păștea turmele tatălui său, în apropiere de Betleem.La început a fost adus în
casa lui Saul, în calitate de scutier, iar mai târziu, a ajuns chiar ginerele regelui. Saul, bănuind
intenția celor din jurul lui, de a-l așeza pe tron, pe David, a încercat mai multe tentative de a-l
ucide. Din această pricină, David s-a refugiat. Într-o luptă pe care israeliții au dus-o cu filistenii,
fiind învinși de aceștia, s-a ivit ocazia ca David să devină rege. În prima perioadă, el a domnit
doar peste doua triburi, al lui Iuda și al lui Beniamin, care l-au proclamat rege în Ierusalim.
Celelalte 10 triburi din Nord au rămas sub conducerea unuia dintre fii lui Saul, rămas în viață.
După o perioada de 7 ani, deoarece acesta a fost ucis, David a ajuns rege peste întreaga țară. În
primii 20 de ani, regele David a reușit să pună pace la granițele țării sale, iar în următorii 20 de
ani a domnit, o organizare și o dezvoltare a vieții sociale, așa cum n-a mai fost până în vremea
sa. Sub conducerea lui David s-au zidit palate, pentru sine, a refăcut orașe, a făcut pregătirile
pentru zidirea templului, a organizat cultul public la Cortul Sfânt, introducând cântarea
Psalmilor, și împărțind preoții în cete, care slujeau cu săptămâna. În viața lui, însă a comis și
câteva greșeli, dintre care, cea mai gravă, care i-a atras povața cerului, a fost răpirea soției
generalului Urie, pe nume Batșeba, pe care l-a trimis apoi pe prima linie de front, ca sa fie sigur
de pieirea lui. Faptul acesta a avut consecințe dureroase atât pentru familia lui cât și pentru țară.
Astfel, fiul său, pe nume Amon, ajunge să o necinstească pe fiica sa, Tamara, Abesalom, alt fiu
al său îl ucide pe Amon, după care se declanșează un război civil împotriva tatălui său. David
scapă prin fugă, și revine în Ierusalim numai după ce oamenii săi îl omoară pe Abesalom, toate
aceste fapte au întunecat profund viața și domnia lui David. Autorul celor două cărți este un
evreu necunoscut care însă a fost bine orientat în privința istoriei poporului ales. El trebuie să fi
trăit în intervalul de timp dintre dezbinarea regatului, anul 932, despre care se face aluzie și anul
587/586, anul căderii Ierusalimul sub robia babiloniana, la care nu se face nici o referire. Aceste
cărți au o valoare istorică foarte mare, dar în același timp și religioasă, printre altele, ele cuprind
și o profeție cu privire la Mesia, pe care o găsim la I Samuel cap 2, fiind vorba de cântarea Anei,
mama lui Samuel, care proorocește și despre izbăvirea israeliților prin Mesia care va veni.

Cărțile Regilor (3-4 Regi)

În Biblia ebraică acestea formează o unitate, ele au fost despărțite de traducătorii alexandrini și
de Ieronim care a tradus Vulgata. După moartea lui David, la conducerea poporului israelit
ajunge fiul său, Solomon, cu toate că era tânăr, perioada domniei sale este socotită cea mai
înfloritoare pentru regatul israelit. Multe monumente a căror urme se văd până astăzi în Țara
Sfântă datează de pe vremea lui Solomon, care a construit palate, a făcut șosele și poduri, a sădit
vii și livezi întinse. Pentru prima dată în istoria poporului evreu, reușește să organizeze o armată
foarte puternică, pe care o înzestrează cu cai și care de lupta. Flota comercială a țării a fost
instruită de fenicieni, și străbătea toate întinderile de ape ale lumii cunoscute pe atunci. Corăbiile
lui Solomon, se pare că au ajuns până în Spania, iar altele în India. Pe plan extern, Solomon, s-a
impus ca un rege foarte puternic și plin de tact, diplomație și înțelepciune. Pentru a-și asigura
pacea cu Imperiul Egiptean, s-a căsătorit cu fiica faraonului. Întreținea relații amicale cu regele
Hiram, din Fenicia. Faima înțelepciunii lui Solomon a ajuns renumită până departe, încât a
determinat vizita acelei regine din Saba. Mai mult decât orice, pe Solomon l-a făcut celebru
Marele Templu pe care l-a ridicat în Ierusalim, fiind socotit, printre cele 7 minuni ale lumii până
astăzi. Însă, fața lui Solomon a fost umbrită și anihilată datorită decăderii sale morale. Călcând
tradițiile și prescripțiile legii, s-a căsătorit cu mai multe femei. Întreținea un adevărat harem, prin
intermediul soțiilor păgâne a împrumut răspândirea printer israeliți a idolatriei. La moartea lui,
întâmplată în jurul anului 933 î. Hr. poporul deja aștepta acest lucru, ca să scape de o povară
(impozitele, dările și obligațiile de tot felul sufocau poporul). I-a urmat la conducere fiul său
Roboam, care era lipsit de calitățile și abilitatea politică a tatălui său, și, în loc să asculte sfatul
bătrânilor, el s-a consulat cu tinerii de teapa lui, care l-au îndemnat invers. După moartea lui
Solomon are loc marea schismă națională, când 10 seminții din nord îl refuză să le mai fie rege,
rămânând doar cu 2 seminții, cu capitala la Ierusalim. Acesta va forma regatul lui Iuda, iar cele
10 seminții și-au pus rege pe Ieroboam, un vechi general. Regatul de N. va mai dăinui timp de
aproximativ 210 ani, până în anul 722 î. Hr., când a căzut definitiv sub robia Imperiului Asirian.
Aici s-au perindat 19 regi, de fapt mai multe dinastii. Perindarea acestora a avut loc prin
măcelărirea dinastiei anterioare de către cea care urma după ea. Regii din N., voind să rupă total
pe supușii lor pe israeliții din S., au introdus idolatria, pe înălțimile munților, în păduri, și pe
cursurile apelor, s-au zidit capiști (altare) ale zeilor păgâni. În acest regat de N. au activat
profeții: Osea, Amos, Ilie și Elisei. Ei s-au luptat din răsputeri să mai mențină în popor, dreapta
credință, adică monoteismul. Regatul de S. a dăinuit mai mult decât cel de N., el căzând de abia
în anul 587/586 î. Hr., sub robia babiloniană, când Ierusalimul a fost distrus în frunte cu Templul
și populația deportată în Babilon. În acest răstimp, s-au perindat mai mulți regi, dintre aceștia
unii au fost credincioși: Iezechia și Iosia, iar alții facilitând politeismul și idolatria. Ultimii regi
din regatul de S. au fost Ioachim, Ioiachim și Selechia. În vremea lor, împăratul Nabucodonosor,
a început mai multe incursiuni în regatul lui Iuda, acțiunea cărții regilor se încheie tocmai cu
relatarea ducerii evreilor din regatul de S. în robia babiloniană. Timpul și autoritatea cărților:
Întrucât cărțile regilor nu amintesc nimic despre evenimentul însemnat al decretului eliberării,
sub regele Cirius din anul 537, se crede că ele au fost scrise cu ceva înainte de acest eveniment.
În tot cazul ele au fost scrise după căderea regatului de S., întrucât acest eveniment este pomenit.
În ceea ce privește autorul cărților, majoritatea cercetătorilor înclină să creadă că acesta trebuie
să fie profetul Ieremia, întrucât cărțile regilor se aseamănă foarte mult, atât ca limbă cât și ca stil,
cu cărțile acestui mare profet. Într-adevăr Ieremia a trăit în momentul dărâmării Ierusalimului de
către Babilonieni, cunoscând pe viu acel eveniment pe care îl va însemna în scris, dar
precedându-l și de alte evenimente petrecute începând cu vremea lui Solomon.

Cărțile Cronici
Au fost traduse de traducătorii Septuagintei și de Ieronim. În Septuaginta se numesc
Paralipomena (gr. Paralipo = a întregi). Aceste cărți se consideră întregitoare sau complementare
pentru cărțile Regilor. Dacă analizăm cuprinsul lor, observăm că ele nu completează, ci mai mult
prezintă în paralel acțiunile din cărțile Regilor. În unele ediții aceste cărți sunt numerotate cu 5 și
6 Regi.
Acțiunea cărților.
Cartea 1 a Cronicilor începe cu prezentarea generală a semințiilor neamului omenesc de la Adam
până în zilele autorului, insistând în mod special asupra casei lui David, a seminției lui Iuda. De
asemenea, este scoasă în evidență seminția lui Veniamin și a lui Levi. Se subliniază în chip
insistent domnia lui Solomon, fiind prezentat ca cel mai de seamă conducător al regatului lui
Israel. El a moștenit calitățile tatălui său, dar cea mai mare realizare pentru el a fost construirea
marelui Templu și stabilirea păcii la toate hotarele țării, cu granițe extinse. După prezentarea
principalelor etape ale celor 2 mari regi, David și Solomon, se trece la prezentarea istoriei
regatului de Nord, apoi a istoriei regatului de Sud. Sunt consemnate numele acelor regi care au
împiedicat răspândirea idolatriei, între care un rol important l-au avut Hischia și Iosia. De
asemenea, se fac referiri la evenimentele tragice ale căderii celor 2 regate, a celui de N., în
anul 722, a celui de S., în anul 586. În încheiere, se amintește despre edictul emis de împăratul
Cirus al Persiei prin care s-a permis dreptul ca iudeii să se întoarcă în țara lor. Faptul acesta este
important întrucât avem un reper pentru stabilirea datei la care s-au scris aceste cărți, ele trebuie
să fi fost scrise după acest edict, după anul 536. În ceea ce privește autorul, se pare că acesta a
fost Ezdra, bărbatul care a jucat rolul cel mai însemnat în evenimentele petrecute atunci. Într-
adevar cărțile sunt asemănătoare, ca limbă și ca stil, și chiar ca fond, cu cartea care poartă
numele preotului Ezdra.Valoarea istorică a acestor cărți este deosebit de mare. Din cuprins
rezultă că autorul nu numai că a cunoscut o serie de tradiții și documentedin istoria poporului
său, dar a și cercetat mai multe izvoare care i-au fost la îndemână. Între aceste izvoare amintim:
cronica domniei regelui David, a regelui Solomon, istoria regilor din Iuda, însemnările profeților
Gad și Natan etc. Probabil că aceste izvoare au ajuns la autor fie prin preoții sau proorocii, care I
au însoțit pe iudei în timpul exilului babilonian. Ceea ce au specific aceste cărți, Cronici, este
faptul că ele prezintă o pledoarie pentru măreața epocă de domnie a lui David și Solomon. În
mod vădit se trece cu vederea toate neajunsurile și păcatele celor 2 regi. Ele au un vădit scop
pedagogic.

Cărțile Ezdra și Neemia

Și aceste cărți formau în Biblia ebraică o unitate, iar Neemia purta denumirea de 2 Ezdra. Aceste
cărți relatează evenimentele petrecute cu ocazia întoarcerii evreilor din robia babiloniană.
Împăratul Cirus al perșilor, care cucerise Babilonul, în anul 538, la scurt timp, în 537, dă un edict
potrivit căruia toate popoarele care au fost dezrădăcinate din ținuturile lor, au posibilitatea să
se întoarcă acasă. În carte ni se relatează că aproximativ 42000 de iudei, avându-l în frunte pe
prințul Seșbațar (Zorobabel) și pe arhiereul Iosua, se reîntorc în Ierusalim, pe care îl găsesc
ruinat. De aceea, prima măsură, pe care o iau, a fost facerea unui jertfelnic pe locul celui vechi,
în curtea pustiită avechiului Templu, unde se aduc jertfe și unde se serbează cu mare bucurie
sărbătoarea corturilor. Anul următor se va întoarce un nou grup, care își propun repunerea
temeliei noului Templu. Din cauza unei secete care a bântuit țara și din pricina samaritenilor,
care au fost respinși să participe la lucrările Templului, construcția se amână cu aproape 15 ani.
În acest interval, iudeii se preocupă de reorganizarea vieții sociale și religioase. În anul 520 se
obține o nouă autorizație pentru începerea lucrărilor noului Templu. La insistențele profeților
Agheu și Zaharia, Templul este terminat și resfințit în 515. Cu ocazia ceremoniei sfințirii
templului, profeții îi observă pe unii bătrâni că lăcrimau și când îi întreabă de ce, aceștia răspund
că și de tristețe, amintindu-și de măreția primului Templu, afirmând că în acesta va intra Mesia.
La scurtă vreme după aceste evenimente, se întoarce și preotul Ezdra, care fusese mare
funcționar la curtea persană. El a reușit să obțină mai multe privilegii pentru iudei, printre care
scutirea de impozite, dreptul de autodeterminare, mai ales în problemele religioase și reușește să
primească vasele de aur răpite de Nabucodonosor, în 586, dar și alte danii. Un rol important l-a
avut Ezdra și în reconstituirea canonului biblic, care începuse să se risipească în exil. După
Ezdra, se întoarce în țară și Neemia, și el mare funcționar la curtea persană. El se dedică
reconstruirii Ierusalimului, a cetății, pentru că și aici samaritenii încearcă să-i împiedice. Neemia
dispune înălțarea unui zid împrejur, fiecare familie avea repartizată construirea unei porțiuni de
zid. O altă măsura destul de dură întreprinsă de Neemia a fost epurația socială, religioasă și
etnică, adică desfacerea căsătoriilor mixte, între evrei și străini. Tot el a dat legi care impuneau
repartizarea datoriilor către Templu, pentru întreținerea preoților și pentru reorganizarea cultului.
După aceste măsuri, Neemia se întoarce în Persia, dar între timp se întâmplă mari dezordini, de
aceea se întoarce și ia măsuri severe pentru cei vinovați. Autorul și timpul scrierii acestor cărți se
leagă de personalitatea și vremea lui Ezdra. El a trăit în acele vremuri, și se consideră că el a fost
cel mai în măsură să le și transmită cu lux de amănunte. O perioadă a câștigat teren și opinia că
autorul ar fi un evreu de mai târziu, care a avut la îndemână însemnările lui Ezdra și pe baza lor
ar fi alcătuit cărțile. Timpul scrierii este perioada imediat următoare eliberării și desfășurării
evenimentelor relatate în ele.

Cartea Estera
Cartea relatează un episod din viața evreilor care nu s-au întors în Iudeea după edictul emis de
Cirus în anul 538, ci au rămas mai departe în Persia, unde aveau o situație materială bine aranjată
și nu erau dispuși să plece. Desigur că dintre aceștia, mulți îndeplineau și funcții în administrația
de stat sau chiar la curtea imperială. Tocmai cartea de față relatează cazul unei evreice, Estera,
care ajunge regină, în locul reginei Vasti, care a fost repudiată de regele Ahașveroș (Xerxes I).
Regina a fost repudiată pentru că nu s-a supus dispoziției regelui de a se înfățișa la un banchet
nocturn, unde participau numai țiitoarele. Poziția atât de înaltă câștigată de evrei, ca Estera, a
trezit invidia unui înalt demnitar de la curte, pe nume Aman. Acesta l-a indus în eroare pe
împărat, trezindu-i suspiciuni față de evrei, întrucât, spunea el, prin vicleșuguri și tertipuri, vor
ajunge stăpânitori peste țară. De aceea, regele a început o campanie de persecuții și chiar
exterminare împotriva evreilor. Dumnezeu a intervenit prin Mardoheu, unchiul reginei Estera,
care a reușit să îmbuneze inima regelui prin aceea că i-a descoperit un complot pe care eunucii îl
puseseră la cale împotriva lui. Ca atare, Mardoheu obține de la rege un act, pe baza căruia ei
puteau să se apere chiar cu arma împotriva celor care încercau să îi ucidă. Astfel, s-a ajuns până
a-l suprima și pe Aman, dușmanul evreilor, de la curtea persană. În amintirea acestei întorsături
salutare, în situația evreilor, s-a instituit sărbătoarea Purim, care se serbează până azi, într-o
atmosferă de mare fast. Așadar, cartea Estera relatează evenimente istorice din viața evreilor din
Imperiul Persan. În ceea ce privește dreptul acestei cărți de a exista în canonul biblic, au fost mai
multe discuții și obiecții, printre care unii au cerut excluderea ei din canon, pe motiv că în textul
cărții, nici măcar o singură dată, nu este pomenit numele lui Iahve. Biserica creștină a admis
această carte, în canon, întrucât constituie o mărturie istorică despre faptul cum Dumnezeu a
purtat de grijă poporului Său prin izbăvirea de la exterminare, pregătită prin Mardoheu și regina
Estera. Timpul compunerii cărții este perioada de după exil. Autorul este necunoscut, el a fost
probabil un evreu care a cunoscut foarte bine situația evreilor din Imperiul Persan.