Sunteți pe pagina 1din 40

INTRODUCERE

Din cauza unor anumite evenimente, a devenit necesar un răspuns aşa cum
spune Pavel către Biserica din Corint: „Cu privire la lucrurile despre care mi-
aţi scris ...” Tema deosebită despre căsătorie trebuie luminată temeinic încă o
dată.

Aşa cum ne-a fost dăruit de la Dumnezeu să scoatem toate celelalte


învăţături din domeniul discuţiilor şi să le prezentăm prin „afirmaţii biblice”
clare, fără nici o îndoială, aşa să fie cu ajutorul lui Dumnezeu şi cu această
temă foarte complicată, dar importantă pentru viaţa noastră pământească.
Pentru că crizele căsniciei sunt tot atât de vechi ca şi însăşi căsătoria, pe
oameni i-a preocupat tema aceasta în timpul lui Moise, în timpul DOMNULUI
nostru, al apostolilor şi în toate timpurile. Aceasta se potriveşte mai ales pentru
prezent. Noi găsim în Sfânta Scriptură răspunsurile la toate întrebările şi
problemele care sunt în legătură cu acest domeniu. Din păcate nu există nici un
capitol în care să fíe întrebări şi răspunsuri despre acest complex de teme
prezentat aşa de coerent şi de cuprinzător cum am fi dorit. Ca şi la alte teme,
textele corespunzătoare sunt răspândite şi câteodată sunt de găsit numai
răspunsuri parţiale, aici şi dincolo, care trebuie îmbinate.

Noi trăim în ultimul timp al Bisericii în care se face totul de cunoscut prin
descoperirea Duhului şi trebuie adus înapoi în starea originală, în rânduiala Iui
Dumnezeu. Tatăl nostru ceresc este îngrijorat de bunăstarea copiilor Săi şi nu
ne-a lăsat în neclaritate nici în această temă. Pentru că El ştie câtă durere ia
naştere prin discordia în familii, şi pentru că El vrea să-i ferească pe copiii Lui
de aceasta, ca ei să-I poată sluji cu o inimă bucuroasă şi cu un suflet curat, El a
dat şi în acest domeniu îndrumările Sale părinteşti.

Predica „Căsătorie şi divorţ”, pe care a predicat-o William Branham în 21


februarie 1965, este baza acestei publicaţii în legătură cu Sfânta Scriptură. El a
fost însărcinat direct de DOMNUL, ca Pavel la început, să prezinte tema
„Căsătorie şi divorţ” conform Scripturii. Lui i-au fost date legăturile cu textele
biblice corespunzătoare, după propriile sale cuvinte. El a pus preţ ca această
descoperire pe care urma să o aducă Bisericii, să fie aşezată între „tainele”
care i-au fost descoperite odată cu deschiderea peceţilor. O descoperire este
după cum se ştie este ceva care nu a fost cunoscut mai înainte. Dar totuşi
William Branham a amânat să prezinte această temă, temîndu-se că va fi
înţeles greşit şi eventual va cauza despărţiri. În predica lui „Al treilea exod”
din 30 iunie 1963. a spus de repetate ori că ceva i-a vorbit: „înregistrează
1
Căsătorie şi divorţ pe bandă!” Vedeţi! Dacă este în voia DOMNULUI, dacă
rămâne în inima mea şi DOMNUL îmi arată mai mult despre aceasta, atunci
o voi înregistra.” El chiar a mai zis: „Atunci cineva se poate duce la un
judecător, un judecător de pace. şi sa deruleze ce a spus DOMNUL despre
Căsătorie şi divorţ.” (Seria V. nr. 12 - în germană).

Numai după ce i-a poruncit DOMNUL de repetate ori să meargă în munţi,


acolo unde El S-a pogorât de mai multe ori în norul supranatural şi a vorbit cu
el despre căsătorie şi divorţ, atunci el a adus bisericii sale din Jeffersonviile
mesajul descoperit lui. Citat: „Ceva mi-a vorbit: ,Du-te în munţi, şi Eu voi
vorbi cu tine. ... Toţi locuitorii oraşului au văzut aceasta. Într-o zi
strălucitoare, fără nori, a apărut dintr-o dată acest nor uriaş de culoarea
chihlimbarului în forma unei pâlnii, s-a ridicat, s-a coborât şi apoi s-a
împrăştiat. Prieteni: aceasta s-a întâmplat când mi-au fost descoperite
aceste lucruri pe care vi le voi spune acum. Deci, nu le pierdeţi.” (Căsătorie
şi divorţ — Seria III-3).

Şi astăzi se mai repetă ce s-a întâmplat întotdeauna: oamenii vor să audă un


prooroc, dar în acelaşi timp ei aşteaptă de la el să vorbească ceea ce vor să
audă urechile lor, şi aceasta este ceea ce au învăţat deja toţi ceilalţi. O părere
veche sau convenabilă poate fi foarte religioasă şi totuşi în acelaşi timp
profund nebiblică. Cei 400 de bărbaţi care erau sub duhul minciunii,
consideraţi prooroci în timpul lui Ahab, erau prooroci ai bisericii lui Israel.
Mica, dimpotrivă, era un „prooroc al Iui Dumnezeu”. Aceasta este o diferenţă
ca de la cer la pământ. DOMNUL nostru Isus a prezis că în vremurile de pe urmă
se vor ridica mulţi prooroci mincinoşi. Dar El a confirmat şi ce este făgăduit în
proorocul Maleahi, că va veni „proorocul Ilie” ca să aşeze din nou toate
lucrurile (Mat. 17, 11; Fap. 3, 19-21), înainte de a veni ziua cea mare şi
înfricoşată a DOMNULUI. Cuvântul a venit întotdeauna la prooroci; ei puteau
spune ziua, luna şi anul cînd le-a vorbit DOMNUL (Hag. 2, vers. 1, 10, 18). Şi
astăzi mai este valabil ce este scris: „Nu, DOMNUL Dumnezeu nu face nimic fără
să-Şi descopere taina slujitorilor Săi prooroci." (Amos. 3, 7; Apoc. 10, 7).
Solul care trebuia să-1 cheme pe Mica, a spus către slujitorul trimis
de Dumnezeu: „...cuvântul tău să fie dar ca şi cuvântul fiecăruia
din ei! Vesteşte de bine!” (2 Cro. 18, 12b). Zedechia. proorocul principal între
ei, şi-a pus coame de fier şi a proorocit puternic: „AŞA VORBEŞTE DOMNUL ..."
(vers. 10). Dar nu a fost AŞA VORBEŞTE DOMNUL SEVAOTULUI, ci a fost „Aşa
vorbeşte domnul Zedechia”. Când bărbatul lui Dumnezeu a spus totuşi mai
întâi ceea ce au spus şi ceilalţi, chiar şi Ahab cel decăzut a recunoscut că ceva
nu este în ordine şi 1-a făcut pe prooroc să jure: „... că nu-mi vei spune decât
2
adevărul in Numele DOMNULUI?” (vers. 15b). După aceea Mica le-a spus celor
doi împăraţi, Ahab şi Iosafat, descoperirea care i-a fost dată. Iosafat îi
ascultase pe cei 400, dar a întrebat dacă nu mai este „unul” prin care vorbeşte
Dumnezeu. Descoperirea suna astfel: „Ascultat dar cuvântul DOMNULUI! Am
văzut pe DOMNUL stând pe scaunul Său de domnie, şi toată oastea cerurilor
stând la dreapta şi la stânga Lui” (vers. 18).

Numai Mica avea Cuvântul DOMNULUI, duhul adevărat al Iui Dumnezeu, pe


Aşa vorbeşte DOMNUL; ceilalţi prooroci aveau un duh de minciună în legătură
cu o părere religioasă. Atâta timp cât „un bărbat trimis de Dumnezeu” vesteşte
acelaşi lucru care-l spun sau 1-au spus ceilalţi. Dumnezeu nu a vorbit prin el.
Numai atunci când el vesteşte descoperirea primită de la Dumnezeu, care se
deosebeşte întotdeauna de învăţăturile generale şi tradiţionale, dar este în-
totdeauna în concordanţă cu mărturia Sfintei Scripturi, avem de-a face cu
„VORBIREA DOMNULUI”.

Fratele Branham a prezentat textele biblice corespunzătoare pe care i le-a


arătat DOMNUL şi le-a pus în contextul şi legăturile corecte, prin care
observatorii neglijenţi îl denumesc „profetul care a rămas în Vechiul
Testament”. Cu toate comparaţiile vechitestamentare, predica lui a fost clară
pentru Biserica DOMNULUI din timpul sfârşitului. Dumnezeul Vechiului
Testament este doar şi Dumnezeul Noului Testament. EL este întotdeauna
acelaşi ieri, azi şi în veci, şi rămâne la: „ Toată Scriptura este insuflată de
Dumnezeu şi de folos ca să inveţe...” (2 Tim. 3, 16).

Dacă în Noul Testament este scris: „Aşa cum spune Scriptura...” sau „Aşa
cum este scris ...” sau „... ca să se împlinească tot ce este scris...” atunci este
vorba despre Vechiul Testament. Noul Testament mai era încă în formare. În
primele două secole, evangheliile şi epistolele apostolilor au fost răspândite în
biserici. Pavel aminteşte în epistola către Biserica din Coloseni: „După ce va
fi citită această epistolă la voi, faceţi aşa ca să fie citită şi în Biserica
Laodicenilor; şi voi, la rândul vostru, să citiţi epistola care vă va veni din
Laodicea.” (Col. 4, 16).

Numai la sfârşitul secolului ai treilea şi începutul secolului ai patrulea, Eusebiu


şi Atanasiu le-au adunat şi îmbinat într-o carte pe care o cunoaştem sub „Noul
Testament” şi înseamnă „îndreptar” sau „regulă”. Predicarea, fie de DOMNUL
nostru sau de apostoli, a avut la origine numai din textul Vechiului Testament.
„Apoi le-a zis: .Iată ce vă spuneam când încă eram cu voi, că trebuie să se

3
împlinească tot ce este scris despre Mine în Legea lui Moise, în Prooroci şi în
Psalmi. Atunci le-a deschis mintea, ca să înţeleagă Scripturile." (Luca 24. 44-
45). DOMNUL nostru a spus: „Cine crede în Mine aşa cum spune Scriptura ...”
Luca mărturiseşte despre Pavel: „Pavel le-a vestit împărăţia lui Dumnezeu, le-
a adus dovezi, şi a căutat să-i încredinţeze, prin Legea lui Moise şi prin
Prooroci, despre lucrurile privitoare la Isus. Vorbirea ţinea de dimineaţă
până seara.” (Fap. 28. 23b). De la Matei 1 în toate evangheliile, la fel înainte
de Rusalii (Fap. 1) şi desigur în ziua de Rusalii (Fap. 2). şi la fiecare
eveniment istoric de mântuire şi fiecare învăţătură biblică, în epistolele
apostolilor până la epistola lui Iuda, au fost citate textele corespunzătoare din
Vechiul Testament.

„Invăţăturile” desprinse din legea lui Dumnezeu sunt învăţături ale


„nelegiuiţilor”, despre care vorbeşte Pavel (2 Tes. 2i . Dumnezeu este legat
întotdeauna de Cuvântul Său şi îi leagă pe ai Săi de acesta, ca să trăiască
libertatea adevărată. Se potriveşte în întregime în vestirea noutestamentară, da,
este chiar caracteristic, când fratele Branham foloseşte exemplele din Vechiul
Testament date de însuşi DOMNUL, pentru că chiar ele ne-au fost lăsate din
practica trăită şi învăţătură, ca omul lui Dumnezeu să devină desăvârşit,
destoinic pentru fiecare lucrare bună.

O învăţătură poate să fie numai atunci biblică, dacă ambele, Vechiul şi


Noul Testament, sunt luate în consideraţie şi aduse în concordanţă. Din cauza
aceasta se află confesiunile creştine pe calea rătăcirii, pentru că au desfiinţat
fundamentul Vechiului Testament. In predica lui „Căsătorie şi divorţ”
bărbatul lui Dumnezeu ne surprinde mereu cu comparaţii neobişnuite, pe care
el, aşa cum ştim toţi, nu le-ar fi folosit niciodată de la sine. El a spus în
smerenia care i-a fost dăruită: „Pentru că aceasta este o întrebare biblică,
atunci să fíe şi un răspuns biblic.” Răspunsurile biblice pe care le-a dat el, nu
se potrivesc în imaginea noastră modernă. Duhul timpului domneşte
pretutindeni sub steagul egalităţii în drepturi. Emanciparea deplină este
„modernă” şi vai de cel care aminteşte expresiile „învechite, depăşite” ale
Bibliei!

4
PRIMIREA DE LA DOMNUL

În introducere fratele Branham aminteşte mii de cazuri, unde Dumnezeu i-


a descoperit ceva şi el a spus lucruri dinainte şi care s-au împlinii toate. El lasă
biserica lui, care a fost martoră cu ochii şi urechile în timpul tuturor anilor, să
confirme cu un „Amin”. După aceea el spune că ambele păreri de învăţătură
dominante, dar totuşi în totală contradicţie din punct de vedere biblic sunt
false, deşi sunt predicate şi crezute peste tot. Citat: „Dacă este aşa, atunci
avem două învăţături despre căsătorie şi divorţ. Una spune că un bărbat
are voie să se căsătorească numai o dată, fie doar dacă nevasta lui este
decedata. Aceasta este una din păreri. Dar dacă vă orientaţi după aceasta,
atunci mergeţi peste bord. Cealaltă spune: O, dacă soţia sau soţul, unul
dintre cei doi preacurveşte, atunci respectivul este liber şi celălalt poate să
se recăsătorească.” Şi cu aceasta mergeţi peste bord." (Pag. 8).

Câteodată poate fi aproape penibil, când se amintesc lucruri par-


ticulare, dar Dumnezeu este aşa de îngrijorat ca un tată de bună-starea
noastră şi de relaţia dintre oameni, încât El a lăsat să fie scrisă pentru
totdeauna învăţătura Lui în porunci şi interziceri. EL ştie cel mai
bine cum suntem creaţi, ce este bine şi ce influenţă are încălcarea
trupească a legii asupra vieţii noastre spirituale. Neascultarea este
cea care se manifestă în greşeala trupească, şi până la urmă îi dăunează
sufletului şi ne desparte de Dumnezeu. De aceea, pentru un copil al
lui Dumnezeu este obligatoriu tot ce este scris în Scriptură. Dumnezeu
a dat alegerea în lege între viaţă şi moarte, blestem şi binecuvântare
— viaţă la îndeplinirea Cuvântului Său prin ascultare, moarte la
încălcarea prin neascultare. Mântuitorul nostru care ne-a luat locul, a
fost ascultător chiar până la moartea pe cruce (Fil. 2, 8), pentru a ne
răscumpăra din neascultarea lui Adam (Rom. 5, 19). Aşa vorbeşte
Mântuitorul nostru: „... dar cine nu crede în Fiul, nu va vedea viaţa.
ci mânia iui Dumnezeu rămâne peste el.” Petru scrie: „Ca nişte copii
ascultători..." (1 Pet. 1,14). Există numai „două perechi de pantofi":
„necredinţă şi neascultare” şi „credinţă şi ascultare”. Care pereche o purtăm
noi? Aici nu avem voie să ne gândim la alţii, ci trebuie să lăsăm Cuvântul Iui
Dumnezeu să ne vorbească personal.

5
Toate textele din legătură trebuie amintite. Cine ia numai un text biblic
pentru sine, fără a lua în considerare şi pe celelalte, falsifică Cuvântul lui
Dumnezeu. Cuvântul lui Dumnezeu nu este pentru a-i da fiecăruia dreptate, şi
nici pentru a confirma părerea personală. Noi suntem aici pentru a-I da
dreptate lui Dumnezeu şi trebuie să ne conformăm fiecărui cuvânt. De
exemplu, cine nu poate deosebi şi lăsa valabil, care cuvânt este pentru bărbat şi
care pentru femeie, nu a înţeles sau poate nici nu vrea să ştie cum este corect.
Dumnezeu vorbeşte despre bărbat când se adresează lui, şi despre femeie când
i se adresează ei. EL exprimă întotdeauna ce spune, şi spune ce exprimă.

AŞA A ÎNCEPUT

Fratele Branham merge înapoi la început, şi anume la prima carte a lui


Moise care poartă denumirea „Geneza”, ceea ce înseamnă „origine – început”,
unde se găseşte începutul tuturor necazurilor, „căderea în păcat”, şi cu aceasta
prima neascultare, prima încălcare a Cuvântului lui Dumnezeu, prima ispită,
prima preacurvie, etc. El prezintă cum Eva a fost în Adam în creaţiunea
spirituală (cap. 1) şi cum în cap. 2 ea a fost scoasă din Adam printr-un al doilea
act creator, pământesc şi dată lui. Prin aceasta ni se prezintă de la început în
faţa ochilor „istoria mântuirii” în cadrul istoriei omenirii: Mireasa Iui Hristos
era deja în Mântuitor când El era în Duh, dar a fost scoasă din El doar atunci
când El a apărut în trup şi a isprăvit mântuirea pe crucea de pe Golgota.

În predică, fratele Branham prezintă mai departe că la începutul fiecărui soi


din creaţiune, a fost numai „o pereche”, mascul şi femela. Este scos în evidenţă
gândul că creaţiunea originală nu a avut înclinaţia pentru păcat şi nu era de
ispitit. De aceea a pus duşmanul stăpânire pe femeie, care nu a fost în
creaţiunea originală ca persoană individuală creată lângă Adam, ci a fost
scoasă mult mai târziu din el. DOMNUL Dumnezeu i-a dat porunca următoare lui
Adam, pe când Eva mai era încă în el: „ Poţi să mănânci după plăcere din
orice pom din grădină; dar din pomul cunoştinţei binelui şi râului să nu
mănânci, căci în ziua în care vei mânca din el. vei muri negreşit." (Gen. 2, 16-
17). Dumnezeu a vorbit cu Adam, duşmanul a ales-o pe Eva ca parteneră de
convorbire şi a încurcat-o în argumente despre „ceea ce a spus Dumnezeu”. Şi
astăzi mai vorbeşte duşmanul cu aceleaşi cuvinte din gura multora: „Să fi spus
Dumnezeu că ..." şi „Să fi zis Dumnezeu într-adevăr că...?", şi deja urmează
sucirea. Dumnezeu a vorbit despre un pom deosebit din care nu era voie să se

6
mănânce, de „pomul cunoştinţei”, duşmanul a vorbit despre „toţi pomii”. EI a
rămas la aceeaşi temă, dar nu la adevăr.

În primul act de creaţiune au fost ambii, masculin şi feminin, în acelaşi


trup: „Dumnezeu a făcut pe om după chipul Său, l-a făcut după chipul lui
Dumnezeu; parte bărbătească şi parte femeiască i-a făcut.”(Gen. 1,27). Deşi
întreaga creaţiune a fost încheiată şi foarte bună şi Dumnezeu s-a odihnit în a
şaptea zi de lucrarea Sa, după ce El a sfinţit şi binecuvântat ziua a şaptea (Gen.
2, 1-3), este scris în cap. 2, 5b: „...nu era încă nici un om ca să lucreze
pământul.” Numai după ce omul a fost creat în trup, a putut să adoarmă şi Eva
să fie luată din el. În trupul acesta natural, omul putea să facă toate lucrurile
pământeşti, dar în acesta el a căzut, şi de aceea DOMNUL a trebuit să vină în
acest trup natural pentru a ne scoate şi elibera din păcat. Mântuitorul a devenit
asemănător celor care urmau să fie salvaţi în toate lucrurile (Evrei 2,17),
pentru ca ei să devină ca El în desăvârşire (1 Ioan 3, 2). Pentru că prima
zămislire a avut loc prin ispitirea „şarpelui”, omenirea născută din came a
ajuns sub influenţa „celui rău”. Cain a fost un fiu al „celui rău” (1 Ioan 3,12).
În „Tatăl nostru” noi ne rugăm: „şi izbăveşte-ne de cel rău...” DOMNUL cerului
a trebuit să vină în trup omenesc prin zămislirea Duhului, pentru a ne mântui
real din păcat: să ne răscumpere din puterea „celui rău”.

În momentul în care Eva a ascultat de argumentele „şarpelui”, a ajuns sub


domnia Satanei. După aceea ea l-a adus şi pe Adam sub aceeaşi influenţă sub
care era ea, şi l-a atras în păcat prin încălcarea poruncii. Fiecărei femei care îl
influenţează pe bărbatul ei împotriva Cuvântului lui Dumnezeu, i se potriveşte,
că ea a ajuns sub inspiraţia „celui rău” ca şi Eva. Desigur că se răspândesc
astfel de discuţii prin argumente ca şi atunci despre ceea „ce a spus
Dumnezeu”. Fără ca femeile să remarce, într-o astfel de situaţie duşmanul le
suceşte Cuvântul lui Dumnezeu în cap şi în gură. Satana se serveşte
întotdeauna de Cuvântul Iui Dumnezeu cu intenţie înşelătoare: şi la DOMNUL
nostru a venit cu „Este scris”, căci numai aşa poate să-i aducă pe copiii lui
Dumnezeu la cădere. Fiecare minciună este un adevăr sucit. Noi trebuie să
urmăm exemplul DOMNULUI nostru şi să-l întâmpinăm pe el cu „De asemenea
este scris”. Satana ia câte un text ca să îi încerce pe credincioşi, noi luăm
întregul Cuvânt pentru a ne împotrivi lui, ispititorului.

7
SFÂRŞITUL „ÎNCEPLTULII”

La căderea în păcat, DOMNUL Dumnezeu a reacţionat cu mare mânie. EL a


blestemat „şarpele”, căruia i-a fost luată vorbirea şi făptura. Înainte el putea
vorbi şi merge vertical, dar din clipa aceea a trebuit să se târască pe pământ ca
reptilă. Eva nu a fost blestemată, ca pedeapsă trebuia să nască cu dureri copiii
ca amintire a ispitirii ei. Dumnezeu nu a pus pedeapsa pe gură, ci pe pântece,
unde se cuvine. Acoperirea ruşinii cu frunze de smochin — desigur nu sub un
măr, despre care Biblia nici nu aminteşte — face clar ce s-a întâmplat. Nici
Adam nu a fost blestemat, ci numai pământul pe care trebuia să-1 lucreze. EI
trebuia să-şi câştige pâinea în sudoarea frunţii. Reproşul DOMNULUI suna astfel:
„Fiindcă ai ascultat de glasul nevestei tale ...”

De la căderea în păcat, şi credincioşilor li se potriveşte în starea aceasta


firească în timpul pribegiei lor pe pământ, ceea ce li s-a spus lui Adam şi Eva.
Şi femeile credincioase nasc copiii lor cu dureri, şi bărbaţii îşi mai şterg
sudoarea de pe frunte la munca fizică. Numai odată cu transformarea,
eliberarea trupului îşi va găsi împlinirea. Până atunci credincioşilor şi
necredincioşilor le merge la fel — toţi au aceleaşi dorinţe şi dureri.

După ce a pătruns nenorocirea, DOMNUL Dumnezeu a dat pe loc o


făgăduinţă de mântuire, că „sămânţa” care va veni prin femeie îi va zdrobi
capul şarpelui. Satana a venit cu sămânţa lui prin Eva. Dumnezeu cu sămânţa
Lui prin Măria. EL a spus către duşman: „Vrăjmăşie voi pune între tine şi
femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei. Aceasta îi va zdrobi capul, şi tu îi vei
zdrobi călcâiul.” (Gen. 3. 1)
Odată cu căderea în păcat, aşa spune fratele Branham, începutul original
era trecut, început la care s-a referit Isus, DOMNUL nostru. În Matei 19 când a
spus: „...dar de la început n-a fost aşa.” După căderea în păcat, aşa
accentuează bărbatul lui Dumnezeu, a fost necesar un alt legământ care să
încheie egalitatea între bărbat şi femeie. Citat: „Acum fiţi atenţi. Acum, după
început, după început, când a început timpul — inainte a fost veşnicia,
apoi a fost trecută — după ce a fost cauzat păcatul prin Eva, după
păcătuire, a fost necesar un alt legământ. Asta vă va mira, dar cu vă voi
arăta Scriptura pentru a vă demonstra că este adevărul. Fiţi atenţi: după
8
păcat! Isus a zis că Dumnezeu a creat unul din fiecare fel, dar acum, după
păcat sunt mai mulţi. Legământul a fost cu drepturi egale. Dar, după
păcat a fost făcut un alt legământ. Astfel ea nu a mai fost stăpână
împreună cu el. Pentru amândoi a fost necesar un legământ separat.”
(Pag. 23).

Egalitatea, egalarea bărbatului cu femeia era trecut, şi Adam a fost pus ca


domn peste nevasta lui: „ iar el va stăpâni peste tine.” La aceasta nu s-a
schimbat nimic nici la femeile credincioase din Noul Testament, chiar dacă
puţine dintre ele, spun tare sau încet: „Asta v-ar plăcea vouă.” Pavel scrie:
„Dar vreau să ştiţi că Hristos este Capul oricărui bărbat: că bărbatul este
capul femeii, şi că Dumnezeu este capul lui Hristos.” (1 Cor. 11. 3). Aceasta
mai este rânduiala divină pentru credincioşi. O femeie cu adevărat
credincioasă, care îşi ocupă poziţia corect, se va supune din toată inima în rolul
ei. Dacă se debarasează de domnia bărbatului, atunci ea se decapitează,
vorbind biblic, şi devine într-adevăr „fără cap”.

Odată cu păcatul s-a încheiat „începutul” la care s-a referit Isus. Citat: „Să
observăm ce a spus Isus când a vorbit despre aceasta: .La început nu a
fost aşa. Acum nu mai este aşa cum a fost la început. Acum este după
început. Acum există un legământ dublu. La început a fost numai un
singur legământ. Adam şi Eva au fost de aceeaşi origine: un bărbat, o
femeie. Apoi a păcătuit femeia. Ce a făcut ea prin aceasta? A aruncat totul
în moarte, şi de aceea a trebuit să facă Dumnezeu un legământ, un alt
legământ. Este scris aici în Genesa 3.16. Dumnezeu a făcut un alt
legământ... Prin aceasta începutul era la sfârşit, nu-i aşa?” (Pag. 24).

Da, şi acum fratele Branham prezintă ceva de neînchipuit pentru noi la


prima vedere, dar care la o cercetare atentă, cu dorinţa de a se lăsa rânduit,
acest şoc îşi va dovedi utilitatea. Citat: „Vedeţi, acum, după început a fost
introdus altceva. Aceasta vă va şoca.... Când a fost făcut al doilea
legământ pentru bărbat şi femeie prin sex — (A fost un alt legământ; nu
legământul original, ci un alt legământ) —, ce a fost introdus? Poligamia
— poligamie în toate. ... Al doilea legământ înseamnă: un mascul, multe
femele ...” (Pag. 24-25).

9
Aceasta ne-a şocat peste măsură, la aşa ceva nu ne-am fi aşteptat. Aici nu
este vorba despre introducerea poligamiei, ci despre rectificarea biblică.
Fratele Branham prezintă din Scriptură şi învaţă ce mărturiseşte Cuvântul lui
Dumnezeu: şi anume că poziţia femeii şi cea a bărbatului sunt diferite.

Pe acest fundament el continuă cu toată seriozitatea lui Dumnezeu, care


este de remarcat şi în vocea lui, şi spune: „Fiţi acum atenţi! Nu scăpaţi
aceasta! Lăsaţi-o să se adâncească în inima voastră. Dar niciuna din femei
nu putea să aibe mai mult decât un bărbat. El este creaţia-originală, nu
ea. Una din femeile acestea nu putea să aibe doi bărbaţi, dar bărbatul
putea să aibe 1000 de femei. Aceasta este AŞA VORBEŞTE DOMNUL. Aceasta
este Biblia.” (Pag. 25).

Nu a accentuat Pavel acelaşi gând cu privire la femeie? „O văduvă, ca să


fie înscrisă în lista văduvelor, trebuie să n-aibă mai puţin de şaizeci de ani; să
nu fi avut decât un singur bărbat...” (1 Tim. 5. 9). Mai este scris în legătură
cu femeia: „Căci femeia măritată este legată prin Lege de bărbatul ei câtă
vreme trăieşte el: dar dacă-i moare bărbatul, este deslegată de legea
bărbatului ei. Dacă deci. când îi trăieşte bărbatul, ea se mărită după altul, se
va chema preacurvă; dar dacă-i moare bărbatul, este deslegată de Lege, aşa
că nu mai este preacurvă, dacă se mărită după altul.” (Rom. 7,2-3). O femeie
este legată de legământul ei cât timp îi trăieşte bărbatul, dar dacă îl încalcă
devine vinovată. Şi textul din 1 Corinteni 7 confirmă aceasta. A uitat
Dumnezeu ceva? Sau a făcut ceva greşit? Bineînţeles că nu.

Acelaşi Pavel continuă şi scrie despre văduvele tinere care trebuie să se


căsătorească (1 Tim. 5, 14). Poziţia diferită a bărbatului şi a femeii este
exprimată şi în următorul text biblic la care se referă fratele Branham în
continuare. Citat: „Matei 5,32. Vă rog să fiţi atenţi. Aceasta trebuie să
întărească gândurile unuia sau multora.... „Dar Eu vă spun că ori şi cine
îşi va lăsa nevasta, afară numai din pricină de curvie, îi dă prilejul să
preacu rvească: şi cine va lua de nevastă pe cea lăsată de bărbat,
preacurveşte.” (Pag. 27). Aici trebuie să fim atenţi cui i se adresează şi despre
cine este vorba într-adevăr.

Din cauza aceasta, un bărbat care i-a dat nevestei sale o carte de despărţire
ca document că avea voie să se recăsătorească, şi ea a devenit nevasta altuia,
nu avea voie să o ia din nou de nevastă nici după moartea celui de-al doilea
bărbat, pentru că ea era necurată (Deut. 24, 1-4). „El zice: .Când se desparte
un bărbat de nevastă-sa, pe care o părăseşte, şi ea ajunge nevasta altuia, se

10
va întoarce bărbatul acesta la ea? N-ar fi chiar şi ţara aceea spurcată?” (Ier,
3,1). Aşa de exact este Dumnezeu şi cu această problemă.

Poate unul strigă: „Bărbaţi ai lui Dumnezeu al Noului Testament, Pavel şi


Branham, aceasta este culmea! Unde rămâne dreptatea? Noi avem drepturi
egale!” Aşa este. Egalitatea practicată de duhul timpului ridică femeia chiar
peste bărbat, şi în loc ca el să stăpânească peste ea, îl stăpâneşte ea pe el, a
spus proorocul. Duhul lui Dumnezeu se împotriveşte tendinţei timpului până
când va fi împlinită subordonarea practică a tuturor femeilor sfinţite prin
Cuvînt faţă de bărbaţii lor şi la bărbaţi subordonarea faţă de Hristos, şi până
când este restabilită rânduiala divină neschimbătoare.

Fratele Branham se referă la cuvântul apostolului Pavel în 1 Timotei 2,9-


15, că nu-i este permis niciunei femei să înveţe pe alţii, nici să se ridice mai pe
sus de bărbat. După ce Eva s-a pus sub influenţa — puterea lui Satana şi a
acceptat, a început să-1 influenţeze pe Adam până când el a făcut ce a vrut ea
şi a încălcat porunca lui Dumnezeu. Aşa a luat naştere păcatul hulitor şi
distrugătorul rânduielii lui Dumnezeu, care continuă în acei care nu se supun
menirii divine. Motivarea apostolilor pentru supunere sună astfel: „Căci întâi
a fost întocmit Adam, şi apoi Eva. Şi nu Adam a fost amăgit; ci femeia, fiind
amăgită, s-a făcut vinovată de călcarea poruncii” (1 Tim. 2, 13-14). Apoi el
face o punte până la 1 Corinteni 14 şi accentuează „legal”, ca Pavel, că femeile
trebuie să tacă în adunări şi să fie supuse, „... cum zice şi Legea.” (vers. 34).
Demodat? Vechi Testamentar? Duşmănie femeilor? Nu. Ci aşa cum a stabilit
Dumnezeul care rămâne întotdeauna acelaşi în legea Lui valabilă în veci!
DOMNUL ISUS nu a venit să strice poruncile şi legea, ci să le împlinească. EL a
spus: „Să nu credeţi că am venit să stric Legea sau Proorocii; am venit nu să
stric, ci să împlinesc. Căci adevărat vă spun, câtă vreme nu va trece cerul şi
pământul, nu va trece o iotă sau o frântură de slovă din Lege, înainte să se fi
întâmplat toate lucrurile.” (Mat. 5. 17-18). Ce a spus El o dată, rămâne valabil
pentru totdeauna.

RÂNDUIALA LUI DUMNEZEU DĂINUIEŞTE

Aşa se desfăşoară într-adevăr rânduiala lui Dumnezeu rămânând aceeaşi în


Vechiul şi în Noul Testament. Încă în secolul douăzeci Dumnezeu mai spune
acelaşi lucru ca şi acum şase-, patru- sau două mii de ani. Cui nu-i place, se
pune astfel pe treapta oamenilor moderni care merg pe propriul lor drum fără
orientare, în pieire. Noi trebuie să ne punem întrebarea, ce ar fi dacă
11
Dumnezeu ar fi vorbit o dată aşa şi altă dată altfel? Atunci El nu ar fi
Dumnezeu care a conceput un plan cu omenirea în veşnicie, pe care El 1-a
îndeplinit în decursul istoriei de mântuire şi îl aduce acum la desăvârşire! Cum
ar putea El atunci să-i judece pe toţi la fel după Cuvântul Său?

Citat: „Acum vedem cum se desfăşoară întregul tablou înaintea


noastră. Acum o aveţi! De aceea Dumnezeu nu-i permite să înveţe pe alţii,
nu o lasă să facă nimic în adunare, în afară de a sta liniştită cu capul
învelit.” (Pag. 22). O cuvântare aspră, fără dragoste? Cine o poate asculta?
Cine o poate suferi? Cine se va împiedica şi va merge înapoi? Cine va fi
mulţumitor şi va înainta? În Noul Testament nu există slujbe date de
Dumnezeu pentru femei ca apostoliţe, proorocite, evangheliste, învăţătoare şi
păstoriţe. Dar aşa cum se relatează în scrisoarea a patra, există femeia
„Izabela” care se zice proorocită şi învaţă (Apoc. 2,20). Dumnezeu 1-a mustrat
aspru pe îngerul Bisericii pentru că a admis această femeie. Aşa o face El şi
astăzi.

Deja proorocul Ezechiel trebuia să se ridice împotriva proorociţelor, după


ce i-a ţintuit la stâlpul infamiei mai întâi pe proorocii falşi şi faptele lor (Ez.
13). DOMNUL i-a poruncit: „... în toarce-ţi privirile împotriva fiicelor poporului
tău, care proorocesc după gustul inimii lor, şi proroceşte împotriva lor!”
Acelor femei care înşelau mai iscusit şi mai rău, li se adresează cu un „vai!".
„Vai de cele ce cos perinuţe pentru subsiori...” care potrivesc totul în toate
cazurile! Cu proorociile lor prind suflete pe care le ucid prin ispiraţie falsă, şi
anume prin otrava şarpelui, pentru că în cazul acesta nu este proorocie, ci
ghicire. Şi ghicirea poate să spună adevărul, dar una este de la Dumnezeu şi
cealaltă este de la Satana (Fap. 16, 16-18; Fap. 21, 7-14, ş.a.). Intr-o proorocie
de la Duhul lui Dumnezeu către Biserici, sunt de remarcat întotdeauna trei
puncte principale: zidire, sfătuire şi mângâiere (1 Cor. 14, 3). Tot ce vine de
la Dumnezeu, conduce la El şi ne pune în legătură cu El nu cu vasele
folosite de El. Proorocii falşi, şi mai ales proorociţele, sunt recunoscuţi prin
faptul că ei vorbesc, ce-i drept de la Dumnezeu, şi se prezintă foarte spirituali,
dar îi leagă pe oameni de sine prin darul lor aparent şi îi fac dependenţi de
proorociile lor aşa-zise „descoperiri personale”.

Aşa vorbeşte DOMNUL către astfel de femei care au existat întotdeauna şi


care au reuşit ca toţi care le-au dat crezare - de remarcat: ca purtătoare de
daruri - să fíe atraşi sub acelaşi blestem al Satanei, sub care stau ele personal:
„... de aceea nu veţi mai vedea vedenii înşelătoare, şi nu veţi mai rosti
proorocii. Voi scoate din mâinile voastre pe poporul Meu, şi veţi şti că Eu sunt
DOMNUL.” (Ez. 13,23). Este îngrozitor că astfel de femei care nu respectă
12
Cuvântul, mai văd vedenii care sunt de la un duh de minciună! Respectivii nu
bagă de seamă, nici nu observă că proorociile lor sunt în legătură cu vedenii
înşelătoare de ghicire, şi astfel credincioşii „de bună credinţă” sunt vrăjiţi în
forma cea mai evlavioasă, fără să fíe conştienţi de aceasta. Niciunul nu ar
bănui că o astfel de „purtătoare de daruri” duhovnicească, este folosită direct
de cel rău pentru rătăcirea şi distrugerea din Biserică. Aceasta se întoarce
înapoi la Eva, care s-a lăsat ispitită de cel rău şi astfel a devenit unealta lui în
nimicirea planului lui Dumnezeu cu copiii Săi.

Există fără îndoială şi inspiraţie falsă care poate veni peste fiecare, cum s-a
întâmplat la Petru, care a vrut să-i dea DOMNULUI un sfat bun omenesc pentru a-
L feri de suferinţe, luîndu-L la o parte şi spunându-I: „ ,Să Te ferească
Dumnezeu, DOAMNE! Să nu Ţi se întâmple aşa ceva!' Dar Isus S-a întors, şi
a zis lui Petru: Înapoia Mea Satano: tu eşti o piatră de poticnire pentru Mine!
Căci gândurile tale nu sunt gândurile lui Dumnezeu, ci gânduri de ale
oamenilor.” Petru nu a încercat să-L influenţeze pe DOMNUL cu vedenii sau
proorocii, ca la Izabela şi proorocii falşi, cum este cazul până în ziua de astăzi
- el nu a vegheat în momentul acela şi a alunecat sub o inspiraţie aparent
binefăcătoare, dar falsă.

Noi toţi trebuie să veghem, de la primul până la ultimul. De fiecare dată


când este spus ceva care nu este în concordanţă cu mărturia Sfintei Scripturi,
este vorba despre inspiraţie falsă, indiferent prin cine şi prin a cui gură
vorbeşte în momentul acela cel rău. Cuvântul este pentru totdeauna singura
unitate de măsură valabilă. Ceea ce vine prin Duhul lui Dumnezeu este
întotdeauna în concordanţă cu Sfânta Scriptură. Toate celelalte sunt înşelătorie
evlavioasă prin inspraţie falsă. Niciodată mai înainte nu a fost atât de necesar
darul deosebirii ca în timpul acesta ispititor, unde falsul este aşa de asemănător
cu adevărul, încât dacă ar fi cu putinţă, ar fi atraşi şi cei aleşi în înşelătoria
religioasă.
În ceea ce priveşte slujbele, ele au fost rânduite într-adevăr fraţilor pentru
zidirea Bisericii (1 Cor. 12, 28; Ef. 4, 11; ş.a.). Pavel le porunceşte femeilor
care au daruri, care se roagă sau proorocesc — la care este vorba despre
inspiraţie şi de aceea trebuie şi verificată pentru că Satana chiar atunci pune
stăpânire mai curând pe ele — să îşi acopere capul şi nu să-şi ridice nasul în
sus. Căci trufia vine înaintea căderii credincioşilor. Pârul lung le slujeşte ca
învelitoare în adunările deosebite în care folosesc darurile (1 Cor. 11,5+15),
dar este valabil şi ca semn al supunerii practice şi subordonarea în rânduiala
biblică a Bisericii din pricina îngerilor, care sunt mesagerii lui Dumnezeu
rânduiţi de DOMNUL (vers. 10). Cuvântul „înger” sau „mesager” este acelaşi în
13
textul original. Dacă este scris că unii au găzduit îngeri fără să ştie (Evr. 13, 2),
atunci nu a fost acolo Gavril sau Mihail, ci Pavel sau Petru sau un alt slujitor al
DOMNULUI ca oaspete. În Apocalipsa este scris de şapte ori: „îngerului Bisericii
... scrie-i ...” — mesagerului, pe care l-a rânduit Dumnezeu. Adevăraţii
slujitori ai lui Dumnezeu sunt împuterniciţi ai lui Hristos (2 Cor. 5, 20).

Fratele Branham se foloseşte de argumentele lui Pavel şi ia exprimarea


apostolului: „In adevăr, nu bărbatul a fost luat din femeie, ci femeia din
bărbat; şi nu bărbatul a fost făcut pentru femeie, ci femeia pentru bărbat. De
aceea femeia, din pricina îngerilor, trebuie să aibe pe cap un semn al
stăpânirii ei.” (1 Cor. 11.8-10). Rămâne de sperat că toţi au teama necesară de
Dumnezeu şi Cuvântul lui Dumnezeu, de mesagerul Lui şi de mesajul adus.
Fiecare cuvânt al lui Dumnezeu, şi acesta despre „semnul stăpânirii” şi ceea ce
ne-a fost lăsat despre această temă, trebuie să ne fie tot aşa de sfânt şi de
obligatoriu ca şi alt cuvânt al lui Dumnezeu. Omul lui Dumnezeu trăieşte cu
fiecare cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu. Noi trebuie să fim dispuşi să
mergem tot drumul pe urmele care ne-au fost lăsate de creştinismul primar.
Duhul Sfânt conduce şi lucrează tot în acelaşi fel.

CE ESTE PREACURVIA?

Bărbatul nu poate să producă un adulter în propria lui căsnicie. El devine


un preacurvar dacă produce adulter într-o altă căsnicie, deci dacă intră în relaţii
cu o femeie căsătorită, care la fel produce adulter. Dumnezeu a înfiinţat
căsătoria ca o rânduială sfântă şi a pus-o sub o ocrotire deosebită. Dintre cele
zece porunci, două sunt adresate în mod deosebit bărbaţilor: „Să nu
preacurveşti!” şi „Să nu pofteşti nevasta aproapelui tău.” Acesta este un
delict cu consecinţe grave ca şi căderea în păcat. De aceea Dumnezeu a
poruncit: „Dacă se va găsi un bărbat culcat cu o femeie măritată, să moară
amândoi: şi bărbatul care s-a culcat cu femeia, şi femeia. Să curaţi astfel răul
din mijlocul lui Israel” (DeuL 22,22). Pentru acest delict era o pedeapsă cu
moartea, aşa cum este scris în Leveticul 20, 10: „Dacă un om preacurveşte cu
o femeie măritată, dacă preacurveşte cu nevasta aproapelui său, omul acela şi
femeia aceea preacurvari să fie pedepsiţi cu moartea.”

În ceea ce priveşte preacurvia, proorocul prezintă mai departe în predica sa,


că nevasta altuia era inviolabilă şi în celelalte popoare şi religii. La popoarele
primitive şi triburile care nu ştiu să scrie şi să citească, mai este şi astăzi aşa.
Când Abimelec, împăratul păgân, a vrut s-o ia de nevastă pe Sara despre care
14
credea că este sora lui Avraam, DOMNUL i-a vorbit în vis: „Acum, dă omului
nevasta înapoi; căci el este prooroc, se va ruga pentru tine, şi vei trăi. Dar,
dacă n-o dai înapoi, să ştii că vei muri negreşit, tu şi tot ce-i al tău” (Gen. 20,
7). Fără să şovăie, împăratul a împlinit porunca DOMNULUI.

Solomon, după cum este decunoscut, a avut multe neveste şi proorocul


Natan i-a pus numele Iedidia (2 Sam. 12,25), care înseamnă „Iubitul
DOMNULUI”, a spus: „Dar cel ce preacurveşte cu o femeie este un om fără
minte, singur îşi pierde viaţa cine face aşa. Nu va avea decât rană şi ruşine, şi
ocara nu i se va şterge.” (Prov. 6, 32-33). Dumnezeu a acoperit preacurvia cu
ruşine de neşters, şi bărbaţii care preacurvesc cu nevasta altuia sunt denumiţi
„fâră minte”. Isus, DOMNUL nostru, a asprit lucrul acesta spunând că cine se uită
la o femeie măritată ca s-o poftească, a şi preacurvit cu ea în inima lui (Mat. 5,
27-28). „...căci Dumnezeu va judeca pe curvan şi pe preacurvari.” (Evrei
13,4).

loan Botezătorul i-a făcut reproşuri grele lui Irod, pentru că el s-a căsătorit
cu nevasta fratelui său, ceea era o ruşine de sânge. El ca prooroc nu putea să
fie diplomat, ci trebuia să vestească Cuvântul lui Dumnezeu, care sună astfel:
„Să nu descoperi goliciunea nevestei fratelui tău. Este goliciunea fratelui
tău.” (Lev. 18. 16).

Deşi fratele Branham îi vorbeşte Bisericii din timpul sfârşitului, el


aminteşte bărbaţii lui Dumnezeu din Vechiul Testament ca Avraam, lacov şi
alţii. Citat: „Uitaţi-vă la Iacov, de la care îşi au originea strămoşii noştri. El
a avut aproape o duzină de femei. El s-a căsătorit cu două surori de-ale lui
şi avea femei secundare legale, cu care a trăit. Unii dintre strămoşii noştri
au fost născuţi de aceste femei secundare.” Iacov nu a preacurvit, aceasta a
facut-o David când a luat-o de nevastă pe Batşeba, nevasta lui Urie. Bărbatul
lui Dumnezeu spune după astfel de prezentări direct şi simplu: „Vedeţi, voi
trebuie să lăsaţi Cuvântul să decurgă într-o linie corectă."

DUMNEZEU CERE SFINŢENIE

Pavel vorbeşte în 1 Corinteni 5 despre cazul grav al unui bărbat care a trăit
cu nevasta tatălui său. Pentru aceasta este scrisă avertizarea: „Să nu descoperi
goliciunea nevestei tatălui tău. Este goliciunea tatălui tău.” (Lev. 18, 8). Acest

15
bărbat nu numai că a păcătuit, ci a atras blestemul asupra lui, căci ceea ce a
făcut el face parte din cele douăsprezece lucruri blestemate de însuşi
Dumnezeu: „ Blestemat să fie cel ce se va culca cu nevasta tatălui său, căci
ridică învelitoarea tatălui său!" (Lev. 27, 20).

În Leviticul cap. 18-20 şi în alte texte sunt enumerate delicte care exclud
din Împărăţia lui Dumnezeu pentru că nu corespund sfinţirii divine a omului,
fără de care nimeni nu va vedea pe DOMNUL (Evrei 12, 14). Dintre acestea face
parte şi destrăbălarea, care este relaţia bărbaţilor şi femeilor cu animale, la fel
şi trăirea împotriva firii a bărbaţilor cu bărbaţi şi a femeilor cu femei, cum
spune Pavel clar în Romani 1 . „Să nu te culci cu un bărbat cum se culcă
cineva cu o femeie. Este o urâciune. Să nu te culci cu o vită, ca să te
pângăreşti cu ea. Femeia să nu se apropie de o vită, ca să curvească cu ea.
Este o mare mişelie.” (Lev. 18, 22-23). „Din pricina aceasta Dumnezeu i-a
lăsat în voia unor patimi scârboase; căci femeile lor au schimbat
întrebuinţarea firească a lor într-una care este împotriva firii; tot astfel şi
bărbaţii, au părăsit întrebuinţarea firească a femeii, s-au aprins în poftele lor
unii pentru alţii, au săvârşit parte bărbătească cu parte bărbătească lucruri
scârboase, şi au primit în ei înşişi plata cuvenită pentru rătăcirea lor.” (Rom.
1,26-27). „Tot aşa, Sodomaşi Gomora şi cetăţile dimprejurul lor, care se
dăduseră şi ele la curvie şi au poftit după trupul altuia, ne stau înainte ca o
pildă, suferind pedeapsa unui foc veşnic.” (Iuda 7).

Aşa cum a prezis însuşi DOMNUL nostru, în ultimele zile va fi ca în zilele lui
Noe şi ca în zilele Sodomei şi Gomorei; oficial falsul este prezentat ca adevăr
şi adevărul ca fals: homosexualii sunt chiar cununaţi în biserică; perechile
lesbiene sunt binecuvântate. În mass-media se face reclamă pentru aceasta, pe
când căsătoriei pe care a introdus-o Dumnezeu, şi astfel familiei, nu i se mai
acordă locul cuvenit în societate. Aşa ia naştere la sfârşitul zilelor un haos
total, aşa cum a spus fratele Branham — un „Eden al Satanei”. Numai
credincioşii adevăraţi vor scăpa de duhul timpului şi se vor supune Cuvântului
lui Dumnezeu sub călăuzirea Duhului Sfânt în toate domeniile de viaţă.

În 1 Corinteni 6 se spune: „Nu ştiţi că cei nedrepţi nu vor moşteni


împărăţia lui Dumnezeu? Nu vă înşelaţi în privinţa aceasta: nici curvarii, nici
închinătorii la idoli, nici preacurvahi, nici malahii, nici sodomiţii, nici hoţii,
nici cei lacomi, nici beţivii, nici defăimătorii, nici răpareţii nu vor moşteni
împărăţia lui Dumnezeu.” (vers. 9-10). Lista celor care sunt excluşi din
împărăţia lui Dumnezeu, aşa cum este descris cuprinzător şi în alte texte

16
biblice, este mare. Fiecare să nu se uite numai la acest punct pe care îl
analizăm în mod deosebit, ci să cerceteze fiecare personal întregul registru de
păcate şi înaintea lui Dumnezeu, care îi vede pe toţi, să privim sinceri în
oglinda Cuvântului.
Aşa vorbeşte DOMNUL: „Voi să vă sfinţiţi, şi să fiţi sfinţi, căci Eu sunt
DOMNUL, Dumnezeul vostru. Să păziţi legile Mele, şi să le împliniţi. EU sunt
DOMNUL, care vă sfinţesc.” (Lev. 20. 7-8; 1 Pet. 1, 13-19). Dacă DOMNUL nostru
Isus spune în rugăciunea Lui: „Sfînţeşte-i prin adevărul Tău: Cuvântul Tău
este adevărul.” (Ioan 17, 17), atunci El se referă la Cuvântul, cum îl cercetăm
noi aici, pe care El ni 1-a dat pe cale pentru viaţa pământească.

CĂSĂTORIA

Dumnezeu a vrut o căsătorie armonioasă. Pentru a fi armonie în căsnicie,


trebuie să fíe îndeplinite dinainte condiţiile. Către bărbaţii tineri necăsătoriţi,
apostolul scrie despre învăţăturile care le-a spus prin „însărcinarea lui
Dumnezeu”:„Voia lui Dumnezeu este sfinţirea voastră: să vă feriţi de curvie;
fiecare din voi să ştie să-şi stăpânească vasul în sfinţenie şi cinste, nu în
aprinderea poftei, ca neamurile, care nu cunosc pe Dumnezeu. Nimeni să nu
fie cu vicleşug şi cu nedreptate în treburi faţă de fratele său: pentru că DOMNUL
pedepseşte toate aceste lucruri, după cum v-am spus şi v-am adeverit. Căci
Dumnezeu nu ne-a chemat la necurăţie, ci la sfinţire. De aceea, cine
nesocoteşte aceste învăţături, nesocoteşte nu pe un om, ci pe Dumnezeu, care
v-a dat şi Duhul Său cel sfânt.” (1 Tes. 4. 3-8).

După ce DOMNUL a vorbit clar despre căsătorie, despărţire şi recăsătorie, noi


citim: „Ucenicii Lui i-au zis: ‚Dacă astfel stă lucrul cu bărbatul şi nevasta lui,
nu este de folos să se însoare.' EL le-a răspuns: ,Nu toţi pot primi cuvântul
acesta, ci numai aceia cărora le este dat. Fiindcă sunt fameni, care s-au
născut aşa din pântecele maicii lor; sunt fameni, care au fost făcuţi fameni de
oameni; şi sunt fameni, care singuri s-au făcut fameni pentru împărăţia
cerurilor. Cine poate să primească lucrul acesta, să-l primească” (Mat. 19,
10-12). Dacă aceste trei cazuri nu se potrivesc pentru un bărbat tânăr, atunci să
nu întârzie să preia răspunderea pentru viaţă şi ca frate în Hristos să se
căsătorească cu o soră în Hristos. Fraţii tineri care întârzie să se căsătorească,
ajung mai devreme sau mai târziu în nevoi trupeşti din punct de vedere firesc.
17
Dumnezeu ştie doar de ce a introdus căsătoria. De aceea este scris: „... pentru
că este mai bine să se căsătorească decât să ardă.” (1 Cor. 7, 9).
Fratele Branham a fost acela care le-a spus într-o predică fraţilor tineri care
stau în faţa acestei decizii: Numai atunci când tu nu mai poţi trăi fără ea, da,
aşa încât să vrei să o iei în tine, atunci ştii că este cea adevărată. Aceasta îmi
aduce aminte de cele opt capitole din Cântarea cântărilor a lui Solomon care
descriu starea miresei şi a căsătoriei. În cap. 8, vers. 6-7, este adusă la
exprimare intimitatea unul faţă de celălalt, după cum urmează: „Pune-mă ca o
pecete pe inima ta, ca o pecete pe braţul tău; căci dragostea este tare ca
moartea, şi gelozia este neînduplecată ca locuinţa morţilor; jarul ei este jar de
foc, o flacără a DOMNULUI. Apele cele mari nu pot să stingă dragostea, şi
râurile n-ar putea s-o înece; de ar da omul toate averile din casa lui pentru
dragoste, tot n-ar avea decât dispreţ.”

O fată la fel trebuie să fie atentă şi să aştepte până vine cel potrivit cu care
poate să trăiască toată viaţa - desigur nu atât de mult până trece de floarea
vârstei (1 Cor. 7, 36). Să nu se aventureze, ci să-şi aducă fecioria în căsnicie,
pentru care bărbatul ei îi va mulţumi toată viaţa. Poate aceasta sună demodat,
dar rentează pentru o fericire de-o viaţă.

Până în timpul nostru era obişnuit ca o fată să rămână în casa părintească


până se căsătorea şi avea familia ei proprie. Dar acum este la modă să se
părăsească casa părintească cât se poate de devreme, să devină independenţi,
să stea pe propriile picioare şi astfel să stabilească macazul pentru o viaţă
autonomă, independentă, care nu este orientată neapărat spre a se sfârşi într-o
viaţă în doi. Aici este pusă întrebarea pe drept, dacă o astfel de fată este în
stare mai târziu să fie o nevastă care se supune biblic bărbatului ei şi într-o
viaţă conjugală armonioasă.

O grabă exagerată pentru nuntă nu este de sfătuit, deoarece aici este vorba
despre o decizie pentru toată viaţa. Amândoi ar trebui să clarifice dacă este o
concordanţă sinceră, până la întrebările de credinţă. Trebuie să fie aşa cum a
spus însuşi DOMNUL Dumnezeu: „Am să-i fac un ajutor potrivit pentru el.”
(Gen. 2, 18). Numai atunci aveţi siguranţa că într-adevăr Dumnezeu a
împreunat doi oameni pentru toată viaţa.

Dumnezeu are mai mult de spus şi bărbaţilor „Bărbaţilor, iubiţi-vă


nevestele, cum a iubit Hristos Biserica şi S-a dat pe Sine pentru ea.” (Ef. 5,
18
25). „Bărbaţilor, purtaţi-vă şi voi, la rândul vostru, cu înţelepciune cu
nevestele voastre, dând cinste femeii ca unui vas slab...” (1 Pet 3, 7a). Bărbaţii
sunt deseori necugetaţi, de aceea îndemnul insistent este să se poarte cu
înţelepciune cu nevasta lor şi să-i dea cinste, nu ca şi cu un ştergător sau ca şi
cu o slujnică.

Femeile să aibe o fire plăcută (1 Pet. 3), care să îl atragă pe bărbat. Femeia
are în mâinile ei puterea să facă din casa ei o atmosferă cerească pe pământ, în
care se simt bine bărbatul şi copiii. Dacă ea nu este atentă şi i se potriveşte
ceea ce spune Biblia despre o femeie certăreaţă, atunci poate transforma
propria ei casă într-un iad şi să ruineze căsnicia şi familia.

Mai departe apostolul prezintă clar: „Bărbatul sâ-şi împlinească faţă de


nevastă datoria de soţ; şi tot aşa să facă şi nevasta faţă de bărbat. Nevasta nu
este stăpână pe trupul ei, ci bărbatul. Tot astfel, nici bărbatul nu este stăpân
peste trupul lui, ci nevasta.” Aşa i-a legat în inimă Dumnezeu pe cei căsătoriţi,
iar în trup este realizată „egalitatea” ordonată armonios, cum a spus El însuşi:
„şi cei doi vor fi un singur trup.” (Mat. 19,5). Pavel a mai adăugat la „legea de
bază” dată pentru căsătorie: „Să nu vă lipsiţi unul pe altul de datoria de soţi,
decât doar prin bună învoială pentru un timp ca să vă îndeletniciţi cu postul şi
cu rugăciunea; apoi să vă împreunaţi iarăş, ca să nu vă ispitească Satana, din
pricina nestăpânii voastre.” (1 Cor. 7, 3-5). Vai de bărbatul sau femeia care
dintr-o dată vor să stăpânească peste trupul lor în căsnicie! Cei necăsătoriţi pot
să stăpânească peste trupul lor, cei căsătoriţi nu, aşa mărturiseşte textul nostru.
Numai dacă acest Cuvânt este practicat într-adevăr de amândoi, atunci este
posibilă o căsnicie plină de dragoste firească şi dumnezeiască.

Dacă unul, bărbatul sau femeia, se lipseşte de celălalt fără buna învoială,
atunci aceasta este o încălcare clară a Cuvântului şi adresată împotriva
partenerului. Cine crede că mai există încă o posibilitate să aibe voie să se
lipsească de celălalt, şi are chiar motive pentru aceasta, acela este chemat să o
dovedească din Scriptură. Nimeni nu este deosebit de sfânt sau duhovnicesc
dacă se lipseşte de partener, ci încalcă prin aceasta ceea ce a stabilit Sfânta
Scriptură pentru viata conjugală. Căsătoria nu este ceva nesfânt, nimic
condamnabil. În căsnicie nu poate face fiecare ce vrea. Trebuie să fie totul în
concordanţă. Har înseamnă să rămâi şi în viaţa conjugală în limitele
Cuvântului.

19
Deja în grădina Eden, DOMNUL Dumnezeu i-a spus femeii: „...dorinţele tale
se vor ţinea după bărbatul tău.” La bărbat aceasta este naturală şi firească; lui
nu trebuie să i se mai spună aceasta, căci el este înzestrat cu reproducerea
firească. De aceea este scris că femeia a fost creată pentru bărbat. Lui i-a fost
dată viaţa conjugală intimă ca răsplată pentru osteneala din viaţa zilnică. În
Eclesiastul 9,9 se spune: „Gustă viaţa cu nevasta, pe care o iubeşti, în tot
timpul vieţii tale deşerte, pe care ţi- a dat-o Dumnezeu sub soare, în această
vreme trecătoare; căci aceasta îţi este partea în viaţă. în mijlocul trudei cu
care te osteneşti sub soare.”

Apostolul scrie mai departe despre cei care preiau o răspundere deosebită
când se căsătoresc: „... dar fiinţele acestea vor avea necazuri pământeşti ...”
Aşa este, dar totuşi Salvatorul este mai mare decât necazul. „Dar cine este
însurat, se îngrijeşte de lucrurile lumii, cum să placă nevestei. Tot aşa, între
femeia măritată şi fecioară este o deosebire: cea nemăritată se îngrijeşte de
lucrurile DOMNULUI, ca să fie sfântă şi cu trupul şi cu duhul; iar cea măritată se
îngrijeşte de lucrurile lumii, cum să placă bărbatului ei." (1 Cor. 7,33-34).
Cine se căsătoreşte ştie că două drumuri se revarsă în unul. Sufrageria şi
dormitorul, întreaga existenţă este aranjată pentru cei doi. În căsătorie nu
există „singuri”, nici viaţă proprie.

Apostolul Petru le dă sfatul cel mai bun femeilor a căror bărbaţi nu sunt
încă pe drumul adevărat: „Tot astfel, nevestelor, fiţi supuse şi voi bărbaţilor
voştri; pentru ca, dacă unii nu ascultă Cuvântul, să fie câştigaţi fără cuvânt,
prin purtarea nevestelor lor, când vă vor vedea felul vostru de trai: curat şi în
temere.” (1 Pet. 3, 1-2), deci nu prin ceartă şi cuvinte pline de reproş şi
dojenitoare, ci aşa cum spune Sfânta Scriptură în textul nostru, prin felul de
trai curat şi în temere.

DESPĂRŢIRE — DA SAU NU?

Apostolul Pavel a luat în consideraţie şi cazul în care un partener este


necredincios şi eventual vrea să se despartă: „Dacă cel necredincios vrea să se
despartă; în împrejurarea aceasta, fratele sau sora nu sunt legaţi: Dumnezeu
ne-a chemat să trăim în pace.” (1 Cor. 7,12-16). În cazul acesta ei nu sunt
legaţi pe viaţă, nici fratele şi nici sora. Cum este în viaţa unui om, aşa şi la
credincioşi, se poate lua o decizie falsă, la fel poate să fie şi la încheierea unei
20
căsătorii. Dacă există cazul acesta, atunci cei care suferă sub această situaţie nu
ar trebui să fie consideraţi de parcă ar fi leproşi. Ei au deja povara lor pe care
trebuie s-o poarte, câteodată chiar o viaţă întreagă. Dacă partea necredincioasă
vrea să se despartă, atunci credinciosul este liber, indiferent dacă este bărbat
sau femeie. Expresia „... până ne desparte moartea” nu este scrisă în Biblie, dar
este scris: „Deci, ce a împreunat Dumnezeu, omul să nu despartă.”(Mat. 19,
6). Există într-adevăr căsnicii care evident nu au fost încheiate de Dumnezeu.
De aceea accentul este pe cuvintele: „...cea împreunat Dumnezeu...”, căci ce
face Dumnezeu, este o binefacere pentru totdeauna!

Acelaşi Dumnezeu care i-a permis bărbatului să-i dea nevestei o carte de
despărţire din cauza unor anumite motive îndreptăţite: „ Când cineva îşi va lua
o nevastă şi se va însura cu ea, şi s-ar întâmpla ca ea să nu aibe trecere
înaintea lui (nu după mulţi ani!), pentru că a descoperit ceva ruşinos în ea, să-
i scrie o carte de depârtire, şi, după ce-i va da-o în mână, să-i dea drumul din
casa lui.” (Deut. 24, 1) acelaşi Dumnezeu spune: „Căci Eu urăsc despărţirea
în căsătorie, —zice DOMNUL, Dumnezeul lui Israel,—şi pe cel ce-şi acopere
haina cu sâlnicie, — zice DOMNUL oştirilor.” (Mal. 2. 16).

O despărţire de căsătorie intenţionată este comparată cu o faptă violentă


faţă de partener. În predica de pe munte, DOMNUL nostru se referă la cuvântul
din Deuteronom 24,1: „ Oricine îşi va lăsa nevasta, să-i dea o carte de
despărţire” dar continuă mai departe: „Dar Eu vă spun că ori şi cine îşi va
lăsa nevasta, afară numai de pricină de curvie, îi dă prilej să preacurvească;
şi cine va lua de nevastă pe cea lăsată de bărbat, preacurveşte.” (Mat. 5, 31-
32).

Dumnezeu ocroteşte femeia lăsată de bărbat fără un motiv biblic şi îl va


trage la răspundere. Oamenii le condamnă pe baza unei învăţături false, dacă
se recăsătoresc. Dar ea nu are nici o vină, ci bărbatul care a cauzat ca ea să
ajungă în această situaţie şi trebuie să trăiască în a doua căsătorie, care nu a
fost prevăzută. Dumnezeu procedează corect, El îl trage la răspundere pe
vinovat, în cazul acesta primul bărbat. EL este drept în toate cuvintele Sale şi
sfânt în tot ce face.

O despărţire sau un divorţ nemotivat este o faptă brutală împotriva


mântuirii şi iertării, pentru că crucea şi împăcarea sunt astfel lepădate.
Duşmănia amintită de Dumnezeu, cum s-a întâmplat în grădina Eden după
ruptura violentă, dar care a fost înlăturată pe cruce (Fil. 2), va fi atunci iarăşi

21
ridicată şi vor exista din nou reproşuri. Pentru toţi mântuiţii este stabilit pentru
totdeauna că vina şi păcatul tuturor a fost pus pe Mielul lui Dumnezeu. Noi
suntem liberi şi avem pace cu Dumnezeu. Neîmpăcare şi reproş mărturisesc
despre starea după căderea în păcat. Mântuiţii şi cei împăcaţi cu Dumnezeu nu
poartă duşmănie în ei, care poate trece chiar până în moarte. Aceasta ar fi un
paradox. Cine nu-1 iartă pe celălalt şi respinge împăcarea, acela nu mai trebuie
să se roage pentru iertare, căci Dumnezeu nu-i iartă nici lui: „Şi când staţi în
picioare de vă rugaţi, să iertaţi orice aveţi împotriva cuiva,pentru ca Tatăl
vostru care este în ceruri, să vă ierte greşelile voastre. Dar dacă nu iertaţi,
nici Tatăl vostru care este în ceruri nu vă va ierta greşelile voastre.” (Mar. 11,
25-26).

Conform Ioan 8, învăţaţii şi fariseii au adus într-o zi o femeie la Isus care a


fost prinsă în preacurvie. Ei s-au referit la ceea ce a poruncit Moise în Lege, şi
anume: „...să ucidem cu pietre pe astfel de femei: Tu dar ce zici” Isus s-a
plecat în jos şi a scris cu degetul pe pământ, în timp ce aceşti domni au repetat
aceeaşi întrebare de mai multe ori. La urmă, El S-a ridicat, şi Ie-a zis: „Cine
dintre voi este fără păcat, să arunce cel dintâi cu piatra în ea.” Apoi S-a
aplecat iarăşi, şi a scris cu degetul pe pământ. Când S-a ridicat din nou, erau
toţi plecaţi, de la primul până la ultimul. „Şi Isus a rămas singur cu femeia,
care stătea în mijloc. Atunci S-a ridicat în sus; şi, când n-a mai văzut pe
nimeni decât pe femeie, Isus i-a zis: ,Femeie, unde sunt pârâşii tăi? Nimeni nu
te-a osândit?’ ‚Nimeni. DOAMNE’, i-a răspuns ea. Şi Isus i-a zis: ‚nici Eu nu te
osândesc. Du-te, şi să nu mai păcătuieşti.’” (vers. 9-11). Dacă credincioşii
timpului nostru ar mai avea atâta sentiment al onoarei ca învăţaţii şi fariseii
orbi de atunci, atunci ar citi din Biblie ce a scris DOMNUL pentru ei. Ei s-ar
retrage atunci ruşinaţi şi nu s-ar mai înălţa ca pârâşii altora. În prezenţa lui Isus
Hristos, DOMNUL nostru, nimeni nu este neprihănit; toţi au păcătuit, au încălcat
poruncile într-un fel sau altul, au dat slavă insuficientă DOMNULUI, căruia I se
cuvine aceasta.
Întotdeauna sunt cei nepocăiţi care tot cer de la ceilalţi pocăinţa şi
supunere, fara să înţeleagă că numai Duhul lui Dumnezeu călăuzeşte spre
pocăinţă - şi pe ei personal. Astfel de oameni nu cunosc nici măcar „Tatăl
nostru”, cu atât mai puţin se gândesc să transforme rugăciunea în fapte: „... şi
ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri.” (Mat. 6.
12). În fiecare caz trebuie să fim atenţi: cine tăgăduieşte cuiva mântuirea, acela
este duşmănos, defăimează partenerul său şi distinge reputaţia lui. Dumnezeu

22
este un Dumnezeu al păcii şi dăruieşte pace în fiecare situaţie. Duşmanul
ameţeşte inimile neliniştite şi aduce amărăciune. Atunci gâtlejul lor devine un
mormânt deschis şi sub buzele lor au venin de aspidă (Rom. 3, 10-18, ş.a.).
Acestea sunt semne inconfundabile ale unui om care s-a pus la dispoziţia
duşmanului. Cu astfel de neîmpăcaţi care procedează des pe baza unei
descoperiri false, în cele mai multe cazuri nu se mai poate vorbi, pentru că
pârâşul vorbeşte prin ei. Ei stau sub inspiraţie falsă, sunt zăpăciţi şi nu se pot
ajuta singuri, nu Îl cheamă nici pe DOMNUL în ajutor, se cred în drept şi stăruie
convinşi în propria dreptate. Iertarea şi împăcarea sunt învăluite în dragostea
divină, încăpăţânarea şi pretenţia sunt învăluite în lipsa de dragoste şi
neîmpăcare. Se pune întotdeauna întrebarea: Ce intenţie este în spatele vorbirii
şi faptelor celui care aduce această problemă în rostogolire? Dacă este
împotriva Cuvântului lui Dumnezeu, atunci este clar că Satana a început să
distrugă.

Către Biserica din Corint, care a avut un caz deosebit, a răsunat AŞA
VORBEŞTE DOMNUL: „Celor căsătoriţi, le poruncesc nu eu, ci DOMNUL, ca nevasta
să nu se despartă de bărbat. (Dacă este despărţită, să rămână nemăritată, sau
să se împace cu bărbatul ei.) Şi nici bărbatul să nu-şi lase nevasta." (1 Cor. 7 .
10-11). Aceasta este o poruncă pentru amândoi, nu o propunere politicoasă, ci
„Aşa vorbeşte DOMNUL”. Dacă ea a încălcat deja această poruncă şi s-a
despărţit, atunci trebuie să rămână singură sau să se întoarcă înapoi la bărbatul
ei. Dacă a încălcat el, atunci el trebuie să dea socoteală pentru aceasta. Un
bărbat care se desparte de nevasta lui fără un motiv biblic, pentru a se căsători
cu alta, este vinovat înaintea Iui Dumnezeu.

Fratele Branham scoate în evidenţă că în cazul unei despărţiri, femeii şi


bărbatului i-au fost date obligaţii diferite. Citat: ,,În 1 Corinteni 7,10 vedeţi
că Pavel i-a poruncit unei femei care s-a despărţit de bărbatul ei să
rămână nemăritată sau să se împace cu bărbatul ei, dar nu să se
recăsătorească. Ea trebuie să rămână necăsătorită sau sase împace din
nou cu bărbatul ei. Ea nu poate să se recăsătorească, ea trebuie să rămână
singură. Dar fiţi atenţi, despre bărbat el nu a spus asta. Vedeţi, voi nu
puteţi să faceţi Cuvântul o minciună. De la început a fost legea sexuală cu
poligamia.” (Pag. 28).

23
Dacă fratele Branham vorbeşte despre poligamie, atunci el nu spune că un
bărbat poate avea un harem de femei: bineînţeles că nu! Prin aceasta urmează
să fie adus la exprimare, că bărbatul poate să se recăsătorească dacă a eşuat în
căsnicia lui, şi mai ales atunci când femeia este răspunzătoare pentru
despărţire. Cuvântul „despărţit” nici nu este de găsit în Biblie, pentru că
Dumnezeu nu i-a dat niciodată femeii dreptul să-i scrie o carte de despărţire
bărbatului. EL i-a permis bărbatului numai sub voia Lui îngăduită, şi anume
din cauza împietririi inimii lui, dar în nici un caz femeii.

Citat: „Eu am vrut sâ clarific această temă "Căsătorie şi divorţ”.


pentru ca voi să ştiţi ce este corect şi ce este fals.... Un bărbat poate să-şi
părăsească nevasta şi să se căsătorească cu alta, dar femeia nu poate să-şi
părăsească bărbatul şi să se căsătorească cu altul. Vedeţi voi, cum
corespund aceste tablouri simbolice?” (Pag. 29).

Noi trebuie să ne supunem voiei lui Dumnezeu, nu numai să vorbim


despre aceasta. Există voia îngăduită, şi există voia bună, plăcută şi desăvârşită
a lui Dumnezeu (Rom. 12). Dacă o femeie s-a despărţit de bărbatul ei, deci il
refuză ca soţul ei, dar îşi spune că doar nu este „un divorţ” ci numai „o
despărţire”, atunci ea este ameţită şi nu poate judeca clar. O sentinţă de divorţ
este numai confirmarea oficială, în scris, a despărţirii deja înfăptuite. Dacă o
femeie, care în nici un caz nu are voie să-l respingă pe bărbatul ei, deci să-1
refuze, desface căsătoria şi părăseşte locuinţa comună, devine vinovată
înaintea lui Dumnezeu de cel mai rău lucru. Prin aceasta ea face de cunoscut
că îndrăzneşte să stăpânească şi exercită autoritate asupra lui. Poate că ea
spune: „Aşa, acum i-am arătat-o!" Dumnezeu îi arată ei altceva!

Exact aşa este dacă un partener îi cere celuilalt să părăsească locuinţa


comună, îl jigneşte şi îl umileşte faţă de copii. Cei căsătoriţi trebuie să fie de
aceeaşi părere şi în creşterea copiilor şi să spună acelaşi lucru. Altfel ia naştere
deasemenea o luare de atitudine în cadrul familiei. Copiii nu au voie să fie traşi
niciodată în diferenţele de păreri între cei căsătoriţi. La o despărţire ei sunt de
fapt victimele, cei ce suferă. Tuturor ar trebui să le fie clar că printr-un divorţ
nu este rezolvată nici o problemă, dimpotrivă: odată cu dorinţa divorţului iau
naştere greutăţile pentru întreaga familie.

24
„Aleşii” nu se vor lăsa orbiţi de Satana şi nu vor considera corect un astfel
de mod de a proceda dispreţuit de Dumnezeu şi de Cuvântul Lui, necum să
mai imite. Ei vor să trăiască cu orice preţ încheierea în desăvârşire, făcând voia
desăvârşită a lui Dumnezeu. Pentru cei „chemaţi” este poate de ajuns voia
îngăduită a lui Dumnezeu. Cine lucrează total împotriva Cuvântului lui
Dumnezeu, nu este nici chemat şi nici ales, acela este de două ori înşelat.
Fratele Branham recunoaşte că la această problemă complicată este vorba
despre o descoperire care a venit numai după deschiderea peceţilor. Citat:
„Dar acum, după ce au fost deschise peceţile, Duhul adevărului ne
conduce la Cuvânt Aceasta este explicaţia pentru toate aceste erezii în
toate epocile: deoarece peceţile nu au fost descoperite. Nu au fost încă
descoperite. Aşa este.” (Pag. 28).

Cine pretinde că a ştiut întotdeauna totul şi a înţeles totul corect, astăzi nu


ştie nimic corect şi nu a înţeles nimic. Şi la credincioşii „mesajului de sfârşit”
se mai găseşte aluat dospit „făţarnic" şi menţinerea tradiţiilor religioase.

UN EXEMPLU BIBLIC CA ÎNDEMN

Apostolul a scris sub inspiraţia Duhului Sfânt: „Şi după cum Biserica este
supusă lui Hristos, tot aşa şi nevestele să fie supuse bărbaţilor lor în toate
lucrurile.” (Ef. 5, 24). Excepţii nu există nici pentru Biserică şi nici pentru
femeie. Vor fi cel mult scuze, dar cu acestea se înşeală pe sine şi poate şi pe
alţii. Dumnezeu rămâne la poruncile şi hotărârea Lui. Fratele Branham
introduce încă o comparaţie pentru a accentua ascultarea poruncită femeii.

Citat: „Voi vă amintiţi de împăratul din Biblie care s-a căsătorit cu


Estera, pentru că împărăteasa a refuzat să asculte. El şi-a luat pur şi
simplu o altă femeie. Ce s-a întâmplat când ea a refuzat să-1 asculte pe
împărat şi să apară înaintea lui? Acelaşi lucru este şi cu o femeie care
refuză să-i fie nevastă soţului ei.” (Pag. 31).

Un cuvânt aspru, cine îl poate primi? Dumnezeu trebuie să facă ordine în


cadrul Bisericii-Mireasă, şi aceasta se va întâmpla înainte de răpire. Pe ceilalţi
îi lasă în pace; şi aşa ei nu ascultă de El. Dar ai Lui respectă fiecare cuvânt şi
trăiesc din el, înfăptuind cum este scris.

Noi ne întrebăm: Ce are a face povestea împăratului persan Ahaşveroş şi a


nevestei lui Vasti cu noi? Este evident un eveniment pe care fratele Branham
nu l-ar fi putut spune de la sine; DOMNUL 1-a făcut atent la aceasta - şi rămâne

25
la aceasta: toată Scriptura este dată de Duhul lui Dumnezeu şi slujeşte pentru
învăţătură!

Împăratul a dat un ospăţ, împărăteasa a dat şi ea un ospăţ pentru femeile din


casa împărătească (Estera 1). Când împăratul a poruncit celor şapte fameni să
aducă în faţa lui pe împărăteasă, ea nu a vrut să vină. Dar prin aceasta ea şi-a
pecetluit propria soartă ( vers. 10-12). Înţelepţii împărăteşti au fost chemaţi
imediat — în Biserica DOMNULUI au fost bătrânii — pentru a decide ce se va
întâmpla cu femeia neascultătoare care 1-a făcut de ruşine în public pe bărbatul
ei, care era într-un rang înalt. Motivul este dat în următoarele versete: „Căci
fapta împărătesei va ajunge la cunoştinţa tuturor femeilor, şi le va face să
nesocotească bărbaţii. Ele vor zice: Împăratul Ahaşvaroş a poruncit să i se
aducă înainte împărăteasa Vasti, şi ea nu s-a dus.” (vers. 17).

Sfârşitul acestei povestiri, la care Duhul Sfânt 1-a făcut atent pe fratele
Branham, este că împărăteasa şi-a pierdut pentru totdeauna vrednicia ei. Ea s-a
ridicat intenţionat împotriva rânduielii divine. Aceasta a fost de neiertat şi nu a
mai avut voie să vină înaintea împăratului. Există fapte de neascultare pe care
femeile le fac intenţionat faţă de bărbaţii lor, care nu se mai pot repara. Prin
aceasta este încălcată cu îndrăzneală linia stabilită de Dumnezeu. Dacă s-ar fi
uitat această întâmplare, atunci toate femeile s-ar fi comportat la fel de
dispreţuitor cu bărbaţii lor. Aşa este scris. Vasti cea renumită ar fi devenit ca
„First Lady” exemplul lor. Alta „mai bună decât ea”, urma să îi ia locul, aşa ni
se relatează.

Neascultarea intenţionată este în orice privinţă ca păcatul vrăjitoriei.


Conform Cuvântului lui Dumnezeu veşnic valabil, nu merge aşa de simplu
cum îşi închipuie unii. „Porunca împăratului se va vesti astfel în toată
împărăţia lui, — căci este mare — şi toate femeile vor da cinste bărbaţilor lor,
de la mare până la mic.' Părerea aceasta a fost primită de împărat şi de
domnitori, şi împăratul a lucrat după cuvântul lui Memucan. A trimis scrisori
tuturor ţinuturilor din împărăţia lui, fiecărui ţinut după scrierea lui, şi fiecărui
popor după limba lui; ele spuneau că orice bărbat trebuie să fie stăpân în
casa lui, şi că va vorbi limba poporului său." (vers. 20-22). După aceea i s-a
căutat împăratului o fecioară foarte frumoasă printre fete, şi Estera a căpătat
trecere înaintea lui.

Da, asta este scris în Biblia noastră: toate femeile, fără excepţie, să dea
cinste bărbaţilor lor, de la mare până la mic. Aşa a fost publicat în toate limbile
cunoscute atunci: „... orice bărbat trebuie să fíe stăpân in casa lui, şi că va
vorbi limba poporului său.” Acelaşi lucru trebuie să-i fie vestit astăzi
poporului lui Dumnezeu în toate limbile. Sara a folosit pentru bărbatul ei
26
aceeaşi adresare plină de stimă: „Acum, când am îmbătrânit, să mai am pofte?
DOMNUL meu bărbatul de asemenea este bătrân.” (Gen. 18, 12). Aceasta i-a
dictat Duhul Sfânt şi apostolului Petru când a scris: „Astfel se împodobeau
odinioară sfintele femei, care nădăjduiau în Dumnezeu, şi erau supuse
bărbaţilor lor; ca Sara, care asculta de Avraam, şi-l numea „domnul ei”.
Fiicele ei v-aţi făcut voi, dacă faceţi binele ...” ( 1 Pet. 3, 5-6).

Dumnezeu a considerat necesar să ia măsuri împotriva duhului timpului,


care se face din nou decunoscut ca atunci la Vasti, şi care s-a furişat şi în
mijlocul credincioşilor. Aceasta i-a fost descoperit de DOMNUL bărbatului lui
Dumnezeu deja în anul 1933, cum le este de cunoscut tuturor credincioşilor.
Bărbaţii şi femeile trebuie să-şi ocupe locul destinat de Dumnezeu; pentru
aceasta au fost arătate legăturile. Acum trebuie restabilită rânduiala originală
stabilită de Dumnezeu, care a fost distrusă de Satana. Pavel scrie: „Femeia să
înveţe în tăcere, cu toată supunerea. Femeii nu-i dau voie să înveţe pe alţii,
nici să se ridice mai pe sus de bărbat, ci să stea în tăcere.” (1 Tim. 2, 11-12).
Să se caute astăzi o femeie care primeşte învăţătură „în tăcere” — pe aceasta
se pune accentul. A fost exprimat foarte deschis: ,.în adunare trebuie să tăcem,
dar acasă nu acceptăm să ni se interzică vorbirea!", „Destul timp am fost
subjugate; acum obţinem noi superioritatea!”, „Acum primim dreptul nostru!"
Deci unele surori care se cred „evlavioase" au o viaţă dublă, trăind o iluzie.

Apostolul aminteşte ce îndatoriri au femeile în vârstă în legătură cu


„învăţarea”: „...ca să înveţe pe femeile mai tinere să-şi iubească bărbaţii şi
copiii: să fie cumpătate, cu viaţa curată, să-şi vadă de treburile casei, să fie
bune, supuse bărbaţilor lor, pentru ca să nu se vorbească de rău Cuvântul lui
Dumnezeu.” (Tit 2, 4-5). Aşa arată urmele binecuvântării ale unei femei
binecuvântate: dându-le pe drum experienţa vieţii ei surorilor tinere care s-au
căsătorit, pentru ca şi ele să fie binecuvântate în familiile lor! Dar ce este cu
cele care procedează exact împotriva Scripturii, cele care în loc de ascultare
cheamă la o directă neascultare? Numai o soră în Hristos care a ocupat o
poziţie biblică faţă de bărbatul şi copiii ei, poate sluji într-adevăr cu
binecuvântări surorilor tinere, conform Cuvântului apostolic, în căsnicie şi
familie. Altfel ea va realiza contrariul, aşa cum vedem de mulţi ani în evoluţia
din timpul sfârşitului.

Bărbatul trebuie să fie căpetenia şi stăpânul familiei, nu tiranul casei care


nu este sub control, dar care vrea să aducă familia sub control cu toată forţa.
Rânduiala divină se poate realiza numai acolo unde într-adevăr fiecare îşi
ocupă locul destinat conform Cuvântului lui Dumnezeu în dragoste divină.
Atunci vor fi de prisos toate pretenţiile reciproce, pentru că fiecare contribuie
cu partea lui la bunăstare.

27
DRUMUL CORECT

Citat: „Acum să trecem la Căsătorie şi divorţ. Vedeţi, trebuie să fie


descoperit. Voi nu ştiţi până nu este descoperit. Totuşi El a făgăduit că în
aceste ultime zile, în ultima epocă, vor fi descoperite toate tainele ascunse
din Biblie. Câţi dintre voi ştiu asta? În Apocalipsa 10 Isus a făgăduit că
toate tainele ascunse — despre Căsătorie şi divorţ şi toate celelalte taine
ascunse — vor fi descoperite în timpul sfârşitului. Voi vă amintiţi că vocea
a spus: ,Du-te la Tucson." Vă mai amintiţi de lumina misterioasă de pe
cer, şi că erau şapte îngeri acolo? Eu am venit înapoi şi apoi a avut loc
descoperirea celor şapte peceţi.” (Pag. 32-33).

Cu acelaşi respect cu care am primit învăţătura despre Dumnezeire, botez,


cină, etc., trebuie să acceptăm fără împotrivire interioară şi în această temă
fiecare cuvânt al lui Dumnezeu pentru învăţătura noastră. Exactitatea unei
credinţe biblice cere şi aici, ca toate mărturiile Sfintei Scripturi, să fíe ordonate
cu grijă şi să se reflecteze asupra acesteia. Această temă personală, dar
importantă, nu poate fi întrebuinţată particular sau tălmăcită după plac. Nimeni
nu are voie să aprecieze cazul lui personal şi să decidă, ci fraţii răspunzători
înaintea lui Dumnezeu care s-au adeverit ca învăţători şi păstori, trebuie să
judece cu ajutorul Scripturii. Sentinţa va avea loc numai pe baza cărţii legii
divine fără a se ţine seama de persoană, şi nu acasă, ci în Biserică. „Ascultaţi
de mai marii voştri, şi fiţi-le supuşi, căci ei priveghează asupra sufletelor
voastre, ca unii care au să dea socoteală de ele...” (Evrei 13,17).

Fiecare frate şi fiecare soră, care se retrage cu problema căsătoriei sau


despărţirii din faţa slujbelor rânduite de Dumnezeu în Biserică, se înşeală
singur. Deoarece ei nu respectă păstorii şi Cuvântul lui Dumnezeu, merg pe
calea lor proprie, şi anume la avocaţi şi judecători, de parcă aceştia ar fi
răspunzători pentru credincioşi. Cine alege de la început drumul acesta şi nu
cel biblic într-o problemă de căsătorie, stă sub influenţa celui rău, se află într-o
împotrivire publică faţă de Hristos care este Capul trupului — şi anume a
Bisericii Lui, şi face Cuvântul lui Dumnezeu fără putere. El sau ea, indiferent
cine a luat iniţiativa şi a făcut primul pas la un avocat, trebuie să ştie că s-a
făcut vinovat de cea mai mare blasfemie, pentru că în felul acesta credincioşii
vor fi pradă batjocurii faţă de necredincioşi şi întreaga lume, pe care DOMNUL a
plătit-o scump.

28
În general, vinovaţii sunt de fapt acei care desfac legământul conjugal şi
apoi se îndepărtează de Biserica rânduită biblic, pentru că nu pot să reziste în
Biserică cu aceasta. Cei care nu sunt în drept afirmă cu plăcere că Biserica şi
fraţii slujitori nu sunt în ordine. În proprii lor ochi numai ei sunt în drept; dar
după judecata Sfântului Duh ei îi permit Satanei să îi distrugă pe ei şi pe alţii.
Cine nu respectă Cuvântul, evident nu face parte din oile care ascultă de
Păstorul cel bun şi nu poate să se supună Cuvântului, pentru că el sau ea nu
sunt născuţi din sămânţa Cuvântului — şi aceasta cu toate că au botezul cu
Duhul Sfânt şi daruri ale Duhului. Despre aceasta fratele Branham a spus aşa
de potrivit când a vorbit despre cele trei „cercuri", respectiv despre domeniile
suflet, duh şi trup: „Ei pot avea în duhul acesta Duhul adevărat al lui
Dumnezeu cu care este uns duhul lor, şi totuşi să fie pierduţi şi stăpâniţi
de Satana ...” („Şi nu ştii", Seria V-4. Pag. 15). Numai Cuvântul lui
Dumnezeu are dreptate, nimeni altcineva, şi cine este din Dumnezeu ascultă
Cuvântul lui Dumnezeu. Aşa este scris şi împlinitorii cu fapta vor fi fericiţi.

Păstorii şi bătrânii nu au voie să fie de partea unei partide şi să nu fie


înrudiţi cu una din partide. Ei au voie să citească numai din Sfânta Scriptură, şi
aceasta fără nici o comentare. Decizia le rămâne celor în cauză şi ei singuri
sunt răspunzători de ceea ce fac. Tot aşa şi convorbirea nu are voie să aibe loc
numai cu un partener, ci trebuie să fie întotdeauna cu amândoi, pentru ca
fiecare să aibe posibilitatea să ia poziţie faţă de obiecţii şi reproşuri. Dacă nu
se întâmplă aşa, atunci este programat deja dinainte ce este mai rău: atunci
poate fiecare să spună ce vrea şi să răspândească defăimări. Dar aşa cum am
citit în 1 Corinteni 6, defăimătorii nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu, la
fel ca şi hoţii, închinătorii la idoli, preacurvarii, sodomiţii, etc.

În ceea ce priveşte judecata, DOMNUL porunceşte: „Să nu faceţi nedreptate


la judecată: să nu cauţi la faţa săracului, şi să nu părtineşti pe nimeni din cei
mari, ci să judeci pe aproapele tău după dreptate. Să nu umbli cu bârfeli în
poporul tău. Să nu te ridici împotriva vieţii aproapelui tău. EU sunt DOMNUL”
(Lev. 19.15+16). Pavel avertizează în toate direcţiile şi în toate domeniile: „...
şi să nu daţi prilej diavolului.” (Ef. 4, 27).

Cui îi este pe inimă legătura conjugală, va lăsa lucrurile particulare acolo


unde se cuvin, şi anume acasă. Soţii trebuie să vorbească împreună despre tot,
nu unul despre altul. Ei trebuie să vorbească despre tot, nu să se certe, şi să se
roage pentru aceasta. Ei ar trebui să îşi dea reciproc timp, pentru ca să
înţeleagă şi să accepte ceea ce a fost prezentat de partener. În fiecare căsnicie

29
şi familie există probleme care trebuie rezolvate, dar şi aici se potriveşte:
„Păstraţi pacea între voi ...căci totul este posibil celor ce cred biblic.” şi:
„Unde este voinţă, acolo este şi un drum.” Numai acolo unde nu se mai vrea,
nu se mai caută un drum pe care să se poată merge împreună.

Cine prezintă în public o problemă din căsnicie, acela îşi trădează


partenerul, distruge încrederea şi îşi blochează singur drumul înapoi. Atunci el
se află curând pe un drum fără întoarcere care este însemnat cu duritate. Se
merge pe acest drum neluând în seamă pagubele, cine este distrus sau cine este
în pierdere. Toţi care aud, sunt atraşi mai mult sau mai puţin în aceasta. Prin
discuţiile părtinitoare în care se vorbeşte despre cei în cauză, se formează apoi
partide, ruptura nu trece numai prin căsnicie, ci şi prin familii şi prin Biserică.
Unde este o rădăcină de amăreală, vor fi pângăriţi mulţi şi câte o limbă va fi
aprinsă de focul ghenei. Satana a distrus deja biserici în felul acesta. El nu este
numai unul care discreditează, ci şi un ucigaş de suflete. Credincioşii ar trebui
să ştie că ei nu sunt aici pentru a cleveti despre poveşti familiare, ci să
mârturiseasacă ce lucru mare a făcut Dumnezeu cu ei, în loc să spună ce a
distrus Satana. O mărturie adevărată spre slava lui Dumnezeu nu începe
niciodată cu cuvintele: „Ai auzit deja...?”

Toţi ar trebui să se gândească serios, că prin povestirea mai departe a


calomniilor ei înşişi se exclud de la împărăţia lui Dumnezeu. Harul ieftin pe
care se bazează unii, nu există; există numai harul scump. Preţul de
răscumpărare a fost sângele scump al Mielului. David a întrebat: „DOAMNE,
cine va locui în cortul Tău? Cine va locui pe muntele Tău cel sfânt? — Cel ce
umblă în neprihănire, cel ce face voia lui Dumnezeu, şi spune adevărul din
inimă. Acela nu cleveteşte cu limba lui, nu face rău semenului său, şi nu
aruncă ocara asupra aproapelui său.” (Ps. 15, 1-3).

Numai cine se prezintă aici în faţa judecăţii lui Dumnezeu, se lasă corectat
şi se supune rânduielii biblice, va face parte din Biserica celor întâi născuţi.
Cine dispreţuieşte Biserica şi lucrarea lui Dumnezeu, este orbit de mândrie şi
este înşelat. Toate argumentele care sunt prezentate pentru liniştirea propriei
cunoştinţei, nu sunt valabile înaintea lui Dumnezeu şi înaintea tribunalului
suprem. Înaintea Lui este valabil numai ceea ce a ordonat şi a poruncit El. Cine
se laudă cu libertatea reprimită, dar a lăsat în urmă necaz şi amărăciune, este
orbit.

30
Este voie să se procedeze conştient împotriva Cuvântului lui Dumnezeu şi
apoi să pretindă cineva că este evlavios şi să creadă că face parte din Biserica-
Mireasă? Nu şi încă o dată nu, aşa nu merge la Dumnezeu! Noi trebuie să
credem, să înfăptuim şi să umblăm aşa cum spune Scriptura. DOMNUL
desăvârşeşte Biserica Lui, care la sfârşit va fi o inimă şi-un suflet ca la început.
El este Capul şi uneşte trupul Său compus din multe mădulare. Fratele
Branham scoate de multe ori în evidenţă, că tema despre căsătorie şi despărţire
trebuie să-i fie descoperită fiecăruia. Cu aceasta el nu vrea să spună o
descoperire proprie ci ceea ce ne-a fost dăruit de Dumnezeu prin prezentarea
tuturor acestor texte biblice.

SLUJITORII LUI DUMNEZEU

Dacă observăm slujitorii lui Dumnezeu, este de remarcat că El nu i-a


întrebat pe niciunul din ei despre situaţia lor familiară. El a luat pe cine a vrut,
indiferent dacă era căsătorit sau nu. Condiţiile de viaţă ale slujitorilor Săi sunt
aşa de variate ca însuşi viaţa. Şi despre bărbaţii din istoria bisericii ne este
relatat, ca de exemplu despre John Wesley, că s-a căsătorit cu o văduvă cu
patru copiii şi a cărui căsnicie a fost îngrozitoare. Dar nu a existat nici unul
care să fíe nefiresc, homosexual sau curvar.

Numai despre David ştim că a preacurvit, deşi el a avut multe femei, şi nu


numai asta: el a avut de grijă ca bărbatul acestei femei să fie ucis. Este greu de
închipuit că David a mai avut totuşi curaj să cânte mai departe Psalmi, chiar
dacă mai întâi a cântat Psalmi de profundă pocăinţă. Totuşi a rămas adeverit,
că darurile şi însărcinarea lui Dumnezeu sunt irevocabile şi El nu le poate
regreta. Da, DOMNUL nostru îşi dă cinstea ca împărat şi poartă titlul „Fiul lui
David”. Dumnezeu a îngăduit greşeala lui David, pentru ca să demonstreze
deja în Vechiul Testament triumful harului şi al iertării (Rom. 4,7-8). El nu-i
permite nimănui să judece peste slujitorii Săi. Mai este încă scris, obligatoriu
pentru toţi: „Nu vă atingeţi de unşii Mei.” (Ps, 105, 15) şi „Cine eşti tu, care
judeci pe robul altuia? Dacă stă în picioare sau cade, este treaba stăpânului
său; totuş, va sta în picioare, căci DOMNUL are putere să-l întărească pentru ca
să stea.” (Rom. 14,4).

31
Enoh a fost singurul despre care nu s-a relatat nici o vină personală. Lui i-a
fost deja arătat cum vine DOMNUL cu zecile de mii de sfinţi ca să facă judecată
(Iuda 14-15). El a fost căsătorit, a avut fii şi fiice şi a umblat cu Dumnezeu. La
vârsta de 365 de ani el a fost răpit, înainte de răpirea lui, acest bărbat al lui
Dumnezeu a primit mărturia că este plăcut înaintea lui Dumnezeu. Ca al
şaptelea patriarh de la Adam, el a fost un simbol înspre Biserica-Mireasă
desăvârşită din ultima epocă, peste care se va odihni plăcerea lui Dumnezeu,
căci fără pete şi fără zbârcituri va apărea ea într-o frumuseţe minunată înaintea
Mirelui ei ceresc. Noi care trăim şi vom fi rămas până la revenirea DOMNULUI,
nu vom gusta moartea, ca Enoh, ci vom fi transformaţi.

Noe a fost căsătorit, a avut trei fii şi a fost un predicator al neprihănirii.


Printr-o trăire înjositoare din cauza băuturii, a cunoscut urmările consumului
de vin. Când fiul său Ham s-a comportat necuviincios, dispreţuitor faţă de tatăl
său dezgolit şi a vorbit despre aceasta, a avut urmări. Când s-a trezit Noe din
ameţeala vinului, el a vorbit cuvinte profetice: „Blestemat să fie Canaan.”
Acesta a fost fiul lui Ham. Dumnezeu pedepseşte anumite păcate cu un
blestem, căci aşa este scris: „Blestemat să fie cel ce va nesocoti pe tatăl său şi
pe mama sa!” (Deut. 27, 16). El este legat de fiecare cuvânt al Său, şi astăzi
mai apasă blestemul moştenit pe oricine face de râs şi dispreţuieşte pe tatăl său
şi pe mama sa. Ferice de fii pe care îi poate binecuvânta un tată, cum a făcut-o
Iacov!

Avraam a fost căsătorit cu Sara, a luat-o pe Agar ca femeie secundară, şi


după moartea Sarei s-a căsătorit cu Chetura cu care a mai avut 6 copii.

Iacov a avut mai multe femei şi femei secundare de la care sunt patriarhii.
Totul ne este relatat în detaliu în Sfânta Carte, chiar că el a iubit-o pe Rahela
mai mult decât pe Lea. Dumnezeu nu i-a făcut nici un reproş din cauza primirii
în mod înşelător a dreptului de întâi născut. El 1-a iertat şi 1-a binecuvântat.
Dumnezeu vede inima aleşilor Săi şi nu le socoteşte păcatul. Dintr-un înşelător
şi şarlatan, el a devenit un luptător cu Dumnezeu care a rezistat până a răsărit
soarele şi a început o nouă zi.

Moise a fost căsătorit cu Sefora şi şi-a mai luat o etiopiana de nevastă, din
cauza căreia mai ales Maria, sora lui, şi Aaron, fratele lui, au fost mânioşi şi au
vorbit împotriva lui (Num. 12). Ceea ce este omeneşte de înţeles, Dătătorului
de lege i-a fost o urâciune. DOMNUL nu i-a permis nimănui să se atingă de unşii

32
Săi, nici unui frate sau unei sore de trup. Slujitorii lui Dumnezeu nu sunt
persoane particulare care sunt subordonaţi unui clan familiar. Ei stau în slujba
cea mai înaltă care există pe pământ. Dumnezeu nu 1-a mustrat pe Moise, ci i-
a dat dreptate şi a pedepsit-o pe Maria cu lepră. Dar el a scris totuşi cuvintele
venite din gura lui Dumnezeu: „Dacă-i va lua o altă nevastă...” (Exod 21, 10).
A sosit timpul ca noi să ne ţinem limba în frâu, pentru ca închinarea noastră
divină să nu fie degeaba.

Elcana, tatăl lui Samuel, a avut două neveste, Ana şi Penina. Samuel a fost
fiul pentru care s-a rugat Ana, peste care se odihnea binecuvântarea lui
Dumnezeu.

Despre Ghedeon noi citim că el a avut multe femei şi 70 de fii. El a făcut


multe fapte mari din însărcinarea DOMNULUI, dar mai târziu el a condus Israelul
la închinarea la idoli.

Apoi mai există relatările despre Samson şi multe altele.

Despre alţi bărbaţi ai lui Dumnezeu nu aflăm nimic sau numai foarte puţin
despre starea lor familiară. Aceasta ne arată că domeniul firesc este fără
importanţă pentru Dumnezeu în comparaţie cu cel supranatural. Despre Isaia,
proorocul cel mai însemnat în istoria mântuirii din Vechiul Testament, noi
citim în legătură cu o proorocie puţinele cuvinte: „M-am apropiat de
proorocită. Ea a zămislit, şi a născut un fiu. Apoi DOMNUL mi-a zis: Pune-i
numele Maher-Şalal-Haş-Baz (Grăbeşte-te de prădează, aruncă-te asupra
prăzii).” (Isa. 8. 3). Nu este deloc relatat cine este această femeie, respectiv
această proorocită.

Despre Ieremia noi aflăm numai că el a fost ales de DOMNUL deja din
pântecele mamei sale ca să fie prooroc pentru popoare şi ca bărbat tânăr el a
fost chemat în slujbă.

Proorocul Ezechiel a fost adus în Babilon împreună cu tovarăşii lui iudei.


Dimineaţa el a vorbit poporului, seara i-a murit nevasta.

Proorocului Osea, DOMNUL i-a vorbit: „Du-te iarăşi de iubeşte o femeie


iubită de un ibovnic, şi preacurvă . . . " DOMNUL nu i-ar fi spus aceasta niciodată
unui preot, căci era doar propria Lui lege ca un preot să se căsătorească numai
cu o fecioară. Această „femeie preacurvă" i-a născut lui Osea fiul Izreel, fiica
33
Lo-Ruhama şi fiul Lo-Ami. Să ascultăm şi să ne mirăm: Dumnezeu a marcat în
felul acesta istoria Israelului şi a Bisericii (Rom. 9, 24-27).
Şi în Noul Testament găsim un tablou multiplu al bărbaţilor lui Dumnezeu.
Petru a fost căsătorit, Pavel nu a fost. Pentru bătrânii Bisericii şi diaconi se
cerea condiţia să fie bărbatul unei singure femei (1 Tim. 3 ş.a.). De la apostoli,
prooroci, învăţători, etc, nu se spune acelaşi lucru. Şi în punctul acesta trebuie
să folosim corect Cuvântul Iui Dumnezeu, dând atenţie ce a spus Dumnezeu şi
cui i-a spus El. Este poate posibil că trebuie să citim toţi încă o dată Sfânta
Scriptură, şi anume fără păreri preconcepute, şi să citim numai ce este scris?

Despre viaţa personală a lui Petru se aminteşte numai că soacra lui a fost
bolnavă de friguri şi a fost vindecată de DOMNUL. Despre cei mai mulţi apostoli
nu ştim aproape nimic. Dar Pavel îşi eliberează inima, scriind: „Nu sunt eu
slobod? Nu sunt eu apostol? N-am văzut eu pe Isus, DOMNUL nostru? Nu sânteţi
voi lucrul meu în DOMNUL? ... N-avem noi dreptul să ducem cu noi o soră, care
să fie nevasta noastră, cum fac ceilalţi apostoli, şi fraţii DOMNULUI, şi Chifa?
Ori numai eu şi Barnaba n-avem dreptul să nu lucrăm?" (1 Cor. 9, 1+5-6). Şi
fraţii DOMNULUI, Iacov şi Iuda, au fost căsătoriţi. Pavel îl aminteşte pe Iacov ca
frate al DOMNULUI în Galateni 1,19, şi Iuda îl aminteşte pe Iacov în primul
verset din epistola sa.

ÎNAPOI LA CUVÂNT — ÎNAPOI LA DUMNEZEU

Dumnezeu a ales în Vechiul Testament un popor firesc, căruia El i-a


făgăduit o ţară firească şi pe care i-a dat-o. În Noul Testament, împărăţia Lui
nu este din lumea aceasta. Este împărăţia lui Dumnezeu; dar atâta timp cât
vom fi pe pământ, vor fi valabile şi pentru noi rânduielile lui Dumnezeu pentru
viaţa firească. Acum nu mai putem să ne întrebăm unul pe celălalt: „Ce zici tu
despre aceasta? Cum vezi tu aceasta?”, acum judecata începe în casa lui
Dumnezeu prin sentinţă divină. De aceea întrebarea noastră să fie întotdeauna:
Cum vede Dumnezeu lucrul acesta? Ce zice El despre aceasta?

Aici este vorba despre recunoaşterea şi înfăptuirea voiei lui Dumnezeu din
Cuvântul lui Dumnezeu pentru viaţa personală. Aceasta este dorinţa sinceră a
fiecărui copil al lui Dumnezeu. Această voie bună, plăcută şi desăvârşită a lui
Dumnezeu trebuie să se extindă în întreaga noastră viaţă; numai aşa se poate
odihni plăcerea Lui peste noi, şi aceasta este pe de altă parte condiţia pentru
răpire. Aşa cum este adus totul, din punct de vedere al învăţăturii, prin faptă
într-o concordanţă exactă cu Cuvântul lui Dumnezeu în Biserică, aşa trebuie să
34
ajungă toţi aleşii la o ordine divină în căsnicie, în familie şi în Biserică. Nu mai
este voie să existe plângeri unii împotriva altora, căci revenirea DOMNULUI este
aproape (Iac. 5,7-11). Tot ce nu este în concordanţă cu Sfânta Scriptură —
aceasta poate să fíe în Cuvânt şi faptă —, provoacă o neînţelegere care trebuie
înlăturată.

„Dacă împliniţi Legea împărătească, potrivit Scripturii: ‚Să iubeşti pe


aproapele tău ca pe tine însuţi’, bine faceţi. Dar dacă aveţi în vedere faţa
omului, faceţi un păcat, şi sunteţi, osândiţi de Lege ca nişte călcători de lege.
Căci, cine păzeşte toată Legea, şi greşeşte într-o singură poruncă, se face
vinovat de toate. Căci, Cel ce a zis: ‚Să nu preacurveşti’, a zis şi: ‚Să nu
ucizi’. Acum, dacă nu preacurveşti, dar ucizi, te faci călcător al Legii. Să
vorbiţi şi să lucraţi ca nişte oameni care au să fie judecaţi de o lege a
slobozeniei: căci judecata este fără milă pentru cel ce n-a avut milă; dar mila
biruieşte judecata.” (Iac. 2, 8-13).

Mulţi aşteaptă lucrarea mare de încheiere a lui Dumnezeu cu semne şi


minuni, care va veni sigur în scurt timp. Dar înainte trebuie să fíe deja totul
restabilit în ordinea biblică conform Cuvântului. Numai aşa se poate ajunge la
pregătirea pentru revenirea lui Hristos. Înainte de toate în Biserica Lui trebuie
să se întoarcă frica de Dumnezeu; ea este începutul tuturor cunoştinţelor şi
înţelepciunii care pune capăt nebuniei noastre omeneşti. A fost şi mai este într-
adevăr aşa, că Dumnezeu este interesat ca noi să umblăm în limitele
Cuvântului Său. Numai aceasta este o cale cu Dumnezeu.

„Să nu datoraţi nimănui nimic, decât să vă iubiţi unii pe alţii: căci cine
iubeşte pe alţii, a împlinit Legea. De fapt: ‚Să nu preacurveşti. să nu furi. să
nu faci nici o mărturisire mincinoasă, să nu pofteşti’ . şi orice altă poruncă
mai poate fi, se cuprind în porunca aceasta: ‚Să iubeşti pe aproapele tău ca
pe tine însuţi.’ Dragostea nu face rău aproapelui: dragostea deci este
împlinirea Legii.” (Rom. 13, 8-10).

Fratele Branham a vorbit în predicile sale cu toată seriozitatea despre


evoluţia din timpul sfârşitului care a ieşit total din ordinea divină. De aceea
chemarea pătrunzătoare: Înapoi la Dumnezeu! Înapoi la Cuvânt! Înapoi la
învăţătura biblică! În predica amintită despre căsătorie, după relatarea
diferitelor exemple, el ne-a făcut atenţi că prin învăţătură falsă s-a produs o
încurcătură, şi bărbaţii ca şi femeile s-au căsătorit de două sau trei ori (Pag.
34). El accentuează apoi: „Dar eu sunt răspunzător şi recunosc că aceasta
mi-a fost însărcinarea. Eu nu pot s-0 reţin pentru mine, dar nici nu ştiu
cum să v-o prezint. Eu ştiu ce va fi cu această bandă. Oh! Eu mă pregătesc
35
deja! Biroul este deschis, pentru că va veni cum a fost la Sămânţa şarpelui,
ceea ce s-a dovedit ca foarte corect.” (Pag. 34).

Lui i-a fost dat de DOMNUL să le vestească iertarea fraţilor şi surorilor care
după legea lui Dumnezeu s-au făcut vinovaţi prin despărţire şi recăsătorie,
pentru că din lipsă de cunoştinţă biblică au lucrat în necunoştinţă, şi continuă
mustrând: „... creşteţi-vă copiii în frică de Dumnezeu; dar Dumnezeu să
aibe milă de voi dacă o veţi face încă o dată! Învăţaţi-vă copiii să nu facă
aşa ceva niciodată. Creşteţi-i în frica lui Dumnezeu." (Pag. 37).

Citat: „Eu mărturisesc în prezenţa acestor oameni, care au văzut


semnul de pe munte, unde îngerii DOMNULUI au venit într-un vârtej de
vânt, da, acolo unde au apărut cei şapte îngeri şi au fost descoperite cele
şapte taine - că a fost acelaşi înger şi că în ziua aceea a privit în aceeaşi
direcţie când a fost descoperit.” (Pag. 37).

În întreaga lui slujbă s-a întâmplat numai de trei ori să apară norul
supranatural, vizibil pe cer pentru oameni: prima dată în iunie 1933 la
însărcinarea lui, a doua oară în februarie 1963 înainte de deschiderea peceţilor,
şi a treia oară în legătură cu „Căsătorie şi divorţ”.

Din aceasta rezultă pentru oricine poate judeca lucrurile duhovniceşti, cât
de importante au fost evenimentele din această legătură pentru Dumnezeu şi
cât de serios trebuie să privim cele descoperite de DOMNUL. Există credincioşi
care nici nu vor să audă ceva despre această temă. Dar ei personal vorbesc cu
fiecare prilej despre aceasta. Acolo nu este ceva în ordine. Chiar pentru că
Dumnezeu a vorbit despre această temă într-un mod aşa de supranatural, El
vrea ca toţi să audă ce are El de spus. Fratele Branham nu ne-a vestit prin
aceasta o învăţătură nouă, ci de fapt a repetat şi a luminat atotcuprinzător ce a
spus deja Dumnezeu şi ce este scris în Cuvânt. Şi în cazul acesta se potriveşte:
„Cine are urechi, să asculte ce zice Bisericilor Duhul!” Şi cine nu vrea să
asculte ce a vorbit Dumnezeu prin Cuvântul adevărului, prin gura unui prooroc
adevărat, acela va asculta şi va repeta ceea ce au spus proorocii falşi.

Eu îi solicit pe toţi să cerceteze Sfânta Scriptură şi la fel să citească sincer


şi deschis predica în care fratele Branham a trebuit să prezinte ceea ce i-a fost
descoperit. Este important, da, foarte important pentru că însuşi DOMNUL a dat
lămuriri din nor despre aceasta. La sfârşitul predicii, bărbatul lui Dumnezeu a
putut să spună cu certitudine: „Toată prezentarea este AŞA VORBEŞTE
DOMNUL!”

36
AI SĂI ASCULTĂ DE CUVÂNTUL LUI

Duşmanul îi mai înebuneşte şi acum pe mulţi cu tradiţii vechi, preluate. Nu


este de ajuns că el a făcut-o în „timpurile necunoştinţei”, el o face în mod
neruşinat şi după descoperirea directă. Niciodată mai înainte nu a fost aşa de
detaliat cunoscut ca acum, ce s-a întâmplat într-adevăr în grădina Eden, şi
anume cum duşmanul şi-a introdus pe furiş sămânţa în omenire şi astfel a adus
totul sub influenţa şi puterea lui. DOMNUL Dumnezeu a trebuit să ridice
duşmănie între cele două sămânţe (Gen. 3.15). Lucifer, care a fost în grădina
Eden deja înainte de căderea în păcat (Ez. 28. 13-15), nu vrea să fie descoperit;
el vrea să împiedice facerea de cunoscut a căderii lui din cer (Isa. 14), păcatul
cauzat de el prin lucrarea înşelătoare din Eden (Gen. 3) şi faptele lui. Fratele
Branham a vrut să mai ţină o predică despre urma şarpelui şi a spus: „Animalul
de la început şi animalul de la sfârşit” Din păcate el nu a mai avut timp. Dar
nouă ne sunt cunoscute planurile Satanei, cum a scris Pavel în 2 Corinteni
2,11.

Cine stăruie mai departe pe punctul lui vechi de vedere după directa
descoperire cum a rânduit Dumnezeu legătura între bărbat şi femeie,
mărturiseşte prin aceasta că Dumnezeu nu i-a vorbit lui sau ei. Eu sunt
îngrijorat pentru cei care se ridică împotriva Cuvântului, pentru că ei au un alt
duh fără să fie conştienţi de aceasta. Cuvântul şi Duhul lui Dumnezeu sunt
întotdeauna împreună şi sunt în concordanţă. Duhul evlavios, anticreştin, este
lucrător în toţi acei care nu se pot supune Cuvântului, deasemnea şi în femeile
care caută drumuri proprii, care nu sfârşesc în mănăstiri, dar dispreţuiesc
bărbaţii „care ne-au subjugat destul timp”, aşa cum sună obiecţia, respectiv
justificarea pentru comportarea lor nebiblică. Nici bărbaţii nu au voie să-şi
permită ceea ce nu le-a permis Dumnezeu. Ferice de toţi fraţii şi surorile care
se pun sub Cuvântul lui Dumnezeu şi îl trăiesc!

Fie ca fiecărui frate să-i fie dăruit să se supună lui Hristos, Capul; la fel
fiecărei surori să se supună bărbatului ei, ca şi cum s-ar supune DOMNULUI; şi
copiilor să asculte de părinţi, să cinstească tată şi mamă; părinţii să nu-i
întărâte pe copii la mânie, etc., pentru ca întreaga Biserică, care este formată
din toate mădularele, să ajungă la o viaţă armonioasă, plăcută lui Dumnezeu.

Fratele Branham a văzut într-o viziune cum Mireasa a ieşit din cadenţă
când a privit înspre Biserică, care era condusă de o vrăjitoare. El a mai văzut
37
că ea a fost adusă din nou în cadenţă. La sfârşit Mireasa a fost din nou ca la
început. El aminteşte şi o femeie care nu a vrut să asculte de nimic, îmbrăcată
modern şi cu tocuri înalte, striga celorlalte femei: „Nu ascultaţi de acest bărbat.
Eu vreau să vă arăt că pe acest drum putem merge şi aşa!" Dar ea a alunecat şi
a căzut cu un strigăt tare în adânc.

Cine este din Dumnezeu, ascultă Cuvântul lui Dumnezeu, Cuvântul i se


poate adresa, se corectează, se pune în ordine şi se supune voiei lui Dumnezeu.
Rămâne adevărat ceea a spus DOMNUL nostru: „învăţătura Mea nu este a Mea,
ci a Celui ce M-a trimis pe Mine. Dacă vrea cineva să facă voia Lui, va
ajunge să cunoască dacă învăţătura este de la Dumnezeu...” (loan 7,16-17).
Numai cine ascultă Cuvântul Iui Dumnezeu cu intenţia de a recunoşte voia lui
Dumnezeu şi este de acord s-o împlinească, va recunoaşte că această învăţătură
este de la Dumnezeu.

Şi de data aceasta Cuvântul va împlini în toţi scopul pentru care a fost


trimis. Cu „toţi", mă gândesc la cei născuţi din nou din Cuvântul-sămânţă
pentru o nădejde vie. Cine nu este Cuvânt-sămânţă, nu poate să fie Cuvânt-
Mireasă şi nu are nici o legătură şi nici o relaţie divină cu Cuvântul
dumnezeiesc. Trebuie să existe înrudirea, şi aceasta este numai în acei care
sunt născuţi din Dumnezeu.

CUVÂNT DE ÎNCHEIERE

Eu nu fac parte dintre acei care îl preamăresc pe fratele Branham - eu nu


fac aceasta nici cu Petru şi nici cu Pavel, dar accept şi respect hotărârile lui
Dumnezeu, căruia singur I se cuvine slava prin Isus Hristos, DOMNUL nostru. El
m-a socotit demn să recunosc timpul şi ceasul cercetării Lui în generaţia
noastră, la fel acceptarea cu mulţumire a mesajului şi mesagerului, aşa cum
spune El în Ioan 13. 20: „Adevărat, adevărat, vă spun că, cine primeşte pe
acela pe care-l trimit Eu, pe Mine Mă primeşte; şi cine Mă primeşte pe Mine,
primeşte pe Cel ce M-a trimis pe Mine.” Milioane de oameni din această
generaţie pot confirma că la această slujbă unică şi supranaturală a fratelui
Branham este vorba despre o trimitere divină directă. Niciunul din
evanghe1iştii renumiţi astăzi în lume nu pot să spună ziua şi ceasul unei
chemări divine, şi astfel la ei poate fi vorba numai despre o slujbă, dar nu
despre o trimitere în legătură cu planul de mântuire al lui Dumnezeu.

William Branham a fost acela pe care Dumnezeu 1-a folosit după al doilea
război mondial pentru începerea străpungerii trezirilor Evangheliei pline, care
38
a devenit cunoscută ca „Mişcare penticostală”. Tot aşa pe baza slujbei sale
neobişnuite s-au format indirect Oamenii de afaceri ai Evangheliei pline cu
Demos Shakarian, care a fost inspirat într-o adunare a fratelui Branham, la fel
şi mişcarea charismatică cu David DuPlessis, care 1-a urmat pe fratele
Branham în S.U.A, după adunările istorice din Africa de Sud şi mai târziu a
devenit renumit ca „Domnul Penticost". Eu i-am cunoscut pe amândoi, David
DuPlessis în 1958, Demos Shakarian în 1962, şi le-am slujit chiar ca
traducător. Şi toţi ceilalţi evanghelişti ai mişcărilor de vindecare au primit
inspiraţia lor de credinţă într-o adunare a fratelui Branham. Valurile de trezire
au continuat în diferite feluri până în zilele noastre.

Eu l-am cunoscut pe William Branham şi slujba lui supranaturală - care


poate fi comparată în orice fel cu lucrarea lui Isus Hristos şi a apostolilor -
timp de 10 ani, şi anume din 1955 până 1965. De la participarea mea la
conferinţa „Voice of healing”, care a fost organizată de rev. Gordon Lindsay în
iunie 1958 în Dallas, Texas, mi-au fost trimise regulat predicile sale ţinute în
S.U.A. Peste 300 din ele am tradus în limba germană şi pot să repet fiecare
fază a slujbei şi a învăţăturii lui ca niciunu1 de pe pământ, până la expunerile
gândurilor sale. Slujba lui profetică a fost tot aşa de contestată şi de neînţeles
pentru învăţaţii timpului acesta ca şi cea a DOMNULUI nostru pentru învăţaţii de
atunci. Supranaturalul le-a fost străin pentru că ei personal nu l-au trăit, dar a
fost totuşi absolut biblic şi confirmat de însuşi Dumnezeu. Eu le pot pune la
dispoziţie cu plăcere tuturor criticilor sinceri o casetă originală, unde W.
Branham a slujit în mai multe adunări prin darul de văzător, al deosebirii şi de
vindecare a bolnavilor.
Cu predica sa despre „Căsătorie şi divorţ”, la fel şi cu tema despre
căderea în păcat, W. Branham a ajuns sub focurile încrucişate ale criticii într-
un mod incomparabil. La aceasta eu pot spune numai ca şi Petru în legătură cu
prezentarea profundă a lui Pavel: „... În ele sunt unele lucruri grele de înţeles,
pe care cei neştiutori şi nestatornici le răstălmăcesc ca şi pe celelalte
Scripturi, spre pierzarea lor.” (2 Pet. 3, 16). Întotdeauna a fost aşa şi va fi şi
acum aşa, şi anume că oamenilor care nu le-a fost descoperită expunerea, o vor
răstălmăci spre pierzarea lor. Convingerea mea de bază este că un om trebuie
să fíe sincer şi cinstit în inima lui pentru a înţelege totul corect. Eu pot numai
să nădăjduiesc că DOMNUL le va deschide tuturor mintea pentru Scripturi şi
pentru această temă, şi că fiecare va recunoaşte pentru sine personal ceea ce se
potriveşte pentru el şi îşi va ordona viaţa, aşa cum este scris: „Fiecare să se
cerceteze dar pe sine însuşi..." Atunci voia descoperită a lui Dumnezeu îşi va
împlini scopul.

39
De când mi-a poruncit DOMNUL cu glasul Lui atotputernic: „... Eu te voi
trimite în alte oraşe ca să vesteşti Cuvântul Meu!”, eu o fac cum spune Pavel,
„... în slavă şi în ocară, în vorbire de rău şi în vorbire de bine. Suntem priviţi
ca nişte înşelători, măcar că spunem adevărul...” (2 Cor. 6, 8). Cuvântul
descoperit este o candelă pentru picioarele noastre şi a devenit lumina pe calea
noastră. Biserica-Mireasă trăieşte acum cu fiecare cuvânt pe care 1-a hotărât
Dumnezeu ca hrană spirituală pentru timpul acesta. Din slujba mea face parte
ordonarea şi transmiterea celor primite de fratele Branham de la DOMNUL şi ce
i-a fost lui descoperit. De repetate ori mi-au spus predicatori renumiţi, că va
dăuna slujbei mele dacă-1 amintesc pe William Branham, mai ales din cauza
expunerilor lui despre „Sămanţa şarpelui”. Eu trebuie să rămân fidel chemării
mele cereşti, indiferent de urmări. Din convingere spun şi eu ca Pavel: „Dacă
aş mai cauta să plac oamenilor, n-aş fi robul lui Hristos.” (Gal. 1,10b). Căci şi
eu am propovăduit aceeaşi Evanghelie ca Pavel, dar nu am primit-o, nici n-am
învăţat-o de la oameni, ci prin descoperirea lui Isus Hristos (Gal. 1,10-12).
Dacă Dumnezeu desparte duhurile pentru totdeauna prin această entare. eu
nu po s-o schimb. EL a despărţit întotdeauna lumina de întuneric. Eu sunt dispus
t
să iau asupra mea ocara lui Isus Hristos, mea şi a fratelui Branham. Dumnezeu
să le dea la toţi har, ca la revenirea DOMNULUI nostru iubit să nu trăiască
dezamăgirea cea mai mare prin rămânerea înapoi, ci acelora cărora le slujesc
în Numele Său să le acorde marea bucurie de participare la prima înviere şi la
răpire. Aceasta să fie răsplata mea; mai mult nu doresc.
Dumnezeu vorbeşte prin Cuvântul Său către fiecare personal. Şi cele
prezentate în această expunere nu sunt pentru ca unul să-i citească celuilalt ce
este adresat pentru el sau pentru ea, ci fiecare să citească pentru sine, sub
rugăciune, pentru folosul lui. Atunci este ajutat fiecare. Ruaăciunea mea este,
ca Dumnezeu să ne dăruiască har pentru aceasta.

40