Apocalipsa 1 : 1

Binecuvântat să fie Dumnezeul veşniciilor, care dă descoperiri robilor Săi, pentru întărirea
lucrării adevărului pe pământ, pentru biruinţa luminii şi pentru lauda slavei Sale!

Prin harul Său şi prin călăuzirea Duhului Sfânt, intrăm în măreţul templu al tainelor lui
Dumnezeu din cartea Apocalipsei, ultima carte a Noului Testament şi a întregii Sfintei Scripturi.

Tot ce ne dă El, prin Duhul Sfânt, adevărul de care avem nevoie toţi, pentru creşterea noastră în
credinţă, în nădejde, în dragoste şi în cunoştinţă, vom scrie în meditaţiile la versetele care
alcătuiesc minunata carte a Apocalipsei.

E adevărat că această carte cuprinde taine adânci, pe care omul, cu înţelepciunea lui firească, nu
le poate înţelege, însă le pot înţelege toţi acei care au devenit oameni duhovniceşti, prin naşterea
din nou, acei care s-au predat în întregime lui Dumnezeu, care s-au deschis pentru El şi au fost
umpluţi cu Duhul Sfânt. Ei cercetează cartea Apocalipsei nu din curiozitate firească să vadă
filmul marilor evenimente, ci din dorinţa sinceră pentru cunoaşterea şi împlinirea adevărului
duhovnicesc, care se desprinde din paginile ei. în măsura în care e nevoie, aşa cum s-a amintit, ei
primesc lumină şi asupra lucrurilor care se vor „Întâmpla în curând.”

Un credincios, cunoscut vestitor al Evangheliei, a asistat la o discuţie savantă despre cartea

Apocalipsei şi i s-a cerut şi lui părerea. El a răspuns: „Eu nu sunt consilierul lui Dumnezeu, de
aceea rămân la A.B.C.” (starea smerită a adevărului creştin).

Să rămâi copil toată viaţa, ştiind Marcu 10: 14, dar trăind din plin ceea ce scrie la Efeseni 4:13 –
16, e tot ce doreşte Dumnezeu de la noi, credincioşii Lui.

Nu la întâmplare Apocalipsa este ultima carte în Biblie. Ea este culmea la care ajunge numai cel
ce a trecut treptele dinainte în continuă transformare de sine.

„Toate frumuseţile Scripturii” – spune Bossuet – „au fost adunate în Apocalipsa. Tot ce este mai
mişcător, mai viu, mai măreţ în lege şi prooroci ajunge să fie mai strălucitor şi-trece din nou prin
faţa noastră, ca să ne mângâie cu toate îndurările veacurilor.”

Fer. Ieronim scria: „În Apocalipsa sunt tot atâtea taine, câte sunt şi cuvintele. Dar şi acestea
spun foarte puţin despre marea însemnătate a cărţii.”

Un cercetător al scripturii, Vigouroux, spunea: „Apocalipsa îmbrăţişează întreaga istorie a

Bisericii şi sărbătoreşte biruinţele pe care Domnul le-a câştigat asupra vrăjmaşilor Săi.”

„Dumnezeu” – spune marele învăţat Isaac Newton – „a dat această revelaţie (Apocalipsa), ca şi
profeţiile Vechiului Testament, nu pentru a satisface curiozitatea oamenilor, făcându-i capabili să
prevadă viitorul, ci pentru ca, prin îndeplinirea lor în realitate, să arate lumii concepţia divină nu
perspicacitatea interpretatorilor” (puterea de pătrundere a minţii lor).
Teologul englez Farrar spunea că: „Apocalipsa este cartea care arată începutul timpului
muceniciei, dar ea exprimă glasul speranţelor de nezdruncinat al creştinilor chiar şi în mijlocul
grozăviilor focului şi sângelui.”

„Fără lacrimi” – zicea cercetătorul Bengel – „cartea Apocalipsei nu s-ar fi putut scrie; fără
lacrimi ea nu poate fi nici înţeleasă.”

Să citim încă odată cu atenţie versetul: „Descoperirea (Apocalipsa) lui Isus Hristos, pe care I-a
dat-o Dumnezeu…”

Titlul cărţii:” Apocalipsa lui Ioan”, nu este drept. Acest titlu l-au pus oamenii. El este aşa cum
începe primul rând al cărţii: „Apocalipsa (Descoperirea) lui Isus Hristos.”

Desigur, este însemnată descoperirea dată de Dumnezeu unui om sfânt, dar descoperirea pe care
Dumnezeu a dat-o lui Isus Hristos, Fiul Său, are o însemnătate mult mai mare, cum zice Cartea
Sfântă:

„După ce a vorbit în vechime părinţilor noştri prin prooroci, în multe rânduri şi în multe
chipuri, Dumnezeu, la sfârşitul acestor zile, ne-a vorbit prin Fiul… prin care a făcut şi
veacurile. El, care este oglindirea slavei Lui şi întipărirea Fiinţei Lui…” (Evrei 1:1 – 3).

Cuvântul „descoperire” (apocalypsis) înseamnă „dare la o parte a vălului”, care, până aici,
acoperea ceva.

Cel care dezveleşte lucrurile, este Dumnezeu. El a dat Fiului Său, Isus Hristos, descoperirea
lucrurilor, care au să se întâmple în curând. Prin aceasta se arată şi ordinea în univers: adică, aşa
cum zice un om al lui Dumnezeu, W. Nee: „Dumnezeu are poziţia cea mai înaltă (2 Cor. 5: 18),
iar Domnul Isus Hristos, deşi este în slavă, Şi-a păstrat starea smerită care a avut-o pe pământ.”
(vezi Ioan 5: 19 – 20; Ioan 12: 49 – 50; Marcu 13: 32).

Fraţii mei, să învăţăm marele adevăr: să nu dăm oamenilor decât ceea ce ne descoperă
Dumnezeu, căci numai descoperirea Lui face lumină, dă putere şi aduce odihnă vieţii.

Unii cercetători au ajuns la părerea că „descoperirea lui Isus Hristos” s-ar referi chiar la El ca
persoană. E frumoasă această părere, căci însuşi adevărul, în toate laturile lui este Hristos, însă
aici este vorba despre „Descoperirea lui Isus Hristos, pe care I-a dat-o Dumnezeu, ca să arate
robilor Săi lucrurile care au să se întâmple în curând…” Deci o descoperire în înţelesul
comunicării adevărului.

Că această descoperire ne arată pe Domnul Isus Hristos ca Biruitor asupra morţii, asupra lumii şi
asupra diavolului, arată apoi slava Lui ca Împărat, este foarte adevărat, darea (descoperirea) mai
arată şi felul în care se desfăşoară judecăţile lui Dumnezeu, arată zvârcolirile şarpelui cel vechi,
diavolul, arată cum va fi judecat acest vrăjmaş al lui Dumnezeu şi al omului.

„… I-a dat-o Dumnezeu, ca să arate robilor Săi lucrurile care au să se întâmple în curând…”
Iată iarăşi un lucru de mare însemnătate: Descoperirea lui Isus Hristos este dată numai pentru
robii lui Dumnezeu – şi pentru că aceştia sunt puţini, puţini o înţeleg. Starea de rob al lui
Dumnezeu, în ceea ce priveşte lucrarea, este mai înaltă decât starea de copii al lui Dumnezeu. Un
copil nu este totdeauna bun de lucru – depinde de vârstă; un rob totdeauna este gata pentru orice
lucru. Un copil are drepturi în casa părintească, robul însă nu are nici un drept, deci nici o
pretenţie. El este gata să asculte orice poruncă.

Cartea Apocalipsei este dată numai celor care sunt gata să asculte orice poruncă a lui Dumnezeu
– robilor Săi. Dacă nu înţelegem unele lucruri din Sfânta Scriptură, să ne cercetăm îndată starea
în care ne aflăm: suntem gata să ascultăm şi să împlinim fără şovăire Cuvântul lui Dumnezeu?

„…Şi le-a făcut-o cunoscut, trimiţând prin îngerul Său la robul Său Ioan.”

Dumnezeu, în majoritatea cazurilor arătate în Sfânta Scriptură, îşi trimite Cuvântul Său
oamenilor, prin îngeri (vezi F. Ap. 7: 38; Evrei 2: 2), pentru că îngerii sunt duhuri slujitoare.
(Evrei 1:14).

Îngerul ales de Domnul Isus şi trimis pe pământ, a făcut cunoscută Descoperirea (Apocalipsa)
robului Său Ioan.

Adevăraţii îngeri ai lui Dumnezeu împlinesc întocmai poruncile lui Dumnezeu (înger, în
tălmăcire, înseamnă sol, trimis).

Numele Ioan, în tălmăcire, înseamnă: „Un dar bogat al harului lui Dumnezeu”, deci Darul
harului sau Harul lui Dumnezeu.

Numai prin har ni se dau toate descoperirile dumnezeieşti, nu prin merit.

Ca robi ai lui Dumnezeu, să rămânem necurmat în harul Său şi vom primi descoperiri minunate
în vederea înălţării lui Dumnezeu şi a adevărului Său, amin.

Apocalipsa 1 : 2

Aici se cuprinde întreaga lucrare, pe care o are de făcut ucenicul Domnului Isus:

– Mărturisirea Cuvântului lui Dumnezeu,

– Mărturisirea lui Isus Hristos,

– Mărturisirea celor văzute.

Aceste trei părţi ale lucrării lui Dumnezeu pe pământ le-a împlinit mai întâi Domnul Isus şi ne-a
lăsat o pildă puternică pentru ca şi noi să lucrăm aşa.

Adevărata mărturisire a Cuvântului lui Dumnezeu este numai aceia despre care vorbea sf. ap.
Pavel: „Nu umblăm cu vicleşug şi nu stricăm Cuvântul lui Dumnezeu. Ci prin arătarea
adevărului, ne facem vrednici să fim primiţi de orice cuget omenesc, înaintea lui Dumnezeu.” (2
Corinteni 4:2).

Altă latură a mărturisirii adevărate a Cuvântului lui Dumnezeu este trăirea celor scrise în Cuvânt:
„Să ţinem sus Cuvântul vieţii.” (Filip. 2:16). Numai când trăim practic Cuvântul, devine adevăr
în gura noastră (1 Împ. 17:24). Iar pentru ca să-l putem trăi practic, trebuie să-l ştim teoretic.

Cu toată dreptatea spunea Fer. Ieronim: „Cine ignoră Scriptura, ignoră pe Hristos”, adică cine
uită să citească Scriptura uită pe Hristos.

„Mărturia lui Isus Hristos.”

Care este această mărturie?

„Cine crede în Fiul lui Dumnezeu, are mărturisirea aceasta în El… Şi mărturisirea este
aceasta:Dumnezeu ne-a dat viaţa veşnică şi această viaţă este Fiul Său.”(1 Ioan 5:10-11).

„Mărturia lui Isus este Duhul proorociei.” (Apoc. 19: 10).

A ţine mărturia lui Isus înseamnă a trăi cum a trăit El (1 Ioan 2: 6). Mărturia vieţii este cea mai
puternică mărturie. Despre un misionar din centrul Africii se povesteşte că n-a putut avea succes
în vestirea Evangheliei în mijlocul locuitorilor semisălbatici de acolo, pentru că nu pricepeau
nimic din toată teoria mântuirii şi din cele spuse despre Domnul Isus. Erau aşa de înapoiaţi încât
sămânţa Cuvântului nu prindea rădăcină în mintea lor. Odată, pe când misionarul îngrijea de un
bolnav grav, îl îndemna să primească pe Domnul Isus, prin credinţă, şi să se predea Lui.
Bolnavul i-a răspuns: „Nu înţeleg nimic din ceea ce-mi spui. Ce fel de om este acest Isus?” –
„Este aşa ca mine” – a răspuns misionarul. „Dacă este aşa, atunci vreau să fiu urmaşul Lui”,
spuse sălbaticul.

„Mărturia lui Isus Hristos.”

Solia înălţată de Domnul Isus trebuie s-o înalţe şi urmaşii lui: Unitatea în Dumnezeu.

Mărturisirea lucrurilor văzute are două laturi: minunile şi lucrările Domnului în viaţa proprie, şi
lucrările pe care le vede credinţa dincolo de materie. Tainele lui Dumnezeu le vede numai
credinţa. Sf. ap. Pavel a fost ridicat până la al treilea cer şi a văzut lucruri minunate, însă această
vedere, a fost de natură spirituală.

Cel credincios se desăvârşeşte în credinţă, ajungând să vadă lucruri pe care omul firesc nu le
poate vedea niciodată.

„…Şi a spus tot ce a văzut.”

Sf. ap. Ioan n-a spus nimic de la el, din închipuirea lui, ci numai ceea ce a văzut. De aceea
mărturisirea lui este adevărată.
Să mărturiseşti tot ce ai văzut, tot Cuvântul lui Dumnezeu, tot planul lui Dumnezeu, este datoria
ta, slujitor al lui Dumnezeu, fratele meu.

Numai în urma mărturisirii exacte a adevărului, se văd roadele binecuvântate, spre mântuirea
oamenilor şi spre slava lui Dumnezeu.

Apocalipsa 1 : 3

Apocalipsa este singura carte – din Biblie, care rosteşte o binecuvântare pentru cei care o citesc.
Dar întrucât ea face parte din Cuvântul scris al lui Dumnezeu, putem spune, fără să greşim, că
orice loc din Scriptură, dacă este citit cu băgare de seamă, cu credinţă şi cu duh de ascultare,
poartă în sine o binecuvântare – o fericire.

Da, Apocalipsa, trebuie citită şi ascultată ca orice altă carte din Sfânta Scriptură, pentru că ea
însăşi este o Scriptură Sfântă. Cine, în chip voit, n-o citeşte, se lipseşte de binecuvântările lui
Dumnezeu şi alunecă pe panta fiilor neascultării.

Să nu ne fie frică de conţinutul Apocalipsei! Nu înseamnă ea oare Descoperire (darea la o parte a

vălului)? Domnul Isus ne îndeamnă s-o citim, dar numai cu gândul s-o ascultăm, nu să ne
potolim setea curiozităţii fireşti, cunoscând viitorul dinainte.

Accentul fericirii de la începutul versetului cade nu numai pe citirea cărţii, ci pe ascultarea şi

păzirea celor scrise în ea.

„Ferice de cine citeşte şi de cei ce ascultă cuvintele acestei proorocii, şi păzesc lucrurile scrise
în ea!…”

Să privim la Domnul Isus Hristos şi vom înţelege limpede ce trebuie să ascultăm şi să păzim,
pentru că El este subiectul, miezul şi sfârşitul acestei cărţi.

„…Căci vremea este aproape!”

Domnul Isus spune din partea Lui: „Vremea este aproape”, nu din partea noastră. El spune acest
lucru din cer nu de pe pământ. Şi acolo este alt fel de măsurătoare a timpului, „că, pentru
Domnul, o zi este ca o mie de ani, şi o mie de ani sunt ca o zi” (2 Pet. 3:8). El spune: „vremea
este

aproape”, având în vedere toate lucrurile care trebuiau să se întâmple pe rând. Chiar din clipa
aceea au început să se împlinească. Acum, mare parte din cele ce trebuiau să se împlinească s-au
împlinit, pregătirea Bisericii, strângerea lui Israel în ţara lui, etc. deci vremea sfârşitului este
foarte aproape. Să deschidem ochii credinţei şi vom vedea.

Apocalipsa 1 : 4

Un gând duhovnicesc:
Ioan în tălmăcire, înseamnă Darul harului lui Dumnezeu, sau Harul Domnului.

Către Biserică numai harul Domnului vorbeşte, chiar şi atunci când mustră.

Fericit este cel care, prin naşterea din nou, face parte din Biserica Domnului Isus Hristos, pentru
că, fiind cuprins în harul lui Dumnezeu, tot ce vine peste el este spre viaţă şi nu spre moarte.

Tot duhovniceşte vorbind, Biserica Domnului se află în Asia, adică în lumea păcatului, pe unde
trece ca străină (Asia, în tălmăcire, înseamnă „Mocirlos” – deci mocirla păcatului).

Ioan, către cele şapte Biserici, care sunt în Asia…”

istoric vorbind, bisericile arătate în cartea Apocalipsei au existat cu adevărat, însă trebuie să ştim
că nu numai şapte biserici se aflau atunci în Asia, ci mult mai multe. Şi nu numai pentru şapte
biserici locale a primit Ioan poruncă să scrie cartea Apocalipsei, ci pentru întreaga Biserică a lui
Hristos de atunci şi din toate veacurile. Ceea ce observăm, este faptul, că deşi fiecare din cele
şapte adunări (biserici) primeşte câte o scrisoare proprie, apostolul trimite în acelaşi timp
întreaga carte tuturor celor şapte biserici din Asia.

După câte ştim, numărul şapte, în planul lui Dumnezeu, este un număr simbolic şi arată
desăvârşirea, plinătatea (în cartea Apocalipsei vom întâlni des acest număr). Cele şapte adunări
reprezintă toate adunările din toate timpurile, după felul lor de a fi (caracterul lor), şi ele au
existat pe vremea apostolilor şi vor exista până la răpire. Deci, aceste biserici (adunări) sunt
tipice (reprezentative), iar solia spusă lor este spusă şi pentru noi (vezi meditaţia la verset. 11).

Ca şi sf. ap. Pavel, sf. ap. Ioan îşi începe scrierea cu salutul: „Har şi pace vouă…” căci de har şi
de pace este totdeauna nevoie în mijlocul celor credincioşi.

Harul şi pacea vin din partea „Celui ce este, Celui ce era şi Celui ce vine…”

Acesta este numele lui Dumnezeu. El este Acelaşi: ieri, astăzi şi în veci. Lumea va suferi în
curând o schimbare din temelii, dar Dumnezeu nu se schimbă niciodată. De aceea harul şi pacea,
fiind din Dumnezeu, nu se schimbă (vezi şi meditaţia la verset. 8).

„Şi din partea celor şapte duhuri, care stau înaintea scaunului Său de domnie.”

Să fim cu luare-aminte:

După cum se vorbeşte despre şapte biserici, dar în realitate este una singură, tot aşa se vorbeşte
despre şapte duhuri, dar, de fapt este un singur Duh Sfânt. Aici însă nu este arătat ca un singur
Duh faţă de un singur Trup (vezi Efes. 4: 4), ci ca „şapte duhuri”, deci plinătatea, desăvârşirea
lucrării Sale, spre împlinirea voii nemărginite a lui Dumnezeu (mereu să ne rămână în minte
adevărul că Apocalipsa întrebuinţează un limbaj simbolic, pe care nu-l putem lua ca o dogmă).

Cele şapte duhuri mai arată desăvârşirea Iui Dumnezeu în ce priveşte binele, după cum sunt şapte
duhuri rele, care arată desăvârşirea lucrării răului (vezi Luca 11: 24 – 26).
Să rămânem necurmat sub călăuzirea Duhului Sfânt, şi nu vom fi în primejdia rătăcirii.

Slăvit să fie Domnul!

Apocalipsa 1 : 5

Salutul – binecuvântare pentru cele şapte biserici, adică pentru Ecclesia (Biserica) universală,
vine şi din partea Domnului Isus Hristos, arătat aici ca martorul credincios. Titlul acesta ne
vorbeşte despre lucrarea pe care a făcut-o El pe pământ.

N-am înţelege pe deplin mărturisirea, dacă n-am vedea-o la El: fără greşeli şi fără pete. Cât de
desăvârşit a mărturisit Mântuitorul nostru despre tot ce este Dumnezeu în har faţă de om şi
despre tot ce ar trebui să fie omul după gândul şi plăcerea lui Dumnezeu! El a mărturisit cu
putere şi înaintea lui Pilat, când se afla în faţa morţii, zicând: „Da! Eu sunt împărat. Eu pentru
aceasta M-am născut şi am venit în lume, ca să mărturisesc despre adevăr. Oricine este din
adevăr ascultă glasul Meu.” (Ioan 18:37).

Adevăraţii martori ai lui Hristos pe pământ sunt numai aceia, care, şi în faţa morţii, înalţă cu
curaj şi cu limpezime mărturia despre El. Lumina mărturiseşte necurmat ceea ce este ea. Orice
creştin adevărat trebuie să fie martor al lui Hristos.

„… Cel întâi născut din morţi…”

Aşa este acum Mântuitorul nostru: „Întâiul născut dintre cei morţi” (Colos. 1: 18), Cel înviat
care stă în afară de tot ce se găseşte pe pământ. Celelalte învieri: a lui Lazăr, a fiicei lui Iair, a
fiului văduvei din Nain au fost numai treziri temporare, spre a dovedi puterea Lui dumnezeiască
asupra morţii. învierea Lui însă nu a mai fost urmată de moarte. El a fost primul („Cel dintâi”)
înviat, care nu numai că moartea nu a avut putere asupra Lui, ci S-a făcut începătorul învierii
unui lung şir de înviaţi Ia o viaţă nouă, necunoscută pe pământ, şi aşezaţi apoi, împreună cu El în
locurile cereşti (Efes. 2:6), adică într-o stare de cer.

În această măreaţă stare, Domnul Isus va fi descoperit ca „…Domnul împăraţilor pământului.”

Noi îl cunoaştem încă de pe acum ca Stăpânitor şi împărat nemărginit şi-I recunoaştem astfel
drepturile, chiar dacă astăzi este lepădat de lume. El va veni curând şi va lua în stăpânire
împărăţia lumii. (Apoc. 11: 15). Până atunci, duhovniceşte, El este Stăpânitorul (Domnul) celor
pe care i-a făcut „Împăraţii (stăpânii) pământului”, adică toţi cei mântuiţi, toţi cei care „domnesc
în viaţă, prin har” (Rom. 5: 17), toţi cei care-şi ţin pământul (trupul) în stăpânire, toţi cei care nu
mai sunt robiţi de cele ale pământului.

„… A Lui, care ne iubeşte, care ne-a spălat de păcatele noastre cu sângele Său…”

Suntem ceea ce suntem datorită dragostei Domnului Isus, care a plătit preţul răscumpărării
noastre din păcat cu însăşi viaţa Sa, pe care a pus-o pe cruce. Noi suntem rodul jertfei Lui. EI ne-
a spălat prin sângele Său şi ne-a făcut făpturi noi, ca să putem lăuda veşnic Numele Lui şi
Numele Tatălui Ceresc. Amin.
Apocalipsa 1 : 6

În alte traduceri, acest verset este redat astfel: „A făcut din noi împăraţi şi preoţi pentru
Dumnezeu…” (trad. Sf. Sinod 1914; trad. Sf. Sinod 1922; trad. Nicodim 1944; trad. Iaşi 1847,
reeditată la Londra 1920). „Şi a făcut din noi o împărăţie de preoţi pentru Dumnezeu…” (trad. de
Roma, 1967).

Ceea ce face Domnul Isus din noi şi pentru noi, nu mai desface niciodată. Lui nu-I pare rău de
darurile făcute şi nici nu începe o lucrare, pe care apoi s-o părăsească, din pricină că nu poate s-o
ducă la bun sfârşit – din lipsă de mijloace. El are toate mijloacele la îndemână, pentru că are
toată puterea în cer şi pe pământ.

Domnul Isus ne-a făcut împăraţi şi preoţi pentru Dumnezeu. E vorba aici despre Biserică, nu de
toată lumea. E vorba de cei care, prin credinţa în jertfa Lui, au fost născuţi din nou şi, împreună,
alcătuiesc Trupul Lui Hristos, poporul sfânt, preoţia împărătească. (1 Pet. 2:5 şi 9; Tit 2: 14).

Credincioşii Domnului Isus, fiind cuprinşi în El – împăratul şi Marele Preot – sunt şi ei toţi
împăraţi şi preoţi (nu mari preoţi).

Ca împăraţi, credincioşii înfăţişează pe Domnul Isus înaintea oamenilor. Ca preoţi, ei înfăţişează

pe oameni înaintea lui Dumnezeu, mijlocind pentru ei. Ca împăraţi, credincioşii trebuie să
domnească asupra inimii lor îndărătnice şi s-o supună pentru Dumnezeu. Ei domnesc, apoi,
asupra lumii, prin credinţă, „pentru că oricine este născut din Dumnezeu biruieşte lumea.” (1
Ioan 5: 4). De asemenea ei biruiesc pe diavolul (1 Ioan 2:13). împărăţia însă o vor avea deplină,
în starea nouă, în viitor: „Dacă răbdăm, vom şi împăraţi împreună cu El.” (2 Tim. 2: 12).

Domnul Isus este Marele Preot, iar credincioşii, fiind în El, cum s-a spus, sunt preoţi pentru
Dumnezeu. în Vechiul Legământ, preoţii din seminţia lui Aaron nu erau preoţi pentru Aaron –
marele preot – ci pentru

Dumnezeu. Aşa şi în Noul Legământ. Noi nu suntem preoţi pentru Marele nostru Preot, ci pentru
Dumnezeu-Tatăl, mijlocind la El pentru oameni, în Numele Domnului Isus: „Ai făcut din ei o
împărăţie şi preoţi pentru Dumnezeul nostru…”(Apoc. 5.10). În Vechiul Legământ, preoţii
aduceau jertfe; în Noul Legământ la fel, aducem şi noi jertfe: pe noi înşine (Rom. 12: 1), laudă
lui Dumnezeu (Evrei 13: 15), dărnicie şi binefaceri (Evrei 13: 16); în acelaşi timp, suntem
despărţiţi duhovniceşte de lumea păcatului şi vestim puterile minunate ale lui Dumnezeu,
adevărul, dreptatea şi dragostea Lui. (1 Petru 2: 9).

„A Lui să fie slava şi puterea (stăpânirea) în vecii vecilor! Amin.”

Când belşugul harului este revărsat peste inima credincioasă, ea nu poate să nu izbucnească în
laudă şi mulţumire faţă de Dumnezeu şi faţă de Domnul Isus Hristos.

Lauda şi mulţumirea sunt jertfe pe care credinciosul trebuie să le aducă necurmat lui Dumnezeu.
Aceasta-i starea normală a unui adevărat mădular al Trupului lui Hristos.
„…A Lui să fie slava şi puterea…”

Slava şi puterea lui Dumnezeu trebuie să se vadă limpede şi în mine, în orice timp şi în orice loc.
Dar ca să fie aceasta o realitate, trebuie să-mi ţin eul (firea cea veche) pe cruce.

Iată, Cuvântul lui Dumnezeu ne-a vorbit şi astăzi!

Binecuvântat să fie Numele Lui acum şi în vecii vecilor! Amin.

Apocalipsa 1 : 7

După cele arătate în Sfânta Scriptură, venirea Domnului Isus are mai multe faze: prima fază este
pentru Mireasa (Biserica) lui, care va fi răpită în văzduh (1 Tes. 4. 17) şi despre care lumea nu va
şti aproape nimic. Lumea nu vede această venire, ci doar lipsa unor oameni din mijlocul ei, care
îi atrage puţin atenţia.

A doua fază fa fi pentru lume. Atunci Domnul va veni împreună cu sfinţii Săi, pe norii cerului, şi
orice ochi îl va vedea. Antihristul va fi atunci de faţă cu marea sa armată.

Alături de el este proorocul mincinos cu împăraţii (stăpânitorii) pământului. Israelul, cel care L-a
străpuns, îl va vedea şi el.

„…Şi toate seminţiile pământului se vor boci din pricina Lui! Da, Amin.”

Un prooroc din vechime, vorbind despre ziua aceasta, zicea: „Ziua cea mare a Domnului este
aproape, este aproape şi vine în graba mare! Da, este aproape ziua cea amarnică a Domnului şi
viteazul ţipă cu amar.” (Ţefania 1: 14).

Această venire a Domnului va fi pentru judecata lumii, când nimeni nu va putea scăpa, oricât de
viteaz şi de înţelept ar fi cineva. Toţi se vor boci, toţi vor ţipa – aşa spune Cuvântul adevărului
lui Dumnezeu.

Încet, încet, norii cei negri, care se adună acum la orizontul omenirii, sunt norii pe care va veni
Domnul Isus pentru judecată. Biserica, după cum s-a spus, va fi în cer, atunci când vor începe
judecăţile lui Dumnezeu în lume.

Seminţiile pământului (neamuri, triburi şi orice fel de despărţire dintre oameni) se vor boci,
pentru că le-a venit sfârşitul. De la venirea Domnului Isus înainte nu vor mai fi seminţii, religii,
clase sociale etc. ci, după ce se va face înnoirea pământului, va fi o unitate desăvârşită între toate
făpturile care-l vor locui.

Duhovniceşte înţelegând lucrurile, toţi cei care au primit astăzi pe Domnul Isus ca Mântuitor,
Domn şi Mire, sunt izbăviţi de duhul despărţirii. Unde vine El este unitate desăvârşită.

„…Da, Amin.”
Este spusa lui Dumnezeu, întărind cele spuse, s-au spusa credinciosului, care zice lui Dumnezeu:
„Da, Doamne, ai dreptate, aşa este!”

Să zicem şi noi, fraţii mei, „Da” şi „Amin” la tot Cuvântul lui Dumnezeu, căutând să-l împlinim
aşa cum este scris. Amin.

Apocalipsa 1 : 8

Dumnezeu este veşnic prezent: El este (Iehova), iar pentru noi era şi va fi (Cel ce vine). La
Dumnezeu nu este timp trecut şi timp care va veni, ci pentru El este un veşnic prezent. Acest
lucru, pentru mintea noastră, e ceva de neînţeles (în afara logicii ştiute de noi).

Dacă unii gânditori dintre oameni şi-au dat seama de adevărul că „de multe ori începutul e
sfârşitul şi sfârşitul e începutul” (Einstein), cum să nu credem ceea ce spune Dumnezeu despre
acest lucru?

Dumnezeu este începutul începutului, începutul oricărui bine, a oricărei descoperiri aşa cum
începutul zilei este soarele.

„Eu sunt Alfa şi Omega, începutul şi Sfârşitul…”

Alfa este prima literă a alfabetului grecesc, iar omega ultima literă, deci începutul şi sfârşitul.

Să fim cu băgare de seamă la citire. Dumnezeu nu spune: „Eu am fost Alfa şi voi fi Omega”, ci
„Eu sunt Alfa şi sunt Omega”, aşa ca în alfabet: prima şi ultima literă sunt prezente tot timpul.

În versetul de mai sus, Dumnezeu mărturiseşte despre Sine că El este Cel ce este Acelaşi şi El
este Cel Atotputernic. Scopul acestei mărturii este pentru încurajarea noastră, pentru întărirea
credinţei şi încrederii noastre în El, ca atunci când trecem prin încercări să nu cădem înfrânţi sau
să dăm înapoi.

„Eu sunt Alfa şi Omega, începutul şi Sfârşitul…”

Înainte de prima literă a alfabetului nu mai e nimic. Ce să fie înainte de început? E nebună
întrebarea: „Ce a fost înainte de Dumnezeu?”

Eu sunt Alfa şi Omega, începutul şi Sfârşitul…”

Şi dacă Eu sunt în viaţa ta, atunci Eu sunt Cel Atotputernic, care fac ce vreau în tine şi cu tine.

Acolo unde este Dumnezeu începutul, El este şi Sfârşitul, El,este totul pentru totdeauna. Aşa cum
în univers El este o permanenţă neschimbată, tot aşa şi în inima care L-a primit. Acolo unde se
văd schimbări de la bine la rău, de la adevăr la minciună, de la Cuvântul sfânt la învăţături
omeneşti, de la lumină la întuneric, acolo nu este Dumnezeu Alfa şi Omega, pentru că în El nu
este nici schimbare, nici umbră de mutare. (Iacov 1: 17).
Apocalipsa 1 : 9

Copiii lui Dumnezeu, martorii adevăraţi ai lui Hristos, totdeauna au fost urmăriţi şi prigoniţi pe
pământ. Lumea pentru ei este patrie străină, este mama vitregă, care vrea să scape cu orice chip
de aceşti copii nedoriţi.

Aşa era şi sf. ap. Ioan. El a fost urmărit şi prigonit tot timpul vieţii lui şi stăpânirea de atunci a
căutat să-l smulgă din mijlocul societăţii, pentru ca să n-o atragă la Hristos, exilându-l într-o
insulă pustie, departe de lume, cu numele Patmos.

Despre Patmos ştim că este o insulă mică şi stâncoasă în Marea Egee, 45 km. depărtare de coasta
Asiei Mici, la sud-vest de insula Samos, în faţa Miletului. Pe vremea romanilor, insula era
folosită pentru deportarea celor pe care statul îi socotea duşmani ai săi.

Sf. Irineu (115 – 202) spune: „Exilul sf. ap. Ioan în insula Patmos a avut loc aproape de zilele
noastre, şi anume pe la sfârşitul domniei lui Domiţian (+ 96).

Eusebiu de Cezarea şi Fer. Ieronim precizează că exilul sf. ap Ioan a fost în anul 14 al domniei
lui Domiţian, adică după 95 de ani de la Domnul Isus Hristos.

Numele Patmos (cuvânt grecesc), în tălmăcire înseamnă: „Catarg” sau „Vârf de catarg”.

Ce minunate sunt lucrările lui Dumnezeu! Pentru îndeplinirea lor, Dumnezeu foloseşte chiar pe
vrăjmaşi. Când El te-a ales pentru slujba Lui, nimeni nu te mai poate împiedica, afară de firea ta
veche, de păcatul tău, dacă nu veghezi. Toate împotrivirile vrăjmaşilor, toate piedicile puse de ei,
nu fac altceva, decât te ridică mai mult şi te desăvârşesc mai mult, pentru lucrarea la care ai fost
chemat.

Ioan a fost aruncat într-un loc pustiu, rupt de orice contact cu oamenii, pentru ca nimeni să nu
mai ştie de el. Aşa a fost? O, nu! Tocmai locul acela pustiu, a fost pentru Ioan tribuna cea mai
înaltă de unde a vorbit şi vorbeşte încă lumii întregi şi veşniciei. Acolo, în locul cel mai
întunecat, a primit cea mai puternică lumină: Descoperirea lui Dumnezeu. Acolo, în locul cel mai
strâmt, a primit lărgimea cea mai desăvârşită: Cerul şi Veşnicia întreagă. Acolo în singurătatea
cea mai înfiorătoare, a primit cea mai fericită societate: Domnul cu îngerii Săi.

Patmosul a fost pentru Ioan „Catargul” pe care Domnul l-a înălţat, ca să fie şi mai mult de cum a
fost până atunci, văzut de la distanţă mare şi de mai mulţi ochi. Nu numai cei de atunci, ci şi noi
cei de azi, privim cu mirare la „Catarg” (Patmos), pe vârful căruia se află strălucitor „steagul”
Ioan.

Locul suferinţei pentru Domnul este şi astăzi „catargul”, pe care ne-a aşezat El, ca să strălucim şi
mai puternic spre slava Lui şi a lucrării Sale.

Vrăjmaşii Domnului caută să smulgă pe credincioşii Săi din mijlocul mulţimii, înfundându-i în
închisori, în locuri pustii – dar tocmai acele locuri sunt tribune înalte („Catarge”), de pe vârful
cărora strălucesc mai mult, şi sunt văzuţi şi cunoscuţi de mai mulţi.
Din locurile cele mai întunecoase, vezi lumina cea mai puternică a Cetăţii Adevărului lui
Dumnezeu.

Fiecare suflet care se află pe „Patmos”, primeşte ca şi Ioan, „Descoperirea lui Dumnezeu”,
pentru el şi pentru ai lui.

E mai bine pe insula pustie Patmos cu Dumnezeu, decât în mijlocul Romei cea plină de plăceri,
dar fără El.

Bucuraţi-vă toţi cei ce aveţi parte de „Patmos”, căci acolo, Cel ce este Alfa şi Omega, vi se va
arăta.

Când lui Luther i s-a luat libertatea, el a tradus Sfânta Scriptură în limba maternă şi în felul
acesta a ajutat pe compatrioţii săi să afle comoara Cuvântului lui Dumnezeu, care fusese până
atunci ascunsă faţă de ei.

Când John Bunyan a fost întemniţat 12 ani din pricina credinţei sale faţă de Domnul Isus şi faţă
de Cuvântul Său, acolo, în temniţă, a scris vestita carte „Călătoria Creştinului.”

Suferinţa pentru Domnul, totdeauna este urmată de mari şi deosebite binecuvântări din partea
Lui.

„Eu, Ioan, fratele vostru, care sunt părtaş cu voi la necaz, la împărăţie şi la răbdarea lui Isus
Hristos…”

În smerenia lui, Ioan nu s-a folosit nici de titlul de apostol, nici de prooroc şi nici de ales al
Domnului Isus, când a fost vorba de comunicarea descoperirilor dumnezeieşti, ci s-a făcut una cu
toţi răscumpăraţii lui Dumnezeu, frate cu ei şi părtaş la suferinţă, răbdare şi împărăţie împreună
cu ei, şi aşa le-a spus ce a avut de spus.

Lepădarea de sine este condiţia principală a unirii făpturii cu Făcătorul, a unirii făpturii cu altă
făptură şi starea potrivită pentru a fi destoinic în lucrarea lui Dumnezeu.

„Dacă voieşte cineva să vină după Mine (să Mă urmeze) să se lepede de sine…”(Luca 9: 23).

Zice sf. Policarp: „Să ne facem dar următori ai răbdării lui Hristos şi vom fi părtaşi cu El la
împărăţie.”

Da, cine vrea să fie părtaş la veşnica împărăţie cu Domnul Isus, acela trebuie să fie părtaş şi la
suferinţele şi răbdarea Lui acum pe pământ.

„…Mă aflam în ostrovul care se cheamă Patmos, din pricina Cuvântului lui Dumnezeu şi din
pricina mărturiei lui Isus Hristos.”

Dar tu, dragul meu, în locul şi în starea în care te afli acum, din ce pricină eşti? Din pricina
Cuvântului lui Dumnezeu şi a mărturiei lui Isus Hristos, sau din care pricină?
Credinţa ascultătoare de Cuvântul lui Dumnezeu aduce după sine ură şi prigoană din partea celor
care nu vor să se supună lui Dumnezeu, pe calea arătată de El.

Adevărul totdeauna se cumpără cu suferinţe, luptă şi ură din partea lumii. În împărăţia Lui se
intră prin multe necazuri.

Ceea ce observăm în versetul de mai sus este suferinţa din pricina Cuvântului lui Dumnezeu şi
din pricina mărturiei lui Isus Hristos. Aceste două trebuie să fie deplin unite în viaţa celui
credincios. Căci Cuvântul lui Dumnezeu şi mărturia lui Isus Hristos, deşi sunt una, este totuşi o
oarecare deosebire când e vorba de mărturisire: poţi vorbi multe din Cuvântul lui Dumnezeu – şi
toate sunt adevărul. Dar dacă nu înalţi pe Isus Hristos cel răstignit, înviat şi înălţat la cer şi care
va veni iarăşi, dacă nu arăţi felul Lui de a fi, cealaltă parte a Cuvântului lui Dumnezeu, nu are
putere mântuitoare şi nici Satana nu se tulbură prea mult.

Cuvântul lui Dumnezeu este întreg şi folositor numai când este unit cu mărturia lui Isus Hristos,
şi mărturia lui Isus Hristos este luminoasă şi roditoare când este înălţată de pe temelia Cuvântului
lui Dumnezeu.

Apocalipsa 1 : 10

Cuvântul Domnului este adevărul, iar adevărul este numai unul. Cine este fiul adevărului şi vrea
să cunoască singur unicul adevăr, în orice privinţă, va ajunge să-l cunoască, dacă stăruieşte cu
rugăciune şi cu lepădare de sine în căutarea lui, având totdeauna în vedere slava lui Dumnezeu şi
propăşirea lucrării Lui pe pământ.

Asupra versetului de mai sus sunt multe păreri, fiecare susţinând că a lui e cea adevărată. Unii
argumentează că „ziua Domnului” ar fi sâmbăta (Sabatul), pentru că această zi a fost aleasă de
Dumnezeu în Vechiul Legământ ca zi de odihnă pentru poporul lui Israel. Alţii zic că duminica
este „ziua Domnului”m care Ioan s-a aflat în Duhul, pentru că în această zi (ziua întâi a
săptămânii) a înviat Domnul Isus, în această zi S-a arătat El ucenicilor de mai multe ori şi că,
această zi a fost cinstită în chip deosebit de apostoli şi de primii creştini (sf. Ignatie al Antiohiei,
sf. Iustin Martirul etc.). Alţii susţin că nici sâmbăta, nici duminica n-ar fi „ziua Domnului” din
acest verset, ci ar fi „marea zi a Apocalipsei lui Isus, a epocii în care împărăţia lui Dumnezeu va
fi stabilită prin Mesia pe pământ.” (vezi dr. P. de Benoit). Şi mai sunt păreri. Nu-i locul aici ca să
le amintim pe toate.

În situaţia aceasta, m-am plecat înaintea Domnului, şi L-am rugat stăruitor să-mi spună El
adevărul, ca să-l pot scrie spre slava Lui. Şi în bunătatea Sa nemărginită, am primit răspuns:
„Ziua Domnului este orice zi în care, răpit din cele pământeşti, în Duhul, asculţi Cuvântul
Domnului. Din partea Mea-zice Domnul – toate zilele sunt ale Mele; din partea omului
credincios sunt atâtea câte el le face să fie, împlinind condiţia de mai sus.”

Şi Ioan era în Duhul în ziua Domnului.

Da, numai când eşti în Duhul, eşti în ziua Domnului şi auzi glasul adevărului.
În original şi în alte traduceri, versetul este aşa: „Eram în Duhul în ziua Domnului…” (trad.
Niţulescu, 1911; trad. sf. Sinod, 1922; 1968; 1975; trad. de Roma 1967; trad. Ioan Bălan, Lugoj
1938: „Fost-am răpit cu mintea în ziua Domnului.”)

Fraţii mei, dacă suntem „În Duhul” (sub stăpânirea şi călăuzirea Duhului Sfânt), suntem nu
numai în „ziua Domnului”, ci chiar în Domnul, şi în El avem totul deplin, avem lumina
cunoaşterii tainelor adevărului. El este Adevărul, El este Lumina.

„Rămâneţi în Mine, şi Eu voi rămânea în voi” – zice Domnul Isus. (Ioan 15: 4)

„…Şi am auzit înapoia mea un glas puternic, ca sunetul unei trâmbiţe.”

Când eşti „În Duhul” (în Hristos), ai auzul duhovnicesc bine dezvoltat şi auzi limpede glasul
adevărului ca un sunet de trâmbiţă. Nimeni nu te mai poate clătina din adevărul pe care l-ai auzit
şi despre care eşti deplin convins.

Cine este oaia lui Hristos, îi cunoaşte glasul şi nu merge deloc după un străin. (Ioan 10: 3 – 5 şi
27).

Slăvit să fie Domnul!

Apocalipsa 1 : 11

Un prim gând: Spre deosebire de versetele 4 şi 8, unde Cel ce zice: „Eu sunt Alfa şi Omega”este
Dumnezeu-Tatăl, în versetul acesta, Cel ce zice „Eu sunt Alfa şi Omega” este Domnul Isus
Hristos, Fiul Său. Prin aceasta înţelegem încă odată marele adevăr că Tatăl şi Fiul sunt Una –
dar nu unul. Unii spun că aici este vorba de începutul descoperirii nu al creaţiei. Oricum ar fi,
adevărul este simplu pentru cei cu inima simplă şi complicat (încurcat) pentru cei cu inima
încurcată în hăţişurile înţelepciunii fireşti sau a duhului de partidă.

Alt gând:

Grecescul Alfa vine de la semitul Alef, care, în tălmăcire, înseamnă „Bou”.

Duhovniceşte înţelegând lucrurile, Domnul Isus S-a adus ca jertfă pentru mântuirea neamului
omenesc. El este începutul mântuirii, „Vita” de jertfă pusă de însuşi Dumnezeu pe altarul Lui de
aramă. Numai cine

trece pe la „altarul de aramă”, unde se află jertfa de ispăşire, poate intra în „Cortul întâlnirii” în
prezenţa lui Dumnezeu şi în părtăşie cu El.

„…Ce vezi, scrie într-o carte, şi trimite-o…”

Scrisul rămâne, vorba zboară, – spune o vorbă latinească.

Ceea ce trebuie să ştim sigur cu privire la mântuirea şi desăvârşirea noastră, Duhul Sfânt ne-a
lăsat scris. Şi, ferice de noi, credincioşii, dacă învăţăm să nu trecem peste ce este scris! (vezi 1
Cor. 4: 6)

În ziua judecăţii vom da socoteală nu numai pentru ceea ce n-am ascultat şi împlinit din cele
scrise în Noul Testament, ci şi pentru cele nescrise (învăţături străine) pe care le-am practicat.
Căci tot atât de primejdioasă este pentru mântuire, credinţa falsă ca şi necredinţa.

Sf. ap. Ioan a primit poruncă de la Domnul Isus – „glasul puternic care-i vorbea” – să scrie
vedenia (căci vedenie era) într-o carte şi apoi cartea s-o trimită celor şapte biserici din Asia: Efes,
Smirna, Pergam, Tiatira, Sardes, Filadelfia şi Laodicea. Toate aceste biserici au existat, istoric, în
apusul Asiei Mici. Dar, atât numărul „şapte”cât şi numele lor, în această carte profetică, plină de
simboluri, au însemnătate simbolică. Mulţi au interpretat în felurite chipuri şi numărul şi numele
acestor biserici (se cunosc peste o sută de comentatori renumiţi ai Apocalipsei începând din sec.
al III-lea şi până în prezent). Unii susţin că este vorba numai despre cele şapte biserici istorice,
iar alţii spun că sunt arătate aici şapte perioade (epoci) prin care a trecut Biserica lui Hristos prin
istorie.

Cel ce scrie aceste rânduri, în urma citirii multor comentarii asupra Apocalipsei (peste
cincisprezece), am înclinat să primesc părerea celor care susţin că ar fi şapte perioade ale
Bisericii universale. Dar Dumnezeu m-a oprit să scriu aşa ceva şi, atunci am stat în rugăciune şi
L-am întrebat să-mi spună despre aceste şapte biserici şi despre îngerii lor (vezi despre îngeri la
versetele respective) şi mi-a răspuns scurt şi limpede, spre slava Lui şi a adevărului.

Iată răspunsul:

„Cuvântul se referă la şapte stări, pe care Biserica universală le are tot timpul.”

Am mulţumit cu recunoştinţă Domnului pentru acest răspuns luminos, şi am cugetat mai adânc
asupra lui.

Într-adevăr, viaţa este aceeaşi, Satana – ispititorul este acelaşi şi cu aceleaşi planuri de nimicire a
sămânţei dumnezeieşti pe pământ, dar şi Hristos – Trupul Lui – este acelaşi, ieri, astăzi şi în veci
(Evrei 13. 8).

N-au fost perioade mai bune şi perioade mai rele în viaţa Bisericii universale pe pământ.
Perioade bune sau rele au fost şi sunt în viaţa fiecărui ins, care face parte din Biserică – Trupul
lui Hristos. Se îmbolnăveşte un mădular, dar nu tot Trupul. Deci, după Cuvântul Domnului
(răspunsul Lui), tot timpul în Biserică sunt cele şapte stări, arătate în cele şapte scrisori trimise
celor şapte biserici de atunci.

Ca şi sf. ap. Ioan în Apocalipsa, sf. ap. Pavel. apostolul neamurilor, prin Duhul Sfânt, a trimis
epistolele sale la şapte biserici: Corint, Efes, Filipi, Colose, Galatia, Tesalonic şi Roma, arătând,
prin acest număr simbolic, întreaga Biserică a iui Hristos din toate timpurile. Căci toţi urmaşii
Domnului Isus Hristos ne hrănim necurmat duhovniceşte din aceste Epistole, care sunt Cuvântul
lui Dumnezeu.
Căutând să imite pe aceşti doi mari trimişi ai Domnului Hristos – Pavel şi Ioan – Ignatie, episcop
în Antiohia, scrie şi el şapte epistole la şapte biserici locale din Asia. Dar, nefiind trimis de Duhul
Sfânt să facă lucrul acesta, epistolele lui n-au altă valoare decât vechimea lor. Ele sunt citite
numai de cei care au pasiune pentru istorie.

Binecuvântat să fie Dumnezeu, care apără adevărul Său, ca să fie hrană şi lumină Bisericii Sale
pe pământ! Amin.

Apocalipsa 1 : 12

Când auzi cu adevărat un glas neobişnuit – şi în lumea minciunii, neobişnuit este glasul
adevărului – nu poţi rămâne nemişcat ca de piatră. Ceva se petrece cu tine: ori te întorci să vezi
cine-ţi vorbeşte, ori fugi departe de locul acela ca să nu mai auzi şi să nu mai vezi.

Sf. Ioan, la auzirea glasului, s-a întors să vadă cine-i vorbeşte. Şi în adevăr, n-a rămas dezamăgit:
a văzut „şapte sfeşnice de aur.”

Când, la glasul Domnului Isus, te întorci ca să-L vezi, totdeauna ţi se arată, în primul rând, şapte
sfeşnice de aur, adică desăvârşită lumină cerească (după câte se ştie, şapte este numărul
desăvârşirii, aurul este simbolul cerului – al bucuriilor şi stărilor cereşti – iar sfeşnicele sunt
lumina). Numai în lumină desăvârşită poţi vedea şi cunoaşte tainele dumnezeieşti, poţi vedea
mersul lui Dumnezeu în ceruri şi pe pământ, poţi să deosebeşti binele şi răul.

Cele şapte sfeşnice de aur (lumină desăvârşită) sunt icoana adevăratelor adunări ale lui
Dumnezeu pe pământ – a Bisericii Sale universale (vers. 20). Da, aşa trebuie să fie Adunarea lui
Dumnezeu: o desăvârşită lumină cerească pe pământ. Nimic amestecat, nimic confuz să nu fie în
ea, ci trebuie să fie alcătuită din copiii luminii.

Alt gând:

„Când m-am întors, am văzut…”

Nu poţi vedea pe Dumnezeu, decât dacă întorci spatele păcatului; nu poţi vedea împărăţia Lui
minunată, decât dacă întorci spatele lumii; nu poţi vedea adevărul în toată splendoarea lui, decât
dacă întorci spatele oricărei minciuni. Poziţia omului nu poate fi decât într-un singur fel: ori cu
spatele spre Dumnezeu, spre Lumină şi cu faţa spre Satana şi spre întuneric, ori cu faţa spre
Dumnezeu şi cu spatele spre întuneric. Altă poziţie nu există.

Cel întors spre Dumnezeu este născut din nou. Naşterea, fie fizică, fie spirituală, nu poate fi decât
întreagă. Nu există naştere pe jumătate. Ori eşti născut, ori nu eşti. Stare de mijloc nu există. Ori
te-ai întors la Dumnezeu, ori nu te-ai întors. Stare de mijloc nu este. Când fiul cel pierdut s-a
întors la casa părintească, n-a mai putut fi şi în ţara aceea străină în care l-a dus păcatul. Deci nu
poţi fi în două locuri: şi în Casa Tatălui şi în ţara păcatului.

Întoarcerea la Dumnezeu, naşterea din nou, sunt lucrări desăvârşite, lucrări întregi, lucrări unice,
care se fac o singură dată prin credinţa în Domnul Isus, prin puterea Duhului Sfânt. După
naşterea din nou, urmează creşterea duhovnicească, lucrare deosebită de lucrarea naşterii din
nou. Nu poţi să te naşti de două ori din nou.

Numai cine s-a întors la Dumnezeu, este pus apoi în Lucrarea lui Dumnezeu. Cei întorşi la
Dumnezeu, sunt cunoscuţi de toţi: şi de prieteni şi de duşmani; şi de îngeri şi de demoni. Nu pot
rămâne ascunşi.

Domnul Isus a spus lui Petru: „…După ce te vei întoarce la Dumnezeu, să întăreşti pe fraţii tăi.”
(Luca 22:32). Un mort nu poate întări pe un alt mort; un rob al păcatului nu poate elibera pe alt
rob al păcatului; un căzut nu poate întări pe alt căzut; unul care zace în întuneric nu va putea
lumina pe altul care, la fel, zace în întuneric.

Numai după ce te întorci la Dumnezeu, poţi întări pe alţii, îi poţi lumina şi-i poţi ridica. Petru,
deşi a umblat trupeşte cu Domnul Isus, timp de trei ani şi jumătate, nu a fost născut din nou.
Naşterea din nou a avut loc după întoarcerea lui din cădere, după ce a primit Duhul Sfânt. Abia
atunci a putut întări pe fraţi, abia atunci a fost pus cu adevărat în slujba lui Dumnezeu, mergând
pe picioarele lui şi lucrând cu mâinile lui. Cât timp a fost numai trupeşte cu Domnul, avea nevoie
să fie mereu întărit printr-o formă deosebită (comp. Ioan 20: 22). Poţi umbla mulţi ani cu
Domnul numai cu trupul, fără să fii întors cu adevărat la El. In timpul acesta nu eşti pus cu
adevărat în lucrarea Lui, nu poţi înţelege tainele adevărului, nu poţi avea cu adevărat părtăşie cu
fraţii. Numai după ce ai fost născut din nou, după ce te-ai întors cu adevărat la Dumnezeu, devii
om duhovnicesc, destoinic pentru a fi împreună lucrător cu Dumnezeu.

Dragul meu, tu te-ai întors la Dumnezeu cu adevărat? Cercetează-te! Amin.

Apocalipsa 1 : 13

Mereu aducem aminte lucrul acesta ca să nu-l uităm: cartea Apocalipsei este o carte plină de
simboluri – este o vedenie şi în vedenii lucrurile sunt altfel arătate decât sunt în realitate.

Cele spuse în versetul de mai sus şi în următoarele, sunt asemănătoare cu cele spuse de proorocul
Daniel: „M-am uitat în timpul vedeniilor mele de noapte, şi iată că pe norii cerurilor a venit
unul ca un fiu al omului…”(Daniel 7: 13).

După cum s-a amintit în alte meditaţii, cele şapte sfeşnice sunt simbolul Bisericii universale, iar
Cel care semăna cu Fiul omului, şi care sta în mijlocul sfeşnicelor este Domnul Isus Hristos. El
semăna cu Fiul omului, ceea ce înseamnă că El, întrucâtva, este deosebit de cum fusese pe
pământ.

Haina lungă cu care era îmbrăcat până la picioare, arăta slava Lui, pe care a avut-o înainte de
întrupare (comp. Isaia 6:1) şi cu care a fost îmbrăcat iarăşi după învierea şi înălţarea Sa la cer.
Mai arată această haină şi slujba Sa de mare Preot (Evrei 8: 1). Şi mai arată apoi că El este
Judecător al Adunării sau Bisericii. Se ştie că judecata începe de la Casa lui Dumnezeu (1 Petru
4: 17).
Brâul cu care era încins peste piept, nu era de in ca la preoţii Vechiului Testament, cu de aur,
care arată cerul – starea de cer şi care este dovada dreptăţii şi credincioşiei Lui (comp. Isaia
11.5). Brâul încins este simbolul slujbei de Mare Preot. Domnul Isus Se află în mijlocul Bisericii
Sale, „în mijlocul celor şapte sfeşnice”, ca să slujească – să îngrijească de fiecare, ca să nu-şi
micşoreze lumina sau să se stingă (El mustră şi mângâie, taie şi vindecă, doboară şi ridică după
cum este nevoie, ca Biserica Sa să fie ceea ce trebuie pe pământ).

Încă un gând:

Domnul Isus este în mijlocul desăvârşitei lumini, pentru că El este Lumina desăvârşită şi
desăvârşirea luminii.

De al El să învăţăm să umblăm tot timpul în lumină, şi noi înşine să fim lumină în toată purtarea
noastră, ca să avem părtăşie cu El – Izvorul Luminii – şi unii cu alţii, pentru slava Lui şi pentru
propăşirea lucrării Sale pe pământ.

Apocalipsa 1 : 14

Descrierea Persoanei Domnului Isus, aşa cum S-a arătat în vedenie, are o deosebită însemnătate
pentru noi, de aceea trebuie să fim cu multă luare-aminte la citire.

„Capul şi părul Lui erau albe…”

Întâi: capul alb, arată că Domnul Isus este de la început, Cel care ştie totul, care are experienţă şi
înţelepciune.

Al doilea: capul alb arată că Mântuitorul nostru se află în stăpânirea slavei (comp. Prov. 20: 29)
şi sfinţeniei (comp. Dan. 7: 9).

Al treilea: capul alb arată biruinţa, care este urmată de curăţie („păcatele au fost albite” – Isaia
1. 18; Apoc. 7:14), şi de pace. Albul este şi simbolul păcii. În urma ispăşirii păcatelor neamului
omenesc, vine pacea cu Dumnezeu.

Al patrulea: capul alb al Domnului Isus, arată gândirea Lui dreaptă, nepărtinitoare (gândire fără
culoare). Albul nu este culoare, ci lumină (vezi Mat. 17: 2). Mântuitorul nostru nu aparţine unei
culori naţionale, religioase, politice sau sociale. El este în afara acestor culori – nu se amestecă
cu ele. Gândirea Lui este albă.

Să avem şi noi, urmaşii Săi, gândire albă (nepărtinitoare). Aşa ne vrea El, numai aşa ne poate
folosi în lucrarea Lui. Trupul Lui Hristos are felul de a fi al Capului-Hristos.

„…Ochii Lui erau ca para focului.”

Focul este un simbol al cercării (dovedirii) şi al arătării adevărului (comp. 1 Pet. 1: 7), astfel ca
tot ce este bun sau rău să fie dovedit.
Cu ochii Săi ca para focului, Domnul Isus pătrunde totul, dă totul în vileag: şi binele şi răul. El
ne cunoaşte în adâncurile fiinţei noastre, ştie cât suntem de adevăraţi. Pe El nu-L putem înşela cu
o formă de evlavie. La fel, El priveşte în adunări (biserici) şi vede ce este adevăr şi ce este formă
şi ceremonie. El nu se lasă amăgit de ceea ce izbeşte privirea.

Acesta-I Domnul Isus, Mântuitorul şi Domnul nostru! Să ştim bine!

Slăvit să fie Numele Lui în vecii vecilor! Amin.

Apocalipsa 1 : 15

Picioarele sunt pentru mers. Picioarele lui Hristos umblă prin mijlocul sfeşnicelor de aur
(Biserica) şi cercetează totul potrivit Dumnezeului nostru, care este „un foc mistuitor” (Evrei 12:
29). Ce pătrunzătoare este căldura acestui foc sfânt! Cine poate ţinea piept unei astfel de
încercări?

Despre picioarele din vedenie se spune că erau ca arama aprinsă – deci aveau o strălucire, nu
chiar ca faţa (comp. vers. 16), dar tot străluceau puternic. Picioarele fac parte din Trupul Lui.
Ele, sunt credincioşii care au darul îmbărbătării şi al învăţăturii (Rom. 12:8 şi 7) şi care fac
necurmat slujbă în Biserica cea vie a lui Hristos („şapte sfeşnice de aur”).

Arama în Biblie este simbolul judecăţii (altarul de aramă, unde erau judecate păcatele omului şi
ispăşite) şi mai arată şi natura omenească, după cum aurul arată natura cerească. Credincioşii au
în ei şi aramă (carnea) şi aur (partea cerească).

Ori de câte ori merg picioarele de aramă ale lui Hristos prin mijlocul sfeşnicelor, acolo se face
judecată şi curăţire. Şi Domnul Isus mereu trimite picioarele Sale în Adunarea Sa, ca să facă
judecată – „Căci judecata începe de la Casa lui Dumnezeu” (1 Petru 4: 17).

„…Şi glasul Lui era ca vuietul unor ape mari.”

Glasul Domnului este adevărul, iar adevărul răsună puternic, chiar dacă vorbeşte în şoaptă.

Apele mari când se revarsă, nimicesc totul din calea lor. Aşa este glasul adevărului lui
Dumnezeu (comp. Psalm. 29: 4). La începutul erei Noului Legământ era un pârâiaş nebăgat în
seamă, dar cu timpul a devenit un fluviu puternic, aşa încât, la sfârşitul veacului, va mătura orice
forţă care se va pune în calea lui. Acesta-i adevărul. Biruinţa din urmă este a lui.

Ca să nu te nimicească adevărul, fugi în braţele lui, să devii una cu el, şi te vei bucura de biruinţa
şi de binecuvântările lui în vecii vecilor. Slăvit să fie Domnul!

Apocalipsa 1 : 16

Deşi în cartea aceasta adevărul este scris într-o formă simbolică, totuşi este arătat în întregime şi
chiar în amănunt, ca să-l putem cunoaşte, fără greş, toţi fiii lui. Ceea ce face sau ceea ce dă
Dumnezeu este totdeauna întreg. Nu se mai poate adăuga ceva şi nici scoate ceva după aceea.
Versetul de mai sus continuă descrierea înfăţişării Domnului Isus, arătată simbolic în vedenie:

„În mâna dreaptă ţinea şapte stele…”

Cele şapte stele sunt îngerii (solii) celor şapte biserici (vers. 20). Despre stele ştim că au menirea
să strălucească noaptea şi, prin ele, să cunoaştem că lucrarea (împărăţia) lui Dumnezeu este mult
mai întinsă decât o putem vedea ziua cu ochii (omul vede mai departe noaptea decât ziua, stelele
fiind la distanţe mai mari decât soarele).

Duhovniceşte înţelegând lucrurile, solii lui Dumnezeu, toţi credincioşii care fac parte din
Biserica Domnului Isus Hristos, sunt stele care luminează în noaptea lumii păcatului şi, prin
mărturia lor cu trăirea şi cu vorbirea, arată minunata şi necuprinsa împărăţie a lui Dumnezeu,
împărăţie de adevăr şi de har.

Cele şapte stele (îngerii) sunt în mâna dreaptă a Domnului Isus, ceea ce înseamnă că ele sunt
folosite, supravegheate şi ocrotite de El: „Nimeni nu le va smulge din mâna Mea” – zice
Mântuitorul (Ioan 10:28).

Cât de liniştiţi ar trebui să fim noi, fraţii mei, ştiindu-ne în mâna Domnului Isus! Şi, fiind stele,
să nu ne temem de noapte. Lumina biruieşte întunericul.

„…Din gura Lui ieşea o sabie ascuţită cu două tăişuri…”

Sabia este Cuvântul lui Dumnezeu (vezi Isaia 49: 2; Efes. 6:17; Evrei 4:12). Acest Cuvânt este
îndreptat şi spre lume şi spre Biserică (Apoc. 2: 16 şi 29; 15 – 21). Cu un tăiş taie tot ce este rău,
iar cu celălalt vindecă. Să ne lăsăm şi noi în vremea de acum tăiaţi (judecaţi) de sabia Cuvântului
lui Dumnezeu, ca să nu fim tăiaţi la sfârşitul veacului. Cine se Iasă tăiat acum, va fi şi vindecat;
la sfârşit însă, nu va mai fi aşa.

„… Şi faţa Lui era ca soarele, când străluceşte în toată puterea lui.”

În felul acesta S-a arătat Domnul Isus pe muntele schimbării la faţă (Mat. 17: 2).

Descoperirea deplină a lui Dumnezeu, care este în Domnul Isus Hristos, Fiul Său, este lumina, în
care este binecuvântată Biserica văzută în privilegiile ei, dar şi în judecata pe care o face în viaţa
ei.

Slava lui Dumnezeu s-a arătat în Fiul Său şi menirea Bisericii este să „ajungă plină de toată
plinătatea lui Dumnezeu” (Efeseni 3: 19), pentru ca să-L înfăţişeze pe pământ în chip potrivit.
Şi, dacă Domnul ia în mijlocul bisericilor (adunărilor) locul de judecător, El trebuie să le judece
potrivit cu ceea ce este Biserica în ochii lui Dumnezeu şi potrivit cu rostul pentru care a lăsat-o
El pe pământ.

Încă un gând:
Domnul Isus este Soarele Neprihănirii. Cine umblă în lumina Lui plină, este roditor şi mereu
biruitor.

La polul nord nu creşte nimic, pentru că lumina soarelui nu cade drept. În zona temperată creşte
ceva, pentru că este mai multă lumină. La ecuator însă, unde soarele îşi trimite lumina din plin,
este o vegetaţie luxuriantă (bogată). Totul depinde de cantitatea de lumină şi de căldură de la
soare.

„… Şi faţa Lui era ca soarele, când străluceşte în toată puterea lui.”

Fraţii mei, să rămânem în întregime în Domnul Isus, pentru ca plinătatea luminii Sale să ne facă
asemenea Lui şi astfel să-L putem mărturisi cu adevărat în trecerea noastră pe pământ.

Apocalipsa 1 : 17

Din Sfânta Scriptură vedem că, de fiecare dată când Domnul se descoperă în măreţia Sa omului,
acesta se prăbuşeşte ca un mort, pentru că dumnezeirea arătată îl dezbracă de orice putere şi-l
face să-şi dea seama de nimicnicia iui.

Aşa s-a întâmplat cu Iov (Iov 42: 5 – 6 ), cu Isaia (Isaia 6:1-5), cu Daniel (Dan. 10:2-9), cu Saul
din Tars (F. Ap. 9: 3-6). Şi orice arătare a Domnului este însoţită de o solie pentru om.

Şi de data aceasta, Ioan – „ucenicul pe care-l iubea Isus” – în faţa măreţiei Domnului său, a
căzut la picioarele Lui ca mort. Dacă el, care era un om născut din nou – deci un om mântuit şi
adânc duhovnicesc – n-a putut să rămână în picioare când slava Mântuitorului lui i s-a
descoperit, ce se va întâmpla omului firesc (carnal), rob păcatului şi duhului lumii, în clipa când
Fiul lui Dumnezeu va veni pe norii cerului cu mare strălucire?

Duhovniceşte înţelegând lucrurile, atunci când Domnul Isus se descoperă omului, tot ce este
firesc, eul vechi cu poftele şi gândurile lui, totul cade la pământ, totul moare. Acesta-i semnul
adevăratei descoperiri dumnezeieşti: „…Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în m/ne…” (Galat.
2: 20). Numai cine a trecut prin această stare, poate trăi o viaţă de biruitor. Peste el îşi întinde
Domnul mâna dreaptă. „… El Şi-a pus mâna dreaptă peste mine, şi a zis: «Nu te teme!…»” Ce
adânc este harul Domnului Isus! Ce nemărginită, fierbinte şi nemicşorată este dragostea Lui!
Deşi El era în nemărginita Lui măreţie, totuşi mâna Lui a atins pe Ioan şi l-a întărit. Şi când te
gândeşti că mâna aceasta avea în ea şapte stele (vers. 16), adică Biserica întreagă, primeşti mai
multă putere de încredere în ea, căci din Biserică facem şi noi parte. Aceeaşi mână ne întăreşte şi
pe noi şi ne ridică din orice stare grea.

Da, mâna Domnului Isus ţine în ea, „şapte stele”, şi este aceeaşi mână cu care odinioară a atins,
pe pământ, multe fiinţe bolnave.

Ştiind că în mâna Mântuitorului nostru este întreaga Lui Biserică, cu câtă grijă şi dragoste trebuie
să ne purtăm şi noi faţă de orice credincios al Său, pe care-l întâlnim pe pământ!
Numai când eu am conştiinţa Bisericii lui Hristos, mâna Lui mă ţine şi mă întăreşte, iar glasul
Lui îmi spune: „Nu te teme!” Atunci mă odihnesc în mâna Lui, când El este, pentru mine, „Cel
dintâi şi Cel de pe urmă”, când nici o altă fiinţă sau lucrare nu se mai află între mine şi El.

Binecuvântat să-I fie numele în vecii vecilor! Amin.

Apocalipsa 1 : 18

Aici, Domnul Isus Hristos, Se descoperă aşa cum S-a descoperit Dumnezeu în Vechiul
Testament: „Eu sunt Cel dintâi şi Cel de pe urmă”, adică Iahve – Iehova (Isaia 41: 4; Isaia 44: 6;
Isaia 48: 12), ceea ce arată ca fiind Dumnezeul care nu se schimbă. Apoi ni-L arată ca Viaţă:
„Cel viu. Am fost mort şi iată că sunt viu în vecii vecilor.” Deşi El a murit odată pentru păcatele
noastre, totuşi, acum El este înviat şi va fi viu în vecii vecilor.

Mormântul n-a avut niciodată în el pe cineva la fel cu Fiul lui Dumnezeu. Domnul Isus a avut
putere să moară şi apoi să învieze şi să trăiască. El adusese la viaţă pe Lazăr din Betania, pe fiul
văduvei din Nain, pe fiica lui Iair. Acum însă se aduce la viaţă pe Sine însuşi, se ridică din
adâncul mormântului prin puterea Sa. Şi nu se va mai întoarce niciodată în mormânt.

El e viu astăzi şi stă la dreapta Tatălui, dorind să se facă Prietenul fiecăruia dintre noi. El a avut
putere să învieze şi să meargă la dreapta Tatălui făcându-Se astfel învăţătorul şi lumina noastră.
El a ajuns Marele nostru Preot, care mijloceşte pentru noi, aducându-ne darurile mântuirii. El a
înviat ca să ne pregătească drumul spre Dumnezeu.

Mai mult! El a înviat ca să facă din noi un templu în care să locuiască. El vrea să rămână în noi
în vecii vecilor. Eu, păcătos pierdut, ajung, prin El, copil al lui Dumnezeu, destoinic pentru orice
lucrare bună, gata să intru oricând în cer. Ce mare îndurare din partea lui Dumnezeu!

Fiindcă sunt multe păreri asupra cuvântului „Locuinţa morţilor”, în rugăciune, am întrebat pe
Dumnezeu ce se înţelege prin acest cuvânt. El mi-a răspuns: „Un loc în univers pentru păstrarea
sufletelor, pe care numai Eu îl ştiu.”

„…Eu ţin cheile morţii şi ale Locuinţei morţilor.”

Cheile sunt folosite pentru a deschide uşi, arătând, astfel, că atât moartea cât şi Locuinţa morţilor
au uşi, care pot fi închise (F. Ap. 2: 24; Matei 16: 18). Oricine ţine aceste chei, are puterea
(autoritatea), înainte, puterea morţii era în mâna Satanei ( comp. Evrei 2: 14; Matei 16: 18), dar
când Domnul Isus a fost înviat din morţi, moartea şi-a pierdut puterea, iar cheile se află acum în
mâna scumpului nostru Mântuitor. O, ce mare biruinţă este aceasta! El poate să elibereze din
locuinţa morţilor pe toţi acei care sunt ai Lui, căci în mâna care ţine cele şapte stele (Biserica), se
află şi cheile morţii şi ale Locuinţei morţilor!

Apocalipsa 1 : 19
Ce-i scris, rămâne, şi nu se poate falsifica, sau se falsifică mai greu; ce se păstrează din gură în
gură (tradiţia), nu rămâne, nu are garanţia adevărului şi se falsifică fără nici o greutate. Cine ia
drept document o simplă vorbă?

Dumnezeu ne-a lăsat scris ce trebuie să ştim, să credem şi să împlinim noi, oamenii, adică
adevărul care ne dă mântuirea, desăvârşirea, şi viaţa veşnică.

„Scrie dar…”

Să nu scriem decât ceea ce ne porunceşte Domnul, decât ceea ce ştim sigur, prin lumina Duhului
Sfânt, că ar scrie El însuşi.

„Scrie dar lucrurile, pe care le-ai văzut…”, adică Hristos în mijlocul sfeşnicelor – vedenia care
L-a arătat pe EI în măreţia şi slujba Lui.

„…Lucrurile care sunt…”, adică cele şapte biserici sau, mai precis, timpul întregii Biserici, de la
naşterea şi până la răpirea ei, care se poate numi „acum”, sau „timpul prezent”, cuprins în
capitolele 2 şi 3 din Apocalipsa.

„…Şi cele care au să fie după ele”, adică cele istorisite în capitolele 4 până la 22. Acestea sunt
lucrurile care au să vină.

Apocalipsa şi toată Sfânta Scriptură nu amestecă lucrurile. Să citim cu atenţie, sub călăuzirea
Duhului Sfânt şi cu gândul la slăvirea Numelui lui Dumnezeu, şi vom înţelege limpede adevărul.

„Lucrurile care sunt”, adică lucrurile care desăvârşesc şi sfinţesc viaţa noastră duhovnicească,
sunt cele care trebuie să le căutăm întâi.

Căci la ce-mi foloseşte să ştiu lucrurile viitoare, dacă nu le ştiu şi nu le trăiesc pe cele prezente?
Să cercetăm cartea Apocalipsei în lumina acestui gând. Cine ştie bine ce spune Sfântul Cuvânt al
lui Dumnezeu pentru viaţa prezentă („lucrurile care sunt”), şi trăieşte ceea ce ştie, va cunoaşte şi
lucrurile viitoare, atât cât îi este îngăduit să ie cunoască.

Apocalipsa 1 : 20

Cele şapte stele din mâna dreaptă a Fiinţei din vedenie (Fiul omului) erau o taină (ceva ascuns),
iar cele şapte sfeşnice prin mijlocul cărora umbla Fiinţa măreaţă din vedenie (Fiul omului), erau
tot taină. Cine dintre oameni ar putea înţelege tainele dumnezeieşti, dacă n-ar fi o descoperire
directă de la Dumnezeu? Şi iată că aici este această descoperire.

Domnul Isus explică simplu sfântului apostol Ioan, şi nu numai lui, ci şi nouă: „…Cele şapte
stele sunt îngerii celor şapte Biserici; şi cele şapte sfeşnice, sunt şapte Biserici.”

La această explicaţie a Domnului Isus s-au ridicat întrebări: Cine sunt îngerii? Sunt ei fiinţe
cereşti sau fiinţe pământeşti? Şi răspunsul a fost dat de fiecare întrebător, cum i s-a părut.
Unii au zis: îngerii de aici sunt îngeri adevăraţi. Tradiţia le-a şi pus nume: Mihail, Gavril,
Samuel, Anael, Rafael, Zahorel şi Orifel.

Alţii au zis: îngerii de aici nu sunt îngeri cereşti, pentru că un înger ceresc nu are nevoie de
pocăinţă (vezi cap. 3:1) şi nici ca să fie credincios până la moarte (comp. cap. 2: 10). Aceştia ar
fi preoţii şi episcopii bisericilor.

Alţii au zis: îngerii de aici nu sunt preoţi şi episcopi, căci pe vremea aceea nu era încă despărţită
Biserica în două: clerici şi mireni (laici), ci mai curând, aceşti „Îngeri” par a fi o personificare a
comunităţilor creştine, întruchiparea unităţii vii a bisericilor (vezi Noul Testament cu explicaţii,
trad. catolică, Paris 1976).

Alţii au zis: îngerii de aici sunt persoane mai luminate din Biserică, pe care Dumnezeu le-a
înzestrat cu anumite daruri.

În faţa acestor păreri, cel ce scrie aceste rânduri a stat înaintea Domnului şi, cu smerenie şi
credinţă, L-a întrebat, ca şi despre alte lucruri grele (vezi şi alte meditaţii), să-i răspundă, dacă
este voia Lui, cine sunt aceşti îngeri?

În bunătatea Lui, Domnul a răspuns:

„Fiecare credincios, care face parte din Biserica universală, este îngerul Bisericii, şi are
responsabilitate după darul şi puterea primită. Eu stau de vorbă cu fiecare în parte. Şi fiecare este
în mâna Mea dreaptă.”

Am mulţumit cu recunoştinţă Domnului pentru răspunsul Lui limpede ca lumina, şi, apoi am
cugetat mai adânc la cele spuse de El.

În adevăr, în Trupul lui Hristos (Biserica), nimeni nu este mai mare, ci toate mădularele au
însemnătatea lor unică şi slujesc celorlalte mădulare, ca într-un trup omenesc: mâna slujeşte
piciorului, piciorul mâinii, etc. În felul acesta se înţelege şi ceea ce scrie în: 1 Cor. 14: 26 – 33;
Efeseni 4: 5, 21 şi Evrei 10: 24 – 25.

Fiecare mădular al Trupului este un sol (înger) al trupului, care trebuie să se îngrijească de Trup
şi să vegheze ca să fie el însuşi sănătos şi curat.

Aşa stând lucrurile, înseamnă că toate rânduielile omeneşti din adunările creştine (biserici), nu au
nici un rost dumnezeiesc, ci, dimpotrivă, împiedică lucrarea pe care Duhul Sfânt o desfăşoară
aici.

Conducerea Bisericii o are în întregime Capul ei – HRISTOS, prin Duhul Sfânt. Stelele (îngerii)
fiind în mâna Lui, sunt folosite de El şi astfel primesc împuternicire (autoritate). Trebuie să ştim,
că îngerii sunt nu numai fiinţe cereşti, ci şi fiinţe pământeşti. Toţi solii (trimişii) Domnului sunt
îngerii Lui (cuvântul înger vine de la grecescul „angelos” şi înseamnă sol, trimis).
Faptul că îngerii bisericilor (ai stărilor din Biserica universală) sunt înfăţişaţi, simbolic, ca stele,
ne face să înţelegem că ei sunt în lumină, lumină cerească aici pe pământ (steaua este un corp
ceresc, care îşi trimite lumina în timpul nopţii pe pământ). Toţi credincioşii Domnului Isus sunt
lumină cerească – fiii luminii, prin trăirea lor (Mat. 5: 14 – 16; 1 Tes. 5: 5; Efes. 5: 8).

„Şi cele şapte sfeşnice, sunt şapte Biserici.”

Amintim iarăşi ceva în legătură cu numărul şapte: după introducere, părţile principale ale cărţii
Apocalipsei se împart după numărul şapte, care se arată mai mult decât celelalte numere
simbolice, de care este plină această carte. Astfel noi vedem următoarele părţi:

Introducerea (cap. 1:1-8).

1. Scrisorile către cele şapte biserici din Asia (cap. 1: 9 şi până la cap. 3: 22).

2. Cele şapte peceţi (cap. 4 până la cap. 7).

3. Şapte trâmbiţe (cap. 8-11).

4. Şapte fiinţe (cap. 12 până la cap. 14). a). Femeia îmbrăcată în soare; b). Balaurul; c). Copilul
de parte bărbătească; d). fiara din mare; e). a doua fiară din pământ; f). Mielul de pe muntele
Sionului; g). Fiul omului pe nori.

5. Şapte potire (cap. 15-16).

6. Judecata asupra vrăjmaşilor (cap. 17 – 20).

7. Binecuvântata înnoire a lumii (cap. 20 – 22: 1 – 7). Încheierea (cap. 22: 8-21).

Să revenim la cele şapte sfeşnice, care sunt şapte biserici. Despre cele şapte biserici s-a mai scris
în meditaţiile la versetele 4 şi 11.

Biserica este una singură de la naşterea ei până la răpirea ei. Stările prin care trece Biserica
(mădularele Bisericii) sunt mai multe şi sunt arătate în număr de şapte (număr care cuprinde
întregul).

Scriind despre acest loc din Apocalipsa, Fer. Augustin spunea: „Apostolul Ioan scrie la şapte
biserici pentru a arăta că scrie plenitudinii Bisericii unice, căci şapte înseamnă plenitudinea
Bisericii universale.”

Domnul Isus, Marele Preot, umblă prin mijlocul celor şapte sfeşnice, care depind de El, adică El
poate să le aprindă sau să le stingă, poate chiar să mute un sfeşnic, care nu reflectă bine lumina
(comp. Apoc. 2:5, „Îţi voi lua sfeşnicul din locul lui, dacă nu te pocăieşti.”)

Cortul întâlnirii din Vechiul Legământ nu avea nici o fereastră, ca să nu primească altă lumină
decât cea din sfeşnicul de aur cu şapte braţe, care însemna lumina lui Dumnezeu, lumina cerului
(aurul simbolizează starea cerească). Aşa şi Cortul întâlnirii din Noul Legământ (Biserica), nu
are nici o „fereastră” spre lume, ci numai una singură deschisă spre cer (cum era corabia lui
Noe). Unde se văd „ferestre”, nu este cortul întâlnirii, ci alt cort.

Sfeşnicul de aur din Vechiul Legământ era mereu sub îngrijirea preoţilor, ca să fie curat şi mereu
umplut cu untdelemn curat de măsline (Exod. 27:20; Lev. 24:2), pentru ca să nu se stingă
niciodată lumina lui.

Aşa şi în Noul Legământ: Domnul Isus, cum s-a arătat, curăţeşte mereu Biserica Sa cea Vie, ca
să poată lumina necurmat pe pământ. Truda vrăjmaşului a fost de multă vreme să aducă în
Biserică tot ce-i împotriva acestei curaţii şi să coboare astfel tonul mărturiei Bisericii, vârând în
slujbă lucruri izvorâte din mintea omului, nu din Duhul lui Dumnezeu, nu din Hristos. (Colos. 2:
9).

Să avem mare grijă, fraţii mei, ca în locul unde suntem fiecare, să ardă necurmat sfeşnicul de aur
(viaţa noastră cea nouă, cu lumină cerească), pentru ca cei din jurul nostru să aibă lumina care-i
călăuzeşte spre viaţa veşnică.

Slăvit să fie Domnul!

Apocalipsa 2 : 1

De la început amintim, că scrisorile din cartea Apocalipsa, sunt scrisori personale ale Domnului
Isus Hristos, adresate din slava Lui, celor şapte biserici, şi fiecare scrisoare se împarte, de obicei,
în şapte părţi: 1). Adresa; 2). Titlul Dumnezeiescului vorbitor; 3). Cuvântul de laudă; 4).
Mustrarea; 5). Prevenirea; 6). Făgăduinţa pentru biruitor; 7). Îndemnul hotărât la luarea-aminte.

Două dintre biserici primesc o laudă deosebită: Smirna şi Filadelfia.

„Îngerului Bisericii din Efes scrie-i…”

După cum se exprimă un credincios, Ioan este folosit ca secretar al Domnului Isus Hristos. El
scrie numai ceea ce-i spune Domnul. Ce adevăr de preţ şi pentru noi! Să nu vorbim şi să nu
scriem decât ceea ce ne spune Domnul prin Cuvântul Său.

Deşi scrisoarea este adresată bisericii din Efes, (îngerului) sau bisericii din Smirna, etc. concluzia
ei este o chemare actuală îndreptată înspre fiecare credincios: „Cel ce are urechi de auzit…!”
(Stările celor şapte biserici – după cum s-a spus – au fost şi vor fi până ia răpirea Bisericii, atât în
adunările creştine cât şi în fiecare credincios în parte. Să nu uităm lucrul acesta şi să citim pentru
noi cuvintele din aceste scrisori).

Adunările (bisericile) la care se referă scrisorile trimise, poartă diferite nume: „Biserica din
Efes”, sau „Biserica din Smirna”, etc.

Este o mare deosebire între „adunarea din Efes” şi „adunarea Efesului”, pentru că adunarea
rămâne numai pentru un timp în Efes (în starea de „Efes”) ea nu aparţine Efesului. Numele are
însemnătatea lui simbolică. Să înţelegem bine că este vorba de Biserica universală, de mersul ei
prin istorie. În tot timpul istoric al Bisericii au fost toate stările (cele şapte biserici din Asia – vezi
şi însemnătatea numelor) şi de multe ori o adunare, sau o persoană, a trecut de la o stare la alta.
De aceea ne scrie Domnul scrisorile, ca, în lumina celor scrise, să ne cercetăm, să fim cu luare-
aminte şi „să ascultăm ce zice Bisericilor Duhul…” (adică la toate deodată) şi să biruim toate
stările rele. Biruitorii au făgăduinţele lui Dumnezeu.

Cuvântul Efes, în tălmăcire, înseamnă: „Vrednic de dorit”. Mai înseamnă „Îngăduinţă”

(Permisiune) şi „A da drumul” (a o lăsa mai moale).

Starea Efes are multe lucruri bune („Vrednice de dorit”), dar nu e în întregime bună, pentru că a
îngăduit câte ceva străin de Duhul lui Dumnezeu, de felul de a fi al lui Hristos – a lăsa-o mai
moale cu stăruinţa în toate privinţele, – a permis o spărtură în cetatea curăţiei şi a dragostei.

Domnul Isus ne vrea cu gelozie pentru Sine, El ne vrea întregi, pentru că numai vasul întreg e
folositor. Avem în noi ceva din starea „Efes”? Vasul găurit nu numai că nu este folositor, ci este
o piedică în calea stăpânului.

„…Iată ce zice Cel ce ţine cele şapte stele în mâna dreaptă şi Cel ce umblă prin mijlocul celor
şapte sfeşnice de aur.”

În faţa fiecărei biserici Domnul îşi dă un nume care corespunde în chip deosebit împrejurării.
Aici Se înfăţişează a doua oară, ca fiind Cel care ţine în mâna dreaptă cele şapte stele şi Cel ce
umblă în mijlocul celor şapte sfeşnice de aur.

Domnul Isus ţine cu putere în mâna Sa dreaptă cele şapte stele (îngeri). Nimeni nu le poate
smulge din această binecuvântată mână. Aici este toată siguranţa noastră. Slavă Lui!

Apoi El nu numai că stă „În mijlocul celor şapte sfeşnice de aur”, dar şi „umblă” printre ele.
Este pe pământ un cerc în care Se mişcă Domnul, şi mişcările Lui le pot vedea cei ce au ochi să
vadă: tot aşa cei ce au urechi să audă, pot auzi glasul Lui. Căile Domnului nu sunt între neamuri
sau între grupările religioase. El lucrează printre ele, dar nu pentru întărirea stării lor. Scriitorii
istoriei bisericeşti ne vorbesc de mişcările şi lucrările oamenilor din biserici (grupări religioase)
şi ce ne spun ei este trist. Despre umblarea Domnului în mijlocul celor şapte sfeşnice de aur
(Biserica adevărată, universală şi vie) nu se vede scris prea mult. Istoria aceasta se va cunoaşte
odată în toată limpezimea şi frumuseţea ei în cer.

Cele şapte sfeşnice de aur închipuiesc adunările credincioşilor (bisericile) în răspunderea lor aici
pe pământ, însă ca rod al lucrării lui Dumnezeu şi deosebindu-se prin ceea ce este de la
Dumnezeu, adică prin starea de faţă a Duhului şi prin lucrarea firii dumnezeieşti. Acestea dau
adunărilor (bisericilor) firea de aur – starea cerească. Numai prin ea pot ele să ţină mărturia
Domnului Hristos pe pământ. Dacă pierd starea cerească (firea de aur) şi nu se pocăiesc, îşi pierd
locul, şi sfeşnicul lor se ia din locul său, căci a încetat de a mai sluji scopului, pentru care a fost
aşezat.
Fraţii mei, să fim cu luare-aminte şi să vedem bine gândul dumnezeiesc, că adunările (bisericile)
sunt răspunzătoare faţă de Domnul Isus Hristos – şi noi, ca persoane, avem răspunderea noastră
faţă de El. Numai aşa putem ajunge la o dreaptă judecată şi la o vedere limpede duhovnicească.

Încă un gând: „Cel ce umblă prin mijlocul celor şapte sfeşnice de aur.”

Domnul Isus este Lumină şi El umblă numai prin mijlocul luminii.

Şi după cum ştim, şapte este numărul desăvârşirii, de aceea cele şapte sfeşnice, arată lumină
desăvârşită.

Dacă rămânem în Hristos (Lumina desăvârşită) şi El rămâne în noi („umblă prin mijlocul
nostru”), pentru că lumina Lui desăvârşită ne face şi pe noi lumină desăvârşită. El umblă în ceea
ce este El (lumina Lui).

Apocalipsa 2 : 2

De oameni ne putem ascunde, dar de Dumnezeu nu. El ştie străfundurile fiinţei noastre, cunoaşte
izvorul oricărei mişcări pe care o facem şi pătrunde gândurile înainte de zborul lor.

Dumnezeu ştie şi binele şi răul deopotrivă, şi este nepărtinitor în judecata Lui, pentru că El este
drept şi sfânt.

Oamenii ne pot vedea ori prea răi, ori prea buni; după cum le este inima; însă Dumnezeu ne vede
aşa cum suntem.

„Ştiu faptele tale…”

Domnul Isus ştie totul. El notează orice faptă ieşită din credinţă. Să mă mângâi cu gândul că El
mă înţelege şi că în cartea Sa de aduceri aminte scrie orice. Oamenii nu văd, nu preţuiesc, ba
chiar dispreţuiesc faptele mele; însă Domnul le vede pe toate.

„Ştiu faptele tale, osteneala ta, şi răbdarea ta, şi că nu poţi suferi pe cei răi…”

În starea de „Efes” (fie adunare, fie credincios singuratic) sunt şi lucruri bune, „vrednice de
dorit”, iar Domnul recunoaşte tot ce e de recunoscut. Aici, în „Efes” se lucrează, se luptă
împotriva celor răi, sunt cercetaţi în adânc cei ce se dau drept „apostoli” (credincioşi), este şi o
oarecare lumină pentru cunoaşterea adevărului. Oamenii pot vedea lucrul acesta şi să aibă o
părere foarte bună. Ce zice însă Domnul? Da, El ştie adevărul în adânc. Să-L lăsăm pe El să facă
judecată.

Dacă eu stau înaintea Domnului şi-L rog să mă cerceteze şi să mă judece în străfundurile fiinţei
mele, nu voi cădea niciodată în starea primejdioasă de „Efes”, care are şi lucruri foarte bune, dar
şi lucruri foarte rele. Din amestecarea lucrurilor foarte bune cu lucruri foarte rele, nu poate ieşi
decât un rod pentru Satana. Dumnezeu este Sfânt (neamestecat) şi El ne vrea şi pe noi sfinţi
(neamestecaţi).
Să înţelegem adevărul acesta! Amin.

Apocalipsa 2 : 3

Mari virtuţi sunt acestea! Şi Domnul le laudă, pentru ca şi alţii să ştie că ele sunt podoaba cuiva.

Un bine înălţat, este o încurajare spre un bine mai mare pentru cel care l-a săvârşit, şi un îndemn
puternic pentru alţii, ca şi ei să urmeze pilda. La fel, un rău descoperit, este o stavilă în calea
înaintării răului, atât în viaţa celui care l-a săvârşit, cât şi în viaţa semenilor care-l privesc.

Domnul Isus laudă virtuţile îngerului (bisericii) din starea „Efes”, ca să fie un îndemn spre
cercetare adâncă, şi astfel, din lanţul virtuţilor, să nu lipsească nici o verigă – şi mai ales una de
la mijloc. La ce mai poate folosi un lanţ rupt în două sau în mai multe bucăţi? Sf. ap. Pavel
foloseşte acest mijloc de îndemn la cercetare, când laudă pe credincioşii din Tesalonic: „Căci ne
aducem aminte fără încetare, înaintea lui Dumnezeu, Tatăl nostru, de lucrarea credinţei voastre,
de osteneala dragostei voastre şi de tăria nădejdii în Domnul Isus Hristos!” (1 Tesaloniceni 1:
3).

Fraţii mei, când primim laude din partea Domnului Isus, sau un har în plus de la El, să ne oprim
şi să privim adânc înlăuntrul nostru! Avem noi, oare, ceva de îndreptat? Şi dacă suntem sinceri,
descoperim răul. O sută de virtuţi nu rezistă în faţa unui păcat, pe care-l ocrotim în viaţă, lată de
ce Domnul scrie atât de limpede şi apăsat îngerului (bisericii) din starea „Efes”.

Să citim Sfânta Scriptură pentru noi înşine şi vom înţelege mai bine tainele ei.

Apocalipsa 2 : 4

E un cuvânt foarte serios: „Dar ce am împotriva ta, este că…”

Să mă pun pe mine în faţa acestui cuvânt. Are Domnul ceva împotriva mea? Dacă mă cercetez
adânc, voi descoperi realitatea. Multele mele virtuţi, talente şi lucrări bune nu pot acoperi un rău,
un microb satanic, care s-ar afla înăuntrul meu. Iar răul acesta poate înghiţi, într-un timp mai
lung, toate virtuţile şi lucrările mele bune.

Când eşti încărcat de multe virtuţi dumnezeieşti, uşor te poate înşela diavolul să uiţi una din ele
şi, mai ales, când ai daruri însemnate, şi eşti aşezat într-un loc principal în lucrarea lui Dumnezeu
(Efesul era una din metropolele lumii de atunci).

Să nu privim la multele verigi, care alcătuiesc lanţul virtuţilor, ci să fim cu toată atenţia să nu
pierdem o verigă. Credincioşii sunt adesea ca şi cloşca din al cărui cuib s-au luat multe ouă: câtă
vreme mai rămâne acolo un ou sau două, ea nu bagă de seamă şi nu părăseşte cuibul. Noi să nu
fim însă fără minte ca ea, ci să cumpănim bine dacă nu cumva, în vreo privinţă, avem o scădere
de har. Să nu fiţi mulţumiţi că nu l-aţi pierdut de tot, ci căutaţi să aveţi parte de el într-o măsură
tot mai mare. Cine nu-şi leagă rana, pierde tot sângele şi moare.
Ceea ce are Domnul împotriva îngerului (bisericii) din starea „Efes”, este faptul că şi-a părăsit
dragostea dintâi.

Dacă lipseşte dragostea – dragostea cea înflăcărată de obârşie (calitate) cerească – ce mai poate fi
bun şi folositor în viaţa unui ins sau a unei adunări? Sf. ap Pavel scria corintenilor: „Chiar dacă
mi-aş împărţi toată averea pentru hrana săracilor, chiar dacă mi-aş da trupul să fie ars, şi n-aş
avea dragoste, nu-mi foloseşte la nimic.” (1 Cor. 13: 3). Cele mai frumoase fapte, fără dragoste,
nu mai folosesc şi Domnul nu le primeşte, chiar dacă le laudă.

Fără dragoste, viaţa cea nouă din Dumnezeu, se ofileşte. După ce s-a uscat rădăcina pomului,
frunzele rămân un timp verzi, dar după aceea se usucă şi ele şi cad. Tot aşa este şi cu noi, căci
murim odată cu moartea dragostei, care este rădăcina şi inima tuturor celorlalte datorii.

Dacă iubirea credincioşilor faţă de Domnul Isus ar putea să moară cu totul, atunci mor cu ea
toate celelalte virtuţi, căci iubirea este rădăcina lor.

Grija noastră de căpetenie trebuie să fie rădăcina. Inima trebuie să fie vie şi plină de recunoştinţă
faţă de Domnul, altfel, frunza nu poate să rămână multă vreme verde, acel verde pe care-l dă
sfinţenia. Care este starea ta, sufletul meu? Trăieşte rădăcina în tine? îţi este scump Domnul
Isus? îţi este de cel mai mare preţ, Numele Tatălui Ceresc? Te mişcă Duhul Sfânt spre lucruri
sfinte?

Cine se îndoieşte de iubirea lui către Domnul Isus, se îndoieşte de obicei şi de iubirea Domnului
Isus către el.

Să mai stăruim asupra cuvântului „dragostea dintâi!”

„Dar ce am împotriva ta, este că şi-ai pierdut dragostea dintâi.”

Ce este dragostea dintâi?

Este oare dragostea de adevăr? Este dragostea pentru lucrarea lui Dumnezeu? Este dragostea
pentru răspândirea soliei Evangheliei? Este dragostea pentru apărarea adevărului? Nu! în acestea
biserica din Efes n-a fost vinovată.

„Dragostea dintâi” este ceva care întrece dragostea de adevăr, ceva mai mult decât dragostea
pentru lucrarea Evangheliei pe pământ, mai mult decât râvna şi dârzenia în lupta Domnului: este
dragostea pentru Domnul însuşi, pentru Persoana Lui.

Întâi Hristos – dragostea pentru Persoana Lui, pentru felul Lui de a fi şi apoi celelalte lucruri
bune. Marta iubea pe Domnul Isus, dar între ea şi El era lucrarea pentru El; Măria însă nu avea
nimic între ea şi Iubitul inimii ei, ci şedea în tăcere la picioarele Lui, îl privea cu nesaţ şi-l asculta
cu sete glasul.

Dragostea dintâi este singura însuşire a faptelor după voia lui Dumnezeu. Ea dă valoare lucrării
noastre.
Dragostea dintâi este dragostea care nu se învecheşte, ci-i mereu nouă – este dragostea al cărui
foc creşte cu fiecare clipă – ea nu se epuizează niciodată. Este veşnic tânără şi neoprită în
dărnicia ei. Dumnezeu spune despre Israel: „Mi-aduc aminte încă de dragostea pe care o aveai
când erai tânără, de iubirea ta când erai logodită, când mă urmai în pustie, într-un pământ
nesemănat.” (Ier. 2: 2).

„Dragostea… când erai logodită!” în adevăr, omeneşte vorbind, dragostea de la început este
minunată: „Mi-amintesc de dragostea din tinereţea ta!”Această dragoste nu urmărea alt interes
decât dragostea. După această dragoste tânjeşte Domnul Isus, pe aceasta o caută El în inima
noastră. Este El singura ţintă a inimii noastre? Nimic între noi şi El – nici lucrarea Lui – iată ce
trebuie să ştim bine. Să ne cercetăm adânc! Cum suntem? Oare nu cumva suntem îndreptaţi mai
mult spre noi înşine decât spre El? Aparenţele nu pot înlocui dragostea adevărată! În faţa
oamenilor putem să ne arătăm bine. Dar cum suntem în faţa Domnului nostru, care ştie totul?

Dragostea dintâi înseamnă: „Hristos să locuiască în inimile voastre…” (Efes. 3:17), „pentru ca
în toate El să aibă întâietatea.” (Coloseni 1: 18).

Slăvit să-I fie Numele în veci! Amin.

Apocalipsa 2 : 5

Uitarea binelui este poarta deschisă, pe care intră răul cu toată oştirea lui nimicitoare.

Uitarea adevărului este înălţarea minciunii pe tronul vieţii.

Uitarea abaterii pe care ai făcut-o de pe drumul vieţii înseamnă moarte sigură.

„Adu-ţi dar aminte de unde ai căzut…”

Acesta este primul pas spre îndreptare.

Omul uită uşor calea binelui, calea arătată de Dumnezeu, şi merge pe calea aleasă de inima lui
păcătoasă, care-i aduce în viaţă toate nenorocirile şi, la urmă, moartea.

„Adu-ţi dar aminte de unde ai căzut; pocăieşte-te şi întoarce-te…”

Porunca este dată şi pentru un singur credincios şi pentru o comunitate (adunare).

Unde ai pierdut punga cu valori, acolo trebuie să te întorci şi s-o cauţi.

Unde s-a rupt firul, acolo trebuie legat din nou.

Unde ţi-a intrat cuiul în picior, acolo trebuie să faci operaţie ca să-l scoţi.

Dacă nu repari zidul unde este spart, degeaba te îngrijeşti să păstrezi rânduială în celelalte
camere ale casei.
„…Pocăieşte-te şi întoarce-te…”

Adevărata pocăinţă este urmată de întoarcerea unde s-a produs stricăciunea, pentru a îndrepta
lucrurile. Altfel totul este în zadar.

Această înştiinţare îşi are totdeauna însemnătatea ei pentru noi. Rădăcina oricărui rău, care aduce
ruina unui suflet credincios, sau a unei adunări este părăsirea dragostei dintâi. De aceea pocăinţa
pentru pierderea dragostei dintâi, este pocăinţa celor credincioşi. Şi aşa cum s-a spus mai sus, a
te pocăi înseamnă a-ţi recunoaşte vina şi a te întoarce pentru repararea răului făcut.

Sf. Efrem Şirul zice: „Pocăinţa este scara care ne urcă acolo de unde am căzut.”

Sf. Isac Şirul scrie: „Nu există păcat de neiertat, în afară de păcatul nepocăit.”

Să ne cercetăm!

Iubim noi pe Domnul Isus, Persoana Lui, felul Lui, mai puţin astăzi decât la începutul vieţii
noastre de credinţă? Dacă în sinceritatea noastră, recunoaştem că aşa este, atunci suntem căzuţi şi
trebuie să ne pocăim şi să ne întoarcem la dragostea dintâi – la „faptele dintâi”, adică faptele
făcute în dragostea neumbrită de nimic.

Pocăinţa este viaţa pocăiţilor. De pocăinţa adevărată atârnă lumina credincioşilor.

„… Voi veni la tine şi-ţi voi lua sfeşnicul din locul lui, dacă nu te pocăieşti.”

„Dragostea dintâi” şi lucrarea ei este atât de însemnată încât, odată cu pierderea ei, se pierde şi
locul sfeşnicului. Sfeşnic înseamnă lumină.

Numai prin pocăinţă se ajunge la lumină. Păcatul – de orice natură ar fi el – stinge lumina în noi.
Luarea sfeşnicului înseamnă retragerea luminii. Cel ce a părăsit dragostea dintâi faţă de Hristos-
Capul şi faţă de Trupul lui Hristos (toţi credincioşii Domnului de pe faţa pământului), trebuie să
se pocăiască îndată ca să nu rămână în întuneric duhovnicesc. Nici o taină dumnezeiască nu mai
poate pricepe şi nici o parte din Scriptură nu mai înţelege cel care a părăsit dragostea dintâi.

Se poate ca partea din afară să pară dreaptă şi bună, dar dacă a pierdut legătura de inimă cu
Hristos cel viu (Cap şi Trup), tot ce se face este fără preţ pentru El.

„… Îţi voi lua sfeşnicul din locul lui, dacă nu te pocăieşti.” Unde este locul sfeşnicului? înaintea
Domnului. Cum să stea înaintea Domnului şi în lucrarea Lui, cel care nu se pocăieşte?

Fiecare credincios, ca şi fiecare comunitate a lui Hristos, a primit un sfeşnic, atunci când s-a
născut din nou. A primit lumină pentru ca să poată trăi în noaptea grozavă a lumii păcatului.
Sfeşnicul, adică lumina, se păstrează numai în cămara pocăinţei. Când această cămară nu există,
atunci sfeşnicul este luat pentru că vânturile păcatului îl sting, dacă este lăsat acolo.
Biserica din Efes – starea „Efes” – are toate lucrurile Duhului Sfânt în rânduială, afară de unul:
dragostea. A părăsit dragostea dintâi.

Cum ar mai putea cineva să aibă lumină dacă nu iubeşte? Dragostea păstrează lumina în inima
noastră, pentru că dragostea însăşi este un foc puternic care arde păcatele şi patimile (vezi 1
Petru 4: 8) şi care luminează desăvârşit gândurile noastre şi tainele lui Dumnezeu. Pot să am
aurul şi mărgăritarele adevărului, dar dacă n-am lumina dragostei, nu voi putea să mă folosesc de
această bogăţie. Numai la lumină poţi face deosebire, numai la lumină poţi lucra binele.

Biserica din Efes, starea „Efes” are şi dragoste, dar o dragoste oarecare, nu dragostea cea dintâi
în calitate, dragoste care nu-i cu părtinire. Cine părtineşte nu are dragoste dumnezeiască, ci
numai sentimente fireşti. Această dragoste seamănă mai degrabă cu dragostea păgână (Matei 5:
47). Şi încă ceva: „Dragostea dintâi” nu este focul şi râvna, care se vede de multe ori la cei
întorşi de curând la Domnul, ci o dragoste ce face parte din fiinţa Bisericii şi prin care se
deosebeşte ceata sfinţilor.

„Îţi voi lua sfeşnicul dacă nu te pocăieşti… „Domnul este răbdător. El nu trece la înfăptuirea
unui lucru până nu atrage serios atenţia celui care se află într-o stare rea. Dar dacă nu vrea să se
pocăiască, atunci îi ia lumina şi-l lasă în întuneric, îl lasă în voia minţii lui blestemate. (Rom.
1:28).

Apocalipsa 2 : 6

Minunat şi bun este Domnul nostru! în dragostea şi în înţelepciunea Lui, caută în viaţa noastră şi
se uită cu băgare de seamă să vadă ce lucru bun avem, şi pe acela îl laudă, îl întăreşte şi ne
îndeamnă cu stăruinţă să-l folosim spre slava Lui.

„Ai însă lucrul acesta bun: că urăşti faptele Nicolaiţilor, pe care şi Eu le urăsc.”

Cine sunt aceşti Nicolaiţii? Păreri sunt multe. De aceea, cel care scrie rândurile acestea, a întrebat
pe Domnul şi a primit răspunsul care urmează:

„Cu privire la Nicoiaiţi. Aceştia sunt oamenii nenăscuţi din nou, care au intrat printre credincioşi,
şi aici caută slavă deşartă, înduplecând pe cei lesne crezători, printr-o înţelepciune luciferică.”

Cugetând mai adânc la Cuvântul scris şi la explicaţia pe care mi-a dat-o Domnul, am înţeles că
aceşti Nicoiaiţi, după tălmăcirea numelui, sunt cei care caută să stăpânească în biserică sau
adunare. În limba greacă nike sau niko înseamnă „biruinţă”, „cucerire”, şi laos înseamnă
„popor”. Nicoiaiţi, adică „Cuceritorii poporului” sau „Cei care cuceresc poporul”. Aceştia au
împărţit adunarea Domnului în două: conducători şi conduşi, clerici şi laici, luptând împotriva
gândului şi rânduielii Domnului în Adunarea Sa, în Templul Său pe pământ: „Împăraţii
neamurilor domnesc peste ele… Voi să nu fiţi aşa. Ci cel mai mare dintre voi, să fie ca cel mai
mic”, pentru că „Între apostoli s-a iscat o ceartă, ca să ştie care din ei avea să fie socotit ca cel
mai mare” (vezi Luca 22: 25, 26 şi 24).
Nu talentele, nu şcoala, nu bătrâneţea sau vechimea în adunare, ci naşterea din nou face din noi
oameni duhovniceşti, vase sfinte, în stare şi îndreptăţiţi a sluji Domnului.

Cine caută să subjuge poporul iui Dumnezeu, prin talente, poziţie câştigată prin oameni sau
printr-o şcoală oarecare, acela face parte din Nicoiaiţi.

Cine stăpâneşte şi apără cu îndârjire duhul de partidă, împiedicând, în felul acesta, părtăşia cu
credincioşii Domnului Isus, este un nicolait.

Cine umblă să se înalţe în faţa oamenilor pe altă cale decât smerenia şi lepădarea de sine, este
nicolait. Nu are Duhul lui Hristos.

Tot ce fac Nicolaiţii, adică cei nenăscuţi din nou, care nu au felul de a fi al lui Hristos, toate
faptele şi lucrările lor – oricât de religioase ar fi – sunt o urâciune înaintea lui Dumnezeu.
Credinciosul adevărat, mădularul adevărat în Trupul lui Hristos, trebuie să urască şi faptele
(lucrările) şi învăţătura Nicolaiţilor, pentru că Domnul urăşte aşa ceva.

„Ai însă lucrul acesta bun: că urăşti faptele Nicolaiţilor, pe care şi Eu Ie urăsc.”

Cei nenăscuţi din nou, care au intrat printre credincioşi („au sărit pe altă parte”, Ioan 10: 1),
strâmtorează şi prigonesc pe cei născuţi din nou, care au daruri din partea lui Dumnezeu şi-i
împiedică să lucreze: Cel firesc prigoneşte pe cel duhovnicesc, născut din nou. (Gal. 4:29).

Totdeauna au fost Nicoiaiţi în Biserica lui Hristos – astăzi însă şi mai mulţi, – dar nu numai în
adunare, ci şi în fiecare suflet mântuit se pot naşte gânduri şi porniri nicolaite. De aceea, fraţii
mei, trebuie să veghem şi să stăm necurmat sub călăuzirea Duhului Sfânt, ca să zdrobim în noi
toate mişcările firii vechi – cuibul cald al nicolaismului – şi astfel să putem trăi pentru bucuria şi
slava Domnului, şi pentru propăşirea Bisericii (Adunării) Lui. Amin.

Apocalipsa 2 : 7

Să citim cu luare-aminte: „Cine are urechi, să asculte ce zice bisericilor Duhul…”

După cum ştim de la începutul cărţii Apocalipsei, ea a fost dată de Domnul Isus robilor lui
Dumnezeu. Altă categorie de oameni, oricât ar trudi s-o înţeleagă, n-o va înţelege. Aceşti robi ai
lui Dumnezeu au urechi potrivite pentru ascultarea ziselor Duhului Sfânt, pentru că ei, cu inima
născuţi din nou, au urechi duhovniceşti, ochi duhovniceşti, minte duhovnicească. Ei sunt oamenii
duhovniceşti despre care sf. ap. Pavel spunea că pot judeca duhovniceşte, pe când cei fireşti
(nenăscuţi din nou) nu primesc lucrurile Duhului lui Dumnezeu, căci pentru ei sunt o nebunie –
şi nici nu le pot înţelege, pentru că trebuie judecate duhovniceşte. (1 Cor. 2: 15 şi 14).

Aşa stând lucrurile, înţelegem mai bine cuvântul tâlcuitor al lui Dumnezeu, care a zis că cele
şapte biserici din Asia sunt Biserica universală din toate timpurile, că cei şapte îngeri sunt toate
mădularele Bisericii şi cele şapte scrisori sunt trimise întregii Biserici, (vezi med. la cap. 1: 20 şi
11).
Deci nu numai Bisericii din Efes este trimisă această scrisoare, ci tuturor bisericilor, care se află
într-o stare asemănătoare, adică Bisericii universale: „Cine are urechi să asculte ce zice
Bisericilor Duhul…” Aceste cuvinte sunt refrenul celor şapte scrisori din Apocalipsa.

Trebuie să înţelegem Duhul Scripturii, nu numai litera ei.

Duhul ne vorbeşte, dar ca să-l putem auzi glasul, trebuie să fim sub stăpânirea Lui.

Nu a fost nici o clipă din ziua Cincizecimii încoace, în care Duhul să fi încetat să vorbească
Bisericii lui Hristos. El a scos totdeauna la iveală ceea ce trebuia potrivit timpului, ori de care
parte a adevărului ar fi fost vorba. Dacă nu auzim ce spune Duhul, nu avem părtăşie cu lucrul Lui
din timpul de faţă, şi aceasta înseamnă o pagubă foarte mare.

„…Celui ce va birui, îi voi da să mănânce din pomul vieţii, care este în raiul lui Dumnezeu.”

Aceste cuvinte sunt spuse pentru creştinul deprins cu urechea să audă totdeauna ce spune
Bisericilor Duhul, şi credinciosului îi este totdeauna cu putinţă să fie biruitor, dacă are inima
predată în întregime Domnului Isus şi dacă stă necurmat sub călăuzirea Duhului Sfânt.

Viaţa creştină este o luptă neîntreruptă până la capătul drumului, iar lupta nu-i ceva uşor. Ea
costă sudoare, putere, valori şi sânge. În luptă nu numai loveşti, ci eşti lovit, dar, cum s-a spus,
biruinţa ne este asigurată prin Domnul Isus: „În El suntem mai mult decât biruitori.” (Romani 8:
37).

Da, biruitor este numai acela care înţelege şi preţuieşte pe Hristos în felul cum se înfăţişează El
în adevărata Biserică. Dacă eu am primit pe Domnul Isus aşa cum este El, dacă am primit în
trăirea mea felul Lui de a fi, atunci trebuie să mă aştept să fiu atacat de vrăjmaşi; însă în Hristos s
a găsit şi se găseşte totdeauna ceea ce face biruitor pe oricine îl înţelege într-adevăr. Dacă suntem
păstraţi, suntem păstraţi „În Hristos” (Iuda 1). Este bine să vedem puterea păstrătoare, care se
găseşte în El.

„Celui ce va birui, îi voi da să mănânce din pomul vieţii, care este în raiul lui Dumnezeu.”

Scrisoarea aceasta este trimisă îngerului (bisericii) din Efes – din starea „Efes”, care avea multe
lucruri bune (virtuţi), dar îi lipsea ceva: părăsise dragostea dintâia, adică pierduse legătura directă
cu Domnul Hristos. Îngerul trăia, deci, din ceea ce făcea el, nu din ceea ce venea din Mântuitorul
său, prin legătura dragostei intime. Biruinţa de care-i vorba aici, este revenirea la dragostea
dintâi.

A trăi în Hristos înseamnă a-L iubi – a avea legătură intimă cu El. Răsplata unei astfel de stări
este faptul că însuşi Domnul dă credinciosului Său acum, nu numai în viitor, să mănânce din
pomul vieţii, pom în care se găseşte tot ce poate dori o inimă cerească: „douăsprezece roade”
(Apocalipsa 22: 2), adică întregul, desăvârşit, fericirea deplină, odihnă deplină, adevărul deplin.
Acest „pom” este HRISTOS, căci numai în El avem totul deplin (Coloseni 2: 10). El este în
mijlocul Raiului (cuvântul rai, în tălmăcire, înseamnă „fericire”, „mulţumire deplină”). Să
reţinem: „În mijlocul raiului”, cetăţii (Apoc. 22: 2), nu la margine. Numai când Domnul Isus se
află pe tronul vieţii noastre (1 Petru 3:15), când dragostea noastră faţă de El porneşte din centrul
inimii, atunci ne hrănim cu adevărat din El şi nu mai dorim nimic nici de pe pământ nici din cer.

Dar, pentru ca să ne bucurăm de această stare, trebuie să luptăm necurmat lupta cea bună a
credinţei (1 Tim. 6:12), ca să biruim toate forţele firii noastre vechi: să biruim comoditatea
noastră, căci leneşii şi nepăsătorii nu primesc nimic din cer; să biruim felul nostru vechi de
gândire, pentru că tainele (vinul) adevărului se păstrează numai într-un burduf nou (minte nouă);
să biruim duhul de partidă şi închinarea falsă practicată în lume, căci Dumnezeu este
neamestecat cu lumea; să biruim mediul în care ne aflăm cu trupul, căci prietenia cu lumea este
vrăjmăşie cu Dumnezeu (Iacov 4: 4).

„Celui ce va birui îi voi da să mănânce…”

Dumnezeu nu hrăneşte cu pâinea tainelor adevărului pe vrăjmaşi, sau pe înfrânţi – care au fost
luaţi prizonieri. Cine are urechi de auzit, să audă.

Apocalipsa 2 : 8

Fratele meu, mădular al Trupului lui Hristos, şi tu eşti un înger, adică un sol al lui Hristos acolo
unde te afli. Fii cu toată luarea-aminte la ceea ce-ţi spune Domnul, prin Cuvântul Său! Poate
starea în care te găseşti să fie „Smirna”, însă gândeşte-te că din cele şapte biserici (şapte stări ale
Bisericii) numai două au primit din partea Domnului laude fără nici o mustrare: Smirna şi
Filadelfia.

E adevărat că numele Smirna, în tălmăcire, înseamnă: „Amar” (amărăciune), dar mai înseamnă şi
„Mir”, „Miros bine plăcut”. Numele acesta este în legătură cu viaţa de suferinţă în care se află
Biserica pe pământ – deci şi tu, care eşti un sol (mădular) al Bisericii. Suferinţa fără cârtire
pentru Numele lui Hristos, în viaţa credinciosului, este amară, dar cu cel mai plăcut miros pentru
Dumnezeu şi pentru oameni. Fără cruce nu-i cu putinţă trăirea în Trupul lui Hristos pentru că,
aici pe pământ, atât Hristos-Capul cât şi Trupul Lui, n-au loc de odihnă: sunt un element străin în
trupul lumii, de aceea lumea vrea să-l înlăture.

Fii fericit, fratele meu din starea „Smirna” că şi tu şi noi toţi cei ca tine, ne aflăm în mâna Celui
care este „Cel dintâi şi Cel de pe urmă, Cel ce a murit şi a înviat.” De aici nu ne va smulge
nimeni (Ioan 10: 28), pentru că El, Domnul nostru, nu Se schimbă, ci înaintează biruitor peste
împrejurări potrivnice spre ţinta ultimă: odihna în unitatea veşnică cu Dumnezeu (1 Cor. 15: 28).

Dacă în Biserica din starea „Efes” se vede căderea, pentru că părăsise „dragostea dintâi”
(legătura personală cu Domnul Isus), din pricina multor ocupaţii în lucrarea Evangheliei (ca
Marta – Luca 10:40 – 42), în Biserica din starea „Smirna”, se vede cum prigoana şi sărăcia au
lucrat la o alipire mai desăvârşită a ei de Domnul, înţelegând mai bine moartea şi învierea Lui.

„…Cel care a murit şi a înviat.”

Dacă privim nu numai la moartea Domnului, ci şi la învierea Lui, adică la biruinţa pe care El a
câştigat-o asupra morţii şt asupra Locuinţei morţilor, atunci viaţa noastră se umple de nădejde, de
putere şi de lumină, ca să trecem biruitori prin întunericul suferinţei şi chiar al morţii, aşa cum a
trecut Mântuitorul nostru.

Apocalipsa 2 : 9

Cât de liniştiţi ar trebui să fim noi, ştiind că Dumnezeu ştie despre toate ale noastre! „Ştiu
necazul tău…”

Dumnezeu ne urmăreşte tot timpul şi în toate mişcările noastre din afară şi dinăuntru.

Un singur lucru avem de făcut: să ne încredem în El, să-L ascultăm în totul şi să ne odihnim pe
iubirea Lui.

Dacă Dumnezeu nu ne ia suferinţele, pe care le ştie atât de bine, înseamnă că ele sunt de mare
folos, că scopul lor este desăvârşirea noastră.

Suferinţele în viaţa unui adevărat urmaş al lui Hristos, împiedică lucrarea pe care Satana o
îndreaptă spre el, şi scot la iveală un adevărat duh de credincioşie.

Pentru credincioşii din starea „Smirna”, Domnul li se înfăţişează ca „Cel dintâi şi Cel de pe
urmă”, spunându-le că El este în şatre să le poarte poverile, pentru că El însuşi a mers pe drumul
suferinţei, pe care ei merg acum.

„Ştiu… şi sărăcia ta (dar eşti bogat)…”

Este vorba de sărăcia în cele materiale.

Domnul nostru ştie sărăcia în cele pământeşti a urmaşilor Săi, pentru că El a îngăduit-o în viaţa
lor.

Bogăţiile pământeşti în viaţa credincioşilor sunt ca aripile poleite cu aur ale unei păsări:
împiedică zborul.

Mântuitorul ştie sărăcia, dar şi bogăţia noastră.

„Dar eşti bogat…”

Starea „Smirna” se deosebeşte din temelii de starea „Laodicea”. La Smirna zice Domnul: „Eşti
bogat.”Şi El cunoaşte adevărata bogăţie. La Laodicea însă, omul zice: „Sunt bogat!”, şi bogăţia
aceasta este sărăcie şi mizerie duhovnicească, (vezi Apoc. 3: 17 – 18).

Nu la părerile noastre, ci la Dumnezeu şi la adevărul Lui trebuie să privim cu toată luarea-

aminte. Ce-mi folosesc părerile mele la mântuire?

„Dar eşti bogat…”

Adevăraţii credincioşi sunt bogaţi prin legăturile lor: Dumnezeu este Tatăl lor, Domnul Isus este
Fratele lor mai mare; sunt bogaţi în darurile care le-au primit; bogaţi prin făgăduinţele care le
sunt făcute – Domnul le va da orice bun; bogaţi prin credinţă: cel care va crede va moşteni toate
lucrurile; bogaţi în nădejde: ei aşteaptă o Cetate stătătoare al cărei Ziditor este Domnul.

Însuşi Domnul Isus este pentru noi Comoara cea veşnică în care avem totul deplin.

Fraţii mei, avem noi conştiinţa că suntem bogaţi prin credinţă? Cel bogat nu se mai îngrijorează
de ziua de mâine şi trăieşte fericit şi plin de pace în văzul tuturor.

„…Şi batjocurile din partea celor ce zic că sunt…”

Cei care nu sunt, dar zic că sunt, batjocoresc şi prigonesc totdeauna pe cei ce sunt cu adevărat.
Cei ce sunt, nu batjocoresc. Lumina nu batjocoreşte pe nimeni.

„…Celor ce zic că sunt iudei şi nu sunt…”

Dar noi suntem ceea ce zicem că suntem?

Dumnezeu nu umblă cu jumătăţi de măsură: ori eşti, ori nu eşti.

Nu ceea ce zici tu că eşti, eşti cu adevărat, ci ceea ce viaţa ta şi lucrările tale arată, aceea eşti.

Eu pot să spun: Sunt mântuit. Hristos a murit pentru mine şi m-a izbăvit de păcat, dar viaţa mea,
de fapt arată că nu sunt izbăvit de păcat, şi că păcatul mă stăpâneşte.

Eu pot să spun: Sunt ostaş al lui Hristos, mă lupt lupta cea bună… dar viaţa mea artă că nu
Hristos mi-e ţinta vieţii, că nu lupta Lui mă însufleţeşte, ci vreo idee omenească, un scop
pământesc.

Eu pot să spun: Sunt în Hristos-Lumina lumii, dar trăirea mea este întuneric.

Eu pot să spun: Sunt copil al lui Dumnezeu, dar viaţa mea să arate că sunt copilul diavolului.

Nu ceea ce spun că sunt, sunt, ci ceea ce fac, ceea ce trăiesc, aceea sunt.

Numai când vorba este unită cu fapta, atunci sunt ceea ce spun că sunt.

Pot să am un nume frumos, dar purtarea mea să-l murdărească, şi să par cu atât mai respingător.
Căci ce e mai urât decât să vezi pe unul care se numeşte Nicolae adică „Biruitor”, şi să-l vezi
biruit de păcat şi patimi! Ce e mai urât decât să vezi pe unul care se numeşte Agapie, adică
„Dragoste” şi el să fie plin de ură; pe unul care se numeşte Frideric sau Irineu, adică „Paşnicul”,
„Pace”, şi el să fie un tulburător, unul care caută numai război cu toată lumea..,!

Dar cel care poartă Numele Domnului Hristos şi trăieşte ca Satana, nare nu-i cel mai respingător?
Căci numele de Creştin vine de la Numele Domnului Hristos.
„Iudeu” vine de la numele Iuda, adică cei ce zic că laudă pe Domnul, dar, de fapt, viaţa lor laudă
păcatul, laudă lumea, laudă pe om.

Cei ce zic că sunt creştini (urmaşi ai lui Hristos), dar trăiesc ca vrăjmaşi ai Lui, în toate gândurile
lor, în toată trăirea lor, ei nu urmează pe Hristos, ci păcatul şi lumea.

Să nu trăim în minciună! Ceea ce zicem că suntem, să fim într-adevăr. Aceasta trebuie să fie
grija noastră de căpetenie clipă de clipă. Nici o altă ocupaţie nu-i mai importantă decât
armonizarea vieţii noastre cu voia lui I Dumnezeu, cu viaţa lui Hristos, şi cu Lucrarea Duhului
Sfânt.

Căci numai aşa putem fii ceea ce ne numim.

„…Ci sunt o sinagogă a Satanei.”

Dacă nu faci parte din Trupul lui Hristos (Adunarea lui Dumnezeu), Biserica cea vie a lui
Hristos), sigur, eşti din sinagoga Satanei (sinagogă este un cuvânt grecesc şi înseamnă
„adunare”, „locul întâlnirii”).

Numai dacă faci parte din Trupul lui Hristos, dacă El, Capul Trupului, cu (ciul Lui de a fi, te
călăuzeşte clipă de clipă, eşti ferit de sinagoga Satanei. Ferice de cine înţelege adevărul şi trece
acum de partea lui!

Apocalipsa 2 : 10

În trecerea lui pe pământ, adevăratul creştin are parte de starea „Smirna”, adică suferinţe de tot
felul şi sărăcie în cele materiale, pentru că el este străin şi călător aici. Suferinţa este legată de
viaţa lui ca fumul de foc, pentru că ea îi face viaţa o mireasmă plăcută (smirnă) în mijlocul
semenilor.

Fraţii mei, viaţa cu Domnul Hristos, în lumea de acum, are un singur drum: drumul crucii. Ceea
ce trebuie să suferim este un har pentru că

aceasta este dovada încorporării noastre în trupul lui Hristos, iar Hristosul – Cap şi Trup –
trebuie să sufere în lume. (Luca 24: 26).

Credinţa adevărată în Domnul Isus Hristos atrage în mod nemijlocit, suferinţe din partea lumii.

Zice sf. Ioan Gură de Aur. „După cum copacii puternici nu pot fi smulşi din rădăcină de furiile
vânturilor, oricât s-ar porni asupra lor, asaltându-i din toate părţile, ci, dimpotrivă, aceste presiuni
îi fac mai puternici şi mai tari, tot astfel, presiunile ispitelor şi suferinţelor nu doboară sufletul
care trăieşte, prin credinţă, în Isus Hristos, mărturisindu-L cu sfinţenie, evlavie şi curaj.”

Fr. Ioan Marini scrie: „A te plânge împotriva greutăţilor şi a te întoarce înapoi, înseamnă
necredinţă.”
„Nu te teme nicidecum de ce ai să suferi…”

Este un îndemn plin de mângâiere pentru noi, credincioşii Domnului Isus.

„Frica – spune un om al lui Dumnezeu – este izvorul înfrângerii. Curajul înlătură înfrângerea.”

Dacă El, Mântuitorul nostru, a biruit totul: ispite, suferinţe, moarte şi pe diavolul, ne dă şi nouă
garanţia, întrucât facem parte din Trupul Său, că vom câştiga biruinţa în toate încercările. Să
credem lucrul acesta!

„Iată că diavolul are să arunce în temniţă pe unii din voi, ca să vă încerce.”

Din această scrisoare a Domnului Isus, trimisă îngerului din Smirna – starea Smirna – se vede
limpede că este vorba de mulţi, nu numai de o singură persoană: „pe unii din voi…”, deşi
îndemnul: „Nu te teme” este numai pentru unul. Aici se vede limpede că Domnul se gândea la
întreaga Biserică.

„…Diavolul are să arunce…”

Diavolul este autorul suferinţelor şi nicidecum omul. Şi aceasta pentru ca noi să nu murmurăm
împotriva oamenilor, ci să cunoaştem adevăratul vrăjmaş ca să ne putem împotrivi lui tari în
credinţă.

„Şi vei avea un necaz de zece zile…”

Domnul nu pune înainte o scăpare, pentru credincioşii Săi, în timpul de faţă, dar le dă o mare
mângâiere, prin faptul că puterea vrăjmaşului este mărginită: „Zece zile…” Da, Mântuitorul
nostru este mai presus de toată puterea celui rău. El lasă ca vrăjmaşul să încerce pe sfinţii Săi în
vederea curăţirii lor şi a mărturiei Lui, dar timpul prigonirii şi al apăsării este mărginit; nici o
putere vrăjmaşă nu l-ar putea lungi la unsprezece zile, când El a hotărât zece zile. Credincioşii
din vremurile de apăsare pot găsi o mângâiere, gândindu-se la acest adevăr. Simţământul puterii

Lui este un ajutor mare, mai ales când El îngăduie ca suferinţele să ajungă chiar până la moarte
de martir, pe care o au în vedere cuvintele: „Fii credincios până ia moarte…”

Cine nu se mai teme de moarte, a biruit pe diavolul. El (diavolul) nu va putea face nimic mai
mult, dacă în felul acesta suntem credincioşi: „… Pentru ca prin moarte, să nimicească pe cel ce
are puterea morţii, adică pe diavolul.” ( Evrei 2: 14 ).

Adevărata credinţă este numai aceea care merge până la omorârea pornirilor rele dinăuntru şi a
ispitelor din afară. (Coloseni 3:5; Galateni 5: 24; Galateni 6: 14).

Cine-şi răstigneşte zilnic firea veche, nu se mai teme nici de ameninţările din afară.

Credinciosul care ştie să folosească bine în tot timpul armele duhovniceşti din Efeseni 6: 11-18,
nu va putea fi biruit de frica morţii.
Nu este lucru uşor să fie cineva credincios până la moarte, dar nu este nici greu, dacă împlinim
următoarele condiţii:

1. Să ne încredem în fiecare clipă în Domnul Isus. Este o mare greşeală să-şi închipuie cineva că
poate să lase pe Domnul Isus la o parte, după ce I-a predat inima la începutul vieţii noi.
Bizuindu-ne pe puterea noastră, rămânem tot aşa de neputincioşi şi slabi, ca odinioară. Trebuie
să unim neputinţa noastră cu puterea Mântuitorului nostru.

2. Să veghem mereu asupra căilor noastre, deoarece vrăjmaşii noştri nu încetează nici o clipă
lupta lor de a ne abate de pe calea mântuirii.

3. Să lucrăm necurmat pentru Domnul Isus. Pentru aceasta să folosim orice mijloc care ne
întăreşte sufletul: rugăciunea, cercetarea Scripturii, strângerea laolaltă cu cei credincioşi (părtăşia
frăţească), frângerea pâinii (Cina Domnului ) şi mărturisirea numelui Domnului Isus, unită cu
facerea de bine. Nici un leneş până azi n-a aflat şi n-a ţinut calea care duce în cer.

4. Să aşteptăm necurmat venirea Domnului Isus. El va veni din nou. Să ne aducem mereu aminte
că vom sta înaintea Lui şi-L vom vedea faţă către faţă. Aceasta ne va fi de mare folos
duhovnicesc.

Domnul Isus ne va da cununa vieţii, dacă noi vom fi credincioşi până la moarte.

Cununa vieţii este însăşi viaţa lui Hristos, felul Lui de a fi în cel credincios. Adevărata credinţă
trebuie să ne ducă prin moartea eului la viaţa cea nouă din Hristos şi apoi, dacă e nevoie, la
moartea de martir.

Apocalipsa 2 : 11

În original şi în alte traduceri este aşa: „Cine are urechi, audă ce zice Bisericilor Duhul.” (trad.
Iaşi, 1874; I. Bălan, Lugoj, 1938; Sf. Sinod 1968, şi altele).

Întâi este auzirea şi apoi ascultarea, adică împlinirea.

După cum s-a amintit în meditaţia la vers. 7, ca să poţi auzi glasul Domnului, trebuie să fii
duhovnicesc, trebuie să fii născut din nou.

Bisericii poate să-i vorbească şi altcineva – şi nouă, ca indivizi, la fel – important este însă ceea
ce-ţi spune Duhul – Duhul adevărului. Aici să fim atenţi!

Dacă adevărata închinare este aceea adusă în Duh şi în adevăr (Ioan 4: 23 – 24), tot aşa şi
ascultarea adevărată, vorbirea adevărată şi lucrarea adevărată, pentru omul duhovnicesc şi pentru
Biserica cea duhovnicească, venită din Duhul.

„…Cel ce va birui, nicidecum nu va fi vătămat de a doua moarte.”

În altă traducere: „Biruitorul, nu va fi vătămat…”

Nu e vorba, deci, numai de biruinţa din viitor, ci de biruinţa prezentă, biruinţa de fiecare zi.
Biruinţa aceasta este în legătură cu: „Fii credincios până la moarte…” (v. 10).

Adevăratul urmaş al lui Hristos, care se dă zilnic morţii – ţinând firea veche pe cruce – care
biruieşte firescul prin duhovnicesc, este izbăvit de a doua moarte. El şi-a predat viaţa în mâna
Izvorului Vieţii şi nimeni nu-l poate smulge din această mână (Ioan 10: 28).

Unii comentatori sunt de părere că „vătămarea de moartea a doua” şi „moartea a doua” însăşi
sunt deosebite şi le-au pus în legătură cu: „Viaţa” şi „cununa vieţii.” În privinţa aceasta nu ne
putem pronunţa.

„Prin prima moarte” – spune Spurgeon – „trebuie să trecem, afară numai dacă Domnul nu vine
pentru răpire; aşa că o putem aştepta în linişte şi fără să ne temem, pentru că Mântuitorul nostru a
schimbat această vale, într-o cale care duce la slavă. Ce este de temut este a doua moarte;
despărţirea omului de Dumnezeu; iată adevărata moarte care distruge orice pace, bucurie şi
nădejde. Dacă a plecat Dumnezeu, totul a dispărut; şi această moarte este mai rea decât încetarea
vieţii.”

Dacă prin harul lui Dumnezeu, noi luptam până la sfârşit şi biruim in lupta cea bună a credinţei, a
doua moarte nu va putea pune pe noi mâna rece; nu vom avea teamă de moarte, căci ne aşteaptă
o cunună care nu se veştejeşte: cununa vieţii. Câtă putere ne dă această nădejde! Pentru viaţa
veşnică face să luptăm.

Doamne, întăreşte-ne în credinţă şi în puterea tăriei Tale, ca să trecem biruitori prin toate ispitele
şi suferinţele din vremea de acum, să rămânem nevătămaţi, pentru slava Ta, amin.

Apocalipsa 2 : 12

Aducem din nou aminte cititorului, că numele proprii din Apocalipsa, în cea mai mare măsură
sunt simbolice şi arată o caracteristică (felul de a fi) a celui care poartă numele.

Pergam are un înţeles dublu: „Cetate” sau „Turn înalt” (de la cuvântul grecesc purgos) şi „O
căsătorie totuşi”, sau „Căsătorit de tot”, sau „Unit prin căsătorie” (de la cuvintele greceşti per
care înseamnă „totuşi” şi gamos care înseamnă „căsătorie”).

Îngerul (biserica) din Pergam – starea „Pergam” – primeşte din partea Domnului Isus o scrisoare
de mustrare de mare însemnătate. Şi întrucât şi noi, fraţii mei, suntem mădulare ale Bisericii
universale, să ne cercetăm adânc în lumina Cuvântului lui Dumnezeu, ca să îndreptăm fără
întârziere ceea ce trebuie îndreptat în trăirea noastră.

Tălmăcirea numelui Pergam („Unit prin căsătorie”) arată legătura dintre înger (adunare) şi lume,
precum şi poziţia în lume („Turn înalt” sau „Cetăţuie”, „Întărit”).

Prin unirea cu lumea un ins sau o adunare trăieşte o viaţă de desfrâu duhovnicesc (Iacov 4:4), de
urcuşuri pe treptele conducerii pământeşti (cler – conducere religioasă, sediu – capitală
religioasă, etc.)
Diavolul se împotriveşte lui Dumnezeu în două feluri: prin silă şi prin puterea de a strica pe
oameni. Acestea sunt singurele lui mijloace de a lucra. Felul întâi îl vedem la Smirna – starea
„Smirna” – al doilea la Pergam – starea „Pergam”.

Domnul Se arată îngerului (adunării) din Pergam ca „Cel ce are sabia ascuţită cu două tăişuri.”

Cei din starea „Pergam”, prin faptul că s-au unit cu lumea, au pierdut putinţa de a deosebi
lucrurile şi de a le ţinea despărţite unele de altele. Dar vine sabia ascuţită, care iese din gura
Domnului, şi care este Cuvântul Lui viu şi lucrător (Evrei 4: 12), fie că El pătrunde şi judecă
inima şi cugetul, fie că loveşte cu moartea pe cei răzvrătiţi. Aici Domnul se arată înarmat cu
această sabie, pe care o ridică împotriva învăţăturilor greşite. Arma creştinului cu care trebuie să
lupte împotriva învăţăturii rătăcite este „Sabia Duhului care este Cuvântul lui Dumnezeu.”
(Efeseni 6: 17).

Adevăratul urmaş al lui Hristos, prin lumina Duhului Sfânt, luptă împotriva unirii cu lumea a
persoanelor sau a adunărilor, folosind mereu Cuvântul viu al lui Dumnezeu, această sabie care
desparte fără greş totul.

Apocalipsa 2 : 13

Pentru starea „Efes”, Domnul Isus a început scrisoarea cu: „Ştiu faptele tale…”

Pentru starea „Smirna” cu: „Ştiu necazul tău…”

Pentru starea „Pergam” cu: „Ştiu unde locuieşti…”

Domnul Isus mă vede şi pe mine şi pe tine, fratele meu. El ştie unde locuim şi trupeşte şi
duhovniceşte. Dacă duhovniceşte locuim în locurile cereşti în Hristos Isus (Efes. 2: 6), atunci
totul e bine şi viaţa (făptura) cea nouă, creşte normal, semănând tot mai mult cu Domnul Isus,
chiar dacă trupeşte locuim „acolo unde este scaunul de domnie al Satanei…”

Cu trupul noi, creştinii, suntem pe pământ; cu duhul suntem în cer şi nu ne leagă nimic de locul
pe unde trecem ca străini. Avem o singură misiune (chemare) în lume: să mărturisim pe Domnul
Isus şi Evanghelia harului Său. Amestecul cu lumea înseamnă moarte duhovnicească.

Pe oameni îi putem înşela uşor; pe Domnul însă nu. El ştie tot.

„Ştiu unde locuieşti: acolo unde este scaunul de domnie al Satanei…”

Starea Pergam este amestecul cu lumea („Unit prin căsătorie”, Pergamos).

Nicăieri nu locuieşte mai cu plăcere Satana (vrăjmaşul lui Dumnezeu) ca acolo unde este
amestec de adevăr cu minciună, amestecul Cuvântului lui Dumnezeu cu datinile (tradiţiile)
omeneşti, amestecul celor cereşti cu cele pământeşti, amestecul luminii cu întunericul.
Numele ebraic Satana, în tălmăcire, înseamnă: „Şarpe apostat” (sata înseamnă „apostat”, adică
cel care părăseşte sau se leapădă, şi nas înseamnă „şarpe”), înţelegându-se şarpele cel vechi,
numele nou dat îngerului căzut, Lucifer. În limba greacă se numeşte diabolos, „diavol” care, în
tălmăcire, înseamnă: „Cel care aruncă în două părţi.”

Acolo unde se vede amestecul cu lumea, fie că este vorba de un ins, sau de o comunitate
(adunare), să se ştie sigur, pe baza Cuvântului scris al lui Dumnezeu, că se află locuinţa
diavolului, urătorul lui Dumnezeu, care aruncă în două părţi: spre adevăr şi spre minciună; spre
Cuvântul lui Dumnezeu şi spre învăţăturile şi tradiţiile omeneşti.

Tălmăcitorii Apocalipsei, care susţin că cele şapte biserici sunt şapte perioade, spun că perioada
„Pergam” a început în anul 312, când Constantin cel Mare, împăratul Romei, ca să poată cuceri
lumea, s-a făcut creştin de formă şi a dat un decret prin care arăta că religia Imperiului Roman să
fie cea creştină. După biruinţa sa a obligat pe toţi ostaşii să se boteze şi a început acea epocă din
istoria Bisericii care a fost salutată de mulţi istorici ca o mare binecuvântare, dar care, în
realitate, a fost o mare decădere. Biserica a devenit păzitoarea statului, şi Imperiul Roman (statul)
a început să o patroneze şi să o subvenţioneze. Biserica şi statul au ajuns una – s-au cununat
împreună. Cununată fiind cu statul, a început curând să dicteze nu numai în domeniile religioase,
ci şi forţelor de guvernământ. Toţi au îmbrăţişat creştinismul, fără să îmbrăţişeze pe Hristos. În
scurt timp Biserica nu s-a mai putut deosebi de lume: a primit din plin chipul ei. Mulţi profesau
creştinismul pentru că era la modă. La adevărata viaţă a lui Hristos şi cu Hristos se gândeau
foarte puţini şi aceştia erau prigoniţi.

Ceea ce s-a petrecut atunci, este un fapt istoric bine cunoscut, pe care nimeni nu-l poate tăgădui.
Dar starea aceasta a rămas o permanenţă în Biserica universală a Domnului Hristos. Ori de câte
ori vreun ins sau vreo comunitate au căutat un sprijin în lume, pierzându-şi caracterul de „străin
şi călător”, sfârşitul a fost unul singur: despărţirea de Hristos, moartea.

Să nu uităm adevărul acesta, fraţii mei, urmaşi ai lui Hristos: Noi suntem străini şi călători în
lume. Lumea este ca un pod: să nu ne facem casă pe pod. Domnul ne cunoaşte. Ştie unde avem
noi casa, ştie în ce tovărăşie ne aflăm. A locui înseamnă a sat pe loc, nu a merge. A locui în
lume, în felul ei de a fi, înseamnă a locui acolo unde se află scaunul de domnie al Satanei.
Domnul Isus spunea despre Sine: „Vine stăpânitorul lumii acesteia. El n-are nimic în Mine.”
(Ioan 14: 30). Adevăratul creştin nu este din lume. (Ioan 17: 14; Ioan 15: 19.)

„…Tu ţii Numele Meu şi n-ai lepădat credinţa Mea nici chiar în zilele acelea când Antipa,
martorul meu credincios, a fost ucis la voi…”

Cât timp ţii credinţa Domnului Isus – singura adevărată, care a fost dată odată pentru totdeauna
sfinţilor (Iuda 3) –, vei ţine şi Numele Lui, adică îl vei mărturisi fără teamă. Când nu mai ţii
credinţa Lui, ci adaugi la ea ceea ce ţi se pare că ar fi bun, sau scoţi din ea ceea ce te-ar împiedica
în anumite planuri, atunci calci în picioare Numele Său, felul Său de a fi. Numele Domnului
arată tot ce se cuprinde în Fiinţa Sa vrednică de a fi slăvită: Dumnezeu adevărat şi om adevărat.
În versetul de mai sus ni se descoperă un adevăr de mare preţ: creştinul adevărat trebuie să ţină
sus Numele Domnului Hristos acolo unde se află, să-l înalţe prin trăirea lui, ca să poată atrage şi
pe alţii la mântuire.

„… N-ai lepădat credinţa Mea nici chiar în zilele acelea când Antipa, martorul Meu credincios,
a fost ucis la voi…”

În original şi în alte traduceri nu se află cuvintele subliniate mai sus.

„…N-ai lepădat credinţa Mea, în zilele lui Antipa, martorul Meu credincios, care a fost ucis la
voi…”(trad. sf. Sinod, 1968 ).

„… N-ai tăgăduit credinţa Mea şi în zilele acelea era Antipa, martorul Meu credincios, care a
fost omorât la voi…”(trad. Niţulescu, 1911).

„…N-ai lepădat credinţa Mea în zilele lui Antipa…” (trad. catolică, Paris, 1976 ).

„…Nu ai lepădat credinţa Mea în zilele în care era Antipa, martorul Meu credincios…” (trad.
Iaşi, 1874).

„…N-ai lepădat credinţa Mea în zilele în care era Antipa, martorul Meu credincios…”(trad. Sf.
Sinod, 1922 şi 1914).

Numele Antipa, în tălmăcire, înseamnă „Împotriva tatei” sau „Împotriva tuturor” (nume compus
din cuvintele greceşti: anti, care înseamnă „contra” şi papa, care înseamnă „tată”).

Ţinând seamă de biserica (adunarea) sau îngerul din starea „Pergam”, adică unirea cu lumea şi
dezvoltarea învăţăturii nicolaiţilor, adică cei care vor să stăpânească în Biserică, (naşterea clasei
conducătoare, clerul, care şi-a luat titlul de „părinte” sau „părinţi”, sau „papă”, care înseamnă
tată), înţelegem mai uşor pe Antipa, adică pe

credincioşii puţini, care s-au împotrivit şi se împotrivesc acestor stări de lucruri. Ei rămân
martori credincioşi Domnului Isus, care a zis: „Unul singur este învăţătorul vostru: Hristos, şi
voi toţi sunteţi fraţi. Şi «Tată» să nu numiţi pe nimeni pe pământ; pentru că Unul singur este
Tatăl vostru: Acela care este în ceruri.”(Mat. 23: 8-9).

Credincioşii care înalţă adevărul acesta, sunt prigoniţi şi ucişi (fie cu sabia de fier fie cu sabia
limbii) de cei care apără organizaţia religioasă împărţită în două: cler şi laici.

„…A fost ucis la voi, acolo unde locuieşte Satana.”

Prin repetarea aceasta, Domnul atrage credincioşilor Săi luarea-aminte asupra locului primejdios
în care se află: „unde locuieşte Satana”, ca să nu aibă nici o legătură duhovnicească cu cei care
nu au Duhul Lui.

„Tovărăşiile rele strică obiceiurile bune” (1 Cor. 15: 33) – şi aduc moartea.
Apocalipsa 2 : 14

Dumnezeu este împotriva numai la ceea ce nu vine din El, fie în viaţa credinciosului Său, fie în
viaţa comunităţii (Bisericii) Sale. Căci ceea ce nu vine din El, duce numai la dezbinare, la
întuneric şi moarte.

„Dar am ceva împotriva ta.” Dacă rămân în lumina Cuvântului lui Dumnezeu şi dacă Duhul
Sfânt mă călăuzeşte necurmat, pot deosebi, fără greş, ceea ce vine de la Dumnezeu şi ceea ce
vine de la diavolul. Si ştiu sigur dacă Dumnezeu are ceva împotriva mea.

Ce are Dumnezeu împotriva îngerului (bisericii) din starea „Pergam”? Un singur lucru:
amestecarea cu lumea. Şi, şi mai grav, este faptul că starea aceasta este apărată cu o învăţătură
(doctrină). Aici nu mai este vorba de un păcat din neştiinţă sau din slăbiciune, ci de ceva calculat
şi aşezat pe o filozofie (învăţătură) cu o logică aparentă, dar care este împotriva gândului şi
planului lui Dumnezeu.

„… Tu ai acolo nişte oameni care ţin de învăţătura lui Balaam, care a învăţat pe Balac să pună
o piatră de poticnire înaintea copiilor lui Israel, ca să mănânce din lucrurile jertfite idolilor şi
să se dedea la curvie.”

Deci învăţătura este marele rău.

Balaam, prin învăţătura sa, a întins o cursă copiilor lui Israel, dezbinându-i de Dumnezeu
(adevărul Lui) şi pe unii de alţii. El a îndemnat pe moabiţi să-şi pună fetele în faţa israeliţilor şi,
în felul acesta, ei luptătorii Domnului, repede au căzut.

Iată ce zice Cartea Sfântă: „Israel locuia în Sitim; şi poporul a început să se dedea la curvie cu
fetele lui Moab. Ele au poftit poporul la jertfele dumnezeilor lor… Israel s-a alipit de Baal-Peor,
şi Domnul S-a aprins de mânie împotriva lui Israel.” (Num. 25:1 – ).

Sau: „…Ele (femeile) sunt acelea care, după cuvântul lui Balaam, au târât pe copiii lui Israel să
păcătuiască împotriva Domnului, în fapta lui Peor; şi atunci a izbucnit urgia în adunarea
Domnului.” (Num. 31:16).

Balaamiţii de azi, prin viaţa şi învăţătura lor, îndeamnă sufletele la preacurvie, învăţându-i să
trăiască o viaţă amestecată: şi cu lumea şi cu Dumnezeu. „Suflete preacurvare! Nu ştiţi că
prietenia lumii este vrăjmăşie cu Dumnezeu? Aşa că cine vrea să fie prieten cu lumea se face
vrăjmaş cu Dumnezeu.” (Iacov 4: 4).

Acest lucru îl vede Dumnezeu în biserica din starea „Pergam”: învăţători mincinoşi, ca Balaam,
îndeamnă pe credincioşi să se amestece cu lumea – cu felul ei de închinare şi de viaţă. Prin acest
amestec ei părăsesc starea de „străini şi călători” şi-şi fac aşezământ cald în lume.

Din cele amintite în Apoc. 2:6; Apoc. 2:14, două mari rele s-au furişat în adunarea lui Dumnezeu
din starea „Pergam”: Balaamismul şi Nicolaitismul. Balaamismul reprezintă amestecul cu
lumea şi Nicolaitismul arată despărţirea Trupului lui Hristos în două: cler şi laici,
conducători şi conduşi (ierarhia bisericească).

Starea „Pergam” însă poate fi şi într-o singură inimă, care primeşte învăţătura balaamiţilor şi
nicolaiţilor.

Să nu ne gândim la alţii, ci să începem cu noi înşine, când este vorba de cercetarea Cuvântului lui
Dumnezeu. Numai în felul acesta avem adevăratul folos duhovnicesc.

Apocalipsa 2 : 15

Despre nicolaiţi, Dumnezeu ne-a dat o lămurire simplă şi pe înţeles, când am scris meditaţia la
versetul 6. Acolo era vorba numai de faptele lor rele, pe care Dumnezeu le ura; aici este vorba şi
despre învăţătura lor, care arată o creştere a răului.

Când omul face o faptă rea din neştiinţă sau din slăbiciune, este un lucru; când însă fapta sau
starea rea şi-o întăreşte cu o învăţătură, prin care arată că nu e rea, ci dimpotrivă, atunci este cu
totul alt lucru, (vezi şi meditaţia la versetul 14).

Dumnezeu urăşte faptele şi învăţătura nicolaiţilor, iar cei născuţi din Dumnezeu – toţi creştinii
adevăraţi, care fac parte din Trupul Domnului Isus Hristos, (Biserica) – fac şi ei ceea ce face
Dumnezeu, Tatăl lor: urăsc ce urăşte El şi iubesc ce iubeşte El. Ei urăsc faptele şi învăţătura
nicolaiţilor, şi luptă cu toată puterea pentru apărarea Cuvântului lui Dumnezeu scris pe paginile
Noului Testament.

După tălmăcirea numelui lor, nicolaiţi înseamnă „Cei care biruiesc (supun) poporul” credincios
(nike înseamnă „biruinţă” şi laos înseamnă „popor”), şi arată pe cei care se ridică în Adunarea
Domnului Isus, cu gândul să stăpânească şi să câştige de pe urma Adunării. Pentru a-şi întări
poziţia aceasta, au căutat texte din Sfânta Scriptură, pe care le-au tălmăcit într-un fel, au alergat
apoi la tradiţie şi la părerile oamenilor, şi astfel şi-au format o învăţătură.

Nicolaiţii, aceşti oameni nenăscuţi din nou, au „sărit pe altă parte” în staulul lui Hristos (vezi
Ioan 10: 1), şi fac ravagii în turmă. Ei caută slavă deşartă şi câştig mârşav, înduplecând pe cei
lesne crezători, printr-o înţelepciune luciferică.

Pornirea spre nicolaitism se află în fiecare credincios, de aceea trebuie veghere şi rugăciune
necurmată, aşa cum ne învaţă Domnul Isus: „Vegheaţi şi rugaţi-vă, ca să nu cădeţi în ispită;
duhul, în adevăr, este plin de râvnă, dar carnea este neputincioasă.” (Mat. 26: 41).

Să omoram zilnic firea noastră veche (vezi Colos. 3:5), să rămânem în Hristos, în învăţătura Lui,
şi vom fi păziţi de nicolaitism.

Slăvit să fie Domnul!

Apocalipsa 2 : 16
Porunca şi prevenirea (înştiinţarea) sunt date de Domnul îngerului (bisericii) din starea „Pergam”
în legătură cu cei care ţin învăţătura lui Balaam şi a nicolaiţilor. Deşi el (îngerul) nu ţinea
învăţătura aceasta, totuşi trebuia să se pocăiască pentru cei care o ţineau.

„Toţi suntem vinovaţi faţă de toţi”, spunea Dostoievski.

Trebuie să mă pocăiesc pentru cei de pe lângă mine, căci în vreun fel, sunt şi eu vinovat de
păcatul sau starea lor rea, fie că am fost nepăsător şi nu le-am spus limpede şi mai hotărât
Cuvântul adevărului lui Dumnezeu, fie că eu însumi ascund în mine vreun păcat sau vreo stare
rea.

„Pocăieşte-te dar…”

Da, trebuie pocăinţă pentru alţii. Prin pilda vieţii tale de pocăinţă să-i îndemni şi pe ei la
pocăinţă. Dar dacă tu te mulţumeşti să rămâi în stare de nepăsare faţă de păcatul altuia, sau iei
măsuri de disciplină ca la militărie, împotriva lui, îl împietreşti şi mai mult.

Pocăinţă înseamnă lumină. Cei cu cugetul întinat nu pot sta în lumină.

Dacă eu trăiesc pocăinţa adevărată, cei din jurul meu ori se pocăiesc, ori se ridică la luptă, ori
pleacă. În felul acesta se pot curaţi adunările de cei stricaţi. Un credincios povestea că într-un
cerc intim de credincioşi s-a ajuns la mărturisirea pe faţă a păcatelor. Cineva de acolo şi-a luat
haina şi a plecat.

Pocăinţă, pocăinţă – pentru mine şi pentru cei din jurul meu. Aceasta-i lucrarea, pe care trebuie
să o fac acum.

„Pocăieşte-te dar. Altfel, voi veni la tine curând, şi Mă voi război cu ei cu sabia gurii Mele.”

Serioasă înştiinţare!

Să înţelegem limpede ce înseamnă acest „pocăieşte-te”. Binele care se găsea în Pergam nu

acoperea răul pe care-l lăsase să intre. Răul nu poate fi ispăşit prin bine. Îngerul Bisericii n-ar fi
putut să se dezvinovăţească zicând: „Dar Tu vezi Doamne, că eu am ţinut cu tărie Numele Tău şi
n-am lepădat credinţa Ta” – nici: „Nu-i vina mea dacă sunt în lume, întrucât trebuie să trăiesc” –
nici: „Dacă oamenii vin cu învăţături greşite, eu n-am ce să le fac.” Nu. Nimic nu dezvinovăţeşte
răul pe care-l facem; şi dacă am fost târâţi în el, trebuie să ascultăm de Domnul şi să ne pocăim,
adică să osândim răul în care am căzut şi să-l părăsim. Când alungăm cu îndrăzneală învăţăturile
rătăcite şi pe cei ce le răspândesc, atunci pocăinţa noastră este dreaptă. Cum putem face acest
lucru? Prin Cuvântul lui Dumnezeu. În adevăr, atunci când Cuvântul rămâne în noi, suntem
întăriţi şi în stare să biruim pe cel rău. (1 Ioan 2:14-16; 1 Ioan 5:4-5). Şi dacă cineva nu se
pocăieşte, atunci însuşi Domnul ia în mână sabia judecăţii Sale.

Mai bune să ne pocăim, decât să fim tăiaţi de sabia judecăţii dumnezeieşti. De sabia aceasta nu
ne mai poate scăpa nimeni.
Apocalipsa 2 : 17

Îndemnul este limpede şi puternic: „Cine are urechi, să asculte…”

Domnul Isus nu cere ascultare de tainele duhovniceşti, decât de la cei care au urechi
duhovniceşti. Ei, cei născuţi din nou din Dumnezeu, prin Duhul Sfânt, pot pricepe glasul Duhului
Sfânt, de aceea trebuie să-l asculte tot timpul, ca să poată fi destoinici în lucrarea lui Dumnezeu
pe pământ. Spre ei se îndreaptă Domnul Isus.

Cine poate să asculte, şi nu vrea să asculte, va fi judecat de dreptatea dumnezeiască.

Dumnezeu ne-a mântuit şi ne-a dat valorile Sale, pentru ca să ne poată trimite în slujba Lui. Dacă
ne-a dat urechi duhovniceşti, ni le-a dat pentru ca să ascultăm Cuvântul adevărului Său şi,
ascultându-l, să-l mărturisim unde este nevoie.

„…Celui ce va birui, îi voi da să mănânce din mana ascunsă…”

Numai biruitorii vor mânca din mana ascunsă, adică din Taina lui Dumnezeu, care este
HRISTOS (Colos. 2: 2). Ei cunosc pe Hristos ca Hrana care le păstrează viaţa prin pustia lumii,
ei sunt Israelul cel nou. Numele Israel înseamnă „Luptător cu Dumnezeu” (Luptător biruitor –
Fac. 32: 28). Ei au gustat din Hristos (felul Lui de a fi) şi au văzut cât de bun este El (1 Pet. 2:2-
3), de aceea nu mai doresc altceva.

Despre Xerxes, regele Persiei, spune istoria că gustând o smochină din Grecia, atât de mult i-a
plăcut dulceaţa şi gustul ei încât s-a hotărât sa nu mai mănânce smochine din altă parte, ci numai
smochine greceşti. Astfel a pornit război contra Greciei şi a ocupat-o.

Dacă am gustat şi noi din roadele împărăţiei lui Dumnezeu, să nu ne lăsăm până nu o vom cuceri.

Zice sf. Ioan Gură de Aur. „Împărăţia lui Dumnezeu nu se va da unor pierde-vară, ci acelora care
luptă pentru ea.”

Răsplata biruitorului din starea „Pergam” este „mana ascunsă”. Aceste cuvinte, aşa cum s-a
arătat, înfăţişează pe Hristos în viaţa Lui de pe pământ, felul Lui de a fi. EL, Vasul de Aur din
Chivotul Legământului, ascuns de lume, dar descoperit biruitorilor Săi, care trec prin lume –
lumea religioasă decăzută, care-şi apără starea cu o învăţătură (dogmă) alcătuită luciferic.

Ieşind biruitori prin harul Domnului Isus, avem parte de Hrana cerească, necunoscută în lume,
adică Hristos – Mana veşnică. El este pentru noi totul, oricare ar fi situaţia noastră. El este cel ce
ne va întări pentru luptă, care ne asigură biruinţa şi El însuşi ne este Răsplata.

Mana ascunsă (Hristos) este strâns legată de viaţa ascunsă în Hristos (Colos. 3:3). Numai cine
este mort faţă de lume, poate trăi viaţa ascunsă în Hristos şi se hrăneşte din El. Nu lucrurile şi
adunările publice, ci viaţa ascunsă în Hristos, iată ce ne trebuie.

„…Şi-i voi da o piatră albă, şi pe piatra aceasta este scris un nume nou…”
Când trăiesc viaţa cea nouă, ascunsă în Hristos, şi mă hrănesc cu mana ascunsă (Hristos), atunci
primesc o piatră albă, adică o esenţă tare şi fără culoare, ci lumină (Mat. 17: 2), care poartă
semnul unei taine personale, căci pe ea este scris un nume nou – tot alb –, adică fără culoare
religioasă, politică, naţională, socială, etc.

Aşa este numele biruitorului din starea „Pergam” (amestecul cu lumea), aşa este Numele
Domnului Hristos. Ferice de cine înţelege aceste lucruri tainice şi se lasă lucrat de Duhul Sfânt!

„Un nume nou, pe care nu-l ştie nimeni decât acela care-l primeşte.”

Nimeni nu ştie mai bine numele meu cel adevărat, decât Domnul şi eu. Căci nu acesta-i numele
meu, pe care mi l-au pus oamenii, nici acela pe care mi l-aş pune eu, ci acela care-mi arată starea
lăuntrică.

Numele meu pe care mi l-a dat Domnul, atunci când am venit la El, nimeni nu mi-l poate şti
afară de mine.

Eu mă cunosc bine dacă sunt credincios, căci Cuvântul spune: „Pe voi înşivă cercaţi-vă dacă
sunteţi în credinţă. Pe voi înşivă cercetaţi-vă…” (2 Cor. 13: 5). Deci eu ştiu sigur, dacă am
primit numele de „credincios”, eu ştiu sigur dacă sunt credincios.

Numele adevărat este acela care îţi arată starea ta. Poţi ca să te arăţi credincios în afară, poţi să
spui că eşti copil al lui Dumnezeu, dar tu însuţi, dacă eşti sincer, ştii cât eşti de credincios. Chiar
dacă te înşeli la suprafaţă, în adâncul tău ştii adevărul.

Numele nou este o taină pentru cei din jur, dar se poate totuşi dovedi prin roadele lui, cu trecerea
vremii.

Dumnezeu spune lui Israel: „Te chem pe nume…” Da, Dumnezeu ne cheamă pe adevăratul
nume. Dacă ne-am păstrat numele nou pe care ni l-a dat El, atunci când ne-am hotărât să-L
urmăm, ne va striga pe acest nume. Dar dacă noi nu am trăit aşa cum este numele, Dumnezeu ne
va chema după trăirea pe care am avut-o. Dacă am fost făţarnici, aşa ne va striga. Făţărnicia ne
este adevăratul nume. Dacă am fost mândri, aşa ne va striga. Mândria este numele nostru. Dacă
am fost lacomi, lăcomia este numele nostru ş.a.m.d.

Ferice de cine a primit un nume nou când a venit la Domnul, şi care-l păstrează până la sfârşit,
căci atunci va primi numele cel veşnic, pe care acum nu-l putem rosti în cuvinte, aşa cum este şi
Numele lui Dumnezeu! Căci Dumnezeu nu este numai atât cât îl putem noi cuprinde în cuvinte.
Noi îl numim Lumină, dar El este mai mult decât atât. Noi îl numim Dragoste, dar El este mai
mult decât atât. Noi îl numim Atotputernic, dar El este mai mult decât atât. În veşnicie ni se va
descoperi şi Numele Lui aşa cum este El şi vom primi şi noi un nume veşnic, pe care acum nu-l
putem bănui. Numai să-i fim credincioşi, şi să păstrăm cu vrednicie ceea ce am primit de la El.

Slăvit să fie Domnul!

Apocalipsa 2 : 18
Lumina adevărului dumnezeiesc se înalţă încet, dar fără întrerupere şi fără abatere din drum,
chiar şi în starea cea mai întunecoasă a unui suflet sau a unei comunităţi. Aşa vedem în
scrisoarea Domnului Isus către îngerul (biserica) din Tiatira – starea „Tiatira”. Această scrisoare
este cea mai lungă din cele şapte scrisori, pentru că şi întunericul minciunii (a lucrării diavolului)
este mare.

Porunca Domnului Isus este limpede: „Îngerului Bisericii din Tiatira, scrie-i…”

Oricât de greu ne-ar fi, dacă Domnul porunceşte să scriem, sau să spunem cu gura Cuvântul Lui,
să împlinim fără lipsă şi fără întârziere această poruncă.

„… Iată ce zice Fiul Lui Dumnezeu, care are ochii ca para focului şi ale cărui picioare sunt ca
arama aprinsă.”

Ceea ce se observă la fiecare scrisoare din cele şapte, este faptul că Domnul Isus începe cu una
din părţile Fiinţei Sale, arătate lui Ioan în vedenie. În această scrisoare vorbeşte despre ochii şi
picioarele Lui.

Pentru ce Domnul Se numeşte aici Fiul Lui Dumnezeu, cum nu se numeşte în cel dintâi capitol?
Pot fi mai multe răspunsuri. Cel mai uşor de primit este acesta: starea „Tiatira” este starea de
întuneric în care cade un suflet sau o adunare, după ce s-a întovărăşit cu lumea (Tiatira urmează
după Pergam). Atunci se arată Domnul Isus ca Fiul lui Dumnezeu, vrând să spună: „Eu sunt în
veci Fiul lui Dumnezeu, care Mi-am dat viaţa ca jertfă de răscumpărare pentru păcătoşi şi, oricât
de tristă ar fi starea din afară a unui credincios sau a Adunării (Bisericii) Mele, alcătuită din
adevăraţi credincioşi, nu vor pieri niciodată.” Este aici o mare mângâiere pentru credincioşii din
toate veacurile.

Unii cercetători ai Sfintei Scripturi, care cred în şapte perioade ale Bisericii universale, spun că
perioada Tiatira a fost în plin Evul Mediu (de pe la anul 600 până pe la anul 1520), adică timpul
de după unirea (căsătoria) Bisericii cu lumea (Statul Roman), când au fost introduse în crezul
creştin mai multe lucruri: cultul icoanelor, cultul sfinţilor, cultul Maicii Domnului, Liturghia şi
altele. Pentru popor, Cuvântul lui Dumnezeu a fost dat uitării, în schimb a fost înălţată o
învăţătură amestecată. Harul a fost înlăturat, punând în locul lui, ca mijloc de mântuire pentru
om, faptele bune.

Numele Tiatira, în tălmăcire, înseamnă „Jertfă necurmată”, înţelegându-se prin aceasta, aşa cum
s-a arătat mai sus, înlăturarea harului şi a jertfei de pe crucea Golgotei şi punând în locul lor
efortul omului, jertfa lui, faptele lui bune, prin care el poate ajunge la mântuire.

Mai poate fi tălmăcit acest nume şi cu: „Mireasmă împrăştiată” sau „Parfumul dulce al jertfei”,
care, fiind pus în legătură cu cele scrise în verset. 9, arată „cetele mici” de credincioşi adevăraţi,
care sunt prin adunările (bisericile) care au primit chipul lumii. Aceşti credincioşi, prin trăirea
lor, răspândesc o mireasmă plăcută în mijlocul lumii.

„Iată ce zice Fiul lui Dumnezeu, care are ochii ca para focului şi ale cărui picioare sunt ca
arama aprinsă.”
Răul care se găseşte în starea „Tiatira” trebuie judecat. Iată pentru ce Domnul spune că are
„ochii ca para focului”, deci o privire care pătrunde totul; şi „picioarele ca arama aprinsă”
adică gata să-L ducă acolo unde trebuie să se facă judecată împotriva răului.

Să avem mereu în minte adevărul că Domnul Isus ştie tot, ochii Lui privesc toate ale noastre,
căci pentru El nu-i nimic ascuns, iar judecata Sa se va arăta acolo unde păcatul nu a fost curăţit
prin sângele Mântuitorului, în urma pocăinţei adevărate.

Apocalipsa 2 : 19

Dreptatea Domnului Isus este desăvârşită. Ea ridică în lumina cea mai limpede faptele, lucrările
şi stările bune ale omului credincios sau ale unei adunări, dar tot ea judecă şi osândeşte fără milă
răul descoperit într-o inimă sau într-o comunitate.

Mântuitorul nostru vede partea bună în cineva, şi o laudă, ca o încurajare în lupta împotriva părţii
rele. Niciodată însă nu lasă răul să locuiască, pentru totdeauna, în aceeaşi casă cu binele. El
hotărăşte o zi de judecată, prin care face despărţirea.

Aşa este şi cu Tiatira – starea „Tiatira”. Înăuntrul acestei stări (fie ins credincios, fie adunare) se
află o rămăşiţă din Dumnezeu, care ţine cele ale lui Dumnezeu. Această rămăşiţă, ca şi rămăşiţa
de foc dintr-un foc mare care s-a stins, trebuie să aprindă din nou ce se află în jurul ei. Aceasta-i
slujba la care-i chemată acum.

Prin viaţa şi moartea ei, rămăşiţa trebuie să fie o mireasmă a lui Hristos în mijlocul unei mari
stricăciuni. Toate faptele ei bune din urmă trebuie să întreacă pe cele dintâi, adică să se vadă o
creştere duhovnicească neîntreruptă. Cu cât întunericul din jur este mai mare, cu atât lumina ei
trebuie să strălucească mai puternic.

Oare nu aşa trebuie să fie starea noastră, fraţii mei, urmaşi ai Domnului Isus?

Cine nu înaintează în bine, va cădea în braţele răului. Aceasta este o lege.

Apocalipsa 2 : 20

Spre deosebire de scrisoarea Domnului Isus către îngerul (biserica) din Efes – din starea „Efes”,
unde au fost arătate toate faptele frumoase şi dumnezeieşti, dar lipsea una din ele: dragostea
dintâi, în scrisoarea către îngerul (biserica) din Tiatira – din starea „Tiatira”, Domnul laudă
faptele bune, din care nu lipseşte dragostea, dar lipseşte atitudinea hotărâtă faţă de cei răi, de
învăţăturile potrivnice adevărului dumnezeiesc „a celor ce zic că sunt apostoli şi nu sunt.”
(comp. vers. 2-4 şi 19).

Îngerul (biserica) din starea „Tiatira” avea dragoste fără adevăr (fără mărturisirea hotărâtă a
adevărului), pe când îngerul (biserica) din starea „Efes” avea adevăr (mărturisea adevărul) fără
dragoste. Lanţul frumos al virtuţilor dumnezeieşti, prin care trebuia să fie înălţată mărturia
Domnului Isus pe pământ, era rupt în două şi la unul şi la altul; la unul lipsea veriga dragostei, la
celălalt veriga adevărului.
Orice verigă ar lipsi din lanţ, lanţul nu mai este în slujba pentru care a fost făcut.

„Dar iată ce am împotriva ta: tu laşi ca Izabela, femeia aceea, care se zice proorocită, să înveţe
şi să amăgească pe robii Mei să se dedea la curvie, şi să mănânce din lucrurile jertfite idolilor.”

Să ne cercetăm!

Fratele meu, şi tu şi eu, prin harul Domnului, cunoaştem adevărul unic al lui Dumnezeu, arătat
limpede în Cuvântul Său scris, şi mai ales, în Noul Testament. Cum trăim şi cum mărturisim
acest adevăr? Oare nu îngăduim noi învăţături străine de Cuvântul scris, în locul unde suntem
aşezaţi? Noi putem să aducem argumente, ca să ne apărăm starea, zicând: „să nu fim pricină de
poticnire”, sau: „lucrarea în care suntem, nu obişnuieşte cutare şi cutare lucru, aşa cum îl
practicau primii creştini”, sau: „astăzi sunt alte timpuri şi trebuie să ne acomodăm, ca să nu se
strice lucrarea” etc., dar, oricare ar fi argumentele, nici unul din ele nu ne îndreptăţeşte să ne
oprim de la mărturisirea adevărului, ca să-l schimbăm pe ici pe colo.

Pe oameni îi putem înşela, pe Dumnezeu însă nu. El ne cunoaşte străfundurile inimii noastre. Are
El ceva împotriva noastră?

„Dar iată ce am împotriva ta: tu laşi ca Izabela, femeia aceea, care se zice proorocită, să înveţe
şi să amăgească pe robii Mei…”

Dacă eu am adevărul, am felul de a fi al Domnului Isus, atunci, în locul unde sunt, să nu las să
trăiască nici o învăţătură străină, nici o învăţătură amestecată, de la vreo „Izabelă” din cele multe
pe pământ.

Numele Izabela, în tălmăcire, înseamnă: „Cea castă”, „Cea curată”.

Cine era Izabela?

Istoria ei este consemnată în cartea 1 Regi 16:30-32; 1 Regi 18:4; 21; etc.

Ahab, împărat în Israel, a fost cel mai nelegiuit dintre toţi împăraţii, făcând ce este rău înaintea
Domnului. El a pus însă vârf păcatelor sale, luând de nevastă pe Izabela, fiica unui împărat păgân
al sidoniţilor, o femeie blestemată şi crudă. Ea a îndemnat pe bărbatul ei şi împreună cu el pe
poporul Israel să se închine la idoli; a prigonit cu înverşunare pe proorocii Domnului şi i-a ucis;
de asemenea a poruncit să fie omorât nevinovatul Nabot. S-ar fi putut crede că toţi israeliţii au
fost duşi în rătăcire şi că închinare la adevăratul Dumnezeu nu se mai pomenea în Israel. Chiar
proorocul Ilie credea astfel (1 Regi 19:14-18;Rom. 11:2-5), însă Domnul păstrase o sămânţă care
l-a adus adevărata închinare, în vreme ce mulţimea se închina la idoli.

O astfel de rămăşiţă se găseşte şi în starea „Tiatira”.

Izabela din Tiatira este numită aşa de Domnul din pricina asemănării cu blestemata soţie a lui
Ahab, care a împins poporul să se închine la idoli. Dar în loc să aibă prooroci mincinoşi sub
porunca ei, cum avea împărăteasa din Israel, Izabela din Tiatira – starea „Tiatira” – ca să înşele
mai bine sufletele, se dă ea drept „proorocită”, adică pretinde că vorbeşte din partea lui
Dumnezeu şi deci nu poate să se înşele sau să greşească. Din pricina aceasta, învăţăturile ei
trebuie să fie primite ca venite chiar din partea lui Dumnezeu.

Prima Izabelă a târât poporul spre falsă închinare, făcându-l una cu lumea (popoarele) de atunci.
A doua Izabelă face acelaşi lucru: amestecă lucrurile lui Dumnezeu cu lucrurile minciunii;
amestecă pe copiii lui Dumnezeu cu copiii lumii; amestecă cele de Sus cu cele de jos. Scoate şi
adaugă ce vrea la Cuvântul scris al lui Dumnezeu, producând astfel mare încurcătură. Sufletele
nu mai ştiu ce să creadă.

Domnul scrie limpede şi cu putere îngerului din starea „Tiatira”, mustrându-l că lasă pe
„Izabela” să înveţe şi să amăgească pe robii Lui.

Fraţii mei, care aţi ajuns, prin credinţă, să ştiţi că singura autoritate duhovnicească este Cuvântul
scris al lui Dumnezeu, trăiţi acest Sfânt Cuvânt aşa cum este, şi mărturisiţi-l fără teamă, iar
învăţăturile străine de Cuvânt – învăţăturile „Izabelei” – demascaţi-le ca să nu înşele sufletele.
Voi sunteţi răspunzători de toţi cei din jurul vostru, din adunarea la care luaţi parte.

Iată, Cuvântul lui Dumnezeu v-a atras atenţia şi astăzi!

Ferice de voi dacă-l ascultaţi!

Apocalipsa 2 : 21

Mare este răbdarea lui Dumnezeu! Adâncă este bunătatea Lui! Fierbinte este dragostea lui! Şi
desăvârşită este înţelepciunea Lui!

Dacă şi pentru cei din starea „Izabela” a făcut totul, ca să le aducă mântuirea, cum nu se va
îngriji El de cei care se silesc să alerge pe calea Lui cea nouă şi vie? într-adevăr, ca şi Izabela din
Vechiul Testament, care a ucis pe proorocii Domnului, „Izabela” din Noul Testament a ucis pe
adevăraţii sfinţi ai lui Dumnezeu, fie cu sabie de fier, fie cu sabia limbii.

Toţi cei care prigonesc, în vreun fel, pe credincioşii care vor să trăiască în ascultare de Cuvântul
scris al lui Dumnezeu, care vor să trăiască felul lui Hristos de a fi – „cu evlavie în Hristos”
(2  Tim. 3:12), fac parte din „Izabela”.

Opriţi-vă, fraţii mei, şi cercetaţi-vă! Fiţi sinceri cu voi înşivă! Timpul e pe sfârşite!

„I-am dat vreme să se pocăiască, dar nu vrea să se pocăiască de curvia ei!”

Dumnezeu nu-ţi cere ceva mai înainte ca să-ţi fi dat El întâi. Îţi dă, şi apoi îţi cere. Aşa este
dreptatea şi dragostea Lui.

Nu cere Dumnezeu pocăinţă, decât după ce ţi-a dat toate posibilităţile, pentru ca să te pocăieşti.
Ţi-a dat timp potrivit şi lung, ţi-a dat lămurire desăvârşită pentru a-I înţelege voia; ţi-a dat anturaj
frumos; ţi-a dat libertatea necesară cercetării; ţi-a dat Cuvântul Său (Biblia) pentru ca să-l citeşti;
ţi-a dat suflete credincioase care te-au înconjurat cu dragoste duioasă; ţi-a dat o minte sănătoasă,
care să poată deosebi binele de rău; ţi-a dat posibilităţi materiale: hrană, haine etc.; ţi-a dat putere
şi sănătate, pentru ca să te mişti unde voieşti; ţi-a dat timpul harului, în care trăieşti; dar înaintea
tuturor ţi-a dat pe Domnul Isus, care S-a jertfit pentru tine, ca tu crezând în El, să fii mântuit. Da,
El ţi-a dat cu prisosinţă totul, numai tu să vrei să te pocăieşti. Din partea Lui n-a lăsat nimic
nefăcut. Acum se cere să-ţi faci şi tu partea ta, adică să vrei să primeşti tot ce ţi-a pregătit El.
Dacă nu vrei, va veni o zi când o să-ţi pară rău. Vremea harului, vremea pocăinţei nu ţine veşnic.
Ea se va sfârşi, şi dacă amâni mereu, o să fie prea târziu.

„I-am dat vreme să se pocăiască, dar nu vrea să se pocăiască de curvia ei!”

Cuvântul acesta din Apocalipsa se îndreaptă nu numai spre cei care n-au luat hotărârea să
primească pe Domnul, ci el se îndreaptă şi spre cei care zic că s-au hotărât pentru El, care merg
la adunare, care cântă cântări creştine, vorbesc cu alţii despre Domnul, unii sunt chiar predicatori
şi preoţi – mai ales spre această categorie de oameni se îndreaptă sabia acestui Cuvânt Sfânt. E
vorba aici de o persoană religioasă, care se numea proorocită, şi care trăia o viaţă dublă. Sub
masca religiei ea îşi făcea interesele ei păcătoase. Ea vrea să slujească şi lui Dumnezeu şi lumii.
Aceasta se numeşte curvie. Când vrei să împaci şi lumea păcatului şi împărăţia sfinţeniei, atunci
curveşti. Aşa este numit sufletul care vrea să fie prieten cu lumea: „Suflete preacurvare! Nu ştiţi
că prietenia lumii este vrăjmăşie cu Dumnezeu? Aşa că cine vrea să fie prieten cu lumea se face
vrăjmaş cu Dumnezeu.” (Iacov 4: 4).

Dacă cineva caută să împace învăţătura adevărului scripturii cu alte învăţături omeneşti,
potrivnice acestui adevăr, curveşte, ba mai mult: creează o cale a destrăbălării spirituale,
ademenind multe suflete să meargă pe ea.

Dumnezeu în bunătatea Lui, îi dă şi unui astfel de om posibilitatea să se pocăiască, dacă vrea să

se pocăiască. Ce adâncă-i bunătatea lui Dumnezeu! Slăvit să-I fie Numele în veci de veci! Amin.

Apocalipsa 2 : 22

Ce rămâne de făcut când, cu toată înştiinţarea şi răbdarea Domnului, cineva nu vrea să se

pocăiască? Nu mai rămâne decât judecata. Aceasta o şi rosteşte Domnul împotriva Izabelei. Ea
va fi adusă în stare de neputinţă: „aruncată bolnavă în pat”, zice Domnul. Ce se va alege de
pretenţiile ei mândre? Cei ce s-au întovărăşit cu ea vor fi pedepsiţi cu „un necaz mare.”

Izabela, starea „Izabela” nu se poate pocăi, nu vrea să se pocăiască. Cel care se dă drept
„prooroc”, care are o învăţătură statornică pe idei de unde trage folos material, sau slavă deşartă,
sau apără o partidă, nu se pocăieşte. El caută noi şi noi argumente ca să-şi susţină învăţătura şi
întrebuinţează noi şi noi mijloace de luptă împotriva celor care nu sunt pentru învăţătura lui.

Dar şi noi, ca persoane, vedem acelaşi lucru: partea cu învăţătura este biruită mai greu de
Cuvântul lui Dumnezeu, decât partea morală (faptele rele). Se lasă omul mai uşor de anumite
păcate trupeşti dar se lasă foarte greu de învăţătura religioasă pe care a avut-o. Şi adevărata
pocăinţă este numai atunci când te lepezi de tot ce ai şi începi o viaţă nouă cu Domnul Isus după
învăţătura pe care o dă El, prin Cuvântul Său scris.
Dumnezeu dă timp omului să se pocăiască de jur-împrejur: şi de păcate trupeşti şi de învăţături
potrivnice Cuvântului Său. Dar dacă nu vrea, atunci El trimite judecata Sa. Izabela a fost
aruncată bolnavă în pat şi nu s-a mai sculat de aici; iar pe cei care s-au alipit de ea, de asemenea,
le-a trimis un necaz mare.

Să învăţăm să citim Cuvântul lui Dumnezeu pentru noi personal, şi vom avea un adevărat folos
duhovnicesc.

Slăvit să fie Domnul!

Apocalipsa 2 : 23

Orice învăţător, prin învăţătura lui, naşte copii (ucenici, urmaşi), care duc mai departe învăţătura.
Dacă învăţătura este din Dumnezeu – din Cuvântul adevărului Său – ea va dărui viaţă, după
chipul lui Dumnezeu, tuturor ce o primesc. Dacă este o învăţătură omenească, va duce
pretutindeni întuneric şi moarte. În cazul acesta Dumnezeu trebuie să intervină.

Cei care s-au alipit de Izabela – de starea „Izabela” – sunt în atenţia lui Dumnezeu, ca să-i
împiedice, să nu ducă mai departe otrava învăţăturii otrăvitoare de suflete (orice învăţătură care
are în sine amestecătură de adevăr cu minciună, este de la diavolul).

Judecata grozavă a lui Dumnezeu, care loveşte pe Izabela, va lovi şi pe copiii ei. Dumnezeu face
dreptate, pentru că El cunoaşte desăvârşit cele ascunse ale omului: „rărunchii şi inima”, şi că
nimeni nu poate să-I placă prin partea din afară – o formă de evlavie, o religie abătută de la
adevăr.

„…Eu sunt Cel ce cercetez rărunchii şi inima…”

Să avem mereu în minte acest adevăr şi vom fi feriţi de făţărnicie.

„…Şi voi răsplăti fiecăruia din voi după faptele lui.”

Un oarecare Narcissus din Ierusalim a fost nevoit să mustre aspru pe trei oameni din adunarea
din care făcea parte, pentru purtarea lor necreştinească. Aceia s-au unit între ei şi au adus
împotriva iui Narcissus grele învinuiri, încât el a trebuit să se retragă în singurătate. Unul din cei
trei pârâşi a jurat şi a spus: „Să mă ardă focul dacă nu spun adevărul.” Altul a spus: „Să mă
lovească cea mai grea boală, dacă nu spun adevărul.” Al treilea a spus: „Să nu mai văd lumina
soarelui, dacă nu spun adevărul.” Ce s-a întâmplat? Celui dintâi i-a aprins trăznetul casa într-o
noapte şi a murit acolo ars cu soţia şi copiii lui; al doilea a fost lovit de lepră; al treilea din plâns
cu deznădejde pentru jurământul ce l-a jurat, a orbit. Narcissus s-a întors apoi la locul lui.

„Şi voi răsplăti fiecăruia din voi după faptele lui.”

Şi învăţătura pe care o spui e faptă – o sămânţă de fapte.

Dacă ai făcut faptele vieţii – Hristos este Viaţa – atunci vei fi răsplătit cu viaţa. Dacă ai săvârşit
faptele morţii – care nu au rădăcina în Hristos, în felul Lui de a fi, vei fi răsplătit cu moartea.

Apocalipsa 2 : 24

Dumnezeu Şi-a păstrat tot timpul, de la începutul zidirii şi până acum, o rămăşiţă care să-I fie
mărturie vie şi curată pe pământ, începând cu neprihănitul Abel şi până la ultimul mădular al
Trupului lui Hristos, care va fi răpit în clipa când va suna trâmbiţa, Dumnezeu şi adevărul Lui va
fi mărturisit cu putere. Mărturia este adevărată, fie că-i adusă de un mare număr de oameni, fie
că-i înălţată de un mic număr.

În Biserica din Tiatira – din starea „Tiatira”, Domnul Isus Şi-a păstrat mărturia printr-o parte
mică. Această parte nu s-a amestecat cu învăţătura Izabelei şi nici n-a tăcut de frică, ci şi-a trăit
viaţa normal, purtându-şi crucea.

Încă odată vedem că toate faptele cuiva, poartă pecetea învăţăturii pe care o are. Dacă învăţătura
este curată, din adevărul neamestecat al lui Dumnezeu, atunci şi faptele (lucrările) sunt aşa. Dacă
învăţătura este un amestec de adevăr cu minciună, de lucruri biblice şi învăţături şi rânduieli
omeneşti, atunci şi faptele (lucrările) sunt necurate înaintea lui Dumnezeu şi primejdioase pentru
oameni. Acestea sunt din „adâncimile Satanei”, adică sunt taine ale fărădelegii, necunoscute de
oameni ca fiind rele. Când Satana vine îmbrăcat în înger de lumină, nu este el o taină? Adâncime
înseamnă ceva ascuns, greu de cunoscut pentru mulţime.

O învăţătură religioasă din veacul de acum, amestecată cu lucruri dumnezeieşti, se deosebeşte

foarte greu de adevăratul adevăr. Este o taină – „taina fărădelegii”(2 Tes. 2:7), care vine din
„adâncimile Satanei.”

Numai cine cunoaşte de aproape Cuvântul lui Dumnezeu – cine este născut din nou din sămânţa
Cuvântului şi trăieşte din el – acela va fi păzit de „adâncimile Satanei”, pentru că el poate să
facă deosebirea între adevăr şi imitarea lui. El, fiind neamestecat, nu va primi amestecătura în
trăirea şi în lucrarea lui.

„Vouă, însă, tuturor celorlalţi din Tiatira, care nu aveţi învăţătura aceasta, şi care n-aţi
cunoscut «adâncimile Satanei», cum le numesc ei, vă zic…”

Fraţii mei, care aveţi harul să cunoaşteţi Cuvântul scris al lui Dumnezeu, şi-l recunoaşteţi ca pe
singura autoritate în viaţa de credinţă, feriţi-vă de orice învăţătură, care caută să scoată sau să
adauge ceva la acest Sfânt Cuvânt. Nu vă lăsaţi amăgiţi de învăţătura „Izabelei” – feriţi-vă de
idoli! (Şi partida din care faceţi parte poate fi un idol).

Ochii Domnului, care sunt ca para focului (vers. 18), pătrund în adâncimile fiinţei voastre. El ştie
cum sunteţi. Ştie dacă aveţi vreo rămăşiţă din învăţătura „Izabelei” şi vă cere s-o lepădaţi în clipa
aceasta. Nu ocrotiţi şarpele (cel vechi) la sânul credinţei voastre.

„…Nu pun peste voi altă greutate”, decât să staţi departe de această învăţătură stricată.
Ferice de cel care ascultă glasul adevărului!

Apocalipsa 2 : 25

Acest îndemn al Domnului Isus este în legătură cu cele spuse înainte părţii bune („celorlalţi”)
din Tiatira – starea „Tiatira”: „Nu pun peste voi o altă greutate. Numai ţineţi cu tărie ce aveţi…
„adică, păstraţi-vă curaţi şi staţi departe de învăţătura „Izabelei”. (vezi vers. 24 şi cele dinainte).

A fugi de ce este rău – de neadevăr sau adevăr amestecat cu minciună – este tot atât de însemnat
ca şi a primi binele. Nu numai să te vindeci de boală este de trebuinţă, ci să şi te păzeşti de ea –
asta pare mai de trebuinţă.

Ca să păstrezi binele e nevoie de o putere mai mare decât puterea cu care l-ai primit.

„Numai ţineţi cu tărie ce aveţi, până voi veni!”

Nu oricum, ci cu tărie trebuie ţinut adevărul lui Dumnezeu, pe care l-am primit; şi nu cât vrem
noi, ci până la venirea Domnului.

Un lucru însemnat se desprinde de aici: ca să ţii ceva, trebuie, mai întâi, să ai acel ceva. „…
Ţineţi cu tărie ce aveţi…”

Dragul meu, ştii tu sigur dacă ai primit ceva de la Domnul, prin credinţă? Dacă eşti conştient de
ceea ce ai primit: mântuirea Lui, adevărul Lui, harul Lui etc., atunci păstrează (ţine) cu tărie ce ai
primit.

Sunt atâţia hoţi (înăuntru şi în afară) care vor să-ţi fure valorile primite de la Domnul. Veghează!

„Numai ţineţi cu tărie ce aveţi, până voi veni.”

„Ceilalţi” (partea bună) din starea „Tiatira” poate că nu au multă cunoştinţă în tainele
Cuvântului lui Dumnezeu, dar ceea ce au, le ajunge ca să poată deosebi învăţătura nelegiuită a
Izabelei, pretenţiile ei neîntemeiate şi idolatria ei, şi astfel să se despartă de ea. N-au decât să ţină
cu tărie în inimile lor Cuvântul adevărului, până la venirea Domnului Isus Hristos.

De ţinut seamă: este întâia dată când se vorbeşte despre venirea Domnului în scrierile trimise de
Domnul celor şapte biserici. Dacă s-ar înţelege că Mântuitorul scrie numai la şapte biserici, fie
biserici locale, fie şapte perioade – după cum cred unii – şi nu Bisericii universale, atunci cum
numai Tiatira sau perioada Tiatira rămâne până la venirea Domnului? Biserica locală – dacă a
existat – s-a stins de atunci, iar dacă e luată ca perioadă, începe cu secolul al VI-lea şi până la
secolul al XVI-lea, şi s-a stins şi în felul acesta. Adevărul este aşa cum l-a descoperit Dumnezeu:
în Biserica universală a Domnului Isus Hristos sunt toate stările arătate în cel şapte biserici. Şi
noi, credincioşii de astăzi ai Domnului Isus, să ne cercetăm adânc, ca să nu avem în noi una sau
mai multe din stările rele arătate în scrierile adresate celor şapte biserici. Satana, Ispititorul, caută
să înşele, fie într-un fel, fie în altul pe urmaşii lui Hristos. Dar, dacă rămânem în ascultare
deplină de Mântuitorul nostru şi sub călăuzirea Duhului Sfânt, nu vom suferi nici o pagubă, ci
vom merge din putere în putere până vom ajunge Ţinta mult dorită.

Slăvit să fie Domnul!

Apocalipsa 2 : 26

În orice stare s-ar afla Biserica universală (din cele şapte stări), trebuie să sfârşească neapărat cu
biruinţă, pentru că în veşnicie, unde se împart cununile, nu intră decât biruitorii.

„Celui ce va birui…”

O biruinţă nu se poate dobândi fără luptă cu un vrăjmaş, iar în luptă nu intră decât ostaşii – nu
copiii sau schilozii. Toţi creştinii adevăraţi toţi cei născuţi din nou şi care au o creştere normală,
sunt ostaşi ai Domnului Isus.

Cine este vrăjmaşul care trebuie biruit? Satana, vrăjmaşul înverşunat al Domnului Isus Hristos şi
al sfinţilor. El a fost învins de două ori de Domnul: întâi în pustie, apoi în Gheţimani şi pe cruce.
După biruinţa Sa, Domnul Isus, a înviat, S-a înălţat la cer şi S-a aşezat pe scaunul de domnie al
Tatălui Său. Acum, Satana se luptă cu cei ce au trecut de partea Domnului Isus. Trebuie ca şi noi
să-l biruim, folosind biruinţa slăvitei noastre Căpetenii.

În biserica din Tiatira – starea „Tiatira” – Satana întrebuinţează vicleşugurile, minciunile şi

înşelăciunile Izabelei, adică o închinare falsă – închinarea la idoli. Împotriva tuturor acestor
uneltiri, partea bună („ceilalţi”)  din starea „Tiatira” trebuie să lupte şi să biruie, rămânând strâns
unită cu Domnul Isus Hristos.

În partea bună din starea „Tiatira” intră orice credincios adevărat, el fiind un mădular în Trupul
lui Hristos şi de aceea trebuie să lupte şi să iasă biruitor.

Fraţii mei, din clipa în care am trecut cu adevărat de partea Domnului Isus, a felului Său de a fi,
Satana nu poate să ne lase liniştiţi. Va căuta să ne adoarmă, făcându-ne să credem că suntem
destul de credincioşi; va căuta să ne facă să fim mulţumiţi de noi înşine, fiindcă ne rugăm, citim
Biblia şi mergem regulat la una din adunările creştine. Se va sili să ne facă să ne sprijinim pe
faptele (lucrările) noastre, şi nu pe Persoana Domnului Isus, şi astfel dragostea dintâi se va răci.
Aici caută să ne aducă Satana: să nu aibă Domnul Isus tot locul în inimă. E vorba de luptă şi de
biruinţă ca să rămânem la picioarele Mântuitorului nostru, ca Măria.

Satana va mai încerca să ne înfricoşeze, aţâţând lumea împotriva noastră. Prietenii, tovarăşii, unii
fraţi şi cei ne înconjoară îşi vor bate joc de noi, ne vor întoarce spatele, dându-ne nume de
batjocură. Dar noi trebuie să luptăm şi să biruim prin răbdare şi blândeţe. (1 Petru 3:14-16).

Satana va căuta să ne biruie cu ajutorul lumii şi al plăcerilor ei. Să ne aducem atunci aminte de
cuvintele: „Nu iubiţi lumea, nici lucrurile din lume.” (1 Ioan 2:15). Satana poate să ne
amăgească prin obiceiuri şi rânduieli religioase foarte mult preţuite de lume. Să luăm seama:
oricât ar trebui să suferim, să nu ne alipim decât de ceea ce încuviinţează Cuvântul iui
Dumnezeu! Astfel dar viaţa, pentru ucenicul credincios al Domnului Isus. este o luptă, fie că e
tânărul Timotei, fie că e bătrânul Pavel. De aceea suntem îndemnaţi să ne îmbrăcăm cu toată
armătura lui Dumnezeu, pe care El însuşi ne-a pregătit-o, şi să luptăm ca buni ostaşi ai Domnului
Hristos, sub steagul Lui, şi nicidecum sub altul. (2 Tim. 2:3-6). Şi Domnul Isus Hristos, Marele
nostru Comandant, are premii pentru ostaşii Săi.

„Celui ce va birui şi celui ce va păzi până la sfârşit lucrările Mele, îi voi da stăpânire peste
neamuri.”

Care sunt lucrările Domnului? Trebuie mai întâi cunoscute şi apoi păzite: Lucrarea Domnului din
mine (Filip. 1: 6) şi pe mine însumi, căci şi eu sunt lucrarea Lui (Efes. 2:10) şi apoi pe toţi
credincioşii, căci şi ei sunt lucrarea Lui. Toate aceste lucrări trebuie păzite, ca să nu se strice şi să
nu se piardă nimic. Mai sunt şi alte lucrări ale Domnului: vestirea Evangheliei la cei care nu
cunosc pe Mântuitorul Isus, ajutorarea săracilor, etc. Cine păzeşte lucrările Domnului, devine
omul de încredere al Domnului şi El îi va încredinţa mai departe lucrările şi valorile Lui.

„…Îi voi da stăpânire peste neamuri.”

Aceasta este răsplata biruitorului din starea „Tiatira”. Domnul zice de două ori: „Voi da”(v. 26 şi
28). E o răsplată îndoită, pentru că vrăjmaşul, care trebuie biruit, este deosebit de primejdios
(învăţătura Izabelei).

În Hristos nu mai sunt neamuri, religii, clase sociale şi alte despărţiri, care se află în lumea
păcatului. Toate sunt lucrarea diavolului, iar Domnul Isus a venit pe pământ ca să strice această
lucrare (1 Ioan 3: 8).

Să ne cercetăm, fraţii mei! Facem noi parte dintre biruitorii din starea „Tiatira”? Ştim acest lucru
din faptul că suntem liberi de orice duh despărţitor de oameni.

Unde este Duhul lui Hristos, Duhul unităţii între mădularele Trupului Său, acolo nu are loc nici
un duh străin.

Binecuvântat să fie Domnul, Marele Biruitor, acum şi în vecii vecilor! Amin.

Apocalipsa 2 : 27

Viaţa normală a unui urmaş al Domnului Isus este aceea de stăpân (împărat), care cârmuieşte cu
putere de fier peste sine, peste împrejurări şi peste orice duh străin. El zdrobeşte toată lucrarea
celui rău, pentru că şi-a încredinţat soarta în mâna Aceluia care ţine şapte stele, mână în care vor
trece toate împărăţiile lumii (Apoc. 11:15).

Cine va sta împotriva puterii de stăpânire a Domnului Isus Hristos? Dumnezeu spune despre EL:
„Tu eşti Fiul Meu! Astăzi Te-am născut. Cere-Mi şi-Ţi voi da neamurile de moştenire, şi
marginile pământului în stăpânire! Tu le vei zdrobi cu un toiag de fier, şi le vei sfărâma ca pe
vasul unui olar.” (Psalm. 2:7-9). Acum, Domnul Isus e lepădat şi de iudei şi de neamuri, iar
împărăţia Sa nu este din lumea aceasta. (Ioan 18:36). Dumnezeu L-a înălţat la cer, în slavă, şi de
acolo El adună Biserica, poporul Lui ceresc. Dar vine vremea, aşa cum s-a spus mai sus, când El
îşi va cere moştenirea pământească ce I se cuvine şi Dumnezeu I-o va da. Atunci va zdrobi orice
putere – puterea neamurilor şi a tuturor despărţirilor – cum zdrobeşte un om înarmat cu un drug
de fier lovind într-o oală de lut. Poate vasul să se împotrivească? Se înţelege că nu. O singură
lovitură îl face bucăţi. Ei bine, tot aşa va fi când Domnul va lua în stăpânire pământul (Apoc.
11:17). Satana va fi legat şi pământul va fi binecuvântat. Atunci pretutindeni va domni dreptatea.

Cine face parte din Fiul (din Trupul lui Hristos), biruieşte acum, în sine, orice duh de despărţire:
duh de partidă, duh de slavă deşartă, aşa cum a biruit, în Sine, Capul-Hristos.

Puterea de zdrobire a neamurilor, Fiul a primit-o de la Tatăl: „Le va cârmui cu un toiag de fier, şi
le va zdrobi ca pe nişte vase de lut, cum am primit şi Eu putere de la Tatăl Meu.”

Cine este cu adevărat fiu al lui Dumnezeu, primeşte de la El putere ca să zdrobească orice lucrare
vrăjmaşă şi astfel să trăiască o viaţă de biruitor.

Apocalipsa 2 : 28

Iată a doua răsplată, pe care Domnul o dă biruitorului din starea „Tiatira”.

Ce înseamnă aceasta? Ştim ce este luceafărul. Este steaua strălucitoare care se iveşte pe cerul
senin cu puţin înainte de răsăritul soarelui şi pe care o văd numai cei ce se scoală înainte de
ivirea zorilor. Ea se arată înainte de a răsări soarele şi vesteşte ziua. Apoi, pe măsură ce soarele
se zăreşte, ea păleşte; iar când soarele a răsărit de-a binelea şi luminează totul cu razele sale
strălucitoare, ea dispare. Ca să ştim despre ce luceafăr de dimineaţă vorbeşte Domnul, să
ascultăm ce ne spune El însuşi la sfârşitul Apocalipsei; „Eu sunt Rădăcina şi Sămânţa lui David,
Luceafărul strălucitor de dimineaţă.” (Apoc. 22:16). Aşadar, Luceafărul este Domnul Isus
Hristos din cer. El este numit aşa, întrucât, înainte de a Se arăta şi a străluci în lume ca Soare al
Neprihănirii (Mal. 4:1-2), înainte de a veni să împărătească pe pământ, El va răsări în inima celor
ce sunt ai Săi, care ştiu că va veni să-i ia, ca să-i ducă la El în cer.

Adevăratul creştin veghează şi priveşte necurmat spre cer, de unde aşteaptă pe Domnul Isus, pe
care-L iubeşte. Această nădejde îl sprijineşte şi-i bucură inima. El se întreabă: „Când va veni
Preaiubitul meu?” Iar Domnul îi răspunde: „Eu vin curând.”(Apoc. 3:11).

Dragul meu, ai tu pe inimă această dorinţă? Aştepţi pe Domnul Isus? Ce lucru minunat e să lupţi
şi să birui călăuzit de acest gând: „Isus vine!” Când va veni El, Luceafărul strălucitor de
dimineaţă, şi te va lua cu El, ce-ţi va da? Ţi se va da pe El însuşi, cu toată dragostea Sa, cu toată
duioşia Sa, cu toată fericirea de care Se bucură în cerşi de care te vei bucura şi tu împreună cu El.

„Şi-i voi da Luceafărul de dimineaţă.”

Biruitorul din starea „Tiatira” primeşte lumina adevărului înainte de răsăritul Soarelui
Neprihănirii (venirea Domnului Isus). Prin Cuvântul adevărului Său, Domnul Isus dă lumină
credinciosului Său înainte de a se face ziuă. Lumea zace în întuneric, iar mădularele Trupului lui
Hristos sunt în lumina Luceafărului.
Fericit este credinciosul care luptă biruindu-se pe sine – mai întâi – căci el se bucură acum de
lumina Luceafărului de dimineaţă, iar peste puţină, foarte puţină vreme lumina fără de apus a
Soarelui Neprihănirii: ISUS HRISTOS.

Apocalipsa 2 : 29

Acest îndemn este repetat de şapte ori în scrisorile Domnului Isus adresate bisericilor – stărilor
Bisericii. De ce-I spune de şapte ori? Nu-i oare risipă de vorbe şi pierdere de timp? Nu! Dacă nu
s-a înţeles de prima dată adevărul, se va înţelege a doua oară, sau a treia oară, şi dacă nu va fi
înţeles nici a treia oară, totuşi a şaptea oară se va înţelege sigur. Mântuitorul Hristos vrea să
ajungem la adevăr, căci numai în adevăr – în primirea lui – este mântuirea noastră. Slujitorul
proorocului Ilie a fost trimis de şapte ori să se uite înspre mare şi numai a şaptea oară a văzut un
nor mic ridicându-se din valuri. (1 împăraţi 18:43 – 44).

Nu mijloacele folosite, nici timpul cheltuit pentru vestirea adevărului au însemnătate, ci ţinta
ajunsă.

Dumnezeu a cheltuit pentru noi ce-a avut El mai scump: a dat pe singurul Său Fiu ca jertfă
răscumpărătoare, şi aşa am fost mântuiţi.

„Cine are urechi, să asculte ce zice Bisericilor Duhul”, pentru că Duhul are mereu ceva nou de
spus, chiar dacă întrebuinţează aceleaşi vorbe. Nu vorbele, ci adevărul pe care ţi-l spune Duhul
dincolo de vorbe, aceasta este ţinta la care Domnul Isus vrea să ajungi. Dar, ca să auzi vocea
Duhului de dincolo de vorbe, trebuie să ai urechi duhovniceşti deschise – cum s-a mai zis în alte
meditaţii.

Oamenii duhovniceşti pot pricepe vocea Duhului, dar cei sufleteşti şi fireşti n-o pot pricepe.

Naşterea din nou din Dumnezeu, prin Duhul Sfânt, dă omului adevărata stare duhovnicească.

Apocalipsa 3 : 1

Numele Sardes, în tălmăcire, înseamnă: „Cântec de bucurie.” Mai înseamnă: „Rămăşiţă”,

„Câţiva scăpaţi”, sau „Cei care ies” (fug). Mai înseamnă: „Reînnoit” sau „Ceva nou.”

Istoric, Sardesul era vechea capitală a împărăţiei Lidiei, şi cu mult înainte, de la anul 560 î. Hr., a
domnit aici Croesus, al cărui nume a devenit un simbol al bogăţiei. Primele monede care au
circulat în Asia Mică, au fost turnate în Sardes, pe timpul lui Croesus. Aceste monede au fost
primii bani în înţelesul zilelor noastre. Deci, Sardesul este locul de naştere al banilor moderni.
Oraşul este situat la poalele muntelui Tmolus, aproximativ 50 km. sud-est de Tiatira şi 100 km.
sud-vest de Efes.

Despre acest oraş nu se vorbeşte nicăieri în Noul Testament, afară de Apocalipsa, şi nu se ştie
prin cine a ajuns Evanghelia acolo. Dar, fiindcă era aşezat în ţinutul în care sf. ap. Pavel vestise
Cuvântul timp de doi ani şi deoarece în legătură cu această lucrare se spune: „Toţi cei ce locuiau
în Asia, iudei şi greci, au auzit Cuvântul Domnului” (F. Ap. 19: 10), ne putem închipui că în
vremea aceea a fost întemeiată adunarea (biserica) din Sardes. Că această biserică istorică se afla
într-o stare de moarte, credem aşa cum scrie.

Dar nu trebuie să ne oprim numai la atât, ci să citim această scrisoare pentru noi – fiecare pentru
el personal – şi atunci lumina dumnezeiască va inunda orice colţişor al fiinţei noastre, spre slava
lui Dumnezeu şi spre biruinţa adevărului.

Îngerul (biserica) din Sardes – din starea „Sardes”, primeşte din partea Domnului Isus o
scrisoare, care începe astfel: „Tara ce zice Cel ce are cele şapte Duhuri ale lui Dumnezeu şi cele
şapte stele…”

Prin cele şapte Duhuri şi cele şapte stele se arată puterea şi dreptul Domnului Isus asupra a tot ce
e răspunzător şi dătător de lumină în biserică (în adunare), aşa că numai El singur poate să ia
măsuri şi să facă ce vrea în ea. Totul trebuie să stea într-o supunere de-a dreptul faţă de El şi să
răspundă de tot ce se face.

„Cele şapte Duhuri” le vedem în cap. 1:4 „Înaintea scaunului Său de domnie”, iar în cap. 4: 5,
ca „şapte lămpi de foc”, care ardeau înaintea scaunului de domnie. Scaunul de domnie închipuie
puterea nemărginită a lui Dumnezeu, a cărei slavă şi cinste va fi în cele din urmă a Lui, căci prin
voia Lui stau toate în fiinţă şi au fost făcute, (cap. 4:11).

Aşa cum spune aproape tuturor bisericilor, Domnul începe şi aici astfel: „Ştiu faptele tale. „Cât
de însemnat este acest cuvânt, repetat de atâtea ori! Faptele. Nu însă numai acelea pe care le pot
vedea oamenii ci întreaga viaţă, chiar ce este mai ascuns în gândurile şi simţămintele noastre.
Domnul cunoaşte tot. Iată judecata pe care o aduce asupra Sardesului – a stării „Sardes”: „Îţi
merge numele că trăieşti, dar eşti mort.” Aceasta ne arată lămurit că Dumnezeu vede bine
adevărata stare lăuntrică.

În starea „Sardes” este o frumoasă înfăţişare de viaţă religioasă, dar judecând bine, Domnul Isus
nu vede decât moarte. Lumea poate să zică: „lată un om evlavios!” De ce? Pentru că ia parte la
anumite slujbe religioase, se roagă şi citeşte Cuvântul lui Dumnezeu. Şi totuşi şi despre o astfel
de persoană, dacă n-are o viaţă ca a Domnului Isus Hristos, n-are în el felul Lui de a fi, se poate
spune că-i merge numele că trăieşte, dar este moartă.

Să fim cu luare-aminte la Cuvântul Domnului, pe care-l citim acum, căci pentru noi este scris. Să
ne cercetăm în lumina lui şi să ne pocăim de toată starea rea, pe care o descoperim în noi, pentru
că vine ziua marii socoteli.

Apocalipsa 3 : 2

Domnul Isus, în harul Său, dă o înştiinţare serioasă bisericii (adunării) sau persoanei din starea
„Sardes”. El spune îngerului: „Veghează şi întăreşte ce rămâne, care e pe moarte…” Mai e
deci şi ceva viu în starea „Sardes”, de aceea trebuie întărit. Şi cum poate fi întărit un suflet, sau o
adunare? Veghind ca să nu se abată de la Domnul şi Cuvântul Său.

Vegherea face parte din viaţa creştină normală, aşa cum căldura face parte din foc.
Nu e creştin acela care nu împleteşte rugăciunea cu vegherea şi cu stăruinţa în cercetarea şi
împlinirea Scripturilor.

Să veghem, ştiind că nici vrăjmaşul nostru nu doarme ci ne dă mereu târcoale, ca un leu răcnind.

Satana veghează ca să ne facă să cădem în cursele sale, lumea veghează să se bucure de abaterile
noastre şi Dumnezeu veghează ca să ne ocrotească. Noi de asemenea să veghem!

Domnul Isus, Mântuitorul şi Prietenul nostru cel mai bun ne spune: „Veghează! Veghează
împotriva duhului lumii, împotriva duhului de partida, împotriva păcatelor tale obişnuite,
împotriva ispitelor nevăzute şi împotriva Satanei, vrăjmaşul jurat al sufletului tău.”

Veghează ca să prinzi ocaziile pentru a face bine, pentru a aştepta răspuns ia rugăciunile tale.
Roagă-te împotriva ispitei; păstrează-te curat de întinăciunile lumii. Toate acestea fă-le înaintea
lui Dumnezeu şi pune-ţi încrederea în El, nu în ceea ce faci tu; nici chiar în vegherea şi
rugăciunea ta; ci veghind mereu, fii conştient că totul e numai harul lui Dumnezeu. Pe El să te
bizuieşti. Cel care te păzeşte nu va dormita şi nu va dormi nicidecum; El este cu tine în ceasurile
tale de luptă şi veghere, tot aşa ca şi în timpul de bucurie şi sărbătoare duhovnicească. Privirile
Sale nu se întorc niciodată de la tine: „Ochii Domnului sunt peste cei drepţi şi urechile Sale iau
aminte la strigătele lor.” (1 Petru 3: 12).

„Veghează şi întăreşte ce rămâne, care e pe moarte…”

Înţeleg de aici că vegherea are ţinta ei, pe care nu trebuie s-o pierd nici o clipă din ochi. Trebuie
să ştiu de ce veghez şi ce trebuie să păzesc.

Zice un scriitor creştin de demult, Isichie Sinaitul: „Tu eşti dator să priveşti cu o căutătură ageră
şi încordată a minţii, ca să cunoşti pe cei ce intră. Iar cunoscându-i îndată să zdrobeşti, prin
împotrivire capul şarpelui.”

Adevărata înţelepciune veghează mai întâi ca să nu piardă ce are, chiar dacă este mai slab, şi apoi
umblă să câştige noi valori.

Sf. Ioan Gură de Aur zice: „Este mai uşor să te păzeşti de cădere, decât după ce ai căzut să te
ridici.”

Sf. Teodor zice: „Mai uşor este să cureţi un suflet necurat decât să readuci la sănătate un suflet
care a fost curăţit şi apoi iarăşi s-a rănit prin păcat.”

„…N-am găsit faptele tale desăvârşite înaintea Dumnezeului Meu.”

Metrul este o unitate de măsură a lungimii, recunoscut de toate popoarele. Nimeni nu are voie să-
l lungească, sau să-l scurteze după cum i-ar fi dorinţa, ci trebuie să-I primească aşa după cum a
stabilit forul internaţional. Ce s-ar întâmpla, dacă fiecare om ar măsura cu o măsură proprie? Nu
e greu de răspuns. Ar fi un haos.
Tot la fel este şi duhovniceşte. Nu oamenii au metrul şi cântarul în mână, ci Dumnezeu. Nu
oamenilor Ie este dată judecata, ci Domnului Isus (Ioan 5:22).

Ochii omului, de multe ori, văd răul bine şi binele rău, pentru că nu pot pătrunde dincolo de ceea
ce izbeşte privirea, nu pot pătrunde dincolo de materie, în duhul şi în inima omului. Domnul Isus
pătrundea cu ochiul Său înăuntrul oamenilor, de aceea nu se încredea în ei.(Ioan 2:24).

E uşor să te arăţi neprihănit înaintea oamenilor, pentru că îi poţi înşela cum doreşti – ei nu pot
vedea lăuntrul tău. Cei călăuziţi de Duhul lui Dumnezeu simt şi văd adevărata şi falsa
neprihănire. Prefăcătoria este evlavia diavolului şi are foarte mulţi credincioşi în rândurile
creştinilor. Cu nimic nu poate înşela mai mult diavolul decât cu prefăcătoria. Această boală
sufletească e de natură luciferică şi a molipsit până în străfunduri sufletul omului. Dintre
vieţuitoarele pământului, omul este cel mai viclean şi mai prefăcut.

„N-am găsit faptele tale desăvârşite înaintea Dumnezeului Meu!”

Pe oameni îi putem înşela uşor, dar pe Dumnezeu nu. Eu trebuie să-mi dau silinţa ca în toate
împrejurările să lucrez înaintea lui Dumnezeu, să primesc încuviinţare de la El, chiar dacă lumea
nu m-ar înţelege şi s-ar răscula împotriva mea.

Cum pot lucra fapte desăvârşite înaintea lui Dumnezeu? Numai prin Hristos. Dacă rămân în
Hristos, voi rodi în El, voi avea viaţa Lui şi voi avea felul Lui de a fi. Omul, nu poate fi
desăvârşit înaintea lui Dumnezeu decât în Hristos. Numai în Hristos eu pot lucra, fără interes
pământesc, numai în Hristos lucrarea, pe care o fac, nu e mânjită de slavă deşartă. Numai în
Hristos pot fi desăvârşit.

Dacă nu stăruim în hotărâre, veghere şi rugăciune, faptele noastre nu vor fi desăvârşite înaintea
lui Dumnezeu. Mulţi dintre noi am făcut un început, însă n-am năzuit la desăvârşire. E o mare
primejdie, căci dacă nu năzuim spre desăvârşire în ceva, ne depărtăm de el.

Apocalipsa 3 : 3

Adevărul este unul singur, răstălmăciri sunt multe.

Adu-ţi aminte unde se află adevărul, mergi îndată acolo, şi-l vei găsi.

Dacă zici: „Nu ştiu unde se află adevărul!”

Dar soarele ştii unde este?

Îndreaptă-ţi privirile spre Soarele Neprihănirii – Isus Hristos, şi-L vei vedea fără greutate. El este
Adevărul.

„Veniţi la Mine!” – zice Soarele Neprihănirii, „şi Eu vă voi da lumină şi odihnă.”

La Domnul Isus se vine personal, prin credinţă şi pocăinţă, şi fiecare personal primeşte de la El
tot ce-i trebuie ca să fie mântuit.

Adu-ţi aminte de Domnul Isus, adu-ţi aminte de Cuvântul Lui! Dacă L-ai primit cu adevărat, nu-
L părăsi, îndreptându-te spre oameni, spre învăţăturile şi sfaturile lor, ca să nu te pierzi.

„Adu-ţi aminte…!”

Omul uită repede binele şi adevărul, de aceea trebuie să-şi împrospăteze zilnic memoria, prin
Cuvântul scris al lui Dumnezeu.

„Adu-ţi aminte dar cum ai primit şi auzit! Ţine şi pocăieşte-te…!”

Degeaba îţi aduci aminte de adevăr, dacă nu-l ţii şi nu-l mărturiseşti.

Degeaba ştii calea mântuirii; dacă nu te pocăieşti şi nu mergi pe ea cu stăruinţă, vei pieri.

Degeaba ştii unde se află pâinea; dacă nu te duci s-o iei şi s-o mănânci, mori.

După cuvântul de înştiinţare, Domnul trimite bisericii din Sardes – din starea „Sardes” – o
ameninţare foarte serioasă: „Dacă nu veghezi, voi veni ca un hoţ, şi nu vei şti în care ceas voi
veni peste tine.”

Adevăraţii creştini, care au viaţa din Dumnezeu, aşteaptă ca Domnul să vină şi să-i ia cu El.
Domnul nu vine peste ei, ci pentru ei, iar ei îl aşteaptă cu bucurie. Dar cei care nu au decât
„numele că trăiesc”, vor fi socotiţi ca lumea, cu toată mărturisirea lor religioasă. Vor fi cuprinşi
în judecata lumii, în privinţa căreia apostolul spune: „Ziua Domnului va veni ca un hoţ noaptea.
Când vor zice: 'Pace şi linişte', atunci o prăpădenie neaşteptată va veni peste ei.” (1 Tes. 5: 2-
3). Ce clipă grozavă! Să adormi într-o siguranţă mincinoasă şi să te trezeşti la judecată!

Apocalipsa 3 : 4

Ochii Domnului sunt îndreptaţi spre pământ, urmărind cu dragoste, printre miliardele de oameni,
pe cei câţiva care sunt ai Lui şi pe aceştia îi ocroteşte şi-i desăvârşeşte.

Ochii Domnului sunt îndreptaţi spre o adunare creştină urmărind şi acolo numai pe cei cu
adevărat ai Lui – căci nu toţi câţi sunt în adunare sunt ai Lui. Pe aceştia îi învaţă şi-i călăuzeşte în
tot adevărul Său, ca sa-i folosească în lucrarea Lui.

Ochii Domnului sunt îndreptaţi spre omul credincios, ca să sprijinească şi să întărească în el

numai ceea ce este ceresc şi astfel să devină un vas curat, sfânt şi folositor în Casa şi în Lucrarea
Lui. „Totuşi ai în Sardes câteva nume…”

Vedem aici că Domnul cunoaşte pe nume pe fiecare în parte. El se îngrijeşte de toată Biserica Sa,
dar are în vedere şi pe fiecare credincios în parte, şi-i dă, după nevoi, tot ce-i trebuie.
Cei câţiva credincioşi, care se află în adunarea din starea „Sardes”, îşi păstrează curăţia în
mijlocul căderii obşteşti şi a lipsei de veghere. Ei sunt despărţiţi în totul de lume în legăturile lor,
în inimă şi în umblare.

„… Nu şi-au mânjit hainele…”

Spicele de grâu nu ni se agaţă de haine şi nu se lipesc de ele, pe când spinii şi scaiul fac acest
lucru.

Trecând prin acest neam de oameni sucit şi stricat, învăţăm mult mai uşor răul decât binele. Este
bine să ne ţinem hainele periate când trecem pe străzile prăfuite ale acestei lumi, căci ea nu ne dă
parfum plăcut mirositor, ci praf care murdăreşte şi pe care-l luăm cu noi călătorind. Când am
venit de la plimbare, am adus acasă praf sau noroi pe încălţămintea noastră, dar nici hainele nu
le-am adus într-o stare mai bună de pe drumurile pe care am umblat. Tot ce este în jurul nostru
caută să ne păteze şi să strice frumuseţea sfinţeniei noastre.

Domnul să ne ajute să fim vegheatori şi grijulii! Să fim între aceia „care nu şi-au mânjit hainele
„– căci Domnul zice despre ei: „Ei vor umbla împreună cu Mine…” Ce umblare va fi aceea!
Aceasta-i adevărata fericire. Ce bucurie avea Enoh într-o astfel de umblare pe pământ! Ce cinste
vom avea în cer printr-un asemenea mers!

Când inima este alipită de Domnul Isus, atunci stăm departe de lume. Picioare noastre calcă pe
urmele Lui şi nu ne vom mânji hainele. Viaţa noastră va fi sfântă şi El îşi va găsi plăcere în noi.

„…Ei vor umbla împreună cu Mine, îmbrăcaţi în alb, fiindcă sunt vrednici.”

Ce deosebire faţă de cei ce şi-au mânjit hainele şi care nu vor avea parte cu Domnul, ci vor fi
judecaţi cu lumea! Ceilalţi vor merge cu El, vor alcătui suita Sa strălucită şi vor fi îmbrăcaţi în
sfinţenie şi dreptate, haine vrednice de slăvită şi sfânta Sa Persoană.

Încă un gând: Cine umblă cu Domnul Isus este îmbrăcat în alb (fără culoare). Alb înseamnă
lumină (vezi Matei 17: 2). E vorba aici de trupul ceresc de lumină şi slavă, dar şi de starea
duhovnicească pe care trebuie să o aibă acum orice adevărat urmaş al lui Hristos.

Apocalipsa 3 : 5

Starea „Sardes” e mai greu de biruit decât celelalte stări arătate până aici, pentru că ea, în afară,
se înfăţişează în hainele adevărului şi ale vieţii, dar înăuntru domneşte moartea (vers. 1).

În adevăr, greu se pocăieşte cel care are litera adevărului în gură, dar în trăire lipseşte cu
desăvârşire (adunările şi persoanele care au lepădat învăţăturile şi ceremoniile deşarte, dau locul
de cinste Cuvântului lui Dumnezeu dar nu trăiesc în duhul Cuvântului, nu se vede stare de cer în
viaţa lor, ci umblă după lucrurile de jos şi, astfel, răspândesc mirosul lumii de acum). E greu de
biruit această stare, dar nu-i cu neputinţă. Cine luptă cu stăruinţă, folosind armele duhovniceşti
(Efes. 6: 11-18), ajunge sigur la biruinţă.
Răsplata biruitorului din „Sardes” este întreită:

1. „Haine albe”, pe care numai Domnul Isus, prin sângele Său, le poate pregăti (comp. Apoc. 7:
14), pentru sfinţii Săi (Apoc. 19: 8). Aceste haine sunt o bună recunoaştere a vieţii curate, pe care
biruitorul a trăit-o pe pământ. El a suferit aici batjocură, pentru că avea ca semn deosebitor,
nepotrivirea cu lumea. În schimb, purta trăsăturile lui Hristos – felul Lui de a fi. Şi fiindcă viaţa
şi purtarea lui osândeau pe creştinii de nume, le-a stârnit vrăjmăşia. Răsplata lui este îmbrăcarea
cu haine albe (albul – după cum s-a arătat în alte meditaţii – nu face parte dintre culori. Albul
este lumină. Adevăraţii luptători ai lui Hristos sunt îmbrăcaţi în alb: fără culoare religioasă,
politică, naţională sau de clasă socială. Ei sunt trupul lui Hristos). Dacă vrem să cunoaştem un
adevărat biruitor în lupta cea bună a credinţei, să ne uităm la hainele lui duhovniceşti: ele sunt
albe. Aceasta, după cum spune Spurgeon, „sunt veşmintele preotului adevărat, care stă în faţa lui
Dumnezeu, aducându-I jertfele mulţumirii şi tămâia laudei.”

2. „Nu-i voi şterge numele din cartea vieţii.”

În Luca 10:20, scrie: „Bucuraţi-vă că numele voastre sunt scrise în ceruri”. Deci cartea vieţii
este identică cu cerul.

Se pune întrebarea: Poate cineva să fie scris în cartea vieţii şi apoi să fie şters? Domnul Isus,
Atotştiutorul, poate să scrie pe cineva în cir tea Sa văzându-i sfârşitul rău? în Vechiul Testament,
care are în vedere viaţa pământească, Dumnezeu zice: „Pe cel ce a păcătuit împotriva Mea, pe
acela îl voi şterge din cartea Mea.” (Exod 32: 33). Dar acest lucru este spus pentru acei „scrişi
printre cei vii” (Isaia 4:3), adică pentru cei ce trăiesc viaţa pământească.

În Noul Legământ lucrurile sunt deosebite de cele ale Vechiului Legământ. Aici, Dumnezeu nu
scrie în cartea vieţii veşnice decât pe cei născuţi din nou din El, care, de fapt, au fost scrişi în
această Carte înainte de întemeierea lumii (Efes. 1: 3; Apoc. 13:8). Aceştia, având firea (natura)
lui Dumnezeu nu mai pot păcătui (vezi 1 Ioan 3:9), deci nu pot fi şterşi din cartea vieţii veşnice.
Cei scrişi în cartea vieţii lui Dumnezeu, se cunosc prin faptul că au viaţa din Dumnezeu, au felul
Lui de a fi. Cine-i născut din Dumnezeu, seamănă cu El – este un cetăţean al cerului, purtând,
deocamdată, un trup pe pământ.

În legătură cu cei scrişi în cartea vieţii am întrebat pe Domnul şi El mi-a răspuns în felul următor:
„Cei care au fost scrişi în cartea vieţii Mielului, înainte de întemeierea lumii, niciodată nu vor
putea fi şterşi din ea. Iar ce-i spus în versetul de mai sus, este spus ca o încurajare pentru cei
credincioşi.”

3. „Voi mărturisi numele lui înaintea Tatălui Meu şi înaintea îngerilor Lui.” Mare lucru este
numele bun al unui om! Aceasta valorează mai mult

decât toate bogăţiile pământului. Scrie în Cartea lui Dumnezeu:

„Un nume bun este mai de dorit decât o mare bogăţie…” (Prov. 22:1).

„Mai mult face un nume bun decât untdelemnul mirositor.” (Ecl. 7:1).
Care este numele nou, bun, celebru şi veşnic, pe care trebuie să-l poarte adevăratul credincios?
Unul singur: HRISTOS. Acesta nu este un cuvânt gol, ci o realitate puternică în faţa tuturor. Este
viaţa lui Hristos în trăirea lui.

Domnul Hristos mărturiseşte înaintea Tatălui ceresc şi înaintea îngerilor Numele Său scris pe
frunţile credincioşilor. Îi arată pe ei că sunt una cu El, că jertfa Lui răscumpărătoare i-a făcut
asemenea Lui. E o laudă a Lui cu ei.

Dragul meu, tu ce nume porţi pe fruntea vieţii tale? Când mergi într-un anumit loc, gândeşte-te
dacă te cheamă X sau fratele X. Numele are valoarea vieţii. E o mare deosebire între numele de
împărat sau numele unui om de rând.

Domnul să-ţi ajute să înţelegi adevărul! Amin.

Apocalipsa 3 : 6

Dumnezeu ne-a dat darurile Sale”ca să ne apropiem de El, să ne contopească cu El, şi nicidecum
să ne depărteze de El.

Urechile ne-au fost date ca să auzim glasul Lui, care este glasul adevărului, şi auzindu-l, să-l
ascultăm spre fericirea noastră şi spre folosul şi bucuria lui Dumnezeu.

„Cine are urechi, să asculte…”

Să nu întrebuinţăm darurile (valorile), pe care le-am primit de la Dumnezeu, în alte scopuri decât
scopul lui Dumnezeu.

Să fim conştienţi de ceea ce ne-a dat Dumnezeu – daruri (valori) trupeşti şi daruri duhovniceşti,
ca să punem totul la picioarele Lui, în slujba Lui. Să nu pierdem nici o valoare dumnezeiască –
nici timpul.

Avem urechi ca să ascultăm glasul adevărului.

Avem ochi ca să vedem lucrările adevărului şi să le urmăm.

Avem inimă ca să primim dragostea adevărului şi s-o trăim în orice clipă.

Avem gură ca să mărturisim adevărul, căci adevărul este Dumnezeu.

Avem picioare, ca să mergem pe calea adevărului.

Avem mâini ca să lucrăm pe ogorul adevărului.

„Cine are urechi, să asculte ce zice Bisericilor Duhul.”

Mereu să fim atenţi la glasul Duhului. El ne vorbeşte în felurite chipuri, dar totdeauna pentru
acelaşi scop.

Cine nu aude glasul Duhului, înseamnă că urechile lui sunt întoarse în altă parte. Pentru cei cu
urechile întoarse spre pământ, glasul cerului nu este auzit şi, cu atât mai puţin, înţeles.

Dacă fac parte din Biserica lui Hristos, să fiu atent ce zice Bisericii Duhul. Aceasta-i datoria
mea, pentru că ce zice Duhul, este de cea mai mare însemnătate pentru mine şi pentru
credincioşii de lângă mine.

Slăvit să fie Domnul!

Apocalipsa 3 : 7

Numele Filadelfia, în tălmăcire, înseamnă: „Dragoste frăţească” sau „Iubire de fraţi.”

Oraşul Filadelfia ca aşezare se află la aproximativ 45 km. sud-est de Sardes. Acest oraş a fost
întemeiat de Attalus II, care se numea Filadelfos, pe la anul 140 î. Hr. Oraşul şi-a primit numele
de la întemeietorul său (Filadelfos) şi era un fel de poartă spre Orient, unul din centrele
comerciale ale lumii de atunci. Filadelfia a avut mult de suferit în urma repetatelor cutremure de
pământ, dar a fost reclădită de împăratul Tiberiu. Datorită acestui fapt, mai târziu, a primit
numele de Neo-Cezarea, adică „Noul oraş al Cezarului.” Totuşi numele vechi a (ost păstrat în
istoria Bisericii lui Hristos. Oraşul mai există şi astăzi, purtând numele turcesc Alah-Seher,
„Oraşul lui Dumnezeu.”

Istoric nu se cunoaşte nimic despre adunarea (biserica) din Filadelfia. Nu ştim cine a întemeiat-o,
pentru că Noul Testament n-o aminteşte nicăieri, afară de cartea Apocalipsei.

Sf. Ignatie al Antiohiei, martirizat la Roma între anii 107-115, trimite adunării creştine din
Filadelfia o epistolă, prin care o laudă pentru statornicia ei în credinţă, faţă de învăţătura
iudaizatorilor, care se luptau s-o statornicească aici.

Dacă Noul Testament nu ne spune nimic despre această biserică, totuşi, prin cele scrise în cartea
Apocalipsei cu privire la ea, primim lumina adevărului duhovnicesc în toată limpezimea.

Pentru starea „Filadelfia”, Domnul Isus nu are nici o mustrare, ca şi pentru starea „Smirna”. El
iubeşte această stare („Iubirea de fraţi”), pentru că ea îi păstrează Trupul (Biserica) în lumina în
care poate să-şi împlinească chemarea pe pământ: „Prin aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi
ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii pentru alţii.” (Ioan 13: 35). Unde este dragoste este
unitate, iar unitatea ucenicilor (Trupul lui Hristos), atrage lumea la credinţa în Hristos, ca să fie
mântuită. „Mă rog ca toţi să fie una, cum Tu, Tată, eşti în Mine, şi Eu în Tine; ca, şi ei să fie în
Noi, pentru ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis.”(Ioan 17: 21).

Domnul Isus se înfăţişează îngerului (Bisericii) din starea „Filadelfia” ca: „Cel Sfânt, Cel
Adevărat.” Acestea sunt însuşirile lui Dumnezeu, cum ne arată în multe locuri Sfânta Scriptură.
(Isaia 40:25; Isaia 57:15; 1 Ioan 2:20; 1 Ioan 5:20). Domnul Isus este Dumnezeu (Dumnezeu-
Fiul) şi de aceea poartă aceste titluri.

Cel Sfânt înseamnă că e despărţit de orice rău (neamestecat cu lumea). Domnul Isus este sfânt în
El însuşi, şi această însuşire şi-a arătat-o pe pământ în tot ce a făcut.

Cel Adevărat înseamnă Acela care este adevărat în toate lucrurile: în Fiinţa Sa, făcându-Se
cunoscut ca adevăratul Fiu al lui Dumnezeu; în cuvintele şi faptele Sale, făcând cunoscut pe
Dumnezeu ca dragoste şi lumină şi descoperind pe Tatăl.

Cât de însemnat este să cunoaştem această Persoană slăvită, despărţită de orice rău, de care ne
desparte şi pe noi; care este adevărat, aşa că putem să ne punem toată încrederea în ceea ce
spune, şi astfel să cunoaştem şi noi adevărul!

Mai vedem aici că Domnul Isus Se înfăţişează ca Cel care ţine Cheia lui David. Prin cheie
înţelegem puterea sau autoritatea desăvârşită ca să cârmuiască, întrucât este Hristosul făgăduit
din sămânţa lui David (Apoc. 22:16). Ori de câte ori se vorbeşte în Biblie despre chei, înţelegem
puterea de a primi înăuntru sau de a da afară (cheile morţii şi ale locuinţei morţilor – Apoc. 1:18;
cheile împărăţiei cerurilor – Matei 16: 19).

Stării „Filadelfia”, Domnul Isus Se înfăţişează ca unul care are putere deplină. El personal este
Acela care deschide uşa binecuvântărilor şi nimeni n-o poate închide.

Unde iubirea de fraţi este o realitate, nici un rău nu poate pătrunde în adunare, pentru că flacăra
dragostei nimiceşte orice buruiană drăcească.

În înţeles duhovnicesc, „Cheia lui David” înseamnă cheia dragostei (David, în tălmăcire,
înseamnă „Dragoste”). Domnul Isus ţine această cheie în starea „Filadelfia”, şi noi să căutăm să
rămânem până la sfârşit

În această stare, ca sa bucuram inima scumpului nostru Mântuitor şi Domn şi astfel El să ne

folosească cu plăcere în lucrarea Sa.

Apocalipsa 3 : 8

Să nu uităm niciodată adevărul acesta: Domnul ştie nu numai faptele noastre, ci şi izvorul lor,
intenţia cu care le-am săvârşit; ştie gândurile şi simţurile noastre. De ochii Lui nimic nu este
ascuns.

Faptele stării „Filadelfia” sunt cuprinse în cuvintele: „Ai păzit Cuvântul Meu, şi n-ai tăgăduit
Numele Meu.” Cine păzeşte tot Cuvântul scris al Domnului Isus şi nu tăgăduieşte Numele Lui,
felul Lui de a fi, nu mai are nici un cusur. Viaţa lui este bucuria şi plăcerea Mântuitorului
Hristos.

Unde iubirea de fraţi (Filadelfia) se află pe tronul vieţii, păzirea Cuvântului lui Dumnezeu este
sigură, iar Domnul Isus Se bucură şi dă binecuvântarea Sa. Acolo toate faptele care se fac,
izvorăsc din inimi pline de El. Aceste fapte pot să nu fie mari în ochii oamenilor, dar să fie mari
în ochii Lui.

Sfinţii din starea „Filadelfia” nu au preţ în ochii lumii, sunt slabi, nebăgaţi în seamă („ai puţină
putere”), dar tocmai starea lor de slăbiciune îi face să fie iubiţi de Domnul Isus. În slăbiciunea şi
neputinţa credincioşilor Săi, Domnului îi place să-Şi arate puterea Sa, cum zice sf. ap. Pavel: „…
Mă voi lăuda mult mai bucuros cu slăbiciunile mele, pentru ca puterea lui Hristos să rămână în
mine… căci când sunt slab atunci sunt tare.” (2 Cor. 12: 9-10).

Adevăraţii urmaşi ai Domnului Isus sunt numai cei care au în ei starea „Filadelfia” (iubirea
frăţească). Ei sunt puţini la număr, săraci lai a însuşiri alese. Tot sprijinul lor este Domnul şi
aceasta îi ridică mai presus de orice.

Numai când simţi şi vezi că eşti slab, cauţi cu adevărat sprijinul Celui taie – al Domnului Isus.
Atunci El îţi pune înainte o uşă deschisă spre toate harurile Lui şi nimeni nu-ţi mai poate închide
această uşă. Subliniem cuvântul înainte. În viaţa creştină normală toate harurile sunt înainte,
nimic înapoi. Înaintarea este starea adevărată a unui urmaş al Domnului Hristos. Cine înaintează,
are mereu uşa deschisă şi nimeni nu i-o poate închide.

„Iată ti-am pus înainte o uşă deschisă, pe care nimeni n-o poate închide.”

„Acei sfinţi – spune Spurgeon – care rămân credincioşi adevărului lui Dumnezeu, au o uşă
deschisă înaintea lor. Suflete al meu, tu eşti hotărât să trăieşti şi să mori pentru ceea ce a
descoperit Dumnezeu prin Cuvântul Său, şi pentru aceea, stă uşa deschisă înaintea ta?

Eu vreau să pătrund prin uşa deschisă a părtăşiei cu Dumnezeu: Cine îmi va spune NU? Domnul
Isus a luat păcatele mele şi mi-a dat neprihănirea Sa, de aceea vreau să pătrund liber. Doamne, fă
lucrul acesta prin harul Tău!

Mai am înaintea mea o uşă deschisă în ce priveşte tainele Cuvântului. Eu pot cugeta despre
adâncimea lucrurilor lui Dumnezeu, ca: alegerea, unirea cu Hristos, viitorul ce mă aşteaptă în
slavă – toate acestea sunt înaintea mea, şi eu mă pot bucura de ele. Nici o făgăduinţă şi nici o
învăţătură nu-mi mai sunt închise.

O uşă deschisă înaintea mea, pentru a intra pe ea din singurătatea în care mă găsesc, dar şi o uşă
deschisă pentru activitatea mea în slujba Domnului. Dumnezeu vrea să mă asculte şi să stea de
vorbă cu mine; Dumnezeu vrea să mă folosească.

O uşă stă deschisă pentru înaintarea mea şi pentru părtăşia mea zilnică cu cei sfinţi.

În curând, voi vedea o uşă deschisă în împărăţia dragostei pe care voi intra la Domnul şi
împăratul meu şi voi fi închis veşnic cu Dumnezeu în slava Lui nepieritoare.”

„…Ai păzit Cuvântul Meu…”

Cuvântul Domnului este o arătare a ceea ce este El, şi în El Se descoperă Tatăl. El a venit în
lume ca să vestească pe Dumnezeu, şi nimeni afară de Fiul, singurul născut din sânul Tatălui
Său, n-a putut face lucrul acesta.

Cine ascultă şi împlineşte fără lipsuri Cuvântul Domnului dovedeşte că are credinţa cea
adevărată, că dă cinstire Domnului şi că face parte din starea „Filadelfia”.

„…N-ai tăgăduit Numele Meu…”

Numele Domnului Isus este Persoana Lui nevăzută. Cu ochii trupului nu putem vedea pe
Mântuitorul nostru, dar Numele Lui este El, este felul Lui de a fi. ca si Cuvântul Lui.

Cine iubeşte Persoana Domnului Isus, nu se ruşinează de Numele Lui, ci, dimpotrivă, se bucură
ori de câte ori îl rosteşte, căutând mereu prilejuri ca să-L mărturisească.

Iubirea noastră de sine, îngustimea sectară a inimii noastre (duhul de partidă), se leapădă de
Numele Domnului Isus, pentru că El este dragoste. Numele Lui este numele Trupului Său
(Biserica), care arată din plin starea „Filadelfia” – iubirea frăţească.

Apocalipsa 3 : 9

Domnul Isus spune îngerului (bisericii) din starea „Filadelfia”, că îi va da „din cei ce sunt în
sinagoga Satanei” şi îi va face să vină să i se închine la picioare. De aici înţelegem limpede că
cei din „sinagoga Satanei” nu fac parte din biserica şi din starea „Filadelfia”.

Sinagogă înseamnă „Adunare la un loc”, „Adunarea obştii” (cuvânt grecesc). E vorba de o

adunare religioasă.

Sunt adunări religioase (sinagogi) şi este Adunarea lui Dumnezeu. Aceasta din urmă este
alcătuită numai din cei născuţi din nou. Ea este o adunare duhovnicească – Trupul lui Hristos,
care nu are nici o legătură (duhovnicească) cu cei din „sinagoga Satanei”.

„Iată că îţi dau din cei ce sunt din sinagoga Satanei…” Deci nu pe toţi, ci din ei, Domnul Isus îi
va da stării „Filadelfia”.

Unii din împărăţia minciunii vor veni în Împărăţia Adevărului şi se vor închina Adevărului.
Întunericul va fi biruit de lumină.

„… Care zic că sunt iudei şi nu sunt, ci mint…”

„Iudei”, adică cei care zic că laudă pe Domnul, dar nu-L laudă, ci laudă omul şi lucrările lui
(iudei de la Iuda, care înseamnă „Lăudat fie Domnul”), sunt mincinoşi. Domnul nu are nici o
legătură cu mincinoşii. Ei sunt în afara împărăţiei Lui.
Cine se socoteşte creştin adevărat, pentru că se ţine de unele obiceiuri religioase, că a fost
botezat, că face parte dintr-un cult religios, dar nu trăieşte o viaţă de strânsă părtăşie cu Domnul
Isus şi cu adevăraţii Lui urmaşi, şi nu se vede în el felul Său de a fi, se înşeală.

Va veni vremea când toate pretenţiile mincinoase vor fi judecate şi când adevăraţii creştini vor fi
arătaţi în lumină. „Ca să cunoască lumea că i-ai iubit, cum M-ai iubit pe Mine” – spune Domnul
Isus Tatălui, vorbind despre ucenicii Săi (Ioan 17:23). Aici, vorbind despre cei care-şi zic iudei,
dar nu sunt, şi dispreţuiesc pe adevăraţii urmaşi ai lui Hristos, spune: „fi voi face să ştie că te-am
iubit.” Cât de scump este să ştim că Tatăl ne iubeşte şi că ne iubeşte şi Domnul Isus!

Fraţii mei, nu vă fie teamă să păziţi şi să mărturisiţi întreg Cuvântul Domnului Isus, căci ce va
putea face omul? Curând, foarte curând cei ce v-au batjocorit vă vor fi daţi, şi astfel unitatea
dorită de Dumnezeu, se va împlini spre slava şi bucuria Lui. Amin.

Apocalipsa 3 : 10

Cuvântul răbdării Domnului Isus este, în primul rând, El însuşi ca Miel al lui Dumnezeu, care,
atunci „când a fost chinuit şi asuprit, n-a deschis gura deloc, ca un miel pe care-l duci la
măcelărie, şi ca o oaie mută înaintea celor ce o tund: n-a deschis gura” (Isaia 53:7). El a răbdat
liniştit toate durerile şi batjocurile, şi a mers pe calea crucii până la capăt, fără şovăire, pentru ca
să plătească preţul răscumpărării noastre.

Şi noi, credincioşii Lui, suntem chemaţi să mergem pe aceeaşi cale, ca să împlinim „ce lipseşte
suferinţelor lui Hristos, pentru Trupul Lui, care este Biserica” (Colos. 1:24); „căci cu privire la
Hristos, ni s-a dat harul nu numai să credem în El ci să şi pătimim pentru El” (Filip. 1:29).

Mântuitorul nostru ne-a îndemnat de multe ori la răbdare şi la dragoste, ca să dovedim că suntem
ucenicii Lui: „Prin răbdarea voastră, vă veţi câştiga sufletele voastre” – zicea El (Luca 21:19).
Sau: „Au auzit Cuvântul, îl ţin într-o inimă bună şi curată şi fac roadă în răbdare” (Luca 8:15).
Sau: „Cine va răbda până la sfârşit, va fi mântuit” (Matei 10:22; Matei 24: 13; Marcu 13: 13).

Adevărata răbdare este aceea care nu se tulbură în suferinţă, ci îşi păstrează pacea şi seninătatea.
Dacă trebuie să trecem prin suferinţă, să răbdăm liniştiţi, ca să nu pierdem rodul de la urmă. Zice
un credincios: „Numai prin răbdare se păstrează adevărata măsură a unităţii”

„Ai păzit Cuvântul răbdării Mele…”

În alta traducere: „…Ai păzit Cuvântul privitor la răbdarea Mea” (Cornilescu 1931).

„Ai păzit Cuvântul răbdării Mele stăruitoare…” (Niţulescu 1911).

În aceste cuvinte se găseşte toată istoria lepădării Domnului Isus de către lume. Toate drepturile
Lui i-au fost tăgăduite pe pământ, şi acum El stă la dreapta lui Dumnezeu până ce va face din
vrăjmaşii Săi scaun pentru picioarele Sale. El aşteaptă cu răbdare, ca să-şi capete drepturile şi
slava la vremea rânduită, iar sfinţii Lui din starea „Filadelfia” au ca semn deosebitor păstrarea
răbdării Lui. Ei nu vor să fie împăraţi acolo unde El a fost dispreţuit şi lepădat. Ei lasă politica
lumii pe seama altora, care fac parte din lume, şi aşteaptă pe Acela, care va aduce împărăţia Lui
pe pământ.

„Ai păzit Cuvântul răbdării Mele…”

Aceasta este o altă însuşire a îngerului (adunării) din starea „Filadelfia”.

Domnul Isus doreşte ca preaiubiţii Săi să fie cu El în slavă: „Tată, vreau ca acolo unde sunt Eu,
să fie împreună cu Mine şi aceia, pe care Mi i-ai dat Tu, ca să vadă slava Mea” (Ioan 17: 24).

El aşteaptă cu răbdare clipa pe care a hotărât-o Tatăl pentru aceasta. Dar sfinţii Săi ce doresc? Să
fie cu Mântuitorul lor, departe de lume şi de păcat. Ei au acelaşi gând ca şi El şi păzesc Cuvântul
răbdării Sale, adică aşteaptă venirea Lui.

Celor ce păzesc Cuvântul răbdării Sale, Domnul le dă o făgăduinţă:

„…Te voi păzi şi Eu de ceasul încercării, care are să vină peste lumea întreagă, ca să încerce pe
locuitorii pământului.”

Da, se apropie o clipă însemnată. O încercare grozavă va veni asupra întregului pământ locuit.
Domnul nu ne spune cum va fi această încercare, însă socotim că e vorba despre nenorocirile
grozave, care vor veni asupra locuitorilor de pe pământ. Cine trebuie să se aştepte la aceste
nenorociri? Aceia a căror inimă, gânduri şi umblete sunt în cele de pe pământ (chiar şi cele
religioase de pe pământ), care trăiesc în felul pământului. Cei care păzesc Cuvântul răbdării
Domnului Isus, sunt din cer, din „Locurile cereşti” (Efes. 2. 6), sunt cetăţenii cerului, deşi
călătoresc pe pământ în trupuri de carne. Ei sunt acei „străini şi călători” (vezi Filip. 3: 2); Evrei
13: 14), aşteptând pe Domnul. Aceştia (sfinţii, mădularele Trupului lui Hristos) nu ne putem
sprijini pe această făgăduinţă de preţ: „Eu te voi păzi!”

Cuvintele care urmează ne ajută să vedem bine că El, Domnul şi Mirele nostru, va veni să ia pe
sfinţii Săi şi că-i va păzi de toate nenorocirile care au să vină.

„…Să încerce pe locuitorii pământului.”

Duhovniceşte înţelegând lucrurile, urmaşii Domnului Isus – oamenii născuţi din nou din
Dumnezeu – care locuiesc în locurile cereşti, sunt scutiţi de toate necazurile care chinuiesc pe
locuitorii pământului: goana după avuţii pământeşti, plăceri de pe pământ, idealuri pământeşti,
prietenii de pe pământ, îngrijorările pământului, temerile de pe pământ etc. Ei nu se potrivesc
chipului veacului acestuia, ci, prin înnoirea minţii, umblă după lucrurile cereşti, se gândesc la
lucrurile cereşti, pentru că prin credinţă, ei au fost strămutaţi în cer (Romani 12:2; Coloseni 3:1-
2; Coloseni 1:13).

Apocalipsa 3 : 11

Domnul Isus din partea Lui, nu din partea noastră, spune: „Eu vin curând.”
Acest „curând” înseamnă timpul de după împlinirea tuturor lucrurilor cuprinse în planul Lui cu
privire la Biserică, la Israel şi la întreaga lume.

Primăvara vine curând după iarnă, dar nici într-un caz în mijlocul iernii. Deci, toate la timpul
hotărât – aşa este rânduirea lui Dumnezeu.

Mulţi întreabă: cum poate cineva să spună „curând”, când au trecut aproape două mii de ani, fără
ca Domnul Isus să fi venit? Unii ca aceştia nu înţeleg graiul dragostei. Pentru El este „curând”.
Iubirea Lui avea totdeauna înaintea ochilor acest lucru; şi vrea ca venirea Lui să fie aproape şi de
inimile sfinţilor (comp. Fac. 29:20). Să avem inima apropiată de inima Domnului, contopită în El
prin dragoste, atunci pricepem că şi venirea Lui este foarte aproape (curând).

„Eu vin curând”este făgăduinţa Domnului Isus credincioşilor Săi din starea „Filadelfia” (Iubire
de fraţi). Numai inima plină de iubire (inima Miresei) înţelege bine însemnătatea cuvântului:
„Eu vin curând.”

Nori tot mai negri se adună pe cerul lumii, şi curând se va dezlănţui furtună; însă înainte de
aceasta, va fi răpită Biserica (Mireasa), ca să nu intre în ceasul încercării, care vine peste lume
(vers. 10).

„…Păstrează ce ai, ca nimeni să nu-ţi ia cununa.”

Este vorba de cununa Miresei, care este dată numai celor care ard in focul dragostei pentru Mire.
Această cunună înseamnă preţuirea şi slava noastră, dacă iubim din inimă pe Domnul Isus
Hristos şi gândurile Lui asupra Bisericii. Şi dacă este dat îndemnul: „Păstrează ce ai…”
înseamnă că este o primejdie. Credincioşii au duşmani care stau la pândă să le smulgă ce au de
preţ, ceea ce face podoaba şi slava lor, de aceea trebuie să ţinem tare, să păstrăm cu mare grijă ce
avem. Zice un credincios de demult: „Începutul relelor este risipirea.”

„Gloria vine într-o zi şi pleacă (poate pleca) în toate celelalte” – zice un înţelept.

„…Păstrează ce ai…”

Ca să păstrezi trebuie mai întâi să ai ceva, să fi primit ceva. Toată nenorocirea care s-a abătut
peste omenire în istoria ei, are o singură cauză: Adam n-a păstrat ce-a avut. La crearea sa,
Dumnezeu i-a încredinţat ceva de care atârna fericirea veşnică a lui şi a tuturor urmaşilor lui, i-a
încredinţat păzirea unei porunci: „Poţi mânca după plăcere din orice pom din grădină; dar din
pomul cunoştinţei binelui şi inului să nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca din el, vei muri
negreşit” (Facerea 2:16-17). A păstrat Adam această poruncă? Nu. Urmarea nenorocită o vedem
din plin şi noi cei de azi, a simţit-o însuşi Dumnezeu în clipa când Şi-a dat pe singurul Său Fiu să
moară pentru neascultarea lui Adam.

Ce au primit credincioşii pentru păstrare? Ce a primit femeia păcătoasă când a venit la Domnul
Isus? Iertarea păcatelor. Cine-şi păstrează păcatele îşi atrage osânda. Ap. Pavel n-a păstrat nimic
din cele ce a avut înainte de a se întoarce la Domnul. Toate le-a socotit ca un gunoi pentru ca să
câştige pe Hristos (Filip. 3:7-9).
Cel mai mare dar pe care-l primeşte credinciosul este însuşi Domnul Isus. Dar pentru ca să
putem primi ceva din partea lui Dumnezeu, trebuie să aruncăm tot ce am avut înainte de
întâlnirea noastră cu El.

Numai cine-şi goleşte inima de tot ce e rău, poate primi din partea Domnului toate darurile
cereşti.

Iată câteva daruri pe care Domnul le dă celor ce se apropie de El, pentru ca să le păstreze până la
sfârşit:

– Taina credinţei (1 Tim. 3: 9).

– Cugetul curat (1 Tim. 1:19).

– Iertarea păcatelor (Efes. 1: 7; Colos. 1: 14).

– Evlavia (Iov 2: 3-9).

– Smerenia (1 Petru 5: 5).

– Nădejdea (Evrei 6: 11).

– Învăţătura (Matei 2: 7).

– Cuvântul lui Dumnezeu (Luca 11: 28).

– Pacea lui Dumnezeu (Filipeni 4: 7).

– Tot ce ne-a încredinţat (1 Tim. 6: 20).

Cine păstrează cele încredinţate de Dumnezeu îşi păstrează viaţa şi veşnicia. Cei răi nu-şi pot
păstra viaţa (Psalm. 22: 29).

Celor ce păstrează darurile harului lui Dumnezeu, şi Dumnezeu le păstrează în ceruri o moştenire
nestricăcioasă (1 Petru 1: 4) şi ei înşişi vor fi „păstraţi pentru Isus Hristos (Iuda 1).

„…Păstrează ce ai, ca nimeni să nu-ţi ia cununa.”

Repetăm de mai multe ori versetul, ca să înţelegem bine seriozitatea adevărului cuprins în el.

Ceea ce ne-a dat Dumnezeu, e cu mult mai de preţ decât toate bogăţiile pământului. Să-l păstrăm
deci cu tărie, în ciuda tuturor uneltirilor şi vicleşugurilor diavolului.

Cununa care ne este păstrată, va fi mai strălucită, cu cât inimile noastre au ars mai mult de
dragostea pentru Domnul Isus. El însuşi va fi „Cununa” şi lauda în ochii lui Dumnezeu Tatăl.
Slăvit să-I fie Numele în veci! Amin.

Apocalipsa 3 : 12

Mare har, mare răsplată pentru biruitorul din biserica (starea) „Filadelfia”!

Cel care a ajuns la dragoste (Filadelfia), a intrat în centrul Dumnezeirii şi-i sunt cu putinţă toate.
Pe un asemenea om se bizuieşte Dumnezeu, îşi găseşte toată plăcerea în el şi este destoinic
pentru orice slujbă dumnezeiască.

Biruinţa este asigurată oricărui creştin adevărat, care s-a lepădat de sine, s-a predat în întregime
Domnului Isus şi îmbracă toată armătura lui Dumnezeu (Efes. 6:11-18).

Domnul Isus are nevoie în lucrarea Sa şi în Templul Său cel veşnic numai de biruitori.

Biruitorul este făcut un stâlp în viul şi măreţul Său Templu.

Biruitor este numai cel care se biruieşte pe sine, felul său de a fi, despărţindu-se duhovniceşte de
tot ce este în lume: familie, religie, clasă socială, neam etc. Acesta este potrivit pentru a fi stâlp
în Templul lui Dumnezeu: Biserica Sa universală.

Stâlpul este semn de tărie, de statornicie şi podoabă totodată.

Cei care pe pământ au avut puţină putere, vor străluci în cer ca nişte monumente nepieritoare ale
harului; nimic nu-i va mai putea mişca; vor împodobi veşnic Templul Dumnezeului Domnului
Isus Hristos. Căci – adevărul acesta să-l ţinem bine minte – cine intră în Templul lui Dumnezeu,
nu mai poate fi scos afară în vecii vecilor.

În Templul Vechiului Legământ, zidit de Solomon (vezi 1 Regi 7: 21), ei au aşezaţi doi stâlpi,
unul la dreapta: Iachin („Dumnezeu dă statornicie” – în tălmăcire) şi unul în stânga: Boaz („În
Dumnezeu este puterea”), care arătau, tainic, pe ce va fi întemeiat Templul Noului Legământ.

În versetul de mai sus, să băgăm de seamă că se pomeneşte de patru ori Numele „Dumnezeului
Meu”. Omul uns şi proslăvit, adică Hristos, este Acela care vorbeşte aici şi despre El este scris:
„Capul lui Hristos este însă Dumnezeu” (1 Cor. 11: 3).

„…Voi scrie pe ei Numele Dumnezeului Meu şi numele cetăţii Dumnezeului Meu, noul
Ierusalim…şi Numele Meu cel nou.”

A fi creştin şi stâlp în Templul Dumnezeului Domnului Isus Hristos (mădular în Trupul lui
Hristos) înseamnă să ai scris pe viaţa ta Numele lui Dumnezeu, al noului Ierusalim, care se
coboară din cer (deci n-are nimic pământesc în el) şi Numele nou al Domnului Isus. Această
scriere (inscripţie) este o pecete ce nu se poate şterge. Nimeni nu poate şterge ce a scris Domnul
Isus. În versetul acesta vedem pe Mântuitorul nostru nu numai ca Hristos, ca Marele Apostol
(Evrei 3: 1), ca Marele Vorbitor, ci şi ca Marele Scriitor.
Creştinii sunt încă de pe acum epistola lui Hristos, şi El scrie pe tablele de carne ale inimilor lor
acelaşi lucru pe care-l scrie pe biruitor: „Numele Dumnezeului Meu”. Dumnezeu descoperit, aşa
cum îl cunoaşte Fiul Său preaiubit, este scris de mâna lui Hristos în inimile sfinţilor. Tot ce
spune Hristos este descoperirea care se dă omului, dar ce scrie El este rodul pe care-l aduce
această descoperire dată omului în inimă, prin lucrarea mâinii Lui. Şi este scris pentru ca să fie
„cunoscut şi citit” de toţi oamenii (2 Cor. 3: 2) şi pentru ca sfinţii să stea înaintea oamenilor cu
adevărata cunoştinţă a lui Dumnezeu în inimile lor, căci ea a fost scrisă în inimă de Hristos, şi, în
felul acesta, ei ajung tablele mărturiei pe pământ. Hristos va scrie pe biruitorul proslăvit Numele
Dumnezeului Său. El va desfăşura prin biruitor acele trăsături despre Dumnezeul Său, pe care El,
Marele Scriitor, le întipăreşte cu atâta plăcere.

Care este Numele lui Dumnezeu? Este oare Dumnezeu asemănător cu lucrurile de pe pământ?
Poartă El numele vreunui neam sau al vreunei grupări religioase? Cine poartă Numele lui
Dumnezeu, este ca Dumnezeu, are felul Lui de a fi. Numele luminii este lumina.

„…Şi numele cetăţii Dumnezeului Meu, noul Ierusalim, care are să se pogoare din cer de la
Dumnezeul Meu.”

Dumnezeu descoperit în felul cum îl cunoaşte Fiul, trebuie să facă rândul dintâi al scrisorii
dumnezeieşti; El are locul dintâi şi este temelia; dar rândul al doilea priveşte Biserica. Cu câtă
plăcere scrie acum Hristos în inimile sfinţilor Săi ce va fi Biserica (Mireasa), asemănată cu o
cetate sfântă în care se va desfăşura slava Dumnezeului Său! Hristos va scrie pe biruitor numele
ei – cinstea şi slava ei se va putea citi lămurit pe el.

Este o mulţumire deosebită pentru Domnul Isus Hristos să găsească astăzi biruitori, în ale căror
inimi El poate să scrie ce este Biserica Sa, ca o cetate a Dumnezeului Său.

În aşa zisa creştinătate de astăzi, puţini se gândesc la adevărata Biserică (Mireasă) a lui Hristos.
Puţini au scris pe viaţa lor, de mâna lui Hristos, felul de a fi al Bisericii!

Nu numai în viitor, ci acum, adevăratul creştin biruitor, s-a apropiat de „Cetatea Dumnezeului
celui viu, care este Ierusalimul ceresc” (vezi Evrei 12:22). Noi, chiar astăzi, trebuie să avem
întors spatele, pentru totdeauna cetăţii stricate, adică Babilonul.

„… Şi Numele Meu cel nou.”

Domnul Isus are un nume de o putere bogată în har în legătură cu tot ce e vechi. De pildă: „Şi-i
vei pune numele Isus, pentru că El va mântui pe poporul Lui de păcatele sale.” (Matei 1:21);
„Pe acest Isus, Dumnezeu L-a făcut Domn şi Mântuitor, ca să dea lui Israel pocăinţa şi iertarea
păcatelor” (F. Ap. 5:31). El poate mulţumi nevoile omului căzut şi păcătos; a face aceasta este
slava Lui; însă nu lucrarea aceasta este scrisă pe biruitor, ci „Numele nou” al Lui, adică slava, pe
care o are în legătură cu tot ce e nou. Cartea Apocalipsei vorbeşte despre „Noul Ierusalim”,
despre „un cer nou şi un pământ nou” şi despre faptul că totul va fi înnoit.

Păcatul şi moartea au venit în lumea aceasta şi au învechit totul, dar Isus are un Nume nou în
legătură cu lucrările care sunt cu totul noi şi pe vecie. El a întemeiat acum o ceată de fraţi de
soiul Lui şi mulţi fii pentru Dumnezeu; şi El va fi Centrul şi Soarele unei lumi binecuvântate,
unde nu va putea ajunge vreo urmă a răului. A aduce la îndeplinire toate gândurile veşnice de
dragoste ale Tatălui, este slava Lui deosebită. Iar când se va fi înlăturat orice urmă a tot ce s-a
învechit prin intrarea păcatului, va rămânea ce e nou, căci îşi are obârşia în gândul lui
Dumnezeu, înainte de facerea lumii, iar tot ce este Hristos în legătură cu bucuriile veşnice, se
găsesc în Numele Lui cel nou – şi aceasta va fi scris pe biruitor, aşa că se va putea citi limpede şi
lămurit în el.

Slăvit să fie Domnul!

Apocalipsa 3 : 13

Deschide-mi Doamne, clipă de clipă urechile, ca să pot auzi glasul Duhului, glasul Adevărului,
să-mi pot îndrepta apoi inima spre ascultare şi picioarele pe calea cea nouă şi vie! Amin.

Duhul nu ne vorbeşte numai o data, ci de cate ori este nevoie, de aceea trebuie să ne păstrăm tot
timpul într-o stare duhovnicească, pentru ca să ne poată vorbi. „Omul firesc (starea firească) nu
primeşte lucrurile Duhului lui Dumnezeu, căci pentru el sunt o nebunie; şi nici nu le poate
înţelege, pentru că trebuie judecate duhovniceşte. Omul duhovnicesc, dimpotrivă, poate să
judece totul…” (1 Cor. 2: 14 – 15).

Dumnezeu are nevoie de noi în lucrarea Lui, de aceea trebuie să ne păstrăm necurmat într-o şatre
înaltă duhovnicească, pentru ca să ne poată vorbi prin Duhul – căci numai prin Duhul ne
vorbeşte.

Dacă El ne cere să ascultăm glasul Duhului, înseamnă că putem să ascultăm. Să folosim toate
posibilităţile date şi astfel să fim destoinici în lucrarea lui Dumnezeu.

Îndemnul din versetul acesta este spus pentru toate bisericile, adică pentru toate cele şapte stări
ale Bisericii universale, cât şi pentru fiecare credincios în parte. Deci să citim pentru noi
îndemnul şi să primim adevărul cuprins în el.

Apocalipsa 3 : 14

Prin înger, după cum s-a mai spus în alte meditaţii, se înţelege partea cea bună dintr-o inimă sau
într-o comunitate (adunare), sau dintr-o stare. Acestei părţi îi vorbeşte Domnul Isus şi prin ea
caută El să îndrepte ce este de îndreptat şi să lucreze ce este de lucrat.

Laodicea, în altă tălmăcire înseamnă: „Dreptatea poporului” sau „Dreptul poporului”, „Pretenţia
poporului” sau „Judecata poporului”.

Laodicea era un oraş însemnat în Asia Mică, aşezat cam la 70 Km. depărtare de Filadelfia şi cam
la 160 Km. depărtare de Efes. Acest oraş aparţinea unei grupe de trei oraşe aşezate în valea râului
Lykos, care se aflau la o distanţă vizibilă unul de celălalt. Cele două oraşe învecinate erau
Ierapole (Hierapolis) şi Colose (Col. 4:13).
Oraşul Laodicea a fost întemeiat de Antioh II în anul 250 î. Hr. şi a fost numit după numele soţiei
sale. În anul 133 î. Hr. a fost încorporat la Imperiul Roman şi de la această dată a început marea
sa înflorire. Pentru Imperiul Roman, Laodicea era un punct foarte însemnat strategic şi
economic. Bogăţia Laodicei era vestită, datorită faptului că se afla aici o industrie pentru
prelucrarea lânei şi confecţionarea hainelor şi o şcoală specializată în arta vindecării anumitor
boli de ochi, printr-o alifie din ulei de nard, preparată aici. Deci, Laodicea era oraşul în care se
punea mare preţ pe îmbrăcăminte şi pe vindecarea ochilor. Aici se afla o colonie mare de iudei,
care se ocupa cu comerţul.

Istoric, a existat o biserică (adunare) în Laodicea, pe care o aminteşte sf. ap. Pavel şi pentru care
ducea o „mare luptă”, ca să cunoască „Taina Hristos” (vezi Col. 2:1-2). Dumnezeu însuşi se
luptă pentru cei din Laodicea. De aici înţelegem că era o mare împotrivire faţă de adevăr.

Istoria mai aminteşte biserica (adunarea) din Laodicea cu ocazia unui sinod local (anul 364),
unde pentru prima dată se recunoaşte canonul Noului Testament.

Biserica (starea) Laodicea este ultima din cele şapte biserici (stări) amintite de Domnul Isus în
cartea Apocalipsei. E o stare tristă, stare de nepăsare faţă de adevărata cunoaştere a Domnului
Isus Hristos. Ea se crede bogată şi atotştiutoare, de aceea a ajuns pe treapta cea mai de jos a
sărăciei, a goliciunii şi a întunericului.

Când te mulţumeşti cu ceea ce şti tu şi cu ceea ce pot face puterea şi înţelepciunea ta, uiţi de ceea
ce este Domnul şi de ceea ce a făcut El pentru tine.

Domnul Isus este totul pentru starea „Filadelfia”. Felul cum se înfăţişează El însuşi, este o
îmbărbătare şi un imbold pentru Filadelfia, pe când pentru Laodicea e o mustrare. Filadelfia este
rodul unei lucrări duhovniceşti, unde se vede chipul lui Hristos prin osândirea omului vechi şi
iubire faţă de El. Aceasta aduce cunoaşterea lui Hristos în legăturile Lui cu Biserica şi cu toate
lucrurile, şi a Bisericii cu Hristos. Dar Laodicea are ca semn deosebitor, nepăsarea faţă de
Hristos şi mulţumirea de sine – cum s-a spus.

„Iată ce zice Cel ce este Amin…”

Cuvântul Amin (cuvânt ebraic) înseamnă: „Fie întărit de Tine (Doamne)”. Acest cuvânt a intrat
netradus, în Noul Testament, şi apoi, în limbile tuturor popoarelor cu înţelesul de „aşa să fie”, şi
el este cuvântul de sfârşit al rugăciunilor, al scrierilor şi al vorbirilor religioase. La rândul lui,
cuvântul ebraic amin (amen) vine de la cuvântul egiptean amon, care înseamnă „Cel identic cu
sine însuşi”.

În aceste înţelesuri să ne gândim la Domnul Isus, care este Amin. El, în Biblie, poartă multe
nume, peste o sută. Aici este numit Amin.

El este „Amin”, adică aşezarea, întărirea şi împlinirea (sfârşitul) oricărui gând şi plan
dumnezeiesc. Nu poate fi creştere sau întindere dincolo de Hristos. El este cel din urmă cuvânt al
lui Dumnezeu. Toată plinătatea Dumnezeirii locuieşte trupeşte în El şi sfinţii sunt desăvârşiţi în
El (Colos. 2:9-10). Deci, Amin înseamnă că toate făgăduinţele lui Dumnezeu sunt împlinite şi se
vor împlini în Hristos şi prin Hristos (2 Cor. 1:20).

Domnul Isus este identic cu ce zice şi cu ce face El, identic cu Tatăl. Să fim şi noi ca El: adevăr
în gând, în vorbă şi în faptă, să fim una cu El în toată mişcarea fiinţei noastre.

La tot ce spune Tatăl, Domnul Isus este Amin. Poate fi El Amin la tot ce spunem şi facem noi?
Iată o întrebare de mare însemnătate.

„…Cel ce este… Martorul credincios şi adevărat…”

Trăim acum în timpul mărturiei şi tot ce mărturiseşte Dumnezeu este întrupat în Hristos.

„Martorul credincios şi adevărat” este un Om înviat şi proslăvit. Faptul că El este în cer, arată
că El a murit şi moartea Lui arată înlăturarea şi osândirea desăvârşită a omului vechi; dar faptul
că El a murit este mărturia deplină şi binecuvântată a iubirii lui Dumnezeu.

Omul Isus Hristos se găseşte acum înaintea lui Dumnezeu şi spre plăcerea Lui potrivit planului
veşnic al lui Dumnezeu. Gândul lui Dumnezeu pentru om şi măsura deplină a harului Său faţă de
om ni se arată într-un Om proslăvit în cer. El este propovăduit ca o veste bună. El este martorul
credincios şi adevărat, cu ceea ce este în inima şi gândurile lui Dumnezeu.

Dumnezeu vrea să trecem de la pierzarea şi osânda noastră în Adam, la binecuvântarea şi

primirea noastră de către Dumnezeu în Omul Isus cel proslăvit. Orice mărturie adevărată, fie a
fiecăruia în parte, sau a Bisericii laolaltă, arată ce este El.

„…începutul zidirii lui Dumnezeu.”

Iată un alt nume al Domnului Isus, din multele nume pe care le arată Sfânta Carte. El este
„Începutul zidirii lui Dumnezeu.” Toată zidirea sufletească se schimbă, din clipa când
recunoaştem pe Hristos ca începutul zidirii lui Dumnezeu. Hristos n-a fost adus după căderea
omului, ca un fel de leac pentru greşeala lui Adam, nu, ci El a fost punctul de plecare a tot ce a
făcut şi va face Dumnezeu. El a fost începutul zidirii de la Facere 1 – Acela, căruia îi datorează
fiinţa tot ce este – şi totul a luat fiinţă pentru ca să fie spre slava Lui. Orice s-a ivit pe căile lui
Dumnezeu: făgăduinţa, jertfa, învierea, cârmuirea, împărăţia, fie in Israel, fie ca taină, Biserica,
lumea viitoare, planurile veşnice descoperite – Hristos a fost începutul tuturor şi nu înţelegem
nimic din toate acestea până ce n-am văzut adevărul acesta. Dacă El este „Începutul zidirii lui
Dumnezeu”, se înţelege de la sine că tot ce urmează trebuie să-şi primească tiparul de la El. La
urmă vor pieri toate cele din zidirea lui Dumnezeu care nu-şi au obârşia în El.

Apocalipsa 3 : 15

Oamenii pot avea păreri foarte bune sau foarte rele despre mine, după cum le sunt sentimentele şi
slaba lor recunoaştere faţă de fiinţa mea. Domnul Isus însă ştie adevărul sigur despre mine. El
ştie sigur mişcarea sufletului şi a trupului meu, pentru că ochiul Lui pătrunde dincolo de orice
văl.
„Ştiu faptele tale!” – zice Domnul – nu numai pe ale bisericii (stării) „Laodicea”, ci şi pe ale tale
şi pe ale mele, fratele meu. Domnul ştie totul Iară greş.

„…Că nu eşti nici rece, nici în clocot. O, dacă ai fi rece sau în clocot!”

Liliacul (spune o legendă) a vrut să se împrietenească cu şoarecii, dar aceştia nu au vrut pentru că
e pe jumătate pasăre. A vrut să se împrietenească cu păsările, dar nici acestea nu l-au primit,
fiindcă nu avea pene şi capul era de şoarece. Jumătate într-un fel şi jumătate în alt fel, e mai rău
decât oricum.

Dacă vrem, putem scăpa de această piedică, aşa cu s-a biruit frigul, stabilindu-se drumul maritim
prin nord de la Murmansc la Vladivostoc cu spărgătorul de gheaţă.

„…O, dacă ai fi rece sau în clocot!”

Un om care trecea drept credincios a vizitat odată pe un frate în credinţă. Acesta a întrebat pe
vizitatorul său câţi oameni credincioşi sunt în satul lui. „Ah, cu părere de rău trebuie să spun că
eu sunt singurul credincios”, răspunse acela. „Atunci credinţa dumneatale nu e cum trebuie să
fie”, zise celălalt, „căci dacă ai avea o credinţă vie, s-ar fi li ezit şi alţii în satul dumneatale.”
Mirat şi descurajat, cel dintâi a plecat acasă. După ceva vreme a venit din nou pe la acel
credincios şi i-a mulţumit pentru cuvântul care i l-a spus şi a adăugat: „M-am gândit la el şi am
găsit la mine o greşeală, de care se loveau îndeosebi oamenii. Am părăsit acea greşeală şi am luat
credinţa în serios. De atunci douăsprezece suflete vin la mine şi ne bucurăm în Domnul. Un
cărbune aprins aprinde şi alţi cărbuni – dar dacă el nu este aprins, cum se vor aprinde ceilalţi?

„…O, dacă ai fi rece sau în clocot!”

„Nu stingeţi Duhul.”(1 Tes. 5: 19).

„Să înflăcărezi darul lui Dumnezeu, care este în tine…” (2 Tim. 1:6).

Vopsirea automobilelor, sudura metalelor şi alte lucrări nu se pot face decât la căldură mare. Aşa
şi sudura Bisericii.

Să ne facem mai mult timp pentru Domnul Isus – pentru Persoana Lui – să stăm în singurătate cu
El, aşa cum El îşi făcea timp să stea în singurătate cu Tatăl. Aceasta înflăcărează viaţa noastră
duhovnicească mai mult ca orice.

Un gram de muncă duhovnicească acasă valorează mai mult decât un kg. de entuziasm la
adunare. În adunare e uşor să fii în clocot, dar această stare să fie şi în munca de fiecare zi.

Să adăugăm hotărârii noastre bune, prin Duhul Sfânt, bucurie şi pasiune, râvnă şi statornicie. Să
nu fie numai un val de emoţie trecătoare, care-i anulează existenţa.
Trăind viaţa cu Domnul Isus, aşa cum ne învaţă Cuvântul Său, adică să stăruim în veghere, în
rugăciune, în cercetarea Scripturii şi în legătura frăţească, nu putem cădea în starea primejdioasă
a bisericii din Laodicea.

Apocalipsa 3 : 16

O stare căldicică este urâtă Domnului, pentru că nu se deosebeşte nici prin răceala celor ce nu-L
mărturisesc deloc şi nici prin căldura inimilor, care-L iubesc cu adevărat şi care se iubesc între-
olaltă „cu căldură… din toată inima” (1 Petru 1:22 ). Este o stare care uneşte o mărturisire
făloasă cu o nepăsare totală faţă de Hristos şi în care nu se găseşte nimic ce ar putea avea preţ
dumnezeiesc sau duhovnicesc. Această stare mijlocie este o mare primejdie, atât pentru un singur

credincios cât şi pentru o adunare de credincioşi. De aceea trebuie să veghem şi să ne rugăm tot
timpul.

Trebuie să recunoaştem şi să osândim tot ce-i din izvor laodicean în noi. Se poate să cunoaştem
bine Scriptura şi să înaintăm în afară, fără să avem căldura râvnei şi dragostei duhovniceşti, care
place Domnului.

Deosebirea dintre rece şi căldicel este mare: cel rece, adică cel neîntors la Dumnezeu, se poate
întoarce. Cel fierbinte pentru Dumnezeu este bun pentru slujbă. Cel care nu-i nici cu lumea nici
cu Dumnezeu e cel mai primejdios. Pe lângă faptul că el merge sigur spre pierzare, dacă nu se
trezeşte din această stare, este o pricină de poticnire pentru toţi cei din jurul lui.

„Dar fiindcă eşti căldicel, nici rece, nici în clocot, am să te vărs din gura Mea.”

Într-o apă rece sunt mai puţini microbi – dar sunt. Într-o apă care clocoteşte nu sunt deloc. Într-o
apă călduţă însă microbii sunt la ei acasă. Aşa şi duhovniceşte. Nicăieri nu se înmulţeşte şi nu
creşte mai desăvârşit păcatul ca într-o viaţă căldicică.

A fi rece faţă de Hristos, este starea omului nereligios, necredincios, a cărui inimă de gheaţă n-a
fost atinsă de harul şi dragostea Domnului. A fi în clocot este starea unei inimi care, prin Duhul
Sfânt, cunoaşte şi gustă dragostea lui Hristos, ce întrece orice cunoştinţă şi care este plină de
râvnă. O astfel de inimă nu preţuieşte nimic în lume în afară de Iubitul ei: Domnul Isus Hristos şi
este predată Lui în totul (Filip. 3: 7-12). Starea căldicică însă este cea mai primejdioasă: nu-i nici
cu lumea, nici cu Hristos – cum s-a zis mai sus.

Aşa este omul sau adunarea din starea „Laodicea”.

Deşi Laodicea avea cunoştinţe religioase, de care era mulţumită, totuşi Persoana Domnului Isus
nu-i stăpânea inima şi gândurile, îi lăsa sufletul nepăsător. Vedem că Domnul vrea mai degrabă
răceala necredinţei decât o stare căldicică. Într-adevăr, inima necredinciosului, care nu cunoaşte
pe Domnul Isus, poate fi cuprinsă de har; dragostea lui Dumnezeu poate să-i topească gheaţa. La
cel necredincios, nepăsarea faţă de Domnul Isus vine din necredinţă. Omul nu-L cunoaşte şi de
aceea nu-i pasă de El. Dar să pretinzi că ai credinţă şi t a L cunoşti, să mărturiseşti că eşti
credincios, şi totuşi să fii nepăsător lată faţă de El, aceasta e un lucru pe care nu-l poate suferi:
aceasta este făţărnicie. Nu rămâne decât o judecată grozavă: „să fii vărsat”, lepădat ca netrebnic.

„Dar fiindcă eşti căldicel, nici rece nici m clocot, am să te vărs din gura Mea.”

Mulţumirea de sine te aduce în starea laodiceană de căldicel.

Cine nu primeşte pe Domnul Isus Hristos (felul Lui de a fi) şi se mulţumeşte cu un Hristos făcut
după chipul şi asemănarea lui, sau a grupării religioase din care face parte, este în stare de
căldicel. El nu-i nici cu lumea nereligioasă, dar nu-i nici cu Hristos, Cel Adevărat. Ci se foloseşte
doar de numele Hristos. Pe acesta, curând, îl va vărsa „din gura Lui”, adică îi va lua posibilitatea
de-a mai face lucrare mincinoasă în Numele Lui.

Să nu uităm adevărul acesta: Nu te poţi face una cu gura Domnului Isus Hristos, dacă nu eşti
fierbinte pentru El, pentru felul Lui de a fi, pentru Trupul Său cel unic, pentru lucrarea Lui cea
unică.

Cum se poate vindeca un suflet sau o adunare din starea laodiceană? împlinind ce scrie în
Cântarea Cântărilor 3:4 – 5.

Cine are inimă de înţeles, să înţeleagă!

Slăvit să fie Domnul!

Apocalipsa 3 : 17

Dumnezeu te cântăreşte după vorbele tale: „Căci din cuvintele tale vei fi scos fără vină şi din
cuvintele tale vei fi osândit.” (Matei 12: 37). „Pentru că zici…”

Căci dacă nu zici, dacă nu te lauzi, păcatul e mai mic. Dar dacă te lauzi, păcatul e neînchipuit de
mare şi urât.

Pentru disciplina spirituală e de puţină valoare ceea ce ni se pare că avem, important este să ne
însuşim metodic ceea ce trebuie să ne însuşim. Cei care sunt mulţumiţi cu ceea ce au moştenit de
la părinţi, Cei care se împotrivesc înnoirii, pe care vrea s-o facă Domnul Isus, Cei care se încred
în ceea ce pot face ei (mulţumirea de sine), fac parte din „Laodicea”.

„Sunt bogat…” Acesta-i duhul „Laodicei”.

Fiecare partidă religioasă pretinde că este deţinătoarea comorii adevărului, dispreţuind pe toate
celelalte: „Noi suntem poporul lui Dumnezeu…”, „Noi avem tot adevărul…” – glăsuiesc toţi cei
robiţi de duhul partidei lor.

Încrederea în ceea ce eşti tu, sau în ceea ce este partida ta, neţinând seama de Hristos, de felul
Lui de a fi, este o bogăţie ca şi bogăţia în cele materiale. Şi cum zice sf. Antonie cel Mare:
„Bogăţia este un povăţuitor orb şi un sfetnic fără minte.”
Rudyard Kipling (scriitor englez), vorbind unor studenţi, a zis: „Nu căutaţi bani, sau glorie.
Odată veţi întâlni pe cineva căruia nu-i pasă de aceste lucruri… Şi atunci vă veţi da seama ce
săraci sunteţi.”

„Pentru că zici: „Sunt bogat…”

Adevăraţii creştini – creştinii vii – sunt totdeauna pătrunşi de simţământul sărăciei lor, şi
necăutând nimic la ei înşişi, aleargă neîncetat la plinătatea Domnului Hristos. Este totdeauna un
semn rău, Când începem să admirăm faptele noastre, sau darurile sau harurile care le-am primit.
Preocuparea de noi înşine – sau de partida noastră – dovedeşte că noi ne-am întors privirile de la
Mântuitorul nostru, de la Trupul Lui cel unic. Şi dacă este aşa, Satana este foarte puternic ca să
ne facă să cădem în prăpăstiile lui.

Noi nu suntem niciodată mai fericiţi şi într-o stare mai sigură decât atunci, când stăm la
picioarele Domnului Isus, plini de simţământul sărăciei noastre şi căutând în El harul trebuincios
pentru ca să ne împlinim datoriile şi să ne bucurăm de privilegiile noastre de creştini. Cei care îşi
închipuie că sunt bogaţi, Mântuitorul mărturiseşte despre ei că sunt săraci, nenorociţi orbi şi goi.

Să ne ferim ca de foc de mândria înaintării pe care, poate am făcut-o în credinţă. Să ne aducem

aminte că Domnul Isus a zis: „Ferice de cei săraci în duh, căci a lor este Împărăţia cerurilor”
(Matei 5: 3). Cine este sărac în duh, este cel mai bogat: are pe Hristos, în care sunt ascunse toate
comorile (vezi Colos. 2:3). În înţelesul acesta, să nu zici: „Sunt bogat”, ci să fii bogat aşa cum
scrie în Proverbe 13: 7; „Unul face pe bogatul, şi n-are nimic, altul face pe săracul, şi are totuşi
mari avuţii.”

Bogăţiile stării „Laodicea”, sunt nişte bogăţii vremelnice, bogăţii înşelătoare, dobândite prin
stăruinţa firii vechi (eul). Ele n-au nici o legătură cu bogăţiile care sunt turnate de sus, prin Duhul
Sfânt. Cine rămâne sub călăuzirea Duhului Sfânt, cunoaşte adevăratele bogăţii şi nu le amestecă
niciodată cu bogăţiile înşelătoare, care-şi au izvorul jos in lumea (firea) păcatului.

Apocalipsa 3 : 18

Acesta-i Domnul Isus – adevărul Său: când este vorba de mântuirea şi desăvârşirea omului, El
sfătuieşte şi îndeamnă cu dragoste şi milă, nu porunceşte şi nu sileşte.

Acesta-i Domnul Isus – harul Său: chiar şi bisericii (stării) îngâmfate „Laodicea”, nu-i
porunceşte, ci o sfătuieşte să se îndrepte.

„Te sfătuiesc să cumperi de la Mine aur curăţit prin foc, ca să te îmbogăţeşti…”

Cumpărarea de la Domnul Isus este o legătură personală cu El. Tot ce are preţ, trebuie câştigat şi
păstrat cu trudă duhovnicească, şi vine numai de la Hristos.

Aurul trecut prin foc, încercat şi în totul curat, înfăţişează starea cerească, neprihănirea lui
Dumnezeu, în Domnul Isus Hristos, care dă la o parte neprihănirea noastră. Prin faptul că păcatul
a fost judecat în patimile şi moartea lui Hristos, dă omului posibilitatea să se ridice din orice stare
pământească la starea cerească. Aceasta este adevărata bogăţie şi bună pricină de laudă (vezi 1
Cor. 1: 30-31). Sf. ap. Pavel este unul care şi-a pus inima să cumpere „aur curăţit prin foc.” El
se despărţise de toate lucrurile în care se încrezuse odată şi cu care se lăuda în felul lumii, dovadă
cuvintele: „Toate le socotesc ca un gunoi, ca să câştig pe Hristos, şi să fiu găsit în El, nu având
o neprihănire a mea, pe care mi-o dă legea, ci aceea care se capătă prin credinţa în Hristos,
neprihănirea pe care o dă Dumnezeu prin credinţă” (Filip. 3: 8-9).

„Haine albe, ca să te îmbraci cu ele, şi să nu ţi se vadă ruşinea goliciunii tale…”

Hainele albe înfăţişează neprihănirea în afară, sfinţenia în mersul zilnic – şi aceasta izvorăşte
numai din Domnul Isus Hristos. Albul este trăsătura morală a omului ceresc, care face parte din
Trupul (Mireasa) lui Hristos. Alb înseamnă lumină, înseamnă felul de a fi al lui Hristos. Cine nu
este îmbrăcat în alb, i se vede ruşinea, adică felul lui firesc, felul grupului din care face parte.
Aceasta înseamnă ruşinea neacoperită, înseamnă goliciune.

„..Şi doftorie pentru ochi, ca să-ţi ungi ochii, şi să vezi.”

Doctorul pentru ochi înfăţişează pe Duhul Sfânt, singurul care dă adevărata înţelegere a
lucrurilor lui Dumnezeu. Numai de la Domnul Isus se dobândesc aceste lucruri – în El, cineva le
poate avea şi se poate bucura de ele. Cel cu ochii vindecaţi de Domnul Isus, vede totul nou, aşa
cum vede Duhul Sfânt. Cu ce preţ se pot cumpăra aceste lucruri de la Mântuitorul nostru? Cu
preţul lepădării de sine şi a tuturor bogăţiilor mincinoase, cu care cei din starea „Laodicea” se
laudă. Iată, Domnul sfătuieşte pe orice om, să se cerceteze, să-şi vadă starea şi să vina la El să
cumpere lucrurile de care are nevoie, pentru trăirea adevăratei vieţi cereşti aici pe pământ.

Apocalipsa 3 : 19

E nevoie de mustrare şi pedeapsă dumnezeiască în viaţa cea nouă, duhovnicească a omului, aşa
cum e nevoie de vânt pentru ogoare şi grădini ca să poată rodi; cum e nevoie de curăţirea prin
tăiere, a mlădiţelor neroditoare din viţă, ca să nu împiedice roadă în celelalte.

Sunt împrejurări în viaţa noastră, când dragostea Domnului Isus nu se poate arăta faţă de noi
decât prin mustrare şi pedeapsă. Dar oricum ar fi, dragostea lui ne face nouă adevăratul bine.
Chiar dacă nu ne place mustrarea şi pedeapsa, să ne rugăm Domnului să facă El ce ştie că e bine
pentru noi.

Ferice de cei ce-şi pun la inimă mustrarea Lui! Ei bagă de seamă, în mijlocul laudei şi a
mulţumirii de sine, că totul într-adevăr nu este decât ticăloşie, nenorocire, sărăcie, orbire şi
goliciune. Ştiinţa de azi îmbrăţişată cu necredinţa, unirea creştinismului cu gândurile omeneşti
despre îmbunătăţirea lumii, nu sunt decât un ticălos mijloc fără mângâiere pentru un cuget, care a
învăţat, prin mustrarea şi asprimea dragostei dumnezeieşti, că omul firesc se află într-o adâncă
stare de cădere.

„…Fii plin de râvnă dar, şi pocăieşte-te!”

Să fii plin de râvnă când este vorba de pocăinţă, este cea mai inimoasă latură a vieţii de credinţă.
Nu numai râvnitor, ci „plin de râvnă” in pocăinţă – aceasta cere Domnul de la noi, cei care
suntem în starea „Laodicea”, starea de căldicel, de mulţumire de sine.

E uşor să fii plin de râvnă în lucrarea pe ogorul Domnului: să propovăduieşti la alţii Evanghelia,
să scrii studii biblice, să cânţi, să faci poezii, etc. Să fii însă plin de râvnă în ceea ce priveşte
umilinţa şi pocăinţa personală înaintea Domnului, aceasta este taina cea mare a vieţii în Hristos.
Totdeauna avem motive să ne pocăim, chiar dacă avem zeci de ani pe calea credinţei. Zice un
credincios de demult: „Viaţa creştină toată nu este altceva decât o pocăinţă necurmată, până la
sfârşitul vieţii.”

Atât pentru cele mici cât şi pentru cele mari, pocăinţa rămâne neterminată până la moarte.

Un mistic creştin (Isichie Sinaitul) spunea: „Faptele din fiecare zi trebuie să le cântărim şi să le
observăm în fiecare ceas, şi seara să ne pocăim de orice răutate de peste zi.”

Faptul că Domnul Isus ne mustră şi ne pedepseşte este semnul că ne iubeşte, şi vrea să

desăvârşească în noi lucrarea Lui, vrea să ne izbăvească de o stare grea ca să se poată folosi de
noi în împlinirea planului Său. Vrem şi noi?

Timpul harului e pe sfârşite.

Apocalipsa 3 : 20

Un semn deosebitor al Laodicei (starea „Laodicea”), fie că este vorba de un grup (comunitate),
fie că este vorba de o singură persoană, este faptul că Domnul Isus Se află afară (în faţa uşii), nu
înăuntru.

Să ne aducem aminte de însemnătatea numelui Laodicea („Dreptatea poporului”, „Dreptul

poporului”, „Dreptate pentru popor”, sau „Pretenţia poporului”) şi apoi să cugetăm la cuvintele:
„Iată Eu stau la uşă şi bat…” Când îţi cauţi dreptul tău şi nu dreptul Domnului Isus (Făcătorul şi
Mântuitorul tău), totdeauna El stă afară. Dreptul meu, ca urmaş al lui Hristos, este unul singur:
crucea, adică să nu mai trăiesc eu, ci Hristos să trăiască în mine (vezi Gal. 2: 20). El să mă
stăpânească, El să mă poarte ca pe un vas, cum îi place în orice timp şi în orice loc. Şi când zic:
„El” (Isus), înţeleg felul Lui de a fi, gândirea Lui, vorbirea Lui, lucrarea Lui, starea şi mişcarea
Lui.

Cine nu are Duhul lui Hristos (felul Lui de a fi), nu este al Lui (Rom. 8: 9). Şi repetăm ideea
spusă şi în alte locuri: Hristos nu este naţionalist, confesionalist sau părtinitorul vreunei clase
sociale. El nu are nici o legătură cu aceste despărţiri dintre oameni, care sunt roadă păcatului.

Din starea „Laodicea” fac parte toţi cei care, în vreun fel umblă după foloase personale şi apără
interesul vreunei grupări religioase în paguba Trupului lui Hristos (Mireasa).

„Iată Eu stau la uşă şi bat…”

Să adâncim mai mult aceste cuvinte!

Printre lucrările fără număr ale Domnului Isus, pe care le face necurmat este şi aceasta: stă la uşă
(la uşa inimi) şi bate. El, care înaintează fără întrerupere (Ps. 68:4), totuşi stă la uşă şi bate.
Această „şedere” este o lucrare – deci o înaintare în împlinirea planului Său cu privire la un om
sau la o grupare de oameni.

Domnul Isus nu pune un înger, ci El personal, stă la uşă şi bate. Pentru mântuirea noastră a venit
El în persoană, ca să-Şi dea viaţa ca preţ de răscumpărare, după cum, la început, El cu mâna Lui
ne-a zidit. O, ce Mântuitor! Ce mare este iubirea Lui! Cum răspundem noi acestei iubiri?

„Iată Eu stau la uşă şi bat…”

Cine bate? Un om sărman şi fără căpătâi, tremurând de frig şi înfometat? – Nu! Domnul Isus, Cel
care a făcut cerurile şi pământul, bate. El nu vrea să intre cu de-a sila. Omul este liber să-I
deschidă sau nu, pentru ca fapta sa să fie de bunăvoie. Noi însă ţinem uşa închisă:

– cu zăvorul mândriei noastre, pentru ca nimeni să nu poată veni la noi,

– cu zăvorul egoismului nostru, căci vrem să fim singuri stăpâni pe noi înşine,

– cu zăvorul fricii, care ne face să ne întrebăm, cine este acest străin, care vrea să se facă stăpân
pe casa noastră,

– cu zăvorul leneviei, care nu ne lasă să ne curăţim casa murdară şi să stricăm rânduiala

apucăturilor noastre,

– cu zăvorul nepăsării, care ne face să stăm la gânduri dacă să deschidem acestui străin sau avem
altceva de făcut!

Un străin? Nu. El este împăratul cerului, care ne aduce toate lucrurile adevărate, toate comorile,
toate bogăţiile de sus. „Iată Eu stau la uşă şi bat…”

„Unde se găseşte Dumnezeu?” a fost întrebat odată un credincios. „Acolo unde este lăsat să
intre” – a fost răspunsul. Domnul Isus stă la uşă şi bate.

Bate prin cârmuirea providenţei Sale; bate, lipsindu-te de bucuriile tale sau de sănătatea ta, sau
de cel mai apropiat al tău; sau punându-te în împrejurări grele şi încărcate de răspundere; sau
poate depărtându-te de locul pe care-l iubeşti, sau desfăşurând deodată puterea Sa astfel încât să-
ţi atragă luarea-aminte prin vreo mare nenorocire; sau trimiţându-ţi un slujitor al Său ca să te
zguduie prin îndemnurile lui – sau prin Cuvântul Său, prin făgăduinţele Sale de har, prin
duioasele Sale îmbieri, sau prin vederea vreunei lucrări de har săvârşită în chip vădit în vreo
inimă. Trage dar mai cu băgare de seamă cu urechea, închide-ţi obloanele dinspre lume, şi vei
auzi pe Domnul Isus bătând la uşa inimii tale.

„Iată Eu stau la uşă şi bat…”

Odată o fetiţă se uita la o poză care arăta pe Domnul Isus stând la o uşă şi bătând în ea. După ce a
privit îndelung această poză, fetiţa a întrebat pe mama ei: „Mamă, de ce nu vine nimeni să-I
deschidă uşa şi să-L lase să intre înăuntru?” Dar mama nu s-a grăbit să dea fetiţei răspuns la
această întrebare aşa că fetiţa a rămas să-şi răspundă singură cum o putea. Într-un târziu, fetiţa a
răspuns: „A, acum ştiu, mamele sunt ocupate la bucătărie şi de aceea nu aud aceste bătăi în uşă.”

Vorbind astfel, fetiţa aceea a spus un mare adevăr. Oamenii sunt ocupaţi cu ale lor încât nu mai
aud pe Domnul Isus bătând la uşa inimii lor şi cerând să fie primit înăuntru spre a aduce cu El
iertare, pace, lumină, bucurie şi viaţă nouă.

Ce pagubă mare şi veşnică este pentru cei care nu deschid Domnului Isus, când îi aud bătăile la
uşa inimii lor! El nu bate numai ca să se afle în treabă, ci pentru că vrea să le dea viaţă veşnică
fericită.

„Iată Eu stau la uşă şi bat…”

Un soldat povestea următoarele: Eram aşezat de santinelă la poarta cazărmii. Era noapte neagră
şi eu mă sileam să-mi fac datoria, ca nu cumva vreun superior să mă afle somnoros. Deodată aud
un tropot de cal. Era căpitanul meu. Eu am luat numaidecât poziţia potrivită, salutându-l cu
respect. Stăteam „drepţi” ca o statuie şi nici măcar din ochi nu clipeam, când aud pe căpitan
zicând: „Băiete, la ce-mi foloseşte să stai în poziţia pe care ai luat-o? Deschide-mi mai bine
poarta, ca să intru.” Numaidecât m-am repezit la poartă şi i-am deschis-o. Căpitanul a intrat în
curtea cazărmii.

Să nu ne dea oare de gândit această împrejurare? La ce bun atâta închinăciune în afară faţă de
împăratul împăraţilor, când dorinţa Lui nu este împlinită? în adevăr, El cere să fie primit în inimă
ca Mântuitor şi Stăpân. Cine nu face acest lucru, degeaba I se mai închină. Dar tu, dragul meu,
cum stai la acest capitol?

Domnul Isus nu are nevoie de partea noastră de afară câtă vreme nu-L lăsăm să intre înăuntru.

Starea „Laodicea” se arată prin aceea că în afară e „bogată”, dar înăuntru este săracă de tot – în
afară de forme, ceremonii religioase, multă artă şi înţelepciune firească, organizare şi legături
(relaţii) pământeşti, dar înăuntru lipseşte Hristos. Totuşi El stă la uşă şi bate, ca să I se deschidă
şi să intre cu pacea şi cu lumina Sa, cu viaţa şi puterea Sa. El nu bate numai o dată, de două ori,
şi se dă înapoi, ci stă la uşă şi stăruieşte – bate mereu şi va bate până în clipa, când răpirea
sfinţilor va scoate la iveală cea mai mare lepădare de credinţă a stării „Laodicea”.

Fiecare are prilejul să audă bătaia Domnului şi glasul Lui.

Oriunde este viaţă duhovnicească, se cunoaşte mustrarea şi cearta Lui, şi se aude glasul Lui – în
felul acesta se arată în suflete lucrarea lui Dumnezeu. Dacă vrea cineva să-L aibă la sine şi dacă-i
va deschide uşa, El zice: „…Voi intra la el, voi cina cu el, şi el cu Mine.”

Să fii deschis pentru Domnul Isus, iată taina vieţii normale şi fierbinţi cu El şi pentru El.
În versetul acesta nu e vorba de toţi câţi se află în starea „Laodicea”, ci numai despre unii din ea,
şi anume cei care aud glasul şi bătăile la uşă ale Domnului Isus.

În viaţa cu Hristos sunt două etape: „Veniţi la Mine” – prima etapă (Matei 11: 28) şi „Voi intra
la el, voi cina cu el, şi el cu Mine”, a doua etapă.

Mulţi rămân la prima, strict necesară, dar care e numai o cărare, pentru a ajunge la a doua, fără
de care bunăstarea lăuntrică şi pacea adâncă stau departe de noi.

Nu e destul să treci „Marea Roşie” (spălarea prin sângele Domnului Isus,), ci trebuie trecut şi
„Iordanul” (izbăvirea de noi înşine, prin moartea noastră împreună cu Domnul, ca să ne bucurăm
de „roadele alese” ale părtăşiei intime cu El).

„… Voi intra la el, (Isus, felul Lui de a fi) voi cina cu el, şi el cu Mine.”

Cina este masa de seară.

Când Domnul intră acolo unde I se deschide uşa, El intră ca să nu mai plece. După cină urmează
odihna – rămânerea peste noapte în casă.

Zice Origen: „Fericit este sufletul în care Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt Se opresc şi cinează!
Mâncarea lor o formează pacea, smerenia, bunătatea, blândeţea, şi curăţia inimii. Primul loc între
bucatele acestui ospăţ îl are dragostea.”

În adevăr, Domnul Isus mănâncă din roadele grădinii noastre (comp. Cânt. Cânt 4: 16), iar noi ne
hrănim cu ceea ce este El: Pâinea vieţii veşnice şi Vinul cel nou al bucuriei cu nehotar.

A cina cu Domnul înseamnă a pătrunde gândurile Lui, în partea Lui ascunsă, întocmai ca un
prieten (Ioan 15:13-15). El a spus ucenicilor tot ce a auzit de la Tatăl Său. Îi plăcea să descopere
Numele Tatălui Său acelora, pe care Tatăl I-i dăduse din lume. Pe ei îi putea numi fraţii Săi (Ioan
20:17). A cina cu El înseamnă de bună seamă a fi în legătură cu tot ce simte El faţă de Biserică,
pe care a iubit-o şi pentru care S-a dat pe Sine însuşi. Omul, care cinează cu Hristos, nu se va
mai simţi singur în gândurile şi în pornirile lui, ci inima lui se lărgeşte în interesul şi dragostea
lui Hristos. Cu cât ne bucurăm mai mult de binecuvântarea noastră personală, prin faptul că ni S-
a descoperit Hristos şi cinăm cu El, cu atât vom preţui mai mult legăturile duhovniceşti, care ne
unesc într-o dragoste sfântă cu toţi fraţii noştri în credinţă – toţi cei născuţi din nou.

Slăvit să fie Domnul!

Apocalipsa 3 : 21

Cel mai mare ucigaş şi condamnat la moarte, dacă primeşte să meargă pe front, în război, i se
iartă toate, prin vitejia sa în luptă şi prin biruinţa pe care o câştigă. Aşa este făgăduinţa
biruitorului din biserica (starea) „Laodicea”. Cu toate abaterile din trecut, dacă el deschide uşa
inimii la bătăile Domnului Isus, ca să intre în ea, el devine luptător pe frontul împărăţiei lui
Dumnezeu şi biruitor în luptă, pentru că s-a făcut una cu Marele Biruitor.
Unul din cele din urmă cuvinte, pe care Mântuitorul nostru le-a spus ucenicilor Săi, înainte de a
fi răstignit, este: „În lume veţi avea necazuri; dar îndrăzniţi, Eu am biruit lumea.” (Ioan 16: 33).
El n-a lăsat niciodată ceva din lume în viaţa Sa. Când a venit stăpânitorul lumii acesteia, n-a găsit
nimic în El. Între Hristos şi lume n-au fost puncte de atingere morală.

Domnul Isus S-a aşezat ca biruitor, lângă Tatăl Său, pe scaunul de domnie al Tatălui. Iar în ziua
când El va veni, va da biruitorului să stea pe scaunul Său de domnie.

Pe acelaşi scaun de domnie stau toţi biruitorii. Nu sunt mai multe scaune de domnie.

A fi pe scaunul de domnie înseamnă a fi stăpân, nu rob: păcatului, al eului, al duhului lumii şi al

morţii.

Zice un scriitor creştin de demult: „Voieşti să domneşti cu Hristos în veşnicia cea fără sfârşit, dar
nu vrei să iei asupra-ţi cu bărbăţie, până la moarte, luptele şi greutăţile pe calea credinţei din
vremea scurtă a acestei vieţi.”

Scaunul de Domnie al Domnului Isus este alb (Apoc. 20: 11), adică fără culoare, şi aşa sunt toţi
cei care stau împreună cu El pe scaunul Lui de domnie.

„Celui ce va birui, îi voi da să şadă cu Mine pe scaunul Meu de domnie.”

Cel mai mare duşman al mântuirii omului este eul propriu, care-şi întinde rădăcinile în familia lui
pământească, în gruparea religioasă din care face parte şi în neamul lui pământesc – culori
puternice în care este împărţită omenirea.

A fi împărat împreună cu Hristos înseamnă a fi fără culoare pământească, pentru că în Hristos

numai este „nici iudeu, nici grec; nici barbar, nici schit; nici rob, nici slobod…”(Colos. 3: 11).
Aceasta înseamnă alb, adică lumină.

Ferice de cine biruieşte culorile, căci el va şedea pe scaunul alb de domnie al Domnului Isus
Hristos!

Apocalipsa 3 : 22

Duhul trebuie ascultat, nu sufletul – sentimentele.

Duhul are adevărul, nu sufletul – sentimentele.

Duhul lui Hristos vorbeşte duhului nostru, nu sufletului, pentru că duhul are raţiunea
dumnezeiască.

Domnul Isus îndeamnă numai pe cei care au urechi duhovniceşti, să asculte ce zice Bisericilor
Duhul (Duhul Sfânt), pentru că ei pot să priceapă. Şi dacă-i îndeamnă, înseamnă că e nevoie să
cunoască zisele
Lui. El nu spune nimic la întâmplare, ci tot ce spune are mare însemnătate în planul lui
Dumnezeu cu privire la mântuirea a tot ce e pierdut.

Când zice Domnul: „Cine are urechi, să asculte ce zice Bisericilor Duhul”, înseamnă că orice
cititor credincios, din orice timp, trebuie să fie cu luare-aminte la toate cele şapte stări (cele şapte
biserici), care au în vedere unica Biserică a lui Hristos, în trecerea ei pe pământ, de la naştere
până la răpire. Aceste stări – după cum s-a mai amintit – pot fi prezente atât într-o adunare
creştină cât şi într-o inimă creştină. De aceea trebuie citite cu toată luarea-aminte şi cu rugăciune.

Sfânta Scriptură este Cartea Vieţii – a vieţii de fiecare zi – în care cei credincioşi trebuie să caute
lumină, putere şi mângâiere, ca să-şi poată trăi cu adevărat viaţa în Hristos. Această Carte nu are
în vedere întâmplări şi persoane singuratice, ci ea cuprinde un TOT desăvârşit, pe care cel ce stă
sub călăuzirea Duhului Sfânt îl înţelege. Din fiecare cuvânt al ei, inima credincioasă pricepe
glasul lui Dumnezeu. S-o cercetăm cu credinţă, cu dragoste şi cu duh de ascultare şi vom fi
binecuvântaţi.

Slăvit să fie Domnul!

Apocalipsa 4 : 1

Să învăţăm de aici, în primul rând, un mare adevăr pentru viaţa noastră de fiecare zi: După orice
lucru, să ne uităm prin credinţă, spre cer şi vom vedea o uşă deschisă acolo şi apoi vom auzi un
glas care ne cheamă să ne suim din cele de jos în cele de sus. Aceasta-i adevărata viaţă în
Hristos. „Să zburăm deasupra umanităţii noastre” – şi vom înţelege toate în adevăratul înţeles –
înţelesul ceresc.

Noi nu pricepem tainele lui Dumnezeu şi nici chiar lucrurile pământeşti în lumina lui Dumnezeu,
pentru că suntem amestecaţi cu cele de jos – suntem pe pământ nu în cer (în stare de cer – Efes.
2:6). Pe pământ este întuneric, frământare, gălăgie păcat şi moarte. Cum să pricepem adevărul
într-o asemenea stare? Trebuie să ne suim necurmat şi să locuim, duhovniceşte în cer.

Şi acum să revenim la versetul de mai sus.

„După aceste lucruri m-am uitat şi iată că o uşă era deschisă în cer. Glasul cel dintâi, pe care l-
am auzit ca sunetul unei trâmbiţe, şi care vorbea cu mine, mi-a zis: «Suie-te aici şi-ţi voi arăta
ce are să se întâmple după aceste lucruri.»”

Am stat înaintea Domnului şi L-am întrebat:

„Doamne, te rog să-mi spui Tu – ca să nu scriu păreri personale sau părerile oamenilor cu privire
la cele scrise în Apocalipsa – dacă toate evenimentele de aici (începând cu acest verset) şi până
la sfârşit sunt după răpirea Bisericii?”

Şi în bunătatea Lui, Dumnezeu mi-a dat următorul răspuns: „Toate evenimentele, începând cu
acest capitol şi până la sfârşit vor fi după răpirea Bisericii.”
Doamne, îţi mulţumesc de lumina răspunsului Tău! Fii binecuvântat!

Cartea Apocalipsei, după cum am văzut în cap. 1, este împărţită în trei părţi, căci Domnul a spus
lui Ioan: „Scrie dar lucrurile, pe care le-ai văzut, lucrurile care sunt şi cele care au să fie după
ele” (Apoc. 1:19). „Lucrurile care sunt” privesc timpul Bisericii, care a început de la pogorârea
Duhului Sfânt (ziua Cincizecimii) şi până la răpire, deci şi astăzi. Pe urmă avem „lucrurile care
au să fie după ele.” De aceea se leagă 4:1 prin cuvintele: „După aceste lucruri m-am uitat” şi
am văzut „ce are să se întâmple după aceste lucruri. „După cap. 3, nu mai găsim Biserica pe
pământ, ci vedem harul dumnezeiesc şi mărturia în alte cete de sfinţi, care vor fi pe pământ, după
ce Biserica va fi răpită.

Glasul Domnului Isus, vorbindu-i lui Ioan, după ce el a văzut o uşă deschisă în cer, i-a zis:

„Suie-te aici şi-ţi voi arăta ce are să se întâmple după aceste lucruri.”

Ioan avea să vadă totul din cer şi din acest punct de vedere, trebuie să privească sfinţii proorocia
(cap. 4 şi 5 sunt un cuvânt înainte la adevărata parte privind proorocia cărţii Apocalipsei).

Biserica va fi după cap. 3, de fapt în cer. Ca să înţelegem bine capitolele 4-19, trebuie să fim cu
duhul în cer, să privim de acolo în jos spre pământ, care este locul proorociei, într-un punct în
afară de el. Domnul Isus nu cere să ne îndeletnicim cu proorocia din punct de vedere pământesc,
cum au făcut mulţi din tălmăcitorii Apocalipsei.

Daca citim aceasta carte, ca să aflăm ce se va întâmpla cu felurite ţări şi cum se vor sfârşi
anumite războaie, nu vom primi lumină. Să ascultăm îndemnul Domnului: „Suie-te aici”, şi vom
avea o mare lumină. Cerul este locul nostru adevărat – deşi cu trupul suntem pe pământ, cu duhul
însă trebuie să fim în cer ca să putem împlini mărturia. Numai din starea de cer primim lumină ca
să putem înţelege tainele dumnezeieşti.

Apocalipsa 4 : 2

Când eşti înălţat (suit) din cele pământeşti şi locuieşti în stări de cer, atunci poţi fi răpit în Duhul
(răpire sufletească) şi poţi vedea şi auzi lucruri neobişnuite pe pământ. Noi, deşi suntem
credincioşi Domnului Isus, nu putem auzi şi vedea lucruri dumnezeieşti, pentru că suntem, de
multe ori, prea legaţi de cele de jos.

Se cere, deci, pentru ca să înţelegem tainele lui Dumnezeu să locuim în „locurile cereşti în
Hristos Isus.” Locul ceresc trebuie însoţit de o putere potrivită cu el.

„…Am fost răpit în Duhul…”

A cădea într-o răpire sufletească (extaz) înseamnă a fi scos din orice lucrare a minţii omeneşti şi
a te găsi într-un cerc, în care orice gând şi orice simţire vine de la Duhul Sfânt şi această stare se
poate dobândi prin credinţă şi printr-o predare desăvârşită Domnului. Un om al lui Dumnezeu
spunea: „Îndată ce bag de seamă la citirea Sfintei Scripturi că mintea mea lucrează, închid
cartea.” (Este vorba de mintea sau înţelepciunea firească, naturală a omului, care se amestecă de
multe ori în lucrurile Duhului).

Dacă vrem să scoatem folos duhovnicesc, dacă vrem să avem lumina adevărului de dincolo de
văl trebuie să ne găsim în starea de înălţare din cele de jos, „răpiţi în Duhul”, adică să ne mutăm
cu adevărat inima şi simţirea în cer.

„…în cer era pus un scaun de domnie, şi pe scaunul acesta de domnie şedea Cineva.”

Pe pământ domneşte păcatul, zăpăceala şi moartea. În cer domneşte sfinţenia şi viaţa fericită.

Pe pământ, fiinţele sunt roabe păcatului şi morţii. În cer, fiinţele sunt stăpâne (împăraţi). Acolo
nu este nici un fel de robie.

Pe pământ te pândesc primejdii la tot pasul. În cer este deplină siguranţă şi pace.

„Cerurile stăpânesc” (Daniel 4:26), pentru că Dumnezeu este îndărătul tuturor lucrurilor.

Numai în starea de cer suntem şi noi împăraţi (stăpâni). În starea de pământ suntem robi – robiţi
de lucrurile de jos.

Deşi cu trupul suntem pe pământ, puterea scaunului de domnie al lui Dumnezeu ne apără atâta
timp cât este nevoie de mărturia noastră.

Cât de curând puterea scaunului de domnie al lui Dumnezeu se va întinde pe toată faţa
pământului şi toate împărăţiile lumii vor trece în mâinile Lui şi ale Hristosului Său. Amin.

Apocalipsa 4 : 3

Ochii credinţei noastre trebuie, mai întâi, să se oprească asupra lui Dumnezeu, care stă pe
scaunul de domnie şi apoi asupra scaunului de domnie, apoi asupra împărăţiei Sale, apoi asupra
tuturor lucrurilor din cor şi a alcătuirii lor. Întâi Dumnezeu şi apoi cele ce ţin de El, apoi lucrarea
Lui.

„Cel ce şedea pe el (pe scaunul de domnie) avea…”

Ce este Dumnezeu şi ce are El trebuie să mă intereseze întâi şi întâi. De aici vine lumina în toate
celelalte lucruri.

A cunoaşte pe Dumnezeu înseamnă a şti cum este şi ce are El, în hotarele descoperirii Sale.

„…Avea înfăţişarea unei pietre de iaspis şi de sardiu…”

Cuvântul iaspis, în tălmăcire, înseamnă „strălucitor” şi este numele unei pietre preţioase, care
străluceşte în culorile focului.
Sardiu, de asemenea, este o piatră preţioasă de culoare roşiatică strălucitoare.

Iaspisul şi sarcliu ne spun ce este Dumnezeu în strălucirea ba, aşa cum este cunoscut cu scaunul
de domnie din cer, înainte de a se arăta în faţa lumii puterea şi firea scaunului de domnie.

Dumnezeu S-a descoperit credinţei prin Evanghelia, care descopere dreptatea Sa faţă de om într-
un har deplin – ni Se arată limpede în planurile stăpânirii Lui (Rom. 3) şi va străluci în „cetatea
sfântă Ierusalimul”, într-o limpezime ca a cristalului. (Apoc. 21:10-11). Atunci nu va mai fi nici
o umbră de tulburare. Fiinţa lui Dumnezeu va străluci în sfinţii Săi proslăviţi, care au ajuns la
neprihănirea lui Dumnezeu în Hristos – iar El va sta îndreptăţit în faţa lumii întregi, în locul unde
a fost batjocorit şi înjosit atâta timp, şi unde roadele păcatului omenesc şi îndelunga Sa răbdare
faţă de oameni pare că au întunecat adevărata Sa Fiinţă şi adevărurile cârmuirii Sale în lume.

„…Şi scaunul de domnie era înconjurat cu un curcubeu ca o piatră de smarald la vedere.”

Istoria naturală a lui Pliniu, scrisă în aceeaşi vreme cu Apocalipsa, spune că atunci când ochii
sunt orbiţi de altă vedere, privind smaraldul se reface vederea.

Cuvântul smarald, în tălmăcire, înseamnă „fulgerătorul”, şi este numele unei pietre scumpe, de
culoare verde-străvezie.

Curcubeul dimprejurul scaunului de domnie, în vedenie, era de o strălucire verde-străvezie, care,

într-adevăr reface vederea ochiului credinţei şi a nădejdii. Acest curcubeu ne duce în duh la
cartea Facerii cap. 9. El vorbeşte de credincioşia lui Dumnezeu în ce priveşte legământul şi
făgăduinţele. În Scriptură sunt multe făgăduinţe şi Dumnezeu le ţine pe toate. În jurul scaunului
de domnie din cer, vedem semnul sigur al credincioşiei lui Dumnezeu, şi acolo stăpâneşte
siguranţa nezguduită că se va putea spune, în înţelesul deplin al cuvântului: „…Din toate bunele
cuvinte pe care ie rostise… nici unul n-a rămas neîmplinit.” (1 Regi 8:56).

Făgăduinţele lui Dumnezeu au fost totdeauna date ca răspuns din partea Lui la neîncetata
desfăşurare a puterii celui rău şi la urmările ei. Orice chip ar fi luat răul pe pământ, Dumnezeu i-a
ieşit totdeauna înainte printr-o făgăduinţă, prin care căuta să aducă un bine. Lumea viitoare sub
Fiul omului va fi împlinirea oricărei făgăduinţe şi deplina arătare a credincioşiei lui Dumnezeu.
Dar sfinţii Lui îi cunosc credincioşia de pe acum, căci ei văd curcubeul dimprejurul scaunului de
domnie. Noi ne putem bizui pe credincioşia Sa, şi nu trebuie să ne batem capul cu întâmplările
de pe pământ.

Cea dintâi mişcare de îndeplinire a făgăduinţelor va avea loc în cer; Domnul Se va scula de pe
scaunul de domnie al Tatălui Său şi va lua Biserica la Sine. Dacă vrem să vedem această cea
dintâi mişcare, trebuie să avem privirile îndreptate spre cer, nu spre întâmplările de pe pământ.
Dacă stăm în siguranţa liniştită a tot ce se petrece în cer, vom sta în duh în linişte deplină şi nu ne
vom înspăimânta de mişcările politice din lume sau să ne tulburăm din pricina lor. Dumnezeu
veghează asupra noastră şi nici un fir de păr din cap nu ne va cădea fără ştirea Lui.

Apocalipsa 4 : 4
Aceasta-i rânduirea dumnezeiască: împrejurul scaunului de domnie al lui Dumnezeu sunt alte şi
alte scaune de domnie, pentru că Împărăţia Lui este alcătuită numai din împăraţi (stăpâni) nu din
robi, El fiind împăratul împăraţilor. (1 Tim. 6:15; Apoc. 17:14).

„Împrejurul scaunului de domnie stăteau douăzeci şi patru de nune de domnie; şi pe aceste

scaune de domnie stăteau douăzeci şi patru de bătrâni…”

Cine sunt aceşti bătrâni?

Ca şi în alte locuri din Apocalipsa, şi aici, sunt multe păreri. Unii din scriitorii creştini de demult
(sfinţii părinţi) socotesc că cei douăzeci şi patru de bătrâni sunt doisprezece prooroci mai aleşi
din Vechiul Testament şi cei doisprezece apostoli.

Teodoret al Cirului spune că cei douăzeci şi patru de bătrâni sunt sfinţii care au strălucit înainte
de lege. Alţii spun că bătrânii aceştia reprezintă comunitatea în întregimea ei – desăvârşita
întregime: 12+12. Numărul 12 este întregul. Alţii susţin că sunt Biserica, iar alţii spun că sunt o
ceată preoţească şi împărătească, rânduiţi să fie căpetenii peste sfinţii Vechiului Testament şi
Biserica la un loc formând o singură ceată, amintind de cele douăzeci şi patru de cete de preoţi,
rânduite de David la casa Domnului din Vechiul Legământ (1 Cron. 24).

În faţa acestor păreri, am întrebat pe Dumnezeu şi, în bunătatea Lui, mi-a răspuns scurt şi simplu
zicând:

„Cei douăzeci şi patru de bătrâni sunt persoane din Vechiul Testament, care tot timpul vieţii lor
Mi-au primit voia şi s-au bucurat de dreptatea Mea.”

Faptul că aceşti sfinţi sunt arătaţi ca nişte bătrâni, ne face să înţelegem că ei sunt socotiţi copţi în
experienţă şi înţelepciune. Îi vedem lămurind multe lucruri (cap. 5: 5; 7:13).

„Îmbrăcaţi in haine albe; şi pe capete aveau cununi de aur.”

Albul este tonul cerului, adică lumina. Aceşti sfinţi, ca şi Biserica şi ca toate fiinţele cereşti,
poartă haine albe – haine de lumină.

Apocalipsa 4 : 5

Spre deosebire de scaunul de domnie al lui Dumnezeu din timpul harului, când tot ce ieşea din el
era spre folosul omului, spre mântuirea lui, scaunul de domnie de aici, adică din timpul de după
răpirea Bisericii (cap. 4 până la cap. 19), este un scaun de domnie de judecată, din care ies
fulgere, glasuri şi tunete, ca la darea legii pe muntele Sinai (Exod 19: 18-19).

Când se desfăşoară judecăţile lui Dumnezeu nu este un timp liniştit, ci totul este înfricoşător, aşa
ca în timp de ploaie furtunoasă cu tunete şi fulgere. Chiar Duhul lui Dumnezeu a primit în cele
şapte lămpi de foc, care ard în faţa scaunului de domnie, semnele deosebitoare ale judecăţii care
ne amintesc că Dumnezeu îşi va curaţi poporul Său „cu duhul judecăţii şi duhul nimicirii” (Isaia
4: 4).
Judecăţile lui Dumnezeu, care se desfăşoară în lume, sunt judecăţi de curăţire al locului unde va
fi întemeiată împărăţia Iui Dumnezeu.

Am întrebat pe Dumnezeu în rugăciune:

„Doamne, ce înseamnă cele şapte Duhuri, arătate în acest verset?”

Răspuns: „Cele şapte Duhuri de aici sunt Duhul Sfânt.”

Fii binecuvântat, Doamne, pentru răspunsul Tău, care este adevărul de netăgăduit! Îţi
mulţumesc! Amin.

Apocalipsa 4 : 6

Scaunul de domnie al iui Dumnezeu este arătat în toate laturile lui, ca să-l cunoaştem desăvârşit
şi astfel să înţelegem dreptatea şi dragostea lui Dumnezeu faţă de toată zidirea Sa.

„Mare de sticlă, asemenea cu cristalul” din faţa scaunului de domnie arată limpezimea judecăţii
lui Dumnezeu, prin care se poate vedea fără greutate, dreptatea Lui desăvârşită.

Cele patru făpturi vii din mijlocul scaunului de domnie, pline de ochi pe dinainte şi pe dinapoi,
arată puterea desăvârşită de pătrundere a judecăţii dumnezeieşti, din faţa căreia nimeni nu se
poate ascunde.

Iarăşi am stat înaintea Domnului şi L-am întrebat despre cele arătate în verset: „Doamne, ce
înseamnă „marea de sticlă, asemenea cu cristalul?”

Răspuns: „Marea de sticlă este o stare.”

Întrebare: „Doamne, dar cele patru făpturi vii pline de ochi, ce înseamnă?”

Răspuns: „Cele patru făpturi vii sunt puterea Mea de pătrundere – cunoaşterea Mea. Prin ele vă
fac pe voi să înţelegeţi felul Meu de a fi.”

Reflecţii personale: Faptul că cele patru făpturi vii sunt pline de ochi, da ideea că dreptatea lui
Dumnezeu nu este niciodată oarbă şi nimic din tot ce se petrece în univers nu este la întâmplare.
Totul se desfăşoară după planul cel veşnic al Său.

Binecuvântat să fie Dumnezeu, pentru planul Său desăvârşit, în care ne-a cuprins şi pe noi! Slavă
Lui în veci! Amin!

Apocalipsa 4 : 7

Aceste asemănări sunt atribuite lui Dumnezeu: Leul, simbolizează maiestatea şi puterea; viţelul,
simbolizează jertfa; omul, simbolizează fiul; vulturul zburând, simbolizează înaintarea
necurmată spre ţintă, spre împlinirea planului veşnic (nimeni şi nimic nu poate opri pe
Dumnezeu în împlinirea planului Său).

Asemănările de aici sunt puţin deosebite de cele din Ezechiel cap. 1, arătând prin aceasta că este
vorba de un tablou pur simbolic.

Să fim mulţumiţi cu lumina dată de Dumnezeu asupra Cuvântului Său. Să nu forţăm nimic prin
logica noastră ca să nu devenim stricători ai Sfântului Său Cuvânt. Atât cât El ne descoperă este
de ajuns. Să avem încredere că nu ne va lăsa în întuneric în nici o privinţă.

Slăvit să fie Domnul!

Apocalipsa 4 : 8

Rostul făpturilor lui Dumnezeu este unul singur: să laude pe Dumnezeu fără încetare.

Nu numai cele patru făpturi vii, sau toate făpturile cereşti, trebuie să laude pe Dumnezeu fără
încetare, ci şi făpturile fizice. Din pricina păcatului însă, făpturile de pe pământ s-au abătut de la
rânduiala lui Dumnezeu şi nu-L mai laudă. Numai cei izbăviţi din robia stricăciunii, cei care au
devenit neprihăniţi, prin credinţa în sângele Domnului Isus, care stau necurmat în Casa
Domnului, pot să laude cu adevărat pe Dumnezeu. Ei au revenit la vechea lor menire şi şi-o
împlinesc. Aceasta face parte din viaţa lor ca lumina din foc.

Vorba: „Zi şi noapte” arată tot timpul – fără încetare. Vegherea, trezirea şi lauda sunt lucrări
neîntrerupte în viaţa făpturilor lui Dumnezeu – a făpturilor născute din nou. Dacă şi noi suntem
făpturile lui Dumnezeu, să ne cunoaştem bine datoria şi să ne-o împlinim cu credincioşie fără
încetare.

„…Ziceau fără încetare: „Sfânt, Sfânt, Sfânt este Domnul Dumnezeu, Cel Atotputernic, care era,
care este, care vine!”

Sfânt eşti numai când eşti şi când devii tot mai mult ceea ce eşti.

Dumnezeu este de trei ori sfânt: trecut, prezent şi viitor. Credincioşii Lui de pe pământ sunt şi ei
sfinţi, dar numai de două ori: prezent şi viitor, trecutul lor fiind păcătos.

Sfânt înseamnă „Pus deoparte” (neamestecat).

Dumnezeu nu este amestecat cu nimic din ceea ce este străin de El, de felul Lui de a fi. Această
sfinţenie trebuie înălţată fără încetare de făpturile Lui, pentru ca şi ele să înţeleagă să fie ca El.

Cele patru făpturi vii, care sunt Dumnezeu în puterea Lui de pătrundere, înalţă pe Dumnezeu în
sfinţenia Lui, ca să fie cunoscut de Ini universul ca sfânt de trei ori.

Dumnezeu ni se descoperă ca sfânt şi ne îndeamnă şi pe noi, cu putere, să fim sfinţi ca El (1

Petru 1: 15-16).
Apocalipsa 4 : 9

Slava, cinstea şi mulţumirea faţă de Dumnezeu nu se pot despărţi una de alta, ele fiind verigi
puternice în lanţul vieţii tuturor făpturilor Sale din cer şi de pe pământ.

Numai cine este mulţumit cu ceea ce a primit din partea lui Dumnezeu, poate să-l mulţumească,
să-I dea cinste şi slavă. Cine nu-I mulţumeşte, înseamnă că nu-i mulţumit cu ceea ce a primit de
la El, socotind că viaţa şi toate câte ţin de viaţă i s-ar cuveni de drept.

A mulţumi lui Dumnezeu pentru toate lucrurile primite de la El, este o datorie; sfântă a oricărei
făpturi din cer şi de pe pământ.

Cele patru făpturi vii (şi toate făpturile cereşti) lucrează în două feluri: cu privire la Dumnezeu, îi
aduc slavă, cinste şi mulţumiri, iar cu privire la Domnul Isus, cad înaintea Lui. (Apoc. 5: 8).

Apocalipsa 4 : 10

Cei douăzeci şi patru de bătrâni aleşi dintre urmaşii lui Adam, deci dintre pământeni, înainte de
întruparea Fiului lui Dumnezeu, fac acelaşi lucru ca toate făpturile cereşti – ca şi cele patru
făpturi vii: se închină lui Dumnezeu ca singurul Ziditor, recunoscând că toate lucrurile sunt şi au
fost făcute prin voia şi plăcerea Lui şi-I aduc „slava, cinstea şi puterea. „O singură deosebire
vedem la aceşti bătrâni faţă de făpturile cereşti: au cununi pe cap, iar aceste cununi le aruncă
înaintea lui Dumnezeu. Cununile arată că ei – bătrânii care le poartă au fost în luptă şi au biruit,
căci numai biruitorii sunt încununaţi.

„…îşi aruncau cununile înaintea scaunului de domnie…”

Un vestitor al Evangheliei vorbise odată înaintea unei regine despre a doua venire a Domnului.
La urmă, regina, vorbind cu vestitorul Evangheliei, i-a zis: „O, cât aş dori ca Domnul nostru să
vină cât sunt eu în viaţă!” „De ce are Maiestatea Voastră această dorinţă?” – a întrebat vestitorul
Evangheliei. Regina, cu buzele tremurânde şi parcă luminată de o mişcare adâncă, a răspuns:
„Doresc fierbinte să pun coroana mea la picioarele Lui.”

„…îşi aruncau cununile înaintea scaunului de domnie…”

Cine ştie să cadă înaintea scaunului de domnie al lui Dumnezeu, nu mai poate cădea în păcat şi
în rătăcire. Cine cade mort la picioarele Mântuitorului (Apoc. 1:17), acela nu va mai cădea în
moartea păcatului. Cine cade la pământ, orbit de strălucirea luminii cereşti (F. Ap. 9:3-4), nu va
mai cădea în orbirea necredinţei şi a întunericului veacului acestuia. (2 Cor. 4:4).

Cine ştie şi vrea să cadă înaintea lui Dumnezeu, ajunge la închinarea adevărată în duh şi în
adevăr.

Fericită cădere este căderea înaintea scaunului de domnie al lui Dumnezeu, înaintea picioarelor
Domnului Isus! Cel căzut înaintea Domnului, va fi încărcat cu belşugul harului cel felurit şi va fi
o pricină de binecuvântare pentru cei din jurul lui, o pricină de ridicare pentru cei căzuţi în
prăpăstiile păcatului.

Toţi cei care au căzut înaintea Domnului, au fost prefăcuţi în scări de ridicare pentru cei căzuţi.

Viaţa celui credincios trebuie să fie o zilnică şi neîntreruptă cădere in faţa tronului lui Dumnezeu,
prin rugăciune şi pocăinţă, prin smerenie şi evlavie, căci numai în felul acesta poate fi înălţare şi
înaintare spre cer. Cerul îl atingi coborându-te. Cu cât balanţa vieţii se coboară într-o parte cu
atât se ridică în cealaltă.

„Ei îşi aruncau cununile înaintea scaunului de domnie…” (vezi Rom. 11:36).

Oare cununile acestea nu erau primite de la Cel ce şedea pe scaunul de domnie? Fericit este
sufletul, care a ajuns la starea de lumină şi smerenie, înţelegând că tot ce are este darul lui
Dumnezeu şi că acest dar trebuie pus la picioarele scaunului de domnie!… Fericit este cel ce-şi
aruncă cununa vieţii sale, cununa laudelor sale, înaintea lui Dumnezeu, pentru că toată lauda şi
cinstea I se cuvin numai Lui! Tot ce arunci, aruncă înaintea scaunului de domnie al lui
Dumnezeu, ca El să pună stăpânire pe toate.

Cine stă sub domnia (stăpânirea) Domnului, nu poate să fie altfel decât cei douăzeci şi patru de
bătrâni arătaţi în Apocalipsa. Numai cine şi-a încredinţat soarta în mâna împăratului împăraţilor,
numai acela se poate închina cu adevărat înaintea Lui, numai acela îşi poate arunca cununa la
picioarele Lui. Cine însă îşi păstrează soarta în propriile sale mâini, ţine cu toată puterea la tot ce
are el, apărându-şi cu îndârjire eul, va cădea sub aspra judecată a Celui ce stă pe scaunul de
domnie.

Lepădarea de sine este mijlocul cel mai sigur ca să poţi sta în faţa scaunului de domnie.

Să ajungi ca Moise, care din pricina Numelui lui Dumnezeu şi din pricina poporului, a fost gata
să renunţe la veşnicia lui (vezi Exod 32:12), să fii gata să renunţi la toate, chiar la cununa vieţii
veşnice pentru Dumnezeu, iată adevărata lepădare de sine.

„…îşi aruncau cununile înaintea scaunului de domnie…”

Un gând duhovnicesc: înaintea oricărui scaun de domnie cad alte puteri.

Dacă şi noi stăm pe scaunul de domnie primit prin harul lui Dumnezeu, (vezi Rom. 5:17), toate
puterile din noi, toate pornirile fireşti, cad înaintea noastră. Când suntem biruiţi, nu stăm cu
adevărat pe scaunul de domnie.

Cine are inimă de înţeles, să înţeleagă.

Apocalipsa 4 : 11
Că bătrânii din jurul scaunului de domnie al lui Dumnezeu mai vorbeau şi între ei şi vorbeau şi
cu celelalte fiinţe cereşti, este adevărat, însă glasurile lor le foloseau numai pentru acest unic
scop: să laude pe Ziditorul cerului şi al pământului.

„…Şi ziceau: „Vrednic eşti Doamne şi Dumnezeul nostru, să primeşti slava, cinstea şi
puterea…”

Ce zice gura noastră tot timpul, sau cea mai mare parte din timpul unei zile? Să ne fi dat
Dumnezeu gura şi pentru alt scop?

Versetul de mai sus este foarte însemnat, întrucât ne arată cuprinsul celor ce va arăta Apocalipsa.
În această carte se lucrează după cum este de aşteptat, mai ales împotriva acelora, care au venit
în atingere în chip deosebit cu mărturia lui Dumnezeu. Dar toţi oamenii, oriunde s-ar găsi, sunt
făpturile lui Dumnezeu, şi au primit cu toţii o oarecare măsură de mărturie şi de aceea vin sub
mustrarea lui Dumnezeu. Ce bucurie să vezi că Dumnezeu a făcut toate pentru plăcerea Sa şi că e
cu neputinţă să I Se răpească drepturile ce le are asupra făpturilor Sale! Faptul acesta se
sărbătoreşte în cer, în timp ce omul spune pe pământ: „Nu este Dumnezeu.” (Psalm. 53:1). Noi
suntem chemaţi acuma să ne suim în duh în cer şi să stăm în legătură cu tot ce stă la temelia
cerului.

A da lui Dumnezeu slava, ca unui Ziditor şi ca Aceluia, pentru plăcerea căruia sunt făcute toate,
nu numai că nu este o notă joasă a cântării noastre de laudă, sau o cântare de laudă a cărei notă
are un mic cuprins, ci prin aceasta ni se arată înaintea ochilor că toate făpturile stau în legătură cu
Acela „care sade pe scaunul de domnie” (vers. 9). Psalmul 148 cântă o minunată cântare de
laudă, care va umplea toată zidirea, începând de la îngerii de sus şi mergând până în jos la
târâtoare.

Scaunul de domnie vorbeşte despre atotstăpânirea nemărginită a lui Dumnezeu. În cer se ştie
bine că Dumnezeu stă pe scaunul de domnie ca Stăpânitor neîmpiedecat, deşi lucrul acesta nu se
ştie încă pe pământ. El este lăudat şi slăvit ca Ziditor de cei care sunt de fapt în cer şi chiar de cei
ce sunt acolo în duh, înainte ca puterea scaunului de domnie să desfăşoare pe pământ vreo
lucrare. Scaunul de domnie dă chezăşia că ţinta, pentru care a făcut Dumnezeu toate, se poate
atinge; voia Lui se va împlini în toată zidirea. Orice s-ar întâmpla, acesta va fi sfârşitul tuturor.

Dumnezeu a făcut toate prin voia Sa. Această vorbire este temelia întregii cărţi şi tot ce urmează
este desfăşurarea naturală a acestui gând. Voia lui Dumnezeu trebuie să stăpânească toată
zidirea; iar aceasta cere „aşezarea din nou a tuturor lucrurilor, despre care a vorbit Dumnezeu
prin gura tuturor sfinţilor Săi prooroci din vechime.” (F. Ap. 3:21).

Cei douăzeci şi patru de bătrâni cunosc pe Dumnezeu şi voia Lui binecuvântată, pricep că Mielul
ia păcatul lumii, şi ştiu cât de mult cuprind vorbele: „Pentru ca, prin harul lui Dumnezeu, El să
guste moartea pentru toţi.” (Evrei 2:9). Faptul acesta spune mult mai mult decât dacă El ar fi
gustat moarte pentru fiecare. Acela, despre care se spune: „Prin care a făcut şi veacurile”, a
gustat moartea pentru toţi.
Cu trupurile, noi nu suntem de fapt în cer, dar avem cinstea deosebită să fim acolo în duh şi să
fim una cu închinarea şi lauda cerului. Este o binecuvântare mare să proslăvim pe Dumnezeu ca
Ziditor şi să ştim că voia Lui trebuie să se împlinească în toată zidirea şi că se va şi împlini.

„…Căci Tu ai făcut toate lucrurile, şi prin voia Ta stau în fiinţă şi au fost făcute!”

Un gând duhovnicesc: Dacă eu primesc voia lui Dumnezeu, atunci şi în mine stau toate în fiinţă.

Cugetând mai adânc, vedem că însuşi Satana stă în fiinţă prin puterea lui Dumnezeu. Când se va
împlini vremea, Dumnezeu, prin voia Lui, îl va nimici.

Binecuvântat să fie Dumnezeu, pentru minunata Sa orânduire, pentru harul Său cel felurit şi
veşnic, prin care toate cele făcute vor fi aduse din nou în starea fericită de la început! Amin.

Apocalipsa 5 : 1

Dacă eşti în starea de cer şi ai ochii duhovniceşti deschişi, vezi mereu lucruri noi duhovniceşti, ţi
se deschid noi orizonturi duhovniceşti cu taine noi descoperite.

Sf. ap. Ioan a văzut în mâna dreaptă a lui Dumnezeu o carte.

„Mâna dreaptă” înseamnă partea de unde îţi vine mai bine să faci orice lucrare, deci partea cea
mai însemnată.

Dumnezeu are Cartea Sa, Cuvântul Său scris în locul cel mai însemnat, şi după pilda Lui, trebuie
şi eu să dau Cuvântului Său locul dintâi în viaţa mea şi să-mi fie totdeauna la îndemână, ca mâna
dreaptă.

Dacă şi eu stau pe scaunul de domnie, primit acum prin har (Rom. 5:17), atunci am în „mâna
dreaptă” (partea cea mai însemnată a vieţii mele) Cartea lui Dumnezeu, Cuvântul Lui scris.

Dau însemnătate Cuvântului lui Dumnezeu numai în măsura în care domnesc în viaţă prin
Hristos.

„…Am văzut în mâna dreaptă a Celui ce şedea pe scaunul de domnie o carte, scrisă pe
dinăuntru şi pe dinafară, pecetluită cu şapte peceţi.”

Este vorba despre Cartea adevărului lui Dumnezeu, în care se cuprinde tot planul Său de
mântuire a ceea ce este pierdut, şi stârpire (judecare) a răului (vezi vers. 2). Nimic din ceea ce e
cuprins în această Carte dumnezeiască nu se va putea schimba sau răsturna, ci totul se va împlini
fără nici o lipsă. Faptul că ea este scrisă „pe dinăuntru şi pe dinafară”, ne arată cuprinsul ei
bogat (pe vremuri nu era obiceiul să se scrie pe amândouă feţele) şi trebuie să fie cunoscută de
toţi. Ea este pecetluită cu şapte peceţi, dar nu pentru totdeauna, ci ele vor fi date la o parte (rupte)
de Cel care este vrednic, adică de Mielul lui Dumnezeu (cum se va vedea în versetele
următoare). Timpul, în care se va face lucrul acesta, este foarte aproape.
Cel ce scrie rândurile acestea a întrebat pe Domnul: „Dacă peceţile vor fi rupte de Miel înainte
sau după răpirea Bisericii?”

Dumnezeu zice: „Peceţile vor fi rupte după răpirea Bisericii.”

I-am mulţumit cu recunoştinţă pentru răspunsul primit, şi am înţeles mai limpede că răpirea
Bisericii este foarte aproape.

Slăvit să fie Domnul!

Apocalipsa 5 : 2

O veche maximă spune: „Cartea care stă închisă nu este decât un butuc.”

„Deschide cartea” – spune o altă maximă, – „ca să înveţi ce au gândit alţi; închide cartea ca să
gândeşti tu însuţi.”

Cartea despre care este vorba în versetul de mai sus, este Cartea adevărului lui Dumnezeu, carte
care în prima parte, arată harul lui Dumnezeu, pentru mântuirea păcătoşilor, iar în a doua parte
artă judecăţile lui Dumnezeu îndreptate spre cei care au respins harul Lui. Aici se arată partea a
doua, care parte va fi a doua carte. Putem spune, prin asemănare, că această carte a adevărului lui
Dumnezeu are două volume. Al doilea volum este pecetluit şi, ca să poată fi înţeles, trebuie rupte
peceţile.

„Şi am văzut un înger puternic, care striga cu glas tare. «Cine este vrednic să deschidă cartea şi
să-i rupă peceţile?»”

Ca să mărturiseşti limpede că este o carte a adevărului lui Dumnezeu, trebuie să fii un sol (în
greacă înger), puternic în credinţă, puternic în hotărârea de a asculta de Dumnezeu, puternic în
înţelepciunea de sus.

Îngerul puternic din vedenia sf. ap. Ioan striga cu glas tare despre carte: „Cine este vrednic să
deschidă cartea şi să-i rupă peceţile?” Dumnezeu vrea ca orice făptură din cer, de pe pământ, şi
de sub pământ să privească această întrebare în faţă. Pe toţi trebuie să ne intereseze adevărul,
pentru că numai el ne face binele adevărat, chiar dacă ne mustră.

Să caut adevărul, pentru ca să-l cunosc, să-l trăiesc şi să-l mărturisesc este o datorie a mea, ca
făptură a Iui Dumnezeu. El îmi descoperă tainele Sale numai în vederea lucrării pe care o are de
făcut in mine şi prin mine.

Slăvit să fie Numele Lui în veci! Amin.

Apocalipsa 5 : 3
Din câte se înţelege la prima citire a acestui verset, s-a căutat mult, ca să se găsească cineva să
deschidă cartea adevărului lui Dumnezeu, despre judecăţile Sale asupra tuturor vrăjmaşilor Săi,
dar nu s-a găsit nimeni printre creaturi.

Deschiderea acestei cărţi, înseamnă împlinirea celor scrise în ea de către cel care o deschide. Şi
cine ar putea împlini judecăţile lui Dumnezeu? Cine ar putea să împletească desăvârşit dreptatea
cu dragostea, pedeapsa cu mila şi moartea cu viaţa? Căci, trebuie să ştim bine adevărul acesta:
Dumnezeu a zidit făpturile Sale nu pentru moarte, ci pentru viaţă, nu pentru chin, ci pentru
fericire. De aceea, judecăţile Sale nu le-a putut rosti cu grabă şi nici nu ar fi în stare o făptură, cât
de sfântă şi puternică ar fi să poată împlini tot ce cere mila şi dreptatea lui Dumnezeu.

În lume este foarte răspândită nădejdea în zilele viitoare mai bune – lumea are închipuiri
nelămurite despre o pace şi fericire obştească şi crede că aceste gânduri se întemeiază, cel puţin
în parte pe Sfânta Scriptură. Cât de puţini sunt însă aceia care pun aceste închipuiri în legătură cu
faptul că Dumnezeu îşi are drepturile Sale aici pe pământ, fapt care nu se poate trece cu vederea,
dacă e vorba de o pace şi fericire obştească. Câtă vreme domneşte păcatul în lume, nu poate fi
pace şi fericire, iar dreptatea lui Dumnezeu trebuie să se desfăşoare prin felurite judecăţi. Iată de
ce Dumnezeu a trebuit ca să alcătuiască în Sine însuşi un plan desăvârşit de înlăturare a răului şi
de întronare a binelui veşnic, pentru toate făpturile Sale şi acest plan îl aduce Sa îndeplinire nu
printr-o făptură, sau mai multe, ci prin însuşi Fiul Său Isus Hristos. El poate să împletească
desăvârşit dreptatea şi dragostea lui Dumnezeu.

Slăvit să fie Domnul!

Apocalipsa 5 : 4

Multe sunt motivele pentru care plânge omul: plânge de durere, plânge când pierde ceva, plânge
de ciudă (când nu i se împlineşte voia), plânge când e mânios, plânge când îi este foame, plânge
de frică, plânge de dor, plânge când iubeşte, plânge în rugăciune, plânge când se pocăieşte,
plânge de bucurie, plânge când este pătruns de adevăr, plânge când mărturiseşte Evanghelia
(dacă este credincios), plânge când cântă din toată inima lui Dumnezeu etc.

Pentru ce plângi tu, dragul meu?

Sf. ap. Ioan a plâns pentru că nimeni nu se găsea să deschidă cartea tainelor adevărului – să-i
rupă peceţile.

Să doreşti fierbinte adevărul, să vrei cu tot sufletul să fie cunoscut de alţii, iată cea mai nobilă şi
mai necesară dorinţă, cea mai înaltă stare din cure izvorăşte cel mai sfânt plâns.

„Şi am plâns mult, pentru că nimeni nu fusese găsit vrednic să deschidă cartea şi să se uite în
ea.”

Bătrânii (patriarhii şi proorocii care alcătuiesc ceata celor douăzeci şi patru de bătrâni, ajunşi în
cer) cunosc răspunsul, pentru că ei au proorocit înainte, prin Duhul Sfânt, dar Ioan nu-l cunoaşte,
de aceea plânge mult. E de plâns într-adevăr, să vezi că nici o făptură din cer (îngerii), de pe
pământ (înţelepţii şi mai-marii lumii) şi de sub pământ (făpturi de pe alte planete-corpuri cereşti),
n-au putut să deschidă cartea şi nici măcar s-o privească. Dar Dumnezeu a găsit pe Cineva: pe
Fiul Său – Isus Hristos. Ceea ce e cu neputinţă la oameni sau la alte fripturi cereşti (îngerii), este
cu putinţă la Dumnezeu. Să avem deplină încredere în El, şi nu vom fi daţi de ruşine în nici o
împrejurare.

Ioan a plâns mult când a văzut că nimeni nu s-a găsit-vrednic să deschidă cartea, însă Dumnezeu
i-a arătat că ea poate fi deschisă, dar numai de El, Fiul Său.

Toate nevoile noastre sunt împlinite de Dumnezeu, prin Domnul Isus Hristos, căci în El locuieşte
trupeşte toată plinătatea lui Dumnezeu (Colos. 1:9).

Slăvit să fie Domnul!

Apocalipsa 5 : 5

După cum s-a spus în altă meditaţie, cei douăzeci şi patru de bătrâni sunt sfinţi ai lui Dumnezeu,
din Vechiul Testament, aleşi de El dintre patriarhi şi prooroci, cărora din pricina vredniciei lor, li
s-a dat harul să aibă o stare cerească, totuşi nefăcând parte din Mireasă (Biserica) lui Hristos.

Poate că bătrânul, care i-a vorbit sf. ap. Ioan, să fi fost Isaia, care a proorocit atât de limpede
despre Mesia, sau Moise, sau David, sau Ieremia. Noi nu ştim, dar din cuvintele spuse, înţelegem
că se referă la locuri din Vechiul Testament, unde se vorbeşte despre Mesia (Fac. 49:9-10; Isaia
11:1 şi 10; Ier: 23:5; Zah. 6:12). Acest bătrân a căutat să liniştească inima îngrijorată a ucenicului
lui Hristos, care plângea tare din pricină că nu vedea nici o izbăvire pentru omenirea aflată sub
stăpânirea Satanei.

Un gând duhovnicesc: Dacă noi, credincioşi ai Domnului Isus, sfinţi din Noul Legământ, care
stăm, prin credinţă, înaintea scaunului de domnie al lui Dumnezeu, până la răpire, vedem pe
cineva plângând, pentru că se află într-o nedumerire cu privire la adevărul dumnezeiesc, să-l
îndreptăm neîntârziat spre Domnul Isus Hristos, aşa cum a făcut bătrânul din cer. Numai
scumpul nostru Mântuitor ne poate izbăvi din orice stare grea.

„Şi unul din bătrâni mi-a zis: „Nu plânge: Iată că Leul din seminţia lui Iuda, Rădăcina lui
David, a biruit ca să deschidă cartea şi cele şapte peceţi ale ei.”

„Leul este viteazul dobitoacelor, care nu se dă înapoi dinaintea nimănui.”(Prov. 30: 30).

Domnul Isus este înfăţişat ca Leu, adică nebiruit de nimeni, care din timpul proorociei
patriarhului Iacov (vezi Fac. 49:9-10), El a fost pus în legătură cu seminţia lui Iuda. Mesia
(Hristos) este şi Leu şi Miel. Când este vorba de a apăra adevărul şi dreptatea lui Dumnezeu, de
lauda şi cinstea care trebuie să I Se aducă, este Leu (Iuda, în tălmăcire: „Lăudat fie Domnul”).
Când este vorba de ispăşirea păcatului lumii, este Miel.

Din seminţia lui Iuda se trage David, împăratul ales de Dumnezeu, care avea ca semn deosebit
puterea biruitoare asupra vrăjmaşilor. Domnul Isus Hristos nu este numai Odrasla (Vlăstarul) lui
David, ci şi Rădăcina lui (căci El a fost înainte de David). El este singurul în stare să împlinească
desăvârşit planul lui Dumnezeu, să ia asupra Lui, ca om, toate făgăduinţele şi să le împlinească la
vremea potrivită pe toate.

El este Acela, care a biruit ca să „deschidă cartea şi să-i rupă peceţile”. Cuvântul „biruit” poate
umplea cărţi întregi. El a biruit pe cruce „pe cel ce are puterea morţii, adică pe diavolul” (Evrei
2: 14), şi prin care „a dezbrăcat domniile şi stăpânirile.” (Colos. 2:15). El a biruit în acelaşi loc
unde toată puterea celui rău se aşezase în şir de bătaie împotriva lui Dumnezeu şi a Hristosului
Său. A fost acolo o biruinţă atât de mare, cum n-a mai fost alta câştigată pe vreun alt câmp de
luptă. El a biruit prin faptul că a primit moartea. Păcatul, moartea şi Locuinţa morţilor sunt
biruite şi privite ca vrăjmaşi, care se împotrivesc la orice gând al lui Dumnezeu pentru om.
Păcatul nu mai poate fi o piedică, fiindcă a fost înlăturat prin jertfa Lui. Moartea a fost nimicită
de El, care i s-a supus, deşi ea n-a avut drept asupra Lui. Şi puterile celui rău, care au vrut să
folosească ura şi răutatea omenească, pentru ca să nimicească tot ce era de la Dumnezeu, au fost
zdrobite. Tocmai prin această moarte a lucrat Dumnezeu; El a vestit pe Dumnezeu, aşa ca
lucrurile diavolului din inimile oamenilor să poată fi nimicite.

Hristos a biruit, şi pe aceasta se întemeiază vrednicia Lui de a deschide cartea şi să pună mâna pe
tot ce este vrăjmaş lui Dumnezeu şi să-l înlăture cu putere, pentru ca voia lui Dumnezeu să se
facă acolo, unde a stăpânit toată nelegiuirea omului. Biruinţa Lui îi dă dreptul să ia (nasuri
împotriva a tot ce e rău.

Şi noi, în măsura în care suntem biruitori, putem pătrunde în tainele lui Dumnezeu, putem
„deschide” cartea adevărului Său.

Binecuvântat să-I fie Numele în vecii vecilor! Amin.

Apocalipsa 5 : 6

Când este vorba de împlinirea planului lui Dumnezeu – de răscumpărare a păcătoşilor care vor, şi
de judecata păcătoşilor care se împotrivesc răscumpărării – Domnul Isus Hristos stă, în picioare
la mijloc, ca Miel jertfit să fie văzut de toţi şi să ştie toţi că El a făcut totul pentru mântuire. Şi
dacă mântuirea adusă de El a fost respinsă de unii, El este în drept, la sfârşitul timpului de har, să
deschidă cartea judecăţilor lui Dumnezeu, să-i rupă peceţile şi astfel să se împlinească iele cerute
de dreptatea lui Dumnezeu.

Mielul junghiat, la mijloc, între scaunul de domnie şi cele patru făpturi vii, este o privelişte
minunată. Tocmai Acela, care a suferit când a împlinit voia lui Dumnezeu, ba a suferit până la
moarte, are dreptul să pornească şi să înceapă înfăptuirea acestei voinţe şi în ce priveşte
pământul.

Mielul junghiat, are şapte coarne şi şapte ochi, adică putere desăvârşită şi cunoştinţă desăvârşită,
lumina care pătrunde totul).
Numai când ne lăsăm junghiaţi (puşi pe altar de jertfă) primim putere şi lumină desăvârşită. Da,
cine este gata de jertfă este cel mai puternic şi mai înţelept. Domnul Isus cel răstignit ne este
pildă desăvârşită în

privinţa aceasta. El, pentru că S-a lăsat junghiat (jertfit), zicea despre Sine: „Toată puterea Mi-a
fost dată în cerşi pe pământ.” (Matei 28:18).

Mielul junghiat „avea şapte coarne şi şapte ochi care sunt cele şapte Duhuri ale lui Dumnezeu,
trimise în tot pământul.”

Cele şapte Duhuri ale lui Dumnezeu sunt Duhul Sfânt Mângâietorul, pe care El a făgăduit că-L
va trimite copiilor Săi, care lucrează pe tot pământul, şi care Se arată în chip diferit după cum
este nevoie.

Biserica lui Hristos are aceste şapte Duhuri. În Isaia 11:2 sunt arătate:

1. Duh de înţelepciune şi pricepere.

Se vede îndată când stai de vorbă cu cineva care zice că este credincios, dacă are Duhul de
înţelepciune şi pricepere. Când intri într-o adunare sau casă creştină simţi prezenţa Duhului de
înţelepciune de Sus (Iacov 3: 17), dacă şi tu ai acest Duh. Şi în toate ocaziile vieţii vezi cum
lucrează Duhul de înţelepciune în cei credincioşi – nu însă înţelepciune firească sau sufletească.

2. Duh de sfat şi de tărie.

Un tată dă sfaturi copilului, dar dacă tatăl este slab în ceea ce priveşte împlinirea sfatului, nu
prinde sfatul. Ceea ce înveţi, să trăieşti mai întâi. (comp. 2 Cor. 13: 5).

3. Duh de cunoştinţă şi frică de Domnul.

În măsura în care cunoşti pe Domnul, ai temere de El – de adevărul Lui ca să-l împlineşti.

4. Duh de îndurare şi de rugăciune. (Zah. 12: 10).

Duhul acesta îl are Biserica şi după răpire şi va fi turnat şi peste rămăşiţa lui Israel. Avem noi
duh de rugăciune? (comp. Efes. 6: 18; „Faceţi în toată vremea, tot felul de rugăciuni…”)

5. Duh de credinţă. (2 Cor. 4: 13).

Ce semne are Duhul de credinţă? – E potrivit cu Evanghelia. Dacă nu se potriveşte cu ce este

scris, nu este Duh de credinţă.

6. Duh de descoperire în cunoaşterea lui Dumnezeu. (Efeseni 1:17). Duhul lui Hristos te face să
pătrunzi în tainele adevărului. În măsura în
care creşte copilul în casă, cunoaşte tot mai bine pe tata şi pe mama. Aşa şi duhovniceşte. Sf. ap.
Pavel socotea tot ce este în lume ca un gunoi (şi în lumea religioasă), faţă de cunoaşterea lui
Hristos (vezi Filip. 3:8-10). Duhul Sfânt nu locuieşte în gunoaie. Trecutul nostru este plin de
gunoaie în ce priveşte credinţa, înţelepciunea, învăţătura şi întreaga trăire.

7. Duh blând şi liniştit. (1 Petru 3:4).

Acest duh locuieşte în curăţia nepieritoare.

Duhurile acestea ne lucrează grădina vieţii ca să poată aduce roadă Duhului, arătată în Gal. 5:22.
Ele sunt trimise în tot pământul şi în tot pământul vieţii mele.

Slăvit să fie Domnul!

Apocalipsa 5 : 7

Ascultarea de Tatăl până la moarte a Domnului Isus – Mielul junghiat, i-a deschis drumul ca să
poată lua cartea tainică a adevărului dumnezeiesc.

Nimeni nu se poate apropia de Dumnezeul Cel Drept, care stă pe scaunul de domnie ca
Judecător, decât pe calea ascultării până la jertfa supremă.

„El a venit şi a luat cartea…”Pe ce cale a venit? – Pe calea ascultării.

Acela, care a putut deschide (în Luca 4:17-18) cartea harului este vrednic să deschidă (în
Apocalipsa) cartea judecăţilor lui Dumnezeu cu privire la pământ. Voia lui Dumnezeu este ca să
„aşeze din nou toate lucrurile” despre care El a vorbit prin gura tuturor sfinţilor Săi prooroci,
(vezi F. Ap. 3:21), dar înainte de această „aşezare”, are loc judecata curăţitoare a dreptăţii Lui.

Da, numai Domnul Isus, care S-a jertfit, are dreptul să ia cartea şi să-i rupă peceţile, pentru că,
datorită preţului de răscumpărare plătit, poate să aşeze (restabilească) toate. El este întruparea
Harului lui Dumnezeu, dar şi a dreptăţii Sale.

Binecuvântat Să-I fie Numele în vecii vecilor! Amin.

Apocalipsa 5 : 8

Orice lucrare a Mielului jertfit al lui Dumnezeu este urmată de mişcări în cer şi pe pământ. Când
Şi-a dat viaţa ca preţ de răscumpărare pe crucea Golgotei, soarele s-a întunecat (Luca 23:45),
perdeaua templului s-a rupt, mormintele s-au deschis şi multe trupuri ale sfinţilor care muriseră,
au înviat. (Matei 27:51 – 52). Atunci începuse timpul harului – a fost deschisă cartea lui. Acum –
în cer – când cartea judecăţilor dumnezeieşti se deschide, deci timpul de după har, Mielul începe
iarăşi o lucrare, de aceea se face multă mişcare în toată împărăţia lui Dumnezeu.

„Când a luat cartea, cele patru făpturi vii şi cei douăzeci şi patru de bătrâni s-au aruncat cu
faţa la pământ înaintea Mielului, având fiecare câte o alăută şi potire de aur…”
Aici vorbeşte sf. ap. Ioan despre ceea ce vedea şi felul cum vedea el. Prin aruncarea făpturilor vii
şi a bătrânilor cu „faţa la pământ”vrea să spună că s-au aplecat înaintea Mielului.

Ca şi la alte versete, greu de înţeles, cel ce scrie aceste rânduri a întrebat pe Dumnezeu, pentru
lămurire, şi Dumnezeu i-a răspuns, zicând: „Când se spune că făptuirile vii „s-au aruncat cu faţa
la pământ şi cântau”, arată bucuria lui Dumnezeu-Tatăl pentru Fiul, care împlinea voia Lui. N-ai
observat că în mijlocul scaunului de domnie nu stau decât făpturile vii şi Mielul?”

Într-adevăr, am înţeles că Dumnezeu, în multele Lui feţe (Făpturile vii), stă în mijlocul scaunului
de domnie şi împreună cu El stă şi Mielul (Fiul Său), pentru că ei sunt UNA. Pe scaunul Lui de
domnie nu stă decât ceea ce este născut din El (nu făcut). Pe acest scaun de domnie vom sta şi
noi, cei care facem parte din Hristos – din Trupul Lui, care am fost născuţi din nou din
Dumnezeu.

„…Având fiecare câte o alăută şi potire de aur, pline cu tămâie, care sunt rugăciunile sfinţilor.”

Prin „alăută”se înţelege cântarea necurmată de laudă lui Dumnezeu şi Mielului care este în cer.

Prin potirele de aur, pline cu tămâie şi care sunt rugăciunile sfinţilor, înţelegem că rugăciunile
noastre, dacă suntem sfinţi (neamestecaţi) în Hristos, se păstrează în cer şi ele sunt o mireasmă
plăcută înaintea lui Dumnezeu.

Cu câtă băgare de seamă trebuie să fim când ne rugăm şi starea din care ne rugăm!

Numai rugăciunile care au în vedere starea de cer (potire de aur), sunt primite în cer şi vor
rămâne veşnic în cer ca o mireasmă (tămâie) sfântă. Rugăciunile care izvorăsc dintr-un duh
străin sau din interes străin de starea cerească, nu sunt primite de Dumnezeu.

Să ne rugăm ca să ne putem ruga. Să cerem de la Dumnezeu adevăratul duh de rugăciune. Amin.

Apocalipsa 5 : 9

În cer s-a cântat şi înainte de întruparea şi jertfa Fiului lui Dumnezeu, dar după această
dumnezeiască jertfă, după ce Mielul lui Dumnezeu a fost junghiat, când dreptatea iui Dumnezeu
a fost satisfăcută, cântarea a devenit cu totul nouă. Până aici s-a cântat lui Dumnezeu pentru
măreţia şi înţelepciunea Lui în creaţia Sa – de aici înainte I se cântă Lui şi Mielului pentru
măreţia, înţelepciunea şi dragostea arătate în noua şi veşnica creaţie întemeiată pe jertfa de pe
cruce (Mielul junghiat).

Nu prin putere poate ajunge cineva salvatorul altora, ci prin renunţarea la ea. La fel, nu prin
putere şi înţelepciune se ajunge la mântuire, ci prin lepădarea de sine, prin jertfă.

Domnul Isus nu prin starea Sa de „Leu din Iuda” (vers. 5), ci prin starea Sa de „Miel de jertfă”
ne-a adus ispăşirea (mântuirea).

„… Vrednic eşti Tu să iei cartea şi să-i rupi peceţile: căci ai fost junghiat..,”
Mâna care a fost pironită pe cruce, este aceea care ia cartea. Acela care a murit, va avea
împărăţia şi slava. Toate lucrurile, pentru care a fost nevoie moartea Lui – nelegiuirea, pofta şi
puterea Satanei – vor fi înlăturate. El n-ar fi murit ca să poarte judecata tuturor acestora şi apoi
să-i lase să întineze mereu făpturile lui Dumnezeu. De aceea deschiderea peceţilor aduce
neapărat judecata. Dumnezeu porneşte atunci pentru cea din urmă dată împotriva stărilor de
lucruri de pe pământ, şi oamenii vor începe să recunoască judecăţile Lui (comp. Isaia 26: 9).

Vrednicia Mielului, de a lua cartea şi de a-i rupe peceţile, vine din faptul că El a fost junghiat şi a
răscumpărat pe oameni pentru Dumnezeu, prin sângele Său. El a murit ca să mântuiască –
dragostea dumnezeiască nu putea merge mai departe. Dacă nelegiuirea nu se supune unei astfel
de mărturii, trebuie zdrobită cu un toiag de fier.

Cântarea nouă, pe care o cântă în cer cele patru făpturi vii şi cei douăzeci şi patru de bătrâni nu
priveşte mântuirea lor personală, ci slăvesc vrednicia Mielului, care ia cartea şi-i rupe peceţile,
pentru că a fost junghiat.

„… Vrednic eşti Tu să iei cartea şi să-i rupi peceţile: căci ai fost junghiat…”

Un gând duhovnicesc: Nimeni nu poate lua Cartea lui Dumnezeu, ca să-i rupă peceţile adică să-i
înţeleagă tainele, dacă n-a fost mai întâi născut din nou, junghiind şi răstignind firea lui veche,
căci această fire se împotriveşte totdeauna Duhului şi tainelor (lucrurilor) dumnezeieşti. Tainele
Cuvântului lui Dumnezeu le putem pricepe numai prin Duhul lui Dumnezeu, iar Duhul lui
Dumnezeu poate lucra în noi numai în măsura în care junghiem firea veche.

Vrednic este orice junghiat să pună mâna pe Carte: el o poate înţelege.

Cine pune mâna pe Carte în chip nevrednic o înţelege sucit, spre pierzarea lui.

„…Şi ai răscumpărat pentru Dumnezeu, cu sângele Tău, oameni din orice seminţie, din orice
limbă, din orice norod şi din orice neam.”

Cuvântul „ai răscumpărat”, în greceşte agorazo, înseamnă „a cumpăra pe piaţa liberă” (vezi 1
Cor. 6:2); Gal. 3:13; Efes: 1:7; Colos. 1:14; 1 Petru 1:18-19).

Dumnezeu a cumpărat (răscumpărat) pentru Sine oameni din orice seminţie, în vederea unei
lucrări pe care o are de făcut. Aceasta-i Biserica – poporul răscumpărat. Dumnezeu are nevoie de
ea pe pământ şi-n veşnicie. Aşa după cum în vechime robii, cumpăraţi de pe piaţa liberă, erau
pentru folosul noilor stăpâni, tot aşa este şi Biserica. Ea este răscumpărată ca să fie soţia Mielului
(a doua Evă), în vederea marii lucrări de repopulare a pământului cu o nouă sămânţă de oameni;
după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu.

În Biserică nu mai sunt despărţiri de neam, limbă, religie, clasă socială, etc. (vezi Colos. 3: 11;
Gal. 3: 28; Gal. 5: 6).

Aşa va fi sămânţa de oameni, care se va „Înmulţi” prin ea pe noul pământ.

Apocalipsa 5 : 10

Versetul acesta este legat de cel dinaintea lui:

„Şi cântau o cântare nouă şi ziceau: „Vrednic eşti Tu să iei cartea şi să-i rupi peceţile, căci ai
fost junghiat şi ai răscumpărat pentru Dumnezeu, cu sângele Tău, oameni din orice seminţie… şi
ai făcut din ei o împărăţie şi preoţi…”

Cântarea celor slăviţi are trei părţi:

1. O parte în care se vorbeşte de răscumpărare: „Tu ne-ai răscumpărat cu sângele Tău…” Robi
ai păcatului din firea noastră, nu putem ieşi singuri din această stare. Domnul Isus ne-a
răscumpărat. Dar nu printr-un act de autoritate, ci prin zdrobirea trupului Său fără păcat şi prin
vărsarea sângelui Său pentru mine. Pot să uit vreodată acest lucru? Nu trebuie el să fie subiectul
cântării mele veşnice?

2. Altă parte vorbeşte de domnie: „Am fost făcuţi împăraţi.” Acum trebuie să fiu stăpân pe mine
însumi, stăpân peste firea şi ruşinea de oameni, stăpân peste moarte chiar. Iată la ce m-a adus
harul Domnului! Iar în ceruri El împărăteşte cu ai Săi şi va împăraţi şi pe noul pământ, care va fi
una cu cerul nou.

Am întrebat pe Dumnezeu, cum se înţeleg cuvintele: „vor împăraţi pe pământ”? Este vorba
despre timpul împărăţiei de o mie de ani? Şi El, în bunătatea Lui mi-a răspuns: „Credincioşii care
fac parte din Biserică, sunt preoţi şi împăraţi pe pământ în timpul vieţii pământeşti. Acum
stăpânesc ei pământul cei din ei şi cel de pe lângă ei.”

Într-adevăr, cum s-a mai spus, cine este acum împărat peste sine şi peste împrejurări, va fi şi în
veşnicie împărat alături de Domnul Isus Hristos.

3. Altă parte vorbeşte despre sfinţire: „Şi preoţi”, adică slujitori îmbrăcaţi în haină albă,
mulţumind lui Dumnezeu şi slăvindu-L, ridicând neîncetat mâini curate în mijlocire. Iată la ce
stare m-a adus harul Mântuitorului meu Isus Hristos. Întreaga mea viaţă este acum sfântă şi trăită
prin El.

El a făcut totul. De aceea vrednic este Mielul, care a fost junghiat, să primească slavă şi cinste!

„Ai făcut din ei o împărăţie şi preoţi pentru Dumnezeul nostru, şi ei vor împăraţi pe pământ.”

Biruinţa Mielului îi dă dreptul să câştige pentru Dumnezeu „Împăraţi şi preoţi”, care vor
împăraţi cu El, când tot ce este rău va fi înlăturat.

Toţi cei care astăzi fac parte din Trupul lui Hristos, au aceeaşi fire cu El, sunt una cu El şi ceea
ce este El sunt şi ei.
Domnul Isus va împăraţi pe noul pământ împreună cu cei care fac parte din El, din Trupul Lui,
dar nu cu trupuri fizice, ci cu trupuri duhovniceşti (cereşti) nevăzute de ochii fizici, aşa cum
Satana cu îngerii lui stăpânesc astăzi pământul tot în chip nevăzut.

Să mai stăruim puţin asupra acestui verset: „Ai făcut din ei o împărăţie şi preoţi…”

Răscumpărarea pe care a făcut-o Mielul lui Dumnezeu, este o răscumpărare sigură şi desăvârşită.
În ceata celor răscumpăraţi intră oameni din orice seminţie, din orice limbă, din orice norod şi
din orice neam. Nu e nici o deosebire. Toţi cei ce primesc cu credinţă jertfa răscumpărătoare a
Mielului, şi apoi îl urmează pe El pretutindeni, fac parte din ceata răscumpăraţilor. Ei sunt
împăraţi şi preoţi, aşa cum este şi Răscumpărătorul lor.

Slavă Domnului!… El ne-a făcut împăraţi şi preoţi pe toţi câţi credem în El şi-L urmăm cu
credincioşie. Nici unul nu este scos afară din aceste două ranguri.

Împărat, după cum ştim, înseamnă putere iar preot înseamnă sfinţire şi slujire (jertfă). Oare poate
fi cineva credincios fără putere şi sfinţire? Nu. Nimeni nu poate trăi cu Dumnezeu fără aceste
două calităţi. Şi acestea nu le are omul prin propria-i putere, din pricina vreunui merit, ci prin
harul adus de Domnul Isus. El a făcut preoţi şi împăraţi pe credincioşii Săi. Cine este făcut preot
şi împărat de Domnul Isus, acela are şi putere şi sfinţire. Preoţii făcuţi de oameni se cunosc: n-au
nici putere nici sfinţire. Şi cine nu are aceste calităţi, nu-i preot şi nici împărat pentru Dumnezeu.
Acesta-i adevărul.

Un împărat şi un preot se cunosc şi prin faptul că nu sunt robii lucrurilor, nu-şi leagă inima de
nimicuri şi nu se amestecă în afaceri murdare. Ei au demnitate şi şi-o ocrotesc în toate
împrejurările.

Zice sf. Ioan Gură de Aur. „Pe împăraţi nu-i face atât de vestiţi biruinţa asupra vrăjmaşilor, cât îi
face biruinţa asupra mâniei şi asupra sufletului lor.”

Adevăratul credincios se păstrează neîntinat de lume şi duhul ei, veghează să nu-şi lege inima de
îngrijorările vieţii acesteia şi caută să stăpânească orice împrejurare. Cine stăpâneşte cu adevărat,
poate trăi curat şi cine este curat poate stăpâni.

Dragul meu, tu eşti un preot şi un împărat făcut de Domnul Isus? El te-a răscumpărat şi pe tine.

În măsura în care stăpâneşti şi trăieşti în sfinţenie, eşti împărat şi preot.

Apocalipsa 5 : 11

Când te uiţi cu băgare de seamă, vezi, şi după ce vezi, auzi. Ajungi la adevărata cunoştinţă a
adevărului, atunci când foloseşti mai multe simţuri din cele cinci, pe care le are omul.

„M-am uitat… am auzit… „Văzul şi auzul trebuie unite, prin credinţă, şi vom cunoaşte lucruri
dumnezeieşti minunate.
Sf. ap. Ioan a văzut împrejurul scaunului de domnie şi a auzit glasul unei oştiri de îngeri, care nu
poate fi numărată. Cine poate să spună cât este zece mii de ori zece mii şi mii de mii? Unii dintre
tălmăcitorii îndrăzneţi ai Apocalipsei au zis: „Milioane şi sute de milioane”, iar altul şi mai
îndrăzneţ, a zis: 411.850.000. (de unde o fi scos numărul acesta, nu ştim). Să rămânem la locul
nostru, şi să nu forţăm tainele dumnezeieşti cu înţelepciunea noastră firească. În privinţa aceasta,
iată ce spun unii învăţători creştini de demult:

Dionisie Areopagitul zice: „Socotesc că e demn de un comentariu al gândirii, că despre îngerii,

din Scriptură, spune că sunt mii de mii (milioane), sau zeci de mii de mii (miliarde), întorcând în
cerc şi înmulţind cele mai mari numere pe care le avem şi prin aceasta arătând clar ordinele,
pentru noi de nenumărat, ale fiinţelor cereşti. Căci sunt multe fericitele oştiri ale fiinţelor mai
presus de lume, depăşind raţiunea debilă şi contractată a numerelor noastre materiale, fiind
definibile cognoscibil (putinţa de a cunoaşte) numai de înţelegerea şi cunoaşterea lor cerească şi
mai presus de ceruri…” (Despre ierarhia cerească, cap. 14).

Sf. Ioan Gură de Aur zice: „Îngerii sunt popoare infinite de trupuri netrupeşti, ale căror mii nu le
poate număra nimeni.” (Omilia 6 la Evrei).

Clement Alexandrinul zice: „Îngerii sunt număr infinit.” (Stromata, 7).

Ceea ce se desprinde din versetul acesta – şi înţelegem bine – este adevărul că oştirile de îngeri
sunt nenumărate (ca şi oştirile de stele) şi toate dau slavă lui Dumnezeu şi Mielului. Iar, noi,
credincioşii, urmând pilda fiinţelor cereşti, să facem acelaşi lucru.

„Cântarea nouă” trezeşte în întreg universul un răsunet vesel şi umple totul de lumină.

Slăvit să fie Domnul!

Apocalipsa 5 : 12

Miliardele de îngeri rosteau cu glas tare lauda adusă Mielului junghiat, pentru ca să nu fie nici o
ureche în univers, care să nu audă despre marea jertfă răscumpărătoare. În adevăr, cea mai
copleşitoare lucrare a dragostei dumnezeieşti este jertfa Fiului lui Dumnezeu, adusă pe crucea de
pe Golgota. Ceva mai mare nu poate exista în necuprinsa împărăţie a lui Dumnezeu, de aceea
trebuie înălţată tot timpul această jertfă, de aceea trebuie adusă jertfa de laudă Marelui Jertfitor,
Domnul Isus Hristos, Mielul junghiat.

Să rostim cu glas tare şi noi, răscumpăraţi! Domnului, alăturându-ne oştirilor de îngeri şi să

zicem: „Vrednic este Mielul care a fost junghiat, să primească puterea, bogăţia, înţelepciunea,
tăria, cinstea, slava şi lauda!”

Da, Domnul Isus care S-a dat jertfă pentru păcatele lumii, Domnul Isus, care este Mântuitorul
Bisericii – Trupul Său, Domnul Isus care a făcut ispăşirea fărădelegilor noastre, este vrednic să
primească puterea, bogăţia, înţelepciunea, tăria, cinstea, slava şi lauda. Dar este tot aşa de
vrednic să fie crezut în tot ce spune; să fie iubit chiar dacă ne-ar porunci să ne tăiem mâna sau să
ne scoatem ochiul drept; să fie urmat oriunde ne-ar duce, la faimă bună sau rea – să fie preferat
(ales) înaintea gusturilor noastre, plăcerilor noaste, averii noastre, a tuturor şi a orice. Domnul
Isus este vrednic să fie Pilda noastră, împăratul nostru, Totul nostru.

El este vrednic de tot ceea ce cere şi de tot ceea ce putem să-I dăm, de tot ceea ce poporul Său a
făcut vreodată pentru El, sau a suferit pentru cauza Sa.

Să credem deci Cuvântul Său, să ascultăm poruncile Sale şi să-I dăm Lui cel dintâi loc în inima
noastră. Preocuparea noastră neîncetată să fie aducerea păcătoşilor la picioarele Sale, căci El este
vrednic de toate ostenelile noastre, şi să-I lăudăm necurmat Numele.

„…Vrednic este Mielul, care a fost junghiat, ca să primească puterea, bogăţia, înţelepciunea,
tăria, cinstea slava şi lauda „!

Filip-August, regele Franţei, în anul 1241, la Bouvines, a biruit armatele flamanzilor şi ale
englezilor. Înainte de a intra în luptă, el a dat ordin să se ridice un altar în mijlocul taberei şi a
pus pe el coroana sa; apoi a pus să se scrie pe altar următoarele cuvinte: „Celui mai vrednic.”

In urmă a vorbit mai marilor săi: „Cel ce va lupta mai bine, va fi rege. Eu renunţ la toate
drepturile mele şi nu voi avea decât pe acelea pe care mi le veţi da astă seară după bătălie.”
Regele s-a luptat ca un leu şi când a venit seara, cei rămaşi dintre nobilii lui, s-au adunat în jurul
altarului şi-au strigat: „Tu, o, rege, eşti cel mai vrednic!” Şi i-au dat din nou coroana.

Aşa spunem şi noi despre preaiubitul nostru Domn şi Biruitor al morţii: Isus Hristos. Slăvit să fie
numele Lui în veci! Amin.

Apocalipsa 5 : 13

Iată tot universul unit într-un singur cor, cântând aceeaşi cântare pentru lauda lui Dumnezeu-
Tatăl şi pentru lauda Fiului Său Isus Hristos, Mielul junghiat

Să se teamă cei ce spun că numai lui Dumnezeu-Tatăl I Se cuvine slavă, iar Fiului Său nu.

Miliardele de făpturi laudă fericite, înălţând cu toată puterea lor cinstea şi stăpânirea veşnică a
Tatălui şi a Fiului. Dar tu, dragul meu, acum lauzi pe Tatăl şi pe Fiul cu tot ce ai tu?

În versetul acesta se vorbeşte de rodul de la urmă al căilor lui Dumnezeu, când tot ce are viaţă îl
va lăuda.

Faptul că Mielul ia cartea este chezăşia împlinirii a tot ce e spre plăcerea lui Dumnezeu, în tot ce
a făcut El. Judecăţile trebuie să vină, pentru ca această plăcere să-şi găsească împlinirea într-un
loc, unde nelegiuirea şi răutatea au atins culmea, înainte de a fi nimicite pentru totdeauna. Dar
cerul priveşte dincolo de judecăţi, spre stăpânirea pământului – a noului pământ – de către cei
răscumpăraţi prin sângele Mielului şi slăveşte vrednicia Mielului – numai Lui I se cuvine cinste
netăgăduită. Căci firea „suspină şi sufere durerile naşterii”, dar ea „va fi izbăvită din robia
stricăciunii, ca să aibă parte de slobozenia slavei copiilor lui Dumnezeu. „(Rom. 8: 20-22).
Acest capitol ne duce mai dinainte la ziua binecuvântată a izbăvirii făpturilor, când, în locul
suspinelor tuturor făpturilor, se va da Celui ce şade pe scaunul de domnie lauda, cinstea, slava, şi
stăpânirea în vecii vecilor. Sfârşitul este: Dumnezeu va fi pe deplin îndreptăţit şi va domni în
lumea în care păcatul a adus o astfel de pustiire.

Slăvit să-I fie Numele în vecii vecilor! Amin.

Apocalipsa 5 : 14

Ca răspuns corului întregului univers, cele patru făpturi vii, adică Puterea împătrită de pătrundere
şi cunoaştere a lui Dumnezeu, ziceau: „Amin.” Aceasta înseamnă întărirea (pecetluirea) laudelor
(Amin, în tălmăcire, înseamnă „aşa să fie”, sau „fie întărit în Tine, Doamne”, sau „mă identific cu
cele spuse”).

Când S-a născut Copilaşul sfânt cetele cereşti au slăvit urmările venirii Sale în lume şi au zis:
„Slavă lui Dumnezeu în locurile preaînalte, şi pace pe pământ între oamenii plăcuţi Lui.” (Luca
2:14). Tot aşa şi aici, când Mielul ia cartea, vii slăvesc urmarea faptelor Lui înaintea cetelor
cereşti. Faptul că cel dintâi pas pentru aceasta îl face Dumnezeu, este o chezăşie sigură pentru cei
din cer. Pământul poate să aibă încă înaintea lui cea mai întunecată parte a nopţii, dar, după ea,
vin zorile. Se poate ca deasupra lumii să treacă nori grei, căci căderea este la culme, dar cerul
este plin de vrednicia Mielului şi El zăreşte „lumina dimineţii, răsăritului soarelui”, o dimineaţă
fără nori, ca razele soarelui, care fac să încolţească din pământ verdeaţa. (2 Sam. 23:4).

Prin lumina lui Dumnezeu, privim viitorul firii (naturii) înconjurătoare şi s-o privim aşa cum o
priveşte cerul, ca să ne lăudăm cu nădejdea slavei lui Dumnezeu. (Romani 5: 2).

Apocalipsa 6 : 1

Fii atent la Miel! Uită-te la El, şi vei înţelege tot ce trebuie să ştii cu privire la tine şi la lucrarea
pe care El vrea s-o facă prin tine. Tainele adevărului lui Dumnezeu le vei înţelege numai în
măsura, în care te contopeşti cu El. Lucrarea este a Lui, şi pe tine te face împreună lucrător cu El,
dacă te lepezi de tine şi de planurile tale, primind desăvârşit planul şi voia Lui.

Dumnezeu nu descoperă tainele Sale oamenilor fireşti. El nu satisface plăcerea curioşilor, ci, El
dă lumină numai celor născuţi din El, care nu urmăresc altceva decât împlinirea voii Sale.

Numai cei suiţi duhovniceşte în cer (vezi Apoc. 4: 1), pot pricepe lucrurile dumnezeieşti, tainele
minunate ale viitorului, pentru ca, prin această cunoaştere, să fie mai destoinici în lucrarea pe
care Dumnezeu vrea s-o facă prin ei.

Cuvintele: „vino şi vezi!”şi „m-am uitat…” le vom întâlni mai des în cele ce urmează.

Poate să-ţi arate Dumnezeu toate minunăţiile Sale, poate să-ţi stea adevărul în faţă ca soarele,
dacă tu nu deschizi ochii (ochii credinţei) ca să te uiţi, degeaba. Nu vezi nimic şi, deci, nu ştii
nimic.
Dumnezeu îţi arată – aceasta este partea Lui. Tu trebuie să-ţi deschizi ochii şi să te uiţi cu băgare
de seamă – aceasta-i partea ta. Altfel nu ajungi la adevăr.

„Când a rupt Mielul cea dintâi din cele şapte peceţi, m-am uitat, şi am auzit…”

Timpul despre care vorbeşte versetul acesta şi toate capitolele până la capitolul 19, este timpul de
după răpirea Bisericii, timpul când se desfăşoară judecăţile lui Dumnezeu pe pământ, aşa cum a
spus la capitolele 4 şi 5.

Să preţuim harul acesta, potrivit căruia Dumnezeu ne descopere tainele Sale şi să trăim în aşa fel
ca El să se poată folosi de noi în măreaţa Sa lucrare.

Judecăţile lui Dumnezeu vor veni, dar Biserica va fi păzită de „ceasul încercării, care are să
vină peste lumea întreagă, ca să încerce pe locuitorii pământului.” (Ap. 3:10). Noi nu vom
ajunge vremurile necazurilor mari, dar s-ar putea să avem înainte de răpire, multe greutăţi.
Dumnezeu însă ne va păzi, ca să nu fie nici o ispită mai mare decât puterea pe care am primit-o
ca s-o putem răbda.

Domnul este adevăratul Stăpân al pământului şi aici, în versetul de mai sus, ni se arată cum intră
El în stăpânirea pământului. Pentru a face o casă nouă, trebuie înlăturate vechile dărâmături.
Judecăţile pornesc din cer. Ruperea peceţilor una după alta înseamnă venirea judecăţilor din cer
şi începe cu un tunet.

„…Am auzit pe una din cele patru făpturi vii zicând cu un glas ca de tunet…”

Tunetul înfricoşează. E ca un răcnet de leu în liniştea junglei (cea dintâi făptură seamănă cu un
leu – cap. 4:7).

Ca să nu cădem sub puterea judecăţilor, care vor veni, să ne judecăm noi singuri (1 Cor. 11:31),
să primim prin credinţă, pe Domnul Isus – Mielul lui Dumnezeu, care a fost judecat în locul
nostru.

Slăvit să fie Domnul!

Apocalipsa 6 : 2

Când te uiţi cu ochiul credinţei smerite, totdeauna ţi se arată o faţă a adevărului dumnezeiesc,
totdeauna ţi se luminează un orizont nou şi păşeşti mai sigur spre ţintă.

„M-am uitat, şi iată că s-a arătat…”

Să privim cu ochiul credinţei în Cuvântul scris al lui Dumnezeu şi ni se va arăta tot ce trebuie să
ştim şi să trăim, ca să fim destoinici în lucrarea pe care Dumnezeu vrea să o facă în noi şi prin
noi.

„…S-a arătat un cal alb. Cel ce sta pe e, avea un arc…”

Calul este simbolul puterii şi al iuţelii, folosit de om din cele mai vechi timpuri: „Unii se bizuiesc
pe carele lor, alţii pe caii lor; dar noi ne bizuim pe Numele Domnului, Dumnezeului nostru…”
(Psalm. 20:7). „Calul este pregătit pentru ziua bătăliei dar biruinţa este a Domnului.” (Prov.
21:23). „Vai de cei ce se pogoară în Egipt după ajutor, se bizuiesc pe cai…” (Isaia 31:1).

Judecăţile lui Dumnezeu se împlinesc cu putere şi cu iuţeală. Nimeni şi nimic nu li se poate

împotrivi.

După ce rupe Mielul prima pecete a cărţii judecăţilor, se arată un biruitor, călare pe un cal alb şi
cu un arc în mână. Această descriere a celor ce se vor întâmpla după răpirea Bisericii, seamănă
cu cele ce au avut loc înainte de istoria lumii. Întâmplările de acum întrec însă în tărie pe cele de
la început, dar sunt de acelaşi fel. Biruitorul care se iveşte, capătă izbândă, prin faptul că dă în
văzduh o lovitură la depărtare: el are un arc.

Călăreţul de pe calul alb nu este Domnul Isus (în cap. 19 vedem, în adevăr, pe Domnul călare pe
un cal alb, dar acolo este numit pe nume).

Deoarece ceilalţi cai din acest capitol înseamnă judecăţi, şi acest cal tot o judecată este. Din nou
am stat înaintea Domnului, şi L-am întrebat despre cai şi culorile lor, şi despre călăreţii de pe cai.
În bunătatea Lui, Domnul mi-a dat următorul răspuns: „Şi caii şi călăreţii sunt solii Mei, care
împlinesc judecăţile Mele pe pământ. Diferitele culori ale cailor arată lucrările diferite, pe care le
au de făcut. Dacă n-am spus cine sunt călăreţii, nu vă bateţi nici voi capul ca să spuneţi acest
lucru. Unde a fost necesar, am spus.”

Să rămânem, fraţii mei, la cele descoperite de Dumnezeu, şi vom fi păziţi de rătăciri şi de

stricarea Cuvântului sfânt.

Slăvit să fie Domnul!

Apocalipsa 6 : 3

Fiecare pecete ruptă de Mielul lui Dumnezeu înseamnă o nouă treaptă în cunoaşterea tainelor
adevărului şi o desăvârşire a fiinţei noastre duhovniceşti.

Să nu căutăm să rupem peceţile Cărţii Sfinte – Biblia – cu înţelepciunea noastră firească, sau să
lăsăm pe alţii, tot cu înţelepciune firească să ni le rupă, căci, în loc de lumină, vom fi înfăşuraţi
cu un întuneric mai mare.

De fiecare dată, când ne apropiem de Sfânta Carte, să rugăm pe Mielul lui Dumnezeu – Isus
Hristos cel răstignit – să rupă peceţile (mai ales de pe ochii credinţei noastre), şi astfel vom fi
luminaţi.

„Când a rupt Mielul a doua pecete, am auzit pe a doua făptură vie zicând: „Vino şi vezi.”
Prima făptură vie seamănă cu un leu, ceea ce înseamnă putere. A doua făptură seamănă cu un
viţel care înseamnă jertfă. Toate feţele dumnezeieşti lucrează şi la desăvârşirea noastră şi la
împlinirea planului lui Dumnezeu pe pământ.

„Vino şi vezi.”

Mereu trebuie să plecăm din ale noastre şi să venim la Domnul Isus, la ale Lui, şi vom vedea
duhovniceşte.

Chemarea: „vino şi vezi”, ni se potriveşte mereu, căci mereu firea noastră veche şi lucrurile
pământeşti, ne întorc privirea în altă parte.

Să ascultăm glasul de Sus şi vom fi feriţi de rătăcire şi de orice primejdie. Numai cei ascultători
sunt duhovniceşti şi numai ei dau dreptate lui Dumnezeu şi adevărului Său.

Slăvit să fie Domnul!

Apocalipsa 6 : 4

Rând pe rând se vor arăta judecăţile lui Dumnezeu pe pământ, după cum sunt aşezate în planul
lui Dumnezeu, şi după cum Mielul (Domnul Isus) rupe peceţile cărţii. Când se rupe pecetea a
doua, apare un cal roşu şi călăreţului de pe el i s-a dat „o sabie mare”, ca să ia pacea de pe
pământ. „Când vor zice: «Pace şi linişte», o prăpădenie neaşteptată va veni peste ei ca durerile
naşterii peste femeia însărcinată; şi nu va fi chip de scăpare.” (1 Tes. 5:3).

Frământările şi luptele care vor fi atunci, întrec toate frământările şi războaiele, pe care le-a trăit
omenirea până la acea dată. Vorba poetului R. Tagore: „Mişelia celor slabi şi trufia celor tari şi
sporirea nestânjenită a lăcomiei şi pizma celor jigniţi şi mândria de rasă şi ocărârea omenirii – au
nimicit pacea Domnului şi au dezlănţuit furtuna.”

Oamenii se vor măcelări între ei, fără nici o reţinere, fiind stăpâniţi de duhul răzbunării. Apele
tuturor nenorocirilor vor rupe orice zăgaz şi se vor revărsa în voie peste tot. Biserica lui Hristos,
care era împărăţia păcii pe pământ şi singura piedică mare în calea răului, nu se mai află în lumea
de jos, căci a fost răpită în cer de Mirele ei scump (vezi 2 Tes. 2:5-8). Da, grozav va fi timpul
când judecăţile lui Dumnezeu se vor împlini în mijlocul omenirii! Mare va fi întunericul, când
lumina lumii – Biserica – nu se va mai afla pe pământ!

„… Şi s-a arătat un alt cal, un cal roşu. Cel ce sta pe el a primit puterea să ia pacea de pe
pământ, pentru ca oamenii să se junghie unii pe alţii…”

Un alt gând:

Numai de pe pământ se poate lua pacea. De altfel pământul nici nu are pace, pentru că este
stăpânit de cel rău (Ioan 12:31; Ioan 14: 30; 1 Ioan 5:19) şi cei răi n-au pace (Isaia 48:22). Pe
pământ oamenii se junghie unii pe alţii, se fură unii pe alţii, se mănâncă unii pe alţii, pentru că
aşa este ţara păcatului, a întunericului şi a morţii.
Domnul Isus a venit ca să ne mântuiască din această blestemată împărăţie, de pe pământul
pângărit de cel rău şi, să ne ridice la Sine (Ioan 12:32), în locurile cereşti (Efes. 2:6), în
Dumnezeu (Colos. 3:3).

Cei credincioşi chiar de aici de pe pământ sunt în cer, prin Isus Hristos. Ei sunt în Hristos şi
Hristos în ei (Ioan 15:4) şi unde este Hristos este cerul, e împărăţia Lui, e pace desăvârşită,
lumină desăvârşită, dragoste desăvârşită, bucurie desăvârşită, pentru că este viaţă desăvârşită.
Hristos este viaţa noastră şi desăvârşirea noastră. (Colos. 3:4; 1 Cor. 1:31).

Acolo unde este tulburare, unde este ură, unde este clevetire şi junghiere, acolo nu este cer, ci
pământ, stăpânit de cel rău.

Ori de câte ori ne lipseşte pacea, am ieşit din Hristos, care este Pacea noastră (Efes. 2: 14), am
coborât din cerul bucuriilor şi al luminilor, pe pământul necazurilor şi al întunericului.

Să nu uităm: pacea este luată numai de pe pământ nu şi din cer. Dacă nu avem pace, unde
locuim? Răspunsul îl aflăm uşor, dacă suntem sinceri. Urmaşii Domnului Isus sunt numiţi „fii ai
păcii”, pentru că sunt născuţi din Izvorul păcii, pentru că locuinţa lor este Cerul păcii, pentru că
hrana lor este pâinea adevărului şi a păcii. Pe oriunde trec ei, răspândesc pacea şi lumina.

Numai pe pământ nu este pace, pentru că pământul este plin de păcat şi unde intră păcatul fuge
pacea. În cer nu este păcat şi de aceea este pace desăvârşită.

Zeul războiului stăpâneşte pământul. Chiar când nu-i război cald, este din plin război rece. Căci
nu numai cu sabia se junghie oamenii, ci şi cu limba. Limba este o sabie mai ascuţită şi mai
otrăvitoare decât sabia de oţel. Dar oare această „sabie” de carne, nu o folosesc din plin şi cei
care poartă numele Domnului Isus? O, da! Cu durere constatăm acest lucru. Însă unde e
junghiere, acolo nu-i Domnul, nu-i cerul, ci-i pământul.

Pacea e luată numai de pe pământ. E un adevăr puternic: când locuim în cer avem pace şi
bucurie; când nu avem pace şi bucurie suntem coborâţi pe pământ.

Să veghem cu deosebită atenţie, ca nimic să nu ne coboare pe pământ, că pe pământul stăpânit de

cel rău, e numai frământare şi întuneric. Să ne păstrăm viaţa în Hristos, Cerul nostru.

Apocalipsa 6 : 5

De fiecare dată când cercetăm Cuvântul lui Dumnezeu, trebuie să ieşim din ale noastre, să venim
înaintea lui Dumnezeu şi să ne deschidem ochii credinţei, ca să vedem limpede ceea ce vrea El să
ne arate.

Dacă Dumnezeu, prin Cuvântul Său sau prin alte mijloace, ne arată un „cal negru”(culoarea
doliului, a tristeţii), să avem curajul mărturisirii adevărului văzut. Să nu spunem altceva, căci,
prin spusele noastre, nu schimbăm nimic din planul lui Dumnezeu. „Calul negru”, deşi e nedorit,
totuşi el face parte din solii trimişi de Dumnezeu, pentru împlinirea judecăţilor Sale.
Cumpăna pe care o ţine călăreţul în mână, arată dreptatea desăvârşită a lui Dumnezeu, care nu
lasă într-o parte nici o fărâmă mai mult sau mai puţin, ci numai atât cât trebuie.

Ceea ce se va întâmpla în viitor pe pământ, când judecăţile lui Dumnezeu se vor desfăşura, după
cum este scris, se întâmplă acum în viaţa oricărui credincios, care, din pricina unor abateri de la
calea sfinţeniei, trebuie să treacă prin nişte încercări (judecăţi) îngăduite de Dumnezeu, pentru
desăvârşirea lui (vezi Ev. 12:6-11; 1 Cor. 5:5; 1 Cor. 11:32; 1 Tim. 5:24; Apoc. 3:19). Să nu
uităm însă că Dumnezeu nu pune pe umerii noştri încercări mai grele decât putem duce (1 Cor.
10:13) şi nu lasă „oala” în cuptor mai mult decât trebuie. Cumpăna dreptăţii dumnezeieşti este
mereu prezentă.

Slăvit să fie Domnul!

Apocalipsa 6 : 6

Aici se arată glasul Celui ce stă pe scaunul de domnie, care, din mijlocul celor patru făpturi vii
(puterea Lui de pătrundere), rosteşte cu tărie una din judecăţile Sale asupra locuitorilor
pământului. Este vorba despre hrana vândută cu preţuri de foamete, căci, în adevăr, printre
necazurile venite peste omenire, în timpul judecăţilor dumnezeieşti, va fi şi foametea.

Partea bărbătească fiind dusă în războaiele de atunci, câmpiile rămân necultivate şi din pricina
aceasta va fi mare lipsă de pâine. Totul se va da la cântar şi cu fiecare zi mai puţin.

Măslinul şi viţa rodesc de la sine, chiar când nu sunt cultivate. De aceea se spune că vinul şi
untdelemnul nu se vatămă. Aceste două lucruri sunt însă şi articole de lux, ceea ce înseamnă că
lipsa va lovi mai ales pe cei săraci; bogaţii îşi vor procura de ale mâncării, însă nu vor scăpa de
celelalte judecăţi.

„…Să nu vatămi untdelemnul şi vinul!”

Duhovniceşte înţelegând, untdelemnul este un simbol al Duhului Sfânt. Vinul arată bucuria.

O viaţă plină de Duhul Sfânt şi de bucuria mântuirii, nu poate fi nimicită de încercările care sunt
astăzi în lume.

În umblarea noastră zilnică, să avem grijă să nu vătămăm „untdelemnul” şi „vinul” – nici al

nostru, nici al altuia.

Cine are inimă de înţeles, să înţeleagă!

Apocalipsa 6 : 7

Făptura a patra seamănă cu un vultur care zboară, adică puterea de pătrundere a lui Dumnezeu,
care, din cea mai desăvârşită înălţime, vede totul, ştie totul şi înaintează fără să fie împiedicată de
nimic. Aceasta i-a vorbit lui Ioan, îndemnându-l să vină şi să vadă.
Deşi Ioan era tot timpul în prezenţa Domnului, în starea cea mai trează şi cu atenţia mereu
mărită, totuşi, la fiecare tablou, care trecea prin faţa ochilor săi, era chemat şi îndemnat: „vino şi
vezi!” De aici înţelegem că, oricât de treji, de conştienţi şi de ştiutori am fi în tainele Cuvântului
lui Dumnezeu, tot avem nevoie de o trezire mai adâncă, de o atenţie mai mărită şi de o stare mai
împrospătată, ca să înţelegem mai bine ceea ce vrea să ne spună Dumnezeu. Oricât de mult am
şti, tot trebuie să mai învăţăm, ca să fim mai destoinici în lucrarea Lui.

„Vino şi vezi”, căci judecăţile lui Dumnezeu nu s-au sfârşit, iar păcatul, starea de păcat şi toate
lucrările diavolului vor fi zdrobite odată cu cei care le-au păstrat în viaţa lor.

„Vino şi vezi” dreptatea lui Dumnezeu, care se arată în toată limpezimea ei, aşezându-se pe
tronul care i se cuvine.

„Vino şi vezi” omul, care s-a lăudat cu ştiinţa şi bogăţia lui, cât de neputincios se zbate în faţa
judecăţilor dumnezeieşti.

„Vino şi vezi!”

Dragul meu, ca să nu cazi în braţele neînduplecate ale judecăţilor dumnezeieşti, fugi acum în
braţele harului lui Dumnezeu, care a fost adus de Domnul Isus Hristos. El este încă Mântuitor şi,
prin credinţa în jertfa Lui, te poate mântui şi pe tine.

Apocalipsa 6 : 8

Ca într-un film, aşa urmează, unul după altul tablourile judecăţilor lui Dumnezeu, fără nici o
întârziere şi cu toată limpezimea.

Sf. ap. Ioan se uita, după cum era porunca: „Vino şi vezi”, şi vedea tablou după tablou, şi ceea ce
vedea scria – nu pentru el, ci pentru noi, ca să ştim bine planul lui Dumnezeu şi hotărârea Sa cu
privire la păcat şi la neprihănire.

Focul judecăţilor lui Dumnezeu trebuie să ardă şi să cureţe tot răul de pe pământ, pentru ca să se
poată aşeza din nou împărăţia lui Dumnezeu pe el.

„M-am uitat, şi iată că s-a arătat un cal gălbui. Cel ce sta pe el, se numea Moartea, şi împreună
cu el venea după el Locuinţa morţilor…”

După cum s-a arătat în meditaţia de la vers. 2, caii şi călăreţii sunt solii lui Dumnezeu, care
împlinesc judecăţile Lui. Aici vedem Moartea şi Locuinţa morţilor ca soli ai lui Dumnezeu. Să
nu ne mire lucrul acesta. Chiar Satana nu poate face decât ceea ce îi îngăduie Dumnezeu să facă
(vezi Iov 1:12; Iov 2:6).

Ruperea peceţii a patra ne arată un tablou înfiorător. Cuvântul „galben” este în originalul grecesc
redat prin cuvântul chloros şi înseamnă galben-verde, verzui, palid sau culoarea morţii. Gălbui
devin frunzele toamna, când cad de pe pom.
Călăreţul care era pe cal se numea Moartea şi după el venea Locuinţa morţilor (Hadesul).
Moartea seceră trupurile unui sfert din locuitorii pământului, iar Locuinţa morţilor le primeşte în
ea. Toate cele dinainte: sabia, foametea, molima şi fiarele pământului lucrează împreună, cum
scrie la Ezechiel 14: 21. lată ce-i aşteaptă pe oamenii, care nu se pocăiesc acum.

De ce să aşteptăm noi judecăţile dumnezeieşti cu groază, când putem să scăpăm de ele, prin
credinţa în jertfa Domnului Isus Hristos şi printr-o pocăinţă sinceră înaintea Lui? Să cântărim
bine totul!

Slăvit să fie Domnul!

Apocalipsa 6 : 9

Să avem totdeauna ochii credinţei deschişi, ca să putem vedea lumina tainelor dumnezeieşti,
atunci când peceţile Cărţii adevărului sunt rupte una câte una.

Noi, credincioşii Domnului Isus, trebuie să deschidem în fiecare zi Cartea sfântă; dar ca s-o
putem deschide cu folos, trebuie să avem ochii credinţei deschişi. Să nu uităm lucrul acesta!

„Când a rupt Mielul pecetea a cincea, am văzut sub altar sufletele celor ce fuseseră junghiaţi
din pricina Cuvântului lui Dumnezeu…”

Sunt multe păreri asupra acestui verset. Unii spun că sufletele de aici sunt credincioşii omorâţi
după răpirea Bisericii, în timpul desfăşurării judecăţilor dumnezeieşti, iar alţii spun că sunt
martirii din timpul Bisericii.

Întrebând pe Dumnezeu despre acest lucru, El mi-a răspuns: „Sfinţii aceştia sunt martirii după
răpirea Bisericii, iar altarul despre care este vorba este o stare.”

Am mulţumit cu recunoştinţă lui Dumnezeu, de acest răspuns scurt şi precis, şi mi-am reînnoit
predarea în mâna Lui, ca să mă poată folosi El cum îi place în măreaţa Lui lucrare.

„…Sufletele celor ce fuseseră junghiaţi din pricina Cuvântului lui Dumnezeu, şi din pricina
mărturisirii, pe care o ţinuseră.”

Înţelegând duhovniceşte, toţi credincioşii Domnului Isus, care poartă curat Cuvântul adevărului
lui Dumnezeu în trăirea lor şi-l mărturisesc statornic, sunt junghiaţi cu sabia limbii, de toţi cei
care nu ţin acest sfânt Cuvânt aşa cum este, sau îl tăgăduiesc în întregime.

Fiii adevărului n-au loc în împărăţia minciunii, de aceea sunt urmăriţi, prigoniţi şi omorâţi.
Curând însă Domnul le va face dreptate, căci după cum răul are un început trebuie să aibă şi un
sfârşit.

Cine face parte din Biserica (Trupul) lui Hristos trebuie să ţină mărturisirea tot timpul, altfel îşi
pierde valoarea.
Numai ceea ce este dus până la capătul drumului este încununat cu cinste: mântuirea trebuie dusă
până la capăt (Filip. 2:12), credinţa trebuie dusă până la moarte (Apoc. 2:10) iar mărturisirea
trebuie ţinută tot timpul.

Slăvit să fie Domnul!

Apocalipsa 6 : 10

Dreptatea lui Dumnezeu se va arăta în toată plinătatea ei la timpul potrivit. Atunci nimeni n-o va
putea împiedica. Şi dacă unui om, căruia i s-a făcut nedreptate, i se va răspunde şi va fi
despăgubit, cu cât mai mult Dumnezeu va fi despăgubit. El de aceea a plătit preţul răscumpărării.

Timpul când strigă aceşti martori, nu mai este timpul harului, ci timpul judecăţilor dreptăţii
dumnezeieşti. În acest timp toate nedreptăţile sunt plătite de cei care le-au săvârşit, şi nu durează
mult plata lor.

„Locuitorii pământului” în înţeles duhovnicesc, nu pot suferi pe locuitorii cerului, adică pe toţi
adevăraţii credincioşi, care locuiesc în locurile cereşti. De aceia-i prigonesc şi le fac tot felul de
greutăţi în trecerea lor pe pământ. Vine însă o zi a dreptei răsplătiri. Dreptul Dumnezeu va face
dreptate.

Binecuvântat să fie numele Lui în veci! Amin.

Apocalipsa 6 : 11

Albul este tonul cerului. Ceea ce se vede în primul rând în cer este albul, pentru că albul este
lumină (Matei 17:2), iar cerul este împărăţia luminii. Toate fiinţele cereşti poartă haine albe, iar
răscumpăraţii Domnului Isus primesc haine cereşti (felul de a fi al cerului), încă de pe pământ.

Cine îmbracă hainele albe ale cerului, gândeşte cereşte, vorbeşte cereşte, lucrează cereşte,
trăieşte cereşte, chiar în cortul acesta pământesc. În cer nu sunt culori naţionale, politice,
religioase etc. care despart fiinţele unele de altele. Aşa sunt astăzi cei răscumpăraţi. Domnul Isus
Hristos S-a jertfit, pentru ca să nimicească asemenea culori şi să întroneze albul. În alb locuieşte
dragostea, în alb domneşte pacea, în alb rodeşte fericirea.

„Fiecăruia dintre ei i s-a dat o haină albă, şi li s-a spus să se mai odihnească…”

Fără haină albă nu există odihnă. De ce sunt toate frământările şi luptele (şi cele religioase) pe
pământ? Un singur răspuns: pentru că sunt culori, iar culorile nu pot face unitate. Unitatea le
desfiinţează. Albul cu albul pot să se contopească şi să formeze unitatea.

Acestea au fost câteva gânduri duhovniceşti.

Să revenim la verset:
„Fiecăruia din ei i s-a dat o haină albă şi li s-a spus să se mai odihnească puţină vreme, până se
va împlini numărul tovarăşilor lor de slujbă şi al fraţilor lor, care aveau să fie omorâţi ca şi ei.”

La întrebarea mea despre numărul tovarăşilor de slujbă, Dumnezeu, în bunătatea Lui, mi-a
răspuns: „Este vorba tot despre martiri, ca şi cei din versetul 9 şi 10, adică de aceeaşi perioadă.
Aceştia nu au nici o legătură cu Biserica şi numărul ei.”

De aici se înţelege că şi în cetele de mântuiţi de după răpirea Bisericii se intră cu număr. Dar
aceasta-i treaba lui Dumnezeu. Eu trebuie să ştiu acum care este treaba mea şi să mi-o fac fără
nici o lipsă.

Slăvit să fie Domnul!

Apocalipsa 6 : 12

Orice pecete ruptă de Mielul junghiat al lui Dumnezeu, înseamnă o taină dezvăluită, o latură
descoperită a adevărului, o nouă lumină pentru ochiul credinţei.

Fericiţi vom fi noi, fiii credinţei, dacă în orice împrejurare avem privirile aţintite asupra
Domnului Isus. Mielul lui Dumnezeu, care, pentru desăvârşirea noastră, dă la o parte orice văl!
(Evrei 3:1:12: 2).

„M-am uitat şi iată că s-a făcut un mare cutremur de pământ. Soarele s-a făcut ca un sac de
păr…” –

Înţelegând duhovniceşte, când privim în Cartea lui Dumnezeu, sub călăuzirea Duhului Sfânt,
vedem că pământul, cu tot ce este pe el, se mişcă. Nimic nu-i statornic în lume, totul se
cutremură, totul se transformă, totul este supus distrugerii (morţii). Să nu ne legăm inima de ceea
ce nu-i statornic.

Vedem iarăşi că toată lumina filozofiei omeneşti se stinge cu timpul („soarele s-a făcut negru”)
şi lumea se afundă tot mai mult în întuneric. Păcatul se înmulţeşte cu fiecare zi, şi unde este păcat
este întuneric. Să nu rămânem sub păruta lumină a înţelepciunii lumii, căci va veni peste noi un
întuneric din care nu putem scăpa. Domnul Isus este Soarele Neprihănirii. Să-L primim pe El ca
singura Lumină, care nu poate fi stinsă de nimeni şi de nimic în vecii vecilor.

„Când a rupt Mielul pecetea a şasea, m-am uitat şi iată că s-a făcut un mare cutremur. Soarele
s-a făcut negru ca un sac de păr. luna s-a făcut toată ca sângele.”

Sf. ap. Ioan, în vedenie, se uita şi vedea desfăşurarea judecăţilor dumnezeieşti, şi scria totul aşa
cum vedea.

Multe tălmăciri s-au dat acestui loc – ca la toată Apocalipsa – încât omul nu mai ştie ce să
creadă.
Am întrebat pe Dumnezeu şi El mi-a răspuns scurt şi limpede: „Versetele 12-14 trebuie înţelese
literal.” (aşa cum sunt scrise).

În adevăr, aşa cum la moartea Domnului Isus pe cruce, s-au petrecut fenomene fizice
nemaiîntâlnite (cutremur de pământ, şi întuneric mare), tot aşa va fi şi când se vor împlini
judecăţile lui Dumnezeu pe pământ. Ca să explici lucrurile dumnezeieşti prin logica omenească,
nu-i cu putinţă. Credem ce spune Dumnezeu în Cuvântul Său şi aceasta ne este de ajuns. Slăvit
să fie numele Lui!

Apocalipsa 6 : 13

Mari şi nemaivăzute fenomene fizice se vor petrece atunci, când judecăţile dumnezeieşti se vor
desfăşura pe pământ! (vezi şi meditaţia dinainte). In mâna lui Dumnezeu stau toate lucrurile, şi
El face tot ce vrea în cer şi pe pământ (Ps. 135: 6). Să credem cum este scris, şi vom avea odihnă
în sufletele noastre. Credinţa noastră în Cuvântul scris al lui Dumnezeu, îl cinsteşte, iar El ne dă
binecuvântările Sale.

Că există şi un înţeles duhovnicesc al Cuvântului lui Dumnezeu, din care avem un folos
duhovnicesc imediat, acesta este un adevăr. Să căutăm mereu acest înţeles şi Duhul Sfânt ni-l va
da, pentru creşterea şi desăvârşirea noastră.

Când şi în noi se desfăşoară judecăţile lui Dumnezeu (când ne judecăm singuri – 1 Cor. 11:31),
atunci se petrec răsturnări de valori, pe care nimeni nu le-ar putea face în împrejurări normale.
Atunci cad la pământ ceea ce ni s-au părut nouă „sfere”de neclătinat (persoane care, în inima
noastră, erau foarte sus aşezate şi pe care le vedeam foarte strălucitoare).

Să ne lăsăm judecaţi de Cuvântul adevărului lui Dumnezeu şi vom fi izbăviţi de toate stările şi
părerile noastre străine de Dumnezeu.

Mulţumesc Dumnezeul şi Tatăl meu din cer, pentru faptul că m-ai făcut copilul Tău, şi-Ţi
desfăşori şi în mine judecăţile Tale acum, ca să nu fiu judecat odată cu lumea!

Binecuvântat să fii în veci! Amin.

Apocalipsa 6 : 14

În timpul judecăţilor lui Dumnezeu, pământul va trece prin mari transformări aşa încât şi cerul
fizic (ceea ce vedem noi albastru – atmosfera) va fi văzut altfel decât îl vedem acum.

După cum s-a spus în meditaţiile dinainte, s-au dat şi se dau diferite tălmăciri acestor catastrofe
cosmice, arătate în versetele de mai sus. Dumnezeu însă zice să credem aşa cum este scris.

Ceea ce este de mare însemnătate pentru noi, din cele scrise în cartea Apocalipsei cu privire la
judecăţile dumnezeieşti, este îndemnul de a nu ne lăsa ispitiţi de păcat şi de nepăsare faţă de
harul lui Dumnezeu, ca să ajungem la aceste judecăţi, căci venirea Domnului Isus, pentru răpirea
Bisericii Sale, este foarte aproape.
Dacă luăm o învăţătură duhovnicească din marile evenimente, care vor avea loc după răpirea
Bisericii, această învăţătură trebuie să ne slujească acum la curăţirea şi sfinţirea noastră, ca să
fim găsiţi vrednici de Domnul, atunci când se va face strigarea.

Slăvit să fie Domnul!

Apocalipsa 6 : 15

Cutremurul de pământ, din timpul judecăţilor dumnezeieşti, va fi atât de puternic încât orice
făptură de pe întreaga planetă îl va simţi şi se va îngrozi. De asemenea, catastrofele cosmice vor
fi aşa de mari încât toţi ochii le vor vedea şi o panică generală va fi, de la împăraţi până la robi.
Oamenii nu se vor mai putea ajuta unii pe alţii şi fiecare va fugi ca să scape în vreo crăpătură de
stâncă sau în vreo peşteră. Armatele şi armele moderne nu vor putea fi de nici un folos, iar
ordinea şi disciplina nu se vor mai găsi nicăieri. Toată rânduiala lumii va fi dărâmată.

Oamenii, nu înţeleg că statornicia lucrurilor de pe pământ, în ce priveşte statele si negoţul,

dăinuiesc numai pentru că aşa vrea Dumnezeu spre folosul sfinţilor Săi şi a făpturilor Sale. Cât
timp Biserica este pe pământ, se ridică neîncetat rugăciuni „pentru toţi oamenii, pentru împăraţi
şi pentru toţi cei ce sunt înălţaţi în dregătorii, ca să putem duce astfel o viaţă de pace şi liniştită,
cu toată temerea de Dumnezeu şi cu toată cinstea.”(1 Tim. 2:1-2).

Din aceasta înţeleg că Dumnezeu va ţinea pe pământ dregătoriile, atâta timp cât Biserica va fi pe
pământ, din pricina rugăciunilor din Casa Sa. Cred că sfinţii (creştinii adevăraţi), deşi nu iau
parte la politica lumii acesteia, sunt totuşi cei mai de preţ pentru păstrarea rânduielii şi stăpânirii
– rugăciunile lor fac mult mai mult decât buletinele de vot. Fiecare începe să simtă că mari puteri
de nelegiuire sunt gata să izbucnească, însă, câtă vreme Biserica va fi pe pământ, Dumnezeu le
va opri prin puteri de stăpânire statornice. Împăraţii şi stăpânitorii îşi au un loc bine întărit, din
pricină că copiii lui Dumnezeu se roagă pentru ei. Dar când Biserica nu va mai fi, stăpânirile nu
vor mai avea sprijinul lui Dumnezeu şi va izbucni neorânduiala grozavă şi lipsa de stăpânire,
care urmează după deschiderea peceţii a şasea.

Iată, Cuvântul lui Dumnezeu ne vorbeşte şi ne îndeamnă la cercetare.

Ferice de cine ia seama la glasul adevărului şi se predă în braţele adevărului! El va scăpa de

judecăţile dumnezeieşti şi va avea parte de măreaţa răpire a Bisericii, care va fi curând.

Slăvit să fie Domnul!

Apocalipsa 6 : 16

Tabloul îngrozitor al judecăţilor lui Dumnezeu a trezit, în toţi locuitorii pământului, conştiinţa şi
credinţa în existenţa lui Dumnezeu şi a Domnului Isus Hristos – Mielul lui Dumnezeu, a trezit
credinţa în Sfânta Scriptură, că cele scrise în ea sunt adevărul, şi a trezit, apoi, durerea
împotrivirii lor îndelungate faţă de harul lui Dumnezeu, care putea să-i mântuiască. Acum însă e
prea târziu. Ceea ce mai pot dori, este moartea.
Să te trezeşti din somnul necredinţei şi al împotrivirii faţă de Dumnezeu numai când vezi
desfăşurându-se în faţa ochilor tăi judecăţile Sale, ce stare mai îngrozitoare poate fi? Să vezi că
vine nenorocirea asupra ta, fără să te poţi feri, ce poate fi mai fioros şi mai chinuitor?

„Şi ziceau munţilor şi stâncilor: «Cădeţi peste noi şi ascundeţi-ne de Faţa Celui ce şade pe
scaunul de domnie şi de mânia Mielului.»”

Nu e o rugăciune de pocăinţă, ci de disperare, adresată munţilor nu lui Dumnezeu.

Cel care a trăit toată viaţa în vrăjmăşie cu Dumnezeu, nu se mai poate ruga cu pocăinţă, în ultima
clipă, lui Dumnezeu, ci, ori blestemă, ori se roagă altor forţe, ca să-l nimicească mai repede.

Împietrirea îndelungată faţă de chemările harului lui Dumnezeu, te duce la ură faţă de Dumnezeu
şi la ură faţă de propria ta viaţă, dorindu-ţi moartea. Aşa ajung unii la sinucidere.

Dragul meu, ca să nu ajungi odată să te rogi munţilor şi stâncilor, roagă-te acum cu pocăinţă lui
Dumnezeu, crede în jertfa Domnului Isus, primeşte-L azi ca Mântuitor blând, şi vei scăpa de
mânia judecăţilor Sale, care vor veni curând.

Apocalipsa 6 : 17

„Mânia” Mielului lui Dumnezeu înseamnă judecata Lui, iar judecata Lui înseamnă lucrarea Lui
de nimicire şi de curăţire a răului (fărădelegii) din împărăţia lui Dumnezeu. El, prin trupul Său
frânt şi prin sângele Său vărsat, a plătit preţul răscumpărării întregului neam omenesc şi a
întregului pământ (toată natura), dar dacă omul nu vrea să primească darul lui Dumnezeu, trebuie
să intre la judecata dreptăţii dumnezeieşti. Timpul harului a ţinut două mii de ani şi nu poate fi
lungit la infinit. A fost „ziua mântuirii” (2 Cor. 6: 2) şi după ea vine „ziua cea mare a judecăţii”
(mâniei) lui Dumnezeu: Dreptatea este mânioasă pe nedreptate, Sfinţenia este mânioasă pe păcat,
Adevărul este mânios pe minciună, Viaţa este mânioasă pe moarte, Lumina este mânioasă pe
întuneric, etc. Aşa trebuie să se înţeleagă mânia Mielului.

„Căci a venit ziua cea mare a mâniei Lui, şi cine poate sta în picioare?”

Sub pedepsele, care urmează deschiderii peceţii a şasea, oamenii capătă încredinţarea că
Dumnezeu şi Mielul lucrează cu mânie împotriva lor. Cât de însemnat este acest lucru pentru
creştinătate, unde atâta timp Dumnezeu a fost vestit ca un Dumnezeu-Mântuitor! „Ziua mare a
mâniei Lui” nu va fi venit încă, dar cugetele vinovate ale oamenilor vor avea simţământul că a
venit. Şi acum se întâmplă uneori aşa: când vin lovituri puternice în viaţa lor, oamenii încep să se
gândească la mânia lui Dumnezeu. În ciuda tuturor, omul are un cuget, şi nici o putere a Satanei
ni i-l poate lua în totul. Cugetul omului este totdeauna un martor împotriva lui din partea lui
Dumnezeu.

Apocalipsa 7 : 1
Ce stare înaltă, cerească, avea sf. ap. Ioan, dacă a putut să vadă bine cele patru colţuri ale
pământului (întregul glob pământesc), şi pe cei patru îngeri care stăteau în picioare, ţinând cele
patru vânturi ca să nu sufle pe pământ!

Duhovniceşte înţelegând, numai când eşti în cer (stare de cer) poţi avea viziunea întregului
pământ, poţi pricepe toate mişcările de pe el şi poţi să spui, fără greş, adevărul despre toate. Din
stare de cer cunoşti pe adevăraţii îngeri (soli) ai Domnului şi lucrarea pe care o au ei de făcut.

Să revenim la verset.

Citind capitolul şapte, vedem că este un fel de paranteză între pecetea a şasea şi pecetea a şaptea,
cu care începe capitolul opt, dar nu aşa ca şi cum cele istorisite în acest capitol (şapte) s-ar
întâmpla între pecetea a şasea şi a şaptea. Nu. Acest capitol răspunde la întrebarea de la sfârşitul
capitolul 6: „Cine poate sta în picioare?” Răspuns: Cei 144.000 pecetluiţi la începutul perioadei
judecăţilor, înainte de ruperea peceţii a şaptea, cum şi „o mare gloată”. Cu aceasta ne duce la
sfârşitul perioadei judecăţilor, căci aceşti sfinţi au înapoia lor „necazul cel mare”.

„…Ei ţineau cele patru vânturi ale pământului, ca să nu sufle vânt pe pământ…”

Vântul este o icoană a puterilor, prin care se duc la împlinire judecăţile lui Dumnezeu, prin
îngerii Săi.

În timpul celor şase peceţi au pierit a patra parte din locuitorii pământului (Apoc. 6: 8) şi tot în
acest timp, Dumnezeu Şi-a pecetluit mulţi oameni, după cum vom vedea din citirea cap. 7. Când
numărul pecetluiţilor va fi împlinit, Mielul lui Dumnezeu va rupe ultima pecete şi de atunci
înainte vor urma marile plăgi care se vor abate asupra întregului pământ, atunci îngerii care au
ţinut vânturile grozave ale judecăţilor dumnezeieşti, le vor da drumul, ca să sufle în voie.

Dumnezeu are un plan cu întregul pământ – plan de curăţire şi de înnoire, de aceea trimite
judecăţile Sale. Numai prin judecată se poate înlătura răul, fie dintr-o inimă, fie de pe întregul
pământ.

Slăvit să fie Domnul!

Apocalipsa 7 : 2

Pentru împlinirea lucrării Sale, Dumnezeu trimite îngeri (soli) cu diferite porunci: unii pentru
oameni, alţii pentru forţele naturii, iar alţii pentru îngerii trimişi înainte.

De la Marele şi Supremul Comandant al Universului pornesc mereu-mereu soli ca să aducă tot ce

trebuie, şi astfel să se împlinească desăvârşit planul veşnic, spre slava Creatorului şi fericirea
făpturilor. Judecăţile şi oprirea judecăţilor, binecuvântările şi sporirea lor, începerea lucrării
(luptei) şi oprirea ei, toate sunt poruncite de Marele Comandant (Scaunul de domnie) al
universului.
În versetul de mai sus vedem un înger, trimis de Dumnezeu, la cei patru îngeri, care ţineau cele
patru vânturi, ca să le spună când şi cum trebuie să le dea drumul. Nimic nu se face la întâmplare
sau înainte de vreme în împărăţia lui Dumnezeu. Să avem încredere că şi în viaţa noastră este
aşa, fraţii mei! Şi judecăţile şi binecuvântările lui Dumnezeu sunt hotărâte de El, pentru
desăvârşirea noastră. Nici un fir de păr nu se pierde (Luca 21:18; F. Ap. 27:34) şi nici o vrabie nu
cade la pământ fără voia Tatălui. (Matei 10: 29).

„Şi am văzut un alt înger, care se suia dinspre răsăritul soarelui…”

Un gând duhovnicesc:

Domnul Isus este Soarele Dreptăţii, care va răsări (veni) curând, ca să-Şi ridice Mireasa (Biserica
Sa. Fiecare credincios care face parte

din Mireasă (Mădular în trupul lui Hristos), este un înger (sol), care „se suie dinspre răsăritul
soarelui”, adică îşi trăieşte viaţa mărturisind venirea Domnului Isus, arătând felul de a fi al
Mirelui său iubit în toată umblarea lui (aceasta este „pecetea Dumnezeului celui viu'). Da,
adevăratul mărturisitor al venirii Domnului Hristos este numai cel care trăieşte cu El şi ca El în
fiecare clipă. Mulţi au ajuns aşa de preocupaţi de venirea Domnului, încât pe El, Cel care este
veşnic prezent, L-au uitat.

Apocalipsa nu se ocupă în măsură aşa de mare de evenimentele ce vor veni, cât se ocupă de o
Persoană – Persoana Domnului Isus.

Să înţelegem bine acest gând, fraţii mei, şi aşa să ne gândim la făgăduinţele lui Dumnezeu din
viitorul apropiat.

Slăvit să fie Domnul!

Apocalipsa 7 : 3

Să nu facem nici un lucru, oricât ni s-ar părea de bun, decât la poruncă dumnezeiască, pentru că
numai porunca dumnezeiască dă lumină şi putere de împlinire.

Până când nu este adunat tot ce are valoare pentru Dumnezeu, nu va fi judecat pământul (nu va fi
trecut prin cuptorul cu foc). La fel şi pământul fiinţei mele: va fi păstrat până când Dumnezeu va
scoate de pe el tot ce poate fi folositor Lucrării Sale.

„Nu vătămaţi pământul, nici marea, nici copacii, până nu vom pune pecetea pe fruntea
slujitorilor Dumnezeului nostru!”

Slujitorii lui Dumnezeu sunt valoarea Lui cea mare pe pământ, şi El îi îngrijeşte tot timpul, ca să
nu ducă lipsă de nimic: pământul să le dea pâine, marea să le dea peşte şi copacii să le dea fructe.
De aceea, focul judecăţilor dumnezeieşti va fi stăvilit, până când pecetea divină va fi pusă pe
fruntea tuturor sfinţilor, care se mai află pe pământ.
Să fiu cu adevărat slujitor al lui Dumnezeu (nu al unui cult religios oarecare, căci Dumnezeu n-a
creat culte), şi nu voi duce lipsă de nimic. El îmi dă la vreme şi soare şi ploaie, pentru ca să nu
fie împiedicată lucrarea Lui, care o face în mine şi prin mine.

Dacă sunt cu adevărat slujitorul lui Dumnezeu, pecetea Lui (felul Lui de a fi) se află pe fruntea
mea (am o gândire cerească) şi El mă foloseşte pentru împlinirea planului Său. Numai cei
pecetluiţi de Dumnezeu sunt slujitorii Lui.

Apocalipsa 7 : 4

Întrebând pe Dumnezeu despre aceşti pecetluiţi, dacă numărul şi numele lor sunt simbolice, El
mi-a răspuns: „Atât numărul cât şi numele nu sunt simbolice, ci se înţelege aşa cum scrie – deci
este vorba despre Israelul pământesc.”

Ceea ce spune Dumnezeu este adevărul. Părerile oamenilor n-au nici o valoare, cum zice omul
lui Dumnezeu: „Părerile voastre sunt păreri de cenuşă.” (Iov 13: 12).

Şi Origen, vorbind despre acest loc din Apocalipsa, zice: „Desigur, aceasta nu este o presupunere
arbitrară, căci această apreciere se referă la seminţiile iudaice…” (Omilia 1: 2, la cartea Exod).

Slujitorii pecetluiţi, arătaţi în acest verset, sunt toate seminţiile lui Israel. Faptul că lipseşte de
aici seminţia lui Dan, este rânduiala lui Dumnezeu, care nu greşeşte. Poate că e ceva cu
închinarea la idoli, de care s-a făcut vinovată această seminţie, mai mult ca celelalte. Poate din
pricină că judecata lui Dumnezeu faţă de Israel s-a sfârşit (Dan înseamnă „Judecat”). Taină!
Dacă Dumnezeu ne va descoperi, vom scrie; dacă nu, vom tăcea.

Ceea ce observăm noi din citirea acestui capitol, este faptul că Dumnezeu, după răpirea Bisericii,
Se ocupă iarăşi de Israel. Prima parte ne arată pe aceia pe care-i pecetluieşte Dumnezeu din
Israel ca unelte ale Sale. În a doua parte vedem rodul bogat al lucrării lor.

Pecetluirea poate fi ceva pe din afară, dar poate fi şi pe dinăuntru, ca slujitor al lui Dumnezeu în
înţelesul cel mai înalt. Pecetea pusă pe ei înseamnă că sunt proprietatea lui Dumnezeu. „Gloata
mare” (vers. 9) este rodul lucrării celor pecetluiţi.

Mari şi minunate sunt tainele lui Dumnezeu! Slavă Lui!

„…Din toate seminţiile lui Israel.”

Un gând duhovnicesc: Numai cei care fac parte din ceata luptătorilor cu Dumnezeu şi pentru El,
sunt valorile Lui, care vor fi strânse în vistieria cea veşnică (Israel înseamnă „Cel care luptă cu
Dumnezeu” sau „Cel care luptă împreună cu Dumnezeu”).

Să fim şi noi printre luptătorii lui Dumnezeu, şi vom fi strânşi de El în Casa cea veşnică din cer.

Binecuvântat să fie Numele Lui în veci! Amin.

Apocalipsa 7 : 5

Faţă de toate listele seminţiilor lui Israel, începând cu Facerea 29; 30; 49. apoi Exod 1; 2. Iosua.
1 Cronici şi Ezechiel 48, lista din Apocalipsa 7, se deosebeşte în aşezarea numelor. Să fie oare la
întâmplare? Nu. În Cuvântul lui Dumnezeu nu este nimic la întâmplare, ci totul este rânduit după
planul veşnic al lui Dumnezeu.

Aici începe cu Iuda, al patrulea fiu al lui Iacov, nu cu Ruben, care este primul dintre fiii lui.

Iuda, în tălmăcire, înseamnă „Lăudat să fie Domnul!”

Lauda Domnului este cel dintâi lucru în rânduiala împărăţiei lui Dumnezeu.

Lauda Domnului trebuie să fie cel dintâi lucru şi în viaţa adevăratului credincios.

Lauda Domnului este cel mai necesar lucru pentru făpturile Sale. Să înţelegem bine acest adevăr,
copii ai lui Dumnezeu, fraţii mei! Tot ce facem, să aibă la început lauda Domnului, şi atunci totul
va merge bine, fără pagube duhovniceşti. Ruben, în tălmăcire: „Vedeţi fiu.” Gad, în tălmăcire:
„Soartă favorabilă.”

Când lauda Domnului stă în fruntea tuturor preocupărilor noastre, atunci vom vedea un rod
plăcut şi vom avea o stare fericită şi acum şi în veşnicie. Numărul doisprezece în Sfânta
Scriptură, arată întregul. Dumnezeu ne dă harul Său de jur-împrejur, ca să nu ducem lipsă de
nimic. Slăvit să fie Numele Lui în veci! Amin.

Apocalipsa 7 : 6

Numărul pecetluiţilor din fiecare seminţie este egal ca să nu se dea loc la vreun gând de gelozie.
Dumnezeu este nepărtinitor şi a cuprins în harul vieţii pe toţi oamenii. Chemarea şi alegerea
trebuie însă întărite de fiecare credincios în parte (vezi 2 Petru 1: 10). Aici, fiind vorba despre
seminţiile care alcătuiesc poporul lui Israel, popor ales de Dumnezeu pentru împlinirea planului
Său în mijlocul lumii, după răpirea Bisericii, fiecare seminţie are de împlinit o misiune egală cu a
celeilalte, de aceea şi numărul pecetluiţilor este egal.

Ceea ce face Biserica astăzi în lume, adică ţine sus Cuvântul adevărului lui Dumnezeu,
mărturisindu-L tot timpul şi cu toate mijloacele, va face Israelul atunci în timpul judecăţilor lui
Dumnezeu.

Pentru împlinirea chemării sale pe pământ, poporul lui Israel va fi curăţit şi pregătit de
Dumnezeu, prin Domnul Isus Hristos, pe care-L va recunoaşte şi-L va primi ca Mesia. Jertfa Lui
răscumpărătoare va fi mijlocul de ridicare şi mântuire a lui Israel, şi prin Israel a unei mulţimi
nenumărate dintre neamuri.

Apocalipsa 7 : 7
Faptul că Apocalipsa aminteşte numele seminţiilor, nu e fără însemnătate în planul lui
Dumnezeu.

Simeon („Ascultare”) este al şaptelea nume din listă, adică numărul desăvârşirii.

Ascultarea de Dumnezeu este cea dintâi dintre datoriile făpturilor Sale. Numai ascultătorii de
Dumnezeu, de Cuvântul Lui, sunt cu adevărat slujitorii Lui. Cum ar putea El trimite pe cineva
să-I facă lucrarea, dacă nu-L ascultă în totul totului tot? Iată de ce Simeon („Ascultare”) este al
şaptelea (numărul desăvârşirii) în şirul amintit în ultima carte a Sfintei Scripturi.

După Simeon („Ascultare”) urmează Levi („Alipire”, „Contopire”, „Unire”, „Părtăşie”). Numai
în urma ascultării de Dumnezeu, de adevăr, se poate înfăptui unitatea cu Dumnezeu şi cu toate
făpturile care s-au unit cu El.

După Levi („Alipire”) urmează Isahar („Răsplătire” sau „Răsplata lui Dumnezeu”). Cei alipiţi de
Dumnezeu prin credinţă ascultătoare sunt vrednici de răsplată. Dumnezeu însuşi este Răsplata lor
cea foarte mare. (Facerea 15:1).

Minunată este rânduirea lui Dumnezeu! Ferice de cel care, prin credinţă intră în ea!

Slăvit să fie Domnul!

Apocalipsa 7 : 8

Zabulon înseamnă „Locuinţă.”

Iosif, înseamnă „Adaos”, sau „El (Dumnezeu) va aduna, va uni”, sau „Dumnezeu creşte şi
sporeşte.”

Beniamin, înseamnă „Fiul dreptei”, sau „Fiul părţii fericite.”

Aşa se încheie şirul seminţiilor din Apocalipsa. Din acest şir lipsesc două seminţii: Dan şi
Efraim, însă în locul lor sunt amintite numele lui Iosif şi Mânase. De ce? S-ar părea că seminţia
lui Dan a fost cea mai idolatră din cele douăsprezece, (comp. 1 Regi 12:26-29; Jud. 18:28-31). E
numai o părere. Poate fi şi aşa cum s-a spus în meditaţia la versetul 4, sau poate fi altfel. Nu
avem nici o descoperire sigură în această privinţă. Efraim a fost seminţia care a părăsit lupta,
atunci când poporul lui Israel a intrat în Canaan. (comp. Ps. 78:9. „Efraim… au dat dosul în ziua
luptei.” şi Osea 4:17. „Efraim s-a alipit de idoli: lasă-l.”) „Nelegiuirea lui Efraim este strânsă,
păcatul lui este păstrat.” (Osea 13:12). „Efraim se amestecă printre popoare. Efraim este o
turtă, care n-a fost întoarsă.” (Osea 7:8). Dacă aceasta a fost cauza înlăturării celor două
seminţii, vom vedea în veşnicie. Nu e însă treaba noastră, ci a lui Dumnezeu. Ceea ce ştim sigur,
este adevărul că Dumnezeu nu lasă nepedepsit păcatul făptuit de un om sau de un popor, şi care
nu a fost urmat de pocăinţă.

Să ne cercetăm şi noi în această privinţă, îndreptând lucrurile până nu e prea târziu.

Apocalipsa 7 : 9

Mai întâi un gând duhovnicesc: „După aceea m-am uitat, şi iată că era o mare gloată…”

Dacă te uiţi cu băgare de seamă, vezi; dacă vezi, cunoşti adevărul; dacă cunoşti adevărul ai pace,
siguranţă, libertate şi bucurie.

Neştiinţa este o temniţă înfiorătoare. Aici mor milioane de oameni: „Poporul piere din lipsă de
cunoştinţă.” (Osea 4:6).

Dumnezeu vrea să ne dea viaţă şi lumină, de aceea ne cheamă la cunoştinţă (ştiinţă). „Şi – viaţa
veşnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Isus Hristos,
pe care L-ai trimis Tu.” (Ioan 17:3).

Ca să cunoaştem pe Dumnezeu, trebuie să deschidem şi ochii trupului şi ochii credinţei; trebuie

să ne uităm cu băgare de seamă şi în lumea fizică şi în Sfânta Scriptură – Cuvântul Său scris;
trebuie să ne uităm şi la încercările prin care trecem noi, sau cei de pe lângă noi şi la
evenimentele mari de pe pământ.

Suntem de cele mai multe ori în întunericul necunoaşterii tainelor adevărului dumnezeiesc,
pentru că nu ne deschidem ochii credinţei, nu ne luăm timp să stăm singuri înaintea lui
Dumnezeu în rugăciune şi cugetare, nu adâncim Cuvântul Său printr-o cercetare serioasă, cu un
duh de ascultare şi cu o adevărată lepădare de noi înşine.

Cunoaştem pe Dumnezeu şi planul Său de mântuire, dacă învăţăm Cuvântul Său pentru noi,
pentru desăvârşirea trăirii noastre în neprihănire şi sfinţenie.

Să revenim la verset: „După aceea m-am uitat, şi iată că era o mare gloată, pe care nu putea s-o
numere nimeni, din orice neam, din orice seminţie, din orice norod şi de orice limbă…”

Cine este gloata cea mare de mântuiţi? Păreri sunt multe, de aceea am întrebat pe Dumnezeu şi
El în bunătatea Lui, mi-a răspuns scurt, zicând: „Gloata cea mare din acest capitol nu este
Biserica, ci restul răscumpăraţilor.”

Am întrebat iarăşi: „Doamne, dacă această mare gloată de răscumpăraţi nu este Biserica, este
totuşi moştenitoarea cerului, ca Biserica, sau va fi pe noul pământ?”

Răspuns: „Numai Biserica este moştenitoare. Restul (marea gloată) sunt slujitori pe noul
pământ.”

I-am mulţumit Domnului, pentru lumina răspunsului Său şi, întemeiat pe el, pot să spun că
această mare gloată de răscumpăraţi sunt cei care, în timpul judecăţilor dumnezeieşti („necazul
cel mare” – vers. 14), au crezut în jertfa Mielului lui Dumnezeu, Domnul Isus Hristos, în urma
propovăduirii făcută de slujitorii lui Dumnezeu, aleşi (pecetluiţi) din poporul lui Israel (vers. 3 şi
4).
Timpul de încercare a trecut acuma pentru aceşti mântuiţi şi ei stau în faţa scaunului de domnie
ca biruitori. Nu însă în cer (stare de cer), ca Biserica sau ca cei douăzeci şi patru de bătrâni, ci în
stare de făpturi ale lui Dumnezeu, care au primit viaţa cea veşnică prin Isus Hristos. Pământul cel
nou, cu tot ce e pe el, se află înaintea scaunului de domnie a lui Dumnezeu şi al Mielului; tot
înaintea scaunului de domnie stă întregul univers fizic şi spiritual.

„…Era o mare gloată… care stătea în picioare înaintea scaunului de domnie (nu pe scaun –
comp. 3: 21) şi înaintea Mielului, îmbrăcaţi în haine albe, cu ramuri de finic în mâini.”

Hainele albe sunt semnul curăţiei, al luminii şi al izbăvirii de orice întinăciune şi de culorile
naţionale, religioase sau politice, care au fost pe pământul blestemat. Adevăraţii răscumpăraţi ai
Domnului Isus sunt astăzi toţi acei izbăviţi de „culori” (despărţiri) naţionale, religioase,
filozofice, etc. Ei formează un popor plin de râvnă pentru fapte bune (Tit 2: 14), adică pentru
faptele lui Dumnezeu, pentru felul Lui de a fi.

Ramurile de finic pe care le poartă în mâini marea gloată de răscumpăraţi, sunt semnul vieţii
veşnice, viaţă primită prin credinţa în Domnul Isus Hristos. (Finicul este simbolul vieţii şi al
hranei, care păstrează viaţa). Binecuvântat să fie Dumnezeu şi Domnul Isus Hristos, Fiul Său,
pentru marele plan de mântuire, desfăşurat în faţa întregului univers! Amin.

Apocalipsa 7 : 10

Toate cetele de mântuiţi trebuie să strige adevărul acesta, nu numai cei care vor fi mântuiţi în
timpul necazului cel mare. Da, şi noi cei de astăzi, care avem parte de chemarea cerească (Evrei
3: 1), noi, care ne bucurăm de harul deosebit de a fi mădulare în Trupul lui Hristos, trebuie să
strigăm, cu mult mai mult decât cetele de mântuiţi:

„Mântuirea este a Dumnezeului nostru, care sade pe scaunul de domnie, şi a Mielului!”

Mântuirea este a Celui care a plătit preţul ei. Dumnezeu a dat pe singurul Său Fiu ca preţ de
răscumpărare pentru păcătoşi, iar Fiul, de bună voie, Şi-a dat viaţa ca jertfă pe crucea Golgotei.

Mântuirea, deci, nu atârnă de oameni: ei nu pot să se răscumpere unii pe alţii. (Ps. 49: 7). Să ştim
bine lucrul acesta!

Fraţii mei, nu-i credeţi pe cei care vă spun că nu puteţi fi mântuiţi decât prin ei, dacă veniţi la ei,
la partida lor, la calea lor. Sunt mincinoşi. Mântuirea este a lui Dumnezeu şi a Domnului Isus,
care S-a jertfit pentru noi. Oricine vine, prin credinţă şi pocăinţă direct la Domnul Isus şi-L
primeşte ca Mântuitor, este mântuit. El nu izgoneşte pe nimeni afară şi nu trimite pe nimeni la
oameni, ca să primească mântuirea.

Marea gloată, care venea din necazul cel mare, striga cât putea:

„Mântuirea este a Dumnezeului nostru, care şade pe scaunul de domnie, şi a Mielului!”

Mântuirea este însă şi a celor care au primit-o în dar de la Domnul Isus, căci zice Sfânta
Scriptură: „Duceţi până la capăt mântuirea voastră cu frică şi cu cutremur…” (Filip. 2: 12). Nu
noi am făcut mântuirea, dar noi am primit-o, de aceea este a noastră, aşa cum ale noastre sunt
trupul şi viaţa trupească.

Dacă am primit mântuirea, să fim plini de bucurie, şi să mărturisim şi altora acest lucru, pentru
ca şi ei să vină la mântuire.

Mântuirea din robia păcatului se primeşte acum, prin credinţă. Va fi însă şi o mântuire din
necazurile şi luptele de acum.

Lupta cu păcatul, cu lucrările şi cu poftele lui, nu va mai fi atunci. A vedea pe vrăjmaşul nostru
biruit şi pus pe fugă; a fi îmbrăcat într-un trup ceresc, care nu va mai fi ispitit şi care nu va mai
obosi niciodată în slujba Domnului nostru; a locui fără a mai muri în mijlocul celor ce nu mai
mor pe veci – a întâlni pe prietenii de care ne-am despărţit şi a-i avea ca tovarăşi pe vecie, fără
frica morţii care desparte, a privi în faţă pe Mântuitorul şi Mirele nostru, care ne-a născut din
nou, toate acestea sunt acum pentru noi neînţelese, dar mâine toate vor fi realităţi. Slăvit să fie
Domnul!

Apocalipsa 7 : 11

Cu toate că numărul îngerilor nu poate fi cuprins de o minte omenească (vezi Apoc. 5: 11), totuşi
ei stau toţi împrejurul scaunului de domnie al lui Dumnezeu şi se închină înaintea Lui. Cât de
mare este scaunul de domnie al lui Dumnezeu, dacă cuprinde miliarde de miliarde de îngeri? Cât
Dumnezeu, adică necuprins, aşa este scaunul lui de domnie.

Scaunul de domnie al lui Dumnezeu înseamnă puterea Lui care stăpâneşte peste tot,
înţelepciunea Lui care cuprinde (vede) tot şi dragostea Lui care poartă grijă pentru tot.

Sf. ap. Ioan a putut vedea limpede necuprinsa împărăţie a lui Dumnezeu, şi ochii lui se desfătau
de măreţia tabloului, pe care omul, în starea lui normală, nu-l poate cuprinde.

„…Şi toţi îngerii stăteau împrejurul scaunului de domnie…”

Când ai ochii duhovniceşti deschişi, vezi pe toţi slujitorii lui Dumnezeu, pe toţi mântuiţii, stând
înaintea scaunului de domnie al lui Dumnezeu şi închinându-se Lui. Aici nu e nimeni mai mare
şi nimeni nu poartă haine colorate (hainele despărţirilor de pe pământ).

Adevăraţii slujitori ai lui Dumnezeu sunt totdeauna în stare de închinare. Ei nu se închină decât
lui Dumnezeu şi se supun în întregime felului Său de a fi (vezi 2 Tes. 2: 4).

Toţi îngerii din cer s-au aruncat înaintea scaunului de domnie al lui Dumnezeu şi I s-au închinat,
pentru că au văzut un rod aşa de mare al jertfei Domnului Isus – marea gloată de răscumpăraţi.

În adevăr, orice mântuit şi orice lucrare, care arată jertfa Domnului Isus, este o pricină de
mulţumire şi de închinare faţă de Dumnezeu.
Facem noi lucrul acesta, fraţii mei? Dacă n-am ştiut până acum, să-l facem de acum înainte,
pentru că aceasta este voia lui Dumnezeu cu privire la noi.

Apocalipsa 7 : 12

Urechile sf. ap. Ioan au auzit în cer, rostit de toţi îngerii, în limba ebraică, cuvântul Amin, care,
tălmăcit, înseamnă: „Fie întărit de Tine” (Doamne), sau „Aşa să fie”. După acest cuvânt, care a
fost ca un tunet nemaiauzit până atunci, a urmat o laudă pentru Dumnezeu de o măreţie
copleşitoare, izvorâtă din piepturile a miliarde şi miliarde de îngeri. Cine poate să descrie acest
tablou necuprins de mintea omenească?

Dumnezeu este vrednic să I Se aducă laudă, cinste, mulţumire şi închinăciune în toată vremea de
către făpturile şi lucrările Sale cereşti şi pământeşti, pentru că El este izvorul vieţii, al luminii şi
al harului felurit. El, în înţelepciunea, dragostea şi puterea Sa, a adus mântuire veşnică şi
desăvârşită pentru orice parte a creaţiei, care fusese căzută în robia păcatului şi a morţii. De
aceea I se cuvine laudă veşnică.

Faptul că o astfel de ceată de mântuiţi (marea gloată, pe care nu putea s-o numere nimeni – vers.
9) stă înaintea scaunului de domnie, face ca toţi îngerii să cadă în faţa lui Dumnezeu şi să 1 Se
închine. A fi martor la o biruinţă a lui Dumnezeu atât de însemnată, pentru care a fost nevoie de
împotrivire faţă de puterea celui rău, în cea mai deplină desfăşurare a ei, face tot cerul să strige:
„Amin”. „A Dumnezeului nostru să fie lauda, slava, înţelepciunea, mulţumirile, cinstea, puterea
şi tăria, în vecii vecilor! Amin.”

Luate pe rând, cuvintele din acest verset înseamnă:

Lauda – Laudele şi binecuvântările tuturor făpturilor, care-şi datorează existenţa lor bunătăţii lui
Dumnezeu.

Slava – (mărirea în alte traduceri) – Dumnezeu trebuie să fie înălţat şi preamărit de toată creaţia.

Înţelepciunea – Pentru ca El, Creatorul, să-Şi desfăşoare totdeauna şi neîncetat minunatele

însuşiri ale bunătăţii harului Său faţă de lucrul mâinilor Sale.

Mulţumirile – Jertfa pe care trebuie s-o aducă orice făptura din cer, de pe pământ şi de sub
pământ (comp. Apoc. 5:13).

Cinstea – Numele lui Dumnezeu, necinstit atâta vreme şi făcut urât şi respingător prin
învăţăturile rătăcite ale tuturor partidelor religioase.

Puterea – Reţinută şi împiedicată mii de ani, dar acum este liberă în toată plinătatea.

Tăria – Neclătinarea (statornicia) în împlinirea planului Său veşnic.

Lauda, cinstea şi închinăciunea pentru Dumnezeu este o ocupaţie principală a făpturilor cereşti.
Dar a făpturilor pământeşti, adică a noastră, a celor mântuiţi, care să fie ocupaţia cea dintâi?
Ferice de cine înţelege şi practică lauda faţă de Dumnezeu! El a ajuns la ţintă!

Slăvit să fie Domnul!

Apocalipsa 7 : 13

Dacă eşti în cer (starea de cer), să fii liniştit şi deplin încredinţat că tainele pe care nu le ştii, dar
trebuie să le ştii, vei primi lumină ca să le pricepi. Dumnezeu, înaintea căruia te afli, îţi trimite un
slujitor care să te lămurească.

Aşa era sf. ap. Ioan: cu duhul se afla în cer, unde i s-a arătat, ca într-un film toată istoria Bisericii
de pe pământ şi înălţarea ei la cer, toate judecăţile lui Dumnezeu trimise pe pământ după
înălţarea Bisericii, toate cetele de mântuiţi, care vor lua fiinţă în timpul judecăţilor dumnezeieşti,
toată lupta diavolului, legarea şi nimicirea lui, toate minunăţiile în care vor intra cetele de
mântuiţi, şi nunta eternă a Mielului. Ori de câte ori nu înţelegea ceva, i se dădeau lămuriri, pentru
ca el să scrie exact în carte.

„Unul din bătrâni… mi-a zis…”

Cine a fi fost bătrânul acesta nu ştim. Poate Ioan Botezătorul, sau alt prooroc din vechime, care
voia să arate apostolului Ioan puterea jertfei Mielului lui Dumnezeu, Domnul Isus Hristos, care
ispăşeşte şi curăţă păcatul chiar în timpul necazului cel mare.

Numai jertfa Mântuitorului nostru, dacă este primită cu adevărat, prin credinţă, albeşte hainele
murdare ale vieţii păcătosului.

„Aceştia, care sunt îmbrăcaţi în haine albe, cine sunt oare? Şi de unde au venit?”

Albul, după cum s-a mai spus şi în alte meditaţii, este tonul cerului.

Adevăraţii mântuiţi au o viaţă cerească chiar de aici de pe pământ. Ei poartă hainele albe ale
păcii şi nepărtinirii Domnului Isus şi nu se amestecă cu nici o culoare din lume: naţională,
politică, filozofică sau religioasă. Din pricina aceasta au mult de suferit din partea lumii.

„…Cine sunt aceştia? Şi de unde au venit?”

E nevoie, mare nevoie, să ne punem întrebarea aceasta în trecerea noastră pe pământ, dacă
suntem cu adevărat urmaşi ai Domnului Isus, ca să nu fim înşelaţi. Cine este omul acesta? Care-i
obârşia lui duhovnicească? Vine el din Dumnezeu, are naşterea din nou? La fel: ce-i cu lucrarea
sau învăţătura aceasta? De unde vine? De sus sau de jos? Şi dacă în chip sincer, şi înaintea lui
Dumnezeu, punem aceste întrebări, vom primi răspunsul.

Să nu trecem uşor peste lecţia duhovnicească de astăzi, ca să putem creşte în cunoaşterea

adevărului, spre slava lui Dumnezeu şi spre propăşirea lucrării Lui. Amin.

Apocalipsa 7 : 14
Un gând duhovnicesc: ca să-ţi albeşti hainele vieţii păcătoase, adică să devii om ceresc, trăind
totuşi pe pământ, trebuie să treci prin multe şi mari necazuri (vezi F. Ap. 14:22: „…în Împărăţia
lui Dumnezeu trebuie să intrăm prin multe necazuri.”) Cel mai mare necaz ni-l face eul nostru
(firea veche), care nu vrea să cedeze conducerea vieţii (scaunul de domnie) Domnului Isus
Hristos. Din pricina aceasta se porneşte o mare luptă.

Mântuitorul nostru nu ne poate albi, prin sângele Său, decât atunci când ne predăm în întregime
Lui. Atunci sângele Lui ne face fără culoare naţională, politică sau religioasă; atunci ne curăţeşte
şi de lege şi de fărădelege; atunci ne face oameni cereşti (ne dă stare cerească, gândire cerească,
vorbire şi lucrare cerească); atunci suntem cu adevărat lumină.

Adevăraţii mântuiţi sunt numai cei albiţi în sângele Mielului lui Dumnezeu. Cei care apără vreo
culoare încă n-au fost albiţi şi, deci, nu sunt mântuiţi – dar pot fi, dacă vor. Mântuire înseamnă
rupere totală de felul de a fi al pământului şi primire sută la sută a felului de a fi al cerului.

„…Aceştia vin din necazul cel mare; ei şi-au spălat hainele, şi le-au albit în sângele Mielului.”

În adevăr, cine vrea să trăiască cu evlavie în Hristos Isus – în felul Lui de a fi, va fi prigonit (2
Tim. 3:12), va avea necaz mare din partea familiei lui pământeşti şi din partea familiei
duhovniceşti (partida religioasă). Dar asta-i calea Domnului Isus. El a mers întâi pe ea şi ni S-a
dat pe Sine pildă.

Revenind la versetul de mai sus, vedem că marea gloată de răscumpăraţi, din timpul judecăţilor
dumnezeieşti (necazul cel mare), n-a putut ajunge la mântuire pe alte cale, decât pe calea
credinţei în jertfa Domnului Isus. Ce ar putea fi mai plin de îmbărbătare pentru credinţă, decât să
vezi cum, chiar în zile ca acestea, se vor găsi atâţia, pentru Dumnezeu? Nu se cunoaşte alt loc din
Scriptură care să vorbească despre această gloată mare, şi, de aceea, această vedenie este de mare
însemnătate. Ei înşişi şi-au spălat hainele. Aceasta vrea să spună că ei s-au curăţit în partea din
afară – cu hainele ne înfăţişăm înaintea oamenilor, adică s-au curăţit în ce priveşte viaţa şi
legăturile lor cu oamenii. Faptul că şi-au spălat şi şi-au albit hainele în sângele Mielului, ne arată,
nu numai că au cunoscut preţul de mântuire al acestui sânge, ci şi-au schimbat şi viaţa şi
legăturile, purtându-se ca un popor izbăvit.

Spălarea în apă înseamnă curăţirea morală, deci moartea lui Hristos, care este cunoscută în suflet
ca o curăţire de omul vechi împreună cu toate întinăciunile lui, aşa încât sfinţii îşi dau seama că
sunt despărţiţi de acest om vechi. Dar spălarea hainelor în sângele Mielului mai arată că sfinţii şi-
au dat seama că au fost izbăviţi pe pământ de toată puterea răului prin acest sânge şi acum arată
această izbăvire în viaţa şi legăturile lor cu alţii. Ei sunt obişnuiţi să nu mai aibă nici o pată pe
hainele lor, venită de la răul, de care au fost izbăviţi.

Este vrednic de subliniat că, în vers. 10, când vorbesc ei înşişi de izbăvirea lor, o pun pe seama
Celui ce şade pe scaunul de domnie, a „Dumnezeului şi Mielului” lor. Ei recunosc că izbăvirea
lor este pe de-a-ntregul mântuirea lui Dumnezeu. Dar când se spune că „ei şi-au spălat hainele,
si le-au albit în sângele Mielului”, prin aceasta arată că
ei au vrut să fie spălaţi, au dorit lucrul acesta şi l-au căutat. Mai arată apoi că ei vor să fie la
înălţimea izbăvirii lor şi să se poarte ca unii care recunosc drepturile Mielului dobândite asupra
lor prin răscumpărare.

Şi de la această ceată de sfinţi, învăţăm noi, credincioşii de astăzi, că trebuie să ne spălăm hainele
în sângele Mielului, adică să ne păstrăm căile şi întovărăşirile noastre neîntinate de răul lumii
(felul ei de a fi), ca să putem să mărturisim pe Răscumpărătorul nostru. Este datoria noastră să
fim tot atât de bine despărţiţi de răul din lume în zilele noastre, cum vor fi şi ei în zilele lor. Ar fi
într-adevăr trist, dacă noi, care avem parte de o chemare mai înaltă şi mai binecuvântată, şi care
avem o cunoştinţă mai bogată şi mai adâncă despre Dumnezeu, nu ne-am asemăna cu ei în
credincioşia, curăţia şi despărţirea de lume.

Slăvit să fie Domnul!

Apocalipsa 7 : 15

Pentru că şi-au spălat hainele în sângele Mielului, pot sta aceştia înaintea scaunului de domnie al
lui Dumnezeu. Dar şi noi, credincioşii de astăzi, nu avem alt mijloc de a sta înaintea lui
Dumnezeu, decât tot sângele Domnului Isus Hristos – Mielul lui Dumnezeu.

Marea gloată de răscumpăraţi din timpul judecăţilor dumnezeieşti, stau înaintea scaunului de
domnie al lui Dumnezeu, pentru că au venit din necazul cel mare, pentru că au înfruntat
prigoana, ispita, boala, necazurile, privind totdeauna la Domnul Isus şi căutând să-I placă Lui şi
să-L proslăvească.

Ei au rămas tari în mijlocul tuturor luptelor, datorită puterii lui Dumnezeu, care lucra în ei. Fără
îndoială, au fost şi ei întinaţi în lume, dar au urât păcatul şi şi-au spălat hainele şi le-au albit în
sângele Mielului.

Ei cunoşteau Izvorul vieţii şi s-au adăpat din el.

Dar şi noi, aşa cum s-a arătat, nu putem sta înaintea lui Dumnezeu şi nu ne putem bucura astăzi
de harul Lui, decât tot prin sângele Domnului Isus.

„… Cel ce şade pe scaunul de domnie, îşi va întinde peste ei cortul Lui.”

Pentru că stă pe scaunul de domnie, de aceea poate Domnul să-Şi întindă cortul peste tot şi peste
toţi. El a biruit, şi în urma biruinţei, şade pe scaunul de domnie, stăpânind totul.

Cel care va birui, va şedea pe scaunul Lui de domnie (Ap. 3: 21). Biruitorul este mare şi de aceea
are multe posibilităţi. El îşi întinde cortul pretutindeni, fiindcă-i necuprins, ca şi Domnul. Cortul
adevărului şi al dragostei n-are margini. El se întinde nu numai peste un popor, nu numai peste o
religie, nu numai peste un pământ, nu numai peste astrele cereşti, nu numai peste materie, ci şi
peste duhuri, cuprinzând în el necuprinsul, transformând totul după chipul şi asemănarea Celui
ce este prin Sine însuşi. Adevărul are viaţa în sine, pentru că el este Dumnezeu.
Cel care biruieşte poate intra în cortul adevărului şi al dragostei, devenind el însuşi acest cort,
întinzându-se mai departe. Adevărul şi dragostea pot cuprinde totul şi pot contopi totul: şi pe
Dumnezeu şi pe oameni, păstrând totuşi fiinţa fiecăruia. Este o dependenţă independentă, care
numai în adevăr şi în dragoste se poate realiza.

Dacă nu biruim toate prejudecăţile materiei, nu putem face parte din cortul adevărului, din lumea
duhurilor, din Dumnezeu, care îşi întinde cortul peste toţi.

Fiecare credincios trebuie să-şi întindă cortul peste toţi.

Să biruim prejudecăţile sectare şi confesionale, să biruim prejudecăţile naţionalismului, să biruim

prejudecăţile clasei sociale şi ale gradului de cultură, căci numai aşa ne putem întinde cortul
peste orice făptură. Să ne biruim pe noi înşine, poftele şi pornirile fireşti. Să stăm pe scaunul de
domnie al Mielului şi atunci vom înţelege tainele cortului Lui, atunci vom fi noi înşine cort.

Prin cort se înţelege adăpost şi ocrotire.

Cine vine, prin credinţă, la Domnul Isus şi-L primeşte ca Răscumpărător, El îl ia sub ocrotirea
Lui (în „cortul” Lui) şi de aici nu-l mai poate smulge nimeni (comp. Ioan 10: 28).

„Pentru aceasta stau ei înaintea scaunului de domnie al lui Dumnezeu, şi-I slujesc zi şi noapte în
Templul Lui…”

Am întrebat pe Dumnezeu: ce fel de templu este acesta, şi unde? în cer sau pe pământ?

El mi-a răspuns: „Acesta este un fel de a vorbi.”

Şi m-a făcut să înţeleg că răscumpăraţii din marea gloată slujesc tot timpul lui Dumnezeu, aşa
cum în Templul Vechiului Legământ era o slujbă necurmată. Tot ce se face pentru El. este ca o
slujbă în templu.

Vorbele „zi şi noapte” înseamnă fără întrerupere, căci în slujba lui Dumnezeu nu se face pauză,
pentru că este slujba vieţii. Inima, care păstrează viaţa într-un trup, nu face pauză în slujba ei.

Binecuvântat să fie Dumnezeu, pentru lumina Lui limpede, pe care ne-o dă ca să-L cunoaştem pe
El şi planul Lui veşnic! Amin.

Apocalipsa 7 : 16

Cine a intrat, prin credinţă, sub adăpostul („cortul”) Domnului Isus, încredinţându-şi soarta în
mâinile Lui, acela nu va mai duce lipsă de nimic. Nici o altă putere nu-i mai poate face vreun rău
şi nici o dorinţă după altceva nu i se mai poate naşte în inimă.

Când era încă pe pământ, Mântuitorul nostru, vorbind despre Sine şi despre tot ce este El pentru
om, spunea: „Dar oricui va bea din apa pe care i-o voi da Eu, în veac nu-i va fi sete; ba încă
apa, pe care i-o voi da Eu, se va preface în el într-un izvor de apă, care va ţâşni în viaţa
veşnică.” (Ioan 4:14).

Hristos este Pâinea şi Apa adevărului, cu care se vor hrăni toate făpturile în veşnica împărăţie a
lui Dumnezeu. Şi cine se hrăneşte şi se adapă cu adevărul, nu-i va mai fi foame şi sete de nimic
altceva.

Împărăţia viitoare a lui Dumnezeu, este „Cortul” (unul singur, care va cuprinde în sine toate
fiinţele, cele din cer (spirituale) şi cele de pe pământ (fizice), trăind într-o dulce şi veşnică
părtăşie. Acolo nu vor mai fi robi, nici nemulţumiţi, pentru că Dumnezeu va fi totul în toţi. (1
Cor. 15: 28).

Apocalipsa 7 : 17

Aici vedem pe Domnul Isus ca Miel şi Păstor, stând în mijlocul scaunului de domnie şi în acelaşi
timp ducând pe răscumpăraţii Săi la izvoarele vieţii. El, care Şi-a dat viaţa ca jertfă
răscumpărătoare, poate duce la izvoarele vieţii pe toţi care, prin credinţă, primesc jertfa Lui.

Marea gloată de răscumpăraţi din timpul judecăţilor dumnezeieşti, va fi păstorită de Mielul care
a răscumpărat-o. Această mare gloată se va bucura nu numai de plinătatea binecuvântărilor
pământeşti, ci şi de cunoaşterea „izvoarelor vieţii”, adică o cunoaştere deosebită duhovnicească a
lui Dumnezeu.

Din acest capitol din Apocalipsa înţelegem marele adevăr că, după lunga noapte de suferinţă,
prin care trec răscumpăraţii Domnului Isus, vine ziua fără sfârşit a mângâierilor şi
binecuvântărilor dumnezeieşti în care nici un nor n-o va mai umbri.

Am stat înaintea Domnului şi L-am întrebat: „Doamne, Mielul împreună cu Mireasa (Biserica)
vor sta în mijlocul marii gloate de răscumpăraţi?”

Răspuns: „Ia seama la citire: „Mielul, care stă în mijlocul scaunului de domnie.,.”, nu în mijlocul
lor.”

Mielul stă în mijlocul scaunului de domnie al lui Dumnezeu împreună cu Mireasa (Biserica) Sa,
împărţind haruri la toate celelalte cete de mântuiţi şi dând naştere la noi şi noi lumi în fericire
veşnică.

Toată lauda, cinstea şi mulţumirea se cuvine Dumnezeului nostru şi Mielului Său (Domnul Isus),
care ne-a răscumpărat, acum şi în vecii vecilor! Amin.

Apocalipsa 8 : 1

„Când a rupt Mielul pecetea a şaptea, s-a făcut în cer o tăcere de aproape o jumătate de ceas.”
Între pecetea a şasea şi a şaptea, după cum sunt înşirate lucrurile în Apocalipsa, pare a fi un
interval mai mare, dar, de fapt nu e aşa. (vezi meditaţia la 7:1). Totul se desfăşoară după planul
desăvârşit al lui Dumnezeu, fără întrerupere, la intervale hotărâte de El.

Cartea cu şapte peceţi cuprinde condiţiile răscumpărării pământului, dar ea mai conţine şi
condiţiile înfricoşătoarelor judecăţi ale lui Dumnezeu, care vin asupra tuturor celor ce
dispreţuiesc răscumpărarea. După fiecare cele şapte peceţi rupte de Mielul lui Dumnezeu, venea
o judecată. Un sfert din populaţia pământului a fost nimicită prin război, foamete, ciumă,
cutremure de pământ, grindină şi alte calamităţi. A mai rămas o pecete să se rupă – ce de a
şaptea. Oştirile cereşti, ştiind că aceasta este cea din urmă şi cea mai groaznică, au rămas în
uimire şi în aşteptare. Aşteptarea aceasta explică tăcerea de aproape o jumătate de ceas în cer.
Era ca şi când toate din cer „şi-au oprit răsuflarea” ca să vadă grozăviile care vin pe pământ.

De când există cerul, niciodată nu s-a întrerupt cântarea de slavă şi de adorare pentru Dumnezeu,
a corului alcătuit din toţi îngerii (miliarde şi miliarde) şi din toate făpturile cereşti. Acum însă,
pentru un timp scurt, s-a făcut tăcere. Această tăcere e ceva asemănător cu „Oprire” (Se/a) pe
care o citim în unii psalmi.

Despre tăcerea de „o jumătate de ceas”, s-au dat mai multe interpretări: unii au spus că e vorba
chiar de o jumătate de oră, alţii au spus că e vorba de şapte zile, iar alţii susţin că e un timp mai
lung. Am întrebat pe Dumnezeu, dacă este vorba de ceasul (timpul) de pe pământ? în bunătatea
Lui mi-a răspuns scurt: Nu. De aici am înţeles că socotelile oamenilor nu sunt adevărate. Cât este
de lungă acea „jumătate de ceas” nu-i treaba omului să ştie, ci a lui Dumnezeu.

„Când a rupt Mielul pecetea a şaptea, s-a făcut în cer o tăcere de aproape o jumătate de ceas.”

Cerul, în faţa durerilor de pe pământ, ştie să tacă. Pământul însă, cu larma sa izvorâtă din păcat,
n-a păstrat niciodată măcar un minut de tăcere.

Ce puţin ştim noi oamenii să tăcem! Vorbe, vorbe, vorbe. E o caracteristică a lumii.

Să învăţăm de la Domnul Isus şi de la cer, să tăcem în anumite împrejurări.

Slăvit să fie Domnul!

Apocalipsa 8 : 2

Mereu întâlnim în Apocalipsa numărul şapte – numărul desăvârşirii – arătând, de fiecare dată,
desăvârşirea binecuvântărilor (harului) lui Dumnezeu şi desăvârşirea judecăţilor Sale.

Aici este vorba despre şapte îngeri (trimişi, slujitori) ai lui Dumnezeu, care, spre deosebire de
celelalte miliarde de îngeri-slujitori, aceştia stau în apropierea lui Dumnezeu: înaintea Lui,
împlinind slujbe de o deosebită însemnătate. Pe ei îi trimite Dumnezeu (o trimitere desăvârşită)
ca să împlinească judecăţile dumnezeieşti într-o nouă etapă pe pământ.

„…Li s-au dat şapte trâmbiţe.”

Întreaga perioadă a judecăţilor lui Dumnezeu (necazul cel mare de pe pământ este împărţită în
trei părţi cu câte şapte trepte: şapte peceţi, şapte trâmbiţe şi şapte potire ale mâniei.

Întrebând pe Dumnezeu: „ce sunt trâmbiţele”, El mi-a răspuns: „Trâmbiţele sunt împuterniciri.”

Aceste trâmbiţe ne aduc aminte de Ierihon. Înainte de cădere, Ierihonul a fost înconjurat cu
sunete de trâmbiţe (Iosua 6:3-5). Aici, Ierihonul este lumea, care, ca şi zidurile vechii cetăţi, se
va prăbuşi, iar împărăţia ei va trece în mâinile Domnului Dumnezeu şi ale Hristosului Său.
(Apoc. 11:15).

Tot prin sunetul trâmbiţelor, Dumnezeu, pe vremea lui Ghedeon, a judecat şi nimicit oştirea
madianiţilor. (vezi Jud. 7:18-22).

„Şi am văzut pe cei şapte îngeri, care sunt înaintea lui Dumnezeu; şi li s-au dat şapte trâmbiţe.”

Aşa cum sf. ap. Ioan, fiind în duhul într-o stare de cer, a auzit lucruri nemaiauzite, şi pe aceşti
şapte îngeri, care stau în faţa lui Dumnezeu, şi care au fost trimişi să înfăptuiască judecăţile
dumnezeieşti pe pământ, tot aşa şi noi, dacă suntem într-o stare cerească, vom vedea lucruri mari
şi vom înţelege judecăţile lui Dumnezeu în desfăşurarea lor fie într-o inimă (în inima noastră), fie
într-o adunare, fie în lumea întreagă.

Binecuvântat să fie Dumnezeu, care duce la îndeplinire planul Său măreţ, pentru aşezarea din
nou a tuturor lucrurilor! Amin.

Apocalipsa 8 : 3

Am stat înaintea Domnului şi L-am întrebat: ce fel de altar, ce fel de cădelniţă şi ce fel de foc
arată versetul acesta? Este vorba de materie, sau totul se înţelege simbolic?

Răspuns: „Toate au un înţeles simbolic.”

În lumina acestui răspuns, îndrăznim să spunem că prin cuvântul „altar” se înţelege locul unde
se mijloceşte pentru sfinţii lui Dumnezeu. Cadelniţa în Vechiul Legământ era un vas purtător de
foc în care se

punea tămâie şi ardea pentru Dumnezeu. Aici este un simbol al rugăciunilor şi laudelor sfinţilor,
aduse pe altarul de aur, care este înaintea lui Dumnezeu.

Pe altarul de aur din Vechiul Legământ (Exod 30:1), nu se aduceau jertfe pentru păcat, ca pe
altarul de aramă, ci numai tămâie, care înseamnă o jertfă necurmată de laudă pentru Dumnezeu.

Îngerului din versetul de mai sus i s-a dat tămâie multă (în original: „tămâi”, adică multe. Este
vorba de multe mirosuri, care ard la un loc. Tămâia din Vechiul Testament era alcătuită dintr-un
buchet de parfumuri: stacte, onice mirositoare, halvan şi tămâie. (Exod 30: 34-38). Aşa sunt
rugăciunile şi laudele sfinţilor: felurite – după nevoi şi după starea inimii, dar toate merg într-un
singur loc şi pentru un singur scop.
Să fie şi pe altarul inimii noastre „multă tămâie”, alcătuită din multe mirosuri, adică rugăciuni de
mulţumire şi laudă spre Dumnezeu, căci avem nesfârşite motive pentru lucrul acesta.

Mereu-mereu să ne cercetăm starea inimii noastre, ca să fie cerească (numai pe altarul de aur se
poate aduce tămâie; aurul este icoana stării cereşti), căci într-o altă stare nu primeşte Dumnezeu
jertfa noastră de laudă.

Apocalipsa 8 : 4

Adevărata rugăciune a celui credincios se ridică la Dumnezeu, chiar dacă pe pământ s-ar
împotrivi toţi oamenii şi toţi demonii.

Adevărata rugăciune se naşte din sămânţa credinţei şi tot ce vine din credinţă se ridică la
Dumnezeu. Pământul nu se poate împotrivi rugăciunii, aşa cum marea nu se poate împotrivi
aburilor care se nasc şi se înalţă la cer.

Adevărata rugăciune are în vedere pe Dumnezeu şi tot ce e trimis pentru El, ajunge sigur la ţintă.

Da, rugăciunile şi laudele adevărate spuse sau cântate de gura slujitorilor lui Dumnezeu,
totdeauna se ridică spre El, niciodată nu coboară.

Cum aburii, care se ridică din mare, nu mai coboară pe pământ decât în formă de picături de
ploaie binefăcătoare, dătătoare de viaţă, tot aşa, rugăciunile şi laudele sfinţilor, care se ridică la
Dumnezeu, coboară numai în picături de har peste cei care le-au trimis.

Prin mijlocirea Domnului Isus Hristos, Marele nostru Preot, rugăciunile noastre, înălţate la cer,
se transformă în ploaie binefăcătoare de har şi se întoarce spre noi în forma aceasta.

Vrem ploaie de har? Să îndreptăm rugăciunile noastre cu credinţă fierbinte spre Dumnezeu şi
vom fi binecuvântaţi cu această ploaie.

Apocalipsa 8 : 5

Amintim încă odată că în timpul desfăşurării judecăţilor dumnezeieşti pe pământ, când domnia
lui Antihrist va fi în plinătatea ei, mulţi dintre locuitorii planetei noastre se vor întoarce la
Dumnezeu, prin credinţa în jertfa Mielului (Domnului Isus). Aşa citim despre marea gloată de
răscumpăraţi din 7. Aceşti credincioşi vor avea mult de suferit şi vor fi omorâţi pentru
mărturisirea credinţei lor. Rugăciunile lor însă se vor sui la Dumnezeu, ca focul de tămâie, şi
Dumnezeu îi va răzbuna.

Rugăciunea sfinţilor de atunci va fi schimbată faţă de rugăciunea sfinţilor de astăzi: „Doamne,

nu le ţinea în seamă pactul acesta!” (F. Ap. 7: 60). Ei (sfinţii de atunci) strigă la Dumnezeu să
lucreze prin puterea Sa sfântă şi să înlăture toată nelegiuirea, care L-a lipsit de plăcerea Sa faţă
de oameni şi care sfărâmă adevărata fericire a omului. Sfinţii de astăzi merg mână în mână cu
îndurarea şi harul îndelung răbdător al lui Dumnezeu; ei ştiu că acum este ziua mântuirii, dar
sfinţii de atunci vor înţelege că s-a apropiat vremea când Dumnezeu va judeca cu putere mul de
pe pământ, şi vor fi una cu ce va face El. Rugăciunile lor vor fi, în zilele acelea, potrivite cu
gândurile lui Dumnezeu, iar judecăţile vor fi răspunsul la rugăciunile lor, întocmai după cum
astăzi se întorc păcătoşii şi sunt binecuvântaţi, ca răspuns la rugăciunile copiilor lui Dumnezeu.

Focul de pe altar vine ca judecată asupra celor nelegiuiţi, căci focul închipuieşte judecata. Acum,
focul altarului se aruncă în sufletele oamenilor, ca să se judece singuri, să se întoarcă prin
pocăinţă la Dumnezeu şi să se vadă că El este un Dumnezeu Mântuitor. Atunci, aruncarea
focului pe pământ, este răspuns la rugăciunile sfinţilor. Ei cer judecată şi primesc răspuns
imediat, ca Ilie.

Noi ori suntem curăţiţi de focul de pe altar, ori suntem arşi de el.

„Apoi îngerul a luat cădelniţa, a umplut-o din focul de pe altar, şi l-a aruncat pe pământ. Şi s-au
stârnit tunete, glasuri, fulgere şi un cutremur de pământ!”

Un gând duhovnicesc: Numai cu focul de pe altarul lui Dumnezeu (Jertfa de pe cruce), se produc
zguduiri, fulgere pe pământul din noi şi de pe lângă noi. Orice alt fel de foc, este foc străin.

Jertfa Domnului Isus, face schimbare deplină în sufletul care a primit-o cu credinţă. Întreaga
veche aşezare a vieţii este dărâmată şi începe zidirea unei noi vieţi de natură cerească.

Alt gând duhovnicesc: Focul de pe altarul sfânt al laudelor lui Dumnezeu (pe altarul de aur ard
numai jertfele de laudă), când este aruncat pe pământ (în trupul credinciosului), se produc mari
tulburări (firii vechi nu-i plac rânduielile lui Dumnezeu). Dar fericit este cel care se lasă cuprins
de acest foc! El arde şi este mistuit pentru Dumnezeu şi, în această mistuire, se află fericirea lui
veşnică.

Slăvit să fie Domnul!

Apocalipsa 8 : 6

Aşa trebuie să fie adevăratul slujitor al lui Dumnezeu: îmbrăcat (dotat) de Dumnezeu cu cele
necesare slujbei, pregătit tot timpul pentru slujbă şi aşteptând în smerenie trimiterea lui
Dumnezeu.

Aceste trei condiţii: îmbrăcarea (dotarea) cu cele necesare, pregătirea şi aşteptarea trimiterii,
trebuie să le împlinească orice slujitor al lui Dumnezeu. Altfel toată truda este zadarnică.

Cei şapte îngeri aveau trâmbiţele de la Dumnezeu, nu de la ei înşişi sau de la altcineva.

Numai cu ceea ce-ţi dă Dumnezeu, poţi săvârşi lucrarea Lui: „Rămâneţi în cetate până veţi fi
îmbrăcaţi cu putere de sus.” (Luca 24:49) – spunea Domnul Isus ucenicilor Săi. Să nu plecăm
niciodată în lucrarea lui Dumnezeu cu ceea ce avem de la noi înşine sau de la oameni, ci să
aşteptăm să fim îmbrăcaţi de Dumnezeu cu puterea, înţelepciunea şi dragostea Lui.
Cele şapte trâmbiţe, cu care vor suna cei şapte îngeri sunt o mărturie înşeptită, către cugetele
oamenilor, în cursul unui şir de serioase judecăţi de pedepsire, a căror ţintă este împlinirea tainei
lui Dumnezeu (vezi Apoc. 10:7). Potirele arată apoi vărsarea mâniei lui Dumnezeu asupra celor
care s-au abătut şi se răzvrătesc pe faţă împotriva Lui; nu nimicirea lor pentru totdeauna, ci doar
judecăţi de pedepsire, prin care se arată că ei sunt ţinta mâniei Lui.

Apocalipsa 8 : 7

Când primul înger, din cei şapte, a primit poruncă de la Dumnezeu, a sunat din trâmbiţa pe care o
primise şi care era pregătită. În urma sunetului au început îndată să se vadă judecăţile
dumnezeieşti care, spre deosebire de cele din prima parte (cele arătate în cap. 6), sunt de o tărie
mult mai mare.

Prima parte a judecăţilor dumnezeieşti au nimicit o pătrime din locuitorii pământului, cele din a
doua parte nimicesc o treime din tot ce este viu.

Am întrebat pe Dumnezeu, dacă este vorba aici despre lucruri fizice şi, în bunătatea Lui, mi-a
răspuns: „În cer nu sunt lucruri fizice, dar pe pământ se întâmplă lucruri fizice.”

Am înţeles că după cum urgiile din Egipt au fost urgii adevărate, tot aşa şi aici.

Puterea trâmbiţelor (Cuvântul rostit de Dumnezeu pentru judecată se vede în lumea fizică. La
prima trâmbiţă vine grindină şi foc amestecat cu sânge (ca la a şaptea plagă în Egipt). Toate
acestea însă sunt lucrarea lui Dumnezeu, pe care El şi-o desfăşoară aşa cum ştie. Atunci vremea
harului este trecută, Biserica se află în cer, şi nemaifiind nici o piedică, judecăţile dumnezeieşti
îşi desfăşoară puterea în toată plinătatea ei.

Fraţii mei, ca să nu ajungem sub puterea judecăţilor lui Dumnezeu de la sfârşitul veacului, să ne
judecăm noi acum, în lumina Cuvântului lui Dumnezeu, să ne supunem adevărului sfânt şi să
trăim în ascultare de voia lui Dumnezeu. Pentru noi este încă vremea harului, însă nu va mai ţine
mult. Iată Cuvântul lui Dumnezeu ne vorbeşte! Să fim cu luare-aminte!

Apocalipsa 8 : 8

Cu fiecare înger, tăria judecăţilor dumnezeieşti creşte pe pământ, dar puterea lor nimicitoare este
mărginită, cuprinzând numai a treia parte a pământului şi a mării. Din tot ce are viaţă (oameni,
animale şi vegetaţie) o treime va fi nimicită.

În vedenia lui Ioan, muntele de foc aprins, care a fost aruncat în mare, nu este numai un simbol al
unei puteri maritime, în plină desfăşurare, care nimiceşte alte puteri maritime, cum susţin mulţi
din tălmăcitorii Apocalipsei, ci este o forţă fizică de sus dezlănţuită asupra mării-mărilor (vreun
corp ceresc sau mai multe: meteoriţi, cometă etc.), care va nimici a treia parte din flota lumii şi
din vieţuitoarele mării. Din răspunsul lui Dumnezeu, arătat la meditaţia vers. 7, se desprinde
această explicaţie.
Să credem aceste lucruri aşa cum sunt scrise, şi vom fi feriţi de încurcături. Dacă plăgile arătate
în cartea Exodului le credem literal, de ce pe cele din cartea Apocalipsei să le spiritualizăm în
întregime? Ceea ce trebuie să înţelegem simbolic, Dumnezeu ne va da lumină.

Apocalipsa face parte din Cartea Lui (Sfânta Scriptură) şi El nu ne va lăsa încurcaţi. Cei cu inima
curată vor vedea pe Dumnezeu – adevărul Lui (Matei 5:8).

Slăvit să fie Domnul!

Apocalipsa 8 : 9

Urmările judecăţilor dumnezeieşti se văd îndată. Tot aşa şi în noi, dacă ne supunem astăzi
judecăţii arătată de Cartea Sfântă; ceea ce judecăm (osândim) în noi înşine, moare şi aceasta se
vede.

Prin judecăţile dumnezeieşti din timpul sfârşitului se împlinesc două lucruri mari:

1). Dreptatea lui Dumnezeu este satisfăcută, şi 2). Pământul se curăţă de toate lucrările
diavolului.

Acelaşi lucru se face şi astăzi: credinciosul, prin credinţa în jertfa Domnului Isus, a fost izbăvit
de cerinţele dreptăţii dumnezeieşti, întrucât această dreptate a fost satisfăcută de El pe crucea
Golgotei. Judecata curăţitoare însă o face zilnic el (credinciosul), prin faptul că se judecă pe sine,
ţinând pe cruce firea veche, adică toate pornirile păcătoase ale cărnii, (vezi Romani 8:13;1 Cor.
11:31; Gal. 5:24; Gal. 6:14; Efes. 4:22; Colos. 3:5; 1 Ioan 1:9).

Fără judecata dumnezeiască nu se poate întrona sfinţenia dumnezeiască atât într-o inimă, într-o
comunitate (adunare), cât şi pe întreg pământul.

Ferice de cel care se judecă acum, căci va fi izbăvit de judecata viitoare!

Apocalipsa 8 : 10

La întrebarea pe care i-am pus-o Domnului, dacă steaua aceasta este fizică sau nu, în bunătatea
Lui, mi-a răspuns zicând: „Cele din vers. 10 şi 11 au înţelesul versetelor 7 şi 8, adică în cer nu
sunt lucruri fizice, dar pe pământ se petrec fenomene fizice”

Dumnezeu are putere să facă lucruri neobişnuite şi în lumea fizică şi în lumea spirituală.” El face
tot ce vrea în cerşi pe pământ.” (Psalm. 135:6). Degeaba caută omul o explicaţie după logica lui,
când este vorba de lucrările lui Dumnezeu, căci n-o va găsi. El care a făcut din nimic tot ce se
vede, va face şi cu cele ce sunt tot ce vrea. Să credem adevărul acesta!

Pentru împlinirea planului Său, cu privire la desfăşurarea judecăţilor din zilele sfârşitului,
Dumnezeu cheamă şi îngeri (puteri spirituale) şi stele şi pământ şi foc şi apă (puteri fizice), adică
tot ce mâna Lui a făcut.
Şi când este vorba de mântuirea şi desăvârşirea noastră, Dumnezeu se foloseşte de toate lucrurile,
cum scrie Cartea Sfântă: „Ştim că toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce iubesc
pe Dumnezeu, şi anume, spre binele celor ce sunt chemaţi după planul Său.”(Romani 8: 28).

Dacă nu înţelegem Scriptura, să căutăm piedica în noi, în starea noastră firească, în necurăţia
noastră şi nicidecum la Dumnezeu. El ne dă lumina Sa, numai să fim noi lumină, adică sinceri
faţă de El.

Cum spune un proverb chinez: „Dacă îmi spuneţi ce trebuie să ştiu, poate că am să uit. Dacă-mi
arăţi, poate că am să-mi aduc aminte. Dar dacă vreau şi eu, atunci mai mult ca sigur că am să
înţeleg.” Şi cine vrea cu adevărat să ştie lucrurile dumnezeieşti, dovedeşte prin faptul că
împlineşte condiţiile puse de Dumnezeu. (1 Cor. 2:14).

Slăvit să fie Domnul acum şi în vecii vecilor! Amin.

Apocalipsa 8 : 11

Dacă este vorba de un fenomen fizic, atunci steaua aceasta poate fi un meteor care, explodând,
va umplea atmosfera de gaze otrăvitoare. Aceste gaze vor fi absorbite de râuri şi de izvoarele de
apă şi le va otrăvi. (Ier. 9: 15). Mulţi oameni vor muri.

Când a fost răstignit Domnul Isus oamenii I-au dat să bea amărăciune; acum, ei au parte de
amărăciune şi mor.

Cu mii de ani înainte Dumnezeu, prin gura proorocului Ioel, vorbind despre judecăţile din
vremea sfârşitului, spunea: „Voi face să se vadă semne în ceruri şi pe pământ: sânge, foc şi
stâlpi de fum; soarele se va preface în întuneric, şi luna în sânge înainte de a veni ziua
Domnului, ziua cea mare şi înfricoşată.” (Ioel 2:30-31).

Aceste fenomene se vor petrece după răpirea Bisericii. În citirea cărţii Apocalipsei să ţinem
seama mereu de lucrul acesta.

Pentru credincioşii de astăzi, adică Biserica Lui Hristos, din cele scrise în Apocalipsa putem să
luăm învăţături duhovniceşti, „…ca să creştem în toate privinţele şi să ajungem la statura
plinătăţii lui Hristos, la starea de om mare, ca să nu mai fim copii, plutind încoace şi încolo,
purtaţi de orice vânt de învăţătură, prin viclenia oamenilor şi prin şiretenia lor în mijloacele de
amăgire.” (Efes. 4:13-14).

Din versetul de mai sus: „steaua se chema «Pelin», şi a treia parte din ape s-au prefăcut în
pelin”, duhovniceşte înţelegem că apele sunt învăţături şi, mai ales, învăţăturile Domnului Isus
(comp. Ioan 7: 37), care pot fi stricate (vezi 2 Cor. 2:17; 2 Cor. 4:2) de câte o „stea”(un om mai
cu vază, mai talentat). Credincioşii care stau sub călăuzirea Duhului Sfânt, sunt feriţi de o
asemenea primejdie şi nu beau din ape otrăvite.
Să veghem, fraţii mei, şi când vedem apa Cuvântului lui Dumnezeu stricată de vreo „stea”, să n-
o bem, ci să mergem la Izvor, la Domnul Isus, la Cuvântul Lui nestricat şi de acolo să bem,
pentru înviorarea şi întărirea noastră duhovnicească. Slăvit să fie Domnul!

Apocalipsa 8 : 12

În desfăşurarea lor, judecăţile dumnezeieşti vor schimba” multe lucruri din vechea rânduială a
pământului. Şi în partea fizică şi în partea spirituală, lumea şi viaţa pământească vor trece prin
încercări şi schimbări nemaiîntâlnite.

Îngerul al patrulea, prin împuternicirea pe care o are de la Dumnezeu, va micşora lumina şi dintr-
o parte şi din alta. Cum se va face acest lucru, nu ne spune Cartea Sfântă, iar cine ar încerca să
facă o precizare, va rămâne de minciună, pentru că Dumnezeu nu Se ia după prezicerea făcută de
om.

Am întrebat pe Domnul în rugăciune: „Doamne, se repetă ceea ce a test la cap. 6: 12?”

Răspuns: „Seamănă cu ceea ce a fost acolo, dar cu o putere mult mai mare.”

Cât e de greu când ţi se micşorează lumina! De acest lucru atârnă un lanţ de suferinţe. Dacă la
lumina întreagă a soarelui şi a lunii lumea a păcătuit şi a suferit atât de mult, cu cât mai mare va
fi avântul spre păcat şi mai arzător focul suferinţei când a treia parte din lumină va fi luată?

Să ne ascundem acum deplin în Soarele Neprihănirii – Isus Hristos, ca să nu fim niciodată lipsiţi
de Lumină.

Apocalipsa 8 : 13

Ajungând la versetul acesta, m-am rugat Domnului şi L-am întrebat dacă aici este vorba chiar de
un vultur. El mi-a răspuns: „E un fel de a vorbi.” Prin acest răspuns am înţeles că „vulturul” este
un mijloc de comunicare, pe care-I vor auzi toţi. Cum va fi acest mijloc, nu ştim. Unii tălmăcitori
au spus că vulturul este: Duhul Sfânt (Victorin); papa Grigore cel Mare (Eliot); sf. ap. Ioan
(Delira); sf. ap. Pavel (Zeger) însuşi Hristos (Wordswordt). Aceste tălmăciri, şi altele de felul
lor, sunt sforţări neputincioase ale minţii omeneşti de a pătrunde în tainele lui Dumnezeu. Când
nu înţelegem ceva din Cuvântul lui Dumnezeu, să rămânem smeriţi înaintea Lui, căci ceea ce nu
trebuie să ştim este spre binele nostru.

Din versetul de mai sus desprindem acest adevăr: judecăţile dumnezeieşti merg crescând şi
nenorocirile care vin peste locuitorii pământului sunt tot mai mari. Ei nu pot să se păzească şi nu
pot să fugă din faţa acestor judecăţi, de aceea solul (vulturul) trimis de Dumnezeu strigă: „Vai,
vai, vai!”

Ca să nu avem parte de vaiurile acestea, să ne întoarcem astăzi la Dumnezeu, primind prin

credinţă, pe Domnul Isus ca Mântuitor.

„…Vai, vai, vai de locuitorii pământului…”

Un gând duhovnicesc: Ca să ne scape de vaiurile de pe pământ, Domnul Isus ne-a pregătit acum
nouă, credincioşilor Săi, un loc în cer – „În locurile cereşti”(Efes. 2:6). Aici nu este nici un vai,
ci numai bucurie şi lumină.

Slăvit să fie Domnul!

Apocalipsa 9 : 1

Fiecare înger, care sună din trâmbiţă, dezvăluie o nouă faţă a judecăţilor dumnezeieşti.

De data aceasta, sf. ap Ioan a văzut o stea care căzuse din cer pe pământ. Este vorba deci, de o
cădere din trecut („o stea care căzuse din cer”), dându-ne să înţelegem că Lucifer este steaua
aceea (comp. Luca 10:18; „Am văzut pe Satana căzând ca un fulger din cer.”)

Despre Adânc şi despre cheia fântânii Adâncului am întrebat pe Dumnezeu şi El, în bunătatea
Lui, mi-a răspuns zicând: „Adâncul este Iadul şi cheia fântânii Adâncului este puterea lui. Steaua
care căzuse este Lucifer.”

Ceea ce spune Dumnezeu este adevărul şi noi credem ce spune El. Nimeni nu poate tălmăci
Cartea Lui, în lumina adevărată, afară de El. Slavă Lui!

Un gând duhovnicesc: Ceea ce cade din cer nu se mai poate sui din nou acolo, ci se transformă în
diavol.

Fraţii mei, care avem parte de chemarea cerească şi care, prin credinţă, locuim în locurile cereşti
(Evrei 3:1; Efes. 2:6), să fim cu cea mai mare grijă în umblarea noastră, ca să nu cădem din locul
unde am fost aşezaţi de Domnul Isus, că nu ne mai putem sui din nou acolo.

Apocalipsa 9 : 2

Mereu-mereu, cel ce scrie aceste meditaţii, întreabă pe Domnul ca să-i spună cum se înţelege un
loc sau altul din cartea Apocalipsei, şi astfel să poată aşterne pe hârtie adevărul.

La întrebarea dacă fumul, care iese din fântâna Adâncului, este fizic, Domnul mi-a răspuns,
zicând: „Fumul care iese din Adânc (iad) sunt nişte duhuri rele, care-şi fac lucrarea cu ajutorul
tehnicii moderne de distrugere.”

I-am mulţumit, şi am înţeles încă odată că tot ce face omul stăpânit de păcat nu este spre viaţă, ci
numai spre moarte.

Duhurile necurate se ridică din Adânc pe pământ numai ca să chinuiască pe oameni, să-i înşele şi
să-i îndemne la ură şi război între ei. Aceste duhuri întunecă, mai întâi, lumina adevărului
dumnezeiesc în inimile oamenilor şi apoi îi ridică unii împotriva altora. Totdeauna au făcut aşa,
dar în timpul judecăţilor dumnezeieşti, de după răpirea Bisericii, lucrarea lor nimicitoare se va
desfăşura într-o formă neobişnuită şi de tărie necunoscută până atunci.
Binecuvântat să fie Dumnezeul harului, care ne dă lumina Sa, ca să cunoaştem adevărul, şi
cunoscându-l să-l putem urma! Amin.

Apocalipsa 9 : 3

Întrebând pe Domnul, ce sunt lăcustele şi cine le dă puterea, mi-a zis: „Cele spuse la vers. 2, sunt
răspunsul la întrebare.” Adică duhurile rele (dracii) care ies din Adânc, înşeală oamenii (fie prin
erezii, fie prin curente politice, fie prin latura economică, fie prin naţionalism) şi-i ridică la luptă
unii împotriva altora, folosind tehnica modernă în acest scop (aceasta-i puterea nimicitoare de
scorpie, pe care o primesc. Scorpionul este o insectă primejdioasă, asemănătoare racului, având o
glandă care secretă un venin ucigător. La vârful cozii, care se ridică în sus într-o formă
ameninţătoare, se află un ac, prin care-şi descarcă veninul).

Cât de departe de adevăr sunt tălmăcirile oamenilor date acestui verset şi următoarelor, unde este
vorba de lăcuste! Iată câteva: „Lăcustele sunt „Ereticii” (Beda), „Goţii” (Vitringa), „Vandalii”
(Aureol), „Mahomedanii” (Mid), „Ordinele cerşetorilor” (Breitman), „Jezuiţii” (Schertzer),
„Protestanţii” (Belarmin), „Metodiştii” (Russel). Aceste interpretări nu au mulţumit pe nimeni
decât pe cei ce le-au scris.

„Din fum au ieşit nişte lăcuste…”

Duhovniceşte înţelegând, nimic bun nu poate ieşi din întunericul minciunii, al egoismului şi al
păcatului felurit. În întuneric nu se află calea vieţii, a dragostei, a păcii şi a fericirii. Întunericul
este locul Satanei şi al îngerilor (dracii) lui.

Orice faptă făcută la întuneric este născătoare de întuneric.

Domnul Isus este Lumina lumii. Cine vine la El şi-L urmează, nu va umbla în întuneric. (Ioan
8:12). Din lumină se naşte lumină. Adevăratul creştin este fiul luminii (1 Tes. 5:5) – este lumină.
(Matei 5:14).

Slăvit să fie Domnul!

Apocalipsa 9 : 4

M-am rugat Domnului şi L-am întrebat: „Doamne, este vorba aici de iarbă şi de copaci?”

Domnul a zis: „Nu, ci de mântuiţi.”

– „Doamne, care este pecetea dumnezeiască de pe fruntea oamenilor?”

– „Pecetea este o înaltă gândire duhovnicească, care va arăta în chip deosebit pe Dumnezeu-Tatăl
şi pe Fiul.”

– Doamne, îţi mulţumesc pentru lumina răspunsurilor Tale! Fii binecuvântat în veci! Amin.
Din răspunsurile scurte şi precise ale lui Dumnezeu, înţelegem că iarba, verdeaţa şi copacii verzi
arată viaţa cea nouă, dumnezeiască, pe care o vor primi mulţi oameni, prin credinţa în Domnul
Isus, în timpul judecăţilor lui Dumnezeu de pe pământ. Această viaţă nu va fi nimicită de
judecăţile dumnezeieşti.

De fapt, numai viaţa care vine din Dumnezeu, prin Fiul Său, Isus Hristos, este adevărata viaţă pe
pământ şi astăzi şi în tot timpul istoriei Bisericii în lume. Omenirea, care nu are această viaţă,
este moartă în păcat (vezi Efes. 2:1-6; Ioan 5:25). Aşa o vede Dumnezeu, iar pe credincioşii Săi
îi vede vii, adică verzi: „Cei sădiţi în Casa Domnului, înverzesc în curţile Dumnezeului nostru.
Ei aduc roade şi la bătrâneţe, mint plini de suc şi verzi, ca să arate că Domnul este drept…” (Ps.
92:13-15). Sau: „Eu sunt în Casa Domnului ca un măslin verde. „(Ps. 52:8).

Cu privire la pecetea lui Dumnezeu de pe fruntea unor oameni de atunci, putem spune că acelaşi
lucru se întâmplă şi astăzi: cei care au o gândire cerească sunt pecetluiţii lui Dumnezeu. Ei prin
naşterea din nou, au primit o minte nouă, pe care şi-o înnoiesc în fiecare zi (comp. 3:10). Cu
această minte pot pricepe tainele lui Dumnezeu, care pentru cei fireşti (nenăscuţi din nou), sunt o
nebunie (vezi 1 Cor. 2: 14).

Este mângâietor să vedem că oamenii care au gândire cerească (pecetea lui Dumnezeu), scapă de
această grozavă judecată de pedepsire. Ei sunt păstraţi prin mijlocirea Domnului Isus Hristos,
pentru că au crezut în jertfa Lui. Aşa şi astăzi: cei care au gândire cerească,

sunt izbăviţi de toate duhurile necurate, de toate învăţăturile rătăcite şi se bucură de ocrotirea
adevărului dumnezeiesc. Slăvit să fie Domnul!

Apocalipsa 9 : 5

Judecăţile dumnezeieşti sunt pentru pedepsirea oamenilor, arătând, prin aceasta, cerului şi
pământului, îngerilor, dracilor, şi oamenilor că păcatul (abaterea de la legea dreptăţii), sub orice
formă ar fi fost făptuit, se pedepseşte fără nici o milă.

Încă odată aducem aminte: timpul acestor judecăţi va fi după răpirea Bisericii, deci după ce harul
va fi luat. Atunci dreptatea dumnezeiască atinge pe toţi cei care sunt cu inima pentru Dumnezeu
şi orânduirea Lui.

Demonii ieşiţi din Adânc, care se vor folosi de tehnica modernă pentru chinuirea oamenilor
necredincioşi (fără pecetea lui Dumnezeu), sunt mărginiţi în timp: „Li s-a dat putere să nu-i
omoare, ci să-i chinuiască cinci luni…” Deci ei nu fac ce vor, ci numai ce li se îngăduie.

Am întrebat pe Dumnezeu, dacă cele cinci luni sunt obişnuite, şi El mi-a răspuns: „Nu.” N-a spus
însă cât; poate mai puţin, poate mai mult de cinci luni. Nu ştim.

„…Chinul scorpiei (scorpionului), când înţeapă pe un om”, arată urmările veninului din
înţepătura făcută, care produce dureri mari, inflamaţii locale, paralizii, febră, ameţeli, vomă şi
câteodată chiar moartea.
Chinul oamenilor, în timpul judecăţilor dumnezeieşti va fi şi fizic şi spiritual de o tărie
neobişnuită, însă nu întotdeauna acest chin va aduce moartea. Când demonilor li se îngăduie să
chinuiască pe oameni, fac acest lucru fără nici o reţinere.

Fraţii mei, oameni, ca să scăpaţi de chinul pe care-l pot aduce demonii (şi astăzi demonii
lucrează, dar nu ca atunci), fugiţi, prin credinţă, în braţele Domnului Isus. Aici nu pot ajunge
demonii.

Slăvit să fie Numele Lui în veci! Amin.

Apocalipsa 9 : 6

„In acele zile, oamenii vor căuta moartea, şi n-o vor găsi; vor dori să moară, şi moartea va fugi
de ei.”

lată una din marile pedepse ale lui Dumnezeu, în timpul desfăşurării judecăţilor Sale pe pământ:
oamenii, din pricina chinurilor prin care trec, vor dori să moară, dar nu vor putea – „moartea va
fugi de ei.” Ce poate fi mai îngrozitor decât aceasta?

Am întrebat pe Dumnezeu: „Doamne, oamenii într-adevăr nu vor putea să moară, chiar dacă
doresc lucrul acesta?” Şi El mi-a răspuns: „Nu vor putea să moară, pentru că aşa este hotărârea
Mea în acele zile.”

Am înţeles că, aşa cum veninul de scorpie (scorpion) provoacă dureri şi chinuri cumplite, dar nu
omoară omul, tot aşa, prin tehnica modernă de război din vremurile acelea, oamenii vor fi
chinuiţi şi aduşi într-o stare de neputinţă încât nici chiar să se sinucidă nu vor putea. (Comp. art.
Autumnale, de N. Corbu, publicat în ziarul „Scânteia”, duminică 5 oct. 1980).

În înţeles duhovnicesc, pentru noi, credincioşii de azi ai Domnului Isus, primejdioase sunt
învăţăturile care nu lasă omul să moară faţă de lume, cu toate că el citeşte în Cartea lui
Dumnezeu că trebuie să moară, trebuie s-o rupă cu trecutul lui păcătos şi cu felul de închinare,
care l-au ţinut departe de Dumnezeu. Aceste învăţături chinuiesc sufletele, care nu sunt nici cu
Dumnezeu, nici cu lumea. Numai o predare adevărată în mâna Domnului Isus, ne poate smulge
din această stare primejdioasă, ca să putem muri faţă de lume şi să fim vii pentru Dumnezeu.

Apocalipsa 9 : 7

Asemănarea nu este realitate, de aceea nu se poate clădi casa adevărului pe temelia pildelor,
istorioarelor, fabulelor şi asemănărilor. Prin asemănări şi pilde se poate ajunge la înţelegerea
adevărului curat do dincolo de văl, dar ele nu sunt adevărul.

Cine are inima pentru adevăr – pentru câştigul pe care adevărul îl urmăreşte – aceluia i se
descoperă adevărul în toată simplitatea lui:

„Ferice de cei cu inima curată (sinceră), căci ei vor vedea pe Dumnezeu.” (Matei 5:8).
„Lăcustele acelea semănau cu nişte cai pregătiţi de luptă. Pe capete aveau un fel de cununi,
care păreau de aur. Feţele lor semănau cu nişte feţe de oameni.”

În vedenia lui, sf. ap. Ioan privea lucrurile, care vor fi după 2000 de ani şi el scria ce vedea cu
posibilităţile de atunci de înţelegere şi de vorbire.

Întrebând pe Domnul ce înseamnă înfăţişarea, îmbrăcămintea, mersul şi puterea cozilor

lăcustelor, aşa cum se vede din vers. 7 – 10, mi-a răspuns: „Este vorba de tehnica modernă de
distrugere.”

În timpul judecăţilor dumnezeieşti, puterilor demonice li se dă drumul. Şi ce multe sunt! Se

numesc lăcuste, dar din descrierea lor se vede că nu sunt lăcuste. Cununile de pe capetele lor
înseamnă biruinţa asupra oamenilor. Vatămă numai pe oamenii care n-aveau pe frunte pecetea
lui Dumnezeu, cum s-a zis la vers. 4; întocmai ca în Egipt, unde Israel n-a fost lovit de plăgi.
Credincioşii au fost ocrotiţi totdeauna (viaţa cea nouă din ei, credinţa lor), cum au fost ocrotiţi
cei de pe vremea Izabelei, cum a fost ocrotit David, ca să nu fie omorât de Saul, cum a fost
ocrotit Petru, ca să nu se piardă credinţa sa.

„…Feţele lor semănau cu nişte feţe de oameni.”

Un gând duhovnicesc:

Să nu ne luăm după tot ce pare a fi om – antropos („privitor în sus”), ci să cercetăm îndeaproape,

ca să cunoaştem gândirea şi viaţa acelui ce pare a fi om, şi care vrea să aibă legături cu noi. Cine
nu umblă după lucrurile de sus şi nu are gândire cerească, nu este omul cu care trebuie să avem
părtăşie. La fel şi cu învăţăturile din lume.

Apocalipsa 9 : 8

Explicaţia dată de Dumnezeu, vezi vers. 7. Un gând duhovnicesc:

Nu te uita numai la frumuseţea părului sau a ochilor, când vrei să te însoţeşti cu cineva, ci
priveşte şi la dinţi (gura care vorbeşte, ce vorbeşte şi cum vorbeşte).

Nu numai o latură a omului, a grupului sau a învăţăturii, ci priveşte de jur-împrejur şi apoi să iei
hotărârea care trebuie: să te uneşti sau să fugi.

Adesea o însoţire făcută în grabă sau fără cercetare amănunţită în toate privinţele (de jur-
împrejur), poate să ducă la pagube de neînlocuit şi la căderi de unde nu mai există posibilitatea
unei ridicări.

Fii atent, dragul meu! Ai numai o singură viaţă în trup. Dacă nu ţi-o trăieşti aşa cum te învaţă
Dumnezeu, prin cuvântul Său, nu ţi se mai dă în viitor altă posibilitate de corectare (îndreptare).
Astăzi este ziua mântuirii, ziua în care poţi să alegi bine sau rău. De ce să te pierzi?
Crede în Domnul Isus, în jertfa Lui, pocăieşte-te, urmează-L aşa cum te învaţă El, şi vei fi
mântuit şi fericit acum şi în vecii vecilor.

Apocalipsa 9 : 9

Tehnica modernă de război se desăvârşeşte cu fiecare zi. Omenirea, prin savanţii ei, îşi
pregăteşte un sfârşit îngrozitor. La împlinirea judecăţilor dumnezeieşti, deci, contribuie şi omul
şi demonii; şi mintea şi banii.

Păcatul. Iată izvorul dezlănţuirii judecăţilor lui Dumnezeu. Cum poate omul să scape de aceste
judecăţi? Numai într-un singur fel: Să vină cu credinţă şi pocăinţă la Domnul Isus Hristos, Mielul
lui Dumnezeu, care S-a încărcat cu păcatul omenirii şi asupra Căruia au căzut judecăţile lui
Dumnezeu, atunci când se afla pe crucea Golgotei. Altă scăpare nu există. Păcatul a fost pedepsit
în Domnul Isus Hristos şi cine-L primeşte acum prin credinţă, pe El, Răscumpărătorul, nu mai
este pedepsit pentru păcat.

Ca să scăpăm de judecăţile lui Dumnezeu, să fugim în braţele lui Dumnezeu.

Binecuvântat să-l fie Numele în veci de veci! Amin.

Apocalipsa 9 : 10

Despre puterea din cozile lăcustelor şi despre timpul în care vor vătăma pe oameni, să se citească
meditaţia la vers. 5, unde este arătat răspunsul Domnului.

Un gând duhovnicesc: De foarte multe ori duhurile necurate, care ies din Adânc, pentru ca să
înşele pe oameni fie prin puteri mincinoase (minuni şi alte semne), nu sunt cunoscute la prima
vedere (în faţă), ci mai târziu, la urmă („În cozile lor stătea puterea”).

Nu ceea ce văd oamenii la început îi chinuieşte, ci ceea ce urmează („coada”). S-au văzut pilde
grozave de oameni, care şi-au însuşit învăţături, care vin din Adânc, şi au ajuns într-o stare
sufletească îngrozitoare, pentru care n-au mai găsit nici o uşurare. În privinţa aceasta, cât de
adevărat este Cuvântul lui Dumnezeu, care spune: „Mai bun este sfârşitul unui lucru decât
începutul lui…” (Ecles. 7: 8), adică, uită-te la sfârşitul unui lucru, nu numai la începutul lui.
Când vrei să iei o hotărâre, uită-te la urmările ei, nu numai la felul cum începe. Ca să cunoşti un
pom, uită-te la roadele lui, deci la urmă nu la început. Iată o înţelepciune, pe care trebuie să ne-o
însuşim şi să n-o uităm niciodată în timpul călătoriei noastre pe pământ.

Minunat este Cuvântul lui Dumnezeu!

Slăvit să fie Domnul!

Apocalipsa 9 : 11

Cine este acest înger al Adâncului? Unii zic că este Antihrist, „omul fărădelegii”, „fiul
pierzării”. Alţii, care susţin că lăcustele sunt arabii (mahomedanii), spun că Abadon este
„trimisul Arabiei” (J. Vulleumier); Mahomed (Apocalipsul, editura „Păzitorul Adevărului”,
1931), iar alţii zic că este Napoleon. Şi presupunerile merg la nesfârşit. Noi ştim, totuşi, că în
orice privinţă, adevărul este numai unul, de aceea am întrebat pe Dumnezeu: „Doamne, este
vorba aici de Satana (Lucifer) sau de altcineva?” – „Da, de Satana este vorba.” Acesta a fost
răspunsul lui Dumnezeu. M-am închinat şi I-am mulţumit cu recunoştinţă.

De reţinut este faptul că „lăcustele” ieşite din Adânc, se deosebesc de cele naturale, pentru că au
un împărat. Acesta se numeşte „Îngerul Adâncului” (Satana). El are două nume: Abadon (în
ebraică) şi înseamnă „Nimicire”, şi Apolion (în greacă) şi înseamnă „Nimicitor”. Prin aceste
nume arată şi soarta sa bine meritată, (comp. Apoc. 11:18; Apoc. 17:11; 2 Tes. 2:3-8).

Faptul că numele îngerului Adâncului este dat şi pe evreieşte şi pe greceşte, trebuie să fie o
înştiinţare atât pentru evrei cât şi pentru neamuri.

Acest Apolion („Satana”) este împăratul (conducătorul) forţelor de distrugere (tehnica modernă
de război), care vor fi în timpul desfăşurării Judecăţilor dumnezeieşti. Deci, Satana în persoană
conduce ostile de duhuri rele şi ostile pământeşti în luptele mari din zilele de apoi.

Ce timp îngrozitor va fi atunci!

Sfinţii de atunci nu vor fi vătămaţi de fumul care iese din Adânc, nici de Apolion, căpetenia
fumului (lăcustelor). Acelaşi lucru se poate spune şi despre sfinţii de astăzi. Dacă avem în
sufletele noastre o întipărire a lui Hristos şi a trăsăturilor împărăţiei viitoare de slavă, care va
începe cu răsărirea Soarelui Neprihănirii, niciodată nu ne pot atrage lucrurile care vin de jos. Ele
pot înşela numai pe aceia care nu cunosc ceva mai bun, după care să-i judece preţul.

Trebuie să ne gândim că toate acestea sunt judecăţi. Multe lucruri, care dovedesc stricăciunea
omului şi puterea Satanei asupra lui, sunt, in ele însele, o judecată asupra omului; ele sunt
adevărate judecăţi de la Dumnezeu asupra unei inimi care nu-L cinsteşte.

Apocalipsa 9 : 12

Judecăţile dumnezeieşti sunt în plină desfăşurare.

Deşi puterea Satanei lucrează în aceste judecăţi de pedepsire şi se descoperă în ele starea inimii
omeneşti, ele sunt totuşi urmarea judecăţii lui Dumnezeu – din această pricină în toate se vede o
măsură ui o îngrădire – ele stau sub supraveghere şi n-au voie să treacă dincolo do hotarele puse.
Fie că e vorba de întinderea judecăţilor de pedepsire (a treia parte), sau de timpul cât ţin anumite
necazuri (cinci luni), toate vorbesc de o putere neîmpiedicată, care, deşi se foloseşte în judecăţile
ei de pedepsire, de ce este rău, stăpâneşte (ţine în frâu) în acelaşi timp răul. Ce înţelegere a
stăpânirii nemărginite a lui Dumnezeu ne dau aceste lucruri!

Din mijlocul celor mai mari nenorociri, Dumnezeu îşi alege sfinţi pentru El, izbăvindu-i din toate
primejdiile. Alegerea lor se face prin credinţa în jertfa Domnului Isus (vezi cap. 7). Ce bun este
Dumnezeu, ce mare şi felurit este harul Său!
Binecuvântat să-I fie numele în veci de veci! Amin.

Apocalipsa 9 : 13

Ca treptele unei scări, aşa sunt judecăţile dumnezeieşti: cu fiecare treaptă urcă (sau coboară), se
desăvârşeşte lumina sau întunericul, apropiindu-se de ţintă. Aici durerile se măresc după fiecare
trâmbiţă, dar şi lumina lui Dumnezeu înaintează până când totul va fi biruit de lumină.

După ce îngerul al şaselea sună din trâmbiţă, urmează al doilea vai sau a doua nenorocire. Starea
omenirii devine tot mai grea: oamenii se închină dracilor (spiritismul, ocultismul, alipirea de
duhuri înşelătoare – 1 Tim. 4:1); idolatrie, ucideri,vrăjitorii, furturi, desfrâu etc. De aceea şi
judecăţile lui Dumnezeu se înteţesc.

„…Am auzit un glas din cele patru coarne ale altarului de aur, care este înaintea lui
Dumnezeu.”

Prin cuvântul „altar”se înţelege locul unde se mijloceşte pentru sfinţii lui Dumnezeu (vezi
meditaţia la cap. 8, vers. 3). Iată deci, că în timpul trâmbiţei a şasea, se trimite răspuns la
rugăciunile sfinţilor, făcându-li-se dreptate în urma celor îndurate din partea prigonitorilor de pe
pământ.

Coarnele altarului înseamnă putere. Dumnezeu îşi arată puterea prin desfăşurarea judecăţilor Sale
în lume.

Încă o dată spunem cu tărie: ca să nu ne ajungă puterea judecăţilor dumnezeieşti din ziua cea
mare de la sfârşitul veacului să ne lăsăm judecaţi astăzi de Cuvântul adevărului dumnezeiesc şi
să ne predăm cu toată fiinţa Domnului Isus, care a fost judecat pentru noi.

Apocalipsa 9 : 14

Atâtea păreri sunt cu privire la acest verset, câţi tălmăcitori ai Apocalipsei sunt. Cine sunt îngerii,
cu ce lanţuri sunt legaţi, de ce sunt la râul Eufrat? Iată întrebări la care s-au dat răspunsuri din
cele mai îndrăzneţe şi mai „apocaliptice”, dar fără putere de convingere (poate că nici autorii lor
n-au fost convinşi). Unii spun că sunt patru sultanate (împărăţii mahomedane). Alţii spun că cei
patru îngeri sunt patru demoni, alţii spun că sunt patru cetăţi romane de pe Eufrat, iar alţii susţin
că sunt „patru greşeli în cele două principii fundamentale ale Alianţei Evanghelice.”

Ce să crezi din aceste presupuneri şi din altele ca ele? M-am plecat înaintea Domnului şi L-am
întrebat: „Doamne, cine sunt cei patru îngeri legaţi la râul Eufrat?” Şi am primit răspunsul în
felul următor: „Este vorba de conducători de state şi numărul patru arată că la războiul care va fi
atunci, vor lua parte cele patru mari puteri ale lumii.”

– Mulţumesc! Slavă Ţie, Doamne, pentru această lumină!

Cu privire la numele Eufrat, n-am primit nici un răspuns.

După Sfânta Scriptură, la Eufrat a fost Paradisul. Acolo a avut Satana prima biruinţă asupra
omului. Acolo a fost potopul. Acolo au trăit cei mai mari vrăjmaşi ai lui Israel. Acolo a fost
leagănul celor patru linie de la Daniel 7.

Cele descoperite sunt pentru noi, iar cele ascunse (tainele) sunt ale lui Dumnezeu. Credem cu
putere adevărul acesta: ceea ce trebuie să ştim, vom primi lumină de la Dumnezeu, prin Duhul
Sfânt; iar ceea ce nu trebuie să ştim, degeaba ne trudim să cercetăm.

Slăvit să fie Domnul!

Apocalipsa 9 : 15

Rugăciunile sfinţilor (vers. 13, 14) au o mare înrâurire asupra scaunului de domnie din cer, în
vederea desfăşurării judecăţilor dumnezeieşti şi a izbăvirii credincioşilor.

Vedem aici că „cei patru îngeri” (patru puteri ale lumii) nu pot să facă nici o mişcare din voinţa
lor, ci, când soseşte ceasul, adică atunci când toate amănuntele planului lui Dumnezeu sunt
împlinite, El, Stăpânul Cerului şi al pământului, îi „dezleagă” le dă libertate) să se mişte.
Această mişcare înseamnă un mare război, care va cuprinde toată lumea şi va muri a treia parte
din omenire (dacă omenirea ar fi de 6 miliarde, 2 miliarde vor muri. Grozav măcel!) Ce
desăvârşită tehnică de război, ce mijloace perfecţionate de distrugere şi-a făcut omul! Vai! Vai!
Vai! Acesta este rodul neascultării de Dumnezeu, acesta este sfârşitul la care duce calea
păcatului.

Eufrat înseamnă „Râul rodniciei.” Cei „patru îngeri, care sunt legaţi la râul cel mare Eufrat”,
atunci când sunt dezlegaţi, pustiesc totul în calea lor.

Puterile lumeşti, în iureşul lor războinic, stârpesc viaţa şi hrana care păstrează viaţa. Pământul cel
roditor („Eufratul”), va deveni pustiu ca o imensă Sahară.

În înţeles duhovnicesc, când dăm frâu liber puterilor fireşti din noi, acestea pustiesc tot ce-i din
Duhul lui Dumnezeu, sting lumina adevărului şi a dragostei, şi tulbură până în străfund pacea
sfântă din fiinţa noastră.

Veghere! Desăvârşită veghere!

Apocalipsa 9 : 16

Am întrebat pe Domnul: „Ce fel de oaste este aceasta şi dacă numărul ei este real.” Răspunsul a
fost: „Numărul nu este real, ci, prin aceasta, se arată o mare mulţime de oameni şi de mijloace
moderne de distrugere.”

Dacă ar fi vorba de demoni (oaste demonică) – cum spun unii – n-ar avea nevoie de cai, pe care
să călărească. Dar despre oameni este vorba aici. Oamenii, sub călăuzirea demonilor care au ieşit
din Adânc, se strâng pentru acest mare război, adunându-şi arme moderne de distrugere şi ură în
suflet, ca să se omoare unii pe alţii.
Cine nu stă sub călăuzirea Duhului lui Hristos, este călăuzit de duhurile necurate, care ies din
Adânc, ca să semene ură şi moarte pe pământ.

De la intrarea păcatului în lume şi până când Domnul Isus Hristos va preda întreaga lume
răscumpărată lui Dumnezeu (1 Cor. 15:28), omenirea se împarte în două: o parte mică se află sub
stăpânirea Duhului lui Dumnezeu şi cealaltă parte este robită de duhul diavolului. In timpul
judecăţilor dumnezeieşti, diavolul cu toţi demonii lui, vor ieşi la luptă împotriva lui Dumnezeu şi
a credincioşilor Săi. Lupta aceasta însă va fi câştigată pe deplin de Dumnezeu, prin Domnul Isus
Hristos, Biruitorul păcatului şi al morţii.

Cei credincioşi ştiu lucrul acesta şi se bucură de el cu o bucurie negrăită şi strălucită.

Slăvit să fie Domnul!

Apocalipsa 9 : 17

Sf. ap. Ioan era în duhul, răpit din cele pământeşti, de aceea putea să vadă lucruri dumnezeieşti şi
lucruri care se vor întâmpla în viitor.

Numai când suntem smulşi din cele ale pământului, putem să vedem cele ale cerului; când trăim,
prin credinţă, în împărăţia viitoare a lui Dumnezeu, ne putem bucura acum de cele ce vor fi
atunci. Pentru lucrurile duhovniceşti ne trebuie o stare duhovnicească. Putem înţelege Cuvântul
lui Dumnezeu numai când suntem călăuziţi de Duhul Sfânt şi ridicaţi din cele de jos.

Despre versetul de mai sus, la întrebarea pe care, în rugăciune, am pus-o lui Dumnezeu, ca să-i
aflu înţelesul, Dumnezeu mi-a zis că răspunsul este ca la vers. 16. Deci despre marea oştire
strânsă de cei „patru îngeri” (patru mari puteri ale lumii) şi despre tehnica de război este vorba
aici.

Răspunsul pe care-l dă Dumnezeu este scurt şi strălucitor. El nu mai are nevoie de tălmăciri.

Ferice de cine crede şi-l primeşte aşa cum este dat!

Apocalipsa 9 : 18

Tot despre mijloacele (armele) moderne de război este vorba aici.

Acum 50 de ani se râdea despre posibilitatea realizării unor astfel de proorocii. Astăzi pare prea
blândă această posibilitate. Dr. Smith, unul din inventatorii bombei atomice, spunea: „Dacă
reuşim s-o mai perfecţionăm puţin, întreaga omenire va putea fi nimicită de ea în câteva clipe.”
Şi au reuşit. Dar de atunci încoace s-au inventat atâtea arme de distrugere în masă, că nimeni nu
le mai ştie numărul. Omenirea se sinucide cu propria ei minte şi cu propriile ei braţe. Mare
înşelător este diavolul! Mare-i puterea păcatului, care stăpâneşte mintea şi inima omului!

Cine este izbăvit de sub robia păcatului, prin credinţa în jertfa Domnului Isus Hristos, nu mai
vine la judecată, ci trece din moarte la viaţă. (Ioan 5:24).
Judecăţile dumnezeieşti se desfăşoară numai în mijlocul lumii din care lipseşte Hristos – Trupul
Lui (Biserica). Hristos a fost judecat odată şi Trupul Lui de asemenea. Dumnezeu nu judecă de
două ori aceeaşi faptă. Cine primeşte pe Hristos cu adevărat, nu mai trece prin judecăţile lui
Dumnezeu.

Apocalipsa 9 : 19

Ca şi la lăcuste, tot aşa şi la cai, puterea vătămătoare era în cozile lor. Aceasta ne face să
înţelegem că lucrarea Satanei sfârşeşte totdeauna cu moartea. La urma ei (coada) se află veninul
morţii.

Să fim cu luare-aminte la orice lucrare, atât în viaţa noastră cât şi în lume, care sfârşeşte cu
moartea, ca un rod al păcatului, un răsad al şarpelui cel vechi.

Lucrarea Domnului Isus astăzi pe pământ începe cu moartea (crucea, moartea firii vechi, moartea
faţă de lume şi faţă de păcat) şi se sfârşeşte cu viaţa veşnică fericită.

Chiar şi lucrurile religioase (învăţături, grupări şi rânduieli), care sfârşesc cu formalism şi

practici lipsite de viaţă nouă în Hristos şi ca a lui Hristos (1 Ioan 2:6), îşi au izvorul în cel rău, în
religia lui Cain. Căci, prin nimic nu înşeală diavolul mai uşor pe oameni, decât prin formalism
religios, lipsit de adevăr şi de viaţă.

Cine-i născut din Dumnezeu şi are urechi duhovniceşti deschise şi minte duhovnicească înnoită
şi sănătoasă, va pricepe adevărul şi glasul Duhului Sfânt în orice timp şi în orice loc. El va
înţelege adevărul şi din rândurile acestea, şi va da dreptate lui Dumnezeu.

Referitor la versetul de mai sus, ca la versetele dinainte, amintim că este vorba de un război
mondial, unde este adunată o armată imensă, care se caracterizează prin curaj, putere, prin iuţeala
mişcărilor, condusă prin multă pricepere şi foarte bine înarmată. Puterile cele mai distrugătoare
ale naturii sunt folosite ca material de război (vers. 18). A treia parte din oameni este nimicită.
Cei care supravieţuiesc, vor avea multe de suferit din pricina urmărilor războiului.

Apocalipsa 9 : 20

Duhul neascultării şi al răzvrătirii faţă de Dumnezeu, este atât de înrădăcinat în om, încât nici
cele mai mari încercări şi suferinţe, prin care trec, nu-l lasă să se aplece şi să se supună lui
Dumnezeu.

Mântuirea omului se află numai în întoarcerea lui la Dumnezeu, prin credinţa în Domnul Isus, pe
calea pocăinţei adevărate. Cine nu împlineşte această condiţie, nu poate să ajungă la viaţă şi
fericire.

În timpul desfăşurării judecăţilor dumnezeieşti, deşi vremea harului e trecută – a harului de a

face parte din Mireasa (Biserica) lui Hristos – se poate ajunge la mântuire (viaţă veşnică), tot
prin jertfa răscumpărătoare a Domnului Isus Hristos, pe calea pocăinţei adevărate, cu deosebirea
că cei care doresc mântuirea trec prin necazul cel mare.
Versetul de mai sus ne spune că oamenii, deşi trec prin urgii, nu se pocăiesc. Pe cei mai mulţi,
suferinţa îi împietreşte.

Mare lucru este duhul pocăinţei în om! Din clipa pocăinţei adevărate, se revarsă asupra lui
binecuvântările dumnezeieşti.

Pocăinţa este calea pe care Dumnezeu îşi trimite harul Său în om. Fără pocăinţă nu este nici har,
nici adevăr, iar omul se zbate în întuneric şi nesiguranţă.

„…Nu s-au pocăit de faptele mâinilor lor, ca să nu se închine dracilor şi idolilor…”

Adevărata pocăinţă este aceea care te dezleagă de tine, de lucrările tale, de oameni şi lucrările lor
(şi religiile sunt lucrări omeneşti). Cine nu este liber de lucrările lui, sau ale oamenilor, ajunge,
într-un fel sau altul, să se închine dracilor, adică duhurilor străine de Duhul lui Dumnezeu –
Duhul Adevărului (şi duhul de partidă este un duh necurat).

Închinarea adusă dracilor şi idolilor cuprinde cea mai mare parte din omenire astăzi. Sunt multe
feluri de draci şi multe feluri de idoli.

Numai pocăinţa adevărată te duce la închinarea în duh şi în adevăr, care te scapă de orice
închinare falsă şi străină de Dumnezeu (comp. Ioan 4:23-24).

Apocalipsa 9 : 21

Scopul judecăţilor dumnezeieşti nu e numai să pedepsească pe păcătosul, care, în vremuri

liniştite se îndârjeşte şi se împotriveşte lui Dumnezeu şi căii Lui, ci să-l silească la pocăinţă,
pentru îndreptare, în vremuri de grea suferinţă, în vederea mântuirii şi fericirii lui veşnice. Dar
dacă nici aşa omul nu vrea, atunci Dumnezeu îl lasă în voia şi căile lui, care duc la moarte.

Aşa lucrează Dumnezeu şi astăzi. În bunătatea şi dragostea Lui, întrebuinţează şi mângâierea şi

mustrarea, ca să ne îndrepte şi să ne facă sfinţi pentru El, să poată să ne folosească în lucrarea
Lui. Dar, dacă după multe încercări, tot nu vrem, atunci ne lasă în voia minţii noastre, şi ne
îndreptăm hotărâţi spre judecata din urmă de unde nu mai este scăpare.

În versetul de mai sus se vorbeşte de mai multe păcate, pe care le săvârşeşte omul – şi chiar omul
religios – fără să simtă greutatea lor în faţa dreptăţii dumnezeieşti.

„…Nu s-au pocăit de uciderile lor…”

Cel care urăşte pe fratele său este un ucigaş – spune Cuvântul lui Dumnezeu (1 Ioan 3:15).
Dragul meu, care citeşti aceste rânduri, eşti tu vinovat de păcatul acesta? Dacă recunoşti că eşti,
pocăieşte-te în clipa aceasta şi du-te de te împacă cu fratele tău. Altă cale de îndreptare nu este.

„…Nu s-au pocăit… de vrăjitoriile lor…”

Vrăjitorie înseamnă şi faptul că, prin anumite mijloace, înşeli buna credinţă a semenilor,
îndepărtându-i de unicul adevăr, arătat în Cuvântul scris al lui Dumnezeu,

„…Nu s-au pocăit de curvia lor…”

Oricine vrea să placă şi lumii şi lui Dumnezeu, curveşte (Iac. 4:4). „…Nu s-au pocăit… de
furtişagurile lor…”

Cine umblă după slava, care vine de la oameni, fură slava care se cuvine lui Dumnezeu. La fel,
cine îşi însuşeşte bunuri care nu-i aparţin – fie materiale, fie spirituale – este un hoţ şi trebuie să
dea socoteală lui Dumnezeu în ziua judecăţi, dacă nu se pocăieşte astăzi.

Iată, deci, că bunătatea lui Dumnezeu ne îndeamnă la pocăinţă. Fiecare îşi ştie faptele de care
trebuie să se pocăiască, dacă stă în lumina lui Dumnezeu.

Apocalipsa 10 : 1

Mărturisesc mereu lucrul acesta, când este vorba să scriu meditaţii la Cuvântul lui Dumnezeu şi,
mai ales, la cartea Apocalipsei: nu ştiu ce să scriu, nu înţeleg despre ce este vorba. Atunci mă
plec înaintea Domnului şi-L rog să-mi spună El ce trebuie să scriu. Şi de data aceasta L-am
întrebat: „Cine este acest înger deosebit, care la înfăţişare seamănă cu Domnul Isus?” în
bunătatea Lui, Domnul mi-a răspuns: „Este acelaşi înger din cap. 5:2.” Am înţeles, deci, că este
un sol puternic al lui Dumnezeu, care stă înaintea Lui, ca să-l împlinească poruncile aşa cum îi
sunt date.

„Apoi am văzut un alt înger puternic, care se pogora din cer, învăluit într-un nor. Deasupra
capului lui era curcubeul: faţa lui era ca soarele, şi picioarele lui erau ca nişte stâlpi de foc.”

Câteva gânduri duhovniceşti:

Ca să vezi fiinţe cereşti, trebuie să fii tu ceresc (să locuieşti în duhul, „În locurile cereşti” – Efes.
2:6). Cu ochi pământeşti şi cu minte pământească nu poţi pricepe cele cereşti,

Câteodată, lucrurile şi fiinţele cereşti sunt învăluite într-un nor; le vezi neclare. Totuşi, priveşte
cu stăruinţă şi cu credinţă şi, nu după mult timp, le vei vedea strălucind ca soarele.

Fiinţele cereşti – şi oamenii din starea cerească – se cunosc după „curcubeul” din jurul capului
(curcubeul este semnul legământului păcii – comp. Fac. 9:8-17. Fiinţele cereşti gândesc prin
jertfa Domnului Isus Hristos).

Tot ce se pogoară din cer este luminos, frumos şi puternic.

Şi gândurile, şi vorbele şi lucrările noastre, dacă izvorăsc dintr-o stare de cer, sunt luminoase,
frumoase şi puternice.
Da, adevăraţii soli (îngeri) ai lui Dumnezeu au ca locuinţă cerul (stau în „locurile cereşti”), iar
faţa şi picioarele lor sunt de foc. Îngerii (solii) reci şi întunecaţi – cât ar fi de înţelepţi – se
numesc draci.

Dragul meu, eşti tu un sol al lui Dumnezeu? Unde locuieşti tu? Solii lui Dumnezeu locuiesc în
cer, şi de aici sunt trimişi pe pământ ca să împlinească lucrarea lui Dumnezeu.

Apocalipsa 10 : 2

Ajutorul şi sprijinul meu, în orice lucru, este Dumnezeu, de aceea vin mereu la El, mă rog Lui şi-
L întreb. Aşa L-am întrebat şi acum zicând:

„Doamne, în versetul acesta şi în următoarele este vorba tot de cartea cu cele şapte peceţi din
cap. 5, sau de alta?”

„Da, despre cartea cu şapte peceţi este vorba.”

„Ce înseamnă „piciorul drept pus pe mare şi piciorul stâng pus pe pământ?”

„Aceasta înseamnă că tot ce se spune este pentru toată marea şi pentru tot pământul.”

Din răspunsurile date de Dumnezeu, am înţeles că în cărticica cu cele şapte peceţi este cuprins
planul sfânt, după care îşi desfăşoară El judecăţile în lume, şi-Şi pregăteşte condiţiile pentru
restabilirea împărăţiei Sale pe pământ.

„În mână ţinea o cărticică deschisă. A pus piciorul drept pe mare şi piciorul stâng pe pământ.”

Un gând duhovnicesc: Adevăratul sol (înger) al lui Dumnezeu este numai acela care ţine Cartea
lui Dumnezeu deschisă, ca s-o poată citi uşor oricine şi care ţine sub picioare marea lumii şi
dorinţele firii lui pământeşti (pământul).

Într-adevăr, dacă eşti ceresc (îngerul s-a coborât din cer), dacă locuieşti în „locurile cereşti” cu
duhul (Efes. 2:6), dacă umbli după lucrurile cereşti şi te gândeşti necurmat la ele (vezi Colos. 3:
1-2), atunci poţi să deschizi Cartea Adevărului lui Dumnezeu, sau – mai bine zis – ţi se deschide
Cartea, ca să poţi mărturisi şi altora adevărul. Numai cel care ştie adevărul, poate să-l
mărturisească. Şi, dacă eşti ceresc, poţi stăpâni totul: şi marea (lumea cu felul ei de a fi) şi
pământul (trupul tău cu toate pornirile lui rele).

Piciorul drept (raţiunea) stăpâneşte lumea, piciorul stâng (sentimentele dumnezeieşti: dragostea,
mila, bunătatea) calcă „pământul”, adică trupul, ţinându-l în stăpânire.

Fericit este cel care citeşte Sfânta Carte a lui Dumnezeu, cu gândul de a deveni mai curat, mai
tare, mai înflăcărat în iubire şi mai folositor lucrării dumnezeieşti!

Slăvit să fie Domnul!

Apocalipsa 10 : 3

Îngerii (trimişii) lui Dumnezeu spun totdeauna tare (răspicat şi fără teamă, ca leul) adevărul lui
Dumnezeu. Pentru ei nu sunt piedici de netrecut, ci, aşa ca vântul, ploaia şi alte forţe ale naturii,
îşi împlinesc neabătut misiunea, căci Dumnezeu, care i-a trimis, este tăria lor.

Dacă eşti ceresc, şi trimis al lui Dumnezeu, ai putere în cuvânt, pentru că eşti adevăr în trăire.
Cine este ceresc are adevărul şi cine are adevărul este puternic. Aşa-i îngerul despre care este
vorba aici.

„Şi a strigat cu glas tare, cum răcneşte un leu. Când a strigat el, cele şapte tunete au făcut să se
audă glasurile lor.”

În rugăciune, am întrebat, zicând: „Doamne, ce sunt cele şapte tunete?” Şi Dumnezeu mi-a
răspuns: „Cele şapte tunete sunt şapte îngeri, care stau înaintea Mea şi împlinesc cu cea mai mare
iuţeală voia

Mea, atât cu cuvântul cât şi cu fapta.” Mulţumesc, Doamne, pentru că, în bunătatea Ta, îmi
răspunzi cu lumină, ca să cunosc adevărul, şi apoi să-l mărturisesc! Fii binecuvântat! Amin.

… Duhovniceşte. înţelegând lucrurile, solii lui Dumnezeu, care mărturisesc adevărul în lumea
minciunii, sunt ca nişte tunete neplăcute, care produc tulburare, dar tulburarea aceasta este spre
viaţă, nu spre moarte.

Să fim solii adevărului şi să împlinim cu credincioşie slujba la care am fost chemaţi de

Dumnezeu, prin harul Său, chiar dacă lumea ne priveşte altfel.

Slăvit să fie Domnul!

Apocalipsa 10 : 4

Ca urmaşi ai Domnului Isus, ca împreună lucrători cu El, ca soli ai lui Dumnezeu, să fim gata
totdeauna de lucru (vorbit, scris, cântat sau ajutat pe alţii), dar să nu facem nimic decât la
porunca Stăpânului nostru, la semnalul Lui. Căci tot atât de păcat este să porneşti când nu te
trimite El, ca şi atunci când te trimite şi nu te duci.

Să fim în pas cu Dumnezeu şi armonizaţi desăvârşit cu voia Lui, iată grija cea dintâi a vieţii
noastre de răscumpăraţi ai Săi.

Sf. ap. Ioan, când a auzit glasul tunetelor, era gata să se apuce să scrie, dar din cer s-a auzit un
glas, care l-a oprit să facă aşa ceva. Acest sfânt ucenic al Domnului Isus era gata să facă şi una şi
alta; şi să scrie şi să nu scrie. El avea mereu urechea îndreptată ca să asculte glasul şi porunca
scumpului său Stăpân.

„…Şi am auzit din cer un glas…”

Numai la ceea ce vine din cer, să fim cu toată luarea-aminte şi să ne supunem la tot ce ni se
spune, sau ni se arată.

Cei cereşti urmăresc mereu cerul în toate privinţele. Aceasta este viaţa şi plăcerea lor. Ei văd şi
aud lucruri pe care ceilalţi oameni nu le bănuiesc.

Sf. ap. Ioan era ceresc – în stare de cer, suit în duhul în cer (Apoc. 4:1; Apoc. 1:10) – de aceea
vedea şi auzea ce era în cer.

Să revenim la text: „Şi când au făcut cele şapte tunete să se audă glasurile lor, eram gata să mă
apuc să scriu; şi am auzit din cer un glas, care zicea: «Pecetluieşte ce au spus cele şapte tunete,
şi nu scrie ce au spus!»”

Cu privire la cuvintele: „Pecetluieşte ce au spus cele şapte tunete, şi nu scrie ce au spus!”, am

întrebat pe Domnul şi El mi-a răspuns: „Textul rămâne pecetluit şi pentru voi.”

Binecuvântat să-I fie Numele în veci! Amin.

Apocalipsa 10 : 5

Duhovniceşte înţelegând lucrurile, solii (îngerii) Domnului se cunosc prin faptul că „stau în
picioare” pe marea lumii şi pe pământ (trupul lor de carne). Ei nu se afundă în mare, nu se
amestecă cu lucrurile şi duhul ei, şi nu se culcă (odihnesc) pe cele ale pământului. Ei stăpânesc
lucrurile de jos, nu sunt stăpâniţi de ele.

Dumnezeu foloseşte în lucrarea Lui numai pe slujitorii (solii) care stau „În picioare” pe marea
lumii. Ei au lumina Lui şi pot să-şi folosească toate mădularele şi puterile în lucrare, după cum
scrie: „Deşteaptă-te tu, care dormi, scoală-te din morţi şi Hristos te va lumina.” (Efes. 3:14);
sau: „Isus a stat în picioare, şi a strigat: „Dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea.”
(Ioan 7:37); sau: „Pavel a stat în picioare în mijlocul Areopagului, şi a zis.” (F. Ap. 17:22); sau:
„…stai în picioare prin credinţă…” (Rom. 11:20).

Fraţii mei, să ne cercetăm adânc: care este poziţia (starea) noastră în lume? Dacă suntem cumva
doborâţi de cele de jos, să ne ridicăm în grabă, prin credinţă, privind la Domnul Isus, Căpetenia
şi desăvârşirea credinţei noastre (Evrei 12:2). Ostaşii doborâţi nu pot lupta; solii lui Dumnezeu
încurcaţi cu cele ale pământului, nu-şi pot împlini lucrarea.

Apocalipsa 10 : 6

Citind versetul acesta şi cel dinaintea lui, n-am ştiut nici ce să întreb. Totuşi, m-am rugat
Domnului şi am zis: „Doamne, Tu ai să-mi spui ceva aici?” Şi Domnul mi-a răspuns: „Îngerul a
jurat, arătând, prin aceasta, că ceea ce spune este hotărât din partea lui Dumnezeu. Cu privire la
jurământ, să ştiţi că numai Cel ce are puterea să împlinească ce spune, adică Dumnezeu, poate să
jure.”
În versetul acesta jurământul înseamnă o hotărâre nestrămutată a lui Dumnezeu, că în curând
judecăţile Lui se vor împlini în toată plinătatea lor.

„…Nu va mai fi nici o zăbavă.”

În altă traducere: „Nu va mai întârzia.” iar în alta: „Că timp nu va mai fi.” Adică ultima treaptă
din scara judecăţilor lui Dumnezeu va fi coborâtă – „Îngerul al şaptelea va suna din trâmbiţă” –
şi atunci faţa lumii pământene se va schimba.

Dacă şi noi, astăzi, ne judecăm – ne lăsăm judecaţi de Cuvântul lui Dumnezeu – până la ultima
treaptă, viaţa noastră va arăta limpede chipul lui Dumnezeu în toate mişcările ei, fiind o pricină
de slavă şi de bucurie pentru El. Amin.

Apocalipsa 10 : 7

Mai mult decât la oricare altă carte din Noul Testament, când am scris meditaţiile respective, la
cartea Apocalipsei am stat în rugăciune şi în atârnare de Dumnezeu, întrebându-L mereu cum se
înţelege cutare loc şi ce să scriu.

La versetul de mai sus, am întrebat: „Doamne, ce înseamnă taina lui Dumnezeu şi sfârşitul ei?”
în bunătatea Lui, mi-a răspuns, zicând: „Taina lui Dumnezeu este tot ce se află scris în cartea cu
şapte peceţi, şi care se sfârşeşte, prin trecerea împărăţiei lumii în mâna lui Dumnezeu şi a
Hristosului Său.” (Apocalipsa 11:15).

Planul pe care Dumnezeu l-a alcătuit în Sine însuşi (Efes. 1: 9) este un şir de taine, care, rând pe
rând se sfârşesc, atunci când soseşte ceasul împlinirii lor.

Pe noi, credincioşii de astăzi, ne-a cuprins Dumnezeu în planul Său de mântuire, a cărui Taină
este Hristos (Colos. 2:2) şi Biserica Sa (Efes. 5:31-32). Dacă prin credinţă, am primit pe Domnul
Isus ca Mântuitor personal, am fost născuţi din nou, şi am intrat (am fost încorporaţi) în Trupul
Său – Biserica. Aici – în starea aceasta – cunoaştem într-o lumină nouă, cerească, Taina lui
Dumnezeu, care, pentru noi, este Taină descoperită.

În Hristos avem totul deplin (Colos. 2:10), toate tainele ne sunt limpezite în El, căci în El
locuieşte trupeşte toată plinătatea Dumnezeirii.” (Colos. 2:9).

Apocalipsa 10 : 8

Un gând duhovnicesc: Dacă ai urechi duhovniceşti, şi ai auzit odată un glas ceresc, glasul acesta
îţi va mai vorbi. Fii, deci, cu luare-aminte!

Când adevărul îşi descoperă cuiva o faţă, îşi va descoperi, rând pe rând, pe toate celelalte.

Acolo unde Dumnezeu îşi începe lucrarea, n-o va lăsa neisprăvită, ci o va duce la bun sfârşit. (Ps.
138:8; Filip. 1:6).
Sf. ap. Ioan avea întreaga fiinţă pregătită să asculte şi să vadă lucruri cereşti, de aceea vedea şi
auzea lucruri tot mai noi.

„…Du-te de ia cărticica deschisă din mâna îngerului, care stă în picioare pe mare şi pe
pământ.”

Să nu iei nici o carte (învăţătură) de la nimeni de pe pământ – de la ceea ce este născut pe

pământ, cu felul de a fi al pământului, chiar dacă poartă haine religioase – ci numai de la cei care
vin din cer, care au felul de a fi al cerului: nepărtinirea şi sfinţenia.

Dacă vrei cu adevărat lucrul acesta, nu vei fi înşelat de nimeni. Duhul lui Dumnezeu, care te
călăuzeşte, îţi va descoperi totul la timp.

Din mâna solului (îngerului) lui Dumnezeu, care ţine deschisă Cartea Lui, s-o luăm şi noi fără
frică.

Când cineva îţi deschide Sfânta Scriptură, citeşte-o cu luare-aminte. Această Carte îţi face binele
adevărat, căci este Cuvântul lui Dumnezeu, care îţi vorbeşte cum zice Luther. „Domnul nostru
iubit, vorbeşte El însuşi cu noi, prin Cuvântul Său sfânt, iar noi, la rândul nostru, vorbim cu El
prin rugăciune şi prin cântări.”

De Cuvântul lui Dumnezeu avem mereu nevoie. El este pentru noi, hrană, lumină, putere şi
mângâiere.

Să ne sculăm din ale noastre şi să mergem la acest minunat Cuvânt, ca să putem trăi: „Du-te de
ia cărticica deschisă din mâna îngerului…”

Slăvit să fie Domnul!

Apocalipsa 10 : 9

„Doamne, cum să ia cărticica şi cum s-o mănânce?” – am întrebat eu. Şi Domnul mi-a răspuns:
„Ioan a primit ce i-a spus Dumnezeu, şi amărăciunea care a simţit-o, erau cele ce trebuiau să se
întâmple din pricina neascultării oamenilor.”

Făgăduinţele lui Dumnezeu cu privire la viaţa şi fericirea veşnică a oamenilor, care ascultă de El,
sunt dulci, dar, înainte de împlinirea lor vine amărăciunea judecăţilor dumnezeieşti peste toată
faţa pământului.

Duhovniceşte înţelegând lucrurile, şi noi, credincioşii, pentru ca să gustăm dulceaţa mântuirii,

prin credinţa în Domnul Isus, trebuie să trecem prin amărăciunea judecăţii de sine, prin
răstignirea firii vechi, prin încercările care vin din partea lumii. Mai întâi crucea şi apoi slava;
întâi este „o seară şi apoi vine dimineaţa.” (Fac. 1:5).
Dacă Dumnezeu ne învredniceşte să ne hrănim cu gândul Lui şi cu voia Lui, arătate în Hristos,
trebuie să ne judecăm pe noi înşine. Dacă nu ne însuşim adevărul pe calea judecăţii de sine,
cădem în ghearele Satanei.

Fără amărăciunea osândirii omului vechi, nu primim nimic adevărat de la Domnul Isus. Mulţi zic
uneori: „Ce cuvânt frumos am auzit azi!” Dar, dacă mâncăm cu adevărat cuvântul, el pătrunde în
inima noastră şi o cercetează. Adevăratul preţ al unei slujbe poate fi măsurat foarte bine după
frământarea pe care o pricinuieşte. Adevărata înlăturare a eului nostru, prin Hristos, nu se face
niciodată în viaţa noastră fără frământare lăuntrică.

Dacă adevărul lucrează prin osândirea de sine – şi aşa lucrează, când lucrează cu adevărat – ne
face să ne dăm la o parte toate gândurile, simţirile şi pornirile fireşti şi să începem să judecăm
lucrurile lui Dumnezeu după măsura dumnezeiască.

Apocalipsa 10 : 10

Înţelegând duhovniceşte, adevăratul folos din citirea Cărţii (Biblia) este numai atunci când o
„mâncăm”, când cele citite sunt hrana noastră duhovnicească, prin care putem creşte, ca să
ajungem la statura plinătăţii lui Hristos, la starea de om mare. (vezi Efes. 4: 13).

„A citi fără a gândi” – spune înţeleptul N. Iorga – „este a mânca fără a mistui. Spiritul dă afară
tot ce nu poate apropia munca propriei gândiri.”

Da, este de mare folos citirea Sfintei Cărţi, dar dacă nu cugetăm la cele citite şi dacă nu ne rugăm
ca să primim lumină asupra celor scrise acolo, citirea noastră este zadarnică. E ca o hrană pe care
o mâncăm, dar stomacul n-o mistuie.

Cugetarea la Cuvântul Domnului dă adevăratul folos şi aduce în suflet fericirea: „Mă gândesc
adânc la poruncile Tale… Mă desfătez în orânduirile Tale şi nu uit Cuvântul Tău… Robul Tău
cugetă adânc la orânduirile Tale. Învăţăturile Tale sunt desfătarea mea şi sfătuitorii mei… O
iau înaintea străjilor de noapte, şi deschid ochii, ca să mă gândesc adânc la Cuvântul Tău…”
(Psalm. 119:15, 16, 23, 24, 148.) „Cine cugetă la Cuvântul Domnului, găseşte fericirea.”(Prov.
16:20). „Când am primit cuvintele Tale le-am înghiţit; cuvintele Tale au fost bucuria şi veselia
inimii mele…” (Ier. 15:16). Acestea sunt doar câteva locuri din Sfânta Scriptură, care ne arată
însemnătatea şi felul cum trebuie citit Cuvântul scris al lui Dumnezeu.

Despre înţelesul prim al versetului de mai sus (Apoc. 10:10), vezi meditaţia dinainte.

Slăvit să fie Domnul!

Apocalipsa 10 : 11

Întrebare: „Doamne, este vorba de proorocie în timpul desfăşurării judecăţilor dumnezeieşti?”

Răspuns: „Este vorba despre tot ce mai urmează în capitolele celelalte.”

Ioan trebuie să proorocească mai departe, primind întâi în sine judecăţile dumnezeieşti.

Duhovniceşte înţelegând lucrurile, dacă eşti slujitor credincios al Domnului Isus – şi orice suflet
răscumpărat este slujitor, după darul pe care l-a primit – atunci fii gata să spui Cuvântul lui
Dumnezeu întreg, fără să scoţi sau să adaugi ceva, chiar dacă pentru acest lucru trebuie să suferi
mult.

Cartea lui Dumnezeu cuprinde în sine vestea cea bună cu privire la mântuirea (aşezarea din nou)
întregii firi (creaţii), dar ea arată şi care este starea celor răzvrătiţi, care nu vor să se supună lui
Dumnezeu şi resping harul mântuirii, pe care, El l-a adus prin jertfa Fiului Său, Domnul Isus
Hristos.

Evanghelia este o sabie cu două tăişuri, lucru prea adesea uitat astăzi. Unii ar vrea să se
vorbească din Biblie, numai despre dragostea lui Dumnezeu şi să se ocolească lucrurile unde se
vorbeşte despre judecăţile şi pedepsele lui Dumnezeu. Dar, să nu uităm acest mare adevăr:
Dumnezeu este dragoste, însă El este şi dreptate. El iubeşte pe păcătos, dar urăşte păcatul.
Evanghelia este plăcută pentru cei credincioşi (neprihăniţi), dar pentru necredincioşi este o
proorocie groaznică a judecăţilor dumnezeieşti. Solia ei, în felul acesta este şi dulce şi amară.

Adevăratul slujitor al lui Dumnezeu, trebuie să propovăduiască sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu,
fără să ţină seamă de oameni. Vai de cel care „rosteşte” Cuvântul, ca să nu deranjeze pe oameni!

„…Trebuie să prooroceşti din nou cu privire la multe nomade, neamuri, limbi şi împăraţi.”

Fraţii mei, slujitori ai Domnului Isus, nu vă temeţi să spuneţi întreg Cuvântul lui Dumnezeu!
Spuneţi adevărul limpede despre noroade, neamuri, limbi, religii, clase sociale, împăraţi, că toate
aceste despărţiri sunt roadă păcatului şi că odată cu înlăturarea păcatului, vor dispare şi acestea,
iar în veşnicie va fi o unitate fericită, pentru că Dumnezeu va fi totul în toţi (vezi 1 Cor. 15: 28).
În Hristos, însă, chiar de astăzi este realizat acest adevăr. Slăvit să fie Domnul!

Apocalipsa 11 : 1

Un gând duhovnicesc: Dacă vrei şi dacă trebuie să masori ceva: pe tine (gândurile, planurile,
vorbele şi lucrările tale), pe oameni şi tot ce ţine de ei, pământul şi tot ce ţine de el (istorie, artă,
literatură, religii, bogăţii, etc.), cerul, trecutul, prezentul şi viitorul, Biserica cu tot ce ţine de ea
etc. atunci roagă pe Domnul să-ţi dea El „trestia” cu care să masori. Să nu masori cu măsura ta, a
vreunui om, a neamului tău, a religiei tale, sau cu altceva de pe pământ, căci vei măsura greşit şi
vei încurca astfel planul lui Dumnezeu.

Sf. ap. Ioan, în vedenie, a primit din partea lui Dumnezeu şi porunca să măsoare şi trestia cu care
să măsoare Templul.

Când Dumnezeu îţi porunceşte să faci ceva, îţi dă şi mijloacele şi puterea ca să împlineşti
porunca. În lucrarea Lui nu trimite pe nimeni pe cheltuială proprie.
„Apoi mi s-a dat o trestie asemenea unei prăjini, şi mi s-a zis: „Scoală-te şi măsoară Templul lui
Dumnezeu, altarul şi pe cei ce se închină în el.”

Am întrebat pe Domnul: „Doamne, despre ce templu şi altar este vorba aici? Este în cer sau pe
pământ? De ce trebuie măsurate? Ce fel de măsură este?

În bunătatea Lui, Domnul mi-a răspuns: „Totul se petrece pe pământ. Templul şi altarul sunt
stări. Măsura este Cuvântul Meu care nu se schimbă. Totul va fi măsurat la vremea lui.”

Mulţumesc, Doamne, pentru răspunsul Tău limpede! Fii binecuvântat!

Dacă, în urma răspunsului lui Dumnezeu, am înţeles că „trestia” de măsurat este Cuvântul Lui,
atunci, acest Sfânt Cuvânt trebuie să-l avem din belşug în viaţa noastră, noi, credincioşii Lui, şi
să măsurăm totul cu el. Făcând aşa, nu vom greşi niciodată, iar cugetul nostru va fi liniştit, chiar
dacă mulţi nu ne înţeleg.

Apocalipsa 11 : 2

Trei întrebări s-au născut la citirea acestui verset, şi le-am adus înaintea Domnului în rugăciune:

1. „Care este curtea din afară a Templului şi de ce nu trebuie măsurată?”

Răspuns: „Curtea de afară este o stare, ca şi Templul şi altarul, care va fi măsurată la vremea ei.”

2. „Cum au călcat neamurile sfânta cetate?”

Răspuns: „Nesocotind-o şi dispreţuind-o. Aşa au călcat-o.”

3. „Care este cetatea şi dacă timpul este exact de patruzeci şi două de luni?”

Răspuns: „Cetatea este pământul şi locuitorii de pe el. Timpul este exact patruzeci şi două de
luni, dar după cum socotesc Eu luna.”

Binecuvântat să fii Tu, Doamne, pentru că Te înduri de mine, nevrednicul, şi-mi dai răspuns la
întrebările care mi se nasc la citirea sfintei Tale Cărţi. Adevărul Tău vreau să biruiască şi în mine
şi prin mine. De aceea îndrăznesc la Tine, şi Te rog mereu să-mi dai lumina răspunsului Tău.
Ajută-mă! Amin.

Apocalipsa 11 : 3

Ceea ce duhovniceşte, se desprinde de aici, este faptul că un adevărat martor al lui Hristos nu
poate să proorocească (propovăduiască Evanghelia) îmbrăcat după ultima modă, dar nici cu
haine neîngrijite. Din îmbrăcămintea lui să se vadă limpede smerenia, viaţa curată, naturală, să se
vadă chipul Domnului Isus.

„Îmbrăcarea în sac” era la evrei un semn al durerii şi al jalei.

Cei doi martori amintiţi în versetul de mai sus întrucât se aflau într-o lume sub judecata lui
Dumnezeu, erau „Îmbrăcaţi în saci”, adică, într-o ţinută de jale şi aşa trebuia să proorocească.

„Voi da celor doi martori ai mei să proorocească, îmbrăcaţi în saci, o mie două sute şaizeci de
zile,”

Stau mereu înaintea Domnului, ca să-mi descopere adevăratul înţeles al cărţii Apocalipsei. Şi de
data aceasta, în rugăciune, L-am întrebat despre toate versetele din capitolul 11. Iată răspunsul
Lui la versetul de mai sus: „Cei doi martori, sunt doi îngeri, iar sacii în care sunt îmbrăcaţi, sunt
trupurile omeneşti, pe care le vor lua în timpul cât au slujbă pe pământ. Numărul zilelor este de o
mie două sute şaizeci de zile, dar ziua este aşa cum o socotesc Eu, nu cum o socotesc oamenii.”

Mulţumesc, Doamne, fii binecuvântat în veci! Amin.

Apocalipsa 11 : 4

Întrebare: „Doamne, ce înseamnă doi măslini şi două sfeşnice?”

Răspuns: „Măslinii şi sfeşnicele sunt simbolul vieţii şi al luminii, care stau înaintea Mea.”

Adevăraţii martori ai lui Dumnezeu sunt cei care au viaţa şi lumina cerului în ei, şi care sunt
necurmat înaintea Lui în orice mişcare a fiinţei lor. Ei nu au planuri de-ale lor, nici lucrări
personale, ci planul lui Dumnezeu este planul lor şi lucrarea Lui este lucrarea lor. La ceea ce
spune El, ei nici nu adaugă, nici nu scot, ci împlinesc întocmai cum le este poruncit.

Aşa au fost, aşa sunt şi aşa vor fi martorii adevăraţi ai lui Dumnezeu.

Dragul meu, eşti tu un copil şi un martor al lui Dumnezeu?

Creştin înseamnă copil, slujitor, martor şi ostaş al lui Dumnezeu.

Creştin înseamnă om după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, care trăieşte spre slava şi bucuria
lui Dumnezeu tot timpul.

Slăvit să fie Domnul!

Apocalipsa 11 : 5

„Doamne” – am întrebat eu – „cum să le facă rău acestor martori şi ce fel de foc le iese din
gură?”

Domnul mi-a răspuns: „Răul stă în faptul că mărturia lor nu este primită şi, în acelaşi timp, caută
să-i omoare. Din gura lor iese o putere, care omoară pe vrăjmaşii lor.”

Te laud, Domne, şi-Ţi mulţumesc pentru răspunsul Tău limpede! Amin.

Duhovniceşte înţelegând lucrurile, dacă eu sunt un martor al lui Dumnezeu şi dacă, prin primirea
Cuvântului Său în mine am devenit adevăr în toată fiinţa mea, şi în toată mişcarea pe care o fac
pe pământ, nimeni nu se va putea apropia de mine să-mi facă rău, pentru că adevărul este foc, iar
minciuna este iarbă uscată.

Toată grija mea, de fiecare clipă, este să fiu adevăr întrupat – să fiu plin de Duhul Adevărului –
şi atunci pot păşi fără teamă pe pământ. Lumina oricât de mică ar fi, nu se teme de întuneric. În
drumul ei, păşeşte biruitoare. Adevărul este lumină. Amin.

Apocalipsa 11 : 6

La întrebarea pe care, în rugăciune, am pus-o: „Doamne, versetul acesta se înţelege cum e

scris?”, am primit răspunsul: „Se înţelege cum e scris. Şi acest lucru îl pot face, cei doi martori ai
mei, pe tot pământul – nu sunt împiedicaţi de nimic: ape, munţi, spaţiu sau oameni.”

Când este vorba de împlinirea planului Său, Dumnezeu nu poate fi împiedicat de nimic. Aşa cum
s-a mai zis – „Domnul face tot ce vrea în cer şi pe pământ, în mări şi în toate adâncurile.” (Ps.
135:6). Judecăţile Lui se vor desfăşura, fără nici o lipsă, aşa cum sunt prevăzute în planul Lui.

Dacă, prin Ilie şi prin Moise, Dumnezeu a făcut minuni închizând cerul, ca să nu cadă ploaie, şi
prefăcând în sânge apele din Egipt, cu cât mai mult, în zilele judecăţilor Sale, El, prin martorii şi
îngerii Săi, nu va face minuni? Cine nu vrea să creadă, să nu creadă. Dar prin aceasta nu va
împiedica pe Dumnezeu în lucrările pe care le are de făcut. Slăvit să fie Domnul!

Apocalipsa 11 : 7

Întrebare: „Doamne, ce fel de fiară iese din Adânc (Iad) şi cum va omorî ea pe martorii Tăi?”

Răspuns: „Fiara este o maşinărie (aparatură) modernă, condusă direct de Satana, care caută să
nimicească pe martorii Mei şi toată lucrarea lor. Atunci Eu le voi retrage duhul de viaţă şi, în
felul acesta, voi îngădui să fie biruiţi.”

Mulţumesc şi mă închin Ţie, Doamne, pentru că nevrednicia mea nu te-a împiedicat să-mi dai
răspunsul Tău minunat, prin care lămureşti Cuvântul Tău Dumnezeiesc! Fii binecuvântat!

„Când îşi vor isprăvi mărturisirea lor, fiara care se ridică din Adânc, va face război cu ei, îi va
birui şi-i va omorî.”

Un gând duhovnicesc: Orice urmaş adevărat al Domnului Isus Hristos este un martor al Său,
aşezat undeva în lume, ca să mărturisească Numele şi Evanghelia Sa. Pentru această mărturisire i
s-a dat un anumit timp. După ce timpul a trecut, misiunea a fost împlinită şi credincioşia lui
întărită, Dumnezeu îngăduie ca el să fie oprit în lucrare şi trecut prin cuptorul de foc al
încercărilor. E bine să ne împrospătăm mereu adevărul acesta, ca să nu deznădăjduim în clipa
încercării. Să ştim iarăşi bine, că numai ceea ce îngăduie Dumnezeu, aceea se întâmplă. Satana
nu face ce vrea el, ci numai atât cât îi îngăduie Dumnezeu.
Slăvit să fie Domnul! Amin.

Apocalipsa 11 : 8

Întrebare: „Doamne, care este cetatea cea mare, de care este vorba aici?”

Răspuns: „Cetatea este pământul. Piaţa cetăţii înseamnă un loc de pe pământ, unde va fi
îndreptată atenţia tuturor oamenilor.”

Numele „Sodoma” se înţelege lumea sub aspectul ei moral. Numele „Egipt” se înţelege lumea
sub aspectul ei politic, iar numele „Babilon” (Apoc. 14:8; Apoc. 17:5), se înţelege lumea sub
aspectul ei religios.

În înţeles duhovnicesc, martorii adevăraţi ai Domnului Isus, împărtăşesc soarta Lui aici în cetatea
lumii. Dacă El a fost răstignit aici, nici lor nu le va fi altfel – şi ei sunt daţi morţii în fiecare zi.
(comp. Romani 8:36).

Adevărul nu are, în lume, o cale presărată cu flori, ci merge hotărât pe calea crucii. Cine primeşte
adevărul, merge pe calea pe care merge El. Sfârşitul ei, însă, este cununa slavei veşnice.
Binecuvântat să fie Dumnezeu, care ne-a făcut parte de chemarea şi alegerea Sa! Amin.

Apocalipsa 11 : 9

Întrebare: „Doamne, este vorba despre toate popoarele pământului?” Răspuns: „Toate popoarele
vor şti despre moartea celor doi martori ai Mei.”

Reflecţii personale: Prin mijloacele moderne de comunicaţii: radio, televiziune, etc. popoarele
vor şti despre moartea celor doi martori ai lui Dumnezeu şi le vor vedea trupurile.

Întrebare: „Doamne, cele trei zile şi jumătate sunt aşa cum scrie sau sunt simbolice?”

Răspuns: „Cele trei zile şi jumătate sunt simbolice.”

Un gând duhovnicesc: viaţa şi moartea se văd. Oricine priveşte spre un om, vede starea lui: viu
sau mort pentru Dumnezeu. Realităţile acestea nu se pot ascunde. Nici în viaţa ta, dragul meu, nu
pot rămâne ascunse. Eşti tu viu pentru Dumnezeu şi mort pentru lume? Cercetează-te!

Slăvit să fie Domnul!

Apocalipsa 11 : 10

Întrebare: „Doamne, în ce fel au fost chinuiţi locuitorii pământului de cei doi martori-prooroci şi
de ce ei s-au bucurat atât de mult de moartea lor?”

Răspuns: „Locuitorii pământului au fost chinuiţi de martorii Mei, prin faptul că la cuvântul lor s-
au dezlănţuit judecăţile dumnezeieşti pe pământ şi din pricină că nu au vrut să primească
adevărul mărturiei lor. Văzând moartea lor, locuitorii pământului s-au bucurat, crezând că au
scăpat pentru totdeauna de ei.”

Gânduri duhovniceşti: Cuvântul adevărului lui Dumnezeu, chinuie pe locuitorii pământului (pe
cei care şi-au legat toate idealurile de pământ). Adevărul este o pricină de chin pentru minciună.

Da, firii mele pământeşti (eului meu) nu-i place adevărul ceresc al lui Dumnezeu, de aceea se
bucură ea, când el nu se află pe tronul vieţii.

După cum gândacii de noapte se simt în largul lor şi-şi caută hrana numai când este întuneric, şi
îndată ce se apropie lumina fug, pentru că aceasta îi chinuie, tot aşa locuitorii mediului minciunii
(pământul), când vine lumina adevărului fug, pentru că ea îi chinuie greu.

Cine însă fuge de adevăr, fuge de viaţă şi de fericire; fuge de Dumnezeu, Izvorul vieţii, al luminii
şi al fericirii veşnice.

Apocalipsa 11 : 11

Întrebare: „Doamne, cum vor învia aceşti doi martori ai Tăi?”

Răspuns: „Aşa cum este scris. Eu, care le-am retras duhul de viaţă, îl voi trimite iarăşi ca să intre
în ei.”

Adevărul nu poate sta în mormânt decât trei zile. Învierea lui este măreaţă şi umple de groază pe
vrăjmaşii lui.

În înţeles duhovnicesc, cei care sunt înviaţi de Dumnezeu din moartea păcatului la o viaţă nouă,
„se ridică în picioare” în văzul tuturor şi încep să umble pe calea cea nouă şi vie deschisă de
Domnul Isus Hristos (Evrei 10:20). Ei nu mai fac parte din lumea morţii, din care au înviat de
aceea lumea nu-i mai poate suferi.

Cei înviaţi din moartea păcatului, prin credinţa în jertfa şi învierea Domnului Isus, vor avea parte
de o înviere mai bună în ziua de apoi, când toţi oamenii vor fi înviaţi: unii (cei care au făcut
binele) pentru viaţă şi fericire veşnică, iar alţii (cei care au făcut răul) pentru judecată. (Ioan
5:28-29).

Şi tu, dragul meu, vei avea parte de înviere, chiar dacă nu crezi în înviere. În ce parte vei fi tu?
Alegerea aceasta o faci tu acum, prin faptul că primeşti sau nu, prin credinţă, pe Domnul Isus ca
Mântuitor al tău.

Învierea Domnului Hristos este temelia credinţei noastre în înviere. Precum El a înviat, aşa vom
învia şi noi.

Slăvit să fie Domnul!

Apocalipsa 11 : 12
Întrebare: „Doamne, cum va fi această înălţare la cer, de este văzută şi de vrăjmaşi?”

Răspuns: „Înălţarea va fi aşa cum este scris în verset. Vrăjmaşii aveau tot timpul privirile
îndreptate spre martorii Mei, de aceea i-au văzut.”

Dumnezeu face minuni sub ochii vrăjmaşilor Săi, pentru ca să-i trezească din somnul necredinţei
şi al răzvrătirii lor, ca să fie mântuiţi, dar dacă rămân mai departe în starea lor rea, atunci când se
împlinesc judecăţile dumnezeieşti cu ei, nu mai au nici o dezvinovăţire.

„Şi am auzit din cer un glas tare, care le zicea: „Suiţi-vă aici!” Şi s-au suit într-un nor spre cer;
iar vrăjmaşii lor i-au văzut.”

Un gând duhovnicesc: Adevărul totdeauna se suie în cer. Niciodată nu coboară în cele de jos.
Vrăjmaşii adevărului văd toate mişcările lui, îi văd mersul lui spre cer, dar nu i se supun.
Minciuna nu se poate supune adevărului. Supunere înseamnă desfiinţarea ei.

Alt gând duhovnicesc: Orice glas din cer, te cheamă să te sui în cer, adică să te smulgi din cele
de pe pământ din felul de a fi al pământului, felul lumii religioase de pe pământ, şi să devii
ceresc – să ai felul de a fi al cerului. Când auzi cu adevărat acest glas, te sui în cer. Dacă nu eşti
ceresc (în gândirea şi trăirea ta), înseamnă că nu ai auzit glasul ceresc.

Cine se suie la cer este văzut de toţi: şi de vrăjmaşi.

Să înţelegem bine acest gând duhovnicesc.

„Şi au auzit din cer un glas tare, care le zicea: „Suiţi-vă aici!”

Această chemare dulce din partea lui Dumnezeu, Stăpânul cerului şi al pământului, răsună şi
astăzi. El ne cheamă pe toţi ca să fim alături de El. Cine ascultă chemarea Lui, în acest timp al
harului, va avea parte de starea cerească a Miresei (Bisericii) lui Hristos.

Orice urmaş adevărat al Mântuitorului Isus Hristos, aşteaptă cu mult dor clipa venirii Lui, când
El va zice a lor Săi: „Suiţi-vă aici!”

Binecuvântat să fie Numele Său în veci! Amin.

Apocalipsa 11 : 13

Întrebare: „Doamne, este un cutremur real? A zecea parte din cetate este reală? Şi numărul de
şapte mii de oameni este real?”

Răspuns: „Cutremurul este real; a zecea parte din pământ se va prăbuşi, iar numărul de „şapte
mii”este un număr simbolic, care arată un număr deplin al oamenilor ucişi.”

Cele arătate în versetul de mai sus, sunt în legătură cu înălţarea la cer a celor doi martori ai lui
Dumnezeu.
Un gând duhovnicesc: Când este înălţat adevărul lui Dumnezeu, totdeauna se cutremură
pământul (cele pământeşti, fireşti).

În urma unor pagube pământeşti vin câştiguri duhovniceşti.

Trebuie să se clatine pământul, ca să poţi fugi în cer (locurile cereşti) şi acolo să poţi da slavă
Dumnezeului cerului.

„… Şi cei rămaşi, s-au îngrozit şi au dat slavă Dumnezeului cerului.”

Dumnezeu întrebuinţează câteodată mijloace tari, căi neînţelese: cutremure, furtuni, revărsări de
ape, războaie, foamete şi alte necazuri, pentru ca să trezească pe om, aducându-i aminte de
Făcătorul său, să se întoarcă la El şi să-L slăvească.

Oricare ar fi căile, dacă omul este izbăvit, prin aceasta, de o stare de păcat şi de depărtare de
Dumnezeu, sunt căi binecuvântate ale harului. Operaţia pe care medicul o face bolnavului, nu e
plăcută, dar e necesară.

Dacă sfârşitul e bun, totul e bun. Şi aşa este planul lui Dumnezeu: sfârşitul este viaţă şi fericire
veşnică în împărăţia luminii şi a dragostei.

Slăvit să fie Domnul!

Apocalipsa 11 : 14

Întrebare: „Doamne, ce înseamnă „a treia nenorocire?”

Răspuns: „A treia nenorocire înseamnă ultima trâmbiţă care va suna.”

Ultima trâmbiţă înseamnă trecerea împărăţiei lumii în mâinile lui Dumnezeu şi ale Hristosului
Său (vers. 15). Pentru vrăjmaşii lui Dumnezeu, această trecere este cea mai mare nenorocire. Ei
trebuie să capituleze pentru totdeauna, şi ceea ce urmează, va fi cunoscut de întregul univers.

Ca să nu cadă cineva în mâinile lui Dumnezeu – căci „Grozav lucru este să cazi în mâinile
Dumnezeului celui viu!” (Evrei 10: 31) – să se predea în mâinile lui Dumnezeu. Astăzi este
timpul potrivit pentru predare, căci Domnul Isus este încă Mântuitor; mâine va fi prea târziu, căci
atunci El se va sui pe scaunul de Judecător, uşa harului fiind închisă, şi dreptatea Lui
dumnezeiască îşi va spune cuvântul ei cel greu.

Slăvit să fie Domnul!

Apocalipsa 11 : 15

Întrebare: „Doamne, cum şi când va fi acest lucru?”

Răspuns: „După ce îngerul al şaptelea va suna din trâmbiţă.”

În bunătatea Lui, Dumnezeu răspunde la întrebările puse, dar nu totdeauna răspunsurile sunt cele
aşteptate. El răspunde după nevoile noastre şi ale lucrării Sale, nu după curiozitatea noastră, de
aceea, de multe ori, răspunsurile sunt scurte. Pentru toate, Lui I se cuvine lauda, închinăciunea şi
mulţumirea, căci nu se uită la nevrednicia noastră, ci face totul după îndurarea şi dragostea Sa.

„…Şi din cer s-au auzit glasuri puternice, care ziceau: „Împărăţia lumii a trecut in mâinile
Domnului nostru…”

Câteva gânduri duhovniceşti: Numai din starea de cer (din locurile cereşti) poţi să vezi biruinţele
lui Dumnezeu, să vezi adevărata Lui împărăţie, să vezi adevărul Său în toate privinţele. În starea
de cer ţi se dă harul cunoaşterii tainelor dumnezeieşti şi harul statorniciei în dragostea şi
împlinirea voii Tatălui Ceresc.

Alt gând: Deplin să treacă şi împărăţia mea (fiinţa mea) în stăpânirea Ta, Dumnezeul meu,
Mântuitorul meu! Amin.

„Împărăţia lumii a trecut în mâinile Domnului nostru şi ale Hristosului Său.”

Hristos, în tălmăcire, înseamnă „Uns”.

Despre toţi adevăraţii urmaşi ai lui Hristos se spune că sunt unşi (comp. Ioan 2: 27) deci, prin
credinţă, au primit împărăţia în mâinile lor, sunt împăraţi, adică stăpâni peste ei înşişi (comp.
Rom. 5: 17), peste împrejurări şi lume. Acela este cu adevărat unsul lui Dumnezeu, „Hristos”,
(adică face parte din Trupul lui Hristos), care stăpâneşte (împărăteşte) peste lume (felul ei de a
fi).

„…împărăţia lumii a trecut în mâinile Domnului nostru şi ale Hristosului Său. Şi El va împăraţi
în vecii vecilor.”

Dumnezeu Tatăl şi Dumnezeu Fiul (Hristosul) sunt una, stând pe acelaşi scaun de domnie; „Şi El
(adică Tatăl şi Fiul) va împăraţi în vecii vecilor…” nu spune: „Ei”, ci „El”. Mare taină este
unitatea aceasta!

Binecuvântat să fie Dumnezeu, Tatăl şi Fiul, acum şi-n vecii vecilor! Amin.

Apocalipsa 11 : 16

Întrebare: „Doamne, cei douăzeci şi patru de bătrâni sunt şi ei martori la toate judecăţile
dumnezeieşti desfăşurate pe pământ?” Răspuns: „Da, sunt.”

Toate fiinţele din cer văd urmările păcatului, adică dezlănţuirea judecăţilor lui Dumnezeu asupra
locuitorilor pământului, ca plată pentru călcarea dreptăţii Sale. Toate fiinţele sunt martore şi
învaţă desăvârşit, să nu se mai repete marea dramă, prin care a trecut omul.

Una din lucrările pe care cei douăzeci şi patru de bătrâni o fac mereu în cer, este închinarea
înaintea lui Dumnezeu (vezi cap. 4:10; 5:8 şi 14; 19:4). Într-adevăr, aceasta este lucrarea cea mai
însemnată, pe care o are de făcut făptura faţă de Dumnezeu – Făcătorul. O, de am învăţa şi noi,
credincioşii de pe pământ, să aducem mereu închinare şi laudă lui Dumnezeu, căci vrednic este!

Numai cine se închină şi laudă pe Dumnezeu cu adevărat, este destoinic să înfăptuiască şi alte
lucrări pe marele ogor al lui Dumnezeu.

Slăvit să fie Domnul!

Apocalipsa 11 : 17

Să mulţumeşti lui Dumnezeu pentru ceea ce este El, neţinând seama de tine, de nevoile tale –
deci necerând de la El nimic – este mulţumirea cea mai plăcută lui Dumnezeu, este jertfa din care
omul nu ia nimic pentru sine, ci totul este al Făcătorului său.

Aşa se închinau lui Dumnezeu şi-I mulţumeau cei douăzeci şi patru de bătrâni. Ei erau fericiţi de
Dumnezeu, de Persoana Lui, de biruinţa şi lucrarea Lui, de aceea au izbucnit în mulţumire. La ei
nu se gândeau.

Numai când te uiţi pe tine şi nevoile tale, şi te predai cu adevărat lui Dumnezeu, ca să te
folosească El în lucrarea Lui, când vrea şi cum vrea, este starea cea mai înaltă, pe care El o
aşteaptă de la orice făptură.

Cine doreşte să ajungă la această stare, prin credinţă, poate.

„…îţi mulţumim, Doamne, Dumnezeule, Atotputernice, care eşti şi care erai şi care vii, că ai pus
mâna pe puterea Ta cea mare, şi ai început să împărăteşti.”

Dumnezeu este veşnic prezent şi, pentru El, totul este prezent: şi trecutul şi viitorul. De aceea,
noi, cei mărginiţi în timp şi spaţiu, putem să pricepem greu – sau nu pricepem – unele lucrări ale
Lui (vezi şi meditaţiile la cap. 1; 4 şi 8). Dar chiar dacă nu pricepem, să credem că tot ce face El
este desăvârşit de bine şi biruinţa este de partea Lui. Să-i mulţumim, deci, neîncetat pentru tot ce
este El şi pentru toate lucrările Lui.

Binecuvântat să-I fie numele în veci! Amin.

Apocalipsa 11 : 18

Întrebare: „În timpul îngerului al şaptelea are loc învierea morţilor, unii pentru judecată şi alţii
pentru răsplată?” Răspuns: „A sosit vremea.”

Reflecţii personale: Deci în această vreme, care nu ştim cât e de lungă, va avea loc învierea.

Întrebare: „Este vorba despre proorocii şi sfinţii din toate timpurile?” Răspuns: „Nu.”

Mulţumesc, Doamne, de răspunsurile Tale! Fii binecuvântat!

În împlinirea planului Său, Dumnezeu are vremi stabilite, peste care nu trece cu nici un chip. Nu
este dat omului să ştie precis ceasul, dar, pe baza descoperirii dumnezeieşti, înţelege când se va
apropia acel ceas.

„Neamurile se mâniaseră…”

Un gând duhovnicesc: Numai „neamurile” (despărţirile de tot felul – şi religiile) se mânie la

vederea stăpânirii lui Dumnezeu şi a Hristosului

Său, căci, în versetele 17 şi 18, tocmai din pricina aceasta s-au mâniat neamurile. Cine a intrat în
Hristos – Unitatea fericită – nu se mai mânie.

Şi astăzi, se tulbură şi se mânie numai cei stăpâniţi de duhul despărţirii (duh naţionalist,
confesionalist, politic, etc.) Adevăraţii credincioşi care fac parte din Trupul lui Hristos şi sunt
stăpâniţi de Duhul lui Hristos, nu sunt cuprinşi de stările grele: mâniile, geloziile şi luptele de
care sunt cuprinse despărţirile, adică lumea.

Cine citeşte cu credinţă sinceră, înţelege adevărul duhovnicesc.

Slăvit să fie Domnul! Amin.

Apocalipsa 11 : 19

Întrebare: „Doamne, cum a fost deschis Templul din cer?”

Răspuns: „Cuvântul „Templu” este un fel de a vorbi despre închinarea, care I Se aduce lui
Dumnezeu, pentru jertfa Fiului Său, arătată prin chivotul legământului Său. Deschiderea
„Templului” înseamnă o închinare mai deosebită, mai crescută, decât ce a fost până aici.”

Reflecţii personale: Prin jertfă, Dumnezeu a încheiat un legământ cu omul.

Întrebare: „În timpul deschiderii Templului se petrec aceste lucruri (fulgere, tunete, cutremur şi
grindină) pe pământ?”

Răspuns: „În timp ce în cer se „deschide Templul”, pe pământ se împlinesc judecăţile

dumnezeieşti.”

Un gând duhovnicesc: Templul lui Dumnezeu, pe pământ, este astăzi Biserica cea vie, iar ea, cu
duhul şi felul său de a fi, se află în „locurile cereşti în Hristos Isus” (Efes. 2:6). Aici, în Biserică,
este Chivotul Noului Legământ, adică Hristos. Fiecare credincios în parte, poartă în inima sa pe
Hristos, arătând în trăirea de fiecare clipă, felul Său de a fi (comp. 2 Cor. 3:2-6).

Apocalipsa 12 : 1

Mai întâi vreau să fac o mărturisire personală: Ca de obicei, am formulat întrebări la întreg
capitolul, pe versete, şi am venit cu ele înaintea Domnului, cu rugăciune, să-mi spună ce să scriu
şi cum să scriu. Spre deosebire de răspunsurile la celelalte capitole, de data aceasta, Domnul mi-a
dat un răspuns general, pentru întreg capitolul, înţelegând că aici, ca şi la capitolul şapte, e un fel
de paranteză în desfăşurarea lucrurilor, arătate în cartea Apocalipsei.

Iată acum răspunsul pe care l-am primit din partea Domnului. Ei zice: „Prin felul în care este
redat acest capitol, vreau să vă fac să înţelegeţi adevărul că Eu sunt Acelaşi: ieri, astăzi şi în veci
neschimbat în măreţie, slavă, putere, dreptate, dragoste, purtare de grijă, indiferent de
evenimentele care se petrec. Să înţelegeţi felul în care a fost smuls Lucifer din locul lui, pentru
că nu şi-a păstrat vrednicia şi i s-a pregătit alt loc: Adâncul. El este biruit deplin de Fiul (Hristos
– Cap şi Trup, adică Biserica şi acest lucru se vede cu putere în fiecare credincios, care este o
părticică din El şi care, împreună, formează Fiul).”

„Biruinţa seminţei, despre care este vorba aici (vezi vers. 17), este sămânţa din Mine, care nu
poate putrezi şi din care aţi fost născuţi şi voi, copiii Mei credincioşi (vezi 1 Petru 1:23).”

„M-am folosit de o vorbire simbolică, prin care să înţelegeţi felul în care Mă descopăr şi lucrez
Eu, ca să Mă cunoaşteţi aşa cum Sunt. În lumina aceasta pe care ţi-am dat-o acum, stai înaintea
Mea şi să scrii meditaţii duhovniceşti la fiecare verset.”

Te laud Doamne, Te laud, Te binecuvintez şi mă închin înaintea Ta, pentru acest mare har, pe
care mi-l dai, prin aceste minunate răspunsuri! Pun totul la picioarele Tale, pentru slava Ta şi
pentru biruinţa adevărului. Fii binecuvântat în veci! Amin.

Reflecţii personale, în lumina răspunsului primit din partea Domnului, la acest capitol: Şi femeia,
şi copilul, şi sămânţa (rămăşiţa femeii), şi sfinţii, şi îngerii, toţi, arată pe Dumnezeu cum
lucrează, luptă şi biruiesc pe balaurul (Satana) cu îngerii lui în toate planurile şi mişcările pe care
le face.

„În cer s-a arătat un semn mare: o femeie învăluită în soare, cu luna sub picioare, şi cu o
cunună de douăsprezece stele pe cap.”

Duhovniceşte înţelegând lucrurile, lumina statornică este cel dintâi şi cel mai mare semn al
cerului. Lumina este însuşi Dumnezeu şi lucrarea Lui. Primul semn, pe care El l-a făcut în
necuprinsul haos întunecat, a fost lumina: „Să fie lumină!” – a zis Dumnezeu – „Şi a fost
lumină.” (Facerea 1:3). Orice fiinţă şi lucrare cerească este învăluită în desăvârşită lumină.

Despre credincioşii din timpul harului, care au fost născuţi din nou din sămânţa lui Dumnezeu,
spune Sfânta Carte că ei au o chemare cerească (Ev. 3:1). Ei sunt cunoscuţi ca fii ai luminii
(1 Tes. 5:5). În toată purtarea lor răspândesc lumina lui Hristos, lumina cerului. (Mat. 5:14).

Cine nu arată, în trăirea şi gândirea lui, lumina lui Hristos – felul Lui de a fi – acela nu este
creştin, nu face parte din Trupul lui Hristos (Biserica cea vie), nu are o stare de cer.

„În cer s-a arătat un semn mare: o femeie învăluită în soare…”

Unii tălmăcitori ai Apocalipsei au zis că aici este vorba despre Biserică (sf. Andrei de Cezarea,
sf. Metodiu şi alţii). În parte, aşa este, pentru că Biserica fiind de aceeaşi fire cu Hristos-Soarele
Dreptăţii, şi ea este lumină, deci cerească. Dar nu numai despre Biserică este vorba, ci despre
Dumnezeu şi toată lucrarea Lui, care a fost urmărită tot timpul de „balaurul cel mare” (versetul
9).

Şi soarele, care învăluie femeia, şi luna de sub picioarele ei, şi cununa de douăsprezece stele pe
cap, toate arată desăvârşita lumină dumnezeiască.

Cine are inimă de înţeles, să înţeleagă!

Slăvit să fie Domnul!

Apocalipsa 12 : 2

Duhovniceşte înţelegând lucrurile, în lumina descoperirii dumnezeieşti, lucrarea lui Dumnezeu în

lume a trecut mereu prin durerile naşterii: naşterea adevărului într-o lume stăpânită de tatăl
minciunii – diavolul (Ioan 8:44). Aceste dureri vii şi arzătoare au purtat chipul epocii istorice şi
al locului unde lucrarea lui Dumnezeu trebuia să nască copilul adevărului. Cine citeşte cu atenţie
şi cu sinceritate istoria, vede mersul lui Dumnezeu şi al lucrării Sale prin lume, vede, apoi, cum
minciuna, sub toate formele ei, s-a împotrivit şi a luptat până la sânge împotriva adevărului – a
naşterii lui într-un fel sau altul.

Dacă începem cu Abel şi apoi cu toţi patriarhii, cu poporul lui Israel, cu judecătorii, cu proorocii,
apoi ajungând la Domnul Isus („Copilul de parte bărbătească”), continuând cu apostolii şi cu
toţi martorii lui Hristos din timpul istoriei Bisericii pe pământ, iar la urmă, în timpul desfăşurării
judecăţilor dumnezeieşti în lume, vedem limpede cum „femeia” (Dumnezeu şi lucrarea Lui) este
urmărită, în timp ce vrea să nască, de balaurul cel mare, diavolul, tatăl minciunii.

Dar nu numai pe plan mare este urmărită „femeia” (lucrarea lui Dumnezeu), ci şi în inima
singuratică, atunci când vrea să primească adevărul lui Dumnezeu, aşa cum este el arătat în
Cuvântul Său scris. Orice om credincios, care s-a întors sincer la Dumnezeu, întâmpină o mare
împotrivire, în primul rând din partea eului său, apoi din partea celor mai apropiaţi şi apoi din
partea religiei şi a tuturor celor ce-l cunosc.

Oare nu este aşa?

Deschide-ţi ochii credinţei sincere, dragul meu şi vei pricepe glasul adevărului lui Dumnezeu şi
din aceste rânduri. Slăvit să fie Domnul!

Apocalipsa 12 : 3

În dezvăluirea măreţului Său Plan de mântuire (Planul de „unire a cerului cu pământul” – Efes.
1: 9, 10) şi în descoperirea tainelor adevărului Său, Dumnezeu S-a folosit de multe mijloace,
pentru ca oamenii să poată pricepe. Pilda, asemănarea, semne simbolice, vedenia etc. sunt doar
câteva din aceste mijloace. Însă nu mijloacele sunt importante, ci adevărul de dincolo de vălul
lor.

Schiţa Planului lui Dumnezeu este clară, deşi o sumedenie de amănunte nu se cunosc.

În versetul de mai sus şi în întreg capitolul, sunt folosite semne şi asemănări, arătate în vedenie
apostolului Ioan.

„În cer s-a mai arătat un alt semn…” Deci este un semn, nu o realitate fizică.

Când se vorbeşte aici despre „un mare balaur roşu, cu şapte capete”, nu trebuie să ne gândim la
un monstru din poveşti, ci trebuie să înţelegem pe diavolul (vezi vers. 9), care are multe
„capete” (multe căi de acţiune în toate compartimentele vieţii individuale şi colective). El
stăpâneşte toată lumea aceasta pe toate planurile (vezi Ioan 12:31; Ioan 14:30; Ioan 16:11; 2 Cor.
4:4). „Coarnele” înseamnă putere, iar „cununile împărăteşti pe capete” înseamnă stăpânire.

„În cer s-a mai arătat un alt semn: iată că s-a văzut un mare balaur roşu.”

Un gând duhovnicesc: Copii ai lui Dumnezeu, fraţii mei, chiar dacă ni s-a dat harul să fim făpturi
noi, prin credinţa în Domnul Isus, şi să locuim în locuri cereşti – stare de cer (Efes. 2: 6), să nu
uităm că şi aici se poate arăta diavolul, ca să ne ispitească. El şi aici luptă cu toată puterea să ne
doboare. („Fiţi. treji şi vegheaţi! Pentru că potrivnicul vostru, diavolul, dă târcoale şi caută pe
cine să înghită.” – 1 Petru 5:8).

Avem din partea lui Dumnezeu lumina ca să putem deosebi semnele diavolului, care se arată în
cer. Să rămânem sub călăuzirea Duhului Sfânt, si nu vom fi înşelaţi niciodată.

Apocalipsa 12 : 4

Că Lucifer a tras după el o parte însemnată de îngeri, e lucru cunoscut în Sfânta Scriptură. Că
aceşti îngeri s-au transformat în draci şi că ei luptă împotriva lui Dumnezeu şi împotriva
oamenilor, este iarăşi un lucru bine cunoscut şi în Sfânta Scriptură şi în viaţa oamenilor.

Mai este iarăşi cunoscut, aşa cum s-a arătat în meditaţia la vers. 2, că Satana (balaurul) pândeşte
„femeia” (orice lucrare de răspândirea adevărului curat din Cuvântul scris al lui Dumnezeu), ca
atunci când va naşte „copilul” adevărului într-un suflet, sau într-o comunitate, să i-l mănânce.

Ştiind aceste lucruri, să căutăm să înţelegem bine adevărul, pe care Dumnezeu vrea să ni-l dea,
prin citirea cărţii Apocalipsei.

Să mai stăruim!

„Cu coada trăgea după el a treia parte din stelele cerului şi le arunca pe pământ.”
Duhovniceşte înţelegând lucrurile, lupta pe care balaurul – Satana o duce împotriva copiilor lui
Dumnezeu, are ca primă fază doborârea lor din locurile cereşti, unde sunt aşezaţi din clipa
naşterii din nou (comp. Efes. 2:6). Odată doborâţi pe pământ, îi poate uşor nimici.

Interesant este faptul că acest periculos vrăjmaş nu luptă pe faţă, adică nu se arată în adevărata
lui înfăţişare, nu-şi arată pe faţă planul lui, ci vine pe ocolite, vine cu coada lui neobservată, şi
aşa poate doborî.

În locurile cereşti, în stare de înălţare duhovnicească, Satana nu se poate sui căci de acolo a fost
doborât pentru totdeauna. Dar ceea ce face el, toată lupta lui, e să doboare cu coada pe toţi
credincioşii care locuiesc în cer, prin credinţă, dar cu trupul pribegesc încă prin lumea de acum.
El se trudeşte zi de zi şi clipă de clipă, ca să ocupe timpul celor credincioşi cu lucrurile fizice,
lucrurile pământeşti, necesare vieţii pământeşti. Nu e un lucru rău ca cel credincios să muncească
pentru câştigarea pâinii fizice, să lucreze pentru câştigarea celor necesare familiei, dar e
primejdios, foarte primejdios, când aceste lucruri iau locul care se cuvine numai lui Dumnezeu.
E primejdios când lucrurile pământului chiar cele mai necesare, ne răpesc timpul, pe care trebuie
să-l dăm Domnului şi Lucrării Lui. Prima dată ne răpeşte timpul şi apoi, Satana ne leagă tot mai
strâns de lucrurile pământeşti, ne robeşte lor, şi încetul cu încetul, ne târăşte în păcate, care altă
dată le priveam cu groază. Îndată ce suntem aruncaţi din locurile cereşti, pe pământul blestemat,
Satana face ce vrea cu noi. El se luptă ca să înşele chiar pe cei aleşi, adică „stelele” Bisericii lui
Hristos.

Să veghem cu grijă, căci orice lucru de pe pământ, oricât de curat ar fi el, poate fi o „coadă” a
balaurului, cu care vrea să ne doboare din locurile cereşti. Dacă ştim lucrul acesta, ferice de noi
dacă îl trăim, ferice de noi dacă suntem treji încontinuu, ferice de noi dacă prin credinţă ne
împotrivim oricărui vrăjmaş (Iacov 4:7; 1 Petru 4: 9), căci atunci va fugi de la noi.

Slăvit să fie Domnul!

Apocalipsa 12 : 5

Copilul de parte bărbătească este fără îndoială, Fiul iui Dumnezeu, Domnul Isus Hristos. Despre
El vorbea în vechime, psalmistul, zicând: „Domnul Mi-a zis: „Tu eşti Fiul Meu! Astăzi Te-am
născut. Cere-Mi şi-Ţi voi da neamurile de moştenire, şi marginile pământului în stăpânire! Tu le
vei zdrobi cu un toiag de fier, şi le vei sfărâma ca pe vasul unui olar.” (Psalm. 2:7-9). Pe El
(Hristos), Dumnezeu şi Lucrarea Lui L-a avut în vedere începând cu Eva şi sfârşind cu ultimul
martor al adevărului din timpul judecăţilor dumnezeieşti.

Din Fiul (Copilul de parte bărbătească) fac parte toţi credincioşii adevăraţi, toţi cei născuţi din
sămânţa lui Dumnezeu. Toţi aceştia sunt purtători ai seminţei vieţii celei noi (bărbatul este
purtătorul seminţei vieţii) şi toţi sunt, duhovniceşte, răpiţi (suiţi) în cer la Dumnezeu, la scaunul
lui de domnie, ca Hristos, Capul lor (de fapt, în apa mării, nu este nici un pericol atâta timp cât
capul este deasupra ei). Aici, la Dumnezeu, nu poate să se suie balaurul cel mare, Satana. Cine se
află pe scaunul de domnie, nu mai este sub stăpânirea diavolului şi a păcatului. Adevăratele
mădulare ale Trupului lui Hristos au o stare cerească şi domnesc în viaţă. (Romani 5:17).
Cine face parte din Fiul, are viaţa Fiului, felul Lui de a fi, lucrează ca El şi adună ce adună El şi
unde adună El, dar au parte şi de lupta pe care o duce El.

Dacă Domnul Isus a venit pe pământ ca să strice lucrările diavolului („Fiul lui Dumnezeu S-a
arătat ca să nimicească lucrările diavolului” – 1 Ioan 3:8), aşa fac şi mădularele Trupului Său.
Care sunt lucrările diavolului? Păcatul, despărţirile (naţionale, religioase, politice, etc.), şi
moartea. Toate acestea nu sunt în cer („locurile cereşti” – Efes. 2:6) şi nu vor mai fi în veşnica
împărăţie a lui Dumnezeu. „Copilul de parte bărbătească” va cârmui cu un toiag de fier şi va
zdrobi toate despărţirile, iar unitatea (părtăşia) fericită va cuprinde toate făpturile, aşa cum a fost
la începutul creaţiei.

Binecuvântat să fie Dumnezeu, pentru Planul Său minunat, de a-Şi uni, în Sine, toate cele din cer
şi de pe pământ! Amin.

Apocalipsa 12 : 6

Înţelegând lucrurile duhovniceşte, „femeia” (lucrarea lui Dumnezeu) nu poate sta oriunde şi
oricum pe pământ, ci numai „În pustie, într-un loc pregătit de Dumnezeu”, adică despărţită
desăvârşit de lume, de duhul şi rândielile lumii. Această ieşire („fugă în pustie”), fereşte
„femeia”(lucrarea lui Dumnezeu) de balaurul (diavolul), care vrea s-o nimicească.

Dacă nu ne despărţim de lume (de duhul şi felul ei de a fi), nu putem să rămânem în viaţă (viaţa
cea nouă din Hristos), nu ne putem păstra rodul muncii noastre duhovniceşti (copilul de parte
bărbătească – vers. 4), şi nu putem fi hrăniţi de Dumnezeu cu mâna tainelor adevărului Său.

Toate harurile lui Dumnezeu le primim de la El numai dacă „fugim în pustie” (despărţire totală
de lume cu duhul şi cu trupul în ceea ce priveşte căile ei). Diavolul (balaurul) nu are nici o putere
asupra noastră, dacă împlinim cu fapta condiţia pusă de Dumnezeu: „…Ieşiţi din mijlocul lor, şi
despărţiţi-vă de ei, zice Domnul; nu vă atingeţi de ce este necurat şi vă voi primi. Eu vă voi fi
Tată, şi voi îmi veţi fi fii şi fiice, zice Domnul Cel Atotputernic.” (2 Cor. 6:17, 18).

Când mergem în locul poruncit de Dumnezeu, acolo se îngrijeşte El să ne dea hrană şi ne poartă
de grijă în toate privinţele.

Timpul pe care trebuie să-l petrecem în locul poruncit, e hotărât de Dumnezeu, după măsura Lui,
nu după măsura oamenilor („o mie două sute şase zeci de zile”). Orice socoteală făcută de
oameni este sortită eşecului. Nu ni s-a dat nouă să facem socoteli. Aceasta este „treaba Tatălui
Ceresc” (vezi F. Ap. 1:7). Noi trebuie să credem şi să ne încredem în Dumnezeu – aceasta este
treaba noastră. Ştiindu-ne în mâna Tatălui nostru, să fim liniştiţi şi bucuroşi, căci acolo unde ne
duce El este numai spre binele nostru veşnic.

Slăvit să fie Domnul!

Apocalipsa 12 : 7
Primul înţeles al acestui loc din Scriptură este cel literal: Lucifer, acest mare înger al lui
Dumnezeu, prin faptul că s-a răzvrătit împotriva Făcătorului său a fost alungat din cer. El n-a mai
putut rămâne printre îngerii luminii, printre fiinţele supuse voii şi sfinţeniei lui Dumnezeu,
deoarece, prin ieşirea sa de pe calea ascultării, din mersul maiestuos al legilor lui Dumnezeu, a
devenit un element străin. Firea (natura) sa s-a stricat atât de mult, încât nu mai putea sta la un
loc cu Dumnezeu şi nici cu cei care au firea (natura) lui Dumnezeu. Naturile deosebite se
resping. (Focul cu apa nu pot sta la un loc. Când se ating începe războiul.)

Interesant descrie Bossuet căderea lui Lucifer: „Cum ai căzut din cer, frumos luceafăr al
dimineţii! Tu purtai în tine pecetea asemănării; plin de înţelepciune şi de frumuseţe desăvârşită,
tu ai fost, cu toate spiritele sfinte, în paradisul Dumnezeului tău în mijlocul pietrelor
scânteietoare, desăvârşit în căile tale din momentul creării tale, până când s-a găsit în tine
nelegiuire. Cum s-a găsit ea în tine? Pe unde a intrat ea? Greşeala a putut să se strecoare în
mijlocul atâtor clarităţi, sau corupţia şi nelegiuirea printre aşa mari daruri cu care ai fost dăruit?
Spirit semeţ şi nenorocit, tu te-ai oprit la tine însuţi – admirator al propriei tale frumuseţi – şi ea
ţi-a fost o cursă. Tu ai spus: «Eu sunt frumos, desăvârşit şi strălucitor de lumină», şi în loc să te
înalţi la izvorul de unde îţi venea acesta strălucire, tu ai vrut să te oglindeşti în tine însuţi şi astfel
ai spus: «Mă voi sui până la ceruri şi voi fi asemenea Celui Preaînalt.» Creatură aşa de înălţată
din mila Creatorului Tău, tu ai vrut o altă înălţare, în felul voit de tine şi prin puterea ta, şi ai vrut
«să te înalţi pe un tron mai presus de stele, pentru a fi ca Dumnezeu… Şi iată, că deodată ai
căzut» – şi noi, care suntem pe pământ te vedem în abis, mai jos decât noi. Tu ai vrut aceasta,
înger trufaş – şi nu trebuie căutată altă cauză a căderii tale, decât voinţa ta proprie.”

„Şi în cer s-a făcut un război. Mihail şi îngerii lui s-au luptat cu balaurul. Şi balaurul cu îngerii
lui, s-au luptat cu ei.”

Numele Mihail, în tălmăcire, înseamnă „Cel asemenea cu Dumnezeu”, sau „Ca şi Dumnezeu”
sau „Unul ca Dumnezeu”.

Duhovniceşte înţelegând, cel născut din Dumnezeu seamănă cu Dumnezeu, are firea (natura) lui
Dumnezeu. Viaţa lui este o luptă: „lupta cea bună a credinţei” (1 Tim. 6:12), care are ca ţintă
nimicirea lucrărilor diavolului (1 Ioan 3:8). Atât timp cât în lume sunt două forţe opuse, nu poate
exista pace. Aceasta este o lege peste care nu se poate trece. Sunt momente de pauză, dar nu de
încetarea războiului, (comp. Luca 4:13). Pace deplină va fi în universul lui Dumnezeu numai
după ce Fiul va supune toţi vrăjmaşii. Cel din urmă vrăjmaş va fi moartea, (vezi 1 Cor. 15:24-
28).

În cap. 12 din Apocalipsa, Dumnezeu ne prezintă un tablou al marii bătălii, a războiului de

veacuri dintre Satana şi Hristos, care se va sfârşi cu o desăvârşită biruinţă de partea Domnului
Hristos. Toţi cei care, prin credinţă, s-au contopit cu El, vor avea parte de biruinţa şi slava Lui.

Binecuvântat să-I fie Numele în veci! Amin.

Apocalipsa 12 : 8
Cea mai neagră noapte nu poate birui lumina cea mai mică, dar cea mai mică lumină biruieşte
întunericul cel mai mare.

Cum ar putea birui domnul întunericului (Efes. 6:12), împreună cu îngerii lui, pe Cel care este
Izvorul Luminii şi pe îngerii Lui? Satana este domnul întunericului. Locul lui nu se mai află în
cerul luminii, pentru că el însuşi nu mai iubeşte lumina.

Fărădelegea care s-a născut în inima lui Lucifer l-a izgonit din faţa sfinţeniei lui Dumnezeu.

Cerul este locul scaunului de domnie al lui Dumnezeu, este locul păcii, al dragostei, al sfinţeniei
şi al cântărilor de laudă. Cum să-şi mai găsească locul aici, cel care este izvorul păcatului, al
tulburării, al urii şi al oricărui rău? Cum să se mai simtă bine Satana în cerul laudelor lui
Dumnezeu?

Cei născuţi din Dumnezeu, locuiesc, duhovniceşte, în cer, pentru că în inima lor locuieşte Hristos
(Efes. 3:17; 1 Petru 3:15), şi unde este El, este cerul. Acest lucru însă este real numai dacă în
trăirea lor se văd semnele cerului: pacea, dragostea, sfinţenia, bucuria, lumina, adevărul,
bunătatea şi toate virtuţile dumnezeieşti. Unde se văd acestea, acolo este cerul, iar Satana nu-şi
mai găseşte loc (locuinţă) în cer.

Apocalipsa 12 : 9

Aici Duhul lui Dumnezeu stabileşte precis cine este balaurul, ca să nu mai fie nici o îndoială în
mintea şi în inima celor care citesc această carte. Se spune precis, atât în limba ebraică (pentru
poporul lui Dumnezeu), cât şi în limba greacă (pentru toate popoarele lumii), cine este acest
vrăjmaş al lui Dumnezeu şi al omului – Diavolul şi Satana care nu cruţă pe nimeni în lupta pe
care a început-o.

Diavolul este numele balaurului în limba greacă şi, în tălmăcire, înseamnă, în primul rând:
„Trădător”, „Defăimător”, „Dezbinator”, „Acuzator”. Mai înseamnă „Cel care aruncă în două
părţi” (cuvânt grecesc compus: dia bolos).

Satana este numele balaurului în limba ebraică şi, în tălmăcire, înseamnă: „Cel ce urăşte”,
„Acuzator”, „Duşman”, „Înşelător”, „Mânios”. Mai înseamnă: „Şarpele apostat” (cuvânt ebraic
compus: sata însemnând „apostat” şi nas care înseamnă „şarpe”).

Lupta pe care o duce balaurul aruncat din cer, este una singură: să înşele întreaga lume ca să nu
mai creadă că Dumnezeu este Stăpânul universului, deci, să nu-L mai asculte, să-I tăgăduiască
existenţa şi să lupte împotriva Lui şi, mai ales, împotriva Hristosului Său, împotriva jertfei Sale
răscumpărătoare şi împotriva adevăraţilor Săi urmaşi.

„…Diavolul (Satana), acela care înşeală întreaga lume, a fost aruncat pe pământ; şi împreună
cu el au fost aruncaţi şi îngerii lui.”
Diavolul este pe pământ, pe tot pământul – şi pe pământul (trupul) meu, de aceea trebuie să mă
port aspru cu pământul (trupul), ţinându-l în stăpânire (vezi 1 Cor. 9:27), gândindu-mă la
lucrurile de sus şi umblând după cele cereşti (Colos. 3:1, 2), ca să nu fiu înşelat.

Diavolul, nemaifiind în cer, ci pe pământ, se impune schimbarea întregii armături întrebuinţată

împotriva lui (vezi Efes. 6:11-18), pentru ca biruinţa să fie sigură. Noi nu suntem în necunoştinţă
de planurile lui (2 Cor. 2:11), de aceea să ne împotrivim lui tari în credinţă şi nu ne va putea face
nici un rău. (1 Petru 5:8, 9).

Să citim Sfânta Scriptură, deci şi cartea Apocalipsa, pentru noi, sa învăţăm din ea ceea ce ne
trebuie pentru viaţa noastră de toate zilele şi vom avea un adevărat folos duhovnicesc.

Slăvit să fie Domnul!

Apocalipsa 12 : 10

Înţelegând duhovniceşte, nu putem auzi, în toate privinţele, glasul adevărului, decât suindu-ne în
cer, şi locuind în „locurile cereşti”, după ce, mai întâi, am fost înviaţi din moartea păcatului (vezi
Efes. 2: 1-6). Acolo, în cer (starea de cer) putem primi adevărata lumină.

Din cer vedem cum vine mântuirea şi împărăţia lui Dumnezeu, vedem stăpânirea Hristosului
Său, vedem că diavolul, marele pârâş al fraţilor noştri a fost aruncat jos. Înţelegem apoi că orice
pârâtor, orice trădător de fraţi, este un slujitor credincios al diavolului, este un fiu al lui. Adevărat
zice sf. Ioan Gură de Aur. „Omul pârâtor, trădător şi mincinos, este fiară prefăcută, tulbură
judecăţile, desparte soţi, încurcă stăpânitori, face dezbinări, întărâtă oameni, desparte prieteni,
varsă sânge, pustieşte oraşe, şi pierde popoare întregi.”

„Şl am auzit în cer un glas tare, care zicea: «Acum a venit mântuirea…»”

Da, mântuirea este numai în locurile de sus. În cele de jos este diavolul. Cei cu adevărat mântuiţi
sunt în locurile cereşti împreună cu Hristos Isus. Dacă nu umblăm după lucrurile de sus, suntem
în primejdia morţii, căci diavolul, care se află jos, nu ne cruţă. El umblă pe pământ, şi cu
lucrurile pământeşti ne ispiteşte.

„…A venit mântuirea şi împărăţia Dumnezeului nostru, şi stăpânirea Hristosului Lui; pentru că
pârâşul fraţilor noştri… a fost aruncat jos.”

Mântuirea vine numai când, prin har, prin credinţă, goleşti inima de toate cele de jos („arunci”
afară totul) şi faci loc celor de sus: lui Dumnezeu-Tatăl şi Domnului Isus Hristos, împărăţiei
(stăpânirii) Lui. Acolo unde stăpâneşte Dumnezeu, nu mai poate veni diavolul ca să pârască.

Dacă rămânem mereu la partea duhovnicească a Cuvântului lui Dumnezeu, suntem păziţi de
multe rătăciri. Prin aceasta nu vrem să înlăturăm partea lui istorică, dar ne încredem în
Dumnezeu, şi când El ne descoperă ceva, primim şi mărturisim mai departe.

Slăvit să fie Domnul!

Apocalipsa 12 : 11

Iată aici, sunt arătate trei laturi ale puterii duhovniceşti, care trebuie să îmbrace pe orice
răscumpărat al Domnului Isus:

1. Sângele Mielului.

Pentru izbăvirea omului din robia păcatului şi a morţii, nici o putere nu-i mai mare ca sângele
Mielului lui Dumnezeu, Domnul Isus Hristos, care-l poate ajuta. În Egipt, toate puterile care au
adus plăgile asupra locuitorilor ţării, nu au înduplecat pe Faraon să dea drumul copiilor lui Israel.
Sângele mielului însă, din noaptea ultimă, a fost puterea care a izbăvit pe israeliţi din robie.

2. Cuvântul mărturisirii lor.

Cei izbăviţi, prin sângele Domnului Isus, trebuie să mărturisească deschis, cu gura şi cu viaţa,
adevărul Evangheliei, să nu se ruşineze şi nici să nu le fie frică. Aceasta face parte din condiţiile
biruinţei duhovniceşti împotriva ispitelor diavoleşti.

3. Nu şi-au iubit viaţa până la moarte.

Când nu-ţi iubeşti viaţa pentru cele de jos, eşti liber. Atunci te alipeşti de cele de sus şi, prin
sângele Mielului, eşti biruitor, adică te curăţeşti de tot ce este stricăciune. Curăţia este o armă
împotriva căreia diavolul nu are nici o putere. Când te-ai hotărât pentru moarte, atunci nu te mai
temi de nimic şi de nimeni.

Lepădarea de sine (hotărârea pentru moarte) şi mărturisirea cu gura, unite cu sângele Domnului
Isus, sunt singurele mijloace de biruinţă asupra diavolului. Despărţite însă, biruinţa nu-i cu
putinţă.

„Ei l-au biruit, prin sângele Mielului şi prin cuvântul mărturisirii lor, şi nu şi-au iubit viaţa
chiar până la moarte.”

Subliniem aici un gând: „Ei l-au biruit…”. Aceste trei mijloace (arme) duhovniceşti, nu ajută la
nimic, dacă nu sunt folosite de omul credincios.

Să înţelegem bine acest mare adevăr: Noi, răscumpăraţii Domnului, prin credinţă, să ne folosim
de toate mijloacele pe care harul lui Dumnezeu ni le-a pus la îndemână, ca să putem trăi tot
timpul o viaţă de roadă şi biruinţă, spre slava lui Dumnezeu.

Binecuvântat să fie Numele Lui în veci! Amin.

Apocalipsa 12 : 12

Numai unde nu stăpâneşte diavolul, prin păcat şi moarte, este pace şi bucurie.
Masa bucuriei este aşezată numai în locul curăţiei şi al sfinţeniei. Unde se găseşte acest loc? – în
cer. Da, numai cerul, din care a fost aruncat diavolul, poate să se bucure. Aici stăpâneşte
Dumnezeul Cel de trei ori sfânt, aici pacea şi dragostea se sărută, aici curge netulburat râul vieţii
şi al luminii.

În ceruri suntem chemaţi să locuim şi noi, răscumpăraţii Domnului Isus, chiar când cu trupul
pribegim ca străini şi călători pe pământ, (vezi Efes. 2:6).

Să locuim, cu duhul, în locurile cereşti, ca să ne putem bucura. Pe pământ, în locurile de jos, nu

este bucurie, pentru că aici stăpâneşte diavolul, prin păcat şi moarte – cum s-a spus.

Vai-ul este numai pentru cei care nu sunt, duhovniceşte, în cer.

Ori de câte ori nu avem pace şi bucurie, înseamnă că, în duhul, suntem coborâţi pe pământ,
suntem amestecaţi cu lucrurile de jos, aici unde este aruncat diavolul.

Ca să putem locui duhovniceşte în cer, trebuie să ne purtăm aspru cu pământul din noi (trupul).

Să ne aducem aminte că diavolul ca stăpânitor al pământului, are puţină vreme, de aceea se luptă
cu toate forţele să înşele. Pentru puţină vreme poate el să ne atingă trupul (pământul) nostru, dar
nu ne poate face nici un rău, dacă locuim, cu duhul, în cer. Acesta-i adevărul. Slăvit să fie
Domnul!

Apocalipsa 12 : 13

Balaurul (Lucifer), văzându-se aruncat pe pământ, a căutat – şi caută mereu – să nimicească

lucrarea lui Dumnezeu şi, mai ales, să-i nimicească rodul („copilul de parte bărbătească”).
Dumnezeu însă veghează, ca să nu se producă nici o pagubă duhovnicească.

Balaurul este mânios, dar mânia lui nu poate trece peste puterea lui Dumnezeu. El, marele
vrăjmaş, este împiedicat în împlinirea scopului său drăcesc.

Duhovniceşte luând lucrurile, balaurul (diavolul) nu se poate sui în „locurile cereşti”, unde
suntem aşezaţi în Hristos Isus, ci dă lovituri pe pământul vieţii noastre (trupul şi lucrurile de jos,
după care umblăm adesea). Aici caută el cârlige, de care să ne prindă, şi apoi să ne târască unde-i
convine lui. El urmăreşte în noi (pe pământul din noi) lucrarea lui Dumnezeu – pe aceasta vrea s-
o nimicească. Dacă suntem, cu duhul, în locurile cereşti, nu ne poate face nici un rău.

Fraţii mei, să nu obosim în lucrarea lui Dumnezeu, chiar dacă din pricina aceasta suntem urmăriţi
cu mânie de marele vrăjmaş, diavolul. Dumnezeu este de partea noastră şi El nu va îngădui nici
măcar un fir de păr să ne cadă din cap fără ştirea Lui. Faptul că suntem urmăriţi şi prigoniţi, este
dovada puternică şi de nezdruncinat, că avem în noi „femeia” (lucrarea lui Dumnezeu). Pe
pământ, diavolul nu mai urmăreşte altceva.
Să fim fericiţi că avem o astfel de chemare pe pământ! Dacă ne întărim mereu această chemare,
binecuvântarea lui Dumnezeu ne va însoţi tot timpul şi vom fi încununaţi cu roadă
duhovnicească, spre slava Stăpânului nostru.

Slăvit să fie Domnul!

Apocalipsa 12 : 14

Despre femeia din vedenia sf. ap. Ioan s-a mai vorbit în meditaţiile dinainte, mai ales în
meditaţia la vers. 6, unde este vorba despre „fuga femeii în pustie, într-un loc pregătit de
Dumnezeu…”

Lucrarea lui Dumnezeu („femeia”) nu poate sta în acelaşi loc cu balaurul (diavolul), ci ea „fuge”
departe de faţa lui, ca să nu fie primejduită. Dumnezeu Se îngrijeşte ca să-i pregătească şi locul şi
mijloacele cu care poate ajunge acolo („două aripi”).

Din locul unde stăpâneşte diavolul, nu poţi fugi decât zburând, adică să te ridici deodată din cele
de jos, să rupi orice legătură cu pământul, căci oricât de repede ai fugi printre cele pământeşti, tot
te pot prinde de picioare. Ridicându-te însă în zbor, eşti izbăvit de primejdie. Prin ţara şarpelui
cel vechi nu se umblă decât zburând. Numai aşa ne putem păstra viaţa.

Locul unde putem zbura şi unde nu ne poate ajunge şarpele (diavolul) este cerul – starea de cer –
„locurile cereşti” (Efes. 2:6). Aici suntem hrăniţi de Dumnezeu cu Pâinea Adevărului – Hristos.

Prin adevăr eşti departe de tatăl minciunii – şarpele cel vechi.

Nimic nu te îndepărtează de întuneric ca lumina şi nu te pune la adăpost din calea minciunii ca

adevărul.

Cu privire la timpul arătat în verset: „O vreme, vremi, şi jumătatea unei vremi…”, am întrebat pe
Dumnezeu ce înseamnă şi cum se socoteşte? în bunătatea Lui, El mi-a răspuns, zicând: „Când
este vorba despre timp, nimic nu se potriveşte cu măsura omenească. Aceasta este o taină, pe
care o ştiu numai Eu. De aceea nu se potrivesc socotelile oamenilor.”

Lucrurile ascunse sunt ale lui Dumnezeu, iar cele descoperite sunt pentru noi. Să credem şi să ne
încredem în El, şi nu vom duce lipsă de nimic. Harul Lui cuprinde totul.

Slăvit să fie Domnul!

Apocalipsa 12 : 15

Apa, în Sfânta Scriptură, este simbolul învăţăturii (comp. Ioan 7:37; Ioan 4:14; Isaia 12:3; Isaia
44:3; Prov. 18:4), al înţelepciunii şi al ştiinţei.
Înţelegând duhovniceşte versetul de mai sus, înţelepciunea şi ştiinţa lumească au căutat să înghită
pe adevăraţii credincioşi (lucrarea lui Dumnezeu), dar Dumnezeu, prin mijloacele harului Său, i-
a izbăvit totdeauna.

„Apa” pe care o aruncă şarpele din gură, nu potoleşte setea, nu dă viaţă, ci, dimpotrivă, ia viaţa.

Înţelepciunea care nu vine de Sus, de la Dumnezeu, este drăcească (Iacov 3:15) şi ea urmăreşte
nimicirea „femeii” (lucrării lui Dumnezeu).

Ştiinţa şi înţelepciunea care nu urmăresc binele vieţii şi păstrarea ei, nu merită numele acesta:
„…Fereşte-te de flecăriile lumeşti şi de împotrivirile ştiinţei, pe nedrept numite astfel…” (1 Tim.
6:20).

Înţelepciunea este lumină, şi lumina te duce totdeauna la Izvorul Luminii – Dumnezeu, te face
asemenea Lui.

Adevărat spunea sf. Ioan Gură de Aur. „Înţelepciunea unită cu răutatea, nu mai este
înţelepciune… Când vine înţelepciunea, răutatea trebuie să fugă.”

Iar sf. Macarie cel Mare scria: „Cei ce poartă în sine legea Duhului, care este scrisă în ei nu cu
cerneală, aceştia au ochii luminaţi.”

Să fim mereu plini cu Apa Vieţii – Domnul Isus Hristos, Cuvântul Lui, şi nu ne va putea face
nici un rău apa pe care şarpele cel vechi o aruncă după noi.

Slăvit să fie Domnul!

Apocalipsa 12 : 16

După cum s-a arătat în meditaţia dinainte (vers. 15), apa, în Cartea lui Dumnezeu este icoana
învăţăturii, a înţelepciunii, a ştiinţei.

Diavolul (balaurul) a căutat, tot timpul istoriei omenirii, prin învăţături şi prin ştiinţă (prin aşa
zisa „ştiinţă”, care nu ştie) să batjocorească Cuvântul lui Dumnezeu (Biblia), să-l nimicească, şi
pe cei credincioşi la fel. Dar, „pământul”, adică trecerea vremii, a „Înghiţit” toată înţelepciunea şi
ştiinţa lumii ridicate împotriva lui Dumnezeu, împotriva Cuvântului Sfânt şi împotriva
credincioşilor Săi. Astăzi, în muzeul Luvru din Paris, se află peste 5 (cinci) km. de rafturi pline
cu cărţi „ştiinţifice”, pe care nu le mai cercetează nimeni, adică „ştiinţa” din trecut, care
batjocorea Biblia, nu mai este ştiinţă în zilele noastre, dar Biblia a rămas în picioare, mai întărită
şi mai actuală.

„Dar pământul a dat ajutor femeii…”

Un alt gând duhovnicesc:

„Pământul” din mine (trupul de carne) trebuie să-l predau în întregime Domnului, ca să-l
stăpânească, prin Duhul adevărului Său, şi astfel să poată ajuta tot timpul lucrarea lui Dumnezeu
din mine şi de pe lângă mine. Să mă port aspru cu el (1 Cor. 9:27), ca să nu-l poată folosi
diavolul (balaurul) în lucrarea lui.

Binecuvântat să fie Dumnezeu, care mă învaţă prin toate lucrurile calea voii Sale! Amin.

Apocalipsa 12 : 17

Balaurul (diavolul – Lucifer), de la căderea sa şi până la pecetluirea pe veci a soartei sale, este
plin de mânie împotriva lui Dumnezeu şi a lucrării Sale şi caută prin orice mijloc, să-I
zădărnicească planul de mântuire, adus la împlinire prin Domnul Isus Hristos.

După cum s-a arătat la vers. 1, în răspunsul pe care l-a dat Dumnezeu la întrebarea pusă despre
înţelesul cap. 12, amintim şi acum că „sămânţa femeii” este sămânţa lui Dumnezeu, adică toţi cei
născuţi din nou, prin sămânţa Cuvântului (vezi 1 Petru 1:23). Aceştia formează „sămânţa
aleasă”, „neamul sfânt”, puşi deoparte, ca să vestească puterile minunate ale lui Dumnezeu (1
Petru 2:9), puterile veacului viitor (Evrei 6:5). Împotriva lor, diavolul îşi desfăşoară lupta plină
de veninul urii de moarte. Ei păzesc poruncile lui Dumnezeu, poruncile Noului Legământ şi
anume:”…Porunca Lui este viaţa veşnică.”(Ioan 12:50); „Vă dau o poruncă nouă: să vă iubiţi
unii pe alţii; cum v-am iubit Eu, aşa să vă iubiţi şi voi unii pe alţii.” (Ioan 13:34); „…Şi porunca
Lui este să credem în Numele Fiului Său, Isus Hristos, şi să ne iubim unii pe alţii, cum ne-a
poruncit El. Cine păzeşte poruncile Lui, rămâne în El şi El în el.” (1 Ioan 3:23).

Cu privire la „mărturia lui Isus”, ni se spune limpede în Cartea Sfântă: „Cine crede în Fiul lui
Dumnezeu, are mărturisirea aceasta în el… Şi mărturisirea este aceasta: Dumnezeu ne-a dat
viaţa veşnică, şi această viaţă este în Fiul Său.” (1 Ioan 5:10, 11).

Mărturia lui Hristos este, deci, înălţarea Persoanei Lui, a învăţăturii şi lucrării Lui, a jertfei Lui, a
felului Său de a fi. (comp. 1 Cor. 2:1; Colos. 1:26-29).

Cei care înalţă cu adevărat pe Hristos în trăirea şi mărturisirea lor cu gura, sunt ţinta loviturilor
marelui vrăjmaş – ei sunt loviţi, dar nu biruiţi.

Balaurul face război împotriva sfinţilor, dar nu câştigă războiul.

Să se ştie bine acest mare adevăr: cine se ridică la luptă împotriva celor care calcă exact pe
urmele Domnului Isus, va fi biruit. Este o lege peste care nu se poate trece.

Slăvit să fie Domnul!

Apocalipsa 13 : 1

Ochii noştri văd mereu. La fel văd şi ochii credinţei, dacă sunt deschişi şi sănătoşi.

Ca să vezi lucruri duhovniceşti, trebuie să fii duhovnicesc – să stai sub călăuzirea Duhului Sfânt.
Sf. ap. Ioan, în vedenie, stătea pe „nisipul mării” şi a „văzut ridicându-se din mare o fiară cu
zece coarne şi şapte capete; pe coarne avea cununi împărăteşti şi pe capete avea nume de hulă.”

Am întrebat pe Domnul, dacă timpul arătat în acest capitol şi evenimentele din el sunt în
perioada de după răpirea Bisericii?

Domnul mi-a răspuns zicând: „Da, după răpirea Bisericii.”

Am întrebat din nou: „Doamne, ce este marea şi cine este fiara care se ridică din ea? Ce
înseamnă capetele, coarnele, cununile împărăteşti şi numele de hulă de pe capete?”

Răspuns: „Marea este lumea, iar fiara este duhul lumii; dar fiara este tot balaurul, despre care se
vorbeşte în cap. 12, numai sub o altă formă. Capetele, coarnele şi cununile, artă lucrarea
desăvârşită de dezbinare în toate privinţele în lume: gândire, conducere, putere, naţiuni, religii
etc. Această lucrare o face el (balaurul), prin cei care conduc.”

„…Zece coarne… pe care avea zece cununi împărăteşti…” Un gând duhovnicesc:

Cununile le au pe coarne. Singurul lucru care le dă slavă e că ştiu să împungă.

„Pe capete avea nume de hulă.”

Duhovniceşte înţelegând, când omul îşi ia titluri (nume), care nu izvorăsc din realitatea lăuntrică,
sunt nume de hulă. Cine zice că este lumină şi nu-i, că este pace şi nu-i, că este adevăr şi nu-i, nu
este oare un hulitor? Cine zice că este creştin (urmaş al lui Hristos), dar nu se văd în el trăsăturile
lui Hristos, chipul Lui, felul Lui de a fi şi nu ascultă în totul de Cuvântul Lui scris, oare nu
huleşte?

Fraţii mei, să nu purtăm pe nedrept Numele Domnului Isus Hristos, ci să trăim într-un chip
vrednic de El.

Apocalipsa 13 : 2

Întrebare: „Doamne, ce înţeles are această fiară, care a primit puterea balaurului (diavolului)?”

Răspuns: „Tot balaurul. Înfăţişarea ei: leopard, urs, leu, arată că toată lucrarea pe care o face este
o lucrare de distrugere – o distrugere care vine de la o putere mare.”

„…Balaurul i-a dat puterea lui…”

Înţelegând duhovniceşte, orice faptă pe care o săvârşim, are o rădăcină, este rezultatul unei
puteri: puterea lui Hristos, sau puterea diavolului.

Ceea ce vine din partea lui Hristos este pace, dragoste, lumină, adevăr, sfinţenie, dreptate, unitate
şi viaţă. Ceea ce vine din partea balaurului (diavolul) este egoism, duh de partidă, ură, dezbinare,
mândrie, făţărnicie, minciună şi moarte.
Dacă suntem în lumina lui Dumnezeu şi dacă veghem tot timpul, nu vom fi prinşi de puterea
diavolului, ci puterea Domnului Hristos ne va călăuzi în toate faptele Lui dătătoare de viaţă şi
fericire.

Slăvit să fie Domnul!

Apocalipsa 13 : 3

Întrebare: „Doamne, ce înseamnă rana de moarte a unuia din capete? Şi de ce se miră tot
pământul?”

Răspuns: „Balaurul, când a fost aruncat pe pământ, a primit această lovitură de moarte în puterea
lui de conducere, şi pământul a ştiut lucrul acesta. Acum, când îl vede lucrând cu o aşa mare
putere, se miră.”

„Unul din capetele ei părea rănit de moarte; dar rana de moarte fusese vindecată…”

Un gând duhovnicesc:

Firea veche din omul credincios, este din sămânţa şarpelui cel vechi (diavolul), tatăl minciunii
(vezi Ioan 8: 44), care dacă nu este omorâtă zilnic, ci numai rănită la unul din capetele (pornirile)
ei, repede se vindecă şi porneşte la luptă cu o mare furie, făcând multă pagubă duhovnicească.

Să nu rănim unul sau mai multe din capetele firii vechi, şi nici măcar să tăiem din ele, ci să le
tăiem pe toate. Numai când omoram în întregime firea veche, când ne dezbrăcăm de toate faptele
ei, putem trăi o viaţă de roadă şi de biruinţă, şi suntem vase folositoare în mâna lui Dumnezeu.

Apocalipsa 13 : 4

Întrebare: „Doamne, cum se vor închina balaurului (diavolului)? înseamnă că el este cunoscut de
oameni şi apoi recunoscut ca stăpân?”

Răspuns: „Faptul că este ascultat şi i se împlineşte voia, aceasta este închinarea care i se dă.”

Întrebare: „Doamne, ce fel de închinare va fi adusă fiarei?”

Răspuns: „Aceeaşi închinare ca la balaur, pentru că ei sunt una.”

Diavolul îşi adună toate forţele ca să dea lovituri grele lucrării lui Dumnezeu şi credincioşilor
Săi. El devine tot mai îndârjit, cu cât vede că se apropie ultima bătălie, cu cât simte că Domnul
Isus – Soarele Dreptăţii vine şi ia împărăţia lumii. Şerpii sunt tot mai vioi şi mai agitaţi cu cât
soarele dogoreşte mai puternic.

Aşa şi în viaţa noastră: cu cât ne silim să trăim mai frumos, mai sfânt şi mai supuşi Domnului
Isus, cu atât suntem mai urmăriţi şi mai ispitiţi de şarpele cel vechi. El nu ne spune să facem voia
lui, ci voia noastră. Căci cine umblă după împlinirea voii sale, împlineşte, de fapt, voia
diavolului, îi aduce lui închinare.

În zilele despre care se vorbeşte în cap. 13 din Apocalipsa, Biserica lui Hristos nu va mai fi pe
pământ, de aceea diavolul fără nici o piedică îşi face lucrarea, de aceea locuitorii pământului
ascultă de el – de duhul lui, închinându-i-se în toate privinţele. Un duh al fricii şi al nesiguranţei
va răspândi el pe toată faţa pământului, aşa încât oamenii i se vor supune fără greutate.

Fraţii mei, ca să fim astăzi izbăviţi de orice închinare falsă, să ne închinăm lui Dumnezeu în duh
şi în adevăr, şi să ascultăm de El aşa cum scrie în Cuvântul Lui.

Apocalipsa 13 : 5

Întrebare: „Doamne, ce fel de vorbe mari rostea fiara?” Răspuns: „Atât vorbele mari cât şi hulele
sunt numai minciună.” întrebare: „Doamne, timpul este atât cât scrie? Sau cât?” Răspuns: „Este
atât ca în cap. 11:2”.

„I s-a dat o gură, care rostea vorbe mari şi hule. Şi i s-a dat putere să lucreze…”

Duhovniceşte înţelegând lucrurile, starea în care eşti şi duhul care te stăpâneşte îţi dau gura ca să
vorbeşti şi puterea să lucrezi. Cunoşti pe cineva de ce duh este stăpânit, după vorbele pe care le
rosteşte şi după lucrările pe care le face. Cine este stăpânit de Duhul lui Hristos, rosteşte
cuvintele Lui şi face faptele Lui. Cine este stăpânit de eul său, sau de vreo patimă, sau de duhul
de partidă, îl cunoşti îndată. Zice un proverb: „Câinele acolo latră, unde i se dă de mâncare.”

Fraţii mei, să rămânem în locurile cereşti în Hristos Isus, să fim stăpâniţi de Duhul Lui şi să-I
ascultăm Cuvântul scris tot timpul, şi vom avea o gură sfântă, plină de cuvinte dumnezeieşti, şi o
inimă cerească din care izvorăsc fapte cereşti.

Slăvit să fie Domnul!

Apocalipsa 13 : 6

La întrebarea pe care, în rugăciune, am pus-o lui Dumnezeu şi anume: „Care cort va fi hulit de
fiară”, mi-a răspuns zicând: „Puterea Mea de ocrotire este hulită aici.”

Pentru noi, credincioşii de azi, înţelegând duhovniceşte versetul acesta, ajungem la lumina
frumosului adevăr, că Dumnezeu are pe pământ un Cort al Său, cum odinioară, în poporul Israel,
avea un Cort al întâlnirii. Acest Cort este Biserica, adică Trupul lui Hristos (vezi 1 Cor. 3:16; 1
Cor. 12:27, 28; 2 Cor. 6:16; Evrei 3:6) şi aici, în Cort, adună El oamenii, ca să Se întâlnească cu
ei, să-i adăpostească şi să-i binecuvinteze.

Este numai un singur Cort al întâlnirii pe toată faţa pământului. Acest Cort, se mai numeşte
Templu, este alcătuit numai din cei născuţi din nou, care au viaţa Domnul Isus în ei. Ei sunt
„pietrele vii” despre care vorbeşte Scriptura (1 Petru 2:5; Efes. 2:21-22).
Toţi cei care fac parte din Cort (Templu) sunt conştienţi de lucrul acesta şi mărturisesc fără
teamă obârşia (locuinţa) lor. Ei nu mai au alte locuinţe duhovniceşti şi nu recunosc nici una din
cele care astăzi, pe pământ, se dau drept locuinţe (case) ale lui Dumnezeu.

Cei care apără grupările religioase, duhul acestor grupări, sunt, fără să-şi dea seama, luptători
împotriva Cortului lui Dumnezeu, ori de câte ori luptă împotriva vreunui credincios, care nu face
parte din gruparea lor, dar mărturiseşte cu putere pe Domnul Isus şi Biserica Sa cea vie.

Cât de serios este acest Cuvânt al lui Dumnezeu!

Cine are urechi de auzit, să audă – cine are inimă de înţeles să înţeleagă!

Apocalipsa 13 : 7

Întrebare: „Doamne, cum vor fi biruiţi sfinţii? Este vorba despre credincioşii din timpul
judecăţilor dumnezeieşti?”

Răspuns: „Da, este vorba despre credincioşii din timpul judecăţilor dumnezeieşti, de după răpirea
Bisericii. Aceşti sfinţi vor fi biruiţii numai în afară, în puterea lor trupească; duhovniceşte, însă,
nu sunt biruiţi. Şi chiar această biruinţă pe dinafară asupra lor, este îngăduită de Mine.”

Mulţumesc, mulţumesc Doamne, pentru răspunsul Tău de lumină! Amin.

„I s-a dat să facă război cu sfinţii, şi să-i biruiască…”

Biruinţa îngăduită de Dumnezeu asupra sfinţilor, în ceea ce priveşte partea de afară (puterea
trupului), este un mijloc de înmulţire al sfinţilor.

Tertulian zicea: „Sângele martirilor este sămânţa pentru noi creştini.”

Sf. Griorie de Nazianz spune: „Deseori drepţii sunt daţi în mâinile nelegiuiţilor, nu spre slava
nelegiuiţilor ci pentru încercarea drepţilor.”

Iar sf. Ioan Gură de Aur scrie limpede: „Prigonirile şi necazurile nu numai că nu trebuie să ne
alarmeze, ci chiar trebuie să ne bucure, pentru că prin ele noi ne facem părtaşi morţii lui Hristos,
ca să devenim o copie fidelă a chipului Său.”

Însuşi Domnul Isus Hristos, ca Miel al lui Dumnezeu, S-a lăsat biruit în partea de afară, ca din
înfrângerea Lui să răsară cea mai puternică şi veşnică biruinţă. În înfrângerea (moartea) Lui este
viaţa noastră veşnică. El a fost Bobul de grâu, care a căzut pe pământ, a murit, şi din această
moarte a răsărit un lan necuprins de grâu nou şi veşnic.

Binecuvântat să fie Dumnezeu, pentru minunata sa orânduire în care ne-a cuprins şi pe noi!
Amin.

Apocalipsa 13 : 8
Întrebare: „Doamne, care este cartea vieţii Mielului? Este altă carte decât cartea cu cele şapte
peceţi (cap. 5), sau cartea vieţii din cap. 20:12?”

Răspuns: „Este cartea despre care, în cap. 20:12, se spune: „Şi a fost deschisă o altă carte, care
este cartea vieţii…”

Întrebare: „Doamne, vor fi şi atunci credincioşi? Sunt cei din gloata cea mare din cap. 7?”

Răspuns: „Sunt credincioşii din gloata cea mare din cap. 7.”

Slavă Ţie, Doamne! îţi mulţumesc pentru răspuns! Amin.

Interesant este redat versetul acesta în traducerea de Lugoj, 1938: „Şi i se vor închina toţi cei ce
locuiesc pe pământ, a căror nume nu sunt scrise în cartea Mielului Celui junghiat de la
întemeierea lumii.”

Aceasta înseamnă că de la întemeierea lumii era hotărât ca Fiul lui Dumnezeu să Se întrupeze şi
să moară pentru mântuirea păcătoşilor, pentru răscumpărarea a tot ce este pierdut.

„Şi toţi locuitorii pământului i se vor închina…”

Un gând duhovnicesc: Cei care nu locuiesc, duhovniceşte, în cer (vezi Efes. 2:6), se închină – nu
pot să nu se închine – lucrurilor de pe pământ: oameni, bogăţii, plăceri, interese, crezuri, etc.

Oricine se închină (prin trăire, nu prin vorbe) iui Dumnezeu, este izbăvit de orice închinare falsă,
de orice robie, de orice teamă de oameni, sau de teama de moarte.

Închinarea în duh şi în adevăr, adusă lui Dumnezeu, te izbăveşte de idoli (eul tău este cel dintâi şi
cel mai mare idol), şi-ţi dă putere şi lumină să înaintezi spre ţinta pusă înainte de Domnul Isus.

Creştin adevărat este numai cel înviat din moartea păcatului, care locuieşte, duhovniceşte, în
locurile cereşti şi care se închină Tatălui Ceresc în duh şi în adevăr, (vezi Ioan 4:23, 24).

Slăvit să fie Domnul!

Apocalipsa 13 : 9

Întrebare: „Doamne, pentru noi, credincioşii de astăzi, sau numai pentru credincioşii care vor fi
atunci este acest îndemn?” Răspuns: „Pentru toţi.”

Numai cine nu vrea să aibă urechi pentru Cuvântul lui Dumnezeu, acela nu are – însă cine vrea
să aibă, le primeşte de la Dumnezeu, care dă cu mână largă şi nepărtinitoare, dacă vine la El cu
credinţă sinceră.
Prin urechile trupului intră Cuvântul lui Dumnezeu în om (Rom. 10:17) şi acest Cuvânt naşte în
inima lui un om nou cu urechi noi, duhovniceşti, cu care, apoi, poate auzi glasul Duhului lui
Dumnezeu, glasul adevărului de dincolo de vălul materiei.

Cu urechile duhovniceşti, omul credincios, poate auzi taine, care pentru omul firesc
(necredincios) sunt o nebunie, (vezi 1 Cor. 2:14).

Să nu ne apropiem de cartea tainelor lui Dumnezeu (Biblia) şi mai ales de Apocalipsa, cu urechi
şi ochi fireşti, cu inimă firească, cu minte neînnoită de Duhul Sfânt, pentru că nu vom înţelege
nimic din ceea ce trebuie înţeles.

Dumnezeu ne îndeamnă mereu: „Cine are urechi, să audă!”, arătând prin acest îndemn marea
însemnătate a Cuvântului Său în viaţa credinciosului. Să înţelegem acest îndemn şi să ne curăţim
urechile duhovniceşti, pentru primirea sfântului Său Cuvânt. Amin.

Apocalipsa 13 : 10

Întrebare: „Doamne, dacă Tu ai să-mi spui ceva la acest verset, Te rog să-mi spui.”

Răspuns: „Aici este vorba despre cei care s-au răzbunat singuri, călcând Cuvântul Meu
(„Răzbunarea este a Mea.” – Rom. 12:19), ei, răzbunându-se singuri, sunt uneltele diavolului.”

Duhovniceşte înţelegând versetul de mat sus, să nu târâm pe nimeni în vreo robie: robie faţă de
oameni, faţă de grupări (partide) religioase, faţă de învăţături străine de Cuvântul scris al lui
Dumnezeu, faţă de lucruri pământeşti, etc. căci vom fi duşi şi noi în robie şi nu va fi nimeni să ne
izbăvească.

Zice înţeleptul R. Tagore: „Când omul cutează să supună pe alţii la încercări riscă să fie şi el pus
la încercare.”

Iar proorocul Isaia spune cu putere: „Vai de tine, pustiitorule, care totuşi n-ai fost pustiit; care
jefuieşti şi n-ai fost jefuit încă! După ce vei sfârşi de pustiit, vei fi pustiit şi tu. după ce vei
isprăvi de jefuit, vei fi jefuit şi tu.” (Isaia 33:1).

La fel: „Cine ucide cu sabia, trebuie să fie ucis cu sabie…”

Limba poate fi o sabie ascuţită, care ucide oameni (vezi Psalm. 64:3; Psalm. 57:4; Ier. 18:18),
dacă inima nu este plină cu Duhul lui Hristos, cu cuvântul Său (Colos. 3:16), care este o sabie cu
două tăişuri: taie răul şi vindecă rana. Să avem grijă, fraţii mei, de limba noastră.

Credinciosul adevărat, din sabia limbii lui, trebuie să-şi facă fier de plug (vezi Isaia 2:4), în urma
căruia să răsară grâul din care se face pâinea vieţii.

„…Aici este răbdarea şi credinţa sfinţilor”, adică să nu se răzbune singuri, să nu ducă pe nimeni
în vreo robie şi să nu-şi întrebuinţeze limba ca sabie ucigătoare, împotriva celor care scot sabia.
Iată, Cuvântul Domnului ne-a vorbit şi astăzi.

Apocalipsa 13 : 11

Întrebare: „Doamne, cine este această fiară şi ce înseamnă coarnele de miel, şi vorba ei de
balaur?”

Răspuns: „Balaurul (diavolul) schimbă mereu persoanele, uneltele şi metoda de lucru, dar este
tot el, care, din toate înfăţişările lui, vorba îl dă de gol.”

În vedenie, Dumnezeu făcea să treacă prin faţa sf. ap. Ioan, ca într-un film, toată lucrarea Satanei
de dărâmare şi de împotrivire faţă de ce este bine, adevăr şi viaţă şi, de asemenea, îi arată toată
lucrarea dumnezeiască de rezidire (restatornicire) a tuturor lucrurilor stricate de marele vrăjmaş.

Nu uneltele de care se foloseşte balaurul sunt însemnate, ci planul şi lupta lui împotriva lui
Dumnezeu, împotriva Hristosului Său şi a sfinţilor. Şi, iarăşi, de mare însemnătate este biruinţa
lui Dumnezeu asupra vrăjmaşului Său şi vindecarea pentru vecii vecilor a răului făcut de el.

„Apoi am văzut ridicându-se din pământ o altă fiară…”

Un gând duhovnicesc:

Numai din pământ, din cele ale pământului se ridică fiare, care ameninţă viaţa făpturilor. Din
pământ, din firea pământească a omului se ridică toate pornirile spre rău, toate păcatele, toată ura
şi crima, toate împotrivirile faţă de Dumnezeu şi adevărul Lui.

Pământul este un centru, o capitală a Satanei, de unde pornesc toate planurile lui de nimicire, lată
de ce trebuie, noi, credincioşii, care avem parte de harul naşterii cereşti, să ţinem pe cruce firea
noastră pământească (eul vechi), ca să nu dăm prilej diavolului (1 Tim. 5:14).

Să ne gândim la „lucrurile de sus, nu la cele de pe pământ”, „să umblăm după lucrurile de sus,
unde Hristos şade la dreapta lui Dumnezeu” (Colos. 3:1,2), şi vom fi păziţi de fiare şi de orice
primejdie.

Slăvit să fie Domnul!

Apocalipsa 13 : 12

Întrebare: „Doamne, fiara dintâi nu mai este? Sau lucrează împreună aceste două fiare? Ce
trebuie să înţeleg din acest verset?”

Răspuns: „Este tot balaurul, aşa cum s-a arătat la versetul dinainte.”

Balaurul îşi adună forţe de pe unde poate, ca să lupte împotriva lui Dumnezeu şi a Hristosului
Său. Şi fiara dintâi şi fiara a doua (unii spun că acestea sunt Antihristul şi proorocul mincinos)
lucrează numai cu duhul şi puterea balaurului, pentru acelaşi scop. Deci balaurul este peste tot,
aşa cum spune Dumnezeu.

Balaurul stăpâneşte numai peste locuitorii pământului. Cei care sunt în cer, în stare de cer
(„locurile cereşti” – Efes. 2:6), sunt feriţi de păcatele celor de pe pământ. Fiara a doua face ca
pământul şi locuitorii lui să se închine fiarei dintâi. Deci, duhovniceşte înţelegând, astăzi păcatul
închinării false îl săvârşesc numai cei care locuiesc pe pământ, în felul de a fi al pământului. Cei
care, prin credinţă, au fost născuţi de sus, au felul de a fi al cerului, unde nu sunt naţiuni,
confesiuni, clase sociale, sisteme politice etc. Ei sunt închinătorii adevăraţi, care se închină
Tatălui Ceresc în duh şi în adevăr, pentru că nu sunt legaţi nici de „Garizim”, nici de „Ierusalim”
– locuri de pe pământ – (Ioan 4:20, 24), ci numai de cer.

Se cunoaşte uşor un închinător în duh şi în adevăr, din faptul că nu este stăpânit de nici un duh
străin, de nici o stare din cele existente pe pământ şi, mai ales, de duhul de partidă religioasă. El
are în mintea lui gândul lui Hristos, iar în trăirea lui, felul de a fi al lui Hristos. Acesta-i
adevăratul creştin.

Slăvit să fie Domnul!

Apocalipsa 13 : 13

Întrebare: „Doamne, acest verset se înţelege literal sau simbolic?”

Răspuns: „Se înţelege simbolic. El (balaurul) face multe alte lucrări, care pun în uimire pe
oameni, ca să-i amăgească.”

Din versetul de mai sus, şi din multe alte locuri din Sfânta Scriptură, vedem că diavolul şi
slujitorii lui pot face semne şi minuni, care pun în uimire pe oameni. Deci, fraţii mei, mare
atenţie la cei care fac semne şi minuni, ca să nu fie de la diavolul.

Nu semnele şi minunile, proorociile şi înţelepciunea, nu scoaterea dracilor şi alte talente sunt

dovada că eşti născut din nou, că eşti mântuit şi că eşti urmaşul lui Hristos, ci ascultarea în totul
de Cuvântul scris al lui Dumnezeu, de împlinirea voii Lui, şi trăirea felului de a fi al
Mântuitorului nostru (1 Ioan 2:6; Matei 7:21-23; Ioan 5:30; Luca 11:28).

Totuşi şi credincioşii Domnului Isus trebuie să aibă semne văzute, după care pot fi cunoscuţi de
lumea din jur. Acestea sunt:

Dragostea: „Prin aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii
pentru alţii.” (Ioan 13:35).

Credinţa: „Căci în Isus Hristos, nici tăierea împrejur, nici netăierea împrejur n-au vreun preţ,
ci credinţa care lucrează prin dragoste.” (Gal. 5:6).

Blândeţea: „Blândeţea voastră să fie cunoscută de toţi oamenii.” (Filip. 4:5).

Lumina trăirii în sfinţenie: „Tot aşa să lumineze şi lumina voastră înaintea oamenilor, ca ei să
vadă faptele voastre bune şi să slăvească pe Tatăl vostru care este în ceruri.”(Matei 5:16).

Unitatea: „Pentru ca ei să fie una cum şi Noi suntem una… ca să cunoască lumea că Tu M-ai
trimis…”(Ioan 17:22, 23).

Despre fiara şi balaurul arătate în versetul de mai sus, se spune că fac semne mari, până acolo că
pot coborî foc din cer pe pământ.

Nu tot ce aprinde mintea şi inima omului este focul lui Dumnezeu, focul adevărului Său. Şi
diavolul are focul lui. Minciuna şi păcatul de tot felul, plăcerile şi goana după slavă deşartă sunt
focul diavolului. Cei aprinşi de focul lui Dumnezeu, care stau în locurile cereşti, sunt izbăviţi de
orice foc străin, pentru că cine este aprins de un foc, nu mai poate fi aprins, în acelaşi timp, de
altul.

Apocalipsa 13 : 14

Întrebând pe Dumnezeu: „Ce înseamnă icoana fiarei”, am primit răspunsul: „Icoana fiarei sunt
toţi acei prin care lucrează balaurul, cei care au primit felul lui de a fi în toată fiinţa lor.”

Citind pentru noi versetul de mai sus şi privindu-l duhovniceşte, înţelegem că numai „locuitorii
pământului”, adică toţi acei care n-au fost ridicaţi, prin naşterea din nou, prin credinţă, în
„locurile cereşti” (starea de cer), pot fi amăgiţi prin semnele (minunile) făcute de balaur, ei fac
icoane, la care, apoi, se închină”.

„Locuitorii pământului” – cei care-şi leagă inima de cele trecătoare (chiar de lucruri şi grupări
religioase) – se poartă ca vrăjmaşi ai crucii lui Hristos (vezi Filip. 3:18, 19), prin care sunt
adunaţi într-un singur trup toţi copiii lui Dumnezeu cei risipiţi (Ioan 11:52). Ei nu urmăresc ceea
ce urmăreşte Domnul Isus Hristos, adică unitatea celor mântuiţi, ci fiecare trage foc la oala lui.

Toţi cei care urmăresc lucrurile de jos, uitând de chemarea lor înaltă şi de orânduirea, cerească,
sunt amăgiţi de marele vrăjmaş al lui Dumnezeu, prin semnele şi lucrările nemaivăzute, pe care
le face el. De aceea şi făuresc chipuri (icoane) la care se închină.

O legătură strânsă cu Domnul Isus şi rămânerea noastră necurmată în „locurile cereşti” (starea
de cer), ne păzeşte sigur de orice amăgire diavolească şi de toate rătăcirile care sunt pe pământ.

Cine are adevărul, nu-l mai interesează semnele şi minunile. La fel, cine locuieşte în locurile
cereşti, nu mai poate fi atras de nimic din ce este pe pământ.

Apocalipsa 13 : 15

Întrebare: „Doamne, cum va fi puterea şi icoana fiarei, şi cum va vorbi această icoană?”

Răspuns: „Prin toţi cei ce poartă chipul fiarei, va vorbi. Aceştia spun vorbele ei.”
Întrebare: „Doamne, vor fi oameni care nu se vor închina icoanei fiarei?”

Răspuns: „Da, vor fi. Cei care sunt scrişi în cartea vieţii, nu se vor închina fiarei.”

Reflecţii personale în legătură cu răspunsul Domnului:

Icoană înseamnă chip, iar chipul poate fi fizic sau spiritual. Despre Domnul Isus se spune: „El
este chipul Dumnezeului Celui nevăzut…” (Col. 1:15), sau: „Hristos, care este chipul lui
Dumnezeu” (2 Cor. 4:4), „Întipărirea Fiinţei Lui” (Evrei 1:3). Este vorba aici despre chipul
spiritual, după cum, tot spiritual, şi noi trebuie să purtăm chipul lui Hristos (Rom. 8:29): „Să fie
asemenea chipului Fiului Său…” sau: „Până ce va lua Hristos chip în voi” (Gal. 4:49). Şi când
se vorbeşte despre „chipul veacului” (Rom. 12:2), sau despre „chipul lumii” (1 Cor. 7:31), sau
despre „chipul şi umbra lucrurilor viitoare”(Ev. 8:5), tot despre un chip spiritual este vorba.

Icoana (chipul) fiarei arată duhul ei felul ei de a fi, care vorbeşte împotriva lui Dumnezeu, a
Domnului Isus (a felului Său de a fi) şi a împărăţiei Sale. Oamenii (credincioşii), care nu se vor
închina icoanei fiarei, vor fi urmăriţi şi omorâţi, pentru că fiara şi balaurul nu îngăduie elemente
străine de duhul lor pe pământ, care pare stăpânit de ea.

Duhovniceşte, şi astăzi, oricine se împotriveşte Duhului lui Hristos (felului Său de a fi), face
lucrarea balaurului şi a fiarei. Să ne gândim şi la duhul de partidă (al partidelor religioase).

Apocalipsa 13 : 16

Întrebare: „Doamne, ce fel de semn şi de ce este pus pe mâna dreaptă sau pe frunte?”

Răspuns: „Cei care au semnul pe frunte, au gândirea fiarei, cei care au semnul pe mâna dreaptă,
sunt cei prin care lucrează fiara. Acest semn se vede limpede la toţi cei care-l au. Credincioşii din
vremea ceea vor cunoaşte semnul.”

În înţeles duhovnicesc, şi astăzi, toţi oamenii au un semn pe frunte şi pe mână. Omenirea, în

acest înţeles, se împarte în două: o parte foarte mică – are semnul lui Hristos (chipul Lui, Duhul
Lui), pe fruntea (gândirea) şi (lucrarea)mâna dreaptă a ei. Cealaltă parte – foarte mare – are
fruntea şi mâna dreaptă însemnate cu felul (duhul) lumii pământului. Oamenii, care sunt în
această parte, se gândesc la lucrarea de pe pământ, şi au ca ţintă altceva decât ţinta lui Hristos,
(unirea tuturor făpturilor lui Dumnezeu).

După gândirea şi lucrarea cuiva, cunoşti partea de care aparţine. Domnul Isus spunea: „Cine nu
strânge cu Mine, risipeşte.” (Mat. 12:3).

Fraţii mei, numai cine a trecut în întregime de partea Domnului Hristos, prin naşterea din nou,
are gândirea Lui şi lucrează sută la sută pentru El (strânge cu El).

Versetul de mai sus vorbeşte despre toate categoriile de oameni, toate treptele vieţii, ca fiind
cuprinse într-o parte sau alta. Nu există stare de mijloc.
Să ne cercetăm adânc şi să ne facem bine socoteala: în care parte suntem?

Dumnezeu ne vrea cu gelozie numai pentru Sine. Slăvit să fie Domnul!

Apocalipsa 13 : 17

Întrebare: „Doamne, este un semn vizibil? Care este numele şi numărul fiarei?”

Răspuns: „Toată activitatea lumii este o continuă vânzare şi cumpărare în toate laturile vieţii:
fizice şi spirituale. Cei care nu au semnul, sunt îndepărtaţi din viaţa lumii – nu pot trăi în ea” (în
felul ei de a fi).

Cu privire la semnul, numele şi numărul fiarei, vezi meditaţia la versetul următor (unele lămuriri
au fost date şi în meditaţiile dinainte).

Domnul Isus Hristos, chiar de la venirea Sa pe pământ, n-a avut unde să-Şi plece capul în lume.
N-a avut aici drepturi nici cât o pasăre, nici cât o vulpe (Matei 8:20). Dreptul de a cumpăra şi de
a vinde (bunuri spirituale) în lume îl au numai cetăţenii lumii acesteia. Hristos, a cărui împărăţie
nu este din lumea aceasta (vezi Ioan 18:36), şi adevăraţii Lui urmaşi, nu au acest drept. Dacă fac
lucrul acesta, îl fac cu mari riscuri. Deocamdată aşa stau lucrurile.

Fraţii mei, dacă ştim sigur adevărul despre poziţia (starea) noastră în lume: „străini şi călători”,
în căutarea cetăţii cereşti, de care aparţinem (vezi Evrei 13:14; Evrei 12:22; Filip. 3:20; 1 Petru
1:1), atunci nu ne mai tulburăm, când vedem că cele mai elementare „drepturi ale omului” ne
sunt luate. Nu ne-am hotărât noi, de bunăvoie, să mergem pe drumul crucii, drumul pe care a
mers Domnul Isus? (comp. Luca 24:26). Cetăţenii cerului nu au drepturi pe pământ. Tot ce fac:
cumpără sau vând (bunuri spirituale), fac cu preţul vieţii, cu libertatea pe care le-o dă adevărul.

Dacă suntem cetăţenii cerului, înţelegem bine despre ce este vorba aici.

Slăvit să fie Domnul!

Apocalipsa 13 : 18

Întrebare: „Doamne, cine are înţelepciunea şi priceperea să socotească numărul fiarei?”

Răspuns: „Sfinţii din vremea aceea vor primi înţelepciunea şi priceperea ca să cunoască numele
fiarei şi numărul numelui ei. În felul acesta, adică prin faptul că ei cunosc precis fiara, numele şi
numărul ei, nu i se mai închină.”

Întrebare: „Doamne, ce înseamnă număr de om? Dar numărul 666 este real şi cum va fi aplicat?”

Răspuns: „Când va veni vremea aceea, sfinţii vor primi lumină pentru cunoaşterea acestor taine.”

Te laud şi-Ţi mulţumesc, Dumnezeul meu, Tatăl meu din cer, pentru adevărul Tău simplu, pe
care mi-l descoperi prin răspunsurile Tale simple şi puternice! Te rog, cu umilinţă, dă-mi mai
departe lumina răspunsurilor Tale, pentru biruinţa adevărului Tău în mine şi în mijlocul
credincioşilor Tăi! Nu pentru curiozitatea mea îţi cer lucrul acesta, ci pentru slava Ta şi pentru
propăşirea lucrării Tale. Tu mă cunoşti. Pregăteşte-mă mereu, prin har, ca să pot primi
răspunsurile Tale.

Binecuvântat să fii în vecii vecilor! Amin. „Aici e înţelepciunea…”

Unde? – în Hristos. El a fost făcut de Dumnezeu, pentru noi ÎNŢELEPCIUNE (1 Cor. 1: 30).
Rămânând în Hristos – în felul Lui de a fi – suntem în lumină şi nu putem face greşeli capitale,
în nici o privinţă. Nici în interpretarea Scripturii Sfinte.

În legătură cu versetul de mai sus (mai ales cu numărul 666), sunt tot felul de fantezii în
interpretare: Nero, Papa, Genseric, Luther, Calvin, Mahomed, Napoleon, Hitler, cele trei sisteme
făcute de om, pentru cei trei şase (666): economic, politic şi religios, etc. etc.

Acesta-i omul, care îndrăzneşte să-şi pună părerea lui peste Cuvântul lui Dumnezeu şi astfel să
creeze învăţături noi şi grupări, care lovesc în Dumnezeu, în planul Lui şi în Cortul Lui (Biserica
cea vie, Trupul lui Hristos).

Oamenii văd în Scripturi nu cele scrise, ci ceea ce-i în propria lor minte. Adevăruri sublime,
prefăcute în jucării. Şi pentru că ei nu vor să aibă pe adevăratul Hristos, sunt lăsaţi în mâna
Hristosului mincinos, după cum este scris: „Pentru că n-au primit dragostea adevărului ca să fie
mântuiţi… Dumnezeu le trimite o lucrare de rătăcire, ca să creadă o minciună.” (2 Tes. 2:10,
11).

Cei care caută să desfacă Biblia cu degetele grosolane ale curiozităţii şi înţelepciunii fireşti, ale
interesului de partidă şi ale slavei deşarte, vrând să dezlege tainele vremurilor apocaliptice, se
înşeală amarnic şi înşeală şi pe alţii.

„Scriptura Sfântă” – zicea un om ai lui Dumnezeu – „este o prinţesă, care dezvăluie tainicele-i
frumuseţi numai iubitului ei ales, sufletului care se apleacă peste ea cu sfiala celui îndrăgostit de
Dumnezeu.”

Cu o floare trebuie să te porţi gingaş, ca să nu-i scuturi praful de aur.

La Sfânta Scriptură nu poţi să vii cu aroganţa unui judecător, care pretinde ca martorul să-i spună
tot ce ştie. Cu ea trebuie să te împrieteneşti, trebuie să-i arăţi cât o preţuieşti, ascultând cuvintele
ei, pe măsură ce le înţelegi.

Pocăinţa şi supunerea totală faţă de Dumnezeu, prin credinţă, este condiţia principală pentru
primirea luminii în vederea cunoaşterii tainelor dumnezeieşti.

Nu căuta fiara în altul şi nu te ocupa în zadar cu artificii aritmetice! Nu acesta-i drumul Bibliei.
Ci începe să te judeci pe tine însuţi! Dă-ţi seama de faptul că tu, chiar tu ai fost coborât de
păcatele tale la nivelul unei fiare, lipsită de orice cunoaştere a lui Dumnezeu!
Trebuie să faci socoteli complicate pentru ca să găseşti fiara ce rosteşte cuvinte de hulă împotriva
lui Dumnezeu? Nu este ea ceea ce te stăpâneşte pe tine, când nu asculţi Cuvântul scris al lui
Dumnezeu?

Descoperirile Bibliei – de o nespusă însemnătate pentru înţelegerea vremurilor de azi şi a

perspectivelor de viitor – sunt închise şi pecetluite pentru cei care nu se întorc la Dumnezeu,
pentru toţi care nu ascultă întocmai cele scrise pe paginile ei.

Pocăinţa este drumul spre cunoştinţă, pentru că pocăinţa aduce naşterea din nou în om. (Ai tu
această naştere din nou? Cercetează-te!).

Cel născut din Dumnezeu, prin credinţă şi pocăinţă, primeşte o fire nouă, cerească, în stare să
priceapă tainele dumnezeieşti.

Domnul Isus spunea: „Dacă v-am vorbit despre lucruri pământeşti şi nu credeţi, cum veţi crede
când vă voi vorbi despre lucrurile cereşti?” (Ioan 3:12).

Luând în înţeles duhovnicesc, numărul 666 este „un număr de om”, adică omul, nedesăvârşirea
lui, starea lui de păcat, care rămâne mereu în urma numărului desăvârşit 7. Toate lucrurile
religioase, născute de om, în înţelesul de mai sus, poartă acest număr de om şi ele vor fi nimicite
în timpul judecăţilor dumnezeieşti.

Să ne cercetăm, fraţii mei, ca nimic din ceea ce facem sau vorbim, să nu poarte „numărul de om”
(felul de a fi al omului), pentru că aceasta este împotriva lui Dumnezeu.

Cine are urechi de auzit, să audă; cine are inimă de înţeles, să înţeleagă!

Slăvit să fie Domnul!

Apocalipsa 14 : 1

În vedenia sa, sf. ap. Ioan priveşte un tablou minunat, deosebit de tablourile dinainte cu balaur,
fiare fioroase şi oameni răzvrătiţi împotriva lui Dumnezeu. El vede acum pe Mielul lui
Dumnezeu împreună cu cea mai aleasă ceată dintre cetele de mântuiţi.

Am stat înaintea Domnului şi L-am întrebat: „Doamne, ceea ce se spune aici şi în versetele
următoare, se petrece în timpul desfăşurării judecăţilor dumnezeieşti?”

Răspuns: „Da!”

Întrebare: „Cine sunt cei o sută patruzeci şi patru de mii? Numărul trebuie înţeles literal sau
simbolic?”

Răspuns: „Cei o sută patruzeci şi patru de mii, spre deosebire de acelaşi număr amintit în cap. 7,
este un număr simbolic şi reprezintă Biserica.”
Întrebare: „Doamne, ce înseamnă muntele Sionului?” Răspuns: „Este o stare înaltă.”

Întrebare: „Doamne, numele de pe frunte înseamnă felul de a fi? Sau ce?”

Răspuns: „Da, numele scris pe fruntea Bisericii înseamnă felul de a fi al Tatălui şi al Fiului.”

„…Iată că Mielul stătea pe muntele Sionului; şi împreună cu El stăteau o sută patruzeci şi patru
de mii, care aveau pe frunte Numele Său şi Numele Tatălui Său.”

Gânduri duhovniceşti: Domnul Isus, deşi este împărat şi Mire, aici îl vedem, împreună cu
Mireasa Lui, ca Miel. De ce oare? Cel dintâi şi cel mai simplu înţeles ar fi acesta: prin Miel,
Domnul Isus arată jertfa Sa şi că pe temeiul sângelui Său vărsat şi a trupului Său frânt, stau aceşti
oameni mântuiţi împreună cu El pe cel mai înalt loc din împărăţia lui Dumnezeu. Mielul arată
apoi blândeţea şi smerenia, care caracterizează pe Domnul Isus şi pe ai Săi.

În împărăţia fiarei, fiecare va trebui să poarte semnul ei, şi va fi silit să primească felul ei de a fi.
Aşa şi Mireasa lui Hristos, va purta semnul Său (în primul rând cel de Miel) şi al Tatălui Său.

Să ai pe frunte (gândire) semnul Domnului Isus, adică gândirea Lui, este cel dintâi lucru, care ţi-l
cere astăzi Mântuitorul, slujitor al Lui, fratele meu.

Fără gândirea lui Hristos nu poţi face lucrarea lui Hristos. Despărţirile din creştinism sunt ele
lucrarea lui Hristos? Cine are minte, să judece! Slăvit să fie Domnul!

Apocalipsa 14 : 2

Întrebare: „Doamne, dacă Tu ai să-mi spui ceva la acest verset. Este vorba de instrumente
muzicale pământeşti? Cei o sută patruzeci şi patru de mii cântau?”

Răspuns: „Nu este vorba despre instrumente muzicale, ci ei, cei o sută patruzeci şi patru de mii,
cântau aşa.”

În înţeles duhovnicesc, glasul care vine din cer, deşi este ca un vuiet de ape mari şi ca vuietul
unui tunet puternic, este totuşi un glas care cântă, un glas plăcut care dă viaţă. Să învăţăm să
vorbim cereşte şi glasul nostru va fi totdeauna o muzică plăcută, chiar dacă sună tare.

Cântarea este o latură a lucrării fiinţelor cereşti.

Despre Mireasa lui Hristos (cei 144.000) nu ni se spune pe larg ce va face în veşnicie, dar prima
ei lucrare este cântarea. Oare nu-i semnificativ lucrul acesta? Ea are această ocupaţie şi astăzi.
Cine face parte din Mireasă (Biserică), laudă prin cântări, pe Dumnezeu şi pe Miel tot timpul.

Cântarea este armonizarea (aşezarea) plăcută a sunetelor cu vibraţie regulată.

Glasul celor care fac parte din Mireasă (Biserica cea vie – Trupul lui Hristos) este plăcut,
armonizat în el însuşi pentru că adevărul şi dragostea armonizează totul: şi inima şi glasul şi
lucrarea.

Dumnezeu este Armonia (Cântarea) universală. În El totul este desăvârşit de frumos şi de

necesar. Cei care sunt în El sunt o armonie (cântare) plăcută pentru toţi.

Să fim o laudă întrupată pentru Dumnezeu! Amin.

Apocalipsa 14 : 3

Întrebare: „Doamne, cântarea nouă înseamnă şi altceva decât laudă pentru Dumnezeu?”

Răspuns: „Este o laudă pentru Dumnezeu, însă aceasta este cântarea Miresei, de aceea o poate
cânta numai ea.”

Înţelegând duhovniceşte acest verset, ajungem la adevărul că nimeni nu poate cânta cântare nouă
decât dintr-o stare nouă, izvorâtă din naşterea din nou. Cei născuţi din „nou, din Dumnezeu, au
firea lui Dumnezeu; Tatăl şi Fiul Său, Isus Hristos. Ei fiind, prin credinţă acum – şi atunci mutaţi
(răpiţi) – în locurile cereşti, înaintea scaunului de domnie, pot să cânte cântare nouă. Numai
oamenii deveniţi cereşti, părtaşi Trupului lui Hristos (Mireasa lui Hristos), pot cânta cântare
nouă.

Cântarea nouă a sfinţilor slăviţi ne vorbeşte despre desăvârşire. Ajunşi şi cu trupul în casa lor de
sus, ei au o nouă pricină de laudă. Nici un prigonitor nu-i mai poate batjocori şi în inimile lor nu
mai poate să pătrundă nici o frică. Trecutul cu grijile şi întristările lui, cu suferinţele şi durerile
lui, s-a dus pentru totdeauna şi acum nimic nu-i mai poate vătăma. Ce binecuvântare nesfârşită,
de ce bucurie mare au parte! Lauda ia locul rugăciunii şi cerul este umplut de slava lui
Dumnezeu.

Cântarea nouă a sfinţilor slăviţi ne vorbeşte despre răscumpărare. Ei recunosc că au fost robii
păcatului nimicitor, ai slăbiciunilor şi ai deznădejdii, însă Domnul Isus i-a scăpat din toate. Şi El
n-a făcut acest lucru prin vreo poruncă sau prin altceva de felul acesta, ci a spart vasul de
alabastru al trupului Său nevinovat, pentru ei şi Şi-a vărsat mirul de pretai sângelui Său.
Răscumpăraţii Lui nu uită niciodată această jertfă. Aceasta este pricina laudei lor veşnice.

Cântarea nouă a sfinţilor slăviţi ne vorbeşte şi despre taina unirii dintre Mire şi Mireasă, taină, pe
care n-o ştie altcineva. Cine poate şti cântarea iubirii dintre cei doi? Desigur, numai ei. Noi, cei
de azi, avem posibilitatea să învăţăm cântarea aceasta nouă, primind, prin credinţă, pe Domnul
Isus ca Mântuitor şi Domn al inimilor noastre.

Să mai stăruim asupra acestui verset:

„Cântau o cântare nouă înaintea scaunului de domnie… Şi nimeni nu putea să înveţe cântarea,
afară de cei… care fuseseră răscumpăraţi de pe pământ.”
Pentru ca să înveţi să cânţi cu vocea trebuie mai întâi, să ai auz muzical şi voce bună. Fără aceste
două calităţi naturale ale omului, nimeni nu poate învăţa să cânte, chiar dacă ar urma toate şcolile
de muzică din lume şi ar avea pe cei mai vestiţi profesori. Auzul muzical şi vocea potrivită, sunt
materia primă din care se prelucrează cântarea. Cine are aceste două daruri naturale, chiar dacă
nu învaţă prea mult în şcoli, tot va putea cânta.

Mozart se spune că a compus primul său menuet la vârsta de 5 ani;

Liszt a dat primul său recital public la vârsta de 9 ani;

Smetana la 5 ani cânta la vioară şi la 6 ani a concertat ca pianist;

Camille Saint-Saens şi-a început activitatea muzicală la vârsta de 3 ani, compunând diferite piese
muzicale.

Dar pentru ca să înveţi cântarea cea nouă duhovnicească, cântarea cerească, cântarea Mielului,
nu se cer oare anumite calităţi? – Fără îndoială! Prima calitate naturală a omului, pentru ca să
înveţe cântarea nouă duhovnicească este auzul duhovnicesc, iar a doua este vocea
duhovnicească. Şi auzul duhovnicesc şi vocea duhovnicească nu le poate avea decât cel născut
din nou, aşa cum s-a arătat mai sus.

„Nimeni nu putea să înveţe cântarea afară de cei răscumpăraţi de pe pământ.”

Răscumpăraţii de pe pământ au auz muzical duhovnicesc şi voce muzicală duhovnicească, pentru

că au o inimă nouă, duhovnicească. Cu cât cineva este mai dezlegat de pământ, cu atât învaţă mai
bine şi mai repede cântarea cea nouă a Mielului. Cine nu-i răscumpărat din lucrurile pământeşti,
cine nu-i smuls din felul de a fi al lumii (şi a celei religioase), cine nu a devenit un străin pentru
lume, nu poate învăţa cântarea călătorilor spre Patria cerească.

Cel născut din nou, chiar dacă nu a învăţat în şcoli anumite, tot va putea cânta duhovniceşte – el
are în el însuşi acest dar, căci adevărata cântare duhovnicească este cântarea inimii sfinţite prin
sângele Mielului. Totuşi, pentru ca să cânte în chip desăvârşit, cu măiestria artei cereşti,
răscumpăratul trebuie să înveţe în fiecare zi. În fiecare zi trebuie să ne acordăm harfa inimii după
Marele Diapazon ceresc, Domnul Isus, pentru ca să putem fi potriviţi în armonia corului ceresc,
cântând desăvârşit cântarea cea nouă a Miresei lui Hristos.

Slăvit să fie Domnul!

Apocalipsa 14 : 4

Întrebare: „Doamne, este vorba aici de femei în înţeles literal, sau despre altceva? Ce anume?”

Răspuns: „Nu este vorba de femei, ci aceştia şi-au dat inima întreagă lui Dumnezeu şi niciodată
locul Lui n-a fost ocupat de o altă persoană, lucru sau lucrare.”
Întrebare: „Doamne, dacă aceştia sunt „cel dintâi rod” înseamnă că, după ei, urmează şi alte
cete?”

Răspuns: „Da, sunt şi alte cete.”

Gânduri duhovniceşti în legătură cu versetul de mai sus:

„Ei… urmează pe Miel oriunde merge El…”

Este dovedit de ştiinţă că soarele nu stă pe loc, deşi face parte dintre stelele fixe. El aleargă în
infinit, pe calea pe care Dumnezeu i-a rânduit-o, căci în univers totul se mişcă, totul e încadrat în
legi veşnice, îndeplinind cu cea mai mare precizie lucrarea poruncită de Marele Creator. În
mişcarea sa, soarele nu-i singur, ci toată familia lui, planetele şi cometele se mişcă împreună cu
el. Dacă una dintre planete n-ar mai vrea să se supună, ci ar lua alt drum, existenţa ei ia sfârşit.
Viaţa şi mişcarea atârnă de soare. Unde merge el, merg toate planetele. Asta-i legea veşnică dată
de Dumnezeu.

Domnul Isus, Mielul lui Dumnezeu, este arătat în Sfânta Scriptură ca fiind Soarele Dreptăţii
(Maleahi 4:2; Luca 1:78). Toţi urmaşii Lui sunt „planetele”, care-L urmează oriunde se mişcă El,
„oriunde merge El.”

Dovada că cineva este în Hristos, în Soarele Dreptăţii, în sfera Lui de atracţie, este faptul că-L
urmează pe El în totul. Drumul pe care merge El, e călcat cu mare precizie şi de urmaşii Lui.
Nimeni nu poate fi urmaşul Lui, dacă merge pe altă cale, dacă se abate câtuşi de puţin din unica
şi desăvârşita cale a adevărului, a dragostei, a sfinţeniei, a credinţei, a evlaviei, a ascultării şi a
luminii.

Planetele nu pot urma şi calea soarelui şi calea lor proprie. Ele urmează numai calea soarelui.
Calea proprie este calea morţii şi a distrugerii. Numai calea soarelui e calea vieţii şi a siguranţei.

Domnul Isus spunea: „Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia
crucea în fiecare zi şi să Mă urmeze.” (Luca 9:23). Lepădarea de sine, de propria ta voie, de
propria ta cale sau de alte căi, iată condiţia ca să poţi urma pe Miel oriunde merge El, condiţia
vieţii şi a fericirii.

„Cine Mă urmează pe Mine, nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii.” (Ioan 8:12). În
afara soarelui e întuneric, e moarte, e frigul veşnic. Numai în Soarele Dreptăţii e lumină. În toate
ramurile vieţii este luminat sufletul, care rămâne în Hristos şi care-L urmează oriunde merge El.

Grija de căpetenie a celui credincios, e să afle precis unde poate merge Domnul. Şi acolo unde
merge El să-L urmeze fără nici o reţinere. Dar în locul unde n-ar merge Mielul lui Dumnezeu, nu
trebuie să calce picioarele credinciosului. „Ei urmează pe Miel oriunde merge El”, nu Mielul îi
urmează oriunde merg ei.

Dacă umblăm în întunericul vreunui păcat, sau al vreunei stări rele, nu suntem pe urmele
Mielului. Calea urii, calea mândriei, calea minciunii, nu sunt căile Mielului, ci căile vrăjmaşului.
Să ne silim să pricepem calea Mielului, să cunoaştem urmele paşilor Lui şi să-L urmăm cu
hotărâre.

Slăvit să fie Domnul!

Apocalipsa 14 : 5

Întrebare: „Doamne, ce-mi spui Tu la acest verset?”

Răspuns: „Întrucât cei o sută patruzeci şi patru de mii purtau adevărul (pe Mine) în inimă, în
felul acesta nu s-a găsit minciună sau vină în ei.”

Gânduri duhovniceşti: Numai când laşi pe Dumnezeu să împărătească deplin în tine, când eul tău
este pus pe cruce tot timpul, eşti fără vină înaintea scaunului Său de domnie, atunci nu-I pui
piedici în stăpânirea pe care trebuie s-o aibă în viaţa ta.

Când eşti sub stăpânirea lui Dumnezeu, a felului Său de a fi, nu poţi să păcătuieşti şi nu poţi
mărturisi altceva decât adevărul, care este în inima ta, căci din prisosul inimii vorbeşte gura. Tu
eşti pe poziţia adevărului şi nu poţi să faci decât cele ce ţin de adevăr.

Nu dispoziţia, ci poziţia vieţii tale mărturiseşte înaintea lui Dumnezeu, care te cunoaşte în adânc.
Dacă eşti înrădăcinat în Hristos (felul Lui de a fi), vei rodi mereu ceea ce este El – aceasta este
mărturisirea ta.

Biserica (Mireasa) lui Hristos, în mărturisirea ei pe care o face în lume, nu se găseşte nici o
minciună, pentru că poziţia ei este Hristos. Din El îşi trage seva vieţii.

Apocalipsa 14 : 6

Întrebare: „Doamne, este vorba de timpul în care se vor desfăşura judecăţile dumnezeieşti.”
Răspuns: „Da!”

Întrebare: „Doamne, cine este îngerul şi ce înseamnă Evanghelia vestită de el? Este altă
Evanghelie decât cea vestită de Domnul Isus?”

Răspuns: „Este vorba de o fiinţă cerească, care are însărcinarea să se ocupe în mod deosebit de
răspândirea Evangheliei prin toate mijloacele de comunicare. Evanghelia este cea propovăduită
de Fiul Meu, Isus Hristos.”

În înţeles duhovnicesc, fiecare credincios adevărat este un înger (sol), care „zboară (locuieşte)
prin mijlocul cerului” (locurile cereşti – Efes. 2:6), adică este liber de cele de pe pământ, şi aşa
vesteşte Evanghelia Domnului Isus locuitorilor pământului.

Numai cine este deasupra pământului (liber de robia stărilor pământeşti: câştig mârşav, slavă
deşartă, interese materiale, duh de partidă, etc.), poate primi şi vesti Evanghelia veşniciei. Cine
este stăpânit de cele vremelnice, nu poate lucra cu adevărat pentru cele veşnice.
Prin cuvântul „Evanghelie veşnică”se arată adevărul veşnic cuprins în Evanghelia Domnului
Isus.

Unii dintre cercetătorii Scripturii au înţeles că „Evanghelia veşnică”, despre care vorbeşte
versetul de mai sus, ar fi altă Evanghelie decât cea cunoscută.

Origen zicea: „Cum Vechiul Testament este umbra celui Nou, tot aşa Noul Testament este
umbra Evangheliei veşnice.” E o părere. Cuvântul scris al lui Dumnezeu nu dă loc unui astfel de
înţeles.

Evanghelia Domnului Isus (Marcu 1:1; F. Ap. 5:42; Ap. 11:20; 2 Tes. 1:8),

Evanghelia Fiului (Rom. 1: 9),

Evanghelia lui Dumnezeu (Marcu 1: 14; Rom. 1: 1; Rom. 15: 16; 2 Cor. 11:7; 1 Petru 4: 17),

Evanghelia harului (F. Ap. 20: 24),

Evanghelia împărăţiei (Matei 4: 23; Matei 9:35; Matei 24:14; Luca 4:43; Luca 8:1; Luca 16: 16;
F. Ap. 8: 12),

Evanghelia credinţei (Filip. 1: 27),

Evanghelia mântuirii (Efes. 1:13),

Evanghelia păcii (F. Ap. 10: 36; Efes. 6: 15),

Evanghelia slavei (2Cor. 4:4; 1 Tim. 1:11), toate aceste numiri sunt multele feţe ale aceleiaşi
Evanghelii: Evanghelia veşnică prin care Dumnezeu aduce în Sine tot ce a fost pierdut.

Slăvit să fie Domnul!

Apocalipsa 14 : 7

Întrebare: „Doamne, este vorba chiar de un glas sau de altceva? Ce trebuie să mai înţeleg aici?”

Răspuns: „Se înţelege ca la versetul 6. Este vorba despre toate mijloacele de răspândire.”

„Temeţi-vă de Dumnezeu şi daţi-I slavă, căci a venit ceasul judecăţii Lui; şi închinaţi-vă Celui
ce a făcut cerul şi pământul, marea şi izvoarele apelor!”

Solia Domnului în vremea necazului cel mare este dublă. Este solia mântuirii pentru toţi cei ce
cred şi este solia judecăţii pentru toţi cei ce o resping.
Câteva gânduri duhovniceşti în legătură cu versetul de mai sus: Da, Domnul Dumnezeu arată
bunătate faţă de toţi oamenii, căci El dă hrana, îmbrăcămintea şi locuinţa. Cât de bun se arată El
când pentru toţi

dă ploaie timpurie şi târzie! Cu câtă bunătate îşi împlineşte El făgăduinţa „Cât va fi pământul, nu
va înceta semănatul şi seceratul, frigul şi căldura, vara şi iarna, ziua şi noaptea.” (Fac. 8: 22).
Numai această făgăduinţă a Sa face ca pământul să fie mereu pentru noi un loc de noi
binecuvântări. Mai mult: El care adună norii şi trimite din cer ploaie roditoare şi rouă răcoritoare,
tot El face să curgă şuvoaiele harului Său peste inimile oamenilor, care-L caută şi-L află în
Domnul Isus Hristos. Aceasta o mărturisesc cu recunoştinţă toţi credincioşii. Dar tu, dragul meu?
Slăvit să fie Domnul!

Apocalipsa 14 : 8

Întrebare: „Doamne, este vorba în acest capitol despre şase îngeri (vers. 6, 8, 9, 15, 17, 18). Se
suprapun aceşti îngeri celor şapte îngeri din capitolele 8, 9, 10, 11, şi apoi celor din capitolele 15,
16 şi 17?”

Răspuns: „Da, aceşti îngeri se suprapun.”

Întrebare: „Doamne, despre ce Babilon este vorba aici? Ce înţeles are numele acesta?”

Răspuns: „În afară de credinţa lui Isus, toate celelalte credinţe formează la un loc „cetatea cea
mare, Babilonul.” Poartă numele de „Babilon”, dar trăieşte invers de cum îi este numele, (n. a.
Mărturisesc că nici eu nu înţeleg ce înseamnă cuvintele: „invers de cum îi este numele”.
Dumnezeu nu mi-a dat nici o explicaţie în plus. Mă gândesc la însemnătatea numelui Babilon:
„Poarta lui Dumnezeu”, care nu se potriveşte cu ceea ce este de fapt.) Ea (cetatea) este
„femeia”cu care au curvit toţi împăraţii pământului (Apoc. 17: 2) şi, prin această înfăţişare (de
femeie), se ştie alipi, ca să fie plăcută tuturor. Prin nici un alt mijloc nu a reuşit balaurul să
lucreze atât de sigur în împlinirea planului său ca prin această „femeie”.

Întrebare: „Doamne, ce înseamnă vinul despre care este vorba în verset?”

Răspuns: „Puterea ei (femeii – Babilonul) de amăgire.”

Mulţumesc, Doamne, pentru răspunsul pe care mi l-ai dat şi Te rog luminează-mă, în continuare,
cu răspunsurile Tale, pentru biruinţa adevărului, pentru slava Ta. Fii binecuvântat! Amin.

Gânduri în legătură cu acest verset: Oricât de strălucit şi puternic era Babilonul de odinioară,
căderea şi nimicirea lui n-au putut fi oprite, atunci când a sosit ceasul. Aşa sunt toate lucrurile de
pe pământ: poartă scris pe fruntea lor moartea. Când le soseşte ceasul, nu pot să ocolească pe
acest împărat al spaimelor. (Iov 18:14).

Babilonul, prin numele lui, („Poarta lui Dumnezeu”), produce încurcătură (confuzie) în inimile
oamenilor şi, astfel, nu mai cunosc adevărata Poartă a lui Dumnezeu (Isus Hristos). În mijlocul
atâtor „hristoşi” mincinoşi e greu să cunoşti pe Hristosul adevărat. Totuşi, cine are „inimă
curată” – sinceră, cunoaşte (vede) pe Dumnezeu (Matei 5:8) şi se predă Lui.

În timpul desfăşurării judecăţilor dumnezeieşti pe pământ, va fi distrus şi Babilonul spiritual

împreună cu celelalte lucrări ale Satanei (balaurul). Dumnezeu face lucrul acesta în vederea
„Înnoirii tuturor lucrurilor” (Matei 19: 28; F. Ap. 3: 21), ca împărăţia Lui să fie aşezată pentru
vecii vecilor. Amin.

Apocalipsa 14 : 9

Întrebare: „Doamne, glasul tare de aici are înţelesul de la versetul 7?” Răspuns: „Da.”

Gânduri duhovniceşti: Toţi îngerii (solii) lui Dumnezeu vorbesc cu „glas tare”, adică spun
limpede solia care le-a fost încredinţată, pentru ca s-o poată pricepe oricine. Adevărul, chiar când
e spus în şoaptă, are glas tare (puternic) şi face să se cutremure zidurile cetăţii minciunii.

Să fim cu adevărat predaţi lui Dumnezeu, fraţii mei, ca să ne poată face solii Lui şi să ne trimită
cu adevărul Evangheliei Sale prin lume. Să nu ne fie teamă de nici o piedică: împotrivirea din
afară, sau stângăcia în vorbire, ci să mărturisim simplu adevărul, pentru că adevărul are în sine
puterea cu care zdrobeşte toate piedicile din cale.

„…Dacă se închină cineva fiarei şi icoanei ei, şi primeşte semnul ei pe frunte sau pe mână.”

Închinare înseamnă supunere faţă de cineva, primindu-i felul de a fi în viaţa de fiecare clipă.

Dumnezeu vrea să ne închinăm (supunem) numai Lui şi adevărului Său, pentru că în această
închinare este viaţa şi fericirea noastră.

Cine se închină lui Dumnezeu în duh şi în adevăr (Ioan 4: 24), este puternic, biruitor şi fericit.

Adevăraţii închinători al lui Dumnezeu şi ai adevărului, nu se mai pot închina minciunii sau
omului. Ei sunt izbăviţi pentru totdeauna de idoli. Pe fruntea (gândirea) şi pe mâna (lucrarea) lor
au semnul lui Dumnezeu (felul Lui de a fi) şi unde este un semn, nu mai poate fi altul, de altă
natură, lângă el.

Îngerii (solii) lui Dumnezeu, prin mărturisirea lor ajută pe oameni şi-i învaţă adevărata închinare,
căci cine se închină bine, trăieşte bine spre bucuria şi slava lui Dumnezeu.

Apocalipsa 14 : 10

Întrebare: „Doamne, ce înseamnă vinul mâniei lui Dumnezeu, turnat neamestecat în paharul
mâniei Lui?”

Răspuns: „Vinul este tăria mâniei Mele. La Mine nimic nu este amestecat. Eu sunt curat şi în
mânia Mea faţă de balaur. Cine primeşte duhul balaurului, devine una cu el şi împărtăşeşte soarta
lui.”
Întrebare: „Doamne, cum va fi chinul în foc şi în pucioasă înaintea îngerilor şi a Mielului? Va fi
foc fizic?”

Răspuns: „Tot ce a făcut balaurul de la început, a făcut înaintea îngerilor şi a Mielului. Şi acum,
felul în care-şi primeşte pedeapsa din partea Mea, este tot înaintea îngerilor şi a Mielului. Nu este
vorba aici de foc fizic şi de alte elemente fizice (pucioasă).”

Gânduri în legătură cu acest verset:

Important este nu felul pedepsei lui Dumnezeu, pentru Satana şi pentru toţi nelegiuiţii, ci faptul
că este o pedeapsă şi că ea va fi pentru toţi cei care au respins harul mântuirii, atunci când li s-a
dat ocazia să-l primească – aceasta este important.

Domnul Isus a plătit preţul răscumpărării pentru toţi păcătoşii, dar primirea răscumpărării atârnă
de fiecare păcătos în parte. Mântuirea nu se dă cu forţa, ci numai cine vrea s-o primească.

Dragul meu, tu ai primit mântuirea de la Domnul Isus, prin credinţă şi pocăinţă? Gândeşte-te
serios la întrebare!

Apocalipsa 14 : 11

Întrebare: „Doamne, cum va fi fumul chinului şi cum se va sui în sus în vecii vecilor?”

Răspuns: „Prin fum se înţelege un semn, care va rămâne veşnic în văzul tuturor fiinţelor, ca să se
ştie cum Eu am lucrat, în dreptatea Mea, faţă de balaur.”

Pedeapsa pe care Dumnezeu o dă Satanei şi tuturor celor care s-au răzvrătit faţă de El, şi au
rămas în starea de răzvrătire, neprimind harul mântuirii, adus prin jertfa Domnului Isus, va
rămâne în văzul tuturor, ca aducere aminte şi astfel să nu se mai repete niciodată fapta lui
Lucifer.

„…N-au odihnă cei ce se închină fiarei şi icoanei ei, şi oricine primeşte semnul numelui ei!”

În înţeles duhovnicesc, oricine are în inima lui alt stăpân decât pe Dumnezeu, este lipsit de pace,
de odihnă, de siguranţă şi de bucurie.

Cine stă sub stăpânirea păcatului, a eului, a vreunui om, a vreunei învăţături străine de Duhul
Adevărului, a duhului de partidă sau a duhului lumii, nu are odihnă şi bucurie.

Când simţim că nu suntem odihniţi în sufletele noastre (vezi Matei 11: 28, 29), înseamnă că
Domnul Isus nu ne stăpâneşte, nu domneşte El asupra noastră, nu Lui îi aducem închinare, ci altă
putere stă pe tronul inimii noastre, căreia îi aducem închinare (ascultare). Unde stăpâneşte
Domnul Isus, este pace şi odihnă, lumină şi bucurie.

Slăvit să fie Numele Lui în veci! Amin.

Apocalipsa 14 : 12

Întrebare: „Doamne, cum va fi această răbdare a sfinţilor?”

Răspuns: „Răbdarea sfinţilor se arată în împlinirea Cuvântul Noului Legământ şi în trăirea

credinţei lui Isus.”

Întrebare: „Doamne, ce se înţelege prin poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Isus?”

Răspuns: „Prin poruncile Mele se înţelege Cuvântul scris al Noului Legământ, iar prin credinţa
lui Isus, se înţelege împlinirea Cuvântului Noului Legământ.”

Mulţumesc, Doamne, pentru răspunsul Tău limpede, pe care mi l-ai dat, spre slava Ta şi a
adevărului! Fii binecuvântat în veci! Amin.

Gânduri duhovniceşti în legătură cu versetul de mai sus.

„… Păzesc… credinţa lui Isus.”

Credinţa lui Isus are o singură ţintă: împlinirea voii lui Dumnezeu, iar voia lui Dumnezeu este să
nu se piardă nimic, ci totul să fie strâns în Casa lui Dumnezeu (Ioan 4: 34; Ioan 5: 30; Ioan 6: 39-
40; 11: 52.)

Credinţa lui Isus este una cu ascultarea de Dumnezeu.

Cine are credinţa lui Isus este ascultător în totul de Cuvântul scris al lui Dumnezeu şi are felul de
a fi al lui Isus în toată trăirea lui.

Credinţa lui Isus înviază şi înfrăţeşte sufletele, dăruindu-le fericirea. Credinţele false dezbină
sufletele în partide religioase şi le îndeamnă la luptă unele împotriva altora.

Credinţa lui Isus încălzeşte sufletele în dragostea care vine din Dumnezeu, unindu-le în dulce
părtăşie. Credinţele false le sting lumina dumnezeiască, ie schimonosesc chipul şi le umplu cu
otrava urii religioase.

Credinţa lui Isus este caldă, milostivă şi liberă de felul de a fi al lumii. Credinţele false sunt
crude, ucigaşe şi legate cu legături puternice de cele ale pământului.

Nu există duşmănie şi cruzime, pe care credinţa lui Isus să nu le stingă şi să nu le acopere. Dar
nu există pe lume nici o ură şi nici o nelegiuire, care să dăinuiască atât de mult ca cele stârnite de
duhul partidelor religioase, care n-au nimic comun cu credinţa lui Isus. Toate duşmăniile stârnite
din alt motiv, se sting, se acoperă şi se uită odată. Dar ce se naşte din duhul de partidă religioasă,
durează ani îndelungaţi, udând pământul cu râuri de lacrimi şi sânge.
Pentru că balaurul, marele vrăjmaş al credinţei, a reuşit să înfăţişeze oamenilor religiile drept
credinţă, de aceea ei se răzbună pe credinţă, pentru toate nenorocirile provocate lor de către
religii.

Credinţa lui Isus izvorăşte din Duhul lui Isus şi toţi care au acesta credinţă seamănă cu Isus, au
felul Lui de a fi şi lucrează ca El!

Slăvit să fie Domnul!

Apocalipsa 14 : 13

Întrebare: „Doamne, de când începe fericirea aceasta şi despre care „morţi în Domnul”este vorba
aici? Ce fapte îi urmează? Prin fapte au fost ei mântuiţi?”

Răspuns: „Este vorba despre toţi morţii din Noul Legământ. Cuvintele: „de acum încolo”
înseamnă de la începutul Noului Legământ.” (Din timpul când a trăit Ioan şi a avut această
vedenie – n. a.) – „Aceste „fapte ale lor”sunt faptele pe care Eu le-am pregătit mai dinainte şi în
care ei au umblat.” (vezi Efes. 2: 10).

Mulţumesc, Doamne! Te laud şi Te binecuvintez, pentru lumina Ta, care mi-o dai mereu! Amin.

„Şi am auzit un glas din cer, care zicea: «Scrie: Ferice de acum încolo de morţii, care mor în
Domnul!»” – «Da», zice Duhul; «ei se vor odihni de ostenelile lor, căci faptele lor îi
urmează!»”

Gânduri duhovniceşti:

Importanţa versetului se vede din faptul că:

1. Vine un glas din cer şi tot ce vine din cer trebuie să ne atragă atenţia.

2. Este poruncă să rămână scris.

3. „Da”, întăritor al Duhului.

Ca să poată să zică Duhul „da” la moartea ta, trebuie să trăieşti în aşa fel, ca El (Duhul) să poată
spune „da”la toate vorbele şi faptele tale în timpul călătoriei pe pământ.

„Da” – zice Duhul despre viaţa celor amintiţi în verset, căci nu a fost în zadar. Ei au o viaţă în
urma lor, care, la poarta veşniciei, nu poate fi pierdută.

„Da” – zice Duhul despre drumul lor, căci ei nu şi-au terminat viaţa, ci numai „şi-au sfârşit
alergarea.” (Filip. 1:23; 2 Tim. 4:6, 7). Duhul a ajuns cu ei la ţintă.
„DA” – zice Duhul, despre lucrarea lor, pentru că ea a fost lucrarea Domnului în care au fost
contopiţi, a fost jugul Lui, pe care l-au dus împreună, au fost faptele Lui, în care s-au mişcat tot
timpul.

Viaţa lor a devenit un izvor şi o biruinţă pentru Duhul, o viaţă cu un conţinut veşnic.

Fraţii mei, noi trebuie să primim o ureche duhovnicească fină, pentru orice „da” cât şi pentru
orice „nu” al Duhului, ca să se poată bucura Dumnezeu de noi şi să ne poată folosi cu plăcere în
lucrarea Lui.

Nici o iniţiativă, nici un plan, nici o lucrare, nici o legătură, nici o prietenie, nici o stare de vorbă
şi nici o mişcare să nu facem în umblarea noastră pe pământ, fără „da” al Duhului. Aceasta este
adevărata viaţă de urmaş al lui Hristos.

Suntem noi ascultători când Duhul spune „nu” la dorinţele şi drumurile noastre? Despre Pavel şi
tovarăşii lui este scris: „Dar Duhul nu le-a dat voie.” (F. Ap. 16:7). Şi despre Domnul Isus citim:
„A fost dus de Duhul.” (Matei 4:1). Duhul avea conducerea pentru fiecare pas în viaţa Lui. El era
omul Duhului, care în fiecare dimineaţă îşi deschidea urechea, ca unul care era învăţat. (Isaia
50:4). El era cel care putea să spună: „Tu mi-ai străpuns urechile.” (Psalm. 40:6). Aceasta
înseamnă: Eu sunt gata să aud totul, chiar dacă ar fi cruce şi moarte.

Multe din rugăciunile noastre, care sunt neascultate îşi au rădăcina aici: nu ne-am obişnuit să fim
atenţi la „da” şi „nu” al Duhului.

Să ne obişnuim fraţii mei să spunem mai mult „Tu” decât „eu” în rugăciunile noastre, şi
Dumnezeu ne va da o ureche potrivită, ca să ascultăm vocea Duhului. Ascultarea este cel mai
însemnat lucru în viaţa unui rob al lui Dumnezeu.

„Ferice de acum încolo de morţii care mor în Domnul!… Ei se vor odihni de ostenelile lor…”

Încă un gând duhovnicesc:

Cine moare cu adevărat în Domnul, acela se odihneşte de ostenelile lui – de lucrările firii lui,
pentru că el a devenit un vas potrivit şi măreţei lucrări a Evangheliei.

Cei care se ostenesc cu lucrări de-ale lor, sau de-ale altora, când este vorba despre unica lucrare a
lui Dumnezeu, nu sunt încă morţi în Domnul şi înviaţi în El. (comp. Rom. 6:4-5; Gal. 5:24-25;
Gal. 6:14-15).

Cine are inimă de înţeles, să înţeleagă!

Slăvit să fie Domnul!

Apocalipsa 14 : 14
Întrebare: „Doamne, este vorba despre Domnul Isus? Ce înseamnă norul pe care stă şi secera din
mâna Lui?”

Răspuns: „Citeşte în Matei 13:39. („Vrăjmaşul, care a semănat-o, este diavolul; secerişul, este
sfârşitul veacului; secerătorii, sunt îngerii.”) Ioan a auzit şi a văzut în vedenie toate hotărârile
Mele cu privire la judecăţile care urmau, şi ceea ce spune el (în vers. 14-20) este un fel de a vorbi
despre ceea ce va veni şi a povestit pe înţelesul oamenilor.”

„… M-am uitat, şi iată un nor alb; şi pe nor şedea cineva care semăna cu un fiu al omului; pe
cap avea o cunună de aur; iar în mână, o seceră ascuţită.”

Gânduri duhovniceşti în legătură cu versetul acesta:

Ca să vezi şi să înţelegi ceea ce vezi, trebuie să ai ochii deschişi, să priveşti ţintă şi să fii
conştient tot timpul.

Lucrurile cereşti le vezi numai dacă ai ochiul credinţei deschis şi curat.

Ceea ce ne izbeşte privirea în cer, este albul. Aici totul e alb (fără culoare). Domnul Isus (Fiul
omului) şade numai pe ce este alb: norul; e îmbrăcat în alb: haina, (Dan. 7: 9; Apoc 1:13); se
arată pe un cal alb. Şi astăzi El locuieşte numai într-o inimă albită prin sângele Său. Culorile, de
orice fel ar fi ele: naţionale, religioase, politice sau sociale, nu sunt mediul unde poate sta
Domnul Isus, pentru că toate acestea sunt izvorâte din lumea păcatului şi El nu Se poate uni cu
păcatul.

Norul pe care şade Fiul omului este purtător de apa vieţii, chiar când El împlineşte judecăţile lui
Dumnezeu.

„… Pe cap avea o cunună de aur…”

Încă un gând:

Aurul este simbolul celor cereşti.

Dacă Hristos-Capul este împodobit cu cele din cer, şi Trupul lui Hristos (Biserica) trebuie să
poarte podoabe de aceeaşi natură, pentru că şi chemarea lui este cerească.

Apocalipsa 14 : 15

Întrebare: „Doamne, ce înseamnă Templul din care a ieşit îngerul?”

Răspuns: „Aşa cum am mai spus, Templul este o stare.” (cap: 11:1).

Dumnezeu-Tatăl trimite slujitori (îngeri) şi le dă porunci cu privire la desfăşurarea judecăţilor

Sale pe pământ. Timpul precis al desfăşurării acestor judecăţi îl ştie numai El, şi nu va fi nici mai
repede, nici mai târziu.
„Şi un înger a ieşit din templu şi a strigat cu glas tare…”

Poruncile lui Dumnezeu trebuie strigate cu glas tare, de către slujitorii Lui, ca să fie auziţi de toţi
pentru că prin ele se păstrează întreaga creaţie şi se împlineşte planul Lui veşnic. („… Ţine toate
lucrurile cu Cuvântul puterii Lui…” – Evrei 1:3).

Nu îngerul este important, ci solia pe care o aduce el din partea lui Dumnezeu. Totdeauna
Cuvântul lui Dumnezeu, trimis prin îngeri sau prin oameni, este mai important decât îngerii sau
oamenii – fiind creaturi – pot trece, dar Cuvântul rămâne în veac. (Matei 24:35).

Să fim cu toată luarea-aminte la Cuvântul lui Dumnezeu, să-l împlinim şi să-l mărturisim aşa
cum este, pentru că Dumnezeu veghează asupra lui. (Ier. 1:12).

Apocalipsa 14 : 16

Judecăţile dumnezeieşti se vor desfăşura numai pe pământ. Cerul este în afara acestor judecăţi.
Numai pe pământ este păcat, pentru că numai aici este împărăţia diavolului – şi unde este păcat,
vin şi judecăţile. Păcatul (călcarea legii dreptăţii) atrage judecata.

„… Şi-a aruncat secera pe pământ…”

Secera judecăţilor dumnezeieşti va fi aruncată pe pământ şi tot ce este aici va fi secerat. Iată de
ce, răscumpăraţii Domnului Isus (toţi cei ce L-au primit acum, prin credinţă, ca Mântuitor) sunt,
duhovniceşte, strămutaţi în „locurile cereşti” (Efes. 2:6) încă din timpul pribegiei lor, iar când
numărul Bisericii va fi împlinit, va fi răpită în cer. Numai după ce Biserica (Mireasa) lui Hristos
nu va mai fi pe pământ, secera judecăţilor dumnezeieşti va fi aruncată pe pământ.

Şi astăzi, toţi adevăraţii credincioşi ai Domnului Isus Hristos, cărora li s-a încredinţat, pentru ei
înşişi, secera judecăţii (vezi 1 Cor. 11:31), o întrebuinţează numai când „pământul”, voile
„pământului” (firea pământească şi duhul lumii) caută să-i stăpânească.

Da, numai pământul este supus judecăţilor dumnezeieşti, atât pământul din noi cât şi cel de pe
lângă noi.

Apocalipsa 14 : 17

Cerul judecă pământul. Dreptatea judecă fărădelegea.

Dumnezeu judecă făpturile Sale răzvrătite, care n-au vrut să primească harul mântuirii.

Mereu alţi îngeri, purtători de judecăţi, ies din templul ceresc, ca să ducă la îndeplinire planul lui
Dumnezeu, până când totul va fi readus la starea de la început, când Lucifer nu-şi semănase
sămânţa lui purtătoare de păcat şi moarte.
Îngerii vin din cer şi cu Evanghelia harului, cu vestea bună a păcii, dar vin şi cu judecăţi
necruţătoare faţă de cei care, după multe înştiinţări, au rămas tot în starea de vrăjmaşi ai lui
Dumnezeu.

De câte ori ne-a înştiinţat Dumnezeu şi pe noi, ca să părăsim o anumită stare de neascultare faţă
de El şi de Cuvântul Lui scris, de câte ori a bătut El la uşa inimii noastre cu degetul adevărului şi
dragostei Sale! I-am răspuns noi aşa cum cerea El?

Să ştim bine adevărul acesta: Dumnezeu nu renunţă la împlinirea planului de curăţire a

împărăţiei Sale. Cine nu vrea să fie mântuit, va trebui să ajungă în focul judecăţilor Lui.

Apocalipsa 14 : 18

Judecăţile lui Dumnezeu, după cum s-a mai spus, se împlinesc numai la timpul hotărât, adică
atunci când toate lucrurile s-au copt. Cine se duce în vie să culeagă struguri primăvara? Toamna
este anotimpul roadelor.

Da, este o toamnă şi pentru pământ (lumea întreagă) şi pentru fiecare om în parte. După ce
Dumnezeu a întrebuinţat toate mijloacele harului Său, pentru ca via pământului (şi via vieţii
noastre) să aducă roade bune şi multe, dar n-a adus aceste roade, trimite îngerii cu secera şi
cosorul judecăţilor Sale, cum zice proorocul Ioel (cap. 3:13-14): „Puneţi mâna pe seceră, căci
secerişul este copt! Veniţi şi călcaţi cu picioarele, căci linurile sunt pline şi tocitorile dau peste
ele!

Căci mare este răutatea lor! Vin grămezi-grămezi în valea judecăţii, căci ziua Domnului este
aproape, în valea judecăţii.”

Pentru roadele ei rele, taie Dumnezeu via pământului, cum zice alt prooroc (Isaia 5:4-6): „Ce-aş
mai fi putut face viei Mele, şi nu i-am făcut? Pentru ce a făcut ea struguri sălbatici, când Eu Mă
aşteptam să facă struguri buni? Vă voi spune însă acum, ce voi face viei Mele: îi voi smulge
gardul, ca să fie păscută de vite; îi voi surpa zidul ca să fie călcată în picioare; o voi pustii; nu
va mai fii curăţită, nici săpată…”

„Şi un alt înger, care avea stăpânire asupra focului, a ieşit din altar şi a strigat cu glas tare…”

Gânduri duhovniceşti în legătură cu versetul: Ai stăpânire asupra focului ceresc numai când stai
pe altar (jertfa Domnului Isus) şi orice lucru pe care-l faci, să-l faci ieşind din altar, adică să fii
acoperit cu duhul jertfei.

Încă un gând: Chiar din altar (locul jertfei), unde oamenii trebuie să găsească mântuirea, vine
judecata. Cine respinge decretul de graţiere, îşi semnează singur sentinţa de condamnare.

Apocalipsa 14 : 19

Rând pe rând vin judecăţile lui Dumnezeu pe pământ, şi nu rămâne nimic în afara acestui foc.
Totul va fi judecat în ceasul rânduit de Dumnezeu în planul Lui divin. Dar, aşa cum s-a amintit şi
în meditaţia vers. 16, numai pământul trece prin focul judecăţilor dumnezeieşti, numai pe pământ
se aruncă şi secera şi cosorul acestor judecăţi, numai pământul este locul unde îşi desfăşoară
Dumnezeu şi dreptatea şi dragostea Sa într-un fel neobişnuit – strugurii viei pământului sunt
aruncaţi în teascul mâniei Lui. Cerul – starea de cer – nu trece prin aceste judecăţi.

Să ne gândim la lucrurile de sus, să umblăm după lucrurile de sus, lucrurile cereşti, şi vom fi
păziţi ca să nu ajungem în teascul judecăţilor dumnezeieşti (Col. 3:1-2),care şi astăzi, într-o
măsură mult mai mică şi mai deosebită se desfăşoară pe pământ: „Păcatele unor oameni sunt
cunoscute şi merg înainte la judecată, iar ale altora vin pe urmă. (1 Tim. 5:24).

Cu toate slăbiciunile şi căderile noastre, să venim la Domnul Isus Hristos, să ne mărturisim Lui,
să ne pocăim adânc, şi El ne va curaţi şi izbăvi de ele, pentru că dreptatea lui Dumnezeu L-a
judecat pe El pentru noi, atunci când S-a încărcat cu toată vina noastră şi a mers la cruce cu ea.

Numai peste păcatele nemărturisite de noi Domnului Isus şi care sunt asupra noastră, va veni
judecata lui Dumnezeu.

Apocalipsa 14 : 20

Acesta-i sfârşitul rodului viei: strugurii aruncaţi în teasc, unde sunt zdrobiţi; şi din această
zdrobire iasă vinul: simbolul unităţii.

Dacă locuitorii pământului n-au vrut să intre în unitatea pe care o dorea Dumnezeu: în Trupul lui
Hristos, sau în gloata cea mare de răscumpăraţi, au ajuns, totuşi, împotriva voii lor, în unitatea pe
care o face moartea. Nu s-au lăsat zdrobiţi (eul lor) în teascul harului lui Dumnezeu (teascul
crucii) ca să devină „vinul” vieţii, pentru alţii, dar au ajuns în teascul mâniei lui Dumnezeu
(judecăţile Sale), devenind „vinul” morţii (şi moartea face unitate). Toţi „morţii sunt la fel, chiar
dacă mormintele sunt diferite.

Sângele amintit în verset este „vinul” viei pământului. Va fi atunci o inundaţie produsă de
sângele oamenilor striviţi în teascul morţii.

Dacă şi aşa este vorba de zdrobire, să ne lăsăm acum zdrobiţi în teascul harului (teascul crucii),
ca să avem parte de unitatea Lui (cu) Dumnezeu, şi să scăpăm de teascul mâniei Lui.

În teascul judecăţilor lui Dumnezeu, vor intra numai cei care nu au intrat acum în teascul crucii.

Apocalipsa 15 : 1

Întrebare: „Doamne, de ce aceşti şapte îngeri, spre deosebire de celelalte grupe de îngeri,
vestitori ai judecăţilor dumnezeieşti, sunt un „semn mare şi minunat” în cer?”

Răspuns: „Cuvântul semn este folosit atunci când urmează ceva de foarte mare însemnătate.”

Întrebare: „Doamne, cu aceste urgii se isprăvesc judecăţile lui Dumnezeu?”

Răspuns: „Nu este vorba despre judecăţi, ci despre mânia lui Dumnezeu – cum este scris.”

Slavă Ţie, Doamne, căci mânia Ta se sfârşeşte, dar bunătatea Ta nu are sfârşit! Slavă Ţie! îţi
mulţumesc pentru răspunsul Tău! Amin.

„Apoi am văzut în cer un alt semn mare şi minunat: şapte îngeri…”

Tot ce se vede în cer, şi tot ce vine din cer, totul este mare şi minunat pentru cei de pe pământ,
fie că este vorba despre lucruri fizice (ploaie, grindină, meteoriţi, etc.), fie că este vorba despre
îngeri, glasuri, sau venirea Domnului Isus.

Şi noi, credincioşii Domnului Isus, dacă locuim, duhovniceşte, în locurile cereşti, suntem un
semn pentru cei care sunt numai pe pământ (pământeşti) – şi trebuie să fim. Altfel nu putem
împlini chemarea cerească (Evrei 3:1), la care am fost rânduiţi, nu putem să fim o mărturie spre
mântuire, pentru ceilalţi oameni. Neîmplinindu-se chemarea, vom fi înlocuiţi cu alţii, mai
ascultători, mai hotărâţi şi mai viteji când este vorba de întărirea chemării şi alegerii cereşti (Ap.
2:25; Mat. 21:41; Mat. 20:16; Ap. 3:11).

Apocalipsa 15 : 2

Întrebare: „Doamne, ce înseamnă mare de sticlă amestecată cu foc şi cine sunt aceşti biruitori ai
fiarei? Sunt sfinţii din timpul domniei fiarei?”

Răspuns: „Marea de sticlă este o stare, iar biruitorii fiarei sunt sfinţii din timpul domniei ei.”

Marea de sticlă din cap. 4:6, se deosebeşte de marea de sticlă arătată aici, prin faptul că, cea
dintâi este asemenea cristalului, iar cea din urmă este amestecată cu foc. Capitolul 4 vorbeşte
despre răpirea sfinţilor înainte de vremea necazului cel mare, iar capitolul 15 descrie pe sfinţii
care au trecut prin necaz. În Sfânta Scriptură, întotdeauna focul este un simbol al judecăţii.

Gânduri duhovniceşti: Marea de sticlă amestecată cu foc, arată starea limpede şi fierbinte, pe
care o au biruitorii fiarei. Ei sunt în lumină şi-n această stare cântă laudă lui Dumnezeu.

Numai în lumină şi clocot putem cânta cu adevărat lui Dumnezeu, în lumină şi în clocot trăim
adevărata viaţă pentru bucuria Lui şi pentru folosul semenilor noştri.

Biruitorii fiarei sunt toţi aceia, care şi-au biruit fiara din ei (eul sau firea veche). În adevăr, cine
se biruieşte pe sine este cel mai puternic şi este mereu în lumină şi în clocot – de aceea poate
cânta laudă lui Dumnezeu şi poate fi de folos lucrării Sale.

Cine şi-a biruit eul, acela are limpezime, tărie şi foc în mărturisirea lui, acela primeşte din partea
lui Dumnezeu tot ce-i trebuie pentru slujbă: alăute, pentru ca să cânte laude lui Dumnezeu, plug,
pentru ca să lucreze ogorul lui Dumnezeu, sabie, ca să poarte luptele lui Dumnezeu.

Cu nimic de la el sau de la oameni, credinciosul adevărat nu pleacă în slujba lui Dumnezeu, ci,
aşa cum s-a spus, aşteaptă totul din partea Stăpânului său, care îl trimite.
Tot ce vine de la Dumnezeu, poartă pecetea Sa, felul Său de a fi. Multe cântări sunt numai
arătarea simţămintelor omeneşti, n-au pecetea lui Dumnezeu.

Numai în lumină şi în clocot şi cu harfe primite de la Dumnezeu putem cânta cu adevărat laudă
lui Dumnezeu.

Pentru ucenicii Domnului Isus nu există alt mijloc pentru a ajunge la biruinţă, decât să se supună
necondiţionat voii lui Dumnezeu. Firea veche (eul) caută mereu să-şi impună voinţa în toate
mişcările vieţii celui credincios, de aceea trebuie omorâtă (răstignită) fără încetare, până la
dezbrăcarea trupului de carne. Să învăţăm mereu din Cuvântul lui Dumnezeu, să-i primim tot
adevărul şi nu vom rătăci niciodată.

Slăvit să fie Domnul!

Apocalipsa 15 : 3

Întrebare: „Doamne, este vorba chiar de cântarea lui Moise, făcută cu ocazia izbăvirii israeliţilor
din robia egipteană, sau de cuvintele arătate în verset?”

Răspuns: „Este vorba de cuvintele arătate în versetele ce urmează.”

În lumina lui Dumnezeu, sub călăuzirea Duhului Său Sfânt, pot să spun cu tărie: Cântarea lui
Moise şi Cântarea Mielului sunt o singură cântare:

Cântarea mântuirii; căci şi Moise a fost un mântuitor (Dumnezeu l-a făcut aşa) pentru poporul lui
Israel din robia Egiptului, şi Domnul Isus Hristos – Mielul lui Dumnezeu este Mântuitorul
tuturor oamenilor din robia păcatului şi a morţii. Sunt două cântări ale Mielului izbăvitor:
cântarea mielului Vechiului Legământ şi Cântarea Mielului Noului Legământ. Aceste cântări
(duhul lor, nu vorbele lor) se cântă şi în cer.

Ceea ce se desprinde din amândouă cântările (contopite în aceste două versete – vezi cuvintele
scrie), este un singur lucru: Dumnezeu este lăudat şi lucrările Lui sunt înălţate. Căci de fapt, El
este unicul Mântuitor, planul alcătuit în Sine însuşi (Efes. 1:9, 10), l-a adus la îndeplinire, pentru
că El era şi cu Moise şi era şi în Hristos, împăcând lumea cu Sine (vezi 2 Cor. 5:19): „Mântuirea
este a Dumnezeului nostru, care şade pe scaunul de domnie, şi a Mielului!” (Apoc. 7:10).

În toate ocaziile trebuie lăudat Dumnezeu, dar când este vorba de mântuire, trebuie şi mai mult
înălţat şi lăudat. Nicăieri nu se vede mai limpede harul Său şi nicăieri nu se simte focul dragostei
Sale mai mult ca pe Golgota, când El Şi-a dat pe singurul Său Fiu ca preţ de răscumpărare pentru
toţi păcătoşii.

Biruitorii fiarei, amintiţi în acest capitol, n-ar fi ajuns biruitori, dacă n-ar fi fost Mielului lui
Dumnezeu jertfit şi pentru ei. Cântarea lor de biruinţă se datoreşte jertfei Lui.

Temeiul cântărilor noastre, fraţii mei, să fie jertfa Domnului Isus. Pornind de aici, să cântăm
cântări de laudă lui Dumnezeu, pentru că şi noi suntem mântuiţi. Cine cugetă adânc, prin
credinţă, la jertfa Domnului Isus, nu poate să nu izbucnească în cântări de laudă şi mulţumire
pentru Dumnezeu şi pentru Miel.

Fie-I binecuvântat Numele în veci! Amin.

Apocalipsa 15 : 4

Întrebare: „Doamne, ai să-mi spui Tu ceva în legătură cu versetul acesta?”

Răspuns: „Ca să înţelegi despre ce este vorba, citeşte 1 Cron. 21:21-22. („David a zis lui Oman:
«Dă-mi locul ariei să zidesc în el un altar Domnului; dă-mi-l pe preţul lui de argint, ca să se
depărteze urgia deasupra poporului.» Ornan a răspuns lui David: «Ia-l şi să facă domnul meu
împăratul ce va crede; iată eu dau boii pentru arderea de tot, carele în loc de lemne, şi grâul
pentru darul de mâncare, toate le dau”) şi Romani 1: 6-7. („Între care sunteţi chemaţi şi voi, cei
chemaţi să fiţi sfinţi ai lui Hristos. Deci, vouă tuturor, care sunteţi preaiubiţi ai lui Dumnezeu în
Roma, chemaţi să fiţi sfinţi: Har şi pace de la Dumnezeu, Tatăl nostru, şi de la Domnul Isus
Hristos.”)

Îţi mulţumesc, Doamne, pentru minunatul Tău răspuns, din care am înţeles că Tu trebuie să ai
acum toată stăpânirea peste mine şi, la vremea potrivită peste toate neamurile, peste tot pământul
şi peste orice colţişor al întregului univers fizic şi spiritual. Am înţeles că Tu trebuie să fii
TOTUL în toţi. Ajută-mă să nu mă împotrivesc stăpânirii Tale, ca Tu să faci cu mine şi cu tot ce
ţine de mine tot ce vrei. Totul să slujească de laudă slavei Tale! Vreau aşa! Fii binecuvântat în
veci! Amin.

„…Drepte şi adevărate sunt căile Tale, împărate al neamurilor. Cine nu se va teme, Doamne, şi
cine nu va slăvi Numele Tău? Căci numai Tu eşti Sfânt, şi toate neamurile vor veni şi se vor
închina înaintea Ta, pentru că judecăţile Tale au fost arătate!”

Dumnezeu, aici, este arătat ca „Împărat al neamurilor”. Numele acesta spune mult mai mult
decât „Împăratul lui Israel”, căci prin el ni se arată că împărăţia lui Dumnezeu va cuprinde toată
lumea. Şi faptul că El este Domnul Dumnezeul Cel Atotputernic, e o chezăşie pentru biruinţa Lui
de la urmă asupra oricărui vrăjmaş.

Cuvântul sfânt înseamnă „neamestecat”: „Tu eşti Sfânt, şi toate neamurile vor veni şi se vor
închina înaintea Ta…” Aceasta înseamnă că neamurile, care sunt astăzi atât de amestecate în
toate privinţele, vor înceta de a mai fi neamuri amestecate cu păcat şi planuri, devenind o fericită
şi veşnică unitate, neamestecată cu ceea ce este necurat, prin faptul că se vor închina lui
Dumnezeu (închinare înseamnă supunere, renunţare la sine). Şi dacă Dumnezeu este Sfânt, tot ce
se contopeşte cu El devine sfânt.

„…Toate judecăţile Tale au fost arătate.”

Sfinţii (biruitorii fiarei) care rostesc cuvintele acestei cântări, au trecut prin cele mai grozave zile,
necunoscute vreodată pe pământ. Poate că au fost omorâţi din pricina mărturiei lor; cu toate
acestea, ei sunt în stare să spună că toate judecăţile lui Dumnezeu au fost arătate.
Ei L-au găsit credincios în fiecare amănunt, credincios fiecărui cuvânt, pe care l-a spus.

Cine învaţă să se încreadă în Dumnezeu şi vede credincioşia Lui în împrejurări deosebit de grele
ca biruitorii arătaţi în verset. 2, acela va cânta mai adânc şi mai cu foc cântarea de preamărire,
decât cel care n-a trecut niciodată prin asemenea stări.

Slăvit să fie Domnul!

Apocalipsa 15 : 5

Întrebare: „Doamne, ce înseamnă: „Templul cortului mărturiei?” Templul şi Cortul nu e acelaşi

lucru?”

Răspuns: „Da, Templul şi cortul e acelaşi lucru.”

Din alte răspunsuri primite din partea lui Dumnezeu, am înţeles că Templul este o stare (vezi
cap. 11:1, 2 şi 19).

Prin cuvântul „Templul”de aici, şi în alte locuri din Sfânta Scriptură, se înţelege locul scaunului
de domnie al lui Dumnezeu, centrul împărăţiei Sale, de unde vin poruncile şi legile sfinte.

În înţeles duhovnicesc, şi inima mea este un templu, un cort al mărturiei, unde stăpâneşte
Dumnezeu şi din care trebuie să se vadă limpede mărturia Lui. Acest templu trebuie să fie
deschis pentru orice sol (înger) al lui Dumnezeu, fără părtinire. Să fie un cort al întâlnirii pentru
Dumnezeu cu oamenii şi pentru oameni cu Dumnezeu.

Pe pământ, Dumnezeu nu mai are temple, afară de inimile credincioşilor Săi, care, la un loc,
formează marele Templu – Trupul lui Hristos.

După cum în Vechiul Legământ nu era decât un singur Templu, cel din Ierusalim, tot aşa, în
Noul Legământ, nu este decât un singur Templu: Trupul lui Hristos, Biserica cea vie alcătuită din
toţi cei născuţi din nou.

Apocalipsa 15 : 6

Întrebare: „Doamne, ce însemnătate are îmbrăcămintea acestor îngeri? Sunt ei mai deosebiţi
decât ceilalţi?”

Răspuns: „Nu sunt mai deosebiţi, dar au o însărcinare mai deosebită şi de aceea au şi o
îmbrăcăminte deosebită.”

Gânduri duhovniceşti în legătură cu versetul: Toţi credincioşii care fac parte din Biserica cea vie
(Trupul lui Hristos), sunt soli ai lui Dumnezeu şi li s-a încredinţat şi lor să facă nişte judecăţi: în
primul rând judecata de sine (1 Cor. 11:31), apoi: „Nu ştiţi că sfinţii vor judeca lumea?… Nu ştiţi
că noi vom judeca pe îngeri? Cu cât mai mult lucrurile vieţii acesteia?” (1 Cor. 6:2-3).
Ca să putem face aceste judecăţi, trebuie să împlinim condiţiile puse în versetul de mai sus.

Întâi: să fim îmbrăcaţi „În in curat”, adică fapte neprihănite (vezi cap. 19:8). Inul este alb, deci
fără culoare, adică nepărtinire (dacă eşti părtinitor, nu mai poţi judeca drept).

Al doilea: pieptul să ne fie încins cu „brâie de aur”, adică inima noastră să fie cerească (aurul
este icoana cerului – a stării cereşti). Când eşti ceresc, cu gândire şi simţire cerească, nu te mai
împiedică nimic de pe pământ: părinţi, fraţi, rude, interese, etc. şi poţi judeca drept. Aşa sunt
îngerii care ies din templul ceresc şi vin să împlinească judecăţile lui Dumnezeu pe pământ.

Apocalipsa 15 : 7

Întrebare: „Doamne, ce trebuie să înţeleg de aici?”

Răspuns: „Când se vorbeşte despre cele patru făpturi vii, sau despre una din ele, aceasta arată că
Eu intervin direct. Potirele de aur arată că toată lucrarea ce se face este dreaptă şi curată.”

Îngerilor, care sunt „Încinşi împrejurul pieptului cu brâie”, le-a încredinţat Dumnezeu „potire de
aur” (după cum se ştie, aurul este icoana dreptăţii, a curăţiei, a stării cereşti), pentru că numai
cine este curat şi într-o stare de cer, poate duce la îndeplinire judecăţile dumnezeieşti, fără să
greşească.

Dumnezeu este sfânt şi în dragostea Sa şi în dreptatea (mânia) Sa. El nu părtineşte pe nimeni ci

dă harul Său tuturor celor, care vor să-l primească dar şi judecata Sa va cuprinde pe toţi cei care
au respins harul mântuirii.

„…Dumnezeu, care este viu în vecii vecilor.”

Tot ce face Dumnezeu, chiar când pedepseşte prin moarte pe cineva, are în vedere viaţa –
biruinţa vieţii veşnice. Să credem lucrul acesta şi să nu-l uităm niciodată!

Binecuvântat să fie Numele Lui în vecii vecilor! Amin.

Apocalipsa 15 : 8

Întrebare: „Doamne, în Vechiul Legământ, în Cortul întâlnirii, aşa era (Exod. 40:34; 1 Regi
8:10). Dar acum ce înţeles are Templul umplut de fum?”

Răspuns: „Când Eu intervin direct, totdeauna slava şi puterea Mea se arată într-o formă
deosebită, pe care Ioan o înfăţişează prin cuvântul „fum”.

Mulţumesc şi Te laud, Doamne, pentru lumina răspunsului Tău! Călăuzeşte-mă şi mai departe,
prin Duhul Sfânt, în tot adevărul, de care am nevoie, pentru scrierea meditaţiilor la Cuvântul
Tău! Amin. Gânduri duhovniceşti în legătură cu versetul de mai sus: Când judecăţile lui
Dumnezeu se împlinesc pe pământ, slava Lui, în cer, străluceşte mai puternic, încât toate fiinţele
sunt copleşite. Fiecare moment al judecăţilor arată desăvârşirea dreptăţii şi a harului
dumnezeiesc, privite din perspectiva veşniciei. Ceea ce până acum era neînţeles, devine luminos,
puternic şi desăvârşit de logic.

Cu acest ultim grup de şapte îngeri, care duc pe pământ potirele mâniei, se isprăveşte mânia lui
Dumnezeu şi începe o nouă etapă a împlinirii planului Său de restatornicire a tuturor lucrurilor.

Apocalipsa 16 : 1

Întrebare: „Doamne, cine este cel care porunceşte celor şapte îngeri?”

Răspuns: „Indiferent de cine Mă slujesc, Cuvântul spus, este al Meu.”

Dumnezeu nu va începe judecata pământului până ce nu va pune în siguranţă pe cei ce sunt ai

Lui. El nu va îngădui să vină necazul cel mare înainte de răpirea Bisericii.

Începând cu porunca dumnezeiască, arătată în versetul de mai sus, se intră în partea ultimă a
mâniei lui Dumnezeu, împotriva răzvrătirii şi stricăciunii de pe pământ. Cei şapte îngeri ies din
Templu, îmbrăcaţi în in curat, strălucitor, şi încinşi împrejurul pieptului cu brâie de aur. (vezi
cap. 15:6). Aceasta ne arată ce mare preţ are curăţia înaintea lui Dumnezeu, pentru cei care
împlinesc judecăţile Sale.

„Şi am auzit un glas tare, care venea din Templu…”

Duhovniceşte, să fim atenţi la glasuri! De unde vin ele? Dacă vin din Templul lui Dumnezeu, să
le ascultăm; dacă vin de pe pământ, sau de la duhuri necurate, să ne astupăm urechile.

Cuvântul scris al lui Dumnezeu este cel mai sigur glas, care vine de la El. Ferice de noi, dacă-l
ascultăm fără şovăire!

Slăvit să fie Domnul!

Apocalipsa 16 : 2

Întrebare: „Doamne, este vorba despre o rană fizică (trupească)? Răspuns: „Da.”

Răutatea oamenilor este măsura judecăţilor dumnezeieşti. Lucrul acesta îl putem vedea limpede
în cârmuirea lui Dumnezeu: tot ce a slujit ca laţ omului, se schimbă în biciul lui însuşi.

Dacă noi cădem uşor şi nu umblăm în osândirea firii vechi (eul), greşeala în care am căzut, se va
schimba negreşit în nuiaua noastră, cum spune în Proverbe 1:30: „De aceea se vor hrăni cu
roadă umbletelor lor, şi se vor sătura cu sfaturile lor.” Fără îndoială că acest adevăr de temelie
se arată lămurit în căile lui Dumnezeu, aşa că din această pricină, omul, care nu ia în seamă
adevărul, neprihănirea şi pe Dumnezeu, se preface în nuiaua lui însuşi. Omul va suferi tocmai din
pricina lucrului, pe care-l doreşte inima. Iată o înştiinţare cât se poate de serioasă! Lucrarea
voinţei omeneşti este izvorul nenorocirii lui. Dacă oamenii nu se ţin de adevărul, neprihănirea şi
cunoştinţa lui Dumnezeu, ajung într-o nenorocire groaznică.
Ţinta dorinţelor multor oameni de astăzi este să se lase în voia plăcerilor lor.

„…Şi o rană rea şi dureroasă a lovit pe oamenii, care aveau semnul fiarei şi care se închinau
icoanei ei.” (vezi despre fiară, semn, icoană şi închinare, la cap. 13:14-17).

În locul mulţumirii, liniştii şi fericirii, de care ar trebui să aibă parte omul, când merge pe
drumurile alese de inima lui are parte de cea mai mare nenorocire. E curată nebunie să crezi că
va fi cu putinţă vreo fericire sub altă stăpânire, decât sub stăpânirea lui Dumnezeu şi aducând
altcuiva închinare decât Lui, în duh şi în adevăr.

Cuvântul lui Dumnezeu ne-a vorbit şi astăzi. Ferice de cine ia seama şi-l ascultă aşa cum este el,
în duhul şi litera lui!

Binecuvântat să fie Dumnezeu, pentru harul Său şi pentru dragostea Lui, prin care ne înfiinţează
mereu! Amin.

Apocalipsa 16 : 3

Întrebare: „Doamne, cum se înţelege acest verset? Simbolic, sau cum este scris?”

Răspuns: „Se înţelege aşa cum este scris.”

Citind versetul de mai sus şi următoarele, ne ducem cu gândul la plăgile din Egipt, când
Dumnezeu, prin robul (solul) Său, Moise, a făcut minuni, pentru ca să izbăvească pe copiii lui
Israel din robia în care se aflau. Egiptul a fost judecat prin minunile pe care le-a făcut Dumnezeu.
Şi dacă atunci minunile s-au arătat prin plăgi fizice, tot aşa, în timpul desfăşurării judecăţilor
dumnezeieşti, vor fi plăgi fizice, care vor lovi pământul cu tot ce este pe el. Oamenii vor suferi
întâi fizic şi apoi spiritual.

Când este vorba despre ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu, omul dacă vrea poate să nu se
supună – e liber să asculte şi e liber să nu asculte. Când însă este vorba despre judecata lui
Dumnezeu, omul nu mai este liber să facă ce vrea. Judecata îl cuprinde fără să-l întrebe, şi n-o
poate ocoli. Cine se poate ascunde din faţa unui cutremur de pământ? Unde să fugi, când auzi
vuietul năpraznic al unei ploi de meteoriţi?

Din faţa judecăţilor lui Dumnezeu este totuşi acum scăpare: să credem în Domnul Isus, care a
fost judecat de Dumnezeu, pentru că S-a încărcat cu păcatul nostru. Ca să fim noi mântuiţi, a
plătit El toată datoria noastră pe crucea de pe Golgota.

Cine-L primeşte pe El astăzi ca Mântuitor, nu-l mai ajung judecăţile lui Dumnezeu, care vor veni
pe lume.

Apocalipsa 16 : 4

Întrebare: „Doamne, este vorba de râurile şi izvoarele fizice? Cum s-au prefăcut în sânge?”
Răspuns: „Se înţelege cum este scris.”

Judecăţile dumnezeieşti se vor împlini aşa cum este scris. Dacă Dumnezeu spune acest lucru, El
poate să-L împlinească, pentru că Lui toate îi sunt cu putinţă. Din partea noastră se cere numai
credinţă. Cine crede, înţelege Cuvântul scris al lui Dumnezeu. Cine nu crede, nu are cu ce să-l
înţeleagă. Credinţa este calea pe care omul ajunge să vadă lucruri nebănuite de raţiunea
(înţelepciunea) firească. Cine caută cu logica firească, să se suie în cerul tainelor duhovniceşti, se
trudeşte zadarnic! E ca şi cum ar vrea să zboare spre stele cu aripi de şindrilă.

„Al treilea înger a vărsat potirul lui în râuri şi în izvoarele apelor. Şi apele s-au făcut sânge.”

Duhovniceşte înţelegând, apele sunt icoana învăţăturilor: ape bune şi ape rele (comp. Ioan 7: 37;
Ioan 4: 10). Când se împlinesc judecăţile lui Dumnezeu pe pământ, înţelepciunea şi învăţătura
oamenilor robiţi păcatului, nu mai slujesc vieţii, ci morţii.

Apocalipsa 16 : 5

Întrebare: „Doamne este un înger al apelor?” Răspuns: „Da, este un înger al apelor, aşa cum
scrie?” Din acest răspuns dumnezeiesc, înţelegem că tot ce este în natură (lumea fizică), se află
sub stăpânirea lui Dumnezeu, prin îngerii Săi şi nimic nu se petrece la întâmplare. Iată de ce,
noi,care, prin credinţă, ne-am încredinţat soarta în mâna Domnului, trebuie să fim deplin liniştiţi,
să nu ne mai temem de nimic, pentru că tot ce vine în viaţa noastră este cu îngăduinţa lui
Dumnezeu, care a trimis îngerul Său să ne încerce, sau să ne mângâie: „Ştim că toate lucrurile
lucrează împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu, şi anume, spre binele celor ce sunt
chemaţi după planul Său.” (Romani 8: 28).

Îngerul apelor a zis: „Drept eşti Tu, Doamne, care eşti şi care erai! Tu eşti Sfânt, pentru că ai
judecat în felul acesta.”

Aşa stau lucrurile, privite din perspectivă îngerească (cerească). Din perspectivă omenească
(pământească) însă judecăţile dumnezeieşti sunt nedrepte, sunt catastrofe oarbe, care distrug
viaţa.

Dacă suntem credincioşi, trebuie să învăţăm să privim toate lucrurile din perspectivă cerească, şi
le vom înţelege rostul. Medicul chirurg, dacă vede că viaţa trupului este ameninţată din pricina
unui picior bolnav, taie piciorul. Operaţia aceasta este văzută ca un mare rău, de cei neştiutori.

Aşa lucrează Dumnezeu în trupul lumii. Ca să înlăture pentru totdeauna pericolul morţii –
păcatul – trimite bisturiul judecăţilor Sale. Acest bisturiu, condus de îngeri, taie şi curăţă tot răul.

„Drept eşti Tu, Doamne, care eşti şi care erai! Tu eşti Sfânt, pentru că ai judecat în felul
acesta.”

Fii binecuvântat în veci! Amin.

Apocalipsa 16 : 6
Întrebare: „Doamne, ai Tu ceva să-mi spui aici?”

Răspuns: „Se înţelege aşa cum este scris.”

În adevăr, fiecare pe unde păcătuieşte, pe acolo ispăşeşte. Este o răzbunare dreaptă a mâniei lui
Dumnezeu, cum zice şi sf. ap. Pavel: „Fiindcă Dumnezeu găseşte că este drept să dea întristare
celor ce vă întristează.” (2 Tes. 1:6). Iar proorocul Isaia glăsuieşte puternic: „Eu (Domnul) voi
da asupritorilor tăi să-şi mănânce carnea, şi se vor îmbăta ca de must de însăşi sângele lor. Şi
va şti orice făptură, că Eu sunt Domnul, Mântuitorul Tău, Răscumpărătorul Tău…” (Isaia
49:26).

Cuvintele versetului de mai sus, sunt potrivite pentru toţi, care păcătuiesc şi nu se pocăiesc,
indiferent de timpul în care trăiesc şi, mai ales, au în vedere pe cei care prigonesc cu vorba şi cu
fapta pe credincioşii lui Dumnezeu.

„…Şi sunt vrednici.”

Dragul meu, tu de ce eşti vrednic? De judecata lui Dumnezeu, sau de răsplata Lui? Dacă vina ta
cea mare ai mărturisit-o Domnului Isus, cu credinţă şi pocăinţă, eşti izbăvit de judecata
dumnezeiască, pentru că în locul tău, a fost judecat El, iar pe tine, care te-ai predat Lui, te
aşteaptă răsplata. (Evrei 10:35).

Apocalipsa 16 : 7

Întrebare: „Doamne, cum vorbeşte altarul?” Răspuns: „Cei care sunt sub altar vorbesc.” (vezi
cap. 6:9-10) Ca în multe părţi în cartea Apocalipsei – şi în alte cărţi profetice şi poetice din
Biblie – se foloseşte şi aici (în versetul acesta) personificarea unui lucru (cuvinte cu înţeles
figurativ sunt folosite în literatură şi în vorbirea obişnuită – exemplu: Isaia 55:12: „Copacii vor
bate din palme.”) în înţeles duhovnicesc, vorbirea altarului, ne face să ne gândim la moartea
Domnului Isus Hristos, care, prin faptul că El a fost dat ca jertfă, s-a arătat calea pe care oamenii
păcătoşi se pot apropia de Dumnezeu şi astfel El este preamărit. Şi totuşi altarul zice acum: „Da,
Doamne, Dumnezeule, Atotputernice, adevărate şi drepte sunt judecăţile Tale.” Moartea lui
Hristos a arăta că Dumnezeu nu poate suferi păcatul şi că dacă, în îndurarea Lui faţă de oameni,
L-a osândit în moartea acelei jertfe, tocmai acest fapt cere ca judecata Lui cea dreaptă să
lovească fără cruţare pe cei ce nu se pocăiesc.

Dumnezeu este drept şi cu slăbiciunea noastră, pentru că în dreptatea şi dragostea Lui a plătit El,
prin Fiul Său, toată vina noastră, dar este drept şi faţă de împotrivirea noastră cu voia, când este
vorba de harul Său. De aceea trimite judecata Sa.

Binecuvântat să-l fie Numele în veci! Amin.

Apocalipsa 16 : 8

Întrebare: „Doamne, este vorba despre soarele fizic?”

Răspuns: „Se înţelege aşa cum este scris.”

La Dumnezeu totul este cu putinţă. El care a făcut soarele, poate să-l şi întunece, poate să-i şi
mărească strălucirea şi căldura. Pentru credinţă totul este uşor de înţeles, când Dumnezeu e la
lucru. Să credem, deci, şi vom trece peste orice greutate, căci credinţa mută munţi şi astupă văi,
face din noapte zi şi din zi noapte.

Cine nu crede cele spuse în cartea Apocalipsei, nu crede nici în lucrurile scrise de demult. Atunci
trebuie să lăsăm la o parte credinţa cu toate minunile şi să devenim materialişti şi necredincioşi.

Arşiţa mare despre care se vorbeşte aici, a fost arătată şi de proorocul din vechime, care zice:
„Căci iată, vine ziua, care va arde ca un cuptor! Toţi cei trufaşi şi toţi cei răi, vor fi ca miriştea;
ziua care vine îi va arde, zice Domnul oştirilor, şi nu le va lăsa nici rădăcină, nici ramură.”
(Maleahi 4:1).

În înţeles duhovnicesc, atunci când se vor desfăşura judecăţile dumnezeieşti, tot ce este izvor de
viaţă pe pământ (soarele şi apele sunt izvor de viaţă), va fi împiedicat de Dumnezeu să-şi mai
împlinească menirea, pentru ca să fie stârpit răul. Aşa şi în trupul omului: când începe judecata,
toate izvoarele firii vechi, tot ce-i întărea puterea este luat, şi astfel poate să crească firea cea
nouă din Dumnezeu.

Alt înţeles duhovnicesc: Domnul Isus este Soarele neprihănirii şi, în ziua când se va arăta El, va
fi o flacără nimicitoare şi se va răzbuna împotriva acelora care nu vor să dea cinste lui
Dumnezeu.

Apocalipsa 16 : 9

Întrebare: „Doamne, ce să înţeleg de aici?”

Răspuns: „Se înţelege aşa cum este scris.”

Pe cei buni, focul încercărilor îi face mai buni; pe cei răi, acelaşi foc, îi face mai răi, după cum
aurul, trecut prin cuptor, devine mai curat, iar zgura este nimicită.

Din versetul acesta se înţelege că judecăţile lui Dumnezeu au ca scop nu numai pedepsirea
păcătoşilor, ci şi trezirea lor la pocăinţă: „Şi au hulit Numele Dumnezeului care are stăpânire
peste aceste urgii, şi nu s-au pocăit ca să-I dea slavă.”Deci, aceştia, au ales mai degrabă calea
răzvrătirii şi a hulei decât calea pocăinţei.

Cine se aşează în calea tăvălugului adevărului, va fi zdrobit de el.

„…Nu s-au pocăit ca să-I dea slavă.”

Adevărata pocăinţă te pune în starea potrivită, care aduce slavă lui Dumnezeu.
Un pocăit slăveşte tot timpul, şi pentru toate lucrurile, pe Dumnezeu întrucât el s-a desfiinţat pe
sine, dând tronul inimii lui Făcătorului său.

Se închină omul numai celui ce stă pe tronul inimii lui: eul sau Dumnezeu. (în eu se cuprind:
oameni, câştig mârşav, slavă deşartă, familie, neam, duh de partidă, etc.). Cine se închină lui
Dumnezeu, îi aduce slavă şi-L înalţă tot timpul în trăirea, vorbirea, cântarea şi tot ce are el.

Slava lui Dumnezeu devine cea mai mare plăcere pentru cel cu adevărat pocăit, în a cărui inimă
împărăteşte Stăpânul universului.

Slăvit să fie Domnul!

Apocalipsa 16 : 10

Întrebare: „Doamne, cum se înţelege aici?” Răspuns: „Aşa cum este scris.”

Să citim capitolul 13 (cu meditaţiile respective) unde este vorba despre fiară şi împărăţia ei, şi
vom înţelege simplu versetul de mai sus.

Încă de la începutul domniei fiarei a fost întuneric, dar oamenii nu şi-au dat seama de lucrul
acesta şi au numit întunericul lumină. Când însă Dumnezeu, prin îngerul Său, a adus lucrurile în
aşa fel ca minciuna să fie descoperită şi cunoscută în toată urâţenia ei, oamenii au fost cuprinşi
de o durere nespusă şi îşi muşcau limbile cu care au apărat fiara şi împărăţia ei. Dar era prea
târziu. Ei (oamenii) erau atât de stricaţi încât nu mai aveau cu ce să priceapă adevărul, nu ştiau
din ce parte vine răul şi au învinuit pe Dumnezeu, Făcătorul cerului şi al pământului (au hulit
împotriva Lui). Aceasta este o manevră ascunsă a balaurului – marele vrăjmaş al lui Dumnezeu.

Când de bună voie primeşti duhul minciunii, nu mai poţi primi adevărul, chiar dacă ar veni în
înfăţişarea cea mai limpede, însoţit de semne şi minuni nemaivăzute. De aceea, copii ai lui
Dumnezeu, fraţii mei, să ne împotrivim de la început, atunci când simţim apropierea unui duh
străin de Duhul lui Dumnezeu, ca nu cumva, primindu-l, să ne strice mintea şi să nu mai avem,
apoi, cu ce să pricepem adevărul. Să ne încredinţăm soarta în mâna Domnului, să ne încredem în
El, şi El va lucra, (vezi Psalm. 37:5).

Slăvit să fie Domnul!

Apocalipsa 16 : 11

Întrebare: „Doamne, ce trebuie să înţeleg de aici?” Răspuns: „Aşa cum este scris.”

Cum spune la versetul 10, mânia lui Dumnezeu se va vărsa asupra împărăţiei fiarei, iar oamenii
vor fi dogoriţi de focul judecăţilor, în aşa fel, că-şi vor muşca limbile de durere. Cu toate acestea
nu se vor gândi
deloc la pocăinţă, ci mai degrabă vor huli pe Dumnezeul cerului, învinuindu-L de nenorocirea
lor, cum îl învinuiesc şi astăzi de orice nelegiuire, care, de fapt este rodul inimii lor. „… Au hulit
pe Dumnezeul cerului…”

Un gând duhovnicesc vrem să subliniem aici: Sunt mulţi dumnezei, dar numai unul este
Dumnezeul cel adevărat: Dumnezeul cerului. El nu are nici o legătură cu rânduielile de pe
pământ. Nu în El îşi au izvorul religiile, naţiunile, clasele sociale, şi toate celelalte despărţiri
dintre oameni care-i fac să se lupte între ei.

Cine este născut din Dumnezeu, seamănă cu El şi face lucrările Lui. Rânduiala cerului este
rânduiala în care ei trăieşte, gândeşte, vorbeşte şi lucrează.

A fi creştin înseamnă a fi ceresc, a locui în „locurile cereşti în Hristos Isus.” (Efeseni 2: 6). Cine
are ca Tată pe Dumnezeul cerului, este ceresc, chiar dacă cu trupul pribegeşte pe pământ.

Apocalipsa 16 : 12

Întrebare: „Doamne, este vorba chiar despre râul Eufrat? Dar împăraţii aceştia din răsărit cine
sunt?”

Răspuns: „Da, despre râul cel mare, Eufrat, este vorba, iar „Împăraţii” care vin din răsărit sunt
cei care stăpânesc răsăritul. Deci, versetul se înţelege aşa cum este scris.”

La Dumnezeu, totul este cu putinţă. Numai un cuvânt să spună şi poate zdrobi într-o clipă
întreaga planetă. Cum ar putea seca râul Eufrat? Un simplu cutremur de pământ, care ar produce
o fisură în scoarţă, şi ar dispărea nu numai râul Eufrat, ci mări întregi. Astăzi, marea Caspică
este în continuă scădere tot din pricina unei fisuri în scoarţa pământului.

Dumnezeu n-a explicat mai pe larg versetul de mai sus, dar, din câte cunoaştem până acum, din
cartea Apocalipsei, cu privire la judecăţile dumnezeieşti, vedem că marele şi ultimul război care
va fi la sfârşit, va fi compus din mai multe lupte (războaie mici) în mai multe părţi ale
pământului. Orientul Mijlociu însă va fi teatrul multor încleştări armate, iar Eufratul,care este o
piedică „În calea împăraţilor”, va fi secat – aşa cum scrie Cuvântul lui Dumnezeu.

„Al şaselea a vărsat potirul peste râul cel mare, Eufrat. Şi apa lui a secat…”

Un gând duhovnicesc: Numele Eufrat, în tălmăcire, înseamnă „Rodnicie”, „Dulce” şi „Drăgălaş”

(în ebraică), „Cel foarte larg” (în persană).

Între plăgile care vor fi în vremea judecăţilor dumnezeieşti, va fi şi sărăcia de dragoste, sărăcia
de credinţă, sărăcia de judecată sănătoasă, sărăcia de pace. Va fi o strâmtorare peste tot
pământul, adică o intoleranţă din toate punctele de vedere (religios, politic, naţionalist, economic
etc.).

Alt gând duhovnicesc: Râul Eufrat („Rodnicie”) seacă şi împăraţii pământului pornesc la război.
Şi inima omului credincios, când seacă acest râu, împăratul-fire veche, împăratul-duhul lumii,
împăratul-lăudăroşenia vieţii pornesc la război. Când intră aceşti „Împăraţi”, pustiesc tot ce-i bun
în inima omului. Ca să nu poată intra, trebuie ca inima să fie totdeauna plină e roadă Duhului.

Apocalipsa 16 : 13

Întrebare: „Doamne, cine este proorocul mincinos?”

Răspuns: „Proorocul mincinos este gura balaurului.”

Întrebare: „Doamne, ce înseamnă aceste duhuri? De ce sunt trei, şi în formă de broaşte?”

Răspuns: „Aceste trei duhuri asemănătoare sunt unul şi acelaşi duh, pe care îl are balaurul.
Faptul că au fost asemănate cu broaştele, este că ele sunt duhuri gălăgioase.”

Un gând duhovnicesc: Duhul lui Dumnezeu – Duhul adevărului este liniştit şi unitar. Duhurile
balaurului – duhurile minciunii – sunt gălăgioase şi dezbinatorii, de aceea seamănă cu broaştele.
Cercetătorii au ajuns la concluzia că nu sunt două broaşte, care să aibă glasurile la fel – fiecare
orăcăie pe un ton deosebit.

Cine are Duhul lui Hristos, gândeşte, vorbeşte şi lucrează ca Hristos. Duhul Lui armonizează
desăvârşit lucrurile credincioşilor Săi, făcându-le una. Unde nu este unitate (între cei ce-şi zic
creştini), nu este Duhul lui Hristos.

Broaştele nu sunt unite între ele. Fiecare orăcăie de capul ei.

Încă o caracteristică a broaştelor: ele sunt amfibii (trăiesc şi în apă şi pe uscat), de aceea sunt o
icoană a intriganţilor, care se pot acomoda la diferite medii.

Să învăţăm din Cuvântul lui Dumnezeu şi sub călăuzirea Duhului Sfânt, să deosebim duhurile de
broaşte – căci multe sunt – şi să ne ferim de ele.

Apocalipsa 16 : 14

Întrebare: „Doamne, cum se duc aceste trei duhuri, care seamănă cu broaştele la împăraţii
pământului?”

Răspuns: „Aceste duhuri, despre care este vorba, intră în ei (în împăraţi) şi-i stăpânesc.”

Întrebare: „Doamne, ce înseamnă „ziua cea mare” şi „războiul din ea?”

Răspuns: „I se spune „ziua cea mare”, pentru că Eu însumi lupt în ea.”

Toate zilele sunt ale lui Dumnezeu, dar „ziua”(timpul) în care luptă El direct, cu atât mai mult
este a Lui, şi este mare. Şi când luptă Dumnezeu, mai poate fi pusă întrebarea: de partea cui va fi
biruinţa?
Balaurul (Satana) ridică la luptă întreg pământul cu împăraţii de pe el, însă această luptă nu se
duce numai cu arme fizice, ci şi cu arme spirituale (mai ales cu acestea). Duhurile lui (ale
balaurului) intrate în împăraţi (toţi cei ce stăpânesc în vreun fel) îi învaţă cum să lupte şi ce
mijloace să folosească. Mulţimea de oameni va fremăta şi se va agita pe toată faţa pământului,
îndreptându-se spre locul măcelului (care nu va fi numai într-un singur punct geografic) şi acolo
judecata lui Dumnezeu se va arăta în toată puterea ei.

Un gând duhovnicesc: Numai ce este pe pământ – cu ţeluri pământeşti – se luptă şi se frământă.

Ceea ce este în cer – cu ţeluri cereşti – nu se tulbură, căci acolo domneşte pacea în lumină şi în
dragoste.

În măsura în care noi umblăm după cele de jos, ne tulburăm şi ne întunecăm. Umblarea după cele
de sus aduce pace şi siguranţă, dragoste şi bucurie.

Slăvit să fie Domnul!

Apocalipsa 16 : 15

Întrebare: „Doamne, din câte se vede din text, versetul acesta pare a fi o paranteză. Aşa este?
Despre venirea Domnului Isus, pentru răpirea Bisericii, este vorba aici, sau despre altă venire?”

Răspuns: „Da, este o paranteză, adică aceste cuvinte sunt adresate Bisericii, vouă, care le citiţi,
ca să vegheaţi, pentru că peste cei ce veghează, Hristos nu vine ca un hoţ.”

Gânduri despre venirea Domnului Isus: Din treizeci de versete din Biblie, unul vorbeşte despre
venirea Domnului Isus. Sunt 318 menţionări despre acest lucru în 216 capitole din Noul
Testament. A douăzecia parte din întreg Noul Testament are în vedere venirea Domnului.
Adevărul acesta a fost vestit de cei mai mulţi scriitori ai Vechiului Testament: Moise (Deut.
33:2), Iov (Iov 19: 25), David (Psalm. 59:20), Ieremia (Ier. 23:7), Daniel (Dan. 7:13), Zaharia
(Zah. 14:4) şi alţii.

Venirea Domnului Isus a fost propovăduită de toţi apostolii în toate predicile lor: Petru (F. Ap.
3:20-21), Ioan (1 Ioan 2:28; 1 Ioan 3:3), Iacov (Iac. 5:7-9), Iuda (Iuda v. 14 şi 15).

„Iată, Eu vin ca un hoţ. Ferice de cel ce veghează şi îşi păzeşte hainele, ca să nu umble gol şi să
i e vadă ruşinea.”

Din cer s-a auzit un glas şi este spus pentru cei care au starea de cer, adică pentru sfinţii lui
Dumnezeu (comp. cap. 15: 1). Ceilalţi oameni nu aud acest glas. Dar tu, dragul meu, îl auzi?

„Iată, Eu vin curând…”

De multe ori este amintită această frază (vezi Apoc. 3: 11; Apoc. 22:7,12, 20), sau: „Domnul este
aproape.” – „Vremea este aproape.” (Filip. 4:5; Apoc. 1:3; Apoc. 22:10, etc.).

În 2 Tim. 4: 8, scrie: „… Vor fi iubit veniră Lui.”

Ce înseamnă a iubi? Cine iubeşte ceva în viaţă, ştie ce înseamnă iubirea.

Domnul Isus va veni pentru cei ce iubesc venirea Lui, adică pentru cei ce fac parte din Mireasă
şi-L iubesc pe El, Mirele mult dorit.

Iubim noi venirea Domnului Isus? E o întrebare care ne îndeamnă la cercetare.

E mai bine să fii „exagerat” (dacă se poate spune aşa) decât nepăsător şi rece în această privinţă.
„… Vin ca un hoţ…”

În şapte locuri citim în Noul Testament, că Domnul Isus va veni „ca un hoţ”peste lume, adică pe
neaşteptate şi noaptea. (Matei 24:43; Luca 12: 39 – 40; 1 Tes. 5: 2; 1 Tes. 4: 2; 2 Petru 3:10;
Apoc. 3:3). Dar, pentru adevăraţii credincioşi, nu va veni în felul acesta, ci EI este aşteptat şi
dorit de ei cu bucurie, ca pe Mirele lor scump, ca Luceafărul strălucitor de dimineaţă, care
călăuzeşte pe ai Săi, adică pe cei ce-L aşteaptă cu stăruinţă.

Ce înseamnă un hoţ? Cel care umblă să fure valori. Hoţul vine fără gălăgie, când toţi dorm. După
ce fură valorile, nu-l interesează ce rămâne în urma lui (de multe ori dă foc casei). Aşa va veni
Domnul Isus: pe neaşteptate şi va lua din lume numai valorile, adică pe cei ce fac parte din
Trupul Său. Lumea care rămâne, va trece prin judecăţile lui Dumnezeu.

„… Ferice de cel ce veghează şi îşi păzeşte hainele…”

Iată una din condiţiile fericirii. Cine veghează şi-şi păzeşte hainele, este fericit. Lumea nu
cunoaşte această fericire şi nici nu-i trebuie. Dar noi, credincioşii, dorim fericirea pe care o dă
vegherea şi păzirea hainelor? Să nu trecem uşor peste această întrebare.

Ce haine trebuie să păzim? Iată ce zice Scriptura Sfântă:

– Hainele mântuirii. (Isaia 61: 10).

– Haina nouă. (Luca 5: 36).

– Hainele cusute la gherghef, adică hainele jertfei. (Psalm. 45:14).

– Haina de nuntă. (Matei 22: 11).

– Haina cea mai bună. (Luca 15: 22).

– Hainele bunătăţii, ale smereniei, ale blândeţii, ale îndelungii răbdări, ale îngăduinţei unul faţă
de altul, ale dragostei. (Col. 3: 12-14).

– Hainele albe. Ecl. 9: 8; Apoc. 3: 5).

– Haina-Hristos – felul Lui de a fi. (Rom. 13: 14; Gal. 3: 27).

Fără Hristos – felul Lui, suntem goi şi ni se vede ruşinea, adică felul nostru de a fi, (comp. Apoc.
3: 18). În lume nu mai este nimic decât trupuri goale, adică trupuri care-şi dau pe faţă felul lor de
a fi.

Adevăratul creştin, îmbrăcat în Hristos, aşteaptă pe Hristos care va veni curând şi-i va schimba
trupul stării lui smerite, dându-i un trup slăvit. (Filip. 3: 21).

Apocalipsa 16 : 16

Întrebare: „Doamne, este vorba aici despre ultima bătălie? Unde va fi locul acesta? Ce
însemnătate are numele „Armaghedon”? Sunt multe păreri. Spune-mi Tu adevărul cel unul
singur.”

Răspuns: „Numele „Armaghedon” este un nume simbolic şi are înţelesul de „ultima luptă a lui
Dumnezeu”. Nu va fi o luptă în înţeles fizic, cu oşti de oameni, care se luptă între ele, ci va fi o
luptă a duhurilor. Se vor aduna toţi împăraţii pământului, ca să lupte împotriva Mea. Prin
„Împăraţii pământului” nu se înţelege numai conducătorii de state, ci toţi cei care n-au primit
stăpânirea Mea şi s-au făcut ei înşişi stăpâni (împăraţi). Aceştia au fost strânşi toţi la luptă de
duhurile necurate, care au intrat în ei (vezi verset. 13, 14 şi 16). Lupta aceasta este arătată mai pe
larg în capitolul 19.”

Bătălia Armaghedonului, deşi este lupta duhurilor, pe care Dumnezeu o are în vedere în chip
deosebit, totuşi vor fi în ea şi lupte între oşti fizice, care au o mai mică importanţă (ideea este tot
dintr-o descoperire dumnezeiască).

Numele „Armaghedon” vine de la Meghido, o cetate canaanită (Iosua 12: 21) din nordul
Canaanului, de o mare însemnătate strategică. Această cetate a fost zidită de Solomon. (1 Regi
4:12; 1 Regi 9:15; 1 Cron. 7: 29; 2 Cron. 35: 32). Tot Meghido se numea şi valea din apropierea
cetăţii (valea Ezdraelon, sau valea lui Iosafat (Ioel 3:12), unde Barac a învins pe Sisera. Aici au
murit împăraţii Azaria şi Iosia (2 Regi 9: 27; 2 Regi 23: 29).

Numele Armaghedon, în tălmăcire, înseamnă „Muntele Meghido”, sau „Muntele adunării

oştilor”. Mai înseamnă „Muntele nimicirii”, sau „Nimicirea oastei lor”, sau „Adunarea
blestemată a oştilor”.

„Duhurile cele rele i-au strâns în locul care pe evreieşte se cheamă Armaghedon.”

Duhovniceşte înţelegând, ori unde se adună oameni nu ca să înveţe pacea, dragostea, lepădarea
de sine, bunătatea ci ca să apere interese egoiste, acolo este o adunare împotriva lui Dumnezeu,
care are urmări grave, pentru că însuşi Dumnezeu va lupta împotriva ei.

Ce duhuri ne strâng pe noi când ne adunăm? Dacă este duhul de partidă, sau al slavei deşarte sau
al câştigului mârşav, atunci acestea sunt duhuri necurate, care luptă împotriva lui Dumnezeu, iar
pe noi ne pustiesc de tot ce-i bun şi ceresc.
Să ne cercetăm, fraţii mei, în lumina acestui cuvânt al lui Dumnezeu, şi să veghem, ca să nu
primim vreun duh străin şi astfel să ne târască într-o luptă vrăjmaşă!

Slăvit să fie Domnul!

Apocalipsa 16 : 17

Întrebare: „Doamne, ce să înţeleg de aici?”

Răspuns: „Acest: „S-a isprăvit!” se referă la ultima Mea luptă.”

În şuvoiul judecăţilor Dumnezeieşti sunt cuprinse toate laturile naturii: pământ, mări, râuri,
munţi, insule, văzduh, soare, stele etc. Dumnezeu se foloseşte de toate ca să-Şi ducă planul Său
la îndeplinire. Toate se supun Lui. Numai omul se împotriveşte mereu. Cu toată împotrivirea lui
însă, judecăţile lui Dumnezeu îl ajung, şi-şi fac lucrarea aşa cum este rânduit dinainte.

Războiul balaurului, pornit împotriva lui Dumnezeu, este alcătuit din multe bătălii (prima a
început-o în cer) şi în unele din ele părea biruitor (în grădina Edenului, în grădina Gheţimani. În
a treia grădină însă – grădina unde se afla mormântul lui Iosif din Arimatea – Ioan 19:41 –
balaurul a fost biruit de Domnul Isus în dimineaţa învierii). Ultima luptă însă este câştigată
pentru totdeauna de Dumnezeu. De la acest: „S-a isprăvit!” care este o piatră veşnică de hotar,
nu va mai fi nici o luptă. Balaurul este înfrânt pentru vecii vecilor. După aceasta va fi legat
pentru un timp, iar când i se va da iarăşi drumul, şi va încerca să-şi strângă forţe noi pentru o
nouă luptă, va fi aruncat în iazul de foc, de unde nu va mai putea ieşi niciodată, (vezi Apoc. 20:7-
10). Deci ultima luptă, pe care încearcă balaurul s-o ducă, se va termina înainte de a începe.
Slăvit să fie Domnul!

Apocalipsa 16 : 18

Întrebare: „Doamne, tot ce scrie aici are înţeles fizic? Ce înseamnă glasurile amestecate cu tunete
şi fulgere?”

Răspuns: „Nu are înţeles fizic ci se înţelege spiritual. Toate acestea sunt solii Mei, care
lucrează.”

După câte ştim din Cuvântul scris şi din răspunsurile date de Dumnezeu la diferite întrebări, pe
care, în rugăciune, I le-am pus, cartea Apocalipsei cuprinde şi lucruri cu înţeles fizic şi lucruri cu
înţeles duhovnicesc. Dacă rămânem sub călăuzirea Duhului Sfânt, nu vom amesteca niciodată
cele două părţi, ci vom pricepe din toate adevărul.

Aşa stau lucrurile şi cu versetul de mai sus. Cutremure de pământ, revărsări de ape, tunete,
fulgere, ploi cu grindină mare, furtuni şi alte fenomene naturale vor însoţi desfăşurarea
judecăţilor dumnezeieşti. Vor fi însă şi cutremure în înţeles duhovnicesc, adică faţa lumii (felul
cum este organizată societatea) va fi schimbată cum n-a mai fost niciodată. Omenirea va căuta
felurite căi să iasă din marile strâmtorări (economice, politice, naţionale, religioase) prin care
trece, răsturnând un regim şi înlocuindu-l cu altul, dar lucrurile vor merge din rău în mai rău.
Prin sine însuşi, omul nu se poate ajuta. Cum să iasă singur din groapă cel ce a căzut în ea?
Starea omenirii este starea celui accidentat grav. Numai altul îl poate salva. Păcatul a împins
lumea în cea mai adâncă prăpastie a morţii. Cine poate s-o salveze? Numai Domnul Isus, care
este în afara lumii o poate izbăvi. Să ştim bine adevărul acesta şi să ne îndreptăm credinţa noastră
spre Domnul Isus Mântuitorul.

Apocalipsa 16 : 19

Întrebare: „Doamne, este vorba de Babilon („cetatea cea mare „– cap. 14:8)? Cum a fost
împărţită în trei? Ce înseamnă „cetăţile neamurilor”, care s-au prăbuşit”?

Răspuns: „Da, despre Babilonul din cap. 14: 8, este vorba („Babilonul”, „Cetatea cea mare” şi
„femeia” sunt acelaşi lucru). Prin „Babilon” sunt înţelese toate crezurile religioase din lume (toţi
cei care nu au „credinţa lui Isus” – cap. 14:12). Când Eu voi „cutremura pământul”, „cetăţile
neamurilor” (religiile păgâne, adică cei care au aceste religii) se prăbuşesc (oamenii se prăbuşesc
în ei înşişi împreună cu învăţătura lor, pierzând orice nădejde). Iar cei care ţin o religie zisă
„creştină”, dar nu au credinţa lui Isus, sunt dezbinaţi în ei înşişi şi sunt dezbinaţi în chip
desăvârşit. Ei sunt „cetatea cea mare” împărţită în trei, cum arată versetul (prin împărţirea în trei
se înţelege o dezbinare desăvârşită).”

Fraţii mei, cine face parte din Mireasa lui Hristos, are credinţa şi Duhul Lui, şi nu mai poate fi
robit de „cetatea cea mare a Babilonului”, care se află acum în plină putere în lume. Cine are
duhul Babilonului, nu-i mădular din Trupul lui Hristos.

Babilonul va cădea (Apoc. 18:2) şi căderea lui înseamnă dărâmare veşnică. Cine mai adună
moloz ca să-şi zidească din el o casă nouă?

„Cetăţile neamurilor se vor prăbuşi.” Aceasta înseamnă că actuala stare de lucruri de pe pământ,
în timpul judecăţilor, nu va mai putea rămâne în picioare. După prăbuşirea ei nu se va mai reface
niciodată. În locul ei va fi întronată împărăţia lui Dumnezeu, unde nu vor mai fi despărţirile de
pe pământ: neamuri, religii, clase sociale şi partide politice.

Ferice de cel care trece de partea Domnului Isus, căci el este izbăvit acum de aceste despărţiri!

Slăvit să fie Domnul!

Apocalipsa 16 : 20

Întrebare: „Doamne, cum fug ostroavele (insulele) şi munţii?”

Răspuns: „Prin ostroave şi munţi sunt arătaţi simbolic, toţi cei care s-au încrezut în ei înşişi
(puterea, înţelepciunea şi rangul lor). Acum, când Eu cutremur pământul ei ajung la starea ca şi
cum n-ar fi (nu se mai găsesc pe ei).”

Ce grozavă stare este atunci când nu te mai găseşti pe tine! Unde să te duci fără tine? Da, cel mai
pierdut om, este cel care nu se mai găseşte pe sine. Păcatul îl împrăştie atât de mult încât nu se
mai poate aduna în sine, de aceea proorocul din vechime spunea: „Nici unul nu intră în sine
însuşi, şi n-are nici minte, nici pricepere…” (Isaia 44:19).

Numai când te găseşti pe tine, când îţi vii în fire, aşa ca fiul pierdut (Luca 15:17 – 18), te întorci
la „casa părintească”a adevărului, atunci te întorci cu adevărat la Dumnezeu, îl cunoşti aşa cum
este – ca Tată – şi îl asculţi.

Versetul de mai sus: „Toate ostroavele au fugit, şi munţii nu s-au mai găsit”, înţelegându-l
duhovniceşte, vedem că cei care trăiesc singuratici, („insulele”), adică cei care au duh de partidă
rupţi de unitatea copiilor lui Dumnezeu – Trupul lui Hristos – şi cei care se bizuiesc pe înălţimea
lor („munţii”), în timpul judecăţilor dumnezeieşti fug şi nu se mai găsesc.

Când te supui judecăţilor lui Dumnezeu, începe îndreptarea ta, începi să te găseşti pe tine şi
ajungi la pace şi lumină.

Slăvit să fie Domnul!

Apocalipsa 16 : 21

Întrebare: „Doamne, este vorba chiar de grindină fizică cu boabe de aproape 60 Kg? (un talant
cam atâta greutate are).

Răspuns: „Da, este vorba de o grindină fizică.”

Dumnezeu, în împlinirea judecăţilor Sale, îşi arată puterea, dreptatea şi hotărârea Sa de a curaţi
tot răul adus de balaur pe pământ.

Pentru El nu-i nimic greu. Un cuvânt spune şi „o droaie de îngeri aducători de nenorociri” se
arată (Psalm. 78:49).

Legea, care fusese dată lui Israel de Dumnezeu, hotăra că hulitorii trebuie ucişi cu pietre. Legea
aceasta este împlinită în cea din urmă rană pustiitoare, prin căderea grindinei celei mari din cer.
Se vede deci că scopul şi urmarea acestor judecăţi este nu să îmbunătăţească, ci să pedepsească
omenirea.

Ultima luptă a lui Dumnezeu nu este uşoară. Omenirea va avea de suferit mari urgii şi de sus şi
de jos, iar balaurul, care şi-a adunat toate forţele, se aruncă în luptă cu disperare. Dar totul va fi
zadarnic. Biruinţa este deja câştigată de Dumnezeu, în prima parte, prin Domnul Isus pe crucea
de pe Golgota, iar ultima parte va fi în timpul desfăşurării judecăţilor dreptăţii Sale pe pământ.

Hula oamenilor împotriva lui Dumnezeu, în timpul urgiilor abătute asupra lor, este o ultimă
răzbunare a balaurului. Ei (oamenii), fiind stăpâniţi de duhul lui, nu pot să se pocăiască, de aceea
hulesc. Omul rău, în disperare, scoate din gură blesteme şi învinuieşte pe Dumnezeu de suferinţa
lui, ca şi copilul, care s-a lovit de colţul mesei, o bate, socotind-o pe ea vinovată.
Fraţii mei, din cer vine şi ploaia harului lui Dumnezeu, dar şi grindina judecăţilor Sale. Cine nu
vrea să stea acum sub ploaia binecuvântată a harului mântuitor, va trebui să îndure grindina
judecăţilor dreptăţii dumnezeieşti, din faţa căreia nimeni nu se poate ascunde.

Apocalipsa 17 : 1

Întrebare: „Doamne, este vorba chiar despre un înger şi despre apostolul Ioan? Dar femeia
aceasta desfrânată simbolizează religiile zise creştine, care n-au cunoştinţa lui Isus? Ce înseamnă
apele mari pe care şade?

Răspuns: „Da, despre un înger şi despre Ioan apostolul este vorba aici. Femeia este cea despre
care am mai vorbit (cap. 14:8; 16:9), iar apele mari sunt cele arătate în versetul 15.”

Întrebare: „Doamne, tot despre judecata arătată în cap. 16:19 este vorba?

Răspuns: „Da.”

„Vino, să-ţi arăt judecata curvei celei mari, care şade pe ape mari.”

Curvie înseamnă umblarea pe două sau mai multe căi. Înseamnă împrietenire cu lumea, cu
felului de a fi (Iacov 4:4). Înseamnă consumarea puterii (aruncarea sămânţei) în alt loc decar
tocul dintâi, dat de Dumnezeu. Înseamnă strâmb, (cuvântul „curvă” este latin şi înseamnă curbă,
adică strâmbă).

Dumnezeu va judeca pe toţi cei care s-au hotărât pentru El, îi poartă numele, dar nu I-au rămas
credincioşi, ci s-au alipit de alte lucruri: slavă deşartă, câştig mârşav, duh de partidă, interese
străine de împărăţia luminii.

Creştinătatea care se vede pe pământ, este un creştinism dezvoltat în unire cu lumea păcatului,
după gândirea cărnii.

Pe măsură ce gândirea omului a început să răstălmăcească Cuvântul lui Dumnezeu, creştinismul

a devenit o religie. Conducătorii, rupţi de gândirea Duhului, i-au turnat un sistem de învăţături
dogmatice, formale, alături de care obiceiurile popoarelor creştine tot formale şi învăţăturile lor
au devenit adevăratul fel de viaţă al oamenilor numiţi creştini. Cuvântul lui Dumnezeu a fost
închis în cărţi. Ceea ce se numeşte biserică, după gândirea acestor zişi creştini nu e decât o lume
numită creştină, care nu cunoaşte şi n-are nici o dorinţă să cunoască voia lui Dumnezeu, şi nu
cunoaşte pe Duhul Sfânt. Numai puţini oameni din această creştinătate se întorc la Dumnezeu,
primind, prin credinţă, harul mântuirii, devenind apoi martorii Lui, cu toate urmările izvorâte din
faptul că umblă în Duhul lui Dumnezeu.

În mijlocul acestei lumi amestecată cu religia, Dumnezeu îşi creşte şi-Şi desăvârşeşte adevărata
Sa Biserică, pe care, curând o va lua la Sine, iar falsa biserică (femeia care a desfrânat cu toţi
împăraţii pământului) va fi judecată după dreptate.
În cap. 21:9: „Unul din cei şapte îngeri, care ţineau cele şapte potire, pline cu cele din urmă
şapte urgii”, a arătat lui Ioan pe „Mireasa, nevasta Mielului.”În acest capitol (17), unul din
aceşti îngeri îi arată „judecata curvei celei mari.” Să luăm seama la citire, ca să putem vedea
limpede deosebirea cea mare dintre amândouă. Una este Biserica cea adevărată. Ea este sfântă,
cerească şi străluceşte de slava lui Dumnezeu; cealaltă este „mare”, dar necredincioasă şi
stricată. Ea şade „pe ape mari”, pe care îngerul le lămureşte cu cuvintele: „Apele, pe care le-ai
văzut, pe care şade curva sunt noroade, gloate, neamuri şi limbi.” (vers. 15). Aceste vorbe
lămurite ne arată că înrâurirea ei se întinde foarte departe.

Credincioşii adevăraţi ai Domnului Isus, sub călăuzirea Duhului Sfânt citesc cartea Apocalipsei
şi iau, pentru ei, adevărul de care au nevoie în călătoria lor pe pământ. Înţeleg că voia lui
Dumnezeu este să se ferească de curvie (1 Tes. 4: 3) – de orice fel de curvie – întrucât fac parte
din Mireasa lui Hristos.

Apocalipsa 17 : 2

Întrebare: „Doamne, cum se înţelege acest verset?”

Răspuns: „Împăraţilor pământului le-a plăcut de femeie, au ascultat sfaturile ei şi au trăit potrivit
cu ele.”

Cine umblă pe două căi: şi pe calea lui Dumnezeu şi pe calea lumii, de fapt, umblă numai pe o
cale: calea lumii.

Cine vrea să trăiască şi după învăţătura Bibliei şi după învăţătura oamenilor, trăieşte numai după
învăţătura oamenilor.

Cine zice că nu este vrăjmaş cu Dumnezeu, dar nu este vrăjmaş nici cu lumea, este totuşi vrăjmaş
cu Dumnezeu.

Într-o inimă nu încap două iubiri, cum nu încap două săbii într-o teacă.

Să revenim la verset: „Cu ea (femeia) au curvit împăraţii pământului; şi locuitorii pământului s-

au îmbătat de vinul curviei ei!”

Apocalipsa este cartea tainelor lui Dumnezeu, taine date oamenilor sfinţi, pentru ca să poată
cunoaşte planul Său de mântuire şi cunoscându-l să-l vestească. Aici, după cum s-a amintit şi în
versetul 1, este arătată taina Bisericii lui Hristos şi taina falsei biserici; taina împărăţiei lui
Dumnezeu şi taina împărăţiei lumii; taina sfinţeniei şi taina fărădelegii.

Apocalipsa nu este dată pentru îngeri, ci pentru oameni. Dar adevărul cuprins aici nu se
descoperă decât copiilor credincioşi ai lui Dumnezeu, care stăruiesc în cercetare, cu post şi cu
rugăciune, şi care trăiesc cu putere viaţa lui Hristos. Pentru ca să pătrunzi adevărul fie în
domeniul fizic, fie în domeniul spiritual, e nevoie de muncă stăruitoare. Cine-şi aruncă privirile
grăbit spre adevăr şi apoi pleacă, să nu se aştepte să-l cunoască. Poetul Al. Vlahuţă spunea:
„Adevărul aşteaptă. Numai minciuna e grăbită.” Să ne facem totdeauna timp pentru ca să
cercetăm Cuvântul lui Dumnezeu, şi vom primi binecuvântările adevărului.

În acest verset, cum s-a spus, este vorba despre falsa biserică, reprezentată printr-o femeie
desfrânată, care a curvit cu împăraţii pământului (v. 10) şi care a prigonit Biserica adevărată tot
timpul: „Şi am văzut femeia aceasta, îmbătată de sângele sfinţilor şi de sângele mucenicilor lui
Isus.” (v. 6).

„Vinul curviei ei…”este simbolul învăţăturilor femeii, cu care a îmbătat în decursul istoriei pe
locuitorii pământului. Orice învăţătură falsă îmbată pe oameni, le răpeşte puterea de judecată,
încât nu mai pot face deosebire între bine şi rău între minciună şi adevăr. Un om îmbătat nu mai
poate lucra nimic din propria lui minte, ci vinul lucrează în ea cu putere. De aceea Cuvântul lui
Dumnezeu ne spune lămurit”. „Nu te uita la vin, când curge roşu şi face mărgăritare în pahar,
el alunecă uşor, dar pe urmă ca un şarpe muşcă şi înţeapă ca un basilic.” (Prov. 23: 31 – 32). Să
nu ne uităm la nici o învăţătură care este străină de Cuvântul sfânt al lui Dumnezeu. Este vinul
Satanei, vinul falsei biserici, foarte atrăgător, dar după ce-l bem, ne otrăveşte viaţa.

Să bem numai „vinul”curat al Cuvântului lui Dumnezeu, care nu îmbată, ci întăreşte inima şi o
înveseleşte. (comp. Psalm. 104:15; Matei 26:29).

Cunoaştem o învăţătură falsă, numai dacă o punem în lumina Cuvântului lui Dumnezeu.

Cunoaştem o viaţă de credinţă falsă, numai dacă o punem în lumina vieţii lui Hristos.

Şi astăzi la fel: numai când eşti pe „pământ” (în stare pământească) te îmbeţi de „vinul”
(învăţăturile) celor care au înfăţişare de lumină, dar pe dinăuntru sunt stăpâniţi de duhul lumii
întunecate. De aceea, copil al lui Dumnezeu, fratele meu, veghează ca să rămâi mereu într-o stare
de cer – „locurile cereşti” (Efes. 2:6) şi nu vei putea fi înşelat de momelile femeii.

Apocalipsa 17 : 3

Întrebare: „Doamne, despre ce pustie e vorba?” Răspuns: „Locul unde sunt femeia şi fiara este
pustiu – devine pustiu.” Reflecţii personale: Ioan a fost dus acolo unde este stăpânirea femeii şi a
fiarei, ca să vadă urmările acestei stăpâniri, adică o pustiire desăvârşită.

Întrebare: „Doamne, este vorba despre o altă fiară? dar culoarea stacojie, ce înţeles are? Dar
numărul capetelor şi a coarnelor ce reprezintă?”

Răspuns: „Este aceeaşi fiară despre care a fost vorba până aici (capitolele dinainte). Numărul
capetelor şi al coarnelor este simbolic şi reprezintă pe cei prin care fiara lucrează în chip
deosebit.”

Despre însemnătatea femeii s-a mai vorbit în meditaţiile de mai înainte. Să cugetăm adânc la
răspunsurile lui Dumnezeu şi vom primi lumină!

Câteva gânduri duhovniceşti: „Şi m-a dus, în Duhul, într-o pustie. Şi am văzut…”
Când Duhul lui Dumnezeu vrea să-ţi descopere ceva deosebit, te duce într-un loc „pustiu”, adică
te eliberează de cele din jur, de toată gălăgia „cetăţii” lumii şi-ţi pregăteşte ochii duhovniceşti ca
să vezi lucruri neobişnuite. Acolo, în lumina stărilor cereşti, poţi deosebi şi binele şi răul, poţi
cunoaşte pe cel care merge pe căile strâmbe (curviei), şi pe cel care merge pe Calea cea una
singură a adevărului şi a vieţii: ISUS HRISTOS. Acolo, în pustie şi sub călăuzirea Duhului,
înţelegi că femeia, despre care vorbeşte Scriptura aici este şi o icoană a firii vechi din omul
credincios (deci şi din tine şi din mine), care stă pe o fiară – păcatul – şi care umblă după
lucrurile pământului („curveşte cu împăraţii pământului”). Ea dă naştere numai la fapte
potrivnice lui Dumnezeu, de aceea trebuie răstignită mereu (vezi Colos. 3: 5; Gal: 5: 24; Rom. 8:
13; Rom. 13: 14; Efes. 4: 22).

Lasă-te dus de Duhul lui Dumnezeu, şi nu vei păgubi niciodată în nici o privinţă, chiar dacă eşti
dus prin valea umbrei morţii.

Slăvit să fie Domnul!

Apocalipsa 17 : 4

Întrebare: „Doamne, de ce este îmbrăcată femeia în culoarea fiarei? Ce înseamnă podoabele de

pe ea? Dar potirul plin cu spurcăciuni, ce reprezintă?”

Răspuns: „Femeia şi fiara poartă aceeaşi culoare, arătând, prin aceasta, că au acelaşi duh.
Podoabele de pe femeie sunt minciunile cu care ea amăgeşte. Potirul arata că măsura
spurcăciunilor curviei ei este plină şi de aceea urmează judecata.”

Reflecţii (gânduri) personale în legătură cu femeia din verset:

Purpura şi stacojiul sunt culorile care simbolizează păcatul. Tot ce nu e îmbrăcat în alb – fără
culoare – este împotriva Domnului Isus, a felului Său de a fi şi a credincioşilor Săi.

Lucrurile de valoare (aur, pietre scumpe şi mărgăritare), care împodobesc îmbrăcămintea femeii,
simbolizează înţelepciunea, arta şi organizarea falsei credinţe. Toate acestea au menirea să atragă
şi să înşele sufletele, sărăcindu-le de adevăr (comp. cap. 3:17-18), dându-le o formă de evlavie,
dar tăgăduindu-i puterea (2 Tim. 3:5).

Potirul simbolizează învăţăturile şi faptele stricate (amestecate) ale femeii, pe care, ca pe o

băutură ameţitoare, le-a dat omenirii să-şi potolească setea. În loc de Apa Vieţii (Hristos –
Cuvântul Său), oamenii au băut spurcăciuni.

Fraţii mei, să ne păzim ca de moarte de orice fel de învăţătură amestecată (Cuvântul lui
Dumnezeu cu tradiţii şi datini omeneşti), pentru că această băutură este din potirul femeii. Să
rămânem la învăţătura curată a Noului Testament şi la simplitatea vieţii primilor creştini, aşa
cum le-a lăsat-o Duhul Sfânt: „Podoaba voastră să nu fie podoaba de afară… ci să fie omul
ascuns al inimii, în curăţia nepieritoare a unui duh blând şi liniştit, care este de mare preţ
înaintea lui Dumnezeu.” (1 Pet. 3:3-4).
Cine vrea, poate să înţeleagă adevărul; cine nu vrea, toate argumentele sunt zadarnice.

Apocalipsa 17 : 5

Întrebare: „Doamne, ce să înţeleg de aici? Partea religioasă din lume (care nu este credinţa lui
Isus) este cea mai spurcată?”

Răspuns: „Reprezentanţii acestei religii sunt partea cea mai spurcată din lume.”

Reflecţii personale: Aceşti reprezentanţi ai religiei sunt „mama”, pentru că ei nasc pe alţii în
această religie, adică măresc mereu spurcăciunea.

Apocalipsa, Roma este numită „Babilon” (cardinalul Boronis). „Trăsăturile sunt atât de clare că
în portretul Babilonului se recunoaşte uşor „Roma” (Bosuet). Pe vremea lui Calvin, în Geneva,
unul din delictele pentru care cineva putea fi pedepsit, era faptul de a spune că Papa de la Roma
e om bun.

Este adevărat că religia catolică, a cărei capitală este Roma, s-a amestecat şi se amestecă încă în
treburile politice ale lumii. Dar alte religii, mai mici sau mai mari, nu fac lucrul acesta? Să
judecăm fără părtinire, căci aceasta-i place lui Dumnezeu.

Când se vorbeşte despre „femeie”, sau despre „Babilon”, aşa cum s-a mai arătat, se are în vedere
religia falsă (aici intră toate partidele religioase), care, prin amestecul cu lumea, ascund păcatul şi
luptă împotriva adevăratei Biserici a lui Hristos.

Prostituatele romane, purtau pe frunte numele lor pe o placă de aur. Aici, femeia, poartă scris –
tot pe frunte – un nume: „Babilonul cel mare…”

Babilon, în tălmăcire, înseamnă: „Poarta lui Dumnezeu.” Fiecare religie se dă drept poartă a lui
Dumnezeu, adică deţinătoarea adevărului, şi cheamă pe oameni să intre pe ea. Sub masca aceasta
înşeală sufletele, arătând cu vorba, cerul, dar cu trăirea, pământul.

Babilonul a început cu Nimrod (Facerea 10:8-9; Facerea 11:1-4) şi este scaunul de domnie al
slavei şi al zgârceniei omului, al neatârnării lui de Dumnezeu. Avraam a fost chemat de
Dumnezeu, ca să iasă din ţara aceasta, căci numai în afara ei putea el să cunoască şi să trăiască
cu Dumnezeu. De atunci încoace, adevăraţii fii ai credinţei urmează pilda lui Avraam – părintele
credinţei (Gal. 3:7), ieşind din orice „tabără, dincolo de poartă”, unde află pe Domnul lor (vezi
Evrei 13:12-13), se bucură de El şi trăiesc pentru El.

Slăvit să fie Domnul!

Apocalipsa 17 : 6

Întrebare: „Doamne, cum vine asta? Partea religioasă a lumii este îmbătată de sângele sfinţilor?
Răspuns: „Da, aşa este! A vărsa sânge nu se face numai cu sabia, ci prin tot ce atinge viaţa
urmaşilor lui Hristos, şi acestea (reprezentanţii religiilor, adică femeia) au o plăcere deosebită să
verse „sângele” (viaţa) sfinţilor, încât această plăcere merge până la beţie.”

Reflecţii personale: De cruzimile balaurului şi ale fiarei, ap. Ioan nu s-a mirat, dar de cele ale
femeii desfrânate da, fiindcă se numeşte „religie creştină”. S-a mirat când a văzut starea, în care
ajunsese cea care purta numele lui Hristos. El auzise osânda Domnului asupra închinării la idoli
şi stricăciunii, care încolţeau şi începeau să se desfăşoare în creştinism (vezi cap. 2 şi 3) văzuse
ce însemnă în Biserică stăpânirea unui Diotref, care nu vrea să ştie de el şi dădea afară din
adunare pe credincioşi (3 Ioan 9 şi 10), dar nici prin gând nu-i trecuse că putea fi o astfel de stare
ca aceea zugrăvită în Apocalipsa 17 şi 18. Da, biserica mincinoasă (toate grupările: religioasei
stăpânite de duhul de partidă) prigoneşte şi caută să nimicească pe toţi adevăraţii urmaşi ai lui
Hristos, care au felul Lui de a fi. Această falsă biserică este „Îmbătată de sângele sfinţilor”,
adică are o deosebită plăcere în lupta ei pentru stăpânirea lor, aşa cum erau căpeteniile religioase
ale iudeilor, când au răstignit pe Domnul slavei.

Pe scara neascultării de Dumnezeu, când ai început să cobori, nu te mai opreşti până la ultima
treaptă. La început mai ai puţină lumină şi puţină teamă de Dumnezeu, dar cu cât cobori,
întunericul devine tot mai mare şi inima mai nesimţitoare, încât săvârşeşti cele mai grozave
păcate, mergând până la uciderea sfinţilor lui Dumnezeu, fără să simţi mustrare de cuget. Mare
atenţie, fraţii mei! Când omul apucă pe o cale străină de Dumnezeu şi de Cuvântul Lui scris,
starea lui devine tot mai rea cu fiecare clipă.

Iată, Dumnezeu ne-a vorbit şi astăzi.

Slăvit să fie Numele Lui în veci! Amin.

Apocalipsa 17 : 7

Întrebare: „Doamne, ce să înţeleg de aici?”

Răspuns: „Aşa cum este scris.”

Mulţumesc, Doamne! Ştiu că Tu mă vei călăuzi în tot adevărul pe care trebuie să-l cunosc,
pentru slava Ta şi pentru propăşirea lucrării Tale! Amin.

Faptele bisericii mincinoase nu sunt acum cunoscute în adevărata lor înfăţişare, dar va veni
vremea când vor fi cunoscute şi atunci va trezi mirare în toţi cei care o privesc.

Aşa după cum Ioan, prin îngerul lui Dumnezeu, a primit răspuns la întrebările şi mirările lui,
pentru ca să poată mărturisi cu putere adevărul dumnezeiesc, şi astfel lucrarea sfântă să
propăşească, tot aşa şi noi, în locul unde suntem, după darul pe care l-am primit, vom fi limpeziţi
în toate lucrurile, prin Duhul Sfânt. Să ştim bine adevărul acesta! Noi nu suntem ai noştri şi, cu
atât mai mult, nu este a noastră, ci a lui Dumnezeu, lucrarea la care am fost chemaţi, şi El are tot
interesul să propăşească lucrarea Lui. Să fim totdeauna pregătiţi, pentru ca Dumnezeu să ne
vorbească şi să ne trimită acolo unde este nevoie.
La mirarea lui Ioan, îngerul îi spune taina femeii şi a fiarei, care o poartă.

Taina rămâne taină până în clipa descoperirii ei. Apocalipsa este cartea tainelor descoperite pe
rând, după cum este nevoie în lucrarea lui Dumnezeu. El ştie când să ni le descopere. Să nu
forţăm bobocul să înflorească, ci să-l lăsăm singur să se desfacă. Altfel îl stricăm.

Binecuvântat să fie Dumnezeu, care ne-a făcut copii ai Săi şi împreună lucrători cu El! El ne va
da tot ce ne trebuie în lucrarea Lui. Amin.

Apocalipsa 17 : 8

Întrebare: „Doamne, ce înseamnă: „era şi nu mai este?” şi „are să se ridice iarăşi din Adânc?”
Dacă se miră locuitorii pământului înseamnă că fiara va fi văzută?”

Răspuns: „Această fiară „era şi nu mai este” prin faptul că sentinţa ei a fost dată şi, ea vine (se
ridică) din Adânc, ca să meargă la pierzare. Locuitorii pământului, ale căror nume n-au fost
scrise în cartea vieţii, văd, adică ştiu că fiara merge la pierzare, şi se miră de lucrul acesta (ei,
care se încrezuseră în ea şi pe fruntea cărora a fost scris numele ei – cap. 13:17).

Cartea Apocalipsei vorbeşte din perspectiva lui Dumnezeu, din ceea ce este El, din felul cum
vede El lucrurile. La El totul este un veşnic prezent: şi trecutul şi viitorul. El vede lucrurile care
nu sunt ca şi cum ar fi, şi pe cele care sunt ca şi când n-ar fi. Filmul istoriei este întreg în mâna
Lui şi n-are nevoie să-l desfăşoare, ca să-l vadă. El poate să-l privească de la sfârşit spre început.
De aceea vorbirea Lui, cu privire la istoria omenirii, este neînţeleasă de cele mai multe ori. Aşa
stau lucrurile şi cu privire la versetul de mai sus şi următoarele.

Să căutăm, prin Duhul Sfânt, să privim lucrurile din partea lui Dumnezeu şi vom fi luminaţi în
toate privinţele.

Slăvit să fie Domnul!

Apocalipsa 17 : 9

Întrebare: „Doamne, ce înseamnă „şapte munţi”, pe care şade femeia?”

Răspuns: „Vezi versetul 2 în legătură cu versetul 1.”

Am înţeles că atât femeia cât şi munţii şi apele mari pe care şade ea, sunt cuvinte simbolice, prin
care se arată anumite realităţi de pe pământ: religia falsă (toate partidele religioase intră aici) şi
puterile izvorâte din pământ (munţii şi apele), adică stăpânirile din lume şi învăţăturile străine de
Cuvântul şi planul lui Dumnezeu.

Ca să înţelegem bine Cuvântul profetic al lui Dumnezeu spus în formă simbolică, trebuie să
avem „mintea plină de înţelepciune” (numai când paharul este umplut 100% – nu 99% – atunci e
plin cu adevărat). Dar de unde să luăm noi această înţelepciune, cu care să ne umplem mintea?
Răspunsul ni-l dă Cartea sfântă: „El (Hristos) a fost făcut de Dumnezeu pentru noi
ÎNŢELEPCIUNE…”(1 Cor. 1:30). Să ne umplem cu Hristos – cu felul Lui de a fi, cu gândirea,
cu vorbirea şi lucrarea Lui – să ne deschidem pentru El (Apoc. 3:20), şi să-L lăsăm să domnească
în noi (1 Petru 3:15) şi atunci vom pricepe uşor şi limpede tainele dumnezeieşti.

Apocalipsa 17 : 10

Întrebare: „Doamne, cine sunt aceşti împăraţi? Şi ce înseamnă „cinci au căzut, unul este şi
celălalt n-a venit?”

Răspuns: „Aici este vorba numai despre fiară. Ea este totul şi prin cei care lucrează sunt capetele
– munţii şi coarnele.”

Chiar dacă unele lucruri de aici sunt neînţelese, numai pentru înţelepciunea (logica) firească sunt
aşa. Pentru omul născut din nou, care are înţelepciunea de sus, şi care stă mereu sub călăuzirea
Duhului Sfânt, lucrurile duhovniceşti sunt uşor de înţeles. Câteodată, în cuvinte, aceste lucruri
sunt greu de spus, dar în duh se află deplină lumină.

Lămurirea pe care ne-a dat-o Dumnezeu la versetul de mai sus, este limpede: fiara (duhul ei)
lucrează cu putere tot timpul, îngăduit de Dumnezeu. Nu uneltele, de care se foloseşte fiara au
însemnătate, ci lucrarea pe care o face ea. Oamenii sunt uneltele. Ei vin şi se duc, aşa cum fiara
însăşi se va duce. Numărul şapte („şapte împărat) arată o desăvârşire a forţei răului, dar repede
se duce această forţă („cinci au căzut”).

Când vedem că forţele răului îşi înteţesc lupta asupra noastră, să ne aducem aminte de Cuvântul
Domnului: „Sunt şapte împăraţi: cinci au căzut, unul este, celălalt n-a venit încă şi când va veni,
el va rămâne puţină vreme.”

Nu răul va birui, ci Binele, adică Dumnezeu.

Slăvit să-I fie Numele în veci! Amin.

Apocalipsa 17 : 11

Întrebare: „Doamne, aici mi se pare foarte greu de înţeles. Ce zici Tu?”

Răspuns: „Vezi răspunsul la versetul 10. Fiara este totul şi ea merge la pierzare cu femeia în
spate.”

Fiara, împărăţia ei şi cu toate uneltele de care ea s-a folosit, merg la pierzare. Dumnezeu, prin
judecata făcută, a hotărât lucrul acesta. Cine poate să schimbe hotărârile Lui?

„…Este din numărul celor şapte, şi merge la pierzare.”

Un gând duhovnicesc: Lumea se împarte în două mari părţi: copii ai lui Dumnezeu şi copii ai
diavolului. (1 Ioan 3:10). Fiecare parte are un anumit număr, pe care Dumnezeu îl ştie. Numărul
copiilor lui Dumnezeu aleargă pe calea vieţii şi a fericirii veşnice – numărul celălalt (copiii
diavolului) aleargă pe calea morţii – „merg la pierzare.”

Şi tu, dragul meu, faci parte dintr-un număr. Din care? Dumnezeu te cheamă să faci parte din
numărul mântuiţilor Săi. Vrei şi tu să faci parte din acest număr? Crede în Domnul Isus, în jertfa
Lui, şi vei fi mântuit. (F. Ap. 16:30-31).

Apocalipsa 17 : 12

Întrebare: „Cine sunt aceşti împăraţi şi de unde primesc ei împărăţia? Timpul de „un ceas” se
înţelege cum este scris?”

Răspuns: „În vremea aceea, tot pământul va fi împărţit în zece mari puteri. Atât puterile cât şi cei
ce conduc aceste puteri, pe un timp scurt, împreună cu fiara (balaurul), vor împăraţi, adică vor
stăpâni.”

Gânduri duhovniceşti: Aceşti împăraţi au primit puterea împărătească de la tatăl minciunii, de

aceea împărăţia lor este aşa de scurtă. Când te ridică minciuna, nu poţi sta mult sus, ci te
prăbuşeşti, pentru că minciuna este un balon de săpun: repede se înalţă, dar tot repede se sparge.
Când însă te ridică adevărul, primeşti firea adevărului şi devii veşnic, pentru că adevărul este
Dumnezeu. Dar adevărul nu ridică decât pe cei ce se golesc de sine, pe cei care nu umblă după
înălţare: „Cine se smereşte, va fi înălţat.” (Luca 18: 14). Cei plini de ei înşişi, niciodată nu vor fi
înălţaţi de Dumnezeu în lucrarea Lui, niciodată, cât timp rămân în această stare, nu vor cunoaşte
adevărul.

Adevărul aparţine celor smeriţi. Ei primesc (pot primi) Duhul Adevărului, pe care lumea nu-L
cunoaşte şi nu-L poate primi.

Apocalipsa 17 : 13

Întrebare: „Doamne, care este gândul împăraţilor şi de ce dau fiarei stăpânirea lor?”

Răspuns: „Toţi împăraţii sunt una cu fiara (fiara este una cu balaurul) şi au acelaşi gând ca ea,
adică să lupte împotriva Mielului.

Duhovniceşte luând lucrurile, pentru noi, credincioşii din timpul Bisericii, înţelegem acest mare
adevăr şi anume, ca să vorbim şi să lucrăm ca Hristos, trebuie să avem gândirea Lui, o gândire
cerească: „Să vă înnoiţi în duhul minţii voastre şi să vă îmbrăcaţi în omul cel nou, făcut după
chipul lui Dumnezeu…” (Efes. 4:23-24). Sau: „…Să vă prefaceţi prin înnoirea minţii voastre, ca
să puteţi deosebi bine voia lui Dumnezeu…” (Rom. 12:2). Sau: „Dar hrana tare este pentru
oameni mari, pentru aceia a căror judecată s-a deprins, prin întrebuinţare, să deosebească
binele şi răul.”(Evrei 5:14). Sau: „Noi răsturnăm izvodirile minţii şi orice înălţime, care se
ridică împotriva cunoştinţei lui Dumnezeu; şi orice gând îl facem rob al ascultării de Hristos.”(2
Cor. 10:5). Sau: „Să aveţi în voi gândul acesta, care era şi în Hristos Isus.” (Filip. 2:5).
Privită din acest punct de vedere, omenirea se împarte în două: o parte (cea mai mică) are
gândirea lui Hristos şi o parte (cea mai mare) nu are gândirea lui Hristos. (Aici intră nu numai
ateii, ci şi cei religioşi, care au o credinţă amestecată, izvorâtă din învăţături Biblice unite cu
învăţături omeneşti.)

Toţi cei care nu gândesc ca Hristos, luptă împotriva Lui, fie pe faţă, fie acoperit.

Dragul meu, tu ce fel de gândire ai? Cine gândeşte ca Hristos, trăieşte ca Hristos, vorbeşte ca
Hristos şi lucrează ca Hristos. Acesta-i creştinul adevărat.

Slăvit să fie Domnul!

Apocalipsa 17 : 14

Întrebare: „Doamne, chemaţii şi aleşii Mielului sunt Mireasa – Biserica Sa, care în timpul acela
este luată de pe pământ? Cum se luptă împăraţii cu Mielul?”

Răspuns: „Împăraţii, împreună cu fiara, se vor război pe faţă împotriva Mielului. Războiul este
un război al duhurilor. – Este vorba, în verset, despre Biserica luată de pe pământ. Mielul,
împreună cu Biserica vor birui pe împăraţi.”

Cea din urmă ispravă a fiarei, şi a împăraţilor uniţi cu ea, va fi să se adune ca să se războiască cu
Mielul, când se va arăta. Urmarea va fi că „Mielul îi va birui”, iar soarta lor este zugrăvită
minunat în capitolele 19, 20 şi 21.

Lupta de totdeauna a balaurului a fost, în primul rând, împotriva Mielului (Domnul Isus Hristos).
Numele Mielului a fost pentru el focul care l-a ars cel mai usturător. Adevărul acesta îl vedem
limpede şi astăzi: când credincioşii rostesc numele „ISUS HRISTOS”, stârnesc împotrivire mai
mare în jur, decât atunci când rostesc numele „DUMNEZEU”. De ce? Răspunsul este simplu:
pentru că El, Fiul lui Dumnezeu, prin întruparea Sa ca om şi prin jertfa Sa de pe cruce, a dat
lovitura de moarte Satanei (balaurului). Toate zvârcolirile balaurului – de la Golgota încoace –
sunt zvârcolirile unui vrăjmaş biruit.

„…Mielul îi va birui, pentru că El este Domnul domnilor…”

Gânduri duhovniceşti: Numai în starea de Miel, credinciosul câştigă biruinţa asupra tuturor
vrăjmaşilor. Blândeţea este arma cea mai puternică a creştinului, (vezi 1 Petru 3:15-16).

Numai cine este miel cu adevărat, este domn (stăpân) cu adevărat.

„…Şi cei chemaţi, aleşi şi credincioşi, care sunt cu El, de asemenea îi vor birui.”

Iată aici patru condiţii, pentru câştigarea biruinţei asupra vrăjmaşilor dinăuntru şi din afară:

1. Chemarea,
2. Alegerea,

3. Credincioşia,

4. Rămânerea în Hristos – în felul Lui de a fi.

Numai biruitorii pot sta pe scaunul de domnie alături de Marele Biruitor, Isus Hristos.

Slăvit să fie Numele Lui în veci! Amin.

Apocalipsa 17 : 15

Întrebare: „Doamne, dacă mai ai să-mi spui Tu ceva aici, spune-mi.” Răspuns: „Aşa cum este
scris.”

Gânduri duhovniceşti: Fiecare om şade, adică îşi întemeiază viaţa pe ceva, şi zideşte pe temelia
pe care s-a aşezat. Sunt numai două temelii, pe care poate să-şi zidească omul casa Iui: Hristos
sau lumea, lucrurile de sus (cerul) sau lucrurile de jos (pământul). Nu este stare de mijloc. Se
cunoaşte, fără greutate, temelia pe care omul şi-a zidit casa vieţii, dacă priveşte cu băgare de
seamă toate mişcările lui.

Curva din versetul de mai sus şedea, adică îşi întemeia casa vieţii ei pe noroade, gloate şi
neamuri, care sunt asemănate cu apele. (Apele, deci, nu sunt numai simbolul învăţăturilor – cf.
Ioan. 7:37, ci şi simbolul noroadelor, care de asemenea au învăţăturile lor). Cum poate fi zidită o
casă pe valurile mării?

Când te întemeiezi pe un om, sau pe un grup de oameni, eşti purtat încoace şi încolo, aşa cum
sunt purtate valurile de vânt. Nu ai pace, statornicie, bucurie şi adevăr. Ce statornicie îţi poate da
valul mării? Ce siguranţă îţi poate da vântul?

Prietenia cu lumea înseamnă curvie, adică nestatornicie, iar starea aceasta înseamnă vrăjmăşie cu
Dumnezeu: „Suflete preacurvare! Nu ştiţi că prietenia lumii este vrăjmăşie cu Dumnezeu? Aşa
că cine vrea să fie prieten cu lumea se face vrăjmaş cu Dumnezeu.” (Iacov 4: 4).

Hristos singur este Temelia sigură, pe care n-o poate clătina nimeni şi nimic din univers. El este
Adevărul, iar adevărul nu se schimbă în veac. Ferice de cel care-şi zideşte casa vieţii pe Temelia
– Hristos! El are odihnă şi siguranţă, iar bucuria, care este cununa vieţii lui, nu i-o va răpi
nimeni!

Apocalipsa 17 : 16

Întrebare: „Doamne, cum va fi aceasta?”

Răspuns: „Aici este vorba despre dezbinarea împărăţiei Satanei, când el (Satana) luptă împotriva
lui însuşi. Împăraţii (coarnele), împreună cu fiara, care erau întăriţi de femeie, şi se îmbătau
(desfătau) de vinul curviei ei, văzându-se biruiţi de Miel, vor urî de moarte femeia şi se vor
năpusti asupra ei ca s-o nimicească. Numai ei, care ştiau cine este femeia, pentru că au curvit cu
ea, au putut s-o dezbrace, arătându-i toată goliciunea (falsitatea credinţei) ei.”

Falsitatea (minciuna) piere prin ea însăşi şi prin cei care au sprijinit-o.

Falsitatea (minciuna) este un mort cu obrajii coloraţi şi îmbrăcat cu haine frumoase. Moartea însă
nu ţine seama de învelişul strălucitor, ci încet, încet descompune omul până nu mai rămâne nimic
din el.

„Falsitatea cea mai periculoasă” – zice înţeleptul Nicolae Iorga – „e aceea care strânge mâna
brutal cu mâini înmănuşate în sinceritate aspră.”

„Oamenii cu două feţe” – spune Balzac – „transmit totdeauna celorlalţi duplicitatea lor.”

E adevărat că falsitatea, în prima parte a luptei, câştigă biruinţe însemnate, dar la urmă pierde
războiul şi este spulberată pentru totdeauna.

Avea dreptate Shakespeare când scria: „Cu o faţă de cucernic şi cu fapte religioase îndulcim şi
pe diavolul.”

Femeia despre care vorbeşte versetul (religia falsă – toate credinţele care nu fac parte din
credinţa lui Isus), a fost o unealtă bună în mâna diavolului (tatăl minciunii) şi s-a folosit mult
timp de ea. Totdeauna el o ştia falsă, că în afară arată una şi înăuntru este alta. Dar i-a plăcut de
ea. Când lupta lui împotriva Mielului s-a încheiat cu o înfrângere veşnică, s-a răzbunat pe femeia
de care s-a folosit, lăsând-o goală, arătând-o lumii întregi cine este ea. Însă prin această faptă s-a
arătat şi pe el însuşi ca izvor al minciunii şi al falsităţii.

Falsitatea merge departe, dar nu mai are drum de întoarcere. Piere pentru veci acolo unde a
ajuns.

Apocalipsa 17 : 17

Întrebare: „Doamne, ce trebuie să înţeleg de aici?”

Răspuns: „Împăraţii şi fiara credeau că ei fac toate aceste lucruri, dar adevărul este că Eu le-am
pus în inimă să aducă la îndeplinire planul Meu.”

Un mare adevăr se desprinde din versetul acesta, pe care trebuie să-l ţinem minte şi să ni-l
reîmprospătăm necontenit, şi anume: Dumnezeu stăpâneşte peste tot şi peste toate – şi peste
forţele diavolului, pe care le pune în slujba împlinirii planului Său. Cu toată dreptatea spunea
Goethe: „Satana este curăţitorul de vase al lui Dumnezeu.” Fără să-şi dea seama, el se află în
mâna lui Dumnezeu ca şi apele zăgăzuite în mâna omului: numai când se deschide zăgazul, ele
curg furioase, dar forţa lor este dirijată spre bine nu spre rău.

Tovarăşii fiarei (şi ai balaurului) se cred liberi în hotărârile lor, dar ei nu ştiu că, fără voia lor,
împlinesc totuşi planul lui Dumnezeu. Dacă aşa stau lucrurile, de ce să ne mai temem, ca
oamenii din lume, de soarta acestei nenorocite lumi? Mai putem oare să spunem că Dumnezeu
ne-a uitat, când citim că toate se învârtesc în jurul planului Său faţă de aleşii Săi? Ce va aduce
ziua de mâine, sau anul care vine? Tot ce a rânduit Dumnezeu, fie pentru credincioşi, fie pentru
necredincioşi.

„Cine este nedrept, (n-are decât) să fie nedrept şi mai departe; cine este întinat, (n-are decât) să
se întineze şi mai departe; cine este fără prihană, să trăiască şi mai departe fără prihană. Şi
cine este sfânt, să se sfinţească şi mai mult.”

Iată, Eu vin curând; şi răsplata Mea este cu Mine, ca să dau fiecăruia după fapta lui.” (Apoc.
22:11-12).

Ştiind că mai avem puţină vreme, să ne purtăm în aşa fel ca, prin viaţa noastră să strigăm cât de
tare Domnului nostru iubit: „Vino, Doamne Isuse!” (Apoc. 22:20).

Apocalipsa 17 : 18

Întrebare: „Doamne, ce trebuie să mai ştim în legătură cu această femeie?”

Răspuns: „Femeia, aşa cum s-a mai spus, reprezintă credinţa falsă (toate crezurile religioase, care
sunt în afara credinţei lui Isus.)”

În cartea Apocalipsei ne sunt arătate, în chip deosebit două cetăţi: Ierusalimul cap. 21 şi
Babilonul. Prima reprezintă Mireasa lui Hristos (Biserica cea vie, care ţine credinţa lui Isus), iar
a doua reprezintă falsa credinţă, care are învăţături şi din Biblie şi de la oameni; vrea să ţină
legătura şi cu Hristos şi cu lumea; priveşte cu un ochi în sus şi cu unul în jos; vrea să aibă parte şi
de fericirea vieţii viitoare dar luptă cu toată puterea şi pentru fericirea prezentă (în lume).
Aceasta este o adâncă necinstire a Numelui lui Isus Hristos. De aceea Babilonul (amestecătura,
încurcătura) este numită „mama curvelor” (vers. 5).

Putem fi, dar, bine încredinţaţi că toţi câţi poartă Numele lui Hristos ca să-L necinstească, sunt o
urâciune înaintea lui Dumnezeu. În toată Sfânta Scriptură, nimic nu-i zugrăvit mai negru şi mai
urât de Dumnezeu, de cerşi de sfinţi, decât Babilonul. Şi, pentru că a căutat în chipul cel mai
ruşinos să stăpânească peste atâţia împăraţi şi atâtea naţiuni, Dumnezeu a rânduit ca să fie
nimicită de mâna acelora, pe care a căutat să-i stăpânească.

Babilonul, cetatea cea mare, prin faptul că umblă pe două căi, caută ca „mamă a curvelor”, să fie
luxoasă şi atrăgătoare după înfăţişarea ei firească. Mireasa lui Hristos (cetatea cea sfântă,
credincioşii adevăraţi – Biserica cea vie), dimpotrivă, este atrăgătoare, fiindcă se înfăţişează în
felul Lui de a fi şi în frumuseţea Lui dumnezeiască.

Biserica este sfântă şi cerească, şi înrâuririle ei sunt dumnezeieşti şi dătătoare de viaţă, fiindcă
are în ea Duhul, are „râuri de apă vie”. „Este un râu, ale cărui izvoare înveselesc cetatea lui
Dumnezeu.” (Psalm. 46:4) – anume puterea de binecuvântare a Duhului, care face să locuiască în
inimile sfinţilor tot ce a descoperit Dumnezeu în harul mântuirii şi deci toate roadele iubirii
dumnezeieşti. Acolo nu mai e vorba de pustie, ci de grădina lui Dumnezeu. Farmecul
Babilonului n-are nici o trăsătură dumnezeiască. Farmecul, după care trebuie să râvnim, e să fim
în satâre să înfăţişăm tot ce e din Dumnezeu şi din Hristos. N-avem nevoie de ziduri mari, nici de
muzici strălucite, nici de nimic ce gâdilă pe omul firesc. Trebuie însă să râvnim ca să fim
atrăgători pentru sufletele cu frica lui Dumnezeu şi însetate după apa adevărului dumnezeiesc.
Biserica este Adunarea lui Dumnezeu pe pământ, în care se pot găsi bogăţiile nepătrunse ale lui
Hristos (Efes. 3:8), în care locuieşte Duhul Sfânt: ea este cetatea lui Dumnezeu.

Deosebirea dintre cele două cetăţi: Ierusalimul şi Babilonul, ne îndeamnă să fim credincioşi în
toate mărunţişurile. În ce ne găsim noi plăcerea? Ce îngrijim şi ce dăm la iveală? Trăsăturile
curvei sau ale miresei? Dacă nu umblăm decât după zădărnicii şi înălţări de sine, oricine am fi
noi, suntem pe drumul Babilonului.

Apocalipsa 18 : 1

N-aş vrea să scriu nimic de la mine – şi cele scrise să fie împotriva adevărului – de aceea stau
mereu înaintea lui Dumnezeu şi-L rog să-mi spună El ce să scriu. Îl întreb mereu ca un copil care
nu ştie nimic. Şi El, în bunătatea Lui şi pentru biruinţa adevărului Său, îmi răspunde simplu, dar
limpede, ca să fie pe înţelesul oricui, care citeşte cu credinţă.

În versetul acesta şi următoarele, am întrebat pe Dumnezeu: „Doamne, cuvintele „După aceea”

înseamnă după cele întâmplate cu femeia, sau este o altă vedenie (un alt tablou) pentru acelaşi
lucru „?

Răspuns: „E continuarea judecăţii femeii.”

Întrebare: „Pământul fizic s-a luminat de slava îngerului?”

Răspuns: „Prin această luminare a pământului se înţelege că locuitorii pământului au primit o

lumină nouă în ceea ce priveşte cunoaşterea femeii.”

În capitolul 18 din Apocalipsa ni se arată limpede starea morală şi urmările nimicirii Babilonului.
Judecata lui Dumnezeu este necruţătoare. Ea taie răul din rădăcină şi scoate la lumină toate
lucrurile Satanei (balaurului) săvârşite, prin lumea religioasă, la întunericul unei forme de
evlavie.

Un gând duhovnicesc: Ceea ce se pogoară din cer de la Dumnezeu, luminează pământul cu

adevărat.

Lumina dumnezeiască este dătătoare de viaţă şi de bucurie. Ferice de cel care o primeşte cu
credinţă!

Slăvit să fie Domnul!

Apocalipsa 18 : 2
Întrebare: „Doamne, după căderea Babilonului (dezbrăcarea femeii) mai urmează evenimente
însemnate pe pământ? Ce înseamnă „locaş al dracilor „? Până la această dată nu a fost tot aşa?
Ce sunt „păsările necurate şi urâte”?

Răspuns: „Căderea Babilonului se face într-un timp scurt – nu dintr-o dată – iar după dezbrăcare
(a femeii) ea va fi mai vădit un locaş al dracilor. Prin „păsările necurate şi urâte” sunt arătaţi
oamenii care sunt stăpâniţi de un anumit soi de draci.”

„…A căzut, a căzut Babilonul cel mare! A ajuns un locaş al dracilor…”

Când vălul formei de evlavie va fi dat la o parte, când starea de păcat a falsei credinţe va fi
arătată goală şi toţi o vor vedea aşa cum este, dracii (duhurile necurate) se vor simţi mai la ei
acasă şi-şi vor face lucrurile neîmpiedicaţi.

În cetatea lui Dumnezeu (Biserica cea vie, care ţine credinţa lui Isus) nu-i loc pentru slava
omului, căci Dumnezeu însuşi locuieşte acolo.

În cetatea cea mare (Babilonul), omul s-a aşezat pe cel mai înalt scaun al slăvirii lui, prin
amestecul lucrurilor omeneşti cu cele dumnezeieşti. Această lucrare (de amestecătură) bate
drumul închinării la idoli. Unde sunt idoli, acolo este locaşul dracilor.

Ce s-a ales de turnul Babei şi vechea cetate idolatră a Babilonului, aceea se va alege şi de
Babilonul spiritual, adică nimicirea. Turnul Babei n-a ajuns până ia cer, dar gândul păcătos al
omului, care i-a pornit zidirea, a ajuns până acolo, căci singurul turn, care ajunge până la cer, este
turnul păcatelor. Aşa şi cu Babilonul spiritual: când va ajunge vârful păcatelor (vezi Fac. 15:16),
se va prăbuşi cu mare zgomot şi în veac nu se va mai ridica.

Să ia aminte toţi cei care trăiesc o viaţă amestecată! Judecata lui Dumnezeu nu întârzie.

Apocalipsa 18 : 3

Întrebare: „Doamne, ce să înţeleg de aici? Este vorba chiar de negustori?”

Răspuns: „Despre cei care se ocupă cu afacerile pământului, şi care se folosesc de femeie, este
vorba.”

Gânduri duhovniceşti: Babilonul, după cum s-a amintit, este falsa credinţă, amestecată cu
interesele lumii, care a insuflat omului duhul înălţării de sine.

Urmărind cele zise de Sfânta Scriptură, vedem că necredinţa de la început a lui Israel a fost că
Acan a văzut, în prada din Ierihon, o „manta frumoasă de Şinear”, a poftit-o şi a luat-o. Mantaua
este de obârşie babiloneană (Iosua 7:21; Facerea 10:10). În Noul Testament această faptă a lui
Acan se aseamănă cu păcatul lui Anania şi Safira. (F. Ap. 5). Nu făcuseră rău că îşi păstraseră
banii, dar au păcătuit, fiindcă, vrând să aibă între fraţi o vază mai mare decât li se cuvenea, din
pricina dărniciei lor, ca să şi-o câştige, au minţit pe Duhul Sfânt: şi astfel au râvnit la o haină
babiloneană. Acan voia să se împodobească cu o manta mai frumoasă, iar Anania şi Safira voiau
să se îmbrace cu slava unei evlavii nedrepte. Iată cum începe Babilonul fie într-o inimă, fie într-o
adunare.

Ştiu că în firea mea pământească nu-i decât zădărnicie şi mândrie; dar dacă le osândesc şi le dau
la o parte, pot păşi în slujba lui Hristos şi voi fi cinstit de Dumnezeu. Dacă nu le osândesc şi nu
le dau la o parte, sunt robul lor şi sunt înrâurit de ceea ce este babilonean.

Suntem chemaţi la părtăşia cu Fiul Său, la împărtăşirea cu sângele lui Hristos, la împărtăşirea cu
Duhul Sfânt şi ca să avem părtăşie unii cu alţii. (1 Cor. 1:9; 1 Cor. 10:16; 2 Cor. 13:13; 1 Ioan
1:7). Tot ce face parte din

Babilon roade tocmai rădăcina – strică tot ce e duhovnicesc într-o inimă şi într-o adunare.
Păcatul lui Acan, ca şi al lui Anania şi Safira, ne arată cum, chiar de la început, Dumnezeu vrea
să ne înştiinţeze de primejdia duhului Babilonului. Trebuie să osândim acest duh atât în noi
înşine, cât şi în afara noastră. Slăvit să fie Domnul!

Apocalipsa 18 : 4

Întrebare: „Care este poporul lui Dumnezeu, chemat atunci ca să iasă din Babilon, dacă Biserica
(poporul sfânt) nu se mai află pe pământ? – în ce fel să fie ieşirea?”

Răspuns: „Este vorba despre credincioşii care vor mai fi atunci pe pământ. Ieşirea lor trebuie să
fie pe faţă (nu numai cu inima), ca să fie văzută de toţi.”

Porunca aceasta dumnezeiască: „Ieşiţi din mijlocul ei poporul Meu, ca să nu fiţi părtaşi la
păcatele ei, şi să nu fiţi loviţi cu urgiile ei”, este şi pentru noi, credincioşii Domnului de astăzi,
pentru că astăzi Babilonul este în floare. E adevărat că nu i-a sosit timpul judecăţii, dar noi
cunoaştem cine este Babilonul. Să nu ne înşelăm cu gândul că cetatea Babilonului se va pocăi
vreodată şi că ar trebui ajutată în privinţa aceasta. O, nu. Cetatea Babilonului trebuie părăsită nu
ajutată.

„Ieşiţi din mijlocul ei…”

Alt mijloc de izbăvire nu este. Cine nu vrea să iasă, va pieri împreună cu această cetate mare.
Desigur, „ieşirea din Babilon” nu e uşoară, dar nici grea. E uşoară pentru cel care s-a hotărât să
calce exact pe urmele Domnului Isus, care este gata de batjocuri şi de moarte. Pentru cel care
vrea să-şi păstreze viaţa şi bunul nume, ieşirea este cu neputinţă.

Biserica a fost lăsată aici, pe pământ, ca să fie părtaşă lepădării lui Hristos şi să dea mărturie
despre suferinţa lui Hristos până la întoarcerea Lui în slavă.

Dacă sufletele noastre au gustat din Domnul, fără să vrem, fugim de slava oamenilor, ieşim din
Babilon. Totul atârnă de iubirea pe care o avem faţă de Hristos. El este, pentru noi, măsura
tuturor lucrurilor. Gândurile şi pornirile Miresei se îndreaptă numai spre Hristos. Dacă facem
parte din Mireasă, ardem în focul dragostei pentru El.
Să ne cercetăm, fraţii mei, şi în lumina acestor cuvinte, ca să nu ne prindă nepregătiţi ceasul
venirii Domnului nostru!

Apocalipsa 18 : 5

Întrebare: „Doamne, păcatele femeii (Babilonului) sunt numai de natură fizică (amestecul cu
lumea), sau şi de natură spirituală (învăţături străine de Noul Testament)?”

Răspuns: „Despre toate păcatele posibile este vorba (şi fizice şi spirituale).”

Din amestecul cu lumea, nu poate ieşi nimic bun pentru Dumnezeu şi lucrarea Lui. Babilonul,
această amestecătură, de la naştere şi până la nimicire, a adunat păcat peste păcat, nelegiuire
peste nelegiuire şi când turnul păcatelor îşi va atinge vârful, va veni trăsnetul judecăţii lui
Dumnezeu şi îl va nimici până în temelii.

Pe când Mireasa lui Hristos îşi adună virtute lângă virtute, semănând tot mai limpede cu Mirele
ei, Babilonul, femeia aceasta desfrânată, îşi adună păcat peste păcat, semănând tot mai desăvârşit
cu diavolul.

Dumnezeu priveşte spre noi şi vede toate mişcările fiinţei noastre. Ce strângem noi? Numai dacă
strângem ceea ce strânge Hristos – împreună cu El (Matei 12: 30), nu strângem cu femeia
desfrânată (falsa credinţă). Altfel tot timpul strângem cu ea.

Să stăm înaintea lui Dumnezeu, cu credinţă sinceră şi într-o stare de închinare, şi El ne va arăta
cum suntem, ce-am strâns până acum şi ce trebuie să strângem.

Apocalipsa 18 : 6

Întrebare: „Doamne, este vorba de credincioşi? Cum să răsplătească ei Babilonului? Ce

înseamnă: „Turnaţi-i îndoit în potirul în care a amestecat ea?”

Răspuns: „Eu Mă folosesc şi de credincioşii Mei în judecata femeii. Prin cuvintele: „Turnaţi-i
îndoit…” Înseamnă o răsplătire desăvârşită, pentru tot ce a făptuit ea.”

Când Dumnezeu îşi începe judecata – fie asupra lumii, fie asupra falsei credinţe – nu umblă cu
jumătăţi de măsură şi nu se mai sfătuieşte cu mila şi harul Său, ci foloseşte toate mijloacele ca să
ducă desăvârşit până la capăt planul Său de judecare şi nimicire a răului. Şi îngerii şi sfinţii dintre
oameni vor conlucra cu Dumnezeu la curăţirea răului şi la restabilirea binelui pe pământ.

Să urmăm pilda lui Dumnezeu, procedând ca El, când este vorba de viaţa noastră, adică să ne
judecăm fără cruţare pe noi înşine, să nu avem milă de firea noastră veche cu poftele şi pornirile
ei, ci să nimicim răul sub toate formele lui. La fel, să fim necruţători cu minciuna din afară, cu
duhurile străine de Duhul lui Hristos, să nu le îngăduim să-şi aşeze tronul în mijlocul copiilor lui
Dumnezeu, Biserica Sa cea vie, ci să le descoperim şi să le arătăm cine sunt şi cum sunt. Apoi,
cu sabia Cuvântului lui Dumnezeu, să le judecăm.
Apocalipsa 18 : 7

Întrebare: „Doamne, este răzbunarea Ta, prin credincioşii Tăi?”

Răspuns: „Da, este răzbunarea Mea.”

Dumnezeu nu din plăcere se răzbună, judecând fără cruţare, pe cei care s-au răzvrătit împotriva
Lui, ci dreptatea Sa cere acest lucru. El trebuie să taie răul din rădăcină, ca să nu mai chinuiască
făpturile Sale, şi să nu mai dărâme cetatea adevărului Său.

Intrarea în veşnicie se face pe poarta judecăţii dumnezeieşti.

Babilonul se preamăreşte pe el însuşi şi trăieşte în lux. Domnul Isus va proslăvi El însuşi

Biserica, aşa că nu e nevoie să se proslăvească ea însăşi. (Efes. 5:27). I-a dat Duhul Său, pentru
ca ea să se poarte după gândurile şi inima Lui şi să fie întruchiparea chipului Său.

Fraţii mei, dacă vrem ca să facem parte din Biserica Domnului Isus Hristos, să ne silim să fim
întocmai cu gândurile Lui. Biserica are gândul lui Hristos şi plăcerea ei este preamărirea Lui. Cu
cât îi cunoaşte mai mult gândurile Lui cu atât mai mult doreşte să-şi potrivească viaţa după ele.
Şi tocmai fiindcă nu se cunoaşte slava pe care o are Biserica de la Hristos, duhul Babilonului
prinde tot mai multă putere. Biserica neadevărată se preamăreşte chiar acolo, unde nu-i Hristos;
ea stă ca o împărăteasă şi nu ca o văduvă, căci nu-şi dă deloc seama de starea ei căzută şi lipsită
de Hristos.

Cine are inimă de înţeles, să înţeleagă!

Slăvit să fie Domnul!

Apocalipsa 18 : 8

Întrebare: „Doamne, este vorba de o zi fizică şi de o nimicire totală a Babilonului în aceeaşi zi?
Ce se înţelege aici prin foc?”

Răspuns: „Este vorba despre un timp scurt. Prin foc se înţelege chinul în care arde femeia.”

Prin judecăţile Sale, Dumnezeu îşi arată desăvârşit dreptatea, înţelepciunea şi tăria Sa. El ar fi
putut să nimicească răul de la început, dar n-a făcut acest lucru, pentru ca prin experienţă, să se
convingă toate făpturile Sale din cer, şi de pe pământ şi de sub pământ de realitatea păcatului, de
pagubele pe care le-a produs şi de preţul cel mare pe care l-a plătit dragostea dumnezeiască,
pentru mântuirea tuturor pierduţilor.

Judecăţile lui Dumnezeu îi înalţă slava şi dreptatea atât de mult, că nu va mai fi nimeni neluminat
în privinţa aceasta.

Şi in noi, fraţii mei, ori de cate ori Dumnezeu Îşi aprinde focul judecăţilor Sale, îl cunoaştem tot
mai limpede şi puterea Lui ne stăpâneşte tot mai mult, după ce focul a trecut.
Valorile dumnezeieşti nu sunt nimicite de focul judecăţilor dumnezeieşti, ci ele se curăţă
desăvârşit de tot ce-i străin, şi devin mai strălucitoare. Ceea ce se pierde în foc, nu este valoare în
faţa lui Dumnezeu. Iată un adevăr, pe care trebuie să-l ştim foarte bine.

Apocalipsa 18 : 9

Întrebare: „Doamne, de ce vor plânge şi vor boci împăraţii pământului pe femeia, pe care ei au
lăsat-o goală şi i-au mâncat carnea?” (cap. 17:16).

Răspuns: „Aici se înţelege ca în Evanghelie: «Li se ia şi ce li s-a părut că au avut.» (Luca 8: 18).
Li s-a dus toată nădejdea.”

Plânsul împăraţilor pământului este plânsul celor care şi-au pierdut orice nădejde, plânsul după
un om înghiţit de valurile oceanului, plânsul în faţa unui morman de cenuşă, care cu câteva
ceasuri înainte, fusese un palat frumos, plânsul celui care şi-a pierdut pentru veci iubita în braţele
morţii.

Nimic nu-i mai sfâşietor decât plânsul fără nici o rază de nădejde.

Ca să fim izbăviţi de un asemenea plâns, să plângem acum plânsul pocăinţei, aşa cum a plâns
Petru (Matei 26:75), nu cum s-a căit Iuda (Matei 27:3-5); cum a plâns David (2 Sam. 12:21), nu
cum a plâns Saul (1 Sam. 24:16).

Numai plânsul înaintea lui Dumnezeu şi după voia lui Dumnezeu, este urmat de roadă
binecuvântată şi de bucurie în nădejde. Despre acest plâns a spus Mântuitorul Hristos: „Ferice de
cei ce plâng, căci ei vor fi mângâiaţi!”(Matei 5:4). La acest plâns ne îndeamnă Duhul Sfânt, prin
gura sf. Ap. Pavel: „Plângeţi cu cei ce plâng.” (Rom. 12:15).

Cine plânge acum plânsul după voia lui Dumnezeu, nu va mai plânge în veşnicie. (Matei 8:12;
Matei 13:42).

Apocalipsa 18 : 10

Întrebare: „Doamne, împăraţii pământului nu vor cădea şi ei în chin?”

Răspuns: „Judecata începe cu femeia (cu reprezentanţii credinţei false) şi toţi care nu se vor
pocăi şi nu se vor întoarce la Mine, vor cădea, la rândul lor, în chin.”

Nu e destul să compătimeşti pe altul că merge pe o cale rea, şi din pricina aceasta ajunge în
pedeapsă, ci trebuie să te cercetezi pe tine, să vezi care-ţi este starea, şi să te pocăieşti.

Nu e destul să-ţi fie frică de chinul în care cade un făcător de rele, ci vezi ce fel de fapte ai tu şi
întoarce-te la Dumnezeu, ca să nu cazi curând în acelaşi chin în care a căzut el.

Nu e destul să priveşti de departe judecata aproapelui tău, pentru nelegiuirile lui, şi să te

îngrozeşti de osânda care-l aşteaptă, ci, mai bine, cugetă adânc la viaţa ta şi la căile pe care
mergi. Oare nu eşti vrednic şi tu de aceiaşi judecată? Opreşte-te, pocăieşte-te şi întoarce-te la
Dumnezeu! Aceasta-i singura scăpare.

Ascultă îndemnurile Cuvântului lui Dumnezeu, crede în Domnul Isus Hristos, în jertfa lui
răscumpărătoare şi vei fi mântuit.

Apocalipsa 18 : 11

Întrebare: „Doamne, ce să înţeleg din versetul acesta şi din următoarele trei versete (12-14)? Este
vorba de negustori obişnuiţi? Dar marfa este aşa cum scrie aici?”

Răspuns: „Este vorba despre oameni şi despre lucrările, pe care femeia le făcea prin ei în
legătură cu negustorii pământului – care se ocupau cu afacerile lui.”

Gânduri duhovniceşti: Numai pământul are negustori. Cerul – starea de cer – nu are aşa ceva. În
cer nu se cumpără, nu se vinde şi nu se încheie nici un fel de contracte, pentru că acolo nu mai
sunt interese personale, ci totul este desăvârşită unitate în Dumnezeu. Numai în afara lui
Dumnezeu – a cerului Său – sunt interese, sunt vânzări şi cumpărări, goană după câştig şi slavă
deşartă.

Unde sunt despărţiri (naţionale, politice, economice, religioase etc.) există şi marfă, şi goană
după câştig. În unitate însă, adică în Hristos, în Trupul Lui, nu mai există lucruri de acestea.

Când eşti în Hristos, ai totul deplin în El, unde sunt ascunse toate comorile (vezi Col. 2: 3 şi 10).
Când nu eşti în El, umbli tot timpul după schimburi (vânzări şi cumpărări). Unii îşi vând
conştiinţa şi talentele, ca să câştige produsele (mărfurile) pământului.

Urmaşii lui Hristos, dacă au daruri din partea Lui, nu vând, ci dăruiesc totul, pentru mântuirea
semenilor lor.

Apocalipsa 18 : 12

În primul rând să ţinem seama de ceea ce spune Dumnezeu, prin răspunsul dat la întrebarea de la
versetul 11.

Luate în înţeles duhovnicesc, vedem că lucrurile amintite în versetul de mai sus, folosite de
cetatea cea mare, Babilonul (femeia desfrânată), adică falsa credinţă, sunt o imitaţie a lucrurilor
poruncite de Dumnezeu, pentru facerea Cortului întâlnirii, simbolul adevăratului Cort al întâlnirii
(Biserica lui Hristos) din Noul Legământ, (vezi Exod, capitolele 25-27).

Aurul simbolizează starea cerească.

Inul subţire simbolizează faptele neprihănite.

Purpura şi stacojiul (culori roşii) simbolizează jertfele de sânge, dar şi puterea împărătească.
Fildeşul (albul) simbolizează universalitatea, adică tonul cerului.

Lemnul scump de tiin, din care se fac cele mai de preţ mobile, simbolizează arta felurită, care
este un fel de ambalaj frumos, în care este aşezată învăţătura.

Pietrele scumpe şi mărgăritarele sunt simbolul podoabelor de afară (organizare perfectă).

Prin imitaţia lucrurilor dumnezeieşti, a putut falsa credinţă să înşele sufletele veacuri de-a rândul.
În vremea judecăţii, însă, toate faptele şi stările ei ascunse vor fi scoase la lumină.

Cuvântul Domnului ne învaţă limpede să fugim de forma de evlavie (2 Tim. 3:5) care este
purtătoare de moarte, iar Domnul Isus spune apăsat: „Mai întâi de toate, păziţi-vă de aluatul
fariseilor, care este făţărnicia.” (Luca 12:1).

Apocalipsa 18 : 13

La versetul 12 marfa era pentru construcţii şi podoabe. Aici (în versetul 13) este vorba despre
marfa care hrăneşte, parfumează, transportă, braţe de muncă şi, la urmă, sufletele oamenilor.

În adevăr, ţinta ultimă a balaurului, prin toate mijloacele de luptă – şi prin femeie (credinţa falsă)
– este câştigarea sufletelor oamenilor. Dar şi Domnul Isus luptă pentru aceeaşi ţintă: mântuirea
sufletelor oamenilor. În lupta lui, balaurul vrea să omoare, iar Domnul Isus să dea viaţă.

Negustorii pământului plâng femeia (Babilonul), pentru că, odată cu nimicirea ei, li s-a dus piaţa
de desfacere a mărfurilor lor. Tot ce producea pământul, cumpăra femeia (credinţa falsă) şi prin
aceasta devenea puternică: „Împărăteasa pământului”, (vezi versetul 7).

Biserica Domnului Hristos n-a umblat după lucrurile pământului, ci numai după lucrurile de sus,
lucrurile cerului (vezi Colos. 3:1-2), de aceea pe pământ nu avea nici un drept, afară de purtarea
crucii. Ea era străină şi călătoare prin lume, ca şi Căpetenia ei (vezi 1 Petru 1:1; 1 Petru 2:11;
Evrei 11:13; Evrei 13:14; Filip. 3:20).

Umblarea după lucrurile de sus, sau cele de jos, te aşează într-o parte sau alta: în credinţa cea
dreaptă (credinţa lui Isus), sau credinţa falsă (Babilonul); în Biserica lui Hristos, sau în biserica
falsă (femeia desfrânată).

Cuvântul lui Dumnezeu ne îndemnă mereu la cercetare, ne da lumină să ne cunoaştem starea şi

ne curăţeşte de toate învăţăturile şi duhurile străine. Să alergăm, deci, la acest sfânt Cuvânt şi
vom primi harul de care avem nevoie! Slăvit să fie Domnul!

Apocalipsa 18 : 14

Când sabia judecăţii dumnezeieşti începe să taie în trupul femeii (credinţa falsă), nu se mai
opreşte până la ultima bucăţică, pe care o mai are de tăiat, aşa cum zicea odinioară proorocul:
„Strânge-ţi puterile, sabie, întoarce-te la dreapta! Aşează-te, întoarce-te la stânga! îndreaptă-ţi
ascuţişul in toate părţile! Şi eu voi bate din mâini de bucurie, şi îmi voi potoli urgia. Eu,
Domnul, vorbesc!” (Ezec. 21:16-17).

Credinţa falsă (femeia – Babilonul) va fi nimicită până în temelii iar toate lucrurile alese,
strălucite (artă, literatură, invenţii, oameni de mare talent etc.) de care s-a folosit ea, vor fi
pierdute pentru totdeauna. Oamenii vor fi uneltele de care Dumnezeu se va folosi pentru
judecarea Babilonului. Această judecată nu va putea fi împiedicată de nimic, ci îşi va urma
drumul până la capăt.

Ceea ce începe Dumnezeu, duce la bun sfârşit, şi când este vorba de mântuire şi când este vorba
de judecată.

Slăvit să fie Numele Lui în veci! Amin.

Apocalipsa 18 : 15

Întrebare: „Doamne, ai Tu să-mi spui ceva aici?” Răspuns: „Se înţelege ca la versetul 10.”

Când începe să ardă casa vecinului, la care şi tu ai ajutat s-o zidească, te apucă groaza, pentru că
şi casa ta este în pericol.

Negustorii aceştia, care s-au îmbogăţit de pe urma femeii (a credinţei false), îşi văd ruinată
situaţia lor şi de aceea plâng şi se tânguiesc. Viaţa şi bogăţia lor atârnau de femeie (Babilon).
Fără ea ei erau pierduţi.

Cine trăieşte şi se îmbogăţeşte de pe urma minciunii şi a câştigului mârşav, nu are siguranţă şi

odihnă. Bogăţia adunată pe aceste căi, nu dă fericire.

„…S-au îmbogăţit de pe urma ei…”

Bogăţia este şi numele pe care ţi l-ai făcut în lume. Cine ţi-a dat această bogăţie? Adevărul sau
minciuna? De pe urmele lui Isus te-ai îmbogăţit sau de pe urmele Babilonului?

Cunoştinţele pe care le ai, sunt şi ele bogăţie. Cine ţi le-a dat? Cerul sau pământul? Cuvântul lui
Dumnezeu sau Babilonul?

Cercetează-te!

Adevăratele bogăţii sunt în Hristos (felul Lui de a fi), în Cuvântul adevărului Său. Acestea sunt
veşnice şi dau adevărata odihnă şi fericire sufletelor.

Apocalipsa 18 : 16

Întrebare: „Doamne, ce înţeles au îmbrăcămintea şi podoabele cetăţii?”

Răspuns: „Toate acestea erau mijloacele de amăgire ale ei.”

Gânduri duhovniceşti: Minciuna (credinţa falsă) se poate împodobi cu hainele adevărului, dar
acestea n-o pot scăpa de la pieire, atunci când îi soseşte ceasul.

Dumnezeu nu se uită la ceea ce izbeşte privirea, ci Se uită la inimă. Dacă inima este plină de
fărădelege, degeaba arăţi în afară o formă de evlavie.

Să nu avem în noi mijloace de amăgire, căci vom avea de dat un răspuns mai greu în ziua
judecăţii lui Dumnezeu.

Cu cât mai mult un individ, sau o colectivitate religioasă (un cult) foloseşte mai multe
„podoabe” (forme şi ceremonii), cu atât arată mai limpede lipsa adevărului dinăuntru. La ce
folosesc toate acestea, dacă adevărul nu-i acolo? Adevărului nu-i trebuie zorzoane. El nu umblă
să amăgească pe nimeni.

Credinţa lui Isus este simplă şi luminoasă. Credinţa falsă este înzorzonată cu filozofii, ceremonii
şi forme. Şi-i plac zorzoanele, ca să amăgească cu ele.

Să privim la Domnul Isus şi să învăţăm de la El credinţa cea adevărată, care dă viaţă şi roade
cereşti.

Apocalipsa 18 : 17

Întrebare: „Doamne, este vorba chiar despre corăbierii de pe mare?”

Răspuns: „Nu, ci despre toţi care stau pe marea lumii, care trăiesc din ea – câştigă din ea.”

Ca să crească, să se întărească şi ca să-şi adune bogăţii, i-a trebuit Babilonului mult timp.
Căderea lui însă şi pierderea tuturor bogăţiilor a fost într-un timp foarte scurt. Aşa este judecata
lui Dumnezeu: nu durează cu sutele de ani, ci se consumă repede.

Când Domnul Isus a fost judecat pentru noi, judecata n-a durat mult, ci, din clipa când L-au prins
(era noaptea), până a doua zi dimineaţa. Iar moartea Lui pe cruce a fost neobişnuit de repede:
„Pilat s-a mirat că murise aşa de curând…” (Marcu 15:44). Şi lui luda, Domnul Isus i-a zis: „Ce
ai să faci, fă repede.” (Ioan 13:27). Era vorba tot despre judecata, care trebuia să vină asupra Sa.

„Atâtea bogăţii într-un ceas s-au prăpădit!”

Bogăţiile credinţei false (femeia desfrânată), când se pierd, pierdute sunt pentru totdeauna.
Nimeni nu le mai poate răscumpăra.

Să ţinem minte adevărul acesta: tot ce am câştigat (ni s-a părut că am câştigat) de pe urma
credinţei false, sau de pe urma unei căi nedrepte, ni se va lua pentru totdeauna. Judecata lui
Dumnezeu vine.

Apocalipsa 18 : 18
Întrebare: „Doamne, vor fi chiar strigăte obişnuite?”

Răspuns: „Este vorba despre strigătul durerii lor.”

Această cetate mare, Babilonul (credinţa falsă), era legată de întreaga lume, cum este legat capul
de trup, de aceea nimicirea ei a produs dureri mari pretutindeni pe pământ. Toţi cei care erau
legaţi de ea îşi vedeau sfârşitul şi strigau îngroziţi. Dar vremea izbăvirii (harului) trecuse.

„Şi când au văzut fumul arderii ei strigau…”

Un gând duhovnicesc: Ce văd semenii noştri în noi? Văd ei fumul arderii, care se ridică dintr-o
stare de păcat, sau văd roadă înviorătoare a binecuvântărilor lui Dumnezeu? Văd ei întunericul
unei învăţături amestecate, sau văd lumina limpede şi frumoasă a Cuvântului lui Dumnezeu? Văd
ei fumul duhului de partidă, sau văd Duhul lui Dumnezeu? Văd ei bezna felului de a fi al
pământului, sau văd starea cerească – felul de a fi al cerului? Ce văd?

Dacă Duhul credinţei sincere ne împinge la cercetarea Scripturii Sfinte, să ne lăsăm mustraţi,
curăţiţi şi mângâiaţi de ea. Altfel degeaba o citim. Vrem noi să facem lucruri degeaba, sau
mânaţi de firea noastră pământească (eul)?

Trăim încă în vremea harului şi putem să intrăm în templul mântuirii lui Dumnezeu. Să nu
amânăm, căci este ceasul de pe urmă.

Apocalipsa 18 : 19

Întrebare: „Doamne, de ce se face atâta zarvă? Ce trebuie să mai înţeleg de aici?”

Răspuns: „Vezi înţelesul de la versetul 10.”

Toţi cei care n-au venit la Lumina lumii – Hristos, toţi cei care nu au credinţa Lui, fiind în
întunericul păcatului, nu ştiu să deosebească valorile. Ei numesc „scumpeturi” lucrurile
Babilonului (credinţei false), iar lucrurile adevărului (credinţa lui Isus) le numesc „rătăciri”,

„stricătoare de rânduieli”, „neştiinţă”, „bigotism”, iar pe cei ce le trăiesc îi socotesc „duşmanii

societăţii”.

Adevărat zicea proorocul din vechime: „Vai de cei ce numesc răul bine, şi binele rău, care spun
că întunericul este lumină şi lumina întuneric, care dau amărăciunea în loc de dulceaţă, şi
dulceaţa în loc de amărăciune.” (Isaia 5:20).

„Scumpeturile” Babilonului au „Îmbogăţit” pe nişte orbi, care nu-şi dădeau seama că totul este
închipuire, şi acum, când izvorul lor s-a prăbuşit, plângeau, se tânguiau şi ţipau, dar totul era în
zadar.
Bogăţiile minciunii sunt ca izvorul lor, adică nimic. Nimicul nu poate da naştere decât la nimic.
Închipuirile nu satură pe nimeni niciodată. Cine se hrăneşte cu nădejdi înşelătoare, cu închipuiri,
nu trăieşte.

Apocalipsa 18 : 20

Întrebare: „Doamne, este vorba despre toţi sfinţii începând cu Abel?”

Răspuns: „Aici este vorba despre o bucurie generală a tuturor fiinţelor Mele, pentru dreptatea
judecăţii, pe care am săvârşit-o asupra Babilonului.”

Credinţa falsă (femeia desfrânată – Babilonul), fiind legată de pământ, pământul o folosea în
interesele lui. În această stare însă ea era duşmana văzută a cerului – a stării şi rânduielii cereşti.
Tot timpul ea a luptat, prin învăţătura şi felul ei de a fi, împotriva adevăraţilor credincioşi, sfinţi
şi cetăţeni ai cerului. De fapt de aceea este falsă, pentru că amestecă lucrurile cereşti cu cele
pământeşti, arătând mereu o cale care duce în jos, îndemnând pe oameni să lupte pentru cele de
pe pământ (rândielile şi stările din lume). Oare nu aici îşi au izvorul toate războaiele religioase şi
nereligioase, dar binecuvântate de mai-marii religiilor? Dar luptele dintre partidele religioase ce
sunt? A poruncit aşa ceva Domnul Isus credincioşilor Săi? Nu spune limpede Scriptura: „…In
adevăr, când între voi sunt zavistii, certuri şi dezbinări, nu sunteţi voi lumeşti şi nu trăiţi voi în
felul celorlalţi oameni?” (1 Cor. 3:3).

Cerul se bucură, când vede că toţi vrăjmaşii lui sunt judecaţi şi nimiciţi după dreptatea
dumnezeiască, şi în urma lor se aşează, pentru vecii vecilor, împărăţia păcii, a dragostei şi a
adevărului.

Slăvit să fie Domnul!

Apocalipsa 18 : 21

Întrebare: „Doamne, este vorba de lucruri fizice?”

Răspuns: „În acest verset şi în următoarele este arătat felul în care a fost judecat Babilonul. Prin
această cetate mare, balaurul a făcut cea mai mare lucrare de înşelare, iar judecata săvârşită
asupra ei, a şters orice urmă a existenţei şi lucrării ei.”

Dumnezeu îngăduie lucrarea de înşelare a Satanei până în ceasul, pe care El l-a hotărât. De aici
încolo nu mai trece nici un pas, ci ea, lucrarea, va fi aruncată în marea nimicirii cu o repeziciune
uluitoare. Cine mai poate opri o bombă uriaşă lansată de un avion? Ea se prăbuşeşte cu o viteză
cosmică, nimicind totul acolo unde cade. Aşa va fi căderea credinţei false: o cădere rapidă şi fără
nădejde de salvare.

Ca să fim izbăviţi de duhul falsei credinţe, să ne predăm Domnului Isus şi El, prin Cuvântul Lui
scris şi prin Duhul Sfânt, ne va da credinţa Lui şi felul Lui de a fi. „Cine zice că rămâne în Isus,
trebuie să trăiască şi el cum a trăit Isus.” (1 Ioan 2:6). Aceasta înseamnă a fi creştin.
Slăvit să fie Domnul!

Apocalipsa 18 : 22

Ce cântece şi ce lucrări mai pot fi într-o cetate dărâmată şi arsă până în temelii?

Ce bucurii şi ce mişcări mai pot fi într-o corabie care s-a scufundat în largul oceanului şi nu mai
ştie nimeni de ea?

Ce planuri îşi mai poate face omul, pe care l-a înghiţit mormântul?

În urma judecăţilor lui Dumnezeu nu mai rămâne nimic din vechea aşezare a lucrurilor. Totul
este dărâmat, totul este spulberat pe vecii vecilor.

Pământul va fi curăţit de orice lucrare a balaurului, va fi înnoit, şi apoi rânduiala cerului în toată
frumuseţea ei, va fi aşezată pe el şi va dăinui în veşnicie.

Minunat este Dumnezeu, minunat este planul Său, minunat este harul Său veşnic! Sfârşitul
lucrării Sale este numai lumină şi fericire pentru orice făptură.

Slăvit să-l fie Numele acum şi-n vecii vecilor! Amin.

Apocalipsa 18 : 23

Urmările căderii Babilonului vor fi cu mult mai bine pricepute, când se va vedea căderea. Atunci
se va vedea cum această cetate mare (falsa credinţă) îşi însuşise slava şi luxul lumii, se va vedea
că toate neamurile au fost amăgite şi vrăjite, prin rânduiala (organizarea) ei desăvârşită, care
părea o lumină a întregului pământ. Dar această „lumină” nu va mai lumina, căci va fi apusă
pentru totdeauna.

„Glasul mirelui şi al miresei”, adică bucuria nunţii (simbolul înmulţirii), toate vor fi îngropate în
cenuşa rămasă de pe urma vestitei cetăţi, care de la naştere şi până la moarte a amăgit, a înşelat, a
vrăjit.

„…Neamurile au fost amăgite de vrăjitoria ta.”

Nici cel care amăgeşte şi nici cel care se hrăneşte cu amăgeli şi vrăjitorii, nu pot avea viată
veşnică. Vine clipa când moartea îi paşte pentru totdeauna.

Tot ce nu face parte din adevărul lui Dumnezeu, al Cuvântului Său, înşeală şi vrăjeşte sufletele.
Credinţa lui Isus este izvorâtă din adevărul lui Dumnezeu. Ea dă viaţă veşnică celui care o
primeşte şi o mărturiseşte.

Apocalipsa 18 : 24
Prăpăd mare a făcut credinţa falsă pe pământ începând de la Cain şi până la ultimul reprezentant
al ei, care va cădea în timpul judecăţilor dumnezeieşti! Ea a fost unealta cea mai plăcută
balaurului, prin care a lucrat şi a luptat împotriva lui Dumnezeu şi a slujitorilor Săi adevăraţi,
aducându-I paguba cea mai de seamă.

Aici, în credinţa falsă, a fost găsit sângele tuturor credincioşilor lui Dumnezeu de la Abel şi până
la ultimul martir, care a înălţat Cuvântul adevărului dumnezeiesc şi credinţa lui Isus.

Toţi cei care au fost jungiaţi, fie cu sabia de oţel, fie cu sabia limbii, vor fi răzbunaţi de dreptatea
dumnezeiască, arătată desăvârşit în timpul judecăţilor cereşti dezlănţuite pe pământ.

Aşa cum în clipa când un mare vapor se scufundă în apele oceanului, atrage după sine, în adânc,
toate bărcile care se află în apropiere, aşa se va întâmpla şi la căderea marii cetăţi, Babilonul; tot
ce-i în apropierea ei (tot ce a avut atingere cu ea), va avea parte de aceeaşi soartă. De aceea,
Cuvântul lui Dumnezeu, în privinţa aceasta este limpede şi puternic: „Ieşiţi din mijlocul ei,
poporul Meu, ca să nu fiţi părtaşi la păcatele ei, şi să nu fiţi loviţi cu urgiile ei.” (vezi verset. 4;
2 Cor. 6:17; Isaia 48:20; Isaia 52:11; Ier. 50:8, Ier. 51:6 si 45).

Dacă este vorba să ajutăm pe unii să scape din Babilon, să fim noi, mai întâi, ieşiţi din el cu
duhul nostru şi să avem curajul mărturisirii pe faţă a adevărului.

Toate grupările religioase, care vor rămâne pe pământ la răpirea Bisericii lui Hristos, fac parte
din Babilon. Să cugetăm adânc la lucrul acesta, şi să îndreptăm tot ce mai trebuie îndreptat în
viaţa noastră, privind de sus în jos, de la Cuvântul scris al lui Dumnezeu spre noi.

Slăvit să fie Domnul!

Apocalipsa 19 : 1

Întrebare: „Doamne, după căderea Babilonului se va auzi acest glas puternic în cer?”

Răspuns: „Glasul acesta se aude în clipa când începe judecata Babilonului.”

Gânduri duhovniceşti: Ca să auzi un glas în cer, trebuie să fii acolo, să stai în „locurile
cereşti”(Efes. 2: 6), să ai o stare de cer. Ioan era, în duhul, într-o stare de cer, de aceea vedea şi
auzea lucruri neobişnuite pe pământ.

Nu poţi spune adevărul despre lucrurile cereşti dintr-o stare pământească (firească).

Glasul puternic din cer, care era un glas de gloată multă, zicea: „Aleluia!” (în limba ebraică
Hallelu-Iah înseamnă „Lăudaţi pe Iehova”, adică „Lăudaţi pe Dumnezeu”). Este un cuvânt care,
în Scriptură, apare ca un refren de laudă pentru Dumnezeu în psalmi şi în cântări. Acest cuvânt
are o nuanţă de bucurie. Bucuria este idealul făpturilor lui Dumnezeu, pentru preamărirea Lui. Ea
are caracter obştesc. Toţi slujitorii credincioşi sunt antrenaţi în strigarea de laudă pentru
Dumnezeu. De aceea cuvântul Aleluia este la plural, mai precis la imperativ plural: „Lăudaţi pe
Domnul!”
Bucuria născută în toate făpturile din cer, văzând căderea Babilonului (a falsei credinţe) în urma
dreptei judecăţi a lui Dumnezeu, a izbucnit într-un puternic Aleluia.

„Aleluia! A Domnului, Dumnezeului nostru, este mântuirea, slava, cinstea şi puterea!”

Cerul întreg vede acest mare adevăr: mântuirea este numai a lui Dumnezeu. El a plătit preţul
răscumpărării păcătoşilor, de aceea Lui I Se cuvine toată slava, cinstea şi puterea. Dacă şi eu am
o stare de cer, înţeleg bine ceea ce strigă cerul şi mă unesc şi eu cu el în strigare.

Cerul a văzut toate nenorocirile şi pagubele aduse de falsa credinţă (Babilonul), de aceea, la
nimicirea ei, a strigat: „Aleluia!” Văd şi eu astăzi aceste pagube, şi am curajul să le spun?

Biserica adevărată a lui Hristos, deşi nu este băgată în seamă în lume, înalţă cu curaj adevărul lui
Dumnezeu şi arată adevărata faţă a minciunii şi formalismului religios. Ea are Duhul lui Hristos
şi este geloasă cu gelozia Lui, când vede amestecul cu lumea a celor care-şi zic „creştini” şi nu
sunt.

Dumnezeu a osândit de la început falsitatea şi minciuna, şi la vremea potrivită aduce la

îndeplinire judecata de nimicire. Să am şi eu gândul lui Dumnezeu în inima mea, osândind tot ce-
i fals şi mincinos, spre slava adevărului.

Apocalipsa 19 : 2

Întrebare: „Doamne, judecata săvârşită este numai de răzbunare, sau şi de curăţire a

pământului?”

Răspuns: „De câte ori Eu fac o judecată de răzbunare, în acelaşi timp se face şi curăţire.”

După cum s-a amintit în meditaţia dinainte (verset. 1), capitolul 19 din Apocalipsa se deschide cu
un mare cor în care se cântă Aleluia, (Lăudaţi pe Domnul), în care se aud strigătele de bucurie
ale oştirilor cereşti. Pricina acestei izbucniri de bucurie este nimicirea credinţei false (biserica
mincinoasă), care ni se arată în capitolele 17 şi 18 ca o curvă neruşinată, care ia scaunul de
domnie al stăpânirii lumeşti, prin legătura de căsătorie cu împăraţii pământului.

Cuvântul curvă vine de la latinescul curbă, adică „strâmb”.

Credinţa falsă (biserica mincinoasă) vrea să meargă şi cu cerul şi cu pământul, şi cu Dumnezeu şi

cu împăraţii (stăpânitorii) lumii; să-i meargă bine şi acum şi-n veşnicie. Această stare se numeşte
curvie spirituală. Cine vrea să slujească la doi stăpâni, slujeşte de fapt, numai la unul: la cel rău.
Domnul Isus spunea: „Nimeni nu poate sluji la doi stăpâni…” (Matei 6:24). Adevăratul creştin
nu se amestecă în politica pământului, aşa cum un ambasador trimis într-o ţară străină, nu se
amestecă în politica ţării unde este trimis. Biserica lui Hristos este ambasadoarea cerului aici pe
pământ. Ea se ocupă numai cu treburile cerului. Toţi câţi fac parte din Biserică, fac numai un
singur lucru pe pământ: înalţă felul de a fi al cerului (al Domnului Isus) în orice timp şi în orice
loc.
„Pentru că judecăţile Lui sunt adevărate şi drepte…”

Ca să judecăm totdeauna adevărat şi drept, trebuie să împlinim condiţia, pe care Fiul lui
Dumnezeu, Domnul Isus, a împlinit-o atunci când era pe pământ: „Eu nu pot face nimic de la
Mine Însumi: judec după cum aud; şi judecata Mea este dreaptă, pentru că nu caut voia Mea, ci
voia Tatălui care M-a trimis.” (Ioan 5:30).

În clipa când căutăm voia noastră, sau a grupului religios din care facem parte, nu mai putem
judeca adevărat şi drept.

„…El a judecat pe curva cea mare, care strica pământul cu curvia ei…”

Orice strâmbătate a noastră, orice umblare strâmbă pe calea Domnului, strică „pământul”, adică
mediul (locul) unde suntem. Sf. ap. Pavel vorbea despre unii „care nu umblau drept după
adevărul Evangheliei” (Gal. 2:14) şi astfel aduceau pagubă în Biserica lui Hristos. Lui Timotei îi
dă sfatul să „Împartă drept Cuvântul adevărului şi să se ferească de vorbăriile goale.” (2Tim.
2:15-16).

Trebuie să începem să judecăm întâi tot ce face parte din Babilon, în inimile noastre. Nu cred că
e slăbiciune în creştinism, care să nu-şi aibă sămânţa şi în inimile noastre, în firea noastră
pământească. De aceea trebuie să fim treji necurmat şi să stăm cu „lopata” cercetării de sine în
mâini, ca să ne curăţim „aria” vieţii, aşa cum ne învaţă Cuvântul lui Dumnezeu.

Slăvit să fie Domnul!

Apocalipsa 19 : 3

Întrebare: „Doamne, chiar cuvântul „Aleluia”, sau un cuvânt care exprimă laudă lui Dumnezeu
se va auzi în cer?”

Răspuns: „Cerul are limba lui, pe care pământul n-o cunoaşte, şi în această limbă Mi Se aduce
laudă.”

Lauda lui Dumnezeu este lucrarea principală a fiinţelor cereşti, şi va fi lucrarea principală şi a
fiinţelor, care vor fi pe noul pământ.

Această lucrare trebuie să stăpânească şi acum pe toţi cei răscumpăraţi prin sângele Mielului, pe
toţi cei care au fost născuţi din nou, prin credinţa în Domnul Isus, care locuiesc în locurile
cereşti. (Ef. 2:6).

Cuvântul Aleluia („Lăudaţi pe Domnul”) era folosit în Vechiul Testament, şi a trecut apoi în
Noul Testament, la creştini (noul Israel).

În prima epocă a creştinismului cânta Aleluia plugarul la coarnele plugului, cânta mama lângă
leagănul copilului, se cânta la bucuria culesului şi la seceriş.
Inspirându-se din cartea proorocului Isaia (cap. 62:9), Fer. Ieronim îndemna: „Să zicem ori de
câte ori putem Aleluia. Unde-i traista noastră cu mâncare acolo-i şi Aleluia, unde-i lucrarea
noastră pentru pace este Aleluia, toată bucuria noastră să fie un fel de Aleluia.”

Avem toate motivele ca să cântăm Domnului Aleluia, să vorbim între noi, credincioşii, cu cântări
de laudă. (Efes. 5:19; Col. 3:16). Ce-am putea face noi mai frumos pe pământ?

Ferice de cine înţelege acest adevăr şi-l trăieşte practic în orice timp şi-n orice loc!

Să ne obişnuim să cântăm mai întâi cântări de laudă şi apoi cântări duhovniceşti. Să dăm locul
întâi lui Dumnezeu şi apoi să-i înfăţişăm nevoile noastre, chiar şi pe cele duhovniceşti.

„Şi au zis a doua oară: „Aleluia!… Fumul ei se ridică în sus în vecii vecilor.”

Pare că aici e vorba de o mărturie veşnică a judecăţii lui Dumnezeu asupra curvei celei mari
(credinţa falsă, Babilonul), aşa cum ni se arată în cel din urmă verset din cartea proorocului Isaia,
cap. 66:24: „…Căci viermele lor nu va muri, şi focul lor nu se va stinge.” (vezi şi med. la Ap.
14:11).

Apocalipsa 19 : 4

Întrebare: „Doamne, ai Tu să-mi spui ceva la acest verset?”

Răspuns: „Toate fiinţele cereşti se bucură, împreună cu Mine, de dreptate (de biruinţa dreptăţii).

Iată, aici, al treilea Aleluia, rostit de un cerc intim al scaunului de domnie, arătând că bucuria
născută în urma judecăţii dumnezeieşti asupra curvei celei mari, a pornit de la cele mai depărtate
margini ale cerului până la centru – scaunul de domnie al lui Dumnezeu.

„Cei douăzeci şi patru de bătrâni şi cele patru făpturi vii… au zis: «Amin! Aleluia!»”

Aceasta este cea din urmă arătare a bătrânilor din cartea Apocalipsei şi-i vedem în marele cor de
laudă pentru Dumnezeu.

„Amin. Aleluia!”

Lângă Aleluia se află cuvântul Amin. Acesta este un cuvânt ebraic şi derivă de la radicalul mn,
care înseamnă: „adevărat”, „Întocmai”, „aşa”, „credincios”, „da”, „este”, „aşa” să fie”, „fie întărit
de Tine Doamne”. Mai înseamnă: „Cel identic cu sine însuşi”. Acest cuvânt confirmă un adevăr
exprimat într-o zicere, într-un capitol, sau într-o carte. În situaţia arătată în versetul de mai sus şi
în celelalte versete, unde se spune Aleluia, Aminul întăreşte (pecetluieşte) şi face să strălucească
mai desăvârşit lauda pentru Dumnezeu.

Să fim şi noi una cu aminul, pe care-l rostim la sfârşitul rugăciunilor şi cântărilor noastre ca să Se
poată bucura Dumnezeu de ceea ce am zis.
Slăvit să-I fie Numele în veci! Amin.

Apocalipsa 19 : 5

Întrebare: „Doamne, cine vorbeşte din scaunul de domnie?”

Răspuns: „Este un fel de a vorbi că din scaunul de domnie a ieşit un glas, însă aici este vorba
despre dreptatea dumnezeiască, care, atunci când se arată este ca un glas ce îndeamnă fiinţele
cereşti să Mă laude.”

Gânduri duhovniceşti: După săvârşirea mântuirii, în seara Cinei, Domnul Isus Hristos este Cel
dintâi care începe cântarea de laudă (Aleluia), apoi o continuă Biserica (adunarea), „urmată de
gloata cea mare”, de Israel şi, în cele din urmă, de „toate marginile pământului”. (Psalm. 22:22,
25 şi 27).

Biruinţa dreptăţii dumnezeieşti este totdeauna urmată de bucurie – şi în cer şi pe pământ – iar
bucuria se arată prin cântări şi strigăte de laudă pentru Dumnezeu, Cel care a condus lupta cea
sfântă.

„Şi din scaunul de domnie a ieşit un glas care zicea: „Lăudaţi pe Dumnezeul nostru, toţi robii
Lui, voi care vă temeţi de El, mici şi mari!”

Dacă scaunul de domnie al lui Dumnezeu se află în inima mea (1 Petru 3:15), din acest scaun
iese glasul, care zice: „Lăudaţi pe Dumnezeu!” şi atunci întreaga mea fiinţă este o laudă pentru
Dumnezeu în toate laturile ei, în tot timpul, îndemnând şi pe alţii să facă acest lucru. Eu nu mai
pot trăi fără lauda lui Dumnezeu, pentru că glasul din scaunul de domnie este ca mâna unui
cântăreţ, care cântă pe harfă: corzile nu mai pot tăcea.

Doamne, doresc ca domnia ta în inima mea să se arate din plin, prin lauda Numelui Tău, tot
timpul. Fă ca întreaga mea fiinţă să fie o harfă în mâna Ta, care să Te laude tot mai frumos, mai
limpede şi mai sfânt, acum şi-n vecii vecilor! Amin.

Apocalipsa 19 : 6

Întrebare: „Doamne, este vorba aici despre toate fiinţele cereşti?”

Răspuns: „Este vorba despre toată creaţia (tot universul).

Iată al patrulea Aleluia, arătat în capitolul acesta.

Bucuria este aşa de mare în tot universul, încât alt cuvânt mai potrivit decât Aleluia („Lăudaţi pe
Domnul”), nu este.

„Aleluia! Domnul, Dumnezeul nostru Cel Atotputernic, a început să împărătească.”

Se pune întrebarea: până în această clipă (clipa nimicirii Babilonului adică credinţa falsă) nu a
împărăţit Dumnezeu? – Ba da, a împărăţit, dar nu peste tot. Pământul era împărăţia Satanei – a
credinţei false. Şi acolo unde minciuna este pe tron, adevărul este pe cruce.

Nimicirea credinţei false, a făcut loc împărăţiei lui Dumnezeu. Pământul, această „oaie
rătăcită”, a fost adus din nou în „turma lui Dumnezeu”, de aceea „mare bucurie a fost în cer”
(Luca 15: 7 şi 10; Matei 18: 13).

Înlăturarea credinţei false, face loc credinţei lui Isus, împărăţiei lui Dumnezeu, fie într-o inimă,
fie pe întreg pământul. Iar în împărăţia lui Dumnezeu se cântă cu adevărat Aleluia.

Apocalipsa 19 : 7

Întrebare: „Doamne, numai fiinţele cereşti se bucură de sosirea nunţii, sau şi altele?”

Răspuns: „Tot universul se bucură de faptul că a sosit timpul nunţii Mielului.”

Întrebare: „Doamne, nunta Mielului va fi la răpirea Bisericii, sau după judecata Babilonului?”

Răspuns: „Nunta va fi după ce judecăţile Mele se vor sfârşi.”

„Să ne bucurăm, să ne veselim şi să-I dăm slavă! Căci a venit nunta Mielului…”

Acest îndemn la bucurie şi la slăvire este spus în cer (vezi verset. 5: 6). Da, numai cerul, starea
de cer, se bucură de lucrările lui Dumnezeu şi-I dă slavă (vezi verset. 1).

Noi, credincioşii de azi, suntem chemaţi să locuim în cer chiar de pe acum (Efes. 2:6), căci
numai în starea de cer este pace, odihnă, lumină şi bucurie.

Dacă ne lipsesc acestea înseamnă că nu suntem în cer.

Din starea de cer vezi când se petrec lucruri mari, cunoşti taine pe care nu le poţi cunoaşte pe
pământ.

Din stare de cer cunoşti Mirele şi Mireasa, te cunoşti pe tine însuţi.

Mireasa, câştigată cu o iubire care a suferit şi cu lucrarea Duhului în timp ce Mirele-Isus era în
cer, se va uni cu El. Prin harul şi puterea lui Dumnezeu, vremea dintre moartea şi venirea Lui a
fost plină de rod. În această vreme, a văzut lumina Mireasa.

Cu o iubire care a suferit a câştigat El, Mielul, inima Miresei Lui şi o va recunoaşte şi o va arăta
în slava Lui împărătească. Dar, înainte de toate, Mireasa Lui este pentru El însuşi: e „nunta
Mielului”şi „Mireasa Lui s-a pregătit.” Ea nu s-a pregătit pentru lume, ci numai pentru El.
Gândul ei e să fie bine primită de El şi să-I mulţumească inima Lui.

„…A venit nunta Mielului; soţia Lui s-a pregătit.”

Nunta vine după ce Mireasa este gata (şi după ce e judecată curva cea mare).

Fac eu parte din „soţia Mielului”? Iată o întrebare mare. Aceasta se vede după pregătirea în care
trăiesc. Să mă las zilnic pregătit de Domnul, care „umblă prin mijlocul sfeşnicelor” – toarnă
untdelemn în ele (vezi Apoc. 1:13 şi 20). Mireasa trebuie să aibă însuşirile Mielului.

Mireasa este numai pentru Mire şi Mirele numai pentru Mireasă.

Când vine nunta Mielului, nu se va mai sfârşi niciodată. Veşnicia toată va fi o bucurie ca de
nuntă, căci nuntă înseamnă timpul cel mai înalt din viaţa unei fiinţe.

Slăvit să fie Domnul!

Apocalipsa 19 : 8

Întrebare: „Doamne, această îmbrăcăminte i se dă Bisericii atunci, adică după judecăţile

dumnezeieşti, sau chiar de la răpirea ei?”

Răspuns: „Este vorba despre faptele pe care Eu le-am pregătit mai dinainte, iar cei ce umblă în
ele, la răpire au această îmbrăcăminte. În felul acesta se înţelege cuvântul: „I s-a dat să se
îmbrace cu in subţire…”

„Şi i s-a dat să se îmbrace cu in subţire, strălucitor şi curat.” – (Inul subţire sunt faptele
neprihănite ale sfinţilor.)”

În pregătirea Miresei intră şi îmbrăcămintea, care în acelaşi timp, este şi podoabă. Toată această
podoabă ea n-o are decât din şi prin har, căci, „i s-a dat”. Harul a pregătit faptele bune, „ca să
umblăm în ele.” (Efes. 2:10), aşa după cum Avraam a pregătit podoabele pentru mireasa fiului
său Isaac. (vezi Fac. 24: 10 şi 53).

Îmbrăcămintea frumoasă, strălucitoare şi curată a Miresei a fost arătată, prin Duhul lui Hristos,
încă din timpul când a umblat pe pământ, în ciuda atâtor greutăţi şi vitregii. Este o haină „ţesută
cu aur”, cum spune în Psalm. 45:14, în care ni se arată partea făpturii celei noi, şi anume cea
lucrată de Hristos, după planul lui Dumnezeu, ca răspuns la faptul că Hristos, a fost „făcut păcat
pentru noi.” (2 Cor. 5:21).

Să ne deprindem cu pregătirea şi să ne gândim mereu cum să-I fim plăcuţi: „De aceea ne şi silim
să-I fim plăcuţi, fie că rămânem în trupul acesta, fie că-l părăsim.” (2 Cor. 5:9). Cine a priceput
iubirea Domnului Isus Hristos, ajunge la încredinţarea „că cei care trăiesc nu trebuie să trăiască
pentru ei înşişi, ci pentru Cel ce a murit şi a înviat pentru ei.” (2 Cor. 5:15). Inima noastră
trebuie să răspundă iubirii lui Hristos şi să vadă că, din pricina binecuvântării, pe care o avem,
avem şi datoria să trăim pentru El. Orice neprihănire adevărată, este o trăsătură de mireasă, este
fapta ei din iubire pentru El, Mirele iubit. În această lumină putem pricepe cum „faptele
neprihănite ale sfinţilor” sunt haina de nuntă a soţiei Mielului. Hristos este Neprihănirea
credincioşilor Săi (1 Cor. 1:30) şi ei sunt îmbrăcaţi în El.
„Inul subţire sunt faptele neprihănite ale sfinţilor.”

Sfinţii (toţi credincioşii care fac parte din Trupul iui Hristos, adică din Mireasă) sunt îmbrăcaţi în
Hristos, adică trăiesc viaţa lui Hristos, felul

Lui de a fi, clipă de clipă. Ei iau cu mâna credinţei faptele (trăirea) lui Hristos pentru ei.

Inul este alb. Mireasa este împodobită în alb. Albul este tonul cerului. În ea nu se văd culori.
Unde sunt culori, nu-i mireasă.

Inul subţire din care se făceau cămăşile preoţilor (se crede că şi cămaşa Domnului Isus era din
in), trecea printr-o serie de prelucrări: era scufundat în apă, unde trebuia să rămână un timp până
ce putrezea toată puterea, care nu îngăduia prelucrarea fibrelor. După ce fibrele erau curăţite de
tot ce era străin, erau zdrobite şi apoi ţesute.

Inul şi prelucrarea lui reprezintă trupul curat al Domnului Isus, care a fost zdrobit pentru păcatele
noastre. Mai reprezintă şi dezbrăcarea urmaşilor lui Hristos de tot ce este vechi: omul vechi, casă
veche (Psalm. 45:10), lume veche, închinare veche. Toate acestea împreună cu ascultarea
statornică de adevăr (1 Petru 1: 22), formează „faptele neprihănite ale sfinţilor.”

Minunată haină de nuntă a pregătit Dumnezeu, pentru Mireasa lui Hristos! Cu această haină va
rămâne ea îmbrăcată în veşnicie, împrospătându-şi mereu frumuseţea.

Apocalipsa 19 : 9

Întrebare: „Doamne, chemaţii la ospăţul nunţii sunt oaspeţi, adică alte fiinţe pământeşti şi cereşti,
care nu fac parte din Mireasă, sau este vorba de Mireasă?”

Răspuns: Oaspeţii de la nuntă sunt alte fiinţe, care sunt chemate să ia parte la ospăţul nunţii
Mielului.”

Întrebare: „Doamne, ce înseamnă nunta Mielului?”

Răspuns: „Este cea mai înaltă stare, pe care Eu şi Mielul o dau unei fiinţe.”

„… Ospăţul nunţii Mielului…”

Reflecţii personale: Fiul lui Dumnezeu a ajuns Mielul lui Dumnezeu numai după ce S-a întrupat
în vederea jertfei, pe care trebuia s-o aducă. Nunta este a Mielului, adică a Celui care S-a jertfit
pentru răscumpărarea întregii creaţii căzute în păcat şi moarte. Jertfa va fi înălţată şi cu această
ocazie – a nunţii.

O învăţătură pentru noi, urmaşii lui Hristos de astăzi: Oriunde am fi şi în orice împrejurare ne-am
afla, să nu uităm să înălţăm jertfa Mielului lui Dumnezeu – Isus Hristos, căci tot ce avem bun
acum şi în veşnicie, datorăm acestei jertfe răscumpărătoare.
La sărbătoarea cea mai înaltă a Sa, Domnul Isus este arătat ca „Miel”, adică Răbdătorul blând şi
sfânt, care Se duce la moarte pentru slava lui Dumnezeu. Când îşi ia soţia, I Se răspunde la
suferinţele Lui ca Miel. În sfârşit, faptul că Biserica este „Mireasa, soţia Mielului” (Apoc. 21: 9),
ne arată că se aseamănă cu El în acea însuşire: a fost pregătită printr-o suferinţă plină de răbdare
din pricina puterii răului. Să fii la fel cu Mielul, n-are cine ştie ce trecere pe lumea aceasta. Acest
fel de oameni n-au parte de nici o vază pe pământ. Oamenii se folosesc de firea de Miel a lui
Hristos ca să-I răpească totul. Dar El a suferit totul cu răbdare „şi ca un miel, care nu-şi deschide
gura împotriva celui ce-l tunde”(comp. Isaia 53: 7; şi F. Ap. 8: 32), iar acum, potrivit firii
mielului, capătă o soţie.

Sfinţii sunt chemaţi să sufere cu răbdare, căci numai astfel vor fi în stare să fie părtaşi Mielului.

În veşnicia întreagă nu se va uita starea de Miel de jertfă a Domnului Isus Hristos. Această stare
va fi văzută de toate fiinţele din cer, de pe pământ şi de sub pământ, cunoscându-se astfel marele
preţ al răscumpărării, pe care El l-a plătit.

„Apoi mi-a zis: „Scrie…»”

Ce-i scris, este scris.

Dumnezeu a poruncit să se scrie lucrurile acestea, ca să nu se uite niciodată, adică despre nunta
Mielului.

„Apoi mi-a zis: «Acestea sunt adevăratele cuvinte ale lui Dumnezeu!»”

Ferice de noi, dacă înţelegem marea însemnătate a Cuvântului scris al lui Dumnezeu, şi-l
ascultăm în totul cum este scris!

Apocalipsa 19 : 10

Întrebare: „Doamne, dacă ai să-mi spui ceva în legătură cu cultul îngerilor, care se practică în
unele religii.”

Răspuns: „Cultul îngerilor se practică numai în Babilon, adică credinţa falsă. În credinţa
adevărată – credinţa lui Isus – nu se cunoaşte aşa ceva.

Cât de limpede este Cuvântul lui Dumnezeu în toate privinţele şi, mai ales, când este vorba de
cult, de închinare! Ce înseamnă cult? Iată ce spun dicţionarele:

„Slavă (onoare) adusă lui Dumnezeu” (Lazăr Şăineanu, Dicţionarul universal al limbii române).

„Slujbă religioasă, prin care se aduce onoare (închinare) lui Dumnezeu” (C. Daicovici,
Enciclopedia română).

„Cinstirea lui Dumnezeu” (Al. Răsmeriţă, Dicţionarul limbii române).

„Adorare mistică a unor fiinţe reale (eroi, strămoşi, personalităţi), a unor fiinţe fantastice
(Dumnezeu, zei etc.); manifestare a sentimentului religios prin rugăciune şi prin alte ritualuri”
(Dicţionarul explicativ al limbii române, 1975).

Cuvântul cult vine de la latinescul cultus: „a onora”, „a slăvi”, „a cinsti”.

Iată ce zice cartea „Învăţătura de credinţă ortodoxă” (pag. 176, Editura centrului mitropolitan al
Olteniei, Craiova, 1952) despre îngeri şi sfinţi: „…Când îi cinstim şi ne rugăm lor să mijlocească
pentru noi şi când ne rugăm lor, pentru mijlocire, îi şi cinstim lăudând faptele şi sfinţenia lor.
Toată această cinstire se mai numeşte şi închinare.”

„Îngerii buni fac parte integrantă din Biserica triumfătoare pe care o slujesc… Sunt păzitorii
pruncilor, ai fecioarelor, ai satelor şi oraşelor, şi toţi convorbim cu ei în rugăciunile noastre.
Cinstirea sfinţilor îngeri e cerută de întreaga Revelaţie creştină.” (Teologia dogmatică şi
simbolică, voi. 2, pag. 766 – 767, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti,
1958).

„În comun, după Biserica Ortodoxă şi după Biserica Catolică, Născătoarei de Dumnezeu,
îngerilor şi sfinţilor… li se cuvine o cinstire şi închinare relativă…”(Hr. Androţus, Simbolica,
pag. 327, Craiova, 1955).

Cine se închină îngerilor, sfinţilor şi mamei Domnului Isus, calcă în picioare Cuvântul limpede al
lui Dumnezeu, care, prin îngerul Lui spune: „Fereşte-te să faci una ca aceasta!” Şi cine calcă în
mod voit Cuvântul lui Dumnezeu, batjocoreşte direct pe Dumnezeu, pentru că numai Lui trebuie
să ne închinăm. Făptura, oricât de sfântă ar fi, este numai un vas folosit de El, în vederea
împlinirii planului Său veşnic. Vasul trebuie cinstit, dar nu să te rogi lui, sau să i te închini. Aşa
ceva nu scrie în Cuvântul lui Dumnezeu. Cine nu ascultă Cuvântul lui Dumnezeu, săvârşeşte
păcat – şi nu un păcat mic.

„… Eu sunt un împreună slujitor cu tine şi cu fraţii tăi, care păstrează mărturia lui Isus… (Căci
mărturia lui Isus este duhul proorociei.)”

Am întrebat iarăşi pe Domnul: „Doamne, ce este duhul proorociei? Ce trebuie să înţeleg cu

privire la mărturia lui Isus?”

Răspuns: „Aşa cum citeşti.”

Mărturia Domnului Isus este pentru ai Săi, pentru Sine, pentru Tatăl, pentru împlinirea planului
lui Dumnezeu.

Iată câteva laturi ale mărturiei Lui:

„Sunteţi ucenicii Mei” (Ioan 13: 35),

„Sunteţi robii Mei” (Mat. 10: 24; Ioan 15: 16),

„Sunteţi fraţii Mei” (Ioan 20: 17; Mat. 12: 49; Rom. 8: 29),

„Sunteţi prietenii Mei” (Ioan 15: 14),

„Sunteţi martorii Mei” (Luca 24: 48; F. Ap. 1: 8),

„Eu nu pot face nimic de la Mine însumi: judec după cum aud; şi judecata Mea este dreaptă,
pentru că nu caut să fac voia Mea, ci voia Tatălui, care M-a trimis” (Ioan 5: 30),

„Am o mărturie mai mare decât a lui Ioan; căci lucrurile, pe care Mi le-a dat Tatăl să le
săvârşesc, tocmai lucrurile acestea, pe care le fac Eu, mărturisesc despre Mine că Tatăl M-a
trimis” (Ioan 5: 36),

„Eu sunt în Tatăl şi Tatăl este în Mine” (Ioan 14: 10),

„Eu pentru aceasta M-am născut şi am venit în lume, ca să mărturisesc despre adevăr. Oricine
este din adevăr ascultă glasul Meu” (Ioan 18:37),

„M-am pogorât din cer ca să fac nu voia Mea, ci voia Celui ce M-a trimis. Şi voia Celui ce M-a
trimis, este să nu pierd nimic din tot ce Mi-a dat…”(Ioan 6: 38 – 39).

Să adun prin jertfa Mea, „Într-un singur trup pe copiii lui Dumnezeu cei risipiţi”(Ioan 11: 52), să
supun totul lui Dumnezeu (1 Cor. 15:28).

Numai cine păstrează mărturia lui Isus până la sfârşitul călătoriei pe pământ, va fi mântuit şi va
intra în bucuria Stăpânului său (Mat. 25:23).

A păstra Mărturia înseamnă a trăi conform acestei mărturii. Oare cum trebuie să trăiască un
ucenic al Marelui Maestru?

– Prin Cuvânt: „Dacă rămâneţi în Cuvântul meu, sunteţi în adevăr ucenicii Mei.” (Ioan 8: 31),

– în dragoste: „Sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste.” (Ioan 13:35).

Cum trebuie să trăiască robii Lui?

– Călcând pe urmele Lui: „Robul nu este mai mare decât Stăpânul său. (Ioan 15: 20).

Cum trebuie să trăiască un frate al Domnului Isus?

– Semănând cu El: „Cine zice că rămâne în El, trebuie să trăiască şi el cum a trăit Isus. (1 Ioan
2:6).

Cum trebuie să trăiască un prieten al Domnului Isus?

– În ascultare: „Sunteţi prietenii Mei, dacă faceţi ce vă poruncesc Eu.” (Ioan 15:14),
– Aducând roadă: „V-am rânduit să mergeţi şi să aduceţi roadă şi roadă voastră să rămână.”
(Ioan 15:16).

Cum trebuie să trăiască un martor al Domnului Isus?

– Mărturisind peste tot despre El şi lucrările Lui: „Veţi mărturisi pentru că aţi fost cu Mine.”
(Ioan 15:27), „Cine mă va mărturisi înaintea oamenilor, îl voi mărturisi şi Eu înaintea Tatălui.”
(Mat. 10:32).

A păstra mărturia lui Isus înseamnă a străluci în mijlocul întunericului păcatului, printr-o viaţă de
lumină şi sfinţenie. (Mat. 5:14). Şi cine păstrează în fiecare zi această mărturie pretutindeni,
înţelege tainele lui Dumnezeu şi duhul proorociei (Căci mărturia lui Isus este duhul proorociei).
Oare poate avea cineva duhul proorociei, dacă nu trăieşte conform mărturiei lui Isus, aşa cum
arată Evanghelia? Nu! Duhul proorociei îl au numai cei care trăiesc în sfinţenie.

Apocalipsa 19 : 11

Întrebare: „Doamne, cum se înţelege „calul alb” de aici? Iar Cel ce sta pe el este Domnul Isus?
Numele Lui e în legătură cu viaţa trăită pe pământ?”

Răspuns: „Prin „calul alb” se înţelege puterea curăţiei. Cel care se află pe „calul alb” este Fiul
Meu, Isus Hristos. Numele Lui din acest verset sunt în legătură cu viaţa Lui de pe pământ şi cu
cea din cer.”

Gânduri duhovniceşti: Domnul Isus, care Se cheamă: „Cel credincios” şi „Cel adevărat”, este
văzut pe un cal alb.

Eşti credincios şi adevărat numai când eşti alb în toate privinţele, adică „fără culoare”,
nepărtinitor.

„Apoi am văzut cerul deschis şi iată că s-a arătat un cal alb! Cel ce sta pe el, se cheamă: „Cel
credincios” şi „Cel adevărat”, şi El judecă şi se luptă cu dreptate.”

Când Cortez a intrat pe un cal alb în Mexic, însoţit de o oaste de călăreţi, împăratul Mexicului,
Montezuma, s-a supus fără cârtire împreună cu toţi ai lui acestui cuceritor, văzând în el pe
împăratul ceresc proorocit în cărţile lor sfinte, care va veni de la răsărit călare pe un cal alb.

Mexicanii, împreună cu împăratul lor, s-au înşelat amarnic, căci Cortez nu era mântuitorul lor, ci
asupritorul lor.

Nu tot aşa va fi la venirea Domnului Isus. El va aduce cu adevărat mântuirea celor ce-L aşteaptă,
pentru că Numele Lui este „Cel credincios” şl „Cel adevărat”, dar va aduce cu Sine şi judecata,
pentru toţi acei ce cu voia şi conştienţi, L-au respins şi au luptat împotriva Lui.

În vedenie, Domnul Isus e văzut venind călare pe un cal alb. Calul, în vechime, era mijlocul cel
mai rapid de călătorie şi era folosit mai ales în luptă. De aceea, el este simbolul alergării.
Ilie a fost răpit de un car de foc cu cai de foc. (2 Regi 2: 11). Cei credincioşi sunt purtaţi zilnic
într-un car de biruinţă (2 Cor. 2: 14) şi acest car este tras de caii albi ai unei vieţi sfinte şi
neprihănite.

Toţi urmaşii adevăraţi ai Domnului Isus aleargă spre cetatea fericirii veşnice în carul biruinţei,
tras de caii albi ai neprihănirii. Nimeni nu poate fi purtat de aceşti cai albi, dacă nu poartă numele
de „Cel credincios” şi

„Cel adevărat”. În măsura în care suntem credincioşi şi adevăraţi (căci mulţi dintre cei care-şi
zic credincioşi nu sunt adevăraţi), suntem purtaţi în carul biruinţei, tras de albii şi cereştii cai ai
neprihănirii. În această măsură putem judeca drept şi putem lupta cu dreptate.

Ca să putem fi adevăraţi, trebuie să avem adevărul în noi, adică pe Domnul Isus.

Apocalipsa 19 : 12

Întrebare: „Doamne, ce înseamnă ochii ca para focului? Dar multele cununi împărăteşti? Numele
Lui de aici nu va fi cunoscut niciodată de altcineva?”

Răspuns: „Curăţia este un foc, care arde tot ce nu-i curat. Faptul că El avea pe cap multe cununi
împărăteşti, arată că este împăratul împăraţilor şi Domnul Domnilor. Numele acesta, despre care
se spune că „nimeni nu-l ştie”, este cunoscut de Tatăl, care I L-a dat, şi va fi cunoscut de Mireasa
Lui. Este un nume intim, pe care-l ştiu numai cei amintiţi. La fel va fi şi numele Miresei.”

În acest capitol, a venit vremea să fie Capul încununat cu cununi împărăteşti. În capitolele 12 şi
13 vedem astfel de cununi pe capetele balaurului şi pe cele zece coarne ale fiarei. Totuşi Satana –
stăpânitorul lumii – trebuie să fie biruit pe faţă, în faţa lumii întregi. Toată puterea fiarei – toate
puterile omeneşti în culmea creşterii lor, aţâţate de focul balaurului – trebuie biruite. Toată
această putere este însuşită pe nedrept. Puterea împărătească este a lui Hristos: cununile cele
multe, semne ale puterii celei mari, sunt pe capul Domnului Isus.

El se arată în slava Lui dumnezeiască şi are un Nume pe care nimeni nu-l cunoaşte, decât El
însuşi, Tatăl Ceresc şi Mireasa Lui, care sunt una.

Slăvit să fie Domnul!

Apocalipsa 19 : 13

Întrebare. „Doamne, este vorba despre o haină pământească şi despre un sânge fizic? Dar numele
de aici nu este în legătură cu cel din versetul dinainte?”

Răspuns: „Nu este vorba despre o haină pământească, nici despre un sânge fizic, ci este vorba
despre jertfa Lui (a Fiului Meu), care este partea cea mai vizibilă a Fiinţei Sale, aşa cum cel
dintâi lucru văzut la un om este haina pe care o poartă. Numele de aici este Numele Lui cunoscut
de toţi.”
În lupta şi lucrarea Sa, pentru împlinirea planului lui Dumnezeu, Domnul Isus Se arată
totdeauna, mai întâi, ca Miel, care a fost jertfit, şi prin jertfa Lui se vede limpede preţul
răscumpărării, plătit de Dumnezeu pentru acea parte din zidirea Lui, căzută sub robia lui Lucifer,
adică a păcatului şi a morţii.

„Era îmbrăcat cu o haină muiată în sânge. Numele Lui este: „Cuvântul lui Dumnezeu.”

Să învăţăm şi noi de aici marele adevăr: când vorbim despre Domnul Isus, să se vadă, mai întâi,
jertfa Lui în vorbirea noastră, apoi învierea (biruinţa asupra morţii) şi proslăvirea Lui.

Încă un lucru: Domnul Isus este Cuvântul lui Dumnezeu – întruparea Cuvântului lui Dumnezeu
(Ioan 1:14), – adică ceea ce spune Dumnezeu, El ascultă şi împlineşte. Când a trăit pe pământ ca
om, El a fost ascultător de Dumnezeu până la moarte. Jertfa Lui a dat acestui nume (Cuvântul lui
Dumnezeu), o trăire şi o strălucire, pe care nu o avusese înainte.

Domnul Isus este Cuvântul lui Dumnezeu, dar întruparea Cuvântului a fost cu putinţă numai prin
jertfă.

Şi noi suntem chemaţi, ca urmaşi ai Domnului Isus, să fim întruparea Cuvântului (adevărului)
scris al lui Dumnezeu, adică să trăim şi să mărturisim acest Sfânt Cuvânt, pentru slava lui
Dumnezeu şi pentru mântuirea semenilor noştri. Dar nu-i cu putinţă acest lucru, decât prin jertfă:
lepădarea de noi înşine şi primirea oricărei suferinţe din partea celor de afară, pentru Cuvânt.

Dacă din multele nume, pe care le poartă Domnul Isus Hristos este şi acesta: „Cuvântul lui
Dumnezeu”, oare noi, care facem parte din Trupul Lui, nu trebuie să purtăm – şi să se vadă în
viaţa noastră acest Nume?

Noi suntem ce suntem înaintea lui Dumnezeu, ceea ce este Cuvântul Lui în noi, a întrupării lui în
trăirea noastră. Aşa cum citim, aşa să şi trăim.

Slăvit să fie Domnul!

Apocalipsa 19 : 14

Întrebare: „Doamne, cum se înţelege versetul acesta? Din cine sunt formate oştirile cereşti? Din
îngeri, sau din sfinţii care alcătuiesc Mireasa? Ce înseamnă: „călări pe” cai albi”? Are albul
vreo însemnătate?”

Răspuns: „Oştile din cer care urmează pe Fiul Meu, sunt Mireasa, Biserica Lui. Iar „caii
albi”Înseamnă acelaşi lucru care s-a spus despre Fiul Meu (vers. 11) însă la Mireasă, toate
acestea au fost câştigate prin jertfa Fiului Meu, Isus Hristos.”

Adevărul acesta ne iese mereu înainte, citind cartea Apocalipsei: Tot ce-i ceresc este alb, adică
fără culoare. Numai pe pământ sunt culori naţionale, politice, religioase, sociale, etc. Asemenea
stări nu se află în cer.
Mireasa lui Hristos este îmbrăcată în „in subţire, alb şi curat” şi este înfăţişată în vedenie, în
„oşti din cer călări pe cai albi.” Starea aceasta de alb i-a fost câştigată, prin jertfa de pe cruce, a
Mirelui ei, Mielul lui Dumnezeu.

Amintim mereu acest lucru, ca toţi care citesc, să-şi cerceteze adânc viaţa: sunt sau nu sunt albi?
Stare de alb (curăţia din toate punctele de vedere) se câştigă acum, în timpul trecerii noastre pe
pământ. Cine crede bine în jertfa Domnului Isus, este izbăvit de păcat şi albit (curăţit) de orice
culoare, prin sângele Lui (Mielului lui Dumnezeu) şi contopit cu marea unitate: Trupul lui
Hristos.

Apocalipsa 19 : 15

Întrebare: „Doamne, sabia înseamnă Cuvântul, şi acest Cuvânt va lovi neamurile ca să le

desfiinţeze făcându-le o unitate în Dumnezeu?”

Răspuns: „Da, sabia este Cuvântul, şi numai Cuvântul Meu desfiinţează neamurile.”

Totdeauna adevărul (Cuvântul lui Dumnezeu) a fost o sabie cu două tăişuri: cu unul taie răul şi
cu celălalt vindecă rana. (vezi Evrei 4:12).

În trupul minciunii, sabia adevărului intră fără milă.

În lucrurile diavolului, sabia Cuvântului lui Dumnezeu întră fără cruţare, tăind şi curăţind şi
inima omului şi faţa pământului de orice rău.

Domnul Isus, în această luptă şi lucrare de curăţire a pământului, întrebuinţează sabia Cuvântului
Său, care va lovi neamurile, această roadă a turnului Babei, şi le va desfiinţa (ca organizaţii
potrivnice lui Dumnezeu şi unele împotriva altora), ca să le poată cârmui El, după legile dreptăţii
şi ale dragostei Sale. El desfiinţează neamurile, nu pe oameni – pe oamenii care-L recunosc pe El
ca împărat. Pe ceilalţi, care se vor împotrivi cu bună ştiinţă rânduielii Sale, sabia gurii Lui îi va
nimici ca pe neamuri.

„Cârmuirea neamurilor cu un toiag de fier”, e în legătură cu luarea în stăpânire a moştenirii Lui.

(vezi Psalm. 2:8 – 9; Apoc. 2:27). Aici se vede cum Fiul îşi arată toată puterea Lui nebiruită ca să
ia în stăpânire tot ce l-a dat Tatăl. Cuvântul „teasc” ne arată că toţi cei răzvrătiţi, ca şi cei căzuţi
de la credinţă, vor fi zdrobiţi.

„Sabia” va fi necruţătoare şi „teascul” de asemenea. Aceasta va fi ultima luptă a Marelui

Biruitor, Isus Hristos, pe care o duce împotriva lui Lucifer, curăţind pământul de lucrarea Lui
blestemată.

Apocalipsa 19 : 16

Întrebare: „Doamne, ce înseamnă numele acestea?”

Răspuns: „Înseamnă ceea ce este scris: împărat peste împăraţi şi Domn peste domni.”
Domnul Isus este împăratul împăraţilor, adică, aceşti împăraţi sunt toţi credincioşii Lui, care fac
parte din Mireasă ( Biserică ). Ei, ca împăraţi şi preoţi, împărătesc şi slujesc împreună cu El.
(vezi 1 Pet. 2:9; Apoc. 1:6; Apoc. 5:10; Apoc. 20:4; Apoc. 22:5).

După ce neamurile vor fi zdrobite de sabia Cuvântului împăratului Hristos, ele vor fi cârmuite
(stăpânite) cu un toiag de fier, adică cu mare putere, căci pe pământ se va aşeza teocraţia, adică
puterea lui Dumnezeu, când nimeni nu va mai trăi de capul lui.

Mântuitorul nostru Şi-a câştigat dreptul de împărat, prin faptul că S-a făcut, mai întâi, rob
ascultător, până la moarte, de Tatăl. Aici este taina împărăţiei pe aceeaşi cale, adică viaţa adusă
ca jertfă pe altarul ascultării de Dumnezeu.

Dar nu numai peste pământul şi peste împăraţii, care fac parte din Mireasă, este Domnul Isus
împărat, ci şi peste toate câte sunt în ceruri, cum zice în Coloseni 1:16: „Pentru că prin El au fost
făcute toate lucrurile care sunt în ceruri şi pe pământ, cele văzute şi cele nevăzute: fie scaune de
domnii, fie dregătorii, fie domnii, fie stăpâniri… „El este „Capul oricărei domnii şi
stăpâniri”(Col. 2:10), şi îşi va arăta dreptul acesta la toţi, pentru că El este împăratul împăraţilor
şi Domnul domnilor.

Apocalipsa 19 : 17

Întrebare: „Doamne, ospăţul acesta înseamnă ultima luptă dusă împotriva balaurului şi a celor ce
ascultă de el? Ce înseamnă păsările chemate la ospăţ?”

Răspuns: „Aceasta este ultima luptă – lupta Cuvântului lui Dumnezeu împotriva tuturor celor
care s-au ridicat să lupte cu El (este vorba de Fiul-Cuvântul lui Dumnezeu şi Mireasa Lui,
Biserica). Păsările despre care este vorba, sunt fiinţele cereşti, pentru care această luptă este ca
un ospăţ, întrucât ele se hrănesc cu dreptatea Mea care se face acum.”

Şi eu, dacă sunt o fiinţă cerească (născută din nou, din Dumnezeu şi am firea Lui) când văd
biruinţa dreptăţii şi a adevărului lui Dumnezeu, strig cu toată puterea, ca să audă şi alţii despre
această biruinţă şi să mă bucur cu toată flacăra inimii, îndemnând şi pe fraţii mei să vină la
ospăţul bucuriei dumnezeieşti.

Numai unde adevărul şi dreptatea lui Dumnezeu câştigă biruinţa, este cu adevărat bucurie ca de
nuntă (ospăţ). Cine nu se bucură de biruinţa adevărului dumnezeiesc, nu are adevărul, nu-i născut
din nou, nu pricepe viaţa fiinţelor cereşti.

Adevărata slavă adusă lui Dumnezeu, este atunci când asculţi de El fără nici o lipsă, când
împlineşti cele scrise în Cuvântul Lui fără teamă sau ruşine de oameni. Atunci ai adevărul şi te
bucuri de biruinţa lui.

Slăvit să fie Domnul!

Apocalipsa 19 : 18
Lumina dumnezeiască pentru versetul acesta şi pentru următoarele a fost arătată la versetul 17.

Dreptatea lui Dumnezeu, care se va arăta în toată plinătatea şi limpezimea ei în tot timpul
judecăţilor Sale pe pământ, şi mai ales în ultima luptă, despre care vorbesc cele din urmă versete
din cap. 19, va fi o pricină de mare bucurie pentru toate fiinţele cereşti, ca bucuria unui ospăţ, şi
o pricină de slavă pentru Dumnezeu.

Toţi conducătorii pământului şi toţi oamenii care n-au vrut – cu bună ştiinţă – să se supună lui
Dumnezeu şi să asculte de Cuvântul Lui, vor fi nimiciţi împreună cu planurile şi lucrările lor.

Nemaifiind harul din timpul Bisericii, dreptatea dumnezeiască se arată îndată prin judecarea
răului şi pedepsirea lui. Lucrul acesta este văzut şi de fiinţele cereşti şi de fiinţele pământeşti.
Cele cereşti se

bucură şi dau slavă lui Dumnezeu – cele pământeşti, care nu vor să se supună lui Dumnezeu, se
îngrozesc şi hulesc pe Făcătorul cerului şi al pământului, (comp. Apoc. 16:9 şi 11). Dar oricare ar
fi atitudinea oamenilor, Dumnezeu îşi duce la îndeplinire planul Său cu privire la judecarea
pământului.

Noi nu putem schimba nimic din planul lui Dumnezeu de mântuire a celor ce-L primesc, sau de
nimicire a celor care-L resping. El merge înainte. Dumnezeu vrea ca toţi oamenii să fie mântuiţi,
dar nu forţează pe nimeni. Omul alege. Tu, dragul meu, ce alegi? Gândeşte-te serios la această
întrebare!

LĂUDAT SĂ FIE DOMNUL!

Lăudat să fie Domnul, Lăudat să fie Domnul

lăudat în veci să fie, cu cântări în sărbătoare,

lăudat al Său sfânt Nume lăudată fie veşnic

cu strigări de veselie. minunata Lui lucrare,

Lăudat fie-n vecie! lăudat cu-nflăcărare!

Lăudat să fie Domnul! Strigă fără de oprire gura mea,

căci se cuvine Lui întreaga mulţumire. Lăudat! – În veci mărire!

Apocalipsa 19 : 19

Satana îşi adună toate forţele, ca să dea ultima bătălie împotriva Domnului Isus Hristos. Are el
oare gândul că va câştiga acum biruinţa asupra Celui care, atunci, pe crucea de pe Golgota, l-a
biruit? Poate că nu, dar în mândria şi răzvrătirea lui, nu se lasă, ci foloseşte toate mijloacele lui
de amăgire, ca să ridice pentru ultima dată, forţe uriaşe la luptă. Cartea sfântă nu ne spune că
vrăjmaşul lui Dumnezeu şi-ar fi

Împlinit planul. Nu citim nicăieri că el, în acest timp şi-ar fi început lupta, dar citim pe paginile
Sfintei cărţi despre înfrîngerea lui şi a forţelor sale. (vezi verset. 20 şi cap. 20:1).

Cine se poate împotrivi Marelui Biruitor când El, cu sabia gurii Lui va doborî pentru veci orice
forţă vrăjmaşă?

Cine poate birui adevărul?

Cine, din împărăţia întunericului va putea să câştige biruinţa asupra luminii? Căci lumina odată
venită în lume, luminează în întuneric, şi întunericul n-a biruit-o. (Ioan 1:5).

Toţi cei care se adună să lupte împotriva Domnului Isus Hristos şi a Cuvântului Său, vor fi
nimiciţi. Dumnezeu spune lucrul acesta, şi ceea ce spune El se va întâmpla aidoma.

Apocalipsa 19 : 20

Întrebare: „Doamne, pedeapsa fiarei şi a proorocului mincinos este deosebită de pedeapsa

împăraţilor şi a locuitorilor pământului? Pedeapsa lor nu este moartea, ci chinul veşnic?”

Răspuns: „În lupta aceasta mare, oamenii care primesc Cuvântul, sunt mântuiţi, iar restul care se
împotrivesc Cuvântului vor muri. Fiara şi proorocul mincinos, care sunt duhuri de acelaşi fel cu
duhul balaurului, sunt aruncaţi în iazul de foc, aşa cum este scris.”

„Şi fiara a fost prinsă. Şi împreună cu ea a fost prins şi proorocul mincinos…”

Nu există loc pe pământ sau sub pământ unde să te poţi ascunde, ca să nu te găsească judecata lui
Dumnezeu. Doar într-un singur loc – dar acesta nu-i pe pământ – te poţi ascunde: în Hristos, Cel
care a fost judecat de dreptatea dumnezeiască, pentru că S-a încărcat cu toate păcatele omenirii.
Cine vine cu credinţă şi pocăinţă la Hristos, este izbăvit de judecata dumnezeiască şi intră în
viaţa veşnică.

Diavolul, fiara, proorocul mincinos, aceste duhuri vrăjmaşe lui Dumnezeu, împreună cu toţi cei
care s-au supus lor şi au luptat împotriva lui Dumnezeu şi a adevărului Său, vor fi judecaţi şi vor
primi judecata cuvenită. Ceasul lor se apropie.

Binecuvântat să fie Dumnezeul dreptăţii care nu îngăduie veşnic stăpânirea diavolului, a

păcatului şi amorţii, ci va aduce biruinţa Sa asupra tuturor duhurilor răutăţii! Amin.

Apocalipsa 19 : 21

Cuvântul Domnului Isus, care este adevărul veşnic, va nimici împărăţia minciunii şi pe toţi fiii ei.
Când vrăjmaşii Lui au venit să-L ia în grădina Gheţimani, El le-a zis: „Eu sunt” şi ei s-au dat
înapoi şi „au căzut la pământ.” (Ioan 18:5-6). Prin aceeaşi putere vor pieri în curând toţi
vrăjmaşii Lui. Lumea în care trăim noi, va fi curând, locul unde se vor desfăşura aceste arătări
puternice ale judecăţii lui Dumnezeu. Dându-ne de veste toate aceste lucruri, Dumnezeu vrea să
trezească în noi simţăminte adânci, cum spune Sfânta Lui Carte: „Deci dacă toate aceste lucruri
au să se strice, ce fel de oameni ar trebui să fiţi voi, printr-o purtare sfântă şi evlavioasă,
aşteptând şi grăbind venirea zilei lui Dumnezeu… Siliţi-vă să fiţi găsiţi înaintea Lui fără
prihană, fără vină şi în pace. (2 Petru 3:11-14).

„…Şi toate păsările s-au săturat din carnea lor.”

Dreptatea lui Dumnezeu, care se va arăta limpede şi puternic în timpul judecăţilor dumnezeieşti,
va fi cunoscută de toate fiinţele din univers, şi toate vor fi pe deplin mulţumite şi fericite. Atunci
va fi o bucurie fără sfârşit, iar lauda lui Dumnezeu va răsuna veşnic.

Apocalipsa 20 : 1

„Apoi am văzut pogorându-se din cer un înger care ţinea în mână cheia Adâncului şi un lanţ
mare.”

Întrebare: „După sfârşitul luptei dintre Cuvântul lui Dumnezeu (Isus Hristos şi Biserica) şi fiara,
proorocul mincinos şi toţi împăraţii pământului, se va pogorî acest înger din cer? Pământul va fi
pustiu?”

Răspuns: „Pe pământ vor rămâne cei care n-au luat parte la această luptă.”

Întrebare: „Este vreo deosebire între versetul acesta şi capitolele 1:18 şi 9:1?”

Răspuns: „Şi cheia şi lanţul reprezintă o putere mare.”

Capitolul 20 din Apocalipsa arată întâmplările de la urmă ale istoriei lumii. Satana va fi legat;
sfinţii, care sunt prigoniţi şi omorâţi, vor învia şi vor împăraţi cu Hristos o mie de ani. După
aceea Satana va fi dezlegat şi se va vedea cea din urmă izbucnire a răului, după care urmează
nimicirea iui deplină prin puterea dumnezeiască. Şi în cele din urmă ni se arată scaunul de
domnie cel mare şi alb, pe care va şedea Dumnezeu să judece pe toţi care au murit în păcatele
lor.

„Apoi am văzut pogorându-se din cer un înger, care ţinea în mână cheia Adâncului şi un lanţ
mare.”

Un gând duhovnicesc: Ceea ce se coboară din cer, are în mână puteri mari cu care poate ţine în
stăpânire forţele răului.

Noi, credincioşii de azi, avem o chemare şi o locuinţă cerească, chiar în timpul pribegiei noastre
cu trupul pe pământ. (Evrei 3:1; Efeseni 2:6). Să ne păstrăm, prin veghere şi ascultare această
stare, ca să fim biruitori asupra tuturor ispitelor diavoleşti şi să slujim de laudă slavei lui
Dumnezeu.

Apocalipsa 20 : 2

Întrebare: „Doamne, cum va fi legat balaurul? Timpul de „o mie de ani” este o mie de ani
pământeşti?”

Răspuns: „Balaurul va fi legat prin puterea Cuvântului Meu. Timpul de „o mie de ani”, despre
care se vorbeşte aici, este după măsura Mea şi nu după măsura oamenilor.”

„El a pus mâna pe balaur, pe şarpele cel vechi, care este Diavolul şi Satana…”

Iată aici principalele nume pe care le poartă Lucifer, acest mare înger răzvrătit împotriva lui
Dumnezeu, Făcătorul său. Prin aceste nume ni se arată lucrările lui felurite în lume.

Ca balaur încearcă să nimicească pe copilul de parte bărbătească şi pe femeia, care l-a născut,
precum şi ce a rămas din sămânţa ei. Cu acest nume vrea să ia drepturile de stăpânire ale
Domnului Isus Hristos. (vezi cap. 12).

Şarpele cel vechi ne aduce aminte de grădina raiului şi ni-l arată ca pe un înşelător şi ca pe un
ispititor, ca pe acela, care ştie să trezească poftele oamenilor şi să se slujească de ele ca să ajungă
stăpân pe ei.

Diavolul (dracul) este marele tăgăduitor neruşinat, care, veacuri de-a rândul, a tăgăduit pe
Dumnezeu faţă de sărmana Lui făptură căzută în păcat, şi care în acelaşi timp, a fost şi pârâşul
fraţilor lui Isus.

Satana este potrivnicul şi vrăjmaşul, care a încercat să se împotrivească până în pânzele albe şi să
pună piedici lucrării lui Dumnezeu. El s-a împotrivit oricărei lucrări a lui Dumnezeu atât în lume
cât şi în poporul lui Dumnezeu. Nu poate fi înşelăciune mai mare decât încredinţarea, pe care
Satana a izbutit s-o dea oamenilor că el (Satana) nu există. Oamenii, care tăgăduiesc persoana
Satanei, sunt mărturii vii de felul cum poate el înşela. Va veni însă vremea, când toată lucrarea
lui nu va mai fi: atunci Satana va fi legat şi aruncat în Adânc.

„El a pus mâna pe balaur, pe şarpele cel vechi, care este Diavolul şi Satana şi l-a legat…”

Gânduri duhovniceşti:

Ceea ce vine din cer, are putere să „pună mâna pe balaur”, adică pe orice lucrare diavolească ca
s-o „lege” şi s-o stăpânească.

„El (îngerul) a pus mâna pe balaur… şi l-a legat…”

Noi trecem biruitori pe pământ, peste lucrările împotrivitoare ale vrăjmaşului, numai când
rămânem într-o stare de cer şi dacă facem orice lucrare la trimiterea lui Dumnezeu. Îngerul, care
a pus mâna pe balaur, nu a făcut lucrul acesta din propria lui pornire, ci la trimiterea lui
Dumnezeu.

Când te trimite Dumnezeu, faci lucruri, care pentru un om sunt cu neputinţă – „legi pe diavolul”.
Când nu te trimite El, eşti biruit chiar când vesteşti Evanghelia.

Taina unei vieţi normale în Hristos este atârnarea în totul şi în tot timpul de El. Nici un pas fără
El. Cine vrea din toată inima lucrul acesta, prin credinţă se va vedea că se poate.

Nimeni n-a fost înfrânt, când a rămas cu adevărat sub călăuzirea Duhului Sfânt, şi când a căutat
cu tot dinadinsul voia lui Dumnezeu, ca s-o împlinească.

Apocalipsa 20 : 3

Întrebare: „Doamne, nu va mai putea să vină diavolul pe pământ în acest timp? Dar păcat va mai
exista?”

Răspuns: „În timpul cât balaurul va fi legat, pe pământ va mai fi păcat, pentru că oamenii au în ei
firea păcatului.”

Întrebare: „Doamne, vor mai fi neamuri, în acest timp?”

Răspuns: „Da, vor mai fi neamuri, dar nu vor mai fi înşelate de balaur în acest timp, aşa cum
erau înainte de legarea lui.”

Întrebare: „Doamne, după împlinirea timpului de o mie de ani, când Satana va fi dezlegat,
neamurile vor mai fi înşelate?”

Răspuns: „Da, neamurile vor fi iarăşi înşelate atunci.”

Gânduri duhovniceşti:

„…Să nu mai înşele neamurile…”

Neamurile şi toate despărţirile dintre oameni, fiind născute din sămânţa diavolului – păcatul – tot
timpul au stat sub înrâurirea tatălui lor. Toate luptele şi războaiele de pe pământ au fost purtate
de oamenii stăpâniţi de duhul despărţirii (grupării) în care se aflau (naţionale, religioase, politice,
etc.). Dumnezeu, la început, n-a făcut pe om cu duhul despărţirii în el.

Adevăraţii copii credincioşi ai lui Dumnezeu sunt izbăviţi” astăzi de duhul despărţirii. Ei trăiesc
în dragoste şi în părtăşie unii cu alţii, pentru că sunt născuţi din nou din sămânţa păcii şi a
dragostei lui Dumnezeu. Ei iubesc pe toţi oamenii, şi-i învaţă calea păcii şi a ascultării de
Dumnezeu.

Diavolul înşeală numai pe cei care nu vor să asculte de Dumnezeu, pe cei care au în ei duhul
despărţirii.
Apocalipsa 20 : 4

Întrebare: „Doamne, pe aceste scaune de domnie vor sta Hristos şi Biserica? Pe cine vor judeca
şi în ce fel? Dar sufletele cărora li se tăiase capul din pricina mărturiei lui Isus, fac parte din
Biserică? Cum vor împăraţi cu Hristos o mie de ani?”

Răspuns: „Pe scaunele de domnie va sta Biserica; ei i s-a dat judecata, pe care însă o va face nu
acum, ci la vremea ei (vezi verset. 11-15). Sufletele cărora li se tăiase capul, nu fac parte din
Biserică. Acestor suflete, pentru că au depus această mărturie, li s-a dat cinstea să împărătească
cu Hristos o mie de ani, deci o împărăţie temporară, pe când Biserica va împăraţi veşnic.”

Întrebare: „Doamne, împărăţia de o mie de ani va fi pe pământ? Va mai fi moarte atunci?”

Răspuns: „Împărăţia de o mie de ani nu va fi pe pământ. Credinţa că va fi pe pământ această

împărăţie, este falsă, este o mare înşelare a diavolului, care totdeauna a tras pe om spre pământ.”

Faptul că în Apocalipsa 5:10 scrie: „Ai făcut din ei o împărăţie şi preoţi pentru Dumnezeul
nostru, şi ei vor împăraţi pe pământ!”, Dumnezeu zice: „Credincioşii care fac parte din Biserică,
sunt preoţi şi împăraţi pe pământ în tot timpul vieţii pământeşti. Acum ei stăpânesc pământul (cel
din ei şi de pe lângă ei).”

Duhovniceşte privind lucrurile, este logic să fie aşa, căci nici un mădular din Trupul lui Hristos
nu poate fi în afara acestei stări: preot şi împărat. Iar starea de preot şi împărat începe din clipa
naşterii din nou, deci de aici de pe pământ. La dezbrăcarea trupului de carne, fiecare credincios
primeşte un trup potrivit cu natura duhovnicească a omului nou, pe care l-a purtat în „vasul de
lut” (comp. 2 Cor. 4:7). Toate stările (demnităţile) arătate în Noul Testament, le va avea atunci
într-o strălucire nouă.

„Şi am văzut nişte scaune de domnie, şi celor ce au şezut pe ele, li s-a dat judecata…”

Câteva gânduri duhovniceşti:

Sfinţii vor judeca lumea şi nu numai lumea ci şi pe îngeri (1 Cor. 6:2-3); ei vor judeca împreună
cu Hristos, vor împăraţi împreună cu Hristos şi se vor bucura veşnic împreună cu Hristos, dacă –
şi, vai, ce mare „dacă” – mor cu Hristos aici pe pământ, dacă-şi poartă crucea şi dacă se judecă
pe ei înşişi. (1 Cor. 11:31).

Cine se judecă acum nu va mai fi judecat atunci. (Ioan 3:18).

Pentru ca să fii judecător, trebuie să stai mai întâi pe scaunul de domnie: să domneşti peste firea
veche, peste păcat, peste împrejurări, peste lume, peste dorinţi, peste felul de a fi al lumii – să
domneşti şi să stăpâneşti tot. Cine nu stă pe scaunul de domnie aici pe pământ, aici în trupul
acesta, nu va putea sta pe scaunul de domnie nici în viitorul veşnic şi nici nu va putea fi
judecător.
Ca să fii judecător, trebuie să ai judecată sănătoasă şi ca să ai judecată sănătoasă, trebuie să
domneşti şi să stăpâneşti păcatul şi pornirile fireşti din propria viaţă.

Celor ce stau pe scaunul de domnie li s-a dat judecata.

Cei ce-şi stăpânesc cu asprime trupul, primesc o judecată dreaptă şi sănătoasă în toate lucrurile.
Un trup stăpânit, este locul potrivit, unde poate locui Duhul Sfânt şi unde locuieşte Duhul Sfânt,
acolo este judecată dreaptă şi sănătoasă.

Cineva a spus un cuvânt înţelept: „După cum într-o casă cu acoperişul stricat pătrunde ploaia, tot
aşa, într-o minte unde nu locuieşte meditarea, pătrunde patima.”

Unde domneşte păcatul, înţelepciunea şi judecata sunt bolnave. R. Wurmbrand spunea:

„Cunoştinţa şi învăţătura izvorâte dintr-o inimă rea, este o fată frumoasă cu cancer la piept.”

Dacă stăm pe scaunul de domnie al curăţiei şi al sfinţeniei, vom avea o judecată sănătoasă, vom
înţelege adevărul lui Dumnezeu şi vom putea judeca şi păcatul altuia chiar acum, iar la judecata
din urmă vom judeca lumea şi pe îngeri.

Cu cât mai aspru ne judecăm zilnic, cu atât mai mult se întăreşte scaunul de domnie asupra firii
vechi, asupra lumii şi asupra diavolului, cu atât suntem mai înţelepţi.

Apocalipsa 20 : 5

Întrebare: „Doamne, cine sunt ceilalţi morţi şi ce înseamnă întâia înviere?”

Răspuns: „Ceilalţi morţi sunt toţi cei care nu fac parte din întâia înviere, iar întâia înviere spusă
aici, este pentru cei cărora li se tăiase capul din pricina mărturiei lui Isus şi acelor care nu s-au
închinat fiarei şi icoanei ei, şi nu primiseră semnul ei pe frunte şi pe mână.”

„Ceilalţi morţi n-au înviat până…”

Înţelegând duhovniceşte, morţii (în păcat) nu înviază până nu aud cu ascultare glasul Domnului
Isus (Ioan 5:25), până nu recunosc, prin credinţă, jertfa răscumpărătoare adusă de El pe crucea
Golgotei (Colos. 2:13), până ce sămânţa Evangheliei nu cade pe pământul inimii lor. (1 Petru
1:23).

Cine înviază acum din moartea păcatului, va avea parte de o „Înviere mai bună” atunci când va
veni Domnul Isus să împărătească. (Evrei 11:35). În acest înţeles duhovnicesc, întâia înviere este
învierea din moartea păcatului. Am putea zice: aceasta este învierea înainte de întâia înviere.

Pentru cuvântul „Înviere”, în limba greacă este anastasis, care în tălmăcire, înseamnă „ridicare în
sus”. Cel înviat din moartea păcatului este ridicat la o stare nouă, cerească, la starea de om aşa
cum a fost Adam înainte de cădere, la stare de om după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu.

Apocalipsa 20 : 6
Întrebare: „Doamne, ce înseamnă a doua moarte?”

Răspuns: „A doua moarte este cea arătată în versetul 14, şi în cap. 21 versetul 8.”

Întrebare: „Doamne, sfinţii despre care este vorba aici, dacă nu fac parte din Biserică, cum sunt
preoţi ai lui Dumnezeu, ca cei din Biserică?”

Răspuns: „Ei sunt preoţi ai lui Dumnezeu numai în timpul celor o mie de ani – deci temporar.”

După răspunsul Domnului în meditaţia dinainte, sfinţii de aici, care au parte de întâia înviere,
sunt cei cărora li se tăiase capul din pricina mărturiei lui Isus, în timpul necazului cel mare. Nu
este vorba despre sfinţii care fac parte din Biserică, şi care au înviat la răpire, adică înainte de
începerea judecăţilor dumnezeieşti pe pământ.

Aceşti sfinţi, alături de Biserică (Mireasa lui Hristos), vor fi preoţi ai lui Dumnezeu şi ai lui
Hristos. Ei vor împăraţi cu El o mie de ani, deci un timp limitat, pe când Biserica va împăraţi
veşnic.

Despre împărăţia de o mie de ani (o mie de ani după măsura lui Dumnezeu, nu după măsura
oamenilor – şi nu un număr definit: „mii de ani”, cum spun unii) s-a vorbit mult de tot încă din
primele zile ale creştinismului, dar s-a vorbit privind lucrurile de jos în sus, nu de sus în jos, de
aceea s-a ajuns la păreri abătute de la adevăr.

Majoritatea scriitorilor creştini din primele veacuri au fost hiliaşti, adică credeau şi mărturiseau
împărăţia de o mie de ani pe pământ (hilia înseamnă „o mie” în limba greacă), lată câteva nume
ale scriitorilor mai cunoscuţi, care susţineau hiliasmul (mileniul sau împărăţia de o mie de ani):
sf. Barnaba, Papias (episcop de Ierapole), sf. Iustin Martirul, sf. Irineu, Tertulian, sf. Ipolit,
Apolinarie de Laodicea, Lactanţiu, Supliciu-Sever, Victorin de Pictavi, sf. Ambrozie, sf. Grigorie
de Nissa, şi alţii.

Împărăţia de o mie de ani – repet: o mie de ani după măsura lui Dumnezeu – este un adevăr
biblic, peste care nu se poate trece, dar interpretările care i s-au dat au fost străine de gândul lui
Dumnezeu. Să lăsăm în seama Lui lucrurile care nu le înţelegem bine, şi El ne va lumina la
vremea potrivită.

„Fericiţi şi sfinţi sunt cei ce au parte de întâia înviere! Asupra lor a doua moarte n-are nici o
putere…”

Dacă astăzi, prin primirea Cuvântului lui Dumnezeu în noi, am fost înviaţi din moartea păcatului
(născuţi din nou), suntem primiţi în Trupul lui Hristos. În acest slăvit Trup nu mai poate intra
moartea, ca să-şi întindă împărăţia ei. Hristos a biruit moartea pe vecie. Cine face parte din
Trupul Lui, face parte din El şi El nu-Şi lasă mădularele Lui în mână străină.

Apocalipsa 20 : 7

Întrebare: „Doamne, dacă Tu ai să-mi spui ceva aici.”

Răspuns: „În dreptatea Mea, am îngăduit ca Satana să fie dezlegat, ca, prin atitudinea lui faţă de
Mine după dezlegare, să cunoască toate făpturile pentru ce i s-a dat pedeapsa veşnică.”

Întrebare: „Doamne, faţă de celelalte perioade din istoria omenirii, cu ce se deosebeşte această
perioadă de o mie de ani, dacă şi păcatul şi moartea vor exista pe pământ?”

Răspuns: „Păcatul şi moartea vor exista pe pământ, însă cu o putere mult mai mică prin faptul că
Satana este legat. Aceasta este deosebirea dintre împărăţia de o mie, de ani şi restul perioadelor
din istoria omenirii.”

„Când se vor împlini cei o mie de ani, Satana va fi dezlegat.”

Gânduri duhovniceşti:

Satana rămâne Satană, chiar dacă a fost închis o mie de ani. Răul nu se schimbă nici prin
pedeapsă, nici prin educaţie blândă, ci numai prin Hristos, prin credinţa în jertfa Lui
răscumpărătoare.

Dacă în urma suferinţei Satana a rămas tot Satană, adică rău, cu cât mai mult noi, credincioşii, să
nu ne schimbăm poziţia noastră, când trecem prin suferinţă, ci să ieşim din ea mai sfinţi, mai
asemănători cu Domnul Isus.

Încă un gând: Dumnezeu dezleagă pe Satana, ca să-Şi împlinească planul Său veşnic, dar noi,
credincioşii, nu trebuie să dezlegăm niciodată răul în noi şi pe lângă noi. Să nu slăbim niciodată
frânele, ca să nu pierdem din valorile lui Dumnezeu, încredinţate nouă.

Apocalipsa 20 : 8

Întrebare: „Doamne, în timpul împărăţiei de o mie de ani, când neamurile nu mai sunt înşelate de
Satana, vor mai fi ele răzvrătite împotriva lui Dumnezeu?”

Răspuns: „Înăuntrul lor, neamurile vor avea duh de răzvrătire împotriva Mea, dar întrucât Satana
este legat, ele nu au de ajuns putere să se arate în afară, şi nu se vor mai război unele împotriva
altora.”

Întrebare: „Doamne, ce înseamnă Gog şi Magog, şi unde vor fi adunate neamurile?”

Răspuns: „Ceea ce se arată în versetul acesta este asemănător cu ceea ce scrie în F. Ap. 4:27-28.
Neamurile, care erau unele împotriva altora, acum se unesc ca să lupte împotriva sfinţilor.
Adunarea lor va fi pe pământul (ţara) lui Israel.”

Gog şi Magog sunt două nume amintite în Ezechiel 38:2; Ezechiel 39:15. Aici în Apocalipsa,
aceste nume au o însemnătate simbolică.

Gog, în tălmăcire, înseamnă: „Conducător de popoare”, sau „Uriaş”, „Puternic”.

Magog înseamnă: „Marele Gog”, sau „Uriaş”, „Puternic”. Mai înseamnă: „Mulţime
nenumărată”.

Gânduri duhovniceşti: Satana, acest duh puternic şi împotrivitor lui Dumnezeu, totdeauna a
luptat împotriva lui Dumnezeu, şi a tot ce este din Dumnezeu, ridicând alte duhuri rele ia luptă.
El adună numai duhurile asemănătoare lui. Neamurile, fiind rodul păcatului, sunt adunate uşor de
el, ca să se războiască împotriva Atotputernicului Creator şi împotriva sfinţilor Lui.

Unde este luptă pe pământ, fie între popoare, fie între religii, fie între familii, acolo este numai
lucrarea Satanei. Dumnezeu nu ne-a creat ca să ne luptăm între noi.

Un lucru trebuie să ştim bine: Cine se ridică la luptă împotriva adevărului va fi zdrobit de adevăr.

Apocalipsa 20 : 9

Întrebare: „Doamne, tabăra sfinţilor şi cetatea preaiubită sunt pe pământ? Ce înseamnă tabăra şi
cetatea preaiubită?”

Răspuns: „Tabăra sfinţilor şi cetatea preaiubită sunt Israelul.”

Întrebare: „Doamne, ce înseamnă focul coborât din cer, care mistuie toată oştirea cea mare de
oameni?”

Răspuns: „Acest foc este Cuvântul Meu, care atunci va ieşi din gura Mea şi va nimici mulţimea
de oameni.”

Sfârşitul istoriei pământului se încheie cu nimicirea neamurilor şi cu judecata de pe urmă a

Satanei, care va fi aruncat în iazul cu foc.

„…Au înconjurat tabăra sfinţilor şi cetatea preaiubită. Dar din cer s-a pogorât un foc care i-a
mistuit.”

Să ia aminte toţi cei care înconjoară tabăra sfinţilor, cu gând să-i nimicească, să cunoască acest
mare adevăr: sfinţii sunt în mâna lui Dumnezeu („Toţi sfinţii sunt în mâna Ta.” – Deut. 33: 3) şi
El îi apără. Din cerul Lui va trimite un foc şi va mistui pe toţi vrăjmaşii. Cei care se luptă astăzi
împotriva copiilor lui Dumnezeu, să se teamă de judecata Lui de răzbunare, căci vine repede:
„Fiindcă Dumnezeu găseşte că este drept să dea întristare celor ce vă întristează… Într-o
flacără de foc, să prăpădească pe cei ce nu ascultă de Evanghelia Domnului Isus Hristos.”
(2  Tes. 1:6 şi 8)

Apocalipsa 20 : 10

Întrebare: „Doamne, dacă Adâncul în care a fost aruncat Satana (vers.3), este iadul, acum, după
ce a ieşit de acolo, este aruncat în „iazul de foc”. Acest iaz de foc şi cu Adâncul nu sunt acelaşi
lucru?”
Răspuns: „Adâncul şi iazul de foc sunt acelaşi lucru. Satana, în timpul cât a fost legat, a gustat
din chinul care va fi veşnic şi totuşi, când i s-a dat drumul, a fost tot aşa ca înainte: răzvrătit
împotriva Mea.”

Întrebare: „Doamne, ce înseamnă cuvintele: „Vor fi munciţi în vecii vecilor?” Cum va fi munca
aceasta?”

Răspuns: „Aici se aplică ceea ce scrie în Scriptură: „Cu ce măsură măsuraţi, vi se va măsura”
(Matei 7:2), însă cu toată puterea. Tot ce a vrut Satana să facă altora, i se va face lui.”

„Şi diavolul, care-i înşela, a fost aruncat în iazul cu foc…”

Aceasta-i soarta tuturor înşelătorilor: vor fi aruncaţi de dreptatea lui Dumnezeu în iazul de foc
(iaz înseamnă „lac”, deci: „lacul de foc”), adică într-o pedeapsă usturătoare, ca usturimea pe care
o simte sufletul înşelat. Cine poate să descrie starea unui om, care şi-a pus nădejdea în ceva, s-a
trudit vreme îndelungată şi a cheltuit tot ce avea, pentru a ajunge acolo unde-şi pusese nădejdea,
şi după ce a ajuns, să vadă că fusese înşelat, că nimic din ce gândise nu era aşa? O usturime mai
mare şi mai grea nu există. E ca un lac de foc fără fund şi fără margini.

Dumnezeu, în bunătatea Sa, ne spune mereu, prin Cuvântul Său scris: „Nu vă lăsaţi înşelaţi!”
„Ascultaţi glasul Meu şi împotriviţi-vă diavolului, tari în credinţă, şi el va fugi de la voi.”

Apocalipsa 20 : 11

Întrebare: „Doamne, ce înseamnă scaunul de domnie mare şi alb? Este acesta alt scaun decât cel
amintit până acum? Are vreo însemnătate albul?”

Răspuns: „Este acelaşi scaun despre care a fost vorba şi în celelalte locuri din Apocalipsa. Faptul
că se spune că este alb, arată că lucrarea de curăţire, pe care o fac Eu, se întemeiază pe dreptate şi
neprihănire.”

Întrebare: „Doamne, ce se înţelege prin fuga pământului şi a cerului? Unde ar putea fugi din faţa
lui Dumnezeu, căci El este pretutindeni?”

Răspuns: „Aşa cum la început, cerul şi pământul, au luat fiinţă prin Cuvântul Meu, tot aşa acum,
prin Cuvântul Meu, vor fi desfiinţate.”

„… Am văzut un scaun de domnie mare şi alb, şi pe Cel ce şedea pe el. Pământul şi cerul au
fugit dinaintea Lui…”

Gânduri duhovniceşti:Adevărata putere este albă, adică fără culoare, nepărtinitoare.

Cei care domnesc împreună cu Hristos, sunt mai întâi albiţi, prin sângele Lui, primesc în toată
plinătatea harul Lui, şi felul Său de a fi îi îmbracă de jur-împrejur. Având aceste lucruri, pot sta
pe scaunul Lui de domnie şi pot împlini lucrările împărăteşti şi preoţeşti.
Alt gând: Când vezi scaunul de domnie, şi pe Cel ce şade pe el, atunci toate celelalte lucruri nu te
mai stăpânesc, ci fug de nu-şi mai află locul. Vederea lui Dumnezeu pe tronul Său, este atât de
strălucitoare, încât orice alt lucru se pierde în această strălucire. Este o lumină de care nu te poţi
apropia, (vezi 1 Tim. 6: 16). Ca să ne apropiem de lumină, să fim şi noi lumină. Ca să ne
apropiem de Dumnezeu, să fim născuţi din El, să avem firea (natura) Lui. Binecuvântat să fie El
în veci! Amin.

Apocalipsa 20 : 12

Întrebare: „Doamne, „morţii mari şi mici” sunt căpetenii şi oameni de rând, sau oameni mari şi
copii. Ce înseamnă: „Stând in picioare înaintea scaunului de domnie? „Aceştia vor învia cu
trupurile, şi vor sta pentru judecată pe pământ, sau unde?”

Răspuns: „Aici este vorba despre acea categorie de oameni, care n-au fost răpiţi (n-au făcut parte
din Biserică – Mireasa lui Hristos), şi n-au făcut parte nici din ceata sfinţilor înviaţi la întâia
înviere. Ei vor învia ca duhuri şi vor sta înaintea scaunului de judecată. Nu pe pământ – el nu mai
există).

Întrebare: „Doamne, ce înseamnă „cărţi deschise” şi „o altă carte, cartea vieţii?”

Răspuns: „Nu este vorba despre cărţi în felul cum înţeleg oamenii cartea. Ci, aici, este vorba de
atotcunoaşterea Mea. Despre „cartea vieţii” am mai spus ceva în cap. 13: 8. Aici este vorba
despre toţi cei care au primit pe Miel (Isus Hristos).”

Întrebare: „Doamne, toate faptele oamenilor vor fi strigate în ziua judecăţii?”

Răspuns: „Sunt numai două fapte: primirea Mielului, sau neprimirea Lui.”

Să ţinem bine minte adevărul acesta: în cartea vieţii nu scrie nimic despre judecata celor ale căror
nume sunt scrise în ea, ci toată urgia se revarsă asupra acelor care nu sunt scrişi în ea. De sfinţii
morţi nici vorbă nu-i la această judecată, căci ei au înviat de mult şi împărătesc împreună cu
Hristos.

Gânduri duhovniceşti: în cartea vieţii pe care o trăim acum, toţi scriem o pagină în fiecare zi,
prin faptele, prin cuvintele şi prin gândurile noastre. Însemnat e să scriem pagini frumoase, ca, la
sfârşit, viaţa noastră să fie o carte bună, care să aibă urmări binecuvântate.

Dragul meu, dacă eşti încă la începutul cărţii vieţii, primeşte de grabă pe Domnul Isus ca
Mântuitor, pentru ca astfel să nu scrii nici măcar o singură pagină de care mai târziu să roşeşti.

Şi tu, care eşti mai înaintat în viaţă, şi simţi părere de rău pentru multe pagini, pe care le-ai scris,
neîngrijite, pătate, murdare, adu-le la Dumnezeu, care, pentru jertfa Domnului Isus Hristos, rupe
cartea, şterge orice vină, şi iartă păcatul; apoi înţelepţit cu înţelepciunea Lui, începe să scrii o
carte nouă: cartea încrederii în Dumnezeu, a sfinţeniei şi a iubirii faţă de El şi faţă de aproapele.
Dar, oricare ar fi vârsta şi trecutul nostru, să nu uităm cartea scrisă de noi şi să ne îndreptăm spre
Cartea lui Dumnezeu. În ea sunt scrişi toţi copiii lui Dumnezeu, adică aceia care nu mai aşteaptă
nimic de la ei înşişi, ci totul de la Acela care ni S-a dat în Domnul Isus Hristos.

Apocalipsa 20 : 13

Întrebare: „Doamne, este vorba despre marea fizică?” Răspuns: „Este vorba despre toţi morţii şi
despre toate felurile de moarte.”

Întrebare: „Doamne, Moartea şi Locuinţa morţilor sunt deosebite? Ce înseamnă una şi ce

înseamnă cealaltă?”

Răspuns: „Moartea este un duh rău, iar Locuinţa morţilor este locul unde stau morţii.”

Suntem, aici, la sfârşitul filmului (vedeniei) istoriei omenirii. Toţi morţii, mari şi mici, stau în
picioare înaintea Marelui Judecător; marea, Moartea şi Locuinţa morţilor au dat înapoi pe morţii
care erau în ele.

„Fiecare a fost judecat după faptele lui.”

Dragul meu, nimeni nu poate să fugă de dumnezeiasca şi marea judecată de la urmă. Toţi cei
care n-au primit pe Mielul lui Dumnezeu, ca Mântuitor al lor, vor fi judecaţi şi osândiţi pentru
vecii vecilor. Şi Tu vei sta în faţa Dreptului Judecător, dacă astăzi nu te laşi, prin credinţă şi
pocăinţă, scris în cartea vieţii Mielului. Atunci nu va mai fi milă şi mântuire pentru nimeni. Nici
un suflet din această mare mulţime de fiinţe omeneşti, care stau înaintea scaunului de judecată,
nu va fi mântuit.

Predă-te acum Domnului Isus, crede în jertfa Lui răscumpărătoare, încrede-te în El, care a fost
judecat pentru tine, şi El te va scrie în cartea vieţii. Faptul că eşti scris în această carte, se vede
din viaţa cea nouă, pe. care o. trăieşti, viaţă de acelaşi fel cu a Lui. Nu amâna, ci hotărăşte-te
acum pentru Mântuitorul Isus Hristos.

Apocalipsa 20 : 14

Întrebare: „Doamne, este iazul de foc o stare conştientă a celor aruncaţi acolo? Moartea şi
Locuinţa morţilor sunt fiinţe conştiente?”

Răspuns: „Nu iazul este o stare conştientă, ci vor fi conştienţi cei care vor fi aruncaţi acolo.
Moartea, ca duh rău, va fi conştientă în iazul de foc, iar Locuinţa morţilor va fi desfiinţată.”

Întrebare: „Doamne, ce diferenţă este între moarte şi moartea a doua?”

Răspuns: „Din moarte există înviere. Din moartea a doua nu va mai învia nimeni.”

„Şi Moartea şi Locuinţa morţilor au fost aruncate în iazul de foc.”

Moartea este un vrăjmaş, care va fi zdrobit sau nimicit (1 Cor. 15: 26). Acest vrăjmaş nu va mai
fi. (Apoc. 21:4). Puterea groaznică a morţii, care a pătruns în lume prin păcatul omului, şi care
este împotriva oricărui gând al lui Dumnezeu, pe care-l avea Dumnezeu cu omul, o vedem aici
aruncată în iazul de foc. Aceeaşi soartă va avea şi Locuinţa morţilor. Nu mai e nevoie de un loc
anume pentru duhurile rele, căci cei nelegiuiţi, sunt pe vecie în iazul de foc, iar sfinţii sunt cu
Domnul Isus Hristos în trupuri slăvite.

Binecuvântat să fie Dumnezeu, pentru biruinţa Lui desăvârşită şi pentru minunata şi fericita Lui
orânduire! Amin.

Apocalipsa 20 : 15

Întrebare: „Doamne, ce trebuie să mai înţeleg de aici? Dacă ai Tu să îmi spui ceva?”

Răspuns: „Să luaţi seama, ca din viaţa aceasta să primiţi cu adevărat pe Mielul iui Dumnezeu,
căci „oricine n-a fost găsit scris în cartea vieţii, va fi aruncat în iazul de foc.” Prin cuvântul
„oricine” vreau să înţelegeţi că nu există nici o excepţie. Vreau să mai ştiţi un lucru: cine
primeşte pe Fiul Meu (Mielul), va avea parte de soarta Lui. Cine nu-L primeşte, va avea parte de
soarta balaurului. Alegerea aceasta se face acum, de aceea vă atrag încă odată atenţia.”

„Oricine n-a fost găsit scris în cartea vieţii, a fost aruncat în iazul de foc.”

Cum putem ajunge să fim scrişi în cartea vieţii? Numai o singură cale este: „Noi, deci, prin
botezul în moartea Lui, am fost îngropaţi împreună cu El, pentru ca după cum Hristos a înviat
din morţi, prin slava Tatălui, tot aşa şi noi să trăim o viaţă nouă. În adevăr, dacă ne-am făcut
una cu El, printr-o moarte asemănătoare cu a Lui, vom fi una cu El şi printr-o înviere
asemănătoare cu a Lui.” (Rom. 6:4-5).

Botezul este poarta de intrare în Biserica celor întâi născuţi ale căror nume sunt scrise în cartea
vieţii. (Evrei 12:23). Nu numai botezul în apă însă, ci botezul în moartea lui Hristos. Numai cine
a murit împreună cu Hristos, va avea parte de viaţa lui Hristos. Apa botezului e doar simbolul
mormântului. Omul cel vechi trebuie înmormântat, şi din mormântul acesta răsare o nouă viaţă:
viaţa lui Isus Hristos, făptura cea nouă.

Cine s-a botezat în Hristos (a murit împreună cu El) este îmbrăcat cu Hristos Gal. 3:27). Numai
cine e îmbrăcat cu Hristos, acela e botezat cu adevărat, acela e scris în cartea vieţii. Cine e
îmbrăcat cu Hristos, trăieşte viaţa lui Hristos, şi viaţa este văzută de toţi pentru că Hristos este
Lumină.

A fi scris în cartea vieţii deci, înseamnă a primi, prin credinţă pe Hristos, care, prin moartea şi
învierea Lui ne-a adus o viaţă nouă, veşnică, de natură dumnezeiască.

Cartea vieţii înseamnă viaţă trăită în Hristos, în felul Lui de a fi. Cine nu are această viaţă, nu
este scris în cartea vieţii.
Semnele celor scrişi în cartea vieţii se arată felurit în Sfânta Scriptură. Aşa, de pildă, sf. ap. Pavel
vorbeşte despre „Împreună lucrători”ale căror nume sunt scrise în cartea vieţii. (Filip. 4:3). Ei
erau” deci oameni, care luaseră parte la aceeaşi lucrare cu Pavel. „Cel ce va birui… Nu-i voi
şterge nicidecum numele din cartea vieţii.” (Apoc. 3:5). Cei care au numele scrise în cartea vieţii
nu se vor mira când vor vedea fiara, şi nu i se vor închina. (Apoc. 17:8; Apoc. 13:8).

Dumnezeu vorbeşte simplu şi apăsat: „Oricine n-a fost găsit scris în cartea vieţii, a fost aruncat
în iazul de foc.” Pentru cei ce mor în păcatele lor nu mai e nici o nădejde. Cine nu vrea să asculte
de Evanghelia Domnului Isus Hristos, îşi semnează singur sentinţa de condamnare.

Cât de serios este Cuvântul lui Dumnezeu! Să nu trecem cu uşurinţă peste el.

Slăvit să fie Domnul!

Apocalipsa 21 : 1

Întrebare: Doamne, după sfârşitul judecăţii urmează cerul nou şi pământul nou? Ce înseamnă cer
nou şi pământ nou? Pământul va fi din materie (fizic), aşa cum a fost cel dintâi?”

Răspuns: „Cerul nou şi pământul nou apar odată cu dispariţia celor vechi. Atât cerul nou cât şi
pământul nou vor fi veşnic curate, pentru că nu vor mai fi atinse de cel rău. Pământul va fi fizic,
dar aşa cum este scris: „…La inima omului nu s-au suit, aşa sunt lucrurile, pe care le-a pregătit
Dumnezeu…” (1 Cor 2:9).

Reflecţii personale: Ce va fi atunci, vom vedea din starea noastră nouă. Cu starea de acum nu
putem pricepe, oricât de mult ne-ar lămuri Dumnezeu. Să ne lăsăm pregătiţi de El acum, prin
Duhul Sfânt, ca să putem primi trupuri cereşti la răpire. Atunci vom vedea totul aşa cum este.

„Apoi am văzut un cer nou şi un pământ nou…”

Ioan era atunci într-o stare de cer, de aceea putea să vadă lucruri, pe care omul pământesc, nu le
putea vedea.

Să fim duhovniceşte într-o stare de cer, şi vom pricepe tainele Scripturii Sfinte, pentru propăşirea
lucrării lui Dumnezeu pe pământ şi pentru înălţarea Numelui Său. Amin.

Apocalipsa 21 : 2

Întrebare: „Doamne, cetatea sfântă, noul Ierusalim, este Mireasa lui Hristos? Unde coboară ea?
Pe noul pământ? Nu va mai fi în cer?”

Răspuns: „Da, este Mireasa lui Hristos. Aici este un fel de a vorbi că s-a „coborât” Mireasa,
pentru ca Ioan să vadă şi să poată scrie aceste lucruri pentru voi.”

Mulţumesc, Doamne, pentru lumina ce mi-o dai, prin minunatele Tale răspunsuri! Laudă Ţie în
veci! Amin.
Să nu uităm deci, că sf. ap. Ioan se află în duhul şi vede realităţile dumnezeieşti în simboluri şi
asemănări de pe pământ, ca să le poată scrie. Ele însă au cu totul o altă înfăţişare în stare lor
duhovnicească. Dacă rămânem necurmat sub călăuzirea Duhului Sfânt şi într-o stare cerească,
pricepem câte ceva din lucrurile care sunt dincolo de văl, dar nu le putem cuprinde în cuvinte,
aşa cum zice sf. ap. Pavel: „Ştiu că omul acesta (dacă a fost în trup sau fără trup nu ştiu:
Dumnezeu ştie), a fost răpit în rai, şi a auzit cuvinte, care nu se pot spune şi pe care nu-i este
îngăduit unui om să le rostească.” (2 Cor. 12:3-4).

Mireasa lui Hristos are o stare atât de înaltă, cum nici o altă ceată de fiinţe cereşti (îngerii sunt
împărţiţi în cete) nu are. Starea ei este starea Mirelui ei – Hristos: „Acolo unde sunt Eu, să fiţi şi
voi” – zicea Domnul Isus. (Ioan 14:3).

Cineva zicea: „Aş fi fericit să am dincolo numai un bordei, dar numai să fiu acolo.” Vorba asta,
însă nu este adevărată. Dincolo, în starea în care se află Biserica (Mireasa) lui Hristos, e ceva atât
de măreţ şi atât de înalt încât nu mai poate fi vorba de bordeie sau de lucruri de mică valoare.
Lucrurile de acolo întrec în frumuseţe orice putere de pricepere omenească sau îngerească.

Slăvit să fie Domnul!

Apocalipsa 21 : 3

Întrebare: „Doamne, tot despre Biserică (Mireasă) este vorba aici, sau şi despre alte cete de
mântuiţi?”

Răspuns: „Aici este vorba despre restul mântuiţilor, care nu fac parte din Biserică, de aceea i se
spune: „Cortul lui Dumnezeu cu oamenii.”

Iată aici un tablou nou, pe care-l vede sf. ap. Ioan: „Cortul lui Dumnezeu cu oamenii.”

„Şi am auzit un glas tare…”

Cel mai tare glas este glasul adevărului. El răsună peste veacuri şi rămâne veşnic. Chiar în şoaptă
când este rostit, glasul adevărului răsună ca un tunet. Pentru fiii adevărului, glasul lui este cea
mai dulce muzică şi cea mai sfântă mângâiere. Pentru fiii minciunii este ca un trăznet, care
nimiceşte totul.

Nimic nu poate sta în calea adevărului, nimic nu poate împiedica pătrunderea glasului său, pentru
că el vine din cer, din scaunul de domnie al lui Dumnezeu.

Când ai adevărul, eşti stăpân: stai pe scaunul de domnie. Numai adevărul este împărat – un
împărat care nu poate fi biruit niciodată.

Adevărul este un stăpân neînduplecat şi aspru, dar numai pentru cei care nu vor să-l primească.

Să fim atenţi la zisele adevărului, pentru că ele sunt lumină şi viaţă.

Zisele adevărului ne curăţesc, ne eliberează şi ne sfinţesc, dacă le ascultăm, (vezi 1 Petru 1:22;
Ioan 8:32; Ioan 17:17).

„…Iată cortul lui Dumnezeu cu oamenii! El va locui cu ei, şi ei vor fi poporul Lui, şi Dumnezeu
însuşi va fi cu ei…”

În Israel era un singur cort al întâlnirii şi acesta arăta, simbolic, unitatea (legătura) dintre
Dumnezeu şi poporul Său, şi unitatea (legătura) dintre toţi cei care alcătuiesc poporul.

La sfârşitul istoriei zbuciumate a omenirii păcătoase şi a lumii spirituale răzvrătite (împotriva lui
Dumnezeu, după ce Domnul Isus va supune toate lucrurile şi moartea nu va mai fi, atunci
Dumnezeu va fi totul în toţi. Toată creaţia, fizică şi spirituală, va fi o unitate desăvârşită, „Un
cort al lui Dumnezeu”, unde vor domni veşnic pacea, dragostea şi fericirea. „Cortul lui
Dumnezeu cu oamenii” de pe noul pământ face parte din marele cort al unităţii lui Dumnezeu cu
toate făpturile din împărăţia Lui cea veşnică.

Păcatul a făcut multe corturi: religioase, politice, naţionale, sociale etc., şi lumea se luptă din
pricina corturilor.

Dumnezeu a făcut un singur cort, şi a plătit scump facerea lui, prin jertfa Fiului Său, care a
înlăturat păcatul şi moartea şi a adus la unitate făpturile despărţite de păcat.

Dumnezeu vrea să locuiască în Cort, adică în unitate şi El este Dumnezeul nostru numai în
unitate (unitate în noi înşine şi unitate cu fraţii). Înţelegem noi acest adevăr, şi-l primim în trăirea
noastră aşa cum este el, acum cât timp pribegim prin pustia acestei lumi?

Ferice de noi dacă primim adevărul lui Dumnezeu şi ne supunem lui în toate privinţele!

Apocalipsa 21 : 4

Întrebare: „Doamne, dintre mântuiţi, unii vor fi făpturi cereşti (spirituale), care vor fi în cer, şi
unii vor fi făpturi fizice, care vor locui pe noul pământ? Ce trebuie să mai ştim din versetul
acesta?

Răspuns: „Da, sunt făpturi cereşti şi făpturi fizice, dar nici făpturile fizice nu vor fi ca cele de
acum, ci vor avea trupuri noi nesupuse putrezirii (trupuri slăvite).”

„El va şterge orice lacrimă din ochii lor…”

Acum este plâns şi moarte, pentru că este despărţire de Dumnezeu şi de adevăr. Odată cu
despărţirea omului de Dumnezeu, prin păcat, au venit şi plânsul şi durerea şi moartea. Când
stările de lucruri se vor schimba, când omul va fi reaşezat într-o stare nouă pe noul pământ,
având un trup nesupus putrezirii, nu va mai avea nevoie de lacrimi, pentru că nu va mai fi
suferinţă şi nici moarte.
Astăzi este necesar: plânsul pocăinţei, plânsul bucuriei, plânsul semănatului seminţei Evangheliei
(vezi F. Ap. 20:31), plânsul de durere pentru împietrirea unora, care se împotrivesc Cuvântului
lui Dumnezeu, cum a plâns Domnul Isus pentru Ierusalim. (Luca 19:14). Atunci însă nu va mai fi
nevoie de nici un plâns, căci Dumnezeu va fi totul în toţi.

„…Şi moartea nu va mai fi. Nu va mai fi nici tânguire, nici ţipăt, nici durere, pentru că lucrurile
dintâi au trecut.”

În „cortul lui Dumnezeu cu oamenii”, adică în starea fericită de pe noul pământ (şi din întregul
univers), când toate vor fi în Dumnezeu, se arată ce nu e acolo. Există astăzi o artă, care descrie
un obiect prin ce nu e (ars nonicam în latină). O femeie e descrisă destul, dacă se spune despre
ea că nu-i bătrână, nici urâtă, nici plictisitoare. Cine poate spune ce-i dreptatea, sănătatea,
frumuseţea? Dar ştim ce e nedrept, bolnăvicios şi urât. În împărăţia viitoare a lui Dumnezeu nu
vor mai fi păcatul şi roadele lui, pentru că „lucrurile dintâi au trecut.”

Da lucrurile dintâi (starea dintâi) vor trece şi nu se mai întorc niciodată.

Aşa trebuie să fie acum, în viaţa noastră de oameni noi, născuţi din nou din Dumnezeu: nici un
lucru vechi (fel de închinare vechi şi fel vechi de a fi) să nu se mai vadă în noi: „Cele vechi s-au
dus: iată că toate s-au făcut noi.” (2 Cor 5:17).

Dacă rămâne un rest din cele vechi de el sunt legate toate celelalte: lacrimi, durere şi moarte.

Să înţelegem bine adevărul acesta!

Apocalipsa 21 : 5

Întrebare: „Doamne, prin lucruri noi se înţelege şi materia şi spiritul (lucruri fizice şi lucruri
spirituale)?”

Răspuns: „Da, totul va fi nou: şi materia şi spiritul.”

„Noi însă aşteptăm… ceruri noi şi un pământ nou, în care va locui neprihănirea.”(2 Petru 3:13).

Pentru cei credincioşi, adevăraţii urmaşi ai lui Hristos, înnoirea (naşterea din nou) începe chiar
de acum, prin credinţa în jertfa Lui.

„Cel ce şedea pe scaunul de domnie a zis: „Iată, Eu fac toate lucrurile noi.”

Dumnezeu, care stă pe scaunul Său de domnie, poate să facă totul nou.

Numai cel care stă pe scaunul de domnie porunceşte, zice şi face, pentru că are putere. El este
împărat.

Cine stă pe scaunul de domnie în inima noastră? Nu e greu de spus. Cel care porunceşte, acela
domneşte: omul cel nou, sau omul cel vechi (eul); Duhul lui Hristos, sau duhul de partidă; cerul
sau lumea cu poftele şi frământările ei; Cuvântul scris al lui Dumnezeu, sau învăţăturile vreunei
religii. Cine stă pe scaunul de domnie în noi? Să nu căutăm să ne ascundem, căci tot se vede.

Când Dumnezeu stă pe scaunul de domnie în inima noastră, El zice şi apoi face TOATE lucrurile
noi (toate: şi în ceea ce priveşte morala, şi în ceea ce priveşte învăţătura, felul de închinare şi
felul de a fi). Naşterea din nou aduce cu sine toate lucrurile noi. Când se naşte un copil, are în el
toate noi.

„… Scrie, fiindcă aceste cuvinte sunt vrednice de crezut şi adevărate.”

Cât de însemnat este adevărul acesta, se vede din faptul că zice Domnul: „SCRIE.”

Ceea ce ne-a lăsat scris trebuie învăţat, ţinut minte şi împlinit. Altfel vom fi judecaţi după
dreptatea neînduplecată a lui Dumnezeu.

Despre înnoire (naşterea din nou) este foarte, foarte important să ştim, să o avem şi să mărturisim
despre ea. Aici este, de fapt, mântuirea. Cine nu-i născut din nou, nu poate intra în împărăţia lui
Dumnezeu, împărăţia vieţii veşnice.

Apocalipsa 21 : 6

Întrebare: „Doamne, aici este sfârşitul şi urmează veşnicia?” Răspuns: „Da, aici este sfârşitul!”

Gânduri duhovniceşti: Când toate sunt noi, sa isprăvit. Lucrarea de mântuire este gata, urmează
doar creşterea. După ce mama a născut, a terminat cu durerile şi luptele dinaintea naşterii.

Dumnezeu este Alfa şi Omega: El începe şi sfârşeşte lucrarea mântuirii. După ce El sfârşeşte,
întreabă şi cheamă: „Celui ce ii este sete, îi voi da să bea…”

Numai un om nou poate înseta după apa adevărului.

Numai cine-i viu, poate să bea. Un mort nu doreşte nimic. Un mort în păcat nu doreşte lucrurile
vieţii celei noi din Dumnezeu. Trebuie înviere mai întâi.

Izvorul vieţii este Dumnezeu. Cine bea din acest Izvor, el însuşi se preface într-un izvor care
ţâşneşte în viaţa veşnică (Ioan 4: 10 şi 14), adică este tot mai liber de cele trecătoare şi mai
stăpânit de cele veşnice.

În lumina celor arătate mai sus, dragul meu, cercetează-te! însetezi tu după cele veşnice
(„apa vieţii”), sau cauţi după cele trecătoare (lucrurile moarte ale acestei lumi)? Nu privi la
această întrebare ca la un lucru de prisos, sau copilăresc. Domnul să te lumineze! Amin.

Apocalipsa 21 : 7

Întrebare: „Doamne, este vorba aici despre timpul prezent, timpul bisericii?”
Răspuns: „Da, despre timpul prezent este vorba. Este o reluare a îndemnului la viaţa de biruinţă
pentru cei credincioşi.” „Cel ce va birui, va moşteni…”

Împărăţia Duhului, adevărul duhovnicesc şi o stare duhovnicească permanentă sunt darul lui
Dumnezeu, dat biruitorilor. Cine biruieşte materia (trupul de carne) intră în împărăţia Duhului.

Cine leapădă cele vechi (trecătoare), intră în împărăţia înnoirilor: naştere din nou, inimă nouă,
minte nouă, cântare nouă, etc.

Dumnezeu este Tatăl numai al celor născuţi din nou, al celor care au biruit materia – s-au lepădat
de ea.

Dacă ne lăsăm biruiţi de lume şi de firea pământească, n-avem parte de ceea ce este din
Dumnezeu. Piedica cea mare pentru bucuriile duhovniceşti nu e lipsa de învăţătură, ci îngăduinţa
faţă de firea pământească, prin care lăsăm să ni se strecoare în inima noastră tot ce este lumesc.
Poftele firii pământeşti se războiesc cu ceea ce este duhovnicesc în noi (1 Petru 2: 11); şi dacă nu
le biruim, n-avem parte de moştenirea dumnezeiască.

Cel ce biruieşte, se bucură de partea de moştenire pe care i-a dat-o Dumnezeu şi face bucurie şi
lui Dumnezeu.

„Cel ce va birui, va moşteni…”

O mamă spartană zicea către fiul ei, care îşi lua rămas bun de la ea, ca să plece în război: „Să te
întorci ori cu scutul, ori pe scut, dar nicidecum fără el”, ceea ce însemna: ori cu el ca biruitor
încununat cu cinste, ori – dacă trebuie ca om căzut în luptă şi purtat pe scut de camarazii săi cu
coroana biruinţei pe cap, dar nicidecum fără cinste, bătut şi fără scut. Această urare este şi pentru
noi. Toţi sfinţii pe care văzătorul i-a privit în duh la marea de cristal, sunt cei care au biruit.

Împărăţia lui Dumnezeu şi ceata aleşilor Lui nu sunt o armată biruită şi zdrobită, ci un popor
biruitor şi de eroi. Ce cinste mare să faci parte din această ceată de aleşi şi să fii găsit între aceia
din care fiecare este un biruitor şi poartă o cunună!

Să nu ne lăsăm stăpâniţi de o falsă smerenie, ci să ne înălţăm până la gândurile pe care le are

Domnul cu noi. Să-l fim astăzi credincioşi în totul şi în toate şi atunci cele ce vor urma, vor
întrece cu mult sărăcăcioasele noastre gânduri despre slava care aşteaptă pe biruitori.

Slăvit să fie Domnul!

Apocalipsa 21 : 8

Întrebare: „Doamne, despre cine este vorba aici? Despre oameni din timpul necazului cel mare,
despre oameni din timpul Bisericii, sau de când?”

Răspuns: „Este vorba despre timpul prezent.”

Iată aici o listă cu câteva păcate care ţin în afara împărăţiei lui Dumnezeu şi în afara Bisericii
(Trupul lui Hristos), pe cei care stau sub stăpânirea lor, împotrivindu-se stăpânirii lui Hristos.

Lista începe cu fricoşii.

Da, frica este cel dintâi păcat care opreşte pe om să intre în moştenirea lui Dumnezeu, în
împărăţia Duhului adevărului Său: frica de oameni, frica de viitor, frica de moarte, frica de fraţi,
etc. Este şi o frică de adevăr. Sunt oameni care dau înapoi de la un adevăr evident, fiindcă se
feresc de el, ori nu le place. E cea mai lipsită de raţiune şi, în acelaşi timp cea mai josnică dintre
frici.

A fi fricos sau curajos, depinde de anumite secreţii interne, mai mult sau mai puţin abundente.

Duhovniceşte la fel. Dacă avem o stare (constituţie) bună, cu funcţii normale, suntem izbăviţi de
frică.

Cine vine cu adevărat, prin credinţă şi pocăinţă, la Domnul Isus, este izbăvit de frică şi de orice
păcat şi stare de păcat.

Necredincioşii.

Al doilea păcat din lista de mai sus este necredinţa (lipsa de încredere), care se leagă strâns de
frică. Necredincios este numai omul care vrea să fie aşa, pentru că cine caută cu tot dinadinsul
credinţa, o găseşte. Dumnezeu i-o dă prin Cuvântul Său. (vezi Romani 10:17). În lume nu sunt
oameni care nu pot să creadă, ci numai oameni care nu vor să creadă.

Scârboşii.

Scârba vine numai din lucruri amestecate, lucruri stricate (alterate), lucruri izvorâte din păcat.
Cei care amestecă lucrurile sunt scârboşi. Şi cei care sunt căldicei sunt scârboşi. Apa căldicică
este neplăcută la băut (scârboasă).

Ucigaşii.

„Oricine urăşte pe fratele său, este un ucigaş…” (1 Ioan 3:15).

Curvarii.

„Suflete preacurvare! Nu ştii că prietenia lumii este vrăjmăşie cu Dumnezeu? Aşa că cine vrea
să fie prieten cu lumea se face vrăjmaş cu Dumnezeu.” (Iacov 4:4).

Vrăjitorii (seducătorii), adică cei care înşeală inimile, cei care strică Cuvântul lui Dumnezeu.
(Efeseni 4:14).

Închinătorii la idoli.
Idol (eidolon în greceşte) înseamnă „lucru închipuit”. Cine trăieşte din închipuiri este un
închinător la idoli. Tot închinător la idoli este lacomul. (Colos. 3:5). Idol este orice lucru de care
te ocupi mai mult decât de Dumnezeu. Şi un om îţi poate deveni idol.

Mincinoşii.

Tot ce nu izvorăşte din Duhul lui Hristos, din felul Lui de a fi, este minciună. „Lăsaţi-vă de
minciună…” (Efes. 4:25). Ce uşor devii mincinos! Ajunge să repeţi ce auzi.

„Partea lor.”

Fiecare om are partea pe care şi-o alege.

Măria şi-a ales partea cea bună, adică pe Hristos. (Luca 10: 42). Cine nu-şi alegea această Parte,
va avea parte de iazul cu foc şi cu pucioasă, adică moartea a doua – spune Cuvântul lui
Dumnezeu.

Apocalipsa 21 : 9

Întrebare: „Doamne, Ioan nu văzuse Mireasa, atunci când ea s-a coborât din cer (vers. 2)?

Răspuns: „Aici este vorba despre o vedere de aproape a Miresei, faţă de vers. 2 unde, Ioan, a
văzut-o de departe.”

Sfânta cetate (Mireasa) ni se înfăţişează ca „venind de la Dumnezeu din cer”. Cât de frumos se
oglindeşte în această cetate tot ce este Hristos! El a venit din cer şi a adus pe pământ tot ce era
ceresc, (comp. Ioan 6). Aşa este acum adevărata Biserică (Mireasa) în lume: trăieşte o viaţă
cerească, neavând nici un amestec în treburile politice, naţionale şi religioase ale pământului, iar
în veşnicie va fi tot ce este Hristos, Mirele ei.

Adevăraţii credincioşi ştiu bine că Biserica este cerească în menirea ei, pentru că obârşia ei este
dumnezeiască.

În acest capitol ni se arată frumuseţea desăvârşită a Miresei. Toată această frumuseţe vine din cer
de la Dumnezeu, însă ea (Mireasa), şi-a câştigat-o prin harul pătimirii pentru Hristos, har de care
Dumnezeu i-a făcut parte: „Căci cu privire la Hristos, vouă vi s-a dat harul nu numai să credeţi
în El, ci să şi pătimiţi pentru Ei.” (Filip. 1:29). „Dacă răbdăm, vom şi împăraţi împreună cu
El.” (2 Tim. 2:12). „…Dacă suferim cu adevărat împreună cu El, ca să fim şi proslăviţi
împreună cu El.” (Romani 8:17).

Mireasa lui Hristos s-a pregătit (s-a lăsat pregătită de Dumnezeu, prin mijloacele Sale) tot timpul
harului. Orice mădular adevărat din Trupul lui Hristos, trăieşte o viaţă de necurmată pregătire
pentru întâlnirea cu Mirele-Hristos.

Apocalipsa 21 : 10
Întrebare: „Doamne, este vorba despre un loc pe pământ? Unde va fi acest loc? De ce i se spune
„Cetate” Miresei lui Hristos?”

Răspuns: „Mireasa este asemănată aici cu o cetate, pentru ca să înţelegeţi însuşirile ei. Spre
deosebire de vers. 2 unde Ioan vede el cetatea sfântă coborându-se din cer, aici este ridicat în
Duhul şi i se arată de aproape această sfântă cetate în toată frumuseţea ei, cum este descrisă în
cele ce urmează.”

În adevăr, este un lucru să priveşti tu un tablou, şi cu totul alt lucru este să ţi-l arate autorul,
explicându-ţi toate amănuntele. Aşa face Dumnezeu, prin îngerul Său, când îi arată lui Ioan
cetatea sfântă – Mireasa lui Hristos.

„Şi m-a dus, în Duhul, pe un munte mare şi înalt. Şi mi-a arătat cetatea sfântă…”

Duhovniceşte înţelegând lucrurile, nu poţi vedea cele cereşti, decât atunci când eşti înălţat din
cele pământeşti. Adevărată stare duhovnicească avem numai când suntem ridicaţi, în Duhul, din
cele de jos. Ioan a fost dus „pe un munte înalt” ca să poată privi sfânta cetate. Cetatea aceasta nu
poate fi văzută decât dacă stai într-un loc înalt duhovniceşte, căci e cu mult mai sus ca înălţimile
lumii sau ale gândurilor omeneşti.

Dumnezeu, prin această descoperire dată lui Ioan, ne face cunoscut ce va fi Biserica drept
unealtă a luminii şi a cârmuirii, pentru ca să pricepem pregătirea ei de acum. Cu chipul acesta
Dumnezeu vrea să trezească în noi simţăminte, frământări şi rugăciuni potrivite cu această
chemare.

Slăvit să fie Numele Lui în veci! Amin.

Apocalipsa 21 : 11

Întrebare: „Doamne, cum va fi lumina ca piatra de iaspis? E ceva fizic?”

Răspuns: „Aici se arată că Mireasa are natura (firea) dumnezeiască şi slava lui Dumnezeu.”

Mireasa este locul unde Dumnezeu îşi arată toată slava Sa, într-un fel cum nicăieri în măreaţa Sa
împărăţie nu Şi-o mai arată aşa.

O, de am fi noi conştienţi tot timpul de chemarea şi alegerea noastră, altfel ne-ar fi umblarea prin
lumea de acum! Ce minunat scrie sf. ap. Pavel despre lucrul acesta: „…Şi să vă lumineze ochii
inimii, ca să pricepeţi care este nădejdea chemării Lui, care este bogăţia slavei moştenirii Lui în
sfinţi.” (Efes. 1: 18).

Slava lui Dumnezeu în Biserică (Mireasa lui Hristos) este lumina pe care ea o răspândeşte
pretutindeni în vecii vecilor. E o lumină care nu orbeşte pe nimeni, ci arată în toată limpezimea şi
frumuseţea tainele Dumnezeirii (piatra de iaspis străvezie ca cristalul, ne face să pricepem
adevărul acesta).
Binecuvântat să fie Dumnezeu, pentru minunatul har la care ne-a chemat şi pe noi! Să ne purtăm
într-un chip vrednic de acest har! Amin.

Apocalipsa 21 : 12

Întrebare: „Doamne, ce înseamnă zidul cetăţii? Ce înseamnă cele douăsprezece porţi, îngerii care
stau la ele, şi numele celor douăsprezece seminţii ale lui Israel? Chiar numele lor este scris? Şi
cum va fi scris?”

Răspuns: „Este vorba despre tăria Miresei, asemănată cu o cetate întărită cu ziduri. Se arată aici
că Mireasa va fi slujită de îngeri. Numele porţilor arată că din Mireasă vor face parte şi
credincioşi evrei din toate seminţiile lui Israel.”

„Era înconjurată cu un zid mare şi înalt…”

În înţeles duhovnicesc, acest zid, care apără Biserica lui Hristos, este însuşi Hristos, este harul şi
adevărul Său: „Am fost zidiţi în Hristos Isus.” (Efes. 2:10). Dumnezeu este Cetatea Bisericii,
Adăpostul şi Tăria ei. (comp. Psalm. 18:2). Zidul mai poate fi starea de neprihănire şi sfinţire, pe
care Biserica a primit-o prin sângele Domnului Isus Hristos. Nici un zid nu te apără mai sigur şi
mai puternic ca nevinovăţia şi curăţia, cum zice psalmistul: „Să mă ocrotească nevinovăţia şi
neprihănirea.” (Psalm. 25:21).

Cine poate să dea curăţie şi tărie mai desăvârşită ca sângele Mielului lui Dumnezeu? Diavolul,
izvorul tuturor întinăciunilor, este biruit de sfinţi prin sângele Mielului. (Apoc. 12:10-11).

Ferice de omul, care caută adăpost la sângele Domnului Isus! EI nu mai poate fi biruit de nici o
putere din cer, de pe pământ şi de sub pământ! Slăvit să fie Numele Lui! Amin.

Apocalipsa 21 : 13

Întrebare: „Doamne, este vorba despre cele patru puncte cardinale de pe pământ? Ce trebuie să
mai înţeleg aici?”

Răspuns: „Prin punctele cardinale de aici, se înţelege că din Mireasă vor face parte credincioşi de
pe tot pământul.”

În lumina răspunsului lui Dumnezeu, pricepem că porţile cetăţii arată harul în toată plinătatea lui,
de jur-împrejur, pentru toţi păcătoşii de pe pământ, chemaţi să facă parte din Mireasa lui Hristos.
Dumnezeu nu e părtinitor, ci a trimis la toate neamurile înştiinţarea (Evanghelia) harului Său,
căci pentru toate neamurile a fost plătit preţul răscumpărării, prin jertfa Fiului Său de pe Golgota
şi, deci, din toate neamurile trebuie să fie reprezentanţi în Trupul lui Hristos (Mireasa).

Adam cel dintâi trebuie să fie unit deplin cu Adam cel din urmă, de aceea trebuie ca din toate
neamurile, adică din toţi urmaşii lui (Adam), să fie în Biserică. Porţile de intrare din această
sfântă cetate sunt deschise de jur-împrejur. Cine vrea să intre astăzi, poate să intre. Mâine s-ar
putea să fie prea târziu.
Apocalipsa 21 : 14

Întrebare: „Doamne, ce înseamnă temeliile cetăţii şi cum va fi scris pe ele numele celor
doisprezece apostoli?”

Răspuns: „Mireasa are ca temelie puternică Cuvântul Mielului, făcut cunoscut prin învăţătura
apostolilor.”

Învăţătura apostolilor este adevărul lui Dumnezeu, este Cuvântul Său, care este temelia
împărăţiei Sale de acum şi din veşnicie.

Trebuie să luăm bine seama că temeliile stau în legătură cu zidul, iar zidul ocroteşte totul. Dacă
zidul este tare şi cetatea este tare. Faptul că pe pietrele de temelie erau numele celor doisprezece
apostoli, ne arată că aceste pietre (învăţăturile lor, Cuvântul adevărului lui Dumnezeu) alcătuiesc
temelia tuturor lucrurilor. Dacă aceste temelii nu sunt puse bine acum în sufletele sfinţilor, zidul
nu mai are temelie şi nu se alege nimic de Biserică. Temeliile împărăţiei lui Dumnezeu sunt
trainice. Ele înseamnă o despărţire pe de-a-ntregul de rău şi ferirea de orice pătrundere în ea a
răului.

Despre Sion se spune în ziua slavei lui: „Vei numi zidurile tale „Mântuire” şi porţile tale
„Laudă”. (Isaia 60:18). Zidul este paza cetăţii. Temeliile, care se sprijinesc pe slujba şi
învăţătura celor doisprezece apostoli, sunt o îngrădire de nepătruns pentru sfânta cetate. Nu sunt
numai legi sau despărţituri pe dinafară, ci o despărţire, care se întemeiază pe faptul că Hristos
este cunoscut în felurite înfăţişări ale frumuseţii şi desăvârşirii Lui. Tot ce nu se potriveşte cu
această frumuseţe este dat afară. Tot zidul este de obârşie dumnezeiască şi se potriveşte cu firea
şi însuşirile lui Dumnezeu. Răul este dat afară, căci este împotriva iubirii şi sfinţeniei
dumnezeieşti.

Zidul este de jur-împrejurul întregii cetăţi. Pentru păstrarea despărţirii personale de lume, sfinţii
trebuie să aibă necurmat înaintea ochilor sfinţenia Bisericii. În zilele lui Neemia, preoţii şi ceilalţi
oameni au făcut fiecare zidul în dreptul casei lui, ba despre unul citim că l-a făcut chiar „În faţa
odăii lui”. (Neemia 3:10, 23, 28-30). Această deprindere personală este foarte trebuincioasă în
timpul pe care-l trăim acum, când lumea merge din rău în mai rău.

Creştinii sunt Trupul lui Hristos, dar „În ce ne priveşte pe fiecare în parte suntem mădulare unii
altora.” (Romani 12:5). Fiecare în parte are de făcut lucrul lui personal în legătură cu întregul.

Să înţelegem bine adevărul acesta!

Apocalipsa 21 : 15

Întrebare: „Doamne, ce înseamnă această măsurătoare? Acest lucru se face în veşnicie sau
înainte?”

Răspuns: „Nu este vorba despre o măsurătoare în felul cum înţeleg oamenii măsurătorile, ci este
o recunoaştere a desăvârşirii Miresei înainte de răpire.”
„…Avea ca măsurătoare o trestie de aur, ca să măsoare cetatea…”

Gânduri duhovniceşti:

După cum s-a mai amintit, aurul este icoana cerului, a lucrurilor şi stărilor cereşti.

Trestia de aur arată că Dumnezeu ne măsoară, în toate privinţele, cu măsurătorile Lui:

sfinţenia ca a Lui („Fiţi sfinţi căci Eu sunt sfânt.” – 1 Petru 1:16);

dragostea ca a Lui („Cum v-am iubit Eu, aşa să vă iubiţi şi voi unii pe alţii.” – Ioan 13:34);

iertarea ca a Lui („Cum v-a iertat Hristos, aşa iertaţi-vă şi voi.” – Colos. 3:13);

vorbirea ca a Lui („Dacă vorbeşte cineva, să vorbească cuvintele lui Dumnezeu.” – 1 Petru 4:
11);

viaţă ca a Lui („Cine zice că rămâne în El, trebuie să trăiască şi el cum a trăit Isus.” – 1 Ioan 2:
6) etc.

Naşterea din nou ne dă o stare cerească chiar de pe pământ – de pe pământ noi suntem în locurile
cereşti, în Hristos Isus. (Efes. 2:6).

Să învăţăm, deci, să măsurăm totul cereşte şi nu vom amesteca niciodată lucrurile.

Folosind măsurătoarea cerească, semănăm cu Dumnezeu, primim în noi felul Lui de a fi în toată
plinătatea.

Apocalipsa 21 : 16

Întrebare: „Doamne, este vorba despre o cetate cubică? Ce înseamnă cele douăsprezece mii de
prăjini? Este o măsură fizică?”

Răspuns: „Despre Mireasă este vorba, şi ea este asemănată cu o cetate ale cărei laturi fiind egale,
arată că desăvârşirea ei este în toate privinţele deopotrivă. Prin numărul doisprezece se înţelege
întregul.”

Gânduri duhovniceşti: în lumina răspunsului lui Dumnezeu, la întrebarea pusă, şi pe baza

Cuvântului Său scris, înţelegem că Biserica (Mireasa) lui Hristos este alcătuită din pietre vii,
adică din adevăraţii urmaşi ai Domnului Isus din timpul harului.

Ce minunată este această zidire! Atât înălţimea, lărgimea şi lungimea, sunt deopotrivă. Aşa sunt
lucrurile lui Dumnezeu. Toate sunt desăvârşite în toate laturile lor. Pietrele care alcătuiesc
cetatea, la fel, au toate laturile deopotrivă. „Să creşteţi în toate privinţele…” (Efes. 4:15), sau
„Daţi-vă toate silinţele să uniţi cu credinţa voastră fapta; cu fapta, cunoştinţa…” (2 Petru 1:5)
etc. Ce înseamnă acestea decât: „Lungimea, lărgimea şi înălţimea erau deopotrivă?”
Ce dureros este să vezi un credincios, care are o mare cunoştinţă şi foarte puţină dragoste; sau are
mare talent de vorbire (orator) şi foarte puţină smerenie şi blândeţe.

Credinţa mărturisită cu gura, dar tăgăduită cu fapta, este o urâciune înaintea lui Dumnezeu şi o
pricină de poticnire pentru oameni.

Să măsurăm zilnic cetatea vieţii noastre duhovniceşti cu „trestia” (îndreptarul) Cuvântului lui
Dumnezeu, să rămânem necurmat sub călăuzirea Duhului Sfânt, ca să putem avea o creştere în
omul cel nou, potrivită în toate privinţele, (comp. 2 Tim. 1:13).

Slăvit să fie Domnul!

Apocalipsa 21 : 17

Întrebare: „Doamne, are vreo legătură numărul de aici (144 de coţi) cu 144.000 din cap. 14:1, şi
7:4? Ce înseamnă: „după măsura oamenilor”?”

Răspuns: „Se arată aici desăvârşirea întregului. Tăria ei (Miresei) este un întreg desăvârşit.
„După măsura oamenilor” înseamnă că pentru oameni, nu pentru Mine s-a făcut această
măsurare, ca ei să înţeleagă adevărul că Mireasa este desăvârşită.”

Dumnezeu întrebuinţează o vorbire obişnuită între oameni, dar adevărul Lui trebuie înţeles, prin
Duhul adevărului, dincolo de vorbirea oamenilor.

În cetate nu se vede numai slava lui Dumnezeu şi desăvârşirile felurite ale lui Hristos în pietrele
scumpe, ci tot ce este potrivit cu dreapta judecată a făpturilor. Pentru desăvârşirea făpturilor, atât
a oamenilor cât şi a îngerilor, nu-i decât o măsură: ascultarea. Această măsură e în cetatea sfântă
(Mireasa) şi o vedem în întregime în cei de doisprezece ori doisprezece coţi ai zidului (144).

Prin ascultare a fost făcut desăvârşit Domnul Isus-Mirele: „Măcar că era Fiu, a învăţat să
asculte prin lucrurile pe care le-a suferit. Şi după ce a fost făcut desăvârşit, S-a făcut pentru toţi
cei ce-L ascultă, urzitorul urnei mântuiri veşnice.” (Evrei 5:8-9).

Mireasa, întrucât a mers pe calea Mirelui, este desăvârşită ca El, pentru că a primit natura (firea)
Lui. Această desăvârşire este în toate privinţele, (vezi med. la vers. 16).

Binecuvântat să fie Dumnezeu, care face lucrări desăvârşite din veci în veci! Amin.

Apocalipsa 21 : 18

Întrebare: „Doamne, este vorba despre lucruri materiale?” Răspuns: „Toate cele amintite în
legătură cu descrierea cetăţii (Mireasa), pe pământ sunt cele mai mari valori cunoscute, şi le-am

folosit ca asemănare, pentru ca voi să înţelegeţi că ea a fost împodobită cu cele mai mari valori
dumnezeieşti, aşa cum este scris în Cuvântul Meu: „Să pricepeţi care este bogăţia slavei
moştenirii Lui în sfinţi.” (Ef. 1:18).
Gânduri duhovniceşti în legătură cu versetul. În primul rând, vorbirea este figurativă (simbolică),
pentru că este vorba despre o vedenie. Răspunsul lui Dumnezeu, la întrebarea pusă, ne îndreaptă
într-acolo.

„Zidul era zidit de iaspis…”

Iaspisul este o piatră preţioasă, de culori variate, dar mai ales de culoare verzuie transparentă. Era
una din pietrele aşezate în pieptarul marelui preot în Vechiul Legământ. (Exod 28: 20).

În limba ebraică iaşfeh, iar în greacă iaspis, înseamnă „strălucitor”.

Iaspisul simbolizează strălucirea lui Dumnezeu, ne spune ce este El pe scaunul Lui de domnie în
cer. Cel care se suie în cer şi este într-o răpire sufletească (în duhul), cunoaşte pe Dumnezeu într-
un fel deosebit.

Zidul de iaspis al cetăţii sfinte, arată că Mireasa lui Hristos are strălucirea lui Dumnezeu, felul
(natura) Lui.

Aurul curat şi străveziu, despre care este vorba în verset („cetatea era de aur curat, ca sticla
curată”), arată iarăşi firea dumnezeiască a Miresei în toată limpezimea şi frumuseţea ei. În ea nu
va fi nici o urmă de întuneric. Fiinţa lui Dumnezeu va străluci în sfinţii Săi proslăviţi, care au
ajuns la neprihănirea lui Dumnezeu în Hristos, iar El va sta îndreptăţit în faţa lumii întregi.

Aceste stări dumnezeieşti, trebuie să le primim aici pe pământ, dacă, prin credinţă în Domnul
Isus Hristos, am fost născuţi din nou, din Dumnezeu. Naşterea din Dumnezeu te duce la
asemănarea cu El.

Apocalipsa 21 : 19

Întrebare: „Doamne, ce înseamnă aceste temelii şi ce înseamnă podoabele din pietre scumpe?”

Răspuns: „Vezi răspunsul la vers. 18.”

Gânduri duhovniceşti: Prima temelie a cetăţii este de iaspis, care, după cum s-a spus în
meditaţia dinainte, simbolizează strălucirea lui

Dumnezeu, în legătură cu scaunul Lui de domnie, ca apărător al cetăţii (Miresei).

A doua temelie este de safir. Această piatră preţioasă, de culoare albastră, simbolizează
credincioşia Miresei faţă de Dumnezeu, dar şi credincioşia lui Dumnezeu faţă de Mireasă.

A treia piatră de temelie este halchedonul („Preţios” – în tălmăcire), care, în cele mai multe
cazuri, este multicoloră, sau de culoare verde, sau roşie. Simbolizează ascultarea şi supunerea
desăvârşită faţă de Dumnezeu a Bisericii (Miresei).
A patra temelie este din smaragd („Fulgerătorul” sau „Strălucitorul”, în traducere), piatră
preţioasă de culoare verde străvezie, care simbolizează nemurirea (smaragdul sau smaraldul).

Podoabele Miresei sunt asemănate-cu cele mai mari valori de pe pământ, dar ele întrec puterea
de gândire, pe care o avem acum în trup. (vezi continuarea la vers. 20).

Apocalipsa 21 : 20

Întrebare: „Doamne, ai să-mi spui Tu ceva aici?” Răspuns: „Vezi răspunsul la versetul 18.”

Gânduri duhovniceşti în legătură cu temeliile cetăţii sfinte, adică cu viaţa Miresei lui Hristos, cu
felul ei de a fi, care se desprinde din podoabele ei, asemănate cu pietrele preţioase.

Continuarea meditaţiei dinainte (verset. 19):

A cincea temelie este din sardonix, piatră preţioasă în trei culori: baza neagră, mijlocul alb şi roz
deasupra. Simbolizează umilinţa, curăţia şi jertfa (mucenicia).

A şasea temelie este din sardiu, piatră preţioasă de culoare roşiatică şi simbolizează credincioşia
faţă de Hristos.

A şaptea temelie este de hrisolit („Piatră de aur” în tălmăcire), piatră preţioasă transparentă de
culoarea aurului. Simbolizează înţelepciunea cerească.

A opta temelie este din berii, piatră preţioasă multicoloră: verde-albastru, galben. Simbolizează
dragostea lui Dumnezeu.

A noua temelie este de topaz, piatră preţioasă transparentă de o frumoasă culoare galbenă.
Simbolizează bunăvoinţa.

A zecea temelie este din hrisopraz („de culoarea aurului” în tălmăcire), piatră preţioasă de
culoarea aurului: galben-verzuie, însemnată prin tăria ei, fiind întrecută numai de diamant.
Simbolizează îndelungă răbdare.

A unsprezecea temelie este din iacint, piatră preţioasă de culoare albastră, unii spun galben-
roşcată. Simbolizează statornicia.

A douăsprezecea temelie este din ametist, piatră preţioasă străvezie de culoare purpurie sau
violet-albastră. Simbolizează puterea împărătească.

Lucrurile şi stările cereşti sunt asemănate aici cu lucruri de pe pământ, dar ele întrec puterea
omenească de gândire, pentru că lucrurile duhovniceşti nu au echivalenţă în lucrurile pământeşti.

Toată slava se cuvine lui Dumnezeu, care ne-a pregătit lucruri, care la mintea omului nu s-au
suit. Amin.
Apocalipsa 21 : 21

Întrebare: „Doamne, ce înseamnă: „Fiecare poartă este dintr-un mărgăritar?” Dar „Uliţa de
aurea sticla străvezie”, ce înseamnă?”

Răspuns: „Prin porţi se arată că Mireasa, în toată frumuseţea ei desăvârşită, poate fi cunoscută de
toate făpturile. (Poarta este locul pe care se intră în cetate. Douăsprezece porţi înseamnă o
cunoaştere întreagă.)”

Minunat este Dumnezeu şi minunat este planul Său cu privire la făpturile Sale şi, îndeosebi, cu
privire la Biserica Sa, prin care El îşi descoperă înţelepciunea Sa nespus de felurită (Efes. 3:9) şi
dragostea Sa fără margini, (comp. Efes. 5:25). Şi noi, credincioşii de azi, suntem chemaţi să
facem parte din Biserică (Mireasă), care, aici, este asemănată cu o cetate.

Ca să poţi şti ce este în cetate trebuie să intri în ea şi să-i cutreieri străzile.

Ca să poţi şti ce este în Biserică (Trupul lui Hristos), trebuie să intri în ea (să faci parte din ea).

Privind-o de departe, nu vei înţelege niciodată ce este ea şi ce este în ea. Biserica este cerească.

Trebuie să fii ceresc, ca să poţi vedea lucruri cereşti, Ioan a văzut lucruri cereşti, pentru că era în
duhul în cer. (cap.1: 1; 4: 1; 21:10).

Slăvit să fie Domnul!

Apocalipsa 21 : 22

Întrebare: „Doamne, cum se înţelege versetul acesta?”

Răspuns: „Mireasa este contopită în Mine şi în Fiul Meu – Mielul. Aceasta înseamnă adevărata
închinare.”

Templul este locul de întâlnire al omului cu Dumnezeu, este locul unde făptura aduce închinare
şi jertfe Făcătorului ei.

Cine s-a contopit cu Dumnezeu, prin Fiul Său, Isus Hristos, prin jertfa Sa răscumpărătoare, nu ai
are nevoie de un loc special pe pământ, pentru închinare, ci pretutindeni şi în orice timp, poate
să-I aducă Lui închinare în duh şi în adevăr şi jertfa laudelor, ca un miros de bună mireasmă.

În veşnicie, cu atât mai mult, Dumnezeu şi Mielul vor fi Templul Miresei, pentru că atunci, într-o
stare nouă desăvârşită, fără piedica trupului de carne, ea va fi contopită cu Făcătorul şi Mirele ei,
cărora le va aduce desăvârşit închinarea şi dragostea ei.

Ce lucruri şi stări minunate!

Dar, adevăratul urmaş al Domnului Hristos, chiar de pe acum trebuie să trăiască, în duhul, stările
pe care le va trăi în veşnicie. Dacă el a primit aici „arvuna” unei vieţi noi (vezi Efes. 1:14),
înseamnă că marele rest, care urmează, este de aceeaşi natură.

Cel născut din nou – creştinul adevărat – trăieşte viaţa cerului aici pe pământ. El este,
duhovniceşte, deosebit de restul oamenilor, de aceea nu-l mai pot ei suferi şi-l prigonesc, (comp.
2 Tim. 3:12). Aşa cum a fost Hristos – Căpetenia lui, pe pământ, aşa este şi el: „Împărăţia Lui nu
este din lumea aceasta.” (Ioan 18:36).

Să înţelegem acest adevăr, fraţii mei!

Slăvit să fie Domnul!

Apocalipsa 21 : 23

Întrebare: „Doamne, ai să-mi spui Tu ceva aici?”

Răspuns: „Vezi răspunsul la versetul 22.”

Gânduri duhovniceşti:

Mai are trebuinţă de o altă lumină, cel care s-a ascuns în soare? Poate fi întuneric în mijlocul
desăvârşitei lumini a măreţului astru ceresc?

Oare nu tot aşa stau lucrurile cu cei care s-au ascuns, prin credinţă, în Soarele Dreptăţii, Domnul
Isus Hristos? Mai au ei nevoie de vreo lumină pământească, dacă stau în Izvorul luminii cereşti?

Iată întrebări, în lumina cărora trebuie să ne cercetăm toţi cei, care zicem că suntem credincioşi şi
facem parte din Biserica cea vie a lui Hristos.

Nu numai în viitorul fericit, Biserica (Mireasa) lui Hristos nu va avea nevoie de lumină
pământească, ci nici acum, în trecerea ei pe pământ, nu are nevoie de altă lumină (înţelepciune)
decât de Hristos Lumina lumii (Ioan 8:12).

Pentru Mireasă (Biserică), Mirele este de ajuns.

Dacă facem parte din Mireasă, avem totul deplin în Hristos, Mirele nostru. El este Hrana şi
Lumina noastră, pentru că Ei este Viaţa noastră.

Cine caută hrană şi lumină duhovnicească în altă parte, spunând că este creştin, încă n-a ajuns să
cunoască pe Hristos, n-a ajuns la naşterea din nou, pentru că cei născuţi din nou, nu mai doresc
altceva decât laptele duhovnicesc şi curat. (1 Petru 2:1). După ce guşti din Hristos, nu mai doreşti
altceva.

În Decalog (cele zece porunci), porunca: „Să nu ai alţi dumnezei afară de Mine” (Exod 2:3),
poate fi tradusă: „Nu vei avea alţi dumnezei…”(m ebraică, imperativul şi viitorul se confundă),
adică nu vei dori să mai ai alţi dumnezei, pentru că în Dumnezeul adevărat ai aflat totul, şi chiar
dacă ai vrea să te lepezi de El, nu vei putea.

Aceasta-i mântuirea adevărată: să afli totul în Hristos.

Dragul meu, tu eşti mântuit? Mai doreşti tu altceva în lume afară de Hristos?

Apocalipsa 21 : 24

Întrebare: „Doamne, ce să înţeleg eu din versetul acesta? Mai sunt neamuri în veşnicie? Mai sunt
împăraţi pe noul pământ, care stăpânesc? Nu este Dumnezeu singurul împărat peste tot?”

Răspuns: „Cum sunt cetele de îngeri în cer, aşa vor fi pe noul pământ cete de făpturi, care, toate
sunt ca nişte împăraţi, aducând slavă prin Mireasă, Mielului şi Mie.”

Împărăţia lui Dumnezeu, în cele două laturi ale sale, fizică şi spirituală, este ca Dumnezeu: viaţă,
lumină, pace, libertate, sfinţenie şi dragoste. În ea nu este robie, ci toate făpturile sunt libere şi au
felul de a fi al împăratului – Dumnezeu. Acolo toţi sunt: dragoste, pace, sfinţenie, lumină, aşa
cum este Dumnezeu. Acolo toţi sunt împăraţi ca El, pentru că El va fi totul în toţi.

Minunat este răspunsul lui Dumnezeu la întrebarea pusă! El zice că toate făpturile din împărăţia
Lui (şi cea pământească) vor fi ca împăraţi aducând, prin Mireasă, slavă Lui şi Mielului. Fiind în
El, toate I se închină şi-L slăvesc, pentru că acesta-i felul împărăţiei Lui. Fericirea făpturilor stă
în slava pe care o aduc Creatorului.

Apocalipsa 21 : 25

Întrebare: „Doamne, ce înseamnă porţile veşnic deschise?”

Răspuns: „Cunoaşterea Miresei este cu putinţă tot timpul, pentru că tot timpul este în lumină.”

Mirele şi Mireasa vor fi în centrul atenţiei tuturor făpturilor din veşnica împărăţie a lui
Dumnezeu. Mai ales Mireasa va fi cunoscută ca rod al jertfei Mirelui, iar jertfa Mirelui va fi
cunoscută ca rod al dragostei Tatălui Ceresc faţă de lumea care a fost odată vrăjmaşă lui
Dumnezeu, (vezi Ioan 3: 16).

Prin cunoaşterea Miresei, slava lui Dumnezeu şi a Mielului va creşte necurmat, iar această slavă
va fi izvorul fericirii tuturor făpturilor din cer şi de pe pământ.

„Porţile ei nu se vor închide ziua, fiindcă în ea nu va mai fi noapte.”

Fraţii mei, dacă noi facem parte din Mireasa lui Hristos, să fim gata totdeauna să mărturisim cu
viaţa şi cu gura noastră jertfa Mântuitorului nostru, porţile fiinţei noastre să fie deschise
totdeauna, pentru ca lucrarea, pe care harul a făcut-o în noi, să fie cunoscută de toţi şi astfel
numele lui Dumnezeu să poată fi slăvit.
Apocalipsa 21 : 26

Întrebare: „Doamne, cum îşi vor aduce neamurile slava şi cinstea în Mireasa lui Hristos? Ce fel
de neamuri?

Răspuns: „Vezi răspunsul la versetul 24.”

Gânduri duhovniceşti: Mireasa lui Hristos, care aici este asemănată cu o cetate, este răspunsul în
slavă al jertfei de pe cruce. Învierea Domnului Isus este răspunsul neapărat, pe care l-a dat
Dumnezeu Persoanei, care a murit. Fiul lui Dumnezeu, nu putea să fie ţinut de moarte şi nu putea
să vadă putrezirea, (vezi F. Ap. 2:24-27). Dar cetatea sfântă (Mireasa) şi toată binecuvântarea
nespus de mare a lumii ce va veni, va fi răspunsul lui Dumnezeu dat lucrării crucii, în lumea
viitoare. Dumnezeu vrea să strălucească, fiindcă slava Lui în Miel este pe o temelie trainică.
Slava Lui va străluci în Biserică, fiindcă biruinţa Lui este sigură. „Noi ne bucurăm în nădejdea
slavei lui Dumnezeu”(pe care ne-o va da Dumnezeu – Rom. 5:2).

Mireasa lui Hristos, fiind cel dintâi rod al jertfei lui Hristos, este o pricină de slavă pentru
Dumnezeu, o punte desăvârşită, pe unde toate făpturile îşi vor aduce slava şi cinstea lui
Dumnezeu.

Să slujesc de laudă slavei lui Dumnezeu (vezi Efes. 1:14), este cea dintâi treaptă a chemării mele
la marele har de a face parte din Biserica lui Hristos.

Apocalipsa 21 : 27

Întrebare: „Doamne, este vorba despre veşnicie sau despre timpul prezent? Ce trebuie să mai
înţeleg aici?”

Răspuns: „Este vorba despre timpul prezent. Cine vrea să facă parte din Mireasă, trebuie să ia
aminte, lăsându-se curăţit prin sângele Mielului, ca să fie, apoi, scris în cartea vieţii Lui.”

Duhovniceşte înţelegând lucrurile, a fi scris în cartea vieţii Mielului, înseamnă a primi, prin
credinţă, răscumpărarea adusă de El prin jertfa Lui de pe cruce, deci spălarea păcatelor prin
sângele Lui, urmată de naşterea din nou şi apoi trăirea vieţii, pe care El a trăit-o ca om aici pe
pământ: „Cine zice că rămâne în El, trebuie să trăiască şi el cum a trăit Isus.”(1 Ioan 2:6).

Domnul Isus nu S-a întinat cu păcat şi nu S-a spurcat cu vreun duh străin: duh naţionalist, duh de
partidă, duhul slavei deşarte, etc. El nu S-a amestecat cu lumea şi n-a luat parte la frământările ei
politice şi sociale. Cine face parte din Mireasă (Trupul Lui), are viaţa Lui.

Spurcăciune este orice fel de închinare la idoli (sau la oameni deveniţi idoli: cultul sfinţilor,
cultul Maicii Domnului, cultul icoanelor, cultul personalităţii etc.). Orice care nu dă lui
Dumnezeu locul, care I Se cuvine, sau îi întunecă slava, este închinare la idoli, este spurcăciune.

Orice înfăţişare a răului, care a stricat ce este dumnezeiesc, face parte din unul din semnele
arătate în versetul de mai sus: spurcăciune, întinare şi minciună – şi aşa ceva n-are ce căuta în
sfânta cetate (Mireasă). Prin aceasta, Dumnezeu ne-a arătat cum să ne potrivim viaţa cu
gândurile Lui încă de pe acum.

Slăvit să fie Domnul!

Apocalipsa 22 : 1

Întrebare: „Doamne, cum se înţelege acest râu cu apa vieţii, care iese din scaunul de domnie al
lui Dumnezeu şi al Mielului? Ce este el?”

Răspuns: „Râul acesta este însăşi viaţa, care izvorăşte din Mine şi din Miel.”

„Şi mi-a arătat un râu cu apa vieţii…”

Gânduri duhovniceşti: Sunt lucruri pe care le vezi singur, şi sunt lucruri pe care ţi le arată
Dumnezeu sau slujitorii Lui.

Lucrurile pe care ţi le arată Dumnezeu au o deosebită însemnătate pentru mântuirea şi

desăvârşirea ta.

Poţi să citeşti Biblia şi să vezi multe lucruri bune în ea, dar când îţi arată Dumnezeu ceva din
citirea ei, sau când îţi dă El să citeşti ceva, altfel vezi şi înţelegi.

Ca să ţi se arate şi apoi să înţelegi, trebuie să fii în Duhul, ca Ioan (Apoc. 1:10; Apoc. 17:13;
Apoc. 21:10). Noi nu vedem şi nu ni se arată lucruri duhovniceşti, pentru că nu totdeauna suntem
în Duhul.

Oamenii fireşti nu pot vedea lucrurile Duhului lui Dumnezeu.

„Şi mi-a arătat un râu cu apa vieţii, limpede ca cristalul, care ieşea din scaunul de domnie al lui
Dumnezeu şi al Mielului.”

Dumnezeu, Izvorul vieţii, ne arată şi ne dă numai viaţa – numai ceea ce este viu. Noi avem
nevoie numai de viaţă din plin. Ce înseamnă viaţă din plin? Nu sentimente din plin, nu cuvinte
din plin, ci viaţă din plin, din belşug. Dacă vrem să înţelegem ce înseamnă viaţă din belşug,
trebuie să privim la viaţa Mielului. Când El Şi-a dat viaţa pe cruce, atunci viaţa Lui ajunsese din
belşug – atunci atinsese culmea. Viaţa Lui a fost aducătoare de mântuire în ziua când Şi-a dat-o.
În predarea în mâna lui Dumnezeu şi în dăruirea pe altarul Lui trăim şi noi viaţa din plin.

În cetatea sfântă (Mireasa lui Hristos), viaţa se arată din plin: curge râul cu apa vieţii, care nu
seacă niciodată, pentru că el iese din scaunul de domnie al lui Dumnezeu şi al Mielului. În
adevăr viaţa iese numai din locul unde stăpâneşte Dumnezeu (scaunul Lui de domnie) şi Mielul
(jertfa lui de pe Golgota). Unde se află acest scaun totul e viu şi limpede.

Viaţa care vine din Dumnezeu, este limpede ca cristalul – fără culoare, străvezie.
Viaţa nu este creată, ci ea iese din Dumnezeu. A fost creat trupul lui Adam, dar viaţa i-a fost
suflată de Dumnezeu – a ieşit din El.

Şi acum şi în veşnicie, viaţa iese numai din Dumnezeu – din stăpânirea Lui (scaunul Lui de
domnie).

Noi nu avem viaţă din Dumnezeu, pentru că nu stăm sub stăpânirea Lui.

Încă un gând se desprinde din acest verset:

Dumnezeu şi Mielul stau pe acelaşi scaun de domnie.

Şi noi, dacă suntem pe scaunul de domnie, pe care ni l-a dat Dumnezeu, prin har (Rom. 5: 17),
împărţim viaţă – facem fapte vii în trecerea noastră pe pământ.

Apocalipsa 22 : 2

Întrebare: „Doamne, ce înseamnă mijlocul pieţii cetăţii, cele două maluri ale râului şi pomul
vieţii, care rodeşte douăsprezece feluri de rod, dând rod în fiecare lună? Este vorba de o lună
pământească? Mai este atunci măsura timpului, cum este acum?”

Răspuns: „Viaţa aceasta care izvorăşte din Mine şi din Miel, se arată în toată frumuseţea şi
plinătatea în Mireasa Mielului şi aici, în ea, rodeşte un rod întreg, desăvârşit şi necurmat.”

Gânduri duhovniceşti: Viaţa care se arată în Mireasă, se poate asemăna cu mana din pustie, cu
care Dumnezeu a hrănit poporul Său, Israel: avea toate elementele nutritive în ea.

Având mereu în minte că, atunci când citim despre cetatea sfântă, este vorba despre Mireasă,
înţelegem că „În mijlocul pieţii cetăţii”, adică în inima Miresei, este „Pomul vieţii” (Izvorul
vieţii) HRISTOS.

Domnul Isus – Pomul vieţii, a trebuit întâi să-Şi dea viaţa pe cruce, ca să ne poată da nouă viaţa.
Dar şi în noi, astăzi, în centrul vieţii noastre, trebuie să se afle „Pomul vieţii”.

Ca şi Adam şi Eva, în grădina Edenului, suntem ispitiţi să mâncăm mai mult din pomul
cunoştinţei decât din Pomul vieţii; al trăirii practice a învăţăturii Mântuitorului nostru; dorim mai
mult cărţi şi prelegeri savante decât viaţa Domnului Isus, chipul Lui, felul Lui de a fi în noi.

„Pomul vieţii” din noi trebuie să rodească „douăsprezece”feluri de rod. Numărul doisprezece în

simbolistica biblică, reprezintă ÎNTREGUL, întregimea în slujbă, perfecţiunea veşnică: 12
seminţii (Facerea 49: 28; Apoc. 7:5 – 8); 12 patriarhi (F. Ap. 7: 8);

12 pietre preţioase pe pieptarul marelui preot (Exod 39: 14); 12 pâini pentru punerea înainte
(Levit. 24:5); 12 pietre la altarul lui Ilie (1 Regi 18: 31); 12 legiuni de îngeri (Mat. 26: 53);
12 ani a avut Domnul Isus când a intrat în Templu (Luca 2:42,46); 12 coşuri de fărâmituri (Luca
9: 17); 12 stele (Apoc. 12: 1);

12 pietre de temelie a cetăţii sfinte (Apoc. 21: 14), adică 12 apostoli ai Mielului, etc.

Mireasa are în ea viaţa în întregul ei desăvârşit. Aşa trebuie să avem şi noi acum: „Eu am venit
ca oile Mele să aibă viaţă, şi s-o aibă din belşug” – din plin (Ioan 10:10). În toată mişcarea
noastră, să se vadă viaţa Domnului Isus în noi. Aceasta-i voia Lui.

Apocalipsa 22 : 3

Întrebare: „Doamne, este vorba despre Mireasă? Cum va fi scaunul de domnie al lui Dumnezeu
şi al Mielului în ea? Ce fel de robi vor sluji acolo?”

Răspuns: „Este vorba despre deplina stăpânire a Mea şi a Mielului în Mireasă. Robii de aici sunt
tot Mireasa, aşa cum Mielul era Robul Meu.” (Matei 12:18: „Iată Robul Meu, pe care L-am ales,
Preaiubitul Meu, în care sufletul Meu îşi găseşte plăcerea. Voi pune Duhul Meu peste El, şi va
vesti neamurilor judecata.”)

Unde se află scaunul de domnie al lui Dumnezeu, şi al Mielului fie într-o inimă, fie într-o
comunitate, fie în întreaga Biserică, nu mai este nimic vrednic de blestem acolo. Păcatul atrage
blestemul. Dacă sfinţim pe Domnul Isus ca Domn în inimile noastre nu mai poate stăpâni păcatul
sau firea noastră pământească (păcătoasă) şi, deci, nu ne mai aflăm sub blestem. Şi unde
stăpâneşte legea (duhul legii), se află blestemul: „Căci toţi cei ce se bizuiesc pe faptele Legii,
sunt sub blestem; pentru că este scris: „Blestemat este oricine nu stăruieşte în toate lucrurile
scrise în cartea Legii, ca să le facă.” (Gal. 3:10). „Hristos ne-a răscumpărat din blestemul
Legii…” (Gal. 3:13).

În Mireasa lui Hristos, fie acum, fie în veşnicie, nu se află nici lege, nici fărădelege, ci numai
harul, dragostea şi sfinţenia stăpânesc pe deplin, iar această stăpânire poartă în sine fericirea
veşnică şi desăvârşită.

Slăvit să fie Domnul!

Apocalipsa 22 : 4

Întrebare: „Doamne, cum va fi scris Numele Tău pe frunţile lor?”

Răspuns: „Numele scris pe frunţile lor sunt Eu (felul Meu, viaţa Mea) în Mireasă (ei sunt
Mireasa). „Ei vor vedea faţa Lui…”

Mireasa va fi ca Mirele (Mielul), de aceea îi va vedea faţa: „Dar ştim că atunci când se va arăta
El, vom fi ca El, pentru că îl vom vedea aşa cum este.”(1 Ioan 3:2).

Dezbrăcarea noastră de trupul de carne şi îmbrăcarea cu trupul duhovnicesc, ne dă starea în care

putem să vedem pe Dumnezeu aşa cum este El. Şi astăzi, în măsura dezbrăcării noastre de omul
cel vechi şi a îmbrăcării cu omul cel nou, vedem şi cunoaştem tot mai limpede tainele adevărului
lui Dumnezeu de dincolo de văl. (Efes. 4:22-24; Colos. 3:9, 10).

„Numele Lui va fi pe frunţile lor.”

Gânduri duhovniceşti:

Nume înseamnă natură. Firea lui Dumnezeu (natura sau felul Lui) va fi pe frunţile lor, a acelor
care fac parte din Mireasa Mielului. Numele luminii este lumina, adică natura ei.

Cine-i născut din Dumnezeu, are natura (firea) Lui şi tot ce face poartă această pecete.

Într-o formă limpede şi desăvârşită se va vedea atunci chipul lui Dumnezeu în Mireasă.

Dar, şi acum, cine face parte din Trupul lui Hristos, are scris pe fruntea lui Numele lui Hristos,
adică are felul de a gândi al lui Hristos

(frunte înseamnă capul care gândeşte). Numai cine are gândirea lui Hristos (a lui Dumnezeu),
poate să trăiască şi să lucreze ca El.

Ca să ai gândirea lui Hristos, trebuie, mai întâi, o golire adevărată de felul tău vechi de gândire,
trebuie să faci orice gând rob ascultării de Hristos. (2 Cor. 10: 5).

Apocalipsa 22 : 5

Întrebare: „Doamne, ai să-mi spui ceva aici?”

Răspuns: „Aşa cum este scris, (vezi cap. 21: 23).

Gânduri duhovniceşti: Viitorul nostru strălucit îşi are rădăcina într-un prezent plin de lumină.

Atunci nu va mai fi noapte. Dar astăzi cum trebuie să fie, pentru fiul credinţei? „Noi nu suntem
ai nopţii, nici ai întunericului… Cei ce se îmbată, se îmbată noaptea.”(1 Tes. 5:5, 7).

„Acolo nu va mai fi noapte…”

Noaptea este icoana preînchipuitoare a stării, în care Dumnezeu nu este cunoscut: „Dumnezeu
este lumină şi în El nu este întuneric.” (1 Ioan 1: 5). Când este cunoscut Dumnezeu, nu mai este
întuneric.

Acolo – ce înseamnă „acolo”? Nu înseamnă, oare, HRISTOS? Cine este în Hristos nu mai este
în noapte. El însuşi este lumină, după cum Hristos este lumină.

Când locuieşti în soare, nu mai ai nevoie de lampă. Multe lămpi sunt astăzi în lume. (Lampa este
icoana învăţăturii. În lume sunt multe învăţături, care se dau drept lumina vieţii). În Hristos –
Soarele Neprihănirii, avem totul deplin.
Numai cine nu are pe Hristos ca Lumină, mai caută lumină în altă parte.

Mireasa, fiind în Dumnezeu şi în Hristos, nu mai are nevoie de lampă sau de alte mijloace de
luminare.

„..Şi vor împăraţi în vecii vecilor.”

Lumina împărăteşte.

Şi astăzi noi împărăţim, dacă rămânem în Hristos.

Apocalipsa 22 : 6

Întrebare: „Doamne, cuvintele acestea sunt numai pentru robii lui Dumnezeu?”

Răspuns: „Da.”

Întrebare: Doamne, ce înseamnă: „În curând?” Dacă pe vremea lui Ioan era aşa, cum este
acum?”

Răspuns: „Acum este şi mai curând decât atunci.”

„Şi îngerul mi-a zis: „Aceste cuvinte sunt vrednice de crezare şi adevărate…”

Cine te îndeamnă spre Dumnezeu şi spre lumina Lui, a Cuvântului Său scris, acela este îngerul
lui Dumnezeu şi trebuie ascultat. (înger înseamnă „SOL”).

Numai ceea ce vine de la Dumnezeu (felul Lui de a fi) este vrednic de crezare şi adevărat.

„…Şi Domnul, Dumnezeul duhurilor proorocilor a trimis…”

Prooroc sau profet, în tălmăcire înseamnă: „A zice înainte” de a fi, sau „Cel ce pătrunde în ceva
ascuns”, sau „Cel care vede lucrurile care au să vină.”

Duhurile proorocilor sunt sub stăpânirea lui Dumnezeu. El le spune, sau le arată ce se va
întâmpla, sau cum se înţelege un cuvânt al Sfintei Scripturi.

Să aşteptăm călăuzirea lui Dumnezeu, prin Duhul Său Sfânt, în orice privinţă, şi nu vom greşi în
umblarea noastră pe calea adevărului şi în lucrarea Evangheliei Sale.

„…A trimis pe îngerul Său să arate robilor Săi lucrurile, care au să se întâmple în curând.”

Numai robii lui Dumnezeu se bucură de harul descoperirilor dumnezeieşti. Numai pentru ei se dă
vălul la o parte, ca să vadă lucrurile care vor veni, dar nu pentru satisfacerea curiozităţii lor, ci
pentru lucrarea lui Dumnezeu, pe care ei trebuie să o facă.
Slăvit să fie Domnul!

Apocalipsa 22 : 7

Întrebare: „Doamne, ai să-mi spui Tu, ceva aici? Ce înseamnă a păzi cuvintele din cartea
aceasta?”

Răspuns: „A păzi cuvintele din cartea aceasta, înseamnă a ţine mărturia lui Isus.”

„…Eu vin curând!”

Dacă pentru vremea când a fost scrisă cartea Apocalipsei (aproape două mii de ani în urmă), era
„curând”, cât de curând este acum? Da, venirea Domnului Isus este foarte, foarte aproape. Este
chiar la uşă.

În altă traducere, în loc de „vin curând” este: „vin repede”, sau „vin cu grăbire”.

Domnul Isus vine cu grăbire ca să-Şi ia Mireasa, dar oare în inima noastră cum vine, dacă i-o
deschidem? El este grabnic să ajute şi încet la judecată (rostirea sentinţei).

„… Ferice de cel ce păzeşte cuvintele proorociei din cartea aceasta!”

Iată o pricină a fericirii: păzirea cuvintelor acestei cărţi. Dar nu numai cuvintele Apocalipsei
trebuie păzite, ci toată Scriptura lui Dumnezeu.

Cine păzeşte Cuvântul lui Dumnezeu, va fi păzit de acest Sfânt Cuvânt.

Zice sf. Ilarie: „Cine vrea să ajungă la adevărata credinţă, trebuie s-o caute numai în Sfânta
Scriptură.”

„E de folos să citeşti (spune un înţelept, Malebranche), dar numai când cugeti asupra a ceea ce
citeşti.”

Cartea Domnului este un foc, care, dacă te aprinde, arzi fără să te mistui şi aprinzi la rândul tău
pe alţii.

Cum s-a spus: dacă vrem să fim fericiţi duhovniceşte, trebuie să păzim „cuvintele proorociei din
cartea aceasta.” Mărturia proorocilor Vechiului Testament stă în legătură aproape numai cu
Israelul. Biserica, nu face parte din vremea, în adevăratul înţeles al cuvântului, despre care
vorbesc proorocii, ci face parte din cer, aşa că iese afară din câmpul proorociei. Dar locul
mărturiei ei, pe care l-a avut o bucată de vreme pe pământ, a adus-o în atingere cu câmpul
proorociei şi tocmai de aceea Dumnezeu vrea ca robii Lui să fie luminaţi cu privire la ceea ce
avea „să se întâmple în curând” pe pământ.

Credincioşii Domnului Isus trebuie să fie liberi de nădejdile greşite ale viitorului lumii. Ei
trebuie să aibă necurmat în gând vorbele Mântuitorului şi Mirelui lor: „Eu vin curând!”
Biserica lui Hristos a avut şi are nevoie de cartea Apocalipsei, ca să fie ferită de nădejdi
înşelătoare. Pentru noi, întreg viitorul se cuprinde în trei cuvinte: „Eu vin curând!”

Adevărul răpirii Bisericii a pierit din inima multor zişi creştini, pentru că Hristos nu umple inima
lor, iar lucrarea Duhului Sfânt a fost înlocuită cu rânduieli omeneşti.

Fraţii mei, să ţinem trează credinţa şi nădejdea noastră în venirea curând a Domnului Isus, şi
atunci nu ne va fi greu în trecerea noastră pe pământ.

Apocalipsa 22 : 8

Întrebare: „Doamne, ce-mi spui Tu cu privire la aceste versete? (8 şi 9).”

Răspuns: „Aceste două versete se înţeleg aşa cum sunt scrise.”

Gânduri duhovniceşti: în urma cuvintelor auzite şi a celor văzute, Ioan a fost atât de copleşit,
încât nu ştia ce să facă mai întâi, l-a venit în minte să se arunce la picioarele îngerului, care-i
vorbea şi-i arăta aceste lucruri măreţe, şi să se închine lui. Gândul lui, ca să aducă mulţumire şi
închinare, a fost bun, dar punerea lui în practică a fost în afara adevărului lui Dumnezeu. El
uitase, pentru o clipă, că lui Dumnezeu, Creatorul, trebuie dată toată slava, cinstea şi
închinăciunea, şi nicidecum făpturii, oricine ar fi această făptură, lată o înştiinţare serioasă,
deoarece ne este dată ca fapta cea din urmă a unui sfânt. E în noi mereu pornirea să dăm făpturii
un loc ce nu i se cuvine (să ne gândim şi la cultul adus Maicii Domnului, la cultul sfinţilor, şi la
cultul icoanelor). Lucrul acesta îl putem face chiar cu un om, învăţător sau predicator bine
înzestrat, care ne vesteşte lucruri minunate, sau cu cineva care are nişte daruri deosebite (minuni,
proorocii, etc.). Satana este mereu treaz şi caută să ne abată de la Calea lui Dumnezeu, (vezi
med. cap. 19:10).

Să rămânem necurmat sub călăuzirea Duhului Sfânt, şi nu ne vom rătăci niciodată.

Apocalipsa 22 : 9

Slava deşartă (cultul personalităţii, care înseamnă o aşezare pe scaunul cuvenit numai lui
Dumnezeu) este sămânţa luciferică, semănată cu mii de ani în urmă pe pământ purtată de toate
vânturile în cele patru laturi ale lumii. Această sămânţă prinde repede rădăcină, iar rodul ei se
vede şi mai repede: rod de întuneric, ură şi moarte.

În mâinile adevăraţilor slujitori ai lui Dumnezeu, sămânţa slavei deşarte, chiar dacă se întâmplă
să cadă, nu prinde rădăcină. În versetul de mai sus avem un exemplu puternic: îngerul, acest
slujitor smerit al lui Dumnezeu, a înfruntat repede pe Ioan, apostolul lui Hristos, când acesta a
vrut să i se închine, ca să cadă în păcatul închinării la idoli. (Şi un înger şi un om pot deveni
idoli. Tot ce ia locul adevăratei închinări, care trebuie adusă lui Dumnezeu şi Mielului, este
închinare la idoli).

„Fereşte-te să faci una ca aceasta!” – a strigat îngerul, când a văzut pe Ioan că s-a aruncat la
picioarele lui. „Închină-te lui Dumnezeu.” Citirea acestui loc din Sfânta Scriptură, trebuie să
trezească în noi, ce înseamnă închinarea adevărată văzând înţelepciunea căilor lui Dumnezeu.
Îngerul este un slujitor ca şi Ioan şi ca fraţii lui, proorocii. Îngerii împlinesc poruncile lui
Dumnezeu şi ascultă glasul Cuvântului Său. (vezi Psalm. 103:20). Ei se feresc de sămânţa lui
Lucifer şi caută să păzească şi pe alţii de această primejdie.

Fratele meu, slujitor al lui Dumnezeu, când vezi că diavolul te mângâie cu „parfumul” slavei
deşarte, fugi repede din calea lui, căci vrea să te adoarmă, şi strigă cât poţi la cei de pe lângă tine,
ca să nu cadă şi ei în cursă.

Binecuvântat să fie Dumnezeu, care ne trezeşte şi ne întăreşte prin Cuvântul adevărului Său!
Amin.

Apocalipsa 22 : 10

Întrebare: „Doamne, ce înseamnă a nu pecetlui Cartea? Despre care vreme e vorba? Vremea
împlinirii?”

Răspuns: „A nu pecetlui înseamnă a nu ascunde, ci a lăsa descoperit, pentru ca să se înţeleagă.

Cartea este pentru timpul prezent.”

Cuvintele din cartea aceasta trebuie păzite în duhul ascultării şi al închinării. Cine ascultă în totul
de Dumnezeu, de Cuvântul Lui scris, şi cine se închină Lui în Duh şi în adevăr, aceluia i se
descoperă taina Cărţii Sfinte şi primeşte putere ca s-o păzească.

Apocalipsa este cartea, care trebuie înălţată alături de celelalte cărţi din Noul Testament. Lui
Daniel i s-a spus: „Pecetluieşte cartea, până la vremea sfârşitului.” (Daniel 12:4 şi 9). Acum,
însă, se spune: „Vremea este aproape” şi „Să nu pecetluieşti cuvintele din cartea aceasta.
„Mulţi spun că Apocalipsa ar fi o carte pecetluită, dar nu este aşa. Numirea însăşi ne arată că este
vorba de o descoperire a unor lucruri, ce sunt aproape să se împlinească. Domnul a vrut ca a
doua Lui venire să fie o nădejde de fiecare zi, în toate vremurile. Nimic din Noul Testament nu
ne îndreptăţeşte să socotim că-i multă vreme până la venirea Lui.

Duhovniceşte, noi, urmaşii Domnului Isus, trebuie să avem descoperită şi înălţată în trăirea
noastră întreaga învăţătură a Noului Testament, ca să poată fi citită (văzută) de toţi câţi ne
înconjoară. Să se vadă limpede în noi felul de a fi al Domnului Isus.

Binecuvântat să fie El în veci! Amin.

Apocalipsa 22 : 11

Întrebare: „Doamne, ce timp are în vedere acest verset? Cum se înţelege conţinutul lui?”

Răspuns: „Aici este vorba despre faptul că a venit timpul, când toate merg spre coacere: şi binele
si răul.”
Mulţumesc, Doamne, de lumina răspunsului Tău! Ajută-mă să pătrund mai adânc gândul Tău ca
să-l pot trăi, şi să-l mărturisesc apoi cu claritate şi hotărâre spre slava Ta! Amin.

„…Cine este întinat, să se întineze şi mai departe… Cine este sfânt, să se sfinţească şi mai
departe.”

Întinăciunea vine în viaţa omului prin abaterea de la morală (toate păcatele săvârşite cu trupul,
gura şi gândul) şi prin primirea unei învăţături străine de adevărul lui Dumnezeu, sau prin
amestecarea adevărului cu tradiţii şi datini omeneşti.

Sfinţire înseamnă neamestecare.

Cel sfânt nu amestecă adevărul cu minciuna, Biserica lui Hristos cu lumea (nici cu lumea
religioasă), rânduiala Duhului Sfânt cu rânduielile omeneşti, cele cereşti cu cele pământeşti. El
nu amestecă şi nu se amestecă. Fiind născut din nou, din Dumnezeul cel de trei ori sfânt,
seamănă cu Dumnezeu, de aceea, viaţa lui este o continuă creştere în sfinţire.

Cine nu-i născut din Dumnezeu, chiar dacă este un om religios, se întinează (se desăvârşeşte) şi
mai mult în felul lui de a fi, în legea sau în fărădelegea în care s-a născut.

Fraţii mei, trăim acum timpul despre care vorbeşte versetul de mai sus. A fi sfânt înseamnă a fi în
Trupul cel unul singur al lui Isus Hristos. Partidele din creştinism sunt o întinăciune. Cine apără
duhul de partidă, se întinează – şi se întinează tot mai mult în fiecare zi.

Să ne cercetăm serios în toate cutele fiinţei noastre. Am vrea noi să fim la venirea Domnului aşa
cum suntem acum? Dacă nu, trebuie să ne schimbăm îndată purtarea; nu-i vreme de amânat.
Acum, trebuie să fim ce am vrea să fim la venirea Domnului.

Iată, Cuvântul Domnului ne-a vorbit şi astăzi.

Apocalipsa 22 : 12

Întrebare: „Doamne, se repetă de mai multe ori în acest capitol: „Eu vin curând!” Are vreo
însemnătate această repetare? Ce înseamnă „fiecăruia după fapta lui”? Nu mai este harul, ci
fapta?”

Răspuns: „Faptul că se repetă: „Eu vin curând”, este o înştiinţare a dragostei Mele, care vă ţine
pe voi treji, ca să fiţi gata. Iar cuvintele „fiecăruia după fapta lui”, au în vedere singura faptă:
primirea sau respingerea Mea (Cuvântul Meu este Mielul).

Suntem răsplătiţi cu viaţă veşnică, atunci când va veni Domnul Isus, după ascultarea noastră de
Cuvântul scris al lui Dumnezeu. Repetăm ideea: Nu orice ascultare este răsplătită de Domnul
Isus, ci numai ascultarea de Cuvântul scris al lui Dumnezeu. Cineva poate să fie foarte ascultător
de învăţăturile şi rânduielile unei grupări religioase, dar dacă aceste învăţături nu sunt Cuvântul
curat al lui Dumnezeu, ci tradiţii şi rânduieli omeneşti, ele sunt considerate ca spurcăciuni
înaintea lui Dumnezeu, iar cel ce le ţine ca neascultător.
Nimic spurcat nu va intra în cetatea cea sfântă.

Ascultarea de Dumnezeu este singura faptă bună, pe care El o caută la om. Neascultarea este
singura faptă rea, care duce pe om înaintea scaunului dreptei judecăţi dumnezeieşti.

Apocalipsa 22 : 13

Întrebare: „Doamne, aici vorbeşte Fiul sau Tatăl? Ce trebuie să mai înţeleg din acest verset?”

Răspuns: „Aici vorbeşte Fiul.”

Domnul Isus se legitimează şi la sfârşitul Apocalipsei ca şi la începutul ei, pentru ca să

pecetluiască puternic şi limpede această sfântă carte cu pecetea Fiinţei Lui.

„Eu sunt Alfa şi Omega, Cel dintâi şi Cel de pe urmă, începutul şl Sfârşitul.”

Iată un glas, care trebuie să facă pe orice credincios să înceapă şi să sfârşească cu Hristos orice
faptă. Numai astfel va avea parte de răsplata Domnului şi va rămânea în împărăţia binecuvântării
veşnice.

Când orice lucru îl începi şi-l sfârşeşti cu Hristos, să fii sigur că-l faci bine. Hristos este Lumina
şi Pacea noastră. Dacă rămânem în El, orice începem ducem la bun sfârşit.

Dar nu numai noi, făpturile lui Dumnezeu, începem şi sfârşim totul cu Hristos şi pentru El, ci
însuşi Dumnezeu începe şi sfârşeşte totul cu El şi pentru El: „Toate au fost făcute prin El şi
pentru El… şi toate se ţin prin El… Căci Dumnezeu a vrut ca toată plinătatea să locuiască în
El.” (Colos. 1:16, 17 şi 19).

Binecuvântat să-I fie Numele în vecii vecilor! Amin.

Apocalipsa 22 : 14

Întrebare: „Doamne, este vorba despre timpul prezent? De intrarea în Biserica (Mireasa) lui
Hristos?”

Răspuns: „Este vorba despre timpul prezent, despre intrarea în Biserică.”

„Ferice de cine îşi spală hainele…”

Viaţa şi fericirea atârnă de „spălarea hainelor” (este vorba despre curăţirea de păcate). Dar ar
putea oare omul să-şi spele singur hainele (păcatele)? Sângele Domnului Isus curăţă orice păcat
(1 Ioan 1: 7), de care omul se pocăieşte. Cine nu vrea să se pocăiască, nu ajunge la curăţire şi
cine nu-i curat nu poate primi darul vieţii şi fericirii.

Spălarea hainelor noastre trebuie să se facă acum. Dacă vrem să avem drept la pomul vieţii şi să
intrăm în cetatea cerească (Mireasa) trebuie să avem hainele spălate. Nu trebuie să rămână nici o
pată, făcută fie de firea noastră pământească, fie de lumea imorală, fie de lumea religioasă –
învăţăturile, datinile, tradiţiile şi rânduielile ei străine de Cuvântul scris al lui Dumnezeu – căci
se spune lămurit: nu avem drept la pomul vieţii şi nu putem intra în sfânta cetate.

Cuvântul lui Dumnezeu spune limpede: „Să ne păzim neîntinaţi de lume” – şi de lumea
religioasă, adică de duhul de partidă religioasă (Iacov 1:27) şi de „cămaşa mânjită de carne”
(luda 23), adică poftele şi pornirile firii pământeşti (eul), întrucât ne-am apropiat de „Biserica
celor întâi născuţi, care sunt scrişi în ceruri… de cetatea Dumnezeului Cel viu…”(Evrei 12: 22 –
23).

Fraţii mei, dacă, prin lumina Duhului Sfânt şi a Cuvântului lui Dumnezeu ne dăm seama de
piedica din calea creşterii noastre duhovniceşti, să căutăm neîntârziat s-o dăm la o parte, ca să
intrăm pe porţi în cetate. Venirea Domnului Isus este foarte aproape.

În cartea Apocalipsei întâlnim cuvântul „ferice”de şapte ori, şi ni se arată prin aceasta
deplinătatea fericirii, care este păstrată pentru aceia care iubesc pe Dumnezeu şi care sunt
chemaţi după planul Lui.

1). „Ferice de cine citeşte şi de cine ascultă cuvintele acestei proorocii şi păzesc lucrurile scrise
în ea.” (Apoc. 1: 3).

Cuvintele acestea ar trebui să îndemne pe orice copil al lui Dumnezeu la o cercetare adâncă şi cu
rugăciune a Apocalipsei.

2). „Ferice de acum încolo de morţii, care mor în Domnul!” – „Da”, zice Duhul; „ei se vor
odihni de ostenelile lor, căci faptele lor îi urmează.” (Apoc. 14: 13).

Acestea sunt cuvinte de îmbărbătare, pe care le îndreaptă Dumnezeu către slujitorii Lui
credincioşi.

3). „Ferice de cel ce veghează şi îşi păzeşte hainele, ca să nu umble gol şi să i se vadă ruşinea.”
(Apoc. 16: 15).

Este un îndemn, pentru noi, la veghere şi la rugăciune, în vederea aşteptării venirii Domnului
Isus.

4). „Ferice de cei chemaţi la ospăţul nunţii Mielului.” (Apoc. 19: 9).

5). „Fericiţi şi sfinţi sunt cei ce au parte de întâia înviere!”(Ap. 20:6).

6). „Ferice de cel ce păzeşte cuvintele proorociei din cartea aceasta!” (Apoc. 22: 7).

Sunt cuvintele Domnului Isus pentru noi.

7). „Ferice de cei ce îşi spală hainele, ca să aibă drept la pomul vieţii şi să intre pe porţi în
cetate.” (Apoc. 22:14). Slăvit să fie Domnul!
Apocalipsa 22 : 15

Întrebare: „Doamne, ce înseamnă „afară”? Afară din cetate (Mireasă), sau din împărăţia
mântuirii? Prin păcatele acestea se înţeleg toate păcatele, adică şi cele neamintite aici?”

Răspuns: „Afară”Înseamnă a nu fi scris în cartea vieţii Mielului.”

„Afară sunt câinii.”

Nu este vorba aici de câini, ci de oameni, care au felul de a fi al câinelui, muşcând pe alţii, trăind
numai cu ce cade de la mese şi bucurându-se pe lângă stăpâni. Câinii nu ştiu să deosebească
lucrurile sfinte de cele nesfinte. „… Vrăjitorii,..”

„O, galateni nechibzuiţi! Cine v-a vrăjit pe voi?… Sunteţi aşa de nechibzuiţi? După ce aţi
început prin Duhul, vreţi acum să sfârşiţi prin firea pământească?… Prin faptele Legii aţi primit
voi Duhul, ori prin auzirea credinţei?” (Gal. 3:1, 3 şi 2).

Învăţăturile vrăjesc pe oameni, şi mai ales învăţăturile religioase. Satana este şarpele cel vechi,
care vrăjeşte. Toate învăţăturile care vin din altă parte decât Cuvântul adevărului Noului
Legământ, vrăjesc sufletele. Cei care poartă asemenea învăţături, sau amestecă Noul Legământ
cu Vechiul Legământ, sunt vrăjitori. Ei nu pot intra în împărăţia binecuvântărilor lui Dumnezeu.

„… Curvarii…”

Cei care trăiesc în acest păcat – fie fizic, fie spiritual – nu sunt scrişi în cartea vieţii Mielului.
Cine umblă pe două căi: şi cu Dumnezeu şi cu lumea, trăieşte în desfrânare spirituală. Să ne
cercetăm adânc! Cum stăm noi în această privinţă? Acum se pot îndrepta lucrurile.

Mâine va fi prea târziu.

„… Ucigaşii…”

Omul poate fi ucigaş nu numai cu braţele sale, ci şi cu vorbele şi gândurile sale. Cine urăşte este
un ucigaş. (1 Ioan 3:15). „…închinătorii la idoli…”

Idol este orice lucru sau fiinţă, care ia locul lui Dumnezeu în viaţă. Cui dai întâietate în ceea ce
priveşte ascultarea, şi pentru ce-ţi foloseşti timpul mai mult, acela este dumnezeul la care te
închini.

„… Şi oricine iubeşte minciuna şi trăieşte în minciună!”

Tot ce nu vine din Dumnezeu (Cuvântul Lui scris), nu se păstrează prin El şi nu lucrează pentru
El (felul Lui dea fi) este minciună.

Poate că cineva nu iubeşte minciuna, dar trăieşte în ea: fie silit de împrejurări, fie din alte pricini.
Acesta nu poate fi scris în cartea vieţii Mielului.
Cine ştie Cuvântul scris al adevărului lui Dumnezeu şi nu-l trăieşte, pentru că se teme şi se
ruşinează de oameni, acela trăieşte în minciună. Să fim cu luare-aminte, fraţii mei.

Apocalipsa 22 : 16

Întrebare: „Doamne, ce trebuie să înţeleg aici? Apocalipsa este numai pentru Biserică? Ce
însemnătate are această legitimare?”

Răspuns: „Apocalipsa este numai pentru Biserică. Eu sunt TOTUL pentru Biserică, Mireasa Mea
şi în ceea ce se vede: Luceafărul de dimineaţă, şi în ceea ce nu se vede: Rădăcina şi Sămânţa lui
David (Dragostea Mea)”.

Domnul Isus, pentru Israel, este Soarele Neprihănirii (Dreptăţii), însă pentru Biserica (Mireasa)
Lui, este Luceafărul de dimineaţă, care răsare înainte de a răsări soarele, ca să vestească zorii
zilei care are să vină.

Să nu uităm că aici, în Apocalipsa, însăşi Domnul Isus vorbeşte: „Eu, Isus, am trimis pe îngerul
Meu să vă adeverească aceste lucruri…” Alături de Numele Lui, Isus, El Se slujeşte de Numele
binecuvântat, prin care ni s-a făcut cunoscut la început în iubirea-I mântuitoare. Acest Nume este
scump pentru oricine îl cunoaşte bine. El este Rădăcina şi Sămânţa lui David. Orice făgăduinţă,
care făcea pe David mare, îşi avea rădăcina în Isus şi această împrejurare ni-L înfăţişează ca pe
Domnul Vechiului Legământ. Toate se trag din Isus, „a cărui obârşie se suie până în vremuri
străvechi.” (Mica 5: 2).

Apoi Domnul Isus este şi din neamul lui David. El S-a făcut om ca să moştenească toate aceste
făgăduinţe ca sămânţă a lui David, şi ca să le împlinească în lume prin moartea şi învierea Sa.
David nu putea lua în stăpânire făgăduinţele, căci e nevoit să spună: „Măcar că nu este aşa casa
mea înaintea lui Dumnezeu, totuşi El a făcut cu mine un legământ veşnic, bine întărit în toate
privinţele… El este ca lumina dimineţii, când răsare soarele în dimineaţa fără nori…” (2Sam.
23:4-5).

Cine face parte din Mireasă, aşteaptă cu credinţă, nădejde şi dragoste să răsară Luceafărul de
dimineaţă, Mirele iubit, ca să urmeze apoi ziua veşnică în care Dumnezeu va fi TOTUL în toţi.

Binecuvântat să fie Numele Tatălui şi al Fiului în veci! Amin.

Apocalipsa 22 : 17

Întrebare: „Doamne, este vorba despre Duhul Sfânt? Ce înseamnă: „Cine aude să zică: „Vino!”
Altcineva, care nu face părete din Mireasă, spune aceste cuvinte?”

Răspuns: „Este vorba despre Duhul Sfânt şi despre Mireasă. Ei zic: „Vino!” Va veni însă un timp
când toţi răscumpăraţii prin jertfa de pe cruce, vor zice: „Vino!”, chiar şi cei care nu fac parte din
Mireasă.”
Întrebare: „Doamne, la cine se referă îndemnul din versetul de mai sus: „Celui ce îi este sete, să
vină!”

Răspuns: „Toţi cei dornici de viaţă, acum pot să vină.”

„Şi Duhul şi Mireasa zic: „Vino!”, fiindcă ei cunosc pe Mirele-Hristos şi ei ştiu ce înseamnă
venirea Lui. Tocmai la sfârşit se va vedea că Mireasa a fost tot timpul ca străină prin lume şi că
ea şi Duhul Sfânt sunt una. Inima ei întreagă se arată în vorba: „Vino!”

„…Şi cine aude, să zică: „Vino!”

Ca să auzi trebuie să ai urechi ca să auzi şoaptele de dragoste ale Mirelui-Hristos, trebuie să ai

urechi duhovniceşti şi inima să-ţi ardă în focul dragostei Sale. Cine sfinţeşte acum pe Hristos ca
Domn în inima sa (vezi 1 Petru 3:15), acela arde de dor după El ca mire şi-L cheamă mereu:
„Vino!” Dar, să revenim la înţelesul mai strâns al îndemnului de mai sus: „Şi cine aude, să zică:
„Vino!”, şi la răspunsul dat de Dumnezeu. Este vorba nu numai de Mireasă, ci şi de acei
credincioşi care nu sunt una în strigare cu Mireasa şi cu Duhul Sfânt. Domnul Isus nu-I mulţumit
dacă mai e un credincios pe pământ, care nu strigă: „Vino!”

„… Şi celui ce îi este sete, să vină; cine vrea, să ia apa vieţii fără plată!”

Este vorba despre timpul prezent. Sunt încă suflete care însetează, în care Dumnezeu mai are de
lucru şi în care sunt dorinţe încă nepotolite. Răspunsul la toate acestea este Hristos. Şi celui ce îi
este sete trebuie să vină şi să-şi găsească cea mai adâncă mulţumire în Cel Preasfânt, căci toată
Plinătatea stă mereu la îndemâna sufletelor însetate.

„…Cine vrea, să ia apa vieţii fără plată!”

Acesta-i harul lui Dumnezeu: se întinde până la marginile lumii. Cine vrea, să vină, poate să ia
apa vieţii fără plată: iată cea din urmă chemare nespus de mare a harului. Ferice de cel care aude
chemarea şi vine să bea din Apa Vieţii – Hristos! Slăvit să-I fie Numele în veci! Amin.

Apocalipsa 22 : 18

Întrebare: „Doamne, ce trebuie să înţeleg aici?”

Răspuns: „Se înţelege aşa cum este scris.”

Reflecţii personale: Cuvântul este „Hristos, fie că este vorba de cartea Apocalipsa, fie că este
vorba despre întreaga Scriptură Sfântă. Un Hristos modificat (prin ceea ce se adaugă, sau prin
ceea ce se scoate), nu este Hristosul lui Dumnezeu şi, deci, nu poate da viaţă.

Reţeta medicului nu trebuie schimbată nici de farmacist, nici de bolnav. Tot aşa, nici cei ce
vestesc Cuvântul, nici cei ce-l ascultă, nu trebuie să schimbe învăţăturile care le-au fost date de
Dumnezeu, prin Cuvântul Său scris. Nu trebuie să ne sfiim să vestim Cuvântul lui Dumnezeu în
întregime, cum nu trebuie să ne sfiim să-l primim în întregime.
Orice adaos la lumina ochiului, îi strică lumina. Orice adaos la creierul omului, îi paralizează
întreg trupul, sau o parte din el.

O iotă schimbată din Cuvântul lui Dumnezeu cântăreşte cât un suflet de om. Nu este îngăduit a
adăuga sau a şterge ceva din Biblie. Acest lucru este oprit sub cele mai grele pedepse. Nu este
treaba noastră să îmbunătăţim Evanghelia, ci s-o repetăm când o vestim, şi s-o ascultăm când o
auzim. Evanghelia, toată Evanghelia şi nimic altceva decât Evanghelia să fie religia noastră;
altfel, suntem pierduţi. Gândiţi-vă la un farmacist, care ar schimba după gândurile lui o doctorie.
Un astfel de om va ajunge curând în faţa judecăţii, învinuit de omor din neglijenţă, ba încă va
merita o învinuire şi mai grea, dacă bolnavul va muri din pricina lui. Evanghelia este aşa fel
făcută încât a şterge sau a adăuga ceva la ea, ar schimba-o în ceva care ar aduce moartea. Să nu
încercăm să fim mai înţelepţi decât Dumnezeu, căci acest gând cuprinde în sine o hulă. Nu,
treaba noastră este să urmăm aşa cum este scris, orice ar ieşi din aceasta.

Slăvit să fie Domnul!

Apocalipsa 22 : 19

Dacă, prin operaţie, i s-ar adăuga omului un rinichi, sau i s-ar scoate unul, viaţa lui ar fi în
primejdie.

Dacă pământul şi-ar mări viteza sa de rotaţie în jurul soarelui şi în jurul axei sale cu o oră, sau şi-
ar micşora-o cu o oră, viaţa de pe el ar fi în primejdie.

Dacă, într-un singur punct, o şină de la calea ferată ar fi lărgită sau strâmtată cu câţiva centimetri,
trenul ar deraia, iar viaţa călătorilor ar fi în primejdie.

Adevărul cu adaos sau cu lipsă nu mai este adevăr.

O schimbare a adevărului – cât de mică ar fi – duce pe om în rătăcire, iar rătăcirea primejduieşte

viaţa.

„Dacă scoate cineva ceva din cuvintele acestei proorocii, îi va scoate Dumnezeu partea lui de la
pomul vieţii şi din cetatea sfântă, scrise în cartea aceasta.”

Cel care schimbă ceva la Cuvântul lui Dumnezeu, nu face parte din Mireasa lui Hristos.

Sf. Ieronim scriitor creştin din al IV-lea, scria cu apăs: „Oricine eşti, aducător de dogme
(învăţături) noi, te rog să cruţi urechile romane… Să cruţi credinţa…” (Epistola 146).

Sf. Irineu alt scriitor creştin, din sec. al II-lea, încheie una din cărţile sale cu cuvintele: „Vă
blestem pe voi, copiatorii acestei cărţi, cu Domnul Isus Hristos şi cu slăvită Lui venire să judece
vii şi morţii, ca să comparaţi şi cu îngrijire să corectaţi copia voastră după acest exemplar şi de
asemenea să puneţi acest blestem la sfârşitul acestei copii.” (Op. I, pag. 821, Ed. Stieren).
Dacă un om îşi apără opera cu atâta îndârjire, o operă de care nu ţine viaţa nimănui, cu atât mai
mult Dumnezeu apără Cartea adevărului Său, ca să nu i se adauge sau să i se scoată ceva din ea,
căci aceasta ar fi o primejdie de moarte pentru suflete.

Să primim cu supunere porunca lui Dumnezeu şi vom fi fericiţi în toate umbletele noastre.

Slăvit să fie Numele Lui! Amin.

Apocalipsa 22 : 20

Întrebare: „Doamne, ai să-mi spui Tu ceva la acest verset?” Răspuns: „Eu, Isus, sunt Cel ce
adevereşte aceste lucruri, iar cel ce zice: „Amin! Vino, Doamne Isuse!”, este Ioan.” Tot Cuvântul
Domnului este adevărul.

Domnul Isus adevereşte acest lucru. Să credem, deci, că făgăduinţa venirii Lui este adevărul. Ea
este nădejdea noastră, care ne curăţeşte şi ne sfinţeşte în fiecare clipă, ca să semănăm cu El,
Mirele nostru preaiubit, pe care-L aşteptăm cu tot focul inimii. (1 Ioan 3:3).

El, cu câteva ore înainte de jertfa Sa, a zis ucenicilor Săi: „Eu Mă duc să vă pregătesc un loc. Şi
după ce Mă voi duce şi vă voi pregăti un loc, Mă voi întoarce şi vă voi lua cu Mine, ca acolo
unde sunt Eu, să fiţi şi voi.” (Ioan 14:2-3).

Inima Mântuitorului şi Mirelui nostru Isus este plină pentru noi cu acest gând: „Eu vin curând!”
Şi acest gând îl aşteaptă El şi de la noi, Mireasa Sa. Spun inimile noastre „Amin” la ceea ce
spune inima Lui? Zic ele: „Amin, da, vino, Doamne Isuse!?”

Cine în viaţa lui n-a făcut nimic fără „da”-ul Duhului Sfânt (vorbesc despre cel credincios), acela
poate să spună la urmă: „Da, vino, Doamne Isuse!”

Fraţii mei, noi trebuie să căpătăm o ureche fină pentru „da”-ul şi „nu”-ul Duhului. Şi se poate
ajunge la această stare numai prin supunere şi ascultare deplină faţă de Dumnezeu, de Cuvântul
Lui scris.

Să ne obişnuim să nu luăm nici o iniţiativă, să nu facem nici o lucrare, să nu legăm vreo

prietenie, nici chiar o convorbire cu cineva fără „da”-ul Duhului. Despre sf. ap. Pavel şi tovarăşii
săi este scris: „Dar Duhul nu le-a dat voie.” (F. Ap. 16:7).

Multe din rugăciunile noastre neascultate aici îşi au cauza: n-am fost atenţi la „da” – ul şi „nu” –
ul Duhului.

„Da, Eu vin curând!”

Iar eu trebuie să zic: „Amin! Vino, Doamne Isuse!” Să nu cunoaştem adevărul despre venirea
Domnului Isus numai cu capul. Această cunoaştere nu dă roade. Ea lasă pe om neschimbat.
Cunoaşterea cu inima, cu viaţa, aceasta schimbă pe cel credincios, făcându-l să ardă de dor după
Domnul Isus şi să-L asculte acum în tot ce spune El în Cartea Lui cea sfântă.

După felul cum aşteptăm noi pe Domnul Isus, se dovedeşte felul cunoştinţei noastre.

Cuvântul Domnului ne pregăteşte în vederea venirii Domnului Isus, de aceea trebuie să-l
ascultăm fără şovăire, aşa cum este scris. El ne curăţeşte, el ne sfinţeşte, el ne înflăcărează dorul
nostru.

Când începem să ne simţim bine în lume, ne răcim în credinţa şi nădejdea venirii Domnului Isus.

Nimic nu trebuie să umple inima noastră în afara Persoanei Domnului Isus, Mirele nostru.

„Da, Eu vin curând!”(in altă traducere: „Eu vin repede” – ca fulgerul. (Matei 24:27).

„Amin, vino, Doamne Isuse!”

Apocalipsa 22 : 21

Suntem încă în epoca harului, de aceea cartea Apocalipsei se încheie cu această urare. Este
încheierea lui Ioan şi el, ca şi apostol al Domnului Isus, ştie că cea mai arzătoare nevoie a
urmaşilor lui Hristos, din timpul Bisericii, este harul lui Dumnezeu şi al Domnului Isus Hristos.

Cine şi-a încredinţat viaţa în mâna harului lui Dumnezeu, nu mai are de ce să se teamă. În har
avem totul deplin, pentru că Dumnezeu este Dumnezeul harului. (1 Petru 5: 10).

Primele cuvinte ale Cărţii lui Dumnezeu sunt: „La început, Dumnezeu a făcut…” (Fac. 1:1), iar
ultimele cuvinte cuprind întreaga Dumnezeire, atât cât poate să priceapă mintea omului şi să
rostească limba lui: „Harul Domnului Isus Hristos să fie cu voi cu toţi! Amin.”

Tot ce a făcut Dumnezeu este har – a fost făcut în har şi pentru har. Harul este mediul în care
Dumnezeu a creat lumea fizică şi spirituală, şi el s-a arătat desăvârşit în Isus Hristos (Ioan 1:17)
şi va fi cunoscut mai adânc şi mai limpede în vecii vecilor prin El, pentru că, pe lângă Numele
Lui cel nou, va rămâne veşnic şi Numele de Miel, Numele prin care s-a arăta harul: „Scaunul de
domnie al lui Dumnezeu şi al Mielului vor fi în ea” – În cetatea sfântă, Mireasa (cap. 22:3).

Iată-ne, prin harul Domnului, ajunşi cu meditaţiile la sfârşitul cărţii Apocalipsei. Altă încheiere
mai potrivită şi mai necesară pentru cititori, decât Încheierea Apocalipsei, nu avem, de aceea
zicem din toată inima şi cu tot focul credinţei şi al dragostei noastre:

„Harul Domnului Isus Hristos să fie cu voi cu toţi! Amin.”

Toată lauda, cinstea, Închinăciunea şi mulţumirea aducem acum şi-n vecii vecilor, Dumnezeului
veşniciei, Tatăl nostru preaiubit, prin Domnul Isus Hristos, Mântuitorul şi Mirele nostru scump,
care ne-a călăuzit şi ne-a dat lumină, prin Duhul Sfânt, ca să scriem aceste meditaţii, pentru
biruinţa adevărului Său! Amin.
A Dumnezeului Cel Veşnic

A Dumnezeului Cel Veşnic

şi Tatăl nostru preaiubit,

să fie lauda şi cinstea,

acum şi-n veci! – Fără sfârşit.

Laudă, laudă noi cântăm,

Dumnezeului Veşnic cântăm!

Îi cântăm, Îi cântăm nesfârşit,

Lui şi Mielului Său Cel jertfit!

Căci de la El coboară-ntruna

tot harul bun spre noi deplin,

din El venim, spre El ne ducem,

şi-a-noastre vieţi prin El se ţin!

Cât de adâncă-i e iubirea

ce ne-nfăşoară necurmat,

şi ce frumoasă-i mântuirea

ce prin Hristos, pe veci, ne-a dat!

Ce-mpărăţie fără margini

de pace şi lumină-n veac,

ne-a pregătit în cerul slavei

cu haruri mii ce se desfac!

A Dumnezeului Cel Veşnic

şi-a Mielului Său preasfinţit,

să fie lauda şi cinstea

şi mulţumirea – nesfârşit!

SLĂVIT SĂ FIE DOMNUL!