1 Ioan 1 : 1

Nu poţi cunoaşte adevărul decât atunci când cauţi începutul, când mergi la obârşia lucrurilor. Ce
s-a zidit în numele adevărului sau pe temelia lui de la oamenii mărginiţi, supuşi slăbiciunilor şi
păcatului, se prea poate să nu facă parte din adevăr. Iată de ce tradiţia, faţă de Sfânta Scriptură,
este mereu cu semnul întrebării şi înainte de a primi ceva din ea, trebuie cercetată în lumina
Cuvântului scris al lui Dumnezeu şi cântărită cu acest Cântar desăvârşit şi sfânt: „Dreptarul
învăţăturilor sănătoase.” (a 1:13).

„Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu…” (2 Timotei 3:16).

Despre tradiţie însă nu se poate spune aşa. „Tradiţia nu poate fi considerată nici suficientă în sine
sau independentă… O tradiţie care este contrară Sfintei Scripturi nu este tradiţie.” (Ion Bria,
Studii Teologice, 1970, nr. 5-6 pag. 398-399).

„Să nu crezi un lucru – spune un înţelept – pentru că a fost spus şi repetat de multă lume… Dar,
ceea ce ai încercat şi recunoscut de adevărat tu însuţi, să dai crezare acelui lucru, şi după el să-ţi
îndrepţi purtarea.”

„Ce era de la început..:”

Mai înainte de începuturile oamenilor era Hristos. El este începutul.

Schwenckfeld, un credincios care a trăit între anii 1489 – 1561, scria: „Hristos este rezultatul
întregii Biblii şi scopul principal al Scripturii întregi. Biblia ne este dată ca să ajungem să
cunoaştem deplin pe Hristos Domnul.”

Mai înainte de cuvintele oamenilor era Cuvântul lui Hristos. El este Adevărul. Tot ce s-a adăugat
după aceea la acest Sfânt Cuvânt şi nu se potriveşte cu el, nu face parte din adevăr.

Sf. Vasile cel Mare, spune: „începutul oricărei învăţături este Cuvântul lui Dumnezeu.”

Sf. Atanasie cel Mare, subliniază şi el cu putere acest gând, când zice: „Scripturile sunt suficiente
pentru propovăduirea adevărului… Ele sunt izvoarele mântuirii, pentru ca cel însetat să se adape
cu cuvintele vii pe care le conţin. Numai în acestea se cuprinde doctrina credinţei. Nimeni să nu
adauge, nici să scoată ceva din ele.”

Clement Alexandrinul, zice: „Noi folosim Scriptura ca o normă pentru descoperirea lucrurilor.”
(Stromate 7,16).

Vincenţiu de Lerin limpezeşte adevărul, când zice: „Canonul Scripturii este perfect, suficient în
el însuşi şi mai mult decât suficient pentru orice lucru.”

Biblia nu conţine Cuvântul lui Dumnezeu, ci ea este Cuvântul lui Dumnezeu, este Cuvântul
vieţii, Cuvântul care lucrează în vederea unei vieţi noi, care produce pocăinţă, convertire, naştere
din nou. Hristos este Cuvântul vieţii. Apostolii L-au scris pe El şi adevăraţii creştini, prin darul
pe care îl au, tot pe El îl mărturisesc.

Biblia este singura sursă a adevărului şi unicul canon al Revelaţiei. Tot ce este necesar pentru
mântuire se găseşte în Biblie şi de aceea mărturia biblică are autoritate pentru credinţă. Tradiţia
este de origine omenească pe când Biblia este de origine dumnezeiască. Şi pe cât este de deosebit
omul faţă de Dumnezeu, pe atât este de deosebită tradiţia faţă de Biblie, când este vorba de
adevăr şi de mântuire.

M. Faraday, marele fizician şi chimist englez, zice: „Ceea ce mă umple de tristeţe, este faptul că
oamenii rătăcesc aşa de mult, fără să ţină seama de Biblie, această Carte, care poate să-i
călăuzească.”

Părintele Iosif Trifa, scria limpede şi cu putere: „Toate cărţile s-au învechit şi se învechesc
mereu. Singură Biblia a rămas veşnic nouă şi veşnic actuală.”

„Ce era de la început…”

Ce era la început? Dumnezeu, felul Lui peste tot, raiul Lui. Toate despărţirile dintre oameni,
toate învăţăturile străine de Cuvântul scris al lui Dumnezeu, toate păcatele – toate acestea nu erau
la început.

„Ce era de la început…”

Dacă acest cuvânt ar fi norma vieţii noastre duhovniceşti, de câte nedumeriri, de câte discuţii şi
certuri şi de câtă nesiguranţă am scăpa noi, fraţii mei!

Şi cu privire la învăţătură şi cu privire la felul şi practicile din Adunarea Domnului Hristos

(Biserica), se potriveşte acest cuvânt: „Ce era de la început.” Cum era atunci, aşa trebuie să fie
şi acum. Tot ce a fost adăugat între timp, nu a făcut decât să îngreuneze şi să întunece calea
adevărului.

„Ce era de la început…”

Totdeauna trebuie s-o iei de la început dacă vrei să cunoşti bine adevărul.

Temelia întâi şi apoi să zideşti. Cum să zideşti fără temelie?

„Ce era de la început, ce am auzii, ce am văzut cu ochii noştri, ce am privit şi ce am pipăit cu

mâinile noastre, cu privire la Cuvântul vieţii.”

La început ERA Cuvântul – HRISTOS (Ioan 1:1). Toate au fost făcute prin Cuvântul care ERA
înainte de început. „…Ce am auzit, ce am văzut…”
Este vorba aici şi de Persoana Domnului Isus şi de Cuvântul Său, care este adevărul. Acest
Cuvânt este viu şi lucrător, este Cuvântul vieţii de fiecare clipă, nu o teorie goală, ci o realitate
văzută.

A deveni creştin nu înseamnă numai a primi cu capul nişte învăţături, ci a primi pe Domnul Isus
Hristos în inimă, prin credinţă şi pocăinţă. El este Cuvântul vieţii. Persoana Lui dinăuntrul inimii
noastre, înfăptuieşte acea tainică lucrare a naşterii din nou, lucrare văzută de toţi: şi de prieteni şi
de duşmani.

Mărturia pe care sf. ap. Ioan o aduce despre Persoana Domnului Isus, trebuie s-o aducem şi noi
astăzi, duhovniceşte, în faţa tuturor, adică să trăim adevărat, prin credinţă în Hristos, iar mărturia
pe care am primit-o de la El să fie reală, ca vindecarea orbului din naştere: „Am fost orb şi acum
văd.” (Ioan 9:25). Deci

toate simţurile noastre şi ale celor din jurul nostru să mărturisească lucrarea lui Dumnezeu din
noi.

„…Ce am văzut cu ochii noştri…”

Heraclit, filozof grec din vechime, spune: „Ochii sunt martori mai credincioşi decât urechile.”

Goethe, spune şi el la fel: „Faţă de ochi, urechile au un simţ mut.”

Eugen Frunză, rosteşte şi el un mare adevăr: „Sunt oameni care privesc fără să vadă, alţii văd
fără să privească.”

„Inima nu trage la acela pe care nu-l vezi.” (proverb indian.)

Ce văd la noi, cei care ne privesc?

Dar noi, cu ochii duhovniceşti, ochii inimii celei noi (Efes. 1:18), ce vedem?

Ştefan vedea cerurile deschise (F. Ap. 7: 56),

Elisei vedea oştirea îngerilor (2 Regi 6:17),

Isaia a văzut slava lui Dumnezeu (Isaia 6:1).

Numai dacă avem toate simţurile duhovniceşti sănătoase, trăim viaţa normală în Hristos, preţuim
adevărul şi nu ne abatem de la ceea ce era la început.

Ce am văzut cu ochii noştri, ce am privit…”

„Văzut” şi „privit” – aceste două cuvinte sunt arătate aici.

Să le înţelegem bine:
A vedea înseamnă a te informa, a lua cunoştinţă de ceva sau de cineva.

A privi înseamnă a examina, a cerceta adânc ceea ce ai văzut. Acestea sunt condiţii peste care nu
poţi trece, dacă vrei să cunoşti adevărul.

„…Şi ce am pipăit cu mâinile noastre, cu privire la Cuvântul vieţii.”

Să mă intereseze, mai întâi, ceea ce ţine de viaţă (nu numai teorii goale, practici şi obiceiuri seci,
sau ceremonii şi forme moarte).

Lucrurile care-mi păstrează viaţa cea nouă, duhovnicească, acestea să mă preocupe. Ceea ce ţine
de Cuvântul vieţii, adică de Domnul Isus, este lucrul de căpetenie, singurul lucru de care trebuie
să ţin seama. Aceasta-i voia lui Dumnezeu.

1 Ioan 1 : 2

Cel mai mare dar făcut nouă de Dumnezeu, este viaţa.

Fără darul vieţii, celelalte lucruri nu au nici o valoare.

întâi viaţa, apoi celelalte.

„… Viaţa a fost arătată, şi noi am văzut-o…”

Dar ce este viaţa?

Iată o întrebare grea, foarte grea, la care omul, în mărginirea lui, a căutat să răspundă fără însă a
avea siguranţa adevărului.

Dăm mai jos câteva definiţii formulate de înţelepciunea omului.

„Viaţa este mănunchiul fenomenelor de tot felul (mai ales nutriţie şi reproducere), care se întind
de la naştere până la moarte.” (Dicţionar filozofic întocmit de Biserica Ortodoxă – în manuscris)

„Viaţa este principiul care dă putere să trăiască animalele şi plantele.” (Alex. Răsmeriţă,
Dicţionarul limbii române).

„Viaţa este starea fiinţelor organizate, care cresc sau se conservă.” (Lazăr Şăineanu, Dicţionarul
universal al limbii române).

„Viaţa este o formă superioară de mişcare a materiei.” (Mic Dicţionar enciclopedic, Buc. 1973).

„Viaţa este modul de existenţă a corpurilor albuminoide.” (Fr. Engels).

„Viaţa este un fel special de organizare şi de existenţă a materiei în Univers.” (V. Soran).
„Viaţa nu este decât rezultatul unor fenomene pur fizico-chimice.” (Felix Le Dantec, om de
ştiinţă francez).

„Viaţa este organizarea având capacitatea de a simţi.” (Voltaire).

„Viaţa: un pseudonim al lui Dumnezeu.” (Emil Cioran).

Aceste definiţii nu spun aproape nimic despre ceea ce este în fond viaţa, ci arată doar câteva
manifestări ale ei. Cu toată dreptatea spunea gânditorul Nicolae Iorga: „Orice cercetări ştiinţifice
asupra vieţii seamănă numai cu studiul săgeţii fără a descoperi arcul care o aruncă.”

Ce este, totuşi viaţa?

Pentru gândirea obişnuită a oamenilor, viaţa este o taină. Şi va rămâne taină atâta timp cât ei vor
căuta s-o cunoască din starea lor de păcat. Păcatul întunecă mintea omului şi el nu poate cunoaşte
adevărul fizic, care este strâns legat de latura lui duhovnicească. În întuneric nu poţi deosebi
culorile şi nici nu poţi vedea lucrurile. Laturile duhovniceşti ale adevărului nu pot fi cunoscute în
întunericul păcatului.

Viaţa, aşa cum s-a amintit mai sus, are două laturi: fizică şi spirituală. Atâta vreme cât nu se
cunoaşte latura spirituală, nu se poate cunoaşte nici latura fizică, oricât de mult şi-ar frământa
omul mintea.

Venind, prin credinţă, pe calea spirituală, primim un răspuns limpede la întrebarea: „Ce este
viaţa?”

Răspunsul ni-l dă Sfânta Scriptură: „Viaţa este DUMNEZEU, este Hristos.” (Ioan 14:6).

Din Dumnezeu a plecat prima scânteie vie care, apoi, a aprins focul vieţii pe planeta noastră şi în
tot Universul. Axioma de bază a biologiei moderne este: „Orice fiinţă vie provine dintr-o fiinţă
vie.” Deci viaţa nu s-a născut din ceva mort, din unirea întâmplătoare a anumitor elemente, ci ea
vine din Dumnezeu – Fiinţă vie supremă.

Adevărat zice un înţelept francez, Vauvenargues: „Nu putem judeca viaţa pe temeiul unei legi
atât de false ca moartea.”

Pascal, alt învăţat francez, care era în acelaşi timp un copil al lui Dumnezeu, zicea: „în afara
Domnului Isus Hristos nu cunoaştem ce este viaţa noastră, nici moartea, nici pe Dumnezeu şi
nici pe noi înşine.”

Kagawa, marele misionar japonez, zice: „Viaţa de fiecare clipă este o manifestare a inimii lui
Dumnezeu. Fiecare mişcare este o flacără din lumina Sa… Noi respirăm în Dumnezeu.”

După cum Phidias şi-a săpat numele pe fiecare lucrare a sa, tot aşa şi Dumnezeu şi-a săpat
Numele pe fiecare creatură a Sa. Numele Lui este semnat nu cu un scris omenesc, ci cu lucrarea
însăşi. Phidias nu avea nevoie să-şi scrie numele lui în litere, pentru că mâna lui de maestru avea
arta ei proprie, pe care nimeni nu o putea imita. Era destul ca un cunoscător să privească una din
statuile lui, ca să spună numaidecât: „Phidias a făcut aceasta, pentru că nimeni altul nu ar fi
putut să sculpteze o astfel de faţă.” Tot astfel şi credincioşii, ei nu au decât să privească creaţia,
providenţa sau Cuvântul lui Dumnezeu, şi vor striga bucuroşi: „Aici este degetul lui Dumnezeu”.
Nimeni altul nu poate face ceea ce a făcut El! Ia-ţi timp să te gândeşti acum, câteva clipe în plus,
că nimeni altul decât Domnul ţi-a ieşit înainte binecuvântându-ţi viaţa. Nimeni altul nu te
însoţeşte în cuptorul durerii; toţi te părăsesc în cel mai bun caz la uşa cuptorului, dacă nu cumva,
cu mult timp înainte. Nimeni altul decât Domnul îţi spală faţa înlăcrimată. Nimeni altul nu-ţi
duce la calvar crucea. Nimeni altul decât Domnul a pus soarele pe cer şi un covor infinit de stele
care scânteiază pentru tine. Nimeni altul decât Maestrul divin. Însă, vai, o mare orbire a căzut
peste omul firesc, încătuşat de puterea întunericului. Şi, pentru că omul este orb şi în întuneric,
nu este în stare să-L vadă pe Dumnezeu, cu toate că prezenţa Lui este tot aşa de lămurită.

Un om era bolnav de paralizie: nu putea să se mişte din pat. Într-o zi, fiind frig, părinţii care îl
îngrijeau au aprins focul în camera bolnavului. Câteva scântei au sărit în aşternutul lui şi astfel
patul a luat foc. Bolnavul era singur în cameră. A încercat să se dea jos din pat, dar n-a putut.
Astfel a murit în chinuri groaznice. Bolnavul acesta avea viaţă, dar puterile lui erau foarte mici,
aşa că nu a put să înlăture primejdia. Aşa sunt şi unii creştini: n-au viaţă din belşug, pentru că nu
stau în strânsă legătură cu Mântuitorul şi, pentru aceasta, nu se pot împotrivi păcatului, lumii şi
stăpânitorului ei, diavolul.

„… Viaţa a fost arătată…” nu vorbită.

Dacă am ajuns la marea descoperire că Dumnezeu este viaţa (Focul vieţii) şi că tot ce-i viu s-a
aprins din El, atunci putem pătrunde mai adânc în tainele vieţii, în amândouă laturile ei, fizică şi
spirituală. Atunci înţelegem că noi, ca şi Dumnezeu, trebuie să împărţim neîncetat şi pretutindeni
viaţă. În primul rând suntem datori lui Dumnezeu cu viaţa noastră.

Zice învăţatul Nicolae Iorga: „Viaţa fiind un dar, nu-l da îndărăt decât cu toată cuviinţa şi cu o
deplină recunoştinţă”.

R. Tagore (poet indian) scrie limpede şi frumos: „Viaţa este un dar (al lui Dumnezeu) pe care îl
merităm numai atunci când îl dăruim.” Numai atât trăim cu adevărat, cu cât ne dăruim viaţa
pentru mântuirea altora şi pentru înălţarea lui Dumnezeu – Izvorul Vieţii.

„E păcat să mori fără să fi trăit”, spunea T. Muşateseu.

Ca urmaşi ai Domnului Isus Hristos, ca oameni care am fost înviaţi din moartea păcatului (Efes.
2:1-2) şi am primit noua viaţă din Mântuitorul nostru, suntem datori să vestim cu toată fiinţa
noastră viaţa care a fost arătată în El acum două mii de ani şi care se arată acum în noi. Nu teoria
despre viaţă, ci viaţa însăşi – iată ce trebuie să vestim.

Dumitru Stăniloie, un renumit teolog ortodox, zice: „Dacă rămânem închişi în formele noastre,
ele ne devin idoli.” (Studii Teologice 1970, nr. 5-6, pag. 333).
Iar părintele Iosif Trifa scria: „Sunt destui care predică foarte frumos pe Hristos, dar nu trăiesc o
viaţă cu Hristos pentru că viaţa lor nu e dospită de aluatul Evangheliei – nu au fost născuţi din
nou.”

Viaţa ne-a fost arătată şi noi trebuie să rămânem la ceea ce ne-a fost arătat şi să ne contopim cu
ceea ce ni s-a arătat.

Nimic mort să nu păstrăm în noi, ca să nu ne primejduiască viaţa.

„…Vă vestim viaţa…”

Nu un sistem de învăţături şi dogme religioase, nu un sistem filozofic şi nici un sistem de morală,

nu aceasta a vestit Domnul Isus şi apostolii Săi. Ei au vestit viaţa. Toată lucrarea pe care a făcut-
o Domnul Isus se cuprinde într-un singur cuvânt: viaţă. El este Pâinea care s-a pogorât din cer şi
care dă lumii viaţă. (Ioan 6: 33).

Nici o rătăcire n-armai fi în creştinism, dacă toţi creştinii s-ar ţine de această vestire: Viaţa, dacă
fiecare creştin ar fi un împărţitor de viaţă celor din jurul lui. Şi cum ar putea cineva împărţi
viaţă? Numai când el însuşi ar fi plin de viaţă. Viaţa poate împărţi viaţă, după cum focul poate
împărţi foc.

„…Vă vestim viaţa… viaţă care era la Tatăl…”

A vesti viaţa este tot ce cere Domnul de la noi – şi vai de noi dacă nu îndeplinim această poruncă
a Lui. „Porunca Lui este viaţă” (Ioan 12:50). Vai de noi dacă vestim altceva, dacă ne încurcăm
cu alte învăţături – chiar biblice fiind – căci lumea are nevoie de viaţă. Şi viaţă poate împărţi
orice creştin adevărat, cât de neînsemnat ar fi. Oricine este născut din Dumnezeu, trebuie să fie
un împărţitor de viaţă.

Cât de simplă este Evanghelia şi totuşi cât de grea! Numai cine o trăieşte cu adevărat numai
acela o vesteşte.

Un slujitor a! lui Dumnezeu, s-a dus împreună cu familia sa în mijlocul unui trib de negrii din
Africa. Şeful tribului nu i-a îngăduit însă să rostească nici-un cuvânt cu privire la Domnul Isus şi
la sfinţenia vieţii. Astfel creştinul a trăit mult, împreună cu familia sa. Dar negrii văzând-i felul
lui sfânt de vieţuire, au rămas uimiţi şi se străduiau să-i afle credinţa, ca să trăiască şi ei la fel.
După un timp, credinciosul a murit fără să fi predicat nici un cuvânt din Evanghelie.

Câţiva ani mai târziu, urmând la şefia tribului un alt om mai blând, acela a îngăduit unui slujitor
al Evangheliei să vină şi să predice. Noul venit a rămas uimit de felul curat de vieţuire al
negrilor, lucru pe care nu-l mai văzuse Nici-odată până atunci la alţi negri. Când a început el să
vorbească despre Domnul Isus, care a trăit o viaţă curată şi sfântă pe pământul acesta, un negru
din mulţime, ridicându-se, a strigat mirat: „Domnule, dar El a trăit aici în mijlocul nostru câţiva
ani…”
Viaţa vesteşte viaţa. Viaţa din Hristos a slujitorului lui Dumnezeu este cea mai puternică predică
şi pentru acest lucru nu se cere să fii doctor în teologie. Fără nici un cuvânt, viaţa a fost vestită şi
ea a prins în inimile celor ce o vedeau.

„…Vă vestim viaţa…”

Dragul meu, tu ce vesteşti?

„Cine zice că rămâne în El, trebuie să trăiască şi el, cum a trăit Isus.” (Ioan 2:6).

1 Ioan 1 : 3

Numai viaţa se uneşte (contopeşte) cu viaţa. Lucrurile moarte nu se pot uni cu viaţa şi fac rău
vieţii când intră în circuitul ei.

Ceea ce dă viaţă şi unitate Trupului iui Hristos (Biserica) este adevărul şi dragostea.

Naşterea din nou se face numai prin primirea adevărului veşnic al lui Dumnezeu, adică prin
Cuvântul Său: „Prin ascultarea de adevăr, v-aţi curăţit sufletele… Aţi fost născuţi din nou…
prin Cuvântul lui Dumnezeu.” (1 Pet. 1:22-23).

Sf. ap. Ioan stăruieşte cu putere asupra adevărului, ca sufletele să nu se abată de la el, căci
abătându-se, nu pot avea nici viaţă, nici părtăşie unele cu altele. „… Ce am văzut şi am auzit,
aceea vă vestim şi vouă, ca şi voi să aveţi părtăşie cu noi..”

Casa lui Dumnezeu se zideşte numai cu cărămizile adevărului, care sunt unite între ele cu
mortarul dragostei.

Mădularele Trupului lui Hristos stau laolaltă numai prin încheieturile adevărului şi au părtăşie
numai prin sângele dragostei, care circulă în tot Trupul. Fără acest sânge Trupul moare şi se
descompune.

Cuvântul care a ieşit din gura Domnului Isus, acesta este adevărul şi despre acesta vorbeşte
apostolul iubirii: „…Ce am văzut şi am auzit, aceea vă vestim…”

Numai cine a văzut şi a auzit este vrednic de crezare.

Scrierile apostolilor sunt Cuvântul lui Dumnezeu, adevărul cel veşnic, care mântuieşte sufletele
şi le aproprie unele de altele, ca să trăiască în dulce părtăşie. Cuvintele oamenilor, chiar dacă
sunt religioase, nu mântuiesc, nu dau viaţă şi nu unesc sufletele.

La început Evanghelia a fost rostită de gura Domnului Isus, fără să fie scrisă, dar Duhul Sfânt,
după înălţarea Mântuitorului la cer, a adus aminte apostolilor ca să scrie tot ce a fost nevoie
pentru mântuire. În felul acesta s-ar putea numi Evanghelia „tradiţie”. După ce a fost scrisă însă,
lucrarea s-a încheiat. De aici încolo, tot ceea ce venea în numele Domnului Isus, ca învăţătură,
trebuia verificat în lumina Scripturilor scrise de apostoli, aceşti martori oculari ai vieţii şi
învăţăturii Mântuitorului.

Adevărata tradiţie este una cu învăţătura scrisă (Sfânta Scriptură).

Clement Alexandrinul (învăţător creştin care a trăit în sec. al II-lea şi începutul sec. al III-lea)
scria: „Una singură a fost atât învăţătura, cât şi predania (tradiţia) apostolilor.” (Stromate 7,17).

Duhul Sfânt nu aduce o revelaţie nouă, nu adaugă nimic la conţinutul divin al Evangheliei lui
Hristos.

Ion Bria, un teolog ortodox, spune: „Actul de comunicare al Revelaţiei biblice se încheie cu
dispariţia ultimului Apostol” (Studii Teologice, 1970, nr. 5-6, pag. 401).

„Deci, ce am văzut şi am auzit, aceea vă vestim şi vouă, ca şi voi să aveţi părtăşie cu noi. Şi
părtăşia noastră este cu Tatăl şi cu Fiul Său, Isus Hristos.”

Era în Madrid (Spania) un vânzător de Biblii şi de broşuri. Mulţi au cumpărat câte ceva. În urmă
s-a iscat o împotrivire. Cu mare greutate vânzătorul de Biblii a scăpat, dar şi-a pierdut Biblia

personală. După un timp îndelungat, o furtună l-a silit să intre din nou în oraşul pe care ar fi dorit
să-l ocolească. Acolo a aflat un lucru minunat. Un negustor îi găsise Biblia şi rupându-i foile, le
întrebuinţa ca ambalaj la marfa ce i-o cumpărau muşterii săi. Muşterii au citit însă acele hărţi şi
s-a născut în ei dorinţa să ştie mai multe din cele ce erau scrise pe ele. Aşa s-a făcut că s-a format
un cerc care se aduna în fiecare seară şi citea Biblia. „Acum suntem uniţi între noi fiindcă prin
această Carte am ajuns să credem cu adevărat în Domnul Isus şi să ne rugăm” – ziceau ei.
Vânzătorul de Biblii preamărea însă pe Dumnezeu, care a găsit cu cale să lucreze astfel prin
Cuvântul Său. Şi noi putem să avem parte de astfel de bucurii. Cuvântul lui Dumnezeu leagă pe
cine crede, de Domnul Isus şi între ei pe cei ce cred în El.

Cu mulţi în urmă, un învăţător cerea de la copii să se ridice în picioare şi să spună cu voce tare:
„Nu există Dumnezeu!” în acea clasă era şi o fetiţă de 9 ani, provenind dintr-o familie de
credincioşi, care era convinsă că există Dumnezeu. Nu se ruga ea zilnic cu mama şi cu tatăl ei lui
Dumnezeu? Şi nu s-a rugat ea deseori Domnului, care i-a ascultat rugăciunile? Nu erau toate
acestea dovezi suficiente încât să fie convinsă de existenţa Iui Dumnezeu? Cum ar putea să-L
tăgăduiască? Cu astfel de gânduri încurajatoare, nu s-a ridicat să spună ce i-a cerut învăţătorul.
Supărat, învăţătorul a strigat la fetiţă: „Pleacă acasă şi scrie de 50 de ori: Nu există Dumnezeu!
Mâine dimineaţă vreau să văd scrisul.”

Mergând acasă, fetiţa a istorisit mamei cele întâmplate. Mama nu a spus nici un cuvânt, ci s-a
rugat stăruitor lui Dumnezeu. Fetiţa a scris de 50 de ori: „Există Dumnezeu!” în dimineaţa
următoare, când învăţătorul a văzut cele scrise, s-a supărat şi mai tare şi a pedepsit-o să scrie de
500 de ori: „Nu există Dumnezeu!”

Fetiţa a povestit acasă tatălui ei cele întâmplate. Tatăl a privit-o cu bucurie şi i-a spus să stea
liniştită, pentru că mâine dimineaţă vor merge împreună la directorul şcolii.
După ce a ascultat plângerea tatălui, directorul le-a spus: „Dumnezeu ţi-a venit în ajutor.
Problema ta este rezolvată. Un accident cerebral l-a răpus pe învăţător.”

Părtăşia cu Dumnezeu Tatăl, cu Fiul Său, Isus Hristos şi cu răscumpăraţii săi (credincioşii
adevăraţi) este atmosfera împărăţiei lui Dumnezeu, este viaţa ei. Această împărăţie însă începe
chiar de aici de pe pământ.

Părtăşia cu Domnul Isus şi urmaşii Săi trebuie să ne fie cel mai preţios lucru de pe lume. Şi acest
lucru este cu putinţă numai prin adevăr, prin Cuvântul lui Dumnezeu, care a fost de la început.

Spurgeon, vorbind despre importanţa părtăşiei, spunea: „Oricare ar fi fost lucrul bun pe care l-aţi
fi făcut în timpul în care ar fi trebuit să fiţi în părtăşie cu Domnul Isus şi cu ai Săi, înseamnă că
aţi câştigat nişte tinichele fără valoare şi aţi pierdut bucăţi de aur.”

Numai părtăşia cu Domnul Isus – Capul păstrează viaţa Trupului (Biserica).

1 Ioan 1 : 4

Cuvântul pe care îl rosteşti, pe care îl cânţi şi pe care îl scrii este un purtător de lumină sau de
întuneric, de bucurie sau de moarte, după cum este inima ta: plină de Hristos sau de tine însuţi.

Nici un cuvânt rostit sau scris nu-i fără urmări. Să ştii bine lucrul acesta, dragul meu.

„…Vă scriem aceste lucruri pentru ca bucuria voastră să fie deplină.”

Cât de mult se scrie astăzi în lume! Zeci de mii de titluri de ziare pe zi, sute de mii de reviste şi
cărţi pe an şi zeci de milioane de scrisori.

Oare câte din aceste scrieri lasă în sufletul cititorilor viaţă şi bucurie deplină?

Numai adevărul este purtător de viaţă, de lumină şi de bucurie adevărată şi deplină.

Sf. apostol Ioan, pentru că era plin de adevărul Domnului Isus Hristos, pe care L-a văzut, L-a
auzit şi L-a pipăit, putea să spună fără nici o umbră de îndoială: „… Vă scriem aceste lucruri
pentru ca bucuria voastră să fie deplină.”

Adevărul aduce bucurie adevărată şi deplină numai într-o inimă sinceră şi dornică după adevăr,
chiar dacă, pentru un moment, îi strică anumite planuri. Fii adevărului primesc adevărul şi-i
găsesc drepte toate lucrările. Celui viclean şi mândru, cu ascunzişuri în suflet şi cu planuri făcute,
la care nu vrea să renunţe, adevărul nu-i aduce nici bucurie, nici lumină.

Înţeleptul Lacordaire spune: „Adevărul este primul nume al lui Dumnezeu.”

Şi Dumnezeu intră numai acolo unde I se deschide uşa şi I se face loc. „Cine nu se leapădă de
sine şi de tot ce are, nu poate ti ucenicul Meu” – nu pot să intru la el, zice Adevărul. (Luca 14:
33; Luca 9. 23).
N. Velimirovici, spune: „Adevărul nu este nici idee, nici cuvânt, nici o relaţie a obiectelor, nici
lege. Adevărul este fiinţă; este Fiinţa care rămâne totdeauna la fel, neschimbătoare.”

„…Bucuria Mea să rămână în voi, şi bucuria voastră să fie deplină.” (Ioan 15:11).

Domnul Isus Hristos are în vedere pentru credincioşi lucruri care trec dincolo de mântuire. El a
îngrijit nu numai să nu mergem în iad, dar şi să găsim aici fericirea şi bucuria în părtăşie cu El.
Desigur, sunt ispite, dar, dacă ne găsim plăcerea în Domnul Isus, aceasta este o plăcere
adevărată, a cărei putere el o cunoaşte. El vrea s-o gustăm, încă de aici din mijlocul greutăţilor;
mai târziu o vom avea în mod deplin.

Pentru moment, Domnul vrea să avem o bucurie desăvârşită în El, o deplină certitudine a
dragostei Sale, iar fiinţa noastră întreagă să fie întemeiată pe revelaţia pe care ne-a făcut-o despre
această bucurie.

De multe ori noi ne oprim la mântuire, dar dacă avem viaţa lui Dumnezeu vom avea gândurile,
gusturile şi dorinţele Lui, iar Dumnezeu va putea să ne comunice mult mai mult decât acestea.
Dumnezeu vrea ca bucuria Domnului să fie în noi şi bucuria noastră să fie deplină. El vorbeşte
despre acesta bucurie ca fiind partea ucenicilor în lume; în adevăr, numai aici jos poţi să porţi
roade.

Să nu ne mirăm că vrăjmaşul sufletelor noastre vrea în mii de feluri să ne răpească bucuria

noastră în Domnul. „Fiţi treji, şi vegheaţi! Pentru că potrivnicul vostru, diavolul, dă târcoale ca
un leu care răcneşte, şi caută pe cine să înghită. Im potriviţi-vă lui tari în credinţă, ştiind că şi
fraţii voştri în lume trec prin aceleaşi suferinţe ca voi.” (1 Petru 5:8-9).

Fraţii mei, să primim Fiinţa Adevărului în noi, căci numai aşa devenim cu adevărat liberi şi
sfinţi, numai aşa trăim într-o necurmată bucurie, numai aşa cuvântul pe care îl scriem sau îl
spunem altora aduce bucurie deplină.„Vă scriem aceste lucruri pentru ca bucuria voastră sa fie
deplină.”

Doamne Isuse, Mântuitorul meu, îţi mulţumesc pentru că, în harul Tău, m-ai primit în Templul
adevărului Tău. Prin puterea şi dragostea Ta, vreau să mărturisesc acest sfânt adevăr oricând şi
oriunde, prin cuvânt spus, cântat sau scris, pentru ca sufletele să se umple de bucurie cerească şi
să te poată proslăvi pe Tine. Fii binecuvântat în veci, amin.

1 Ioan 1 : 5

Minunat este adevărul! Noi nu putem trăi cu adevărat decât prin adevăr. Expresia latină: CAUSA
AEQUAT EFECTUS, „Cauza este egală cu efectul.”

„Dumnezeu este Lumină.'” (vezi şi Ioan 1:4,5,9; Ioan 8:12; Ioan 9:5, etc.). „Dumnezeu este
Viaţă.” (Ioan 1: 4).
Sf. ap. Ioan mărturiseşte cu putere şi cu limpezime adevărul despre Dumnezeu – Tatăl şi despre
Fiul Său, Isus Hristos. Acest adevăr este pentru suflete, cel mai necesar. De aceea el a început cu
prima literă din alfabetul cunoaşterii:

„Dumnezeu este Viaţă” (vers. 2),

„Dumnezeu este Lumină” (vers. 5), a doua literă,

„Dumnezeu este dragoste” (cap. 4:8), a treia literă.

Celelalte litere urmează după acestea. Dar Dumnezeu este mult mai mult decât putem noi gândi
şi vorbi despre El, cum zice şi sf. Maxim Mărturisitorul: „Căci în Sine, Dumnezeu este Minte
necunoscută, Cuvânt negrăit, Dragoste fără sfârşit şi Viaţă necuprinsă.” însă atât cât ni S-a
descoperit, este, deocamdată, de ajuns pentru noi, pentru mântuirea şi desăvârşirea noastră aici
pe pământ.

În ceea ce ni S-a descoperit, să ne adâncim cunoaşterea, căci numai aşa putem să trăim şi să
înaintăm spre împlinirea noastră.

Un Dumnezeu abstract – rupt de realitate, luat din tradiţie – sau conceput numai în mod
intelectual (cu capul), n-ar fi de nici un folos. Nu avem nevoie de Dumnezeul filozofilor.
Dumnezeu nu este o idee, ci o Fiinţă care iubeşte pe om.

Fericitul Augustin spunea acum 1500 de ani: „Tu ne-ai făcut pentru Tine, Doamne, şi inima
noastră este neliniştită până nu se odihneşte în Tine.”

În dragostea lui, Dumnezeu S-a apropiat de noi şi ni S-a descoperit pe înţelesul nostru, prin Fiul
Său, Isus Hristos, pe care L-a trimis să Se întrupeze pe pământ.

Cine se apropie de Domnul Isus Hristos, prin credinţă şi pocăinţă, primindu-L ca pe Mântuitorul
său personal, va pătrunde în taina Dumnezeirii, şi pe măsură ce va înainta, va fi tot mai luminat,
mai liber, mai desăvârşit şi mai fericit.

Să revenim asupra versetului de mai sus.

„Vestea, pe care am auzit-o de la El şi pe care v-o propovăduim, este că Dumnezeu e lumină, şi

în El nu este întuneric.”

„…Dumnezeu e lumină…”

Ce este lumina?

„Să fie lumină…” (Facerea 1:3).

Oare nu este aceasta descoperirea lui Dumnezeu într-un mediu unde se produsese un accident?
Acolo este lumină unde Se descoperă Dumnezeu.

„Să vă lumineze ochii minţii (inimii) voastre.” (Efes. 1:18 ).

Lumina face parte din felul de a fi a lui Dumnezeu.

Goethe, marele poet german spunea: „Nici-odată vreun muritor nu va putea să exprime natura
luminii; şi dacă totuşi se va găsi cineva s-o facă, el nu va fi înţeles de nimeni, întocmai ca
lumina.”

La început Dumnezeu a zis: „Să fie lumină.” Acelaşi lucru l-a făcut şi în viaţa mea
duhovnicească. El a grăit şi Cuvântul Său creator mi-a adus lumină. Însă trebuie să încep în
fiecare zi cu El. Trebuie să primesc slava Fiinţei Lui. Trebuie să mă hotărăsc să văd în fiecare
dimineaţă Faţa Lui înainte de a vedea faţa omului. Şi după cum prima Lui lucrare a fost lumina,
pentru că Fiinţa şi mişcarea Lui împrăştiau lumină, tot aşa şi fiinţa mea, înainte de toate trebuie
să împrăştie lumină. Aceasta să fie începutul oricărei lucrări pe care vreau s-o înfăptuiesc.

Dacă sunt lumină, voi propovădui lumina.

Prin însăşi existenţa ei, lumina mărturiseşte lumină.

„…Dumnezeu este lumină…”

Nimic nu este atât de pătrunzător ca lumina. Ea are taine ascunse, frumoase şi măreţe. Ea ne
vorbeşte de slava şi strălucirea lui Dumnezeu. Un om al lui Dumnezeu spunea: „Lumina
Întrupează din punct de vedere pământesc, gândul de slavă; din punct de vedere al înţelegerii,
gândul de adevăr; iar din punct de vedere duhovnicesc, gândul de sfinţenie.” Lumina împrăştie
întunericul. Aşa dar Dumnezeu este împotriva oricărei minciuni, neştiinţe sau răutăţi, în El este
întrupată toată dreptatea, toată sfinţenia şi toată iubirea.

Şi lumina s-a arătat. Ea este numai în Dumnezeu. Strălucirea Sa nu lucrează numai nemărginirile
duhovniceşti. Cerurile s-au deschis şi strălucirea Lui a venit pe pământ. Pe faţa Domnului Isus
Hristos, vedem lumina cunoştinţei slavei.

„…Dumnezeu este lumină…”

Şi lumina trebuie să mă stăpânească. Se spune despre un pictor francez că-şi începea fiecare
pictură cu cerul. El lucra înţelepţeşte, căci lucrurile de pe pământ sunt făcute după lucrurile din
cer. Când Dumnezeu este cerul vieţii mele, el colorează şi schimbă totul în mine. Lumina trebuie
să mă conducă.

„…Dumnezeu este lumină…”

Şi lumina pe care mi-o dă El, trebuie s-o răspândesc în jurul meu. Nu trebuie s-o primesc numai
pentru mine, ci s-o dau şi altora. Oriunde merg trebuie să arăt ceva din strălucirea Lui, trebuie să-
L vestesc aproapelui meu, ca să-l câştig pentru Domnul Isus.
„Dumnezeu este lumină.”

Şi lumina din El trebuie să s-o văd în fiecare dimineaţă. Ea să-mi fie începutul zilei, al gândului,
al lucrului şi a oricărei mişcări. Prin lumina Lui să văd necurmat lumină.

În această lume este întuneric, mult întuneric. Nemulţumirea dintre popoare creşte mereu.
Nesiguranţa care se măreşte duce lumea dintr-o criză în alta. Şi crizele se înmulţesc. Inflaţia,
explozia populaţiei şi foamea cuprind teritorii tot mai mari în lume. Şomajul creşte neîncetat.
Datoriile statelor cresc cu repeziciune. Viaţa personală a multor oameni este în nesiguranţă, ca şi
viaţa popoarelor. Da, întunericul devine tot mai mare.

În întunericul care creşte, Domnul Isus spune: „Eu sunt Lumina lumii”. (Ioan 8:12). Domnul ne
cheamă să venim la El şi să-L urmăm.

Cine ascultă această chemare nu va rămâne în întuneric; viaţa Lui ne luminează. Este aceasta
dorinţa noastră?

Dacă venim în lumina dumnezeiască, ne vom îngrozi căci vom recunoaşte cât de păcătoasă este
viaţa noastră. Dar Dumnezeu doreşte, pe baza lucrării Fiului Său, să ne ierte toate păcatele; astfel
vom putea sta, fără greutate, în lumină. Lumina, care este chiar Domnul Isus Hristos, luminează
şi în viitor. Ea luminează ţinta tuturor celor care îşi pun încrederea în El. Şi această ţintă este
cerul, locul unde se află acum Domnul. Acolo vrea să-i ducă pe toţi cei care au venit la El.
Drumul lor este luminat de lumina vieţii. „Căci oricine face răul, urăşte lumina… Dar cine
lucrează după adevăr, vine la lumină, pentru ca să i se arate faptele, fiindcă sunt făcute în
Dumnezeu.” (Ioan 3:20-21).

Lumina uneşte, întunericul desparte. „Lumina luminează în întuneric, şi întunericul n-a biruit-
o.” (Ioan 1:5).

Oamenii, în starea lor de păcat, sunt lipsiţi de viaţă şi de lumină. Ei umblă în întuneric şi sunt
morţi din punct de vedere moral în faţa lui Dumnezeu; dar după sfaturile Lui veşnice de har,
Dumnezeu a rânduit viaţa care era în Fiul Său, viaţa şi lumina prin care ei aveau să fie în legătură
vitală cu El şi în stare să preţuiască toate lucrurile potrivit cu gândul Său. În El, în acest Cuvânt
(Domnul Isus Hristos), era viaţa, şi viaţa era lumina oamenilor. Această viaţă şi această lumină
au strălucit în toată frumuseţea lor în Hristos, când a fost în această lume.

Prezenţa lui Isus Hristos a adus lumina lui Dumnezeu în haosul moral în care se afla omul firesc;
ca şi în capitolul 1 al Genezei, lumina a strălucit în întuneric şi a adus viaţa: viaţa nu poate să se
dezvolte în întuneric; acolo unde se află lumină, există şi viaţă. La fel e şi din punct de vedere
spiritual. Dar, în opoziţie cu ceea ce are loc în natură, apariţia luminii în Persoana Fiului lui
Dumnezeu n-a făcut să dispară întunericul moral în care omul firesc umblă; firea sa decăzută
găseşte în întuneric elementul care îi place, deoarece ea însăşi este întuneric. Lumina rămâne
lumină şi întunericul întuneric. Omul nu numai că nu poate să se schimbe, dar el nu vrea să se
schimbe. El a văzut lumina şi a preferat întunericul: omul L-a refuzat pe Isus, pentru că El îi
aducea lumina asupra stării lui de păcat; omul se credea bun; dar Dumnezeu spune că omul este
rău. Cei care cred în Dumnezeu, devin curaţi şi buni.
„…Cărarea celor neprihăniţi este ca lumina strălucitoare, a cărei strălucire merge mereu
crescând până la miezul zilei.” (Prov. 4:18). Să nu uităm: Felul lui Dumnezeu este Lumină.
Slăvit să fie Numele Lui în veci, amin.

1 Ioan 1 : 6

Vorba noastră este adevărată numai dacă izvorăşte dintr-o trăire adevărată, dacă are la temelie
realitatea. Altfel este minciună.

Poţi înfăţişa frumos adevărul în vorbire, dar dacă trăirea ta nu-l arată, tu eşti un mincinos.

Numai un adevăr trăit are putere de convingere.

Ai părtăşie cu adevărul, când şi tu eşti adevăr. Altfel eşti minciună.

Dumnezeu nu se uită la ce zici, ci la ce eşti.

„Dacă zicem că avem părtăşie cu El, şi umblăm în întuneric, minţim, şi nu trăim adevărul.”

Sf. Marcu Ascetul spune: „Atâta adevăr se cuprinde în cunoştinţa fiecăruia, câtă siguranţă îi dau
blândeţea, smerenia şi dragostea.”

Sf. Antonie cel Mare, spune la fel şi el: „Cei ce înţeleg adevărul, dar îi stau împotrivă fără ruşine,
şi-au omorât raţiunea… Unii ca aceştia nu cunosc pe Dumnezeu.”

Numai adevărul trăit luminează. Adevărul netrăit e ca lampa neaprinsă: nu-ţi ajută la nimic în
întunericul nopţii.

Ţinta lucrării lui Dumnezeu, cu privire la noi, este să ne aducă în El însuşi, ca să aibă părtăşie cu
noi („…Dumnezeu să fie totul în toţi.” 1 Corinteni 15:28). Dar Ei nu poate avea părtăşie cu noi
decât după ce, mai întâi ne face asemenea Lui, adică ne dă firea (natura) Lui, prin naşterea din
nou. Prin naşterea trupească noi avem natura (firea) păcatului, pentru că ne tragem din Adam cel
căzut. Cum ar putea Dumnezeu Cel Sfânt să aibă părtăşie cu păcatul? Naturile deosebite se
resping. Lumina are părtăşie cu lumina.

Copil al lui Dumnezeu, fratele meu, nu uita că tu porţi în tine nu numai firea cea nouă din
Dumnezeu, ci şi firea cea veche din Adam, firea păcatului. Dacă nu rămâi în deplină supunere
faţă de Dumnezeu şi de Cuvântul Lui, dacă nu-ţi dai silinţa ca să uneşti zilnic credinţa cu fapta şi
cu fapta cunoştinţa (2 Pet. 1:5), dacă nu rămâi în

mediul duhovnicesc prin rugăciune şi veghere, nu poţi să ai părtăşie cu Dumnezeu, pentru că

firea cea veche te stăpâneşte. „Rămâneţi în Mine şi Eu voi rămânea în vor spunea Domnul Isus.
(Ioan 15:4). Dacă ieşim din Dumnezeu, adică din mediul Lui, nu putem avea, în clipa aceea,
părtăşie cu EL
Părtăşia (legătura) cu Dumnezeu este puterea noastră, bucuria noastră, biruinţa noastră şi rodirea
noastră.

Părtăşia cu Dumnezeu (Izvorul luminii) ne transformă şi pe noi în lumină.

Domnul Isus a spus ucenicilor Săi: „Voi sunteţi lumina lumii” (Matei 5:14), dar n-a spus: „Voi
sunteţi felinare pe marginea drumului”, ci a vorbit despre o lumină vie, care merge pe drum, o
stea călăuzitoare. Licuricii care arată drumeţului calea, nu merg Nici-odată pe cale. Nu astfel de
lumină trebuie să fim noi, ucenicii Domnului Isus – Soarele Neprihănirii, ci să fim ca El, care
umblă din loc în ioc făcând binele. (Fap. Ap. 10:38).

Numai lumina care merge mereu crescând (Prov. 4:18), este din Dumnezeu şi aduce bucuria
părtăşiei în sufletele răscumpărate.

1 Ioan 1 : 7

Lumina lui Dumnezeu este singurul mediu în care să umblăm, nu în altfel de lumină.

Umblarea în lumină este adevăratul mers al creştinului.

A umbla în lumină înseamnă viaţă, înseamnă sinceritate, înseamnă Dumnezeu.

Sinceritate – iată un cuvânt, care se potriveşte aici, în acest verset din Cartea lui Dumnezeu.

Numai cei sinceri sunt în lumină, pentru că sinceritatea este lumină.

Cei sinceri se pot apropia unii de alţii şi pot să aibă părtăşie.

Cei sinceri se pocăiesc cu adevărat şi ajung la curăţirea de păcate.

Făţarnicii Nici-odată nu pot ajunge la această stare.

L. Blaga: „Când le priveşte soarele, lucrurile aruncă umbre.”

Copiii lui Dumnezeu sunt numiţi şi copiii luminii. Şi nu poartă acest nume pentru că n-ar mai
putea păcătui, ci pentru că sunt sinceri. Dacă au greşit, spun greşelii pe nume şi merg cu ea
înaintea Domnului Isus, iar El, prin sângele Lui, o curăţeşte.

Copiii lui Dumnezeu nu pot păstra păcatul în viaţa lor, ci caută să scape cât mai grabnic de el,
prin pocăinţă adâncă în faţa Domnului Isus. Prin aceasta arată că umblă în lumină şi că au felul
de a fi al luminii.

Se povesteşte despre evanghelistul John Wesley că a fost atacat şi jefuit. Însă hoţul a găsit la el
doar câţiva bani şi câteva broşuri creştine. Când hoţul a vrut să fugă, Wesley a strigat tare: „Stai!
Mai am să-ţi dau ceva cu mult mai preţios!” Hoţul a rămas buimăcit. „Prietene, a spus Wesley,
sper că odată îţi va părea rău de această viaţă. Dacă vei ajunge vreodată la această concluzie,
atunci să nu uiţi că „sângele lui Isus Hristos ne curăţeşte de orice păcat.”

Hoţul a dispărut repede, iar Wesley s-a rugat ca acele cuvinte să-i fie de folos acelui om.

După o evanghelizare, pe când Wesley dădea mâna cu fiecare ascultător, i s-a adresat un
necunoscut. Ce surpriză când a recunoscut în oaspetele evanghelizării sale pe acel care îl jefuise
şi care acum devenise un creştin adevărat! „Vreau să vă mulţumesc pentru ce mi-aţi spus în
noaptea aceea”, a spus acel om. „O, nu, prietene, a răspuns Wesley, nu mie, ci sângelui preţios al
Domnului Isus Hristos, care ne curăţeşte de orice păcat.”

Apostolul Ioan a scris în întâia sa epistolă cuvintele: „Dacă ne mărturisim păcatele, El este
credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nelegiuire. Dacă zicem
că n-am păcătuit, II facem mincinos, şi Cuvântul Lui nu este în noi.” (versetele 9 şi 10).

Să fim în lumină, nu sub lumină. Zice un proverb indian: „Nu-i loc mai întunecos decât cel de
sub opaiţ.”

Dacă înălţăm învăţăturile Bibliei, ca să lumineze pe alţii, dar noi stăm sub ele, adică nu sunt şi în
noi, în trăirea noastră, ne aflăm în locul cel mai întunecos: sub opaiţ. Locul nostru cel bun este
numai în Hristos – Soarele Neprihănirii, în bătaia razelor Lui. Aici putem creşte frumos, aici
putem rodi cu adevărat.

„… Sângele lui Isus Hristos, Fiul Lui, ne curăţeşte de orice păcat.”

O infirmieră a venit într-o clinică chirurgicală cu un pachet de cearşafuri albe ca zăpada.

Cearşafurile erau curate, proaspăt spălate şi călcate, şi, după părerea infirmierei, erau potrivite
pentru a fi folosite în sala de operaţie. Dar ele erau nefolositoare pentru acest scop chiar dacă
ochiul nu putea descoperi nici cea mai mică pată. Tot ce e folosit la o operaţie trebuie să fie
steril, adică fără microbi. Trebuie să treacă printr-un aparat de sterilizare. Orice mâna neacoperită
distruge imediat sterilitatea. După stadiul actual al cercetărilor în domeniul septicemiei, nimeni
nu mai consideră acest lucru ca exagerat. Dar când e vorba de o normă care o aplică Dumnezeu
în legătură cu păcatul şi păcătoşii, mulţi oameni o consideră prea exagerată, extremă chiar.

Dumnezeu spune în Cuvântul Său: „…Tot capul este bolnav, şi toată inima suferă de moarte!
Din tălpi până-n creştet, nimic nu-i sănătos: ci numai răni, vânătăi şi carne vie, nestoarse,
nelegate şi nealinate cu untdelemn.” (Isaia 1:5,6). Aşa sună sentinţa lui Dumnezeu asupra
omului. Omul şi tot ce vrea el să ofere lui Dumnezeu cade sub sentinţa: „nimic nu-i sănătos.”

Ce se întâmplă în acest caz? Omul trebuie să devină curat după norma lui Dumnezeu. Pentru
aceasta există un singur mijloc: Isus, Mântuitorul lumii. El singur a fost în focul judecăţii
dumnezeieşti asupra păcatului.

Soţia unui primar din Londra a dat de ştire că va da un premiu copilului care va creşte cea mai
frumoasă plantă în ghiveci. Într-o zi a venit la ea o fetiţă care i-a arătat o plantă de cameră foarte
frumoasă. „Copilă dragă, unde locuieşti?” a întrebat doamna pe fetiţă. Spre mirarea ei, copila a
spus numele uneia din cele mai sărace străzi din Londra. „Vrei să-mi spui cum ai făcut de ai
crescut o floare atât de frumoasă?” „Da, doamnă. Fereastra noastră e luminată de soare dimineaţa
şi eu am aşezat ghiveciul în aşa fel încât razele soarelui să cadă drept pe el. Către prânz, am dus
ghiveciul la o femeie bună care locuieşte în aceeaşi casă cu noi, dar sus la etaj, aşa că ghiveciul
stătea în soarele de la prânz. După masă mă duc de obicei la o fetiţă bolnavă şi săracă şi am luat
ghiveciul cu mine căci odaia ei are faţa spre apus; iar spre seară am urcat până la mansarda de la
podul casa ei unde locuim, căci acolo locuieşte un bătrân. El mi-a îngăduit să mă urc pe pervazul
ferestrei şi să-mi aşez floarea pe acoperiş, ca să aibă parte de soare şi când soarele apune.”

„Dar dacă umblăm în lumină, după cum El însuşi este în lumină, avem părtăşie unii cu alţii..”

Numai ceea ce este de aceeaşi natură se poate uni: lumina cu lumina; apa cu apa etc.

Duhovniceşte este la fel. Sinceritatea nu se poate uni cu nesinceritatea; neprihănirea nu se poate

uni cu păcatul; adevărul nu se poate uni cu minciuna.

Dacă nu este părtăşie între urmaşii lui Hristos înseamnă că o parte sau alta, sau amândouă părţile
nu sunt în lumină, adică în sinceritate. Au în inimă ascuns un păcat nemărturisit.

Sf. Ioan Gură de Aur zice: „De curăţia inimii este strâns legată părtăşia între creştini. Prin curăţia
inimii se înţelege lipsa oricărui păcat.”

Înţelegerea (unitatea) măreşte valoarea lucrurilor mici, în timp ce neînţelegerea (dezbinarea,

fărâmiţarea) năruieşte şi valoarea celor mari.

Unitatea trupului lui Hristos este ca o axiomă. Şi, după cum se ştie, axioma este un adevăr care
nu se cere dovedit: 1 + 1=2.

„Nelegiuirile voastre pun un zid de despărţire între voi şi Dumnezei vostru.” (Isaia 59:2).

Cineva a spus: „Păcatele sunt ca şi cărămizile, iar noi ca şi nişte zidari. Zidim, zidim şi ridicăm
între noi şi Dumnezeu un zid de despărţire gigantic. Zidim în fiecare zi mai departe, iar zidul
dintre noi şi Dumnezeu devine atât de înalt şi de lat încât la urmă nu-L mai putem recunoaşte
nicăieri pe Dumnezeu. Ne zidim propria celulă.”

Dumnezeu a vorbit despre acest zid despărţitor deja în Vechiul Testament. Dar, din fericire, în
aceeaşi carte a profetului există un alt cuvânt al lui Dumnezeu: „Eu îţi şterg… păcatele ca o
ceaţă!” Aceste cuvinte arată că există posibilitatea ca acest „zid de păcate” să poată fi dărâmat.
Da, există această posibilitate! Ea se bazează pe moartea Salvatorului Isus Hristos la cruce şi pe
sângele său care a curs acolo.

Dacă îi recunoaştem lui Dumnezeu păcatele noastre, atunci El ni ie iartă pe baza jertfei
Mântuitorului. „Sângele lui Isus Hristos, fiul Său, ne curăţeşte de orice păcat.” Având iertarea
deplină a păcatelor noastre, acest zid este dărâmat şi îndepărtat, de parcă n-ar fi existat Nici-
odată. Prin credinţa în Mântuitorul, putem deveni copii ai lui Dumnezeu, copii care au intrarea
liberă la El ca Tată. Tot ceea ce ne-a despărţit va dispărea. Avem un loc la inima Sa iubitoare de
Tată. Dar trebuie să ne întoarcem la El şi să îi mărturisim păcatele, altfel zidul rămâne.

„… Sângele lui Isus Hristos Fiul Lui, ne curăţeşte de orice păcat.”

La o staţiune misionară a venit odată o fată. Ea dorea să rămână acolo pentru a învăţa „noua
religie.” Fata era foarte murdară şi neîngrijită. Soţia misionarului a spus: „Dacă vrei să rămâi
aici, trebuie mai întâi să te speli.” Fata replică speriată: „Nu m-am spălat Nici-odată în viaţă.
Dacă aceasta este condiţia, atunci plec.” Şi a plecat. A doua zi dimineaţa veni din nou, dar soţia
misionarului îi aminti condiţia. „Mai întâi trebuie să te speli!” Aceasta se repetă zi de zi. În a
paisprezecea zi, soţiei misionarului îi venii o idee. Aşeză exact la intrare o oglindă mare. Când
veni fata, se auzi un ţipăt, apoi aceasta năvăli în cameră: „Doamnă, doamnă, a venit spre mine o
fată foarte sălbatică! Oh, dacă este aici în casă, mă tem!” Deoarece nu văzuse Nici-odată o
oglindă, i s-a explicat că şi-a văzut propriul chip. Astfel a fost uşor convinsă să se spele. Apoi a
rămas la staţiunea misionară până ce a fost „spălată în Sângele Mielului.”

În ţara noastră creştină, unii oameni se tem să citească Biblia, să privească în oglinda Cuvântului
lui Dumnezeu. Se tem să descopere imaginea care nu corespunde concepţiilor lor proprii. Dar
dacă se vor privi, vor descoperi cât de necesar este să fie spălaţi în „sângele Mielului.”

La curăţie ajungem numai prin pocăinţă înaintea Domnului Isus şi prin credinţa în sângele lui
vărsat pe cruce. Cine-i sincer cu sine, cine-şi recunoaşte starea de păcat, va fi curăţit de sângele
Domnului Isus. Altfel nu.

Să citim încă odată, cu atenţie: „…Dacă umblăm în lumină (sinceritate), după cum El însuşi este
în lumină, avem părtăşie unii cu alţi; şi sângele lui Isus Hristos Fiul Lui, ne curăţeşte de orice
păcat”

Numai sângele Domnului Isus Hristos ne curăţeşte de orice păcat. Alt mijloc de curăţire nu
există.

La alegerea unui preşedinte american, al cărui trecut nu era tocmai curat, s-au dat mari sume de
bani tuturor celor care ştiau ceva despre trecutul preşedintelui, pentru a le cumpăra tăcerea. Dar
aceşti bani n-au putut să şteargă trecutul preşedintelui. Trecutul lui păcătos îl putea şterge numai
sângele Domnului Isus.

Sângele lui Isus Hristos ne eliberează din robia trecutului. Ce eliberare primesc când văd pe
Mielul lui Dumnezeu murind pentru mine! înainte de aceasta nici nu puteai să te gândeşti la
iertare. Trebuia înlăturat mai întâi o piedică din cale. Între mine şi Dumnezeu era un zid de
netrecut, alcătuit din păcatele mele. Domnul Isus a înlăturat acest zid şi acum sunt liber.

Sângele mă face apoi una cu Domnul pe cruce. Mă unesc cu El în moartea Lui. Culeg roadele
suferinţelor Lui ca şi cum eu însumi aş fi fost pe cruce. Astăzi locuinţa mea e în ceruri prin
suferinţele Domnului Isus pe Golgota. Când păcatul mă ispiteşte pot să spun: „Am murit faţă de
tine când m-am făcut una cu Domnul meu răstignit şi vreau să stau mort mai departe.”
Sângele Domnului Isus mă înzestrează cu cele mai măreţe daruri. După Golgota vine pogorârea
Duhului Sfânt. Golgota e o pregătire pentru Cincizecime. Sângele jertfit aduce Duhul
pătrunzător. Şi acela în care locuieşte Duhul de dimineaţa până seara, în fiecare zi, are răbdare,
curăţie, putere şi bucurie.

Adevărat zice păr. Iosif Trifn: „Adu-ţi aminte că numai cei ce se îmbracă cu haina cea albă pe
care o spală mereu în sângele Mielului când se murdăreşte cu păcatul (Ap. 22:14) numai aceştia
sunt mântuiţi.”

Sf. Macarie cel Mare, spune: „Toţi oamenii iubesc curăţia lăuntrică. Cu toate acestea nu se pot
curaţi. De aceea trebuie să cercetăm cum şi prin ce putem ajunge la curăţenia inimii. Desigur că
nu altfel decât prin cel ce S-a răstignit pentru noi, prin sângele Lui vărsat pe cruce.”

„DUMNEZEU porunceşte acum tuturor oamenilor, de pretutindeni, să se pocăiască.” (F. Ap.

17: 30).

„Sângele lui Isus Hristos Fiul Lui, ne curăţeşte de orice păcat.”

Să nu uităm că este DUMNEZEUL Dragostei, dar este şi Dreptul Judecător, în faţa Căruia va
trebui în curând să dăm socoteală de viaţa noastră. (Romani 2:5-6).

Să nu uităm că suntem vinovaţi în faţa Lui: „Toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui
DUMNEZEU.” (Romani 3:22-23). Să nu uităm că vine moartea de neînlăturat şi că după moarte
urmează judecata. (Evrei 9:27). Într-o zi va trebui să părăsim totul fără a lua nimic, decât povara
păcatelor noastre.

Să nu uităm că DUMNEZEU porunceşte acum tuturor oamenilor de pretutindeni să se pocăiască.

(F. Ap. 17:30). Astăzi trebuie să facem lucrul acesta.

Dar să nu uităm, mai cu seamă, că DUMNEZEU ne iubeşte şi că El a trimis pe Fiul Său pentru a
ispăşi toate păcatele noastre pe cruce. El ne iubeşte aşa cum suntem, oricât de mari ar fi păcatele
noastre, oricât de lungă şi de Încăpăţânată ar fi fost împotrivirea noastră la chemările Sale.

Dragul meu, tu ai trecutul şters prin sângele Domnului Isus, care a curs pe crucea de pe Golgota?
Şi dacă ai devenit copil al lui Dumnezeu, prin credinţa în Mântuitorul care S-a jertfit pentru noi,
trăieşti tu în lumină şi sub adăpostul sângelui ispăşitor? Să ştii că viaţa normală creştină nu se
poate trăi decât ascuns în Hristos, prin credinţă.

1 Ioan 1 : 8

Atunci când adevărul nu este în noi, cât de adevărat este că noi avem păcat. În cap. 3:8, sf. Ioan
se spune: „Cine păcătuieşte este de la diavolul.”Deci, este o deosebire ca de la cer la pământ
între a avea păcat şi a face păcat. Unul este din adevăr, iar celălalt este de la diavolul, deci
minciună. „A avea păcat” şi „a face păcat” este aceeaşi cu „a avea voinţă proprie” şi „a face voia
lui proprie”. Acela care este din adevăr, din Dumnezeu, acela care trăieşte o viaţă de biruinţă,
acela are păcat, dar nu face păcat; el are o voinţă proprie, totuşi în loc de a o împlini pe aceasta,
se leapădă de ea.

Lumea de acum este mediul toxic prin care trece şi lucrează creştinul. Păcatul dă lumii această
toxicitate, care creşte cu fiecare zi. Norul de praf toxic al păcatului, care se ridică din lume, se
aşează de multe ori şi pe viaţa creştinului, mai ales atunci când umblă fără haine de protecţie
(rugăciunea, vegherea şi legătura frăţească).

Fraţii mei, să nu deznădăjduim când, în trecerea noastră prin norul de praf al păcatului din lume,
s-a lipit ceva şi de hainele noastre. Dacă suntem în lumină (într-o stare de sinceritate), să mergem
neîntârziat la sângele Domnului Isus, singurul „chimical” care ne curăţeşte desăvârşit de
murdăria păcatului. Să nu amânăm nici o clipă. Amânarea duce la adâncirea murdăriei şi la
împietrirea inimii.

Sf. Ioan Gură de Aur, zice: „Ceea ce e mai rău la păcat, e stăruinţa în păcat; şi ceea ce e mai rău
la cădere, e să zaci în această stare.”

Pocăinţa la timp, adică îndată după căderea în păcat, duce in mod sigur la îndreptare şi la
vindecare, pentru că Domnul, pe oricine vine la El nu-l va izgoni afară, ci îl va ajuta fără
întârziere.

Sf. Ciprian, scrie foarte adevărat în privinţa aceasta: „Acela care ne-a învăţat să ne rugăm pentru
greşelile şi păcatele noastre, ne-a făgăduit o milă părintească şi iertarea, care izvorăşte din ea.”

„Partea ta de viaţă – zice un înţelept – este să te cercetezi pe tine însuţi; de aceea astâmpără-te şi
nu mai căuta altceva.”

„Dacă zicem că n-avem păcat, ne înşelăm singuri, şi adevărul nu este în noi.”

„Căci toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu.” (Romani 3:23).

La o şcoală de duminică a venit odată în vizită un prieten din străinătate. Copiii erau neliniştiţi.
Când toate încercările de a restabili liniştea au părut fără succes, bărbatul a spus: „Copii, nu v-am
văzut Nici-odată, dar totuşi vă ştiu numele.” Imediat s-au liniştit toţi, iar el a continuat
adresându-se unei fetiţe, ţinând în mână Biblia. „Numele tău stă scris în această carte. El este:
păcătos.” După ce s-a terminat şcoala duminicală, un copil a fugit acasă şi i-a spus tatălui său:
„Tată, numele tău e scris in Biblie.” „Prostii, a răspuns acesta.” „Ba da, tată, e adevărat” a spus
micuţul. „Şi cum se numeşte?” „Păcătos, pentru că Dumnezeu a spus: «Toţi au păcătuit.»”

Acest cuvânt simplu a fost săgeata din tolba lui Dumnezeu pentru inima acestui bărbat lumesc.
Cuvântul l-a convins de starea lui pierdută şi, prin harul lui Dumnezeu, a ajuns să strige ca un
păcătos pierdut către Dumnezeu după har şi iertare. În credincioşia Lui, Dumnezeu i-a răspuns şi
i-a arătat că Domnul Isus a murit pe cruce pentru vina lui. Astfel, acel om păcătos, a găsit pe
Mântuitorul păcătoşilor, pacea şi viaţa veşnică.
Dumnezeu, prin proorocul Ieremia, spunea: „Inima este nespus de înşelătoare şi de deznădăjduit
de rea, cine poate s-o cunoască?” (Ieremia 17:9).

„Poţi să te opreşti. Nu mă vei convinge, eu nu am decât păcate mici” – spunea odată un om unui
credincios. Acela însă i-a răspuns: „Păcatele pe care le numeşti mici sunt ca picăturile de ploaie:
ele sunt în adevăr mici dar când se adună la un loc pot să înece pământul şi să prăpădească tot ce
întâlnesc în cale. Se aseamănă şi cu fulgii de zăpadă, uşori, n-ai ce spune, dar care dacă se adună
mulţi la un loc fac prăpăd mare. Aşa este şi cu păcatele zise mici: se adună şi se tot adună, până
prăpădesc sufletul.”

Luaţi seama la păcatele mici! N-aţi spart casa nimănui, n-aţi omorât pe nimeni, este adevărat, dar
nu spuneţi că nu v-aţi supărat Nici-odată pe nimeni şi că privirea voastră a fost totdeauna curată.
După părerea voastră, acestea sunt păcate mici şi nu v-ar face chiar aşa de vinovaţi înaintea lui
Dumnezeu. Vorbiţi aşa pentru că nu-L cunoaşteţi pe Dumnezeu şi nici pe Domnul Isus. Dacă L-
aţi cunoaşte aţi şti că a te mânia pe semenul vostru este totuna cu al ucide; iar privirea spre o
femeie cu gânduri necurate este totuna cu a preacurvi. Şi cu astfel de păcate nu puteţi intra în cer.
Numai credinţa în sângele Domnului Isus vă poate face curaţi de orice păcat şi vă poate deschide
drumul liber spre cer.

Adevărul locuieşte numai în inimile sincere. Aici poate ei să-şi facă lucrarea. Nici o minciună să
nu pună stăpânire pe inima credinciosului, dacă vrea să-şi păstreze pacea cugetului şi lumina
bucuriei în suflet.

Se povesteşte despre un credincios că, trecând printr-o pădure a fost atacat de nişte tâlhari, care,
după ce i-au luat toţi banii, l-au întrebat dacă mai are ceva ascuns asupra sa. El a răspuns „nu”.
Bandiţii l-au lăsat atunci să plece. Dar, după ce s-a îndepărtat puţin, s-a oprit şi s-a întors să-i
caute pe hoţi, pentru că el minţise, şi minciuna îi rodea cugetul. În căptuşeala hainei mai avea
bani şi s-a dus să-i predea tâlharilor. Când a ajuns la ei a spus: „Am minţit. Iată aici restul de
bani, pe care i-am avut ascunşi în căptuşeala hainei! Eu sunt credincios Domnului Isus şi nu pot
să mint.”

Bandiţii au început să râdă, dar îndată s-au trezit şi au spus: „Omule, i-aţi înapoi toţi banii şi
spune-ne despre Acela care te-a făcut să fii aşa. Noi suntem încărcaţi cu mari păcate.”
Credinciosul le-a mărturisit pe Domnul Isus, care şi-a dat viaţa ca jertfă pentru răscumpărarea
păcătoşilor. El este Mântuitorul care îi iubeşte şi pe ei şi vrea să-i mântuiască. Zicând acestea el a
plecat în drumul lui, iar bandiţii s-au întors fiecare la familiile lor şi au început o viaţă nouă.

„Dacă zicem că n-avem păcat, ne înşelăm singuri, şi adevărul nu este în noi.”

Afară de praful păcatului, care se ridică din lume şi care, dacă nu veghem, se poate aşeza pe
hainele noastre, mai avem în noi firea veche a păcatului, pe care trebuie s-o dăm morţii în fiecare
zi. Deci avem în noi firea păcatului (eul vechi), pe lângă firea cea nouă din Dumnezeu.

Atunci când adevărul este în noi, vom zice: cât de adevărat este că noi avem în noi firea veche,
adică recunoaştem prezenţa firii vechi în noi, care ne poate duce la păcat, dacă nu suntem atenţi
şi dacă nu rămânem adăpostiţi în Domnul Isus Hristos, Mântuitorul nostru.
Noi avem în noi păcat, dar nu asupra noastră. Înaintea lui Dumnezeu însă, noi nu suntem „în
noi”, ci „în Hristos”. „în El avem totul deplin”. (Col. 2:10). Dumnezeu vede pe credincios prin
Hristos, cu Hristos şi ca pe Hristos: aceasta este starea noastră neschimbată şi locul nostru veşnic
de creştini. Hristos este neprihănirea noastră (1 Corinteni 1:30) şi asta pune capăt tuturor
greutăţilor, răspunde tuturor întrebărilor şi aduce la tăcere toate îndoielile.

Subliniem un lucru: a avea păcat înseamnă a avea voinţă proprie.

„Căci, după cum prin neascultarea unui singur om, cei mulţi au fost făcuţi păcătoşi, tot aşa,
prin ascultarea unui singur om, cei mulţi vor fi făcuţi neprihăniţi.” (Romani 5:19).

După o expunere biblică, un bărbat a venit la predicator şi l-a întrebat: „Cum este posibil ca
păcatul primei perechi de oameni să fie pus în seama tuturor oamenilor? Dumnezeu nu ne poate
face astăzi răspunzători de păcatul lui Adam pe care nu noi l-am făcut.”

Predicatorul a răspuns: „Dumnezeu nu este nedrept. Lăsaţi-mă să vă explic poziţia mea şi a

dumneavoastră printr-un exemplu din viaţa mea. Când am fost copil, a venit la conducere în
Germania, Hitler. Eu nu l-am vrut, dar nu-mi puteam exprima voia. La vârsta de 17 ani a trebuit
să devin soldat şi la scurt timp am ajuns prizonier la americani. Eu le-aş fi putut spune
americanilor: Eu nu l-am vrut nici pe Hitler nici războiul; lăsaţi-mă liber! Dar la ce ar fi folosit
acestea? Tot la fel, ei m-ar fi întrebat: Sunteţi soldat german? Da sau nu? Eu ar fi trebuit să
recunosc că sunt soldat german, iar ei mi-ar fi spus: Atunci aţi luptat de partea duşmanilor noştri!
Urmarea a fost că eu a trebuit să sufăr patru ani în prizonierat.”

Fiecare om se află, ca aparţinător al neamului omenesc căzut în păcat, de partea duşmanilor lui
Dumnezeu. Chiar dacă n-ar fi păcătuit, ar fi îndrumat spre harul lui Dumnezeu. Dar unde este
omul care n-a păcătuit Nici-odată? Ce bine că la Dumnezeu este şi iertare! El a dat în judecată pe
Fiul Său Isus Hristos pentru duşmanii Lui. Acum oferta Lui de împăcare este valabilă pentru
oricine vrea să fie graţiat.

„Iată că acum este vremea potrivită; iată că acum este ziua mântuirii.” (2 Corinteni 6:2).

Un medic credincios a fost chemat într-o zi la un pacient bătrân pe care îl cunoştea de multă
vreme şi pe care îl vizita des. A vorbit deseori cu acest bărbat şi cu soţia lui despre mântuirea
sufletelor lor, dar fără rezultat. Ei ascultau cu interes, dar tăceau sau schimbau subiectul când li
se cerea să ia o hotărâre.

Acum bătrânul suferea de bronşită, dar nu exista nici un pericol, deşi avea dureri. Medicul l-a
consultat şi i-a spus că îi va prescrie un medicament atunci când va fi necesar. Apoi şi-a luat
rămas-bun şi a vrut să plece, dar soţia bolnavului l-a întrebat: „Când trebuie să ia medicamentul
soţul meu, domnule doctor?” „Să mai aşteptăm” a răspuns medicul. „Poate o să începem peste o
lună.” „Dar nu este prea târziu?” au strigat cei doi îngroziţi. „Nu sunteţi bolnav de moarte” a
răspuns medicul „dar probabil ar fi mai bine să luaţi medicamentul săptămâna viitoare.” „Mă
scuzaţi, domnule doctor” i s-a adresat bătrânul „dar nu va fi şi atunci părea târziu?” „Când
gândiţi dumneavoastră că ar trebui să începeţi să luaţi medicamentul?” a întrebat medicul. „în
orice caz, astăzi!” „Astăzi este singurul moment potrivit!” a întărit medicul cu seriozitate. „Dar
în ce priveşte mântuirea sufletului dumneavoastră, se pare că până acum nu v-aţi grăbit. Oferta
de mântuire a iui Dumnezeu are valabilitate pentru astăzi, mâine s-ar putea să fie prea târziu
pentru dumneavoastră. Nu vreţi să o primiţi acum?”

Noi, care ne-am predat în întregime Domnului Isus, nu mai avem (n-ar trebui să mai avem)
voinţă proprie, pentru că El, Domnul nostru, este voinţa noastră, Eul nostru cel nou. Voinţa Lui
este voinţa noastră. Numai când nu rămânem sută la sută în El, îşi înalţă capul eul nostru, voinţa
noastră; atunci alunecăm şi cădem în păcat. Totuşi, să nu descurajăm, ci aşa cum s-a spus mai
sus, să ne întoarcem privirea spre Domnul Isus şi cu pocăinţă adâncă să ne predăm Lui. El ne
curăţeşte şi ne sfinţeşte, pentru că El este Mijlocitorul nostru în ziua venirii Lui.

Fie-I binecuvântat Numele, amin.

1 Ioan 1 : 9

Păcatul şi boala vin pe neaşteptate, şi când intră în viaţa omului, pustiesc totul în cale, dacă nu se
iau măsuri de apărare şi de înlăturare a lor. Zice o veche carte: „Duşmanul care se ridică nu
trebuie trecut cu vederea de cel ce-şi doreşte binele; căci el seamănă cu boala: cu cât e mai
nebăgat în seamă, cu atât creşte mai mult… Cine nu înlătură duşmanul şi boala, de îndată ce se
ivesc, chiar puternic fiind, este omorât de ei, de cum se întăresc.”

Seneca spune: „De aceea ajungem cu greutate la însănătoşire, fiindcă nu ştim că suntem
bolnavi.” Sau nu recunoaştem că suntem.

Se spune că un misionar pe nume Niven, s-a dus ca învăţător în Africa, pentru a preda la şcoală şi
Evanghelia.

Într-o zi, Niven trata cu clasa relatarea biblică despre Zacheu, vameşul. El le-a istorisit în cuvinte
simple cum Zacheu, pentru că era mic de statură, s-a urcat într-un dud, pentru a-L putea vedea pe
Isus Hristos, renumitul învăţător, care urma să treacă prin satul lor. Copiii ascultau atenţi cum
Isus L-a descoperit pe Zacheu în dud şi i-a strigat: „Zachee, dă-te jos degrabă, căci astăzi
trebuie să rămân în casa ta.” (Luca 19:5). Zacheu L-a primit cu bucurie pe învăţătorul.
Misionarul a insistat asupra scenei, în care vameşul i-a recunoscut Domnului că a luat pe nedrept
vamă şi că va înapoia sumele luate. (vers. 8).

A doua zi a venit la misionar o fată care câştigase un premiu la ultima competiţie. Spre uimirea
acestuia, fata i-a înapoiat suma acelui premiu! Printre lacrimi a mărturisit că ea a copiat versetul
biblic de la alt copil, iar ea a primit premiul.

Bucuria misionarului a fost mare când a auzit această mărturisire. Dar i-a arătat clar că acum
trebuie să-şi recunoască vina şi lui Dumnezeu. Iertarea vinii o primeşte numai cel care i-o
recunoaşte lui Dumnezeu şi crede că Isus Hristos a plătit pentru ea la crucea de pe Golgota prin
sângele Său.
Păcatul este un duşman mai de temut decât boala trupească sau decât orice alt duşman din lume,
pentru că el aduce cu sine o pierzare veşnică, dacă nu este înlăturat grabnic, prin pocăinţă adâncă
în faţa Mântuitorului Isus.

Nu este atât de mare primejdia când păcatul intră în viaţa noastră, ci primejdie mare este atunci
când nu-l înlăturăm grabnic printr-o pocăinţă pe măsura lui.

„Fiindcă plata păcatului este moartea: dar darul fără plată al lui Dumnezeu este viaţa veşnică
în Isus Hristos, Domnul nostru.” (Rom. 6:23).

La orice spital sau policlinică din lume, urgenţele au prioritate. Aceasta înseamnă că boala
respectivă trebuie tratată imediat, altfel intervenţia medicului nu îşi mai are rostul, pentru că
pacientul poate muri. Există bilete de internare pe care scrie chiar „Urgenţa l”. Aceasta vrea să
spună că acel caz trebuie rezolvat înaintea tuturor urgenţelor. O măsea te doare, dar o hemoragie
trebuie oprită imediat; altfel bolnavul moare. Biblia arată şi ea „Urgenţa 1” pentru toţi
oamenii:rezolvarea problemei păcatului. Nimic nu are consecinţe atât de grave ca păcatul. Chiar
de ţi-ar arde casa sau ai pierde toată averea, nu echivalează cu gravitatea păcatului. Nimic n-a
atras trăsnetul mâniei şi judecăţii lui Dumnezeu asupra Fiului Său decât păcatele noastre. Aceasta
înseamnă că păcatele sunt urgenţa întâi. Nu este de jucat cu păcatul. Mai bine te joci cu focul
decât cu păcatul.

Se spune că Frederic cel Mare a fost acostat de un om foarte sărac care voia să-i vorbească. „N-
am timp să te ascult” i-a spus regele fără să oprească. „Sire, n-am să vă spun decât două
cuvinte.” „Fie, dar două cuvinte, nici unul mai mult” a răspuns Frederic. „Foame, frig”, a strigat
nenorocitul, în locul micuţei petiţii pe care o pregătise. „Pâine, cărbune” a răspuns regele scurt şi
a dat ordin să i se trimită o sută de taleri.

Tot prin două cuvinte se poate rezuma starea de mizerie în care este cufundată omenirea! Aceste
două cuvinte sunt: „Păcat, moarte.” Prin păcatul celui dintâi om, moartea a intrat în lume şi
moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, pentru că toţi au păcătuit. Primul pas pe care îl avem
de făcut este să recunoaştem acest fapt. Să fim conştienţi că pricina tuturor nenorocirilor omului
este păcatul care îl roade şi-l desparte de Dumnezeu. Apoi? Să facem ca sărmanul cerşetor: să ne
apropiem de Dumnezeul suveran, totdeauna gata să ne asculte, şi fără multe cuvinte, să
mărturisim starea noastră dureroasă şi iremediabilă. El ne va auzi şi, la rândul Său, va rosti
cuvântul de care sufletul nostru are nevoie. Pe temeiul lucrării Domnului Hristos, păcatul şi
moartea îşi găsesc din partea Sa un desăvârşit şi divin răspuns: „iertare şi viaţă veşnică.”

După ce ai săvârşit păcatul, diavolul îţi strecoară în suflet ruşinea, ca să nu-l mărturiseşti. Dar,
Nici-odată, cel care îşi mărturiseşte păcatul, nu-şi pierde din cinstea lui, ci dimpotrivă.

Scriitorul francez H. de Balzac scria: „Un bărbat e cu adevărat tare numai atunci când îşi
mărturiseşte slăbiciunea.”

Se povesteşte despre un tânăr, care a făcut multe datorii din cauza vieţii sale nesocotite.
Creditorii l-au zorit aşa de mult, încât tânărul a trebuit să-i recunoască aceasta tatălui său înstărit.
Acesta i-a făcut multe reproşuri, dar pană la urmă, tatăl a spus: „Totul va fi iertat şi uitat. Dă-mi
mie toate facturile care le datorezi. Eu le voi plăti.” Dar fiul s-a ruşinat şi n-a vrut ca tatăl să afle
totul. Printre facturi erau unele care îi erau foarte penibile; pe acelea nu le-a dat tatălui, aşa că el
nu le-a putut plăti. Dar şi creditorii acestor facturi şi-au vrut banii, mai ales când au aflat că tatăl
a achitat toate celelalte facturi. Aceştia l-au ameninţat că se vor adresa tatălui. Dar acest lucru nu
trebuia să se întâmple cu nici un preţ! Atunci tatăl ar fi aflat că l-a minţit şi că nu i-a spus tot
adevărul. Nu îi va mai acorda Nici-odată încredere. Sărmanul tânăr, nu ştia ce să mai facă, după
ce creditorii i-au stabilit o dată până la care trebuia plătit totul. Când a sosit ziua stabilită, tânărul
a pus mâna pe revolver şi şi-a pus capăt vieţii! Tatăl a stat zguduit lângă cadavru: „O, dacă te-ai
fi încrezut în mine şi mi-ai fi spus totul, când te-am rugat.”

De ce unii oameni nu ajung Nici-odată la credinţă şi la pace adevărată? Ei nu-i spun lui
Dumnezeu întregul adevăr. Au un păcat favorit pe care nu vor să-l mărturisească. Spune-i
Domnului Isus totul, tot adevărul, nu reţine nimic! Ei este îndurător şi vrea să-ţi ierte toate
păcatele.

Orice cădere de pe calea curăţiei, dacă nu este urmată de o pocăinţă pe măsura ei, urmează alte
căderi şi, până la urmă, duc la răstignirea din nou a Fiului lui Dumnezeu, pentru cel căzut (comp.
Evrei 10: 25-27).

„Aşa că fiecare din noi are să dea socoteală despre sine însuşi lui Dumnezeu.” (Romani 14:12).

Un student uşuratic obişnuia să aşeze cu faţa în jos fotografia tatălui său, care se afla pe biroul
său, atunci când ducea o viaţă destrăbălată şi când făcea ceva ce nu trebuia să se ştie. Intr-o zi,
tatăl a apărut pe neaşteptate şi l-a surprins asupra faptului. Atunci nu a mai existat nici o cale de
ieşire şi nici o posibilitate de a se ascunde, atunci a trebuit să-i dea socoteală tatălui său.
Fotografiile le putem aşeza cu faţa în jos, dar un tată viu, nu.

Câţi oameni nu acţionează la fel de nebuneşte ca acest student! Chiar dacă nu-i spun lui
Dumnezeu: întoarce-te şi nu privi aici, totuşi ei se referă la aceasta când îi întorc spatele lui
Dumnezeu, ca El să nu vadă ce fac ei. Dumnezeu vede totul şi ia cunoştinţă de tot.

„Ochii Lui privesc, şi pleoapele Lui cercetează pe fiii oamenilor.” (Psalm 11: 4) şi îi
avertizează: „Dar să ştii că pentru toate acestea te va chema Dumnezeu la judecată.”
(Eclesiastul 11:9). Într-o zi, care

nu mai e prea departe, te va chema în faţa tronului bău de judecată şi atunci va trebui să-l dai
socoteală de tot ce ai făcut. Nu ar fi mai bine ca acum, în timpul' vieţii, să păşeşti înaintea Lui cu
o mărturisire sinceră a păcatelor tale şi a vinei tale? Acum El este încă îndurător şi-l roagă pe
fiecare: „Să se lase cel rău de calea lui, şi omul nelegiuit să se lase de gândurile lui, să se
întoarcă la Domnul care va avea milă de el, la Dumnezeul nostru care nu oboseşte iertând.”
(Isaia 55: 7). El iartă cu plăcere şi te va ierta şi pe tine. Apoi, având conştiinţa curată, poţi să
trăieşti cu Dumnezeu, Tatăl tău. Aceasta este o viaţă fericită, care se merită să o trăieşti.

Dumnezeu este credincios făgăduinţelor făcute, căci nu se poate tăgădui singur, şi dacă El a spus:
„Pe cel ce vine la Mine, nu-l voi izgoni afară” (Ioan 6: 37), înseamnă că aşa este.
Dumnezeu este drept, ca să ne ierte, dacă venim cu pocăinţă sinceră înaintea Lui, prin Domnul
Isus Hristos, pentru că preţul mântuirii a fost plătit pe crucea de pe Golgota, şi toţi câţi se
adăpostesc sub jertfa aceasta, sunt mântuiţi. Dreptatea lui Dumnezeu nu cere ca păcatul să fie
plătit de două ori: şi de Domnul Isus şi de omul păcătos.

Se spune că un tânăr, aidoma fiului risipitor de la Luca 15:11, ajungând în pragul disperării îi
scrie tatălui său o scrisoare:

„Dragă tată, să ştii că eu, fiul tău, care te-am părăsit acum 20 de ani, trăiesc şi am ajuns într-o
stare nenorocită. Nu mai am nici avere nici sănătate. Am pierdut totul şi simt că mi se apropie
sfârşitul. Înainte de a muri, îţi scriu această scrisoare, prin care te rog să mă ierţi!”

Tatăl a citit scrisoarea udând-o cu lacrimile sale şi, chemându-l pe celălalt fiu al său, i-a zis: „Iată
ce scrie fratele tău! Scumpul nostru se prăpădeşte, dar noi trebuie să-l salvăm neapărat!” „Pentru
fratele meu, sunt gata să merg până la marginea lumii şi să-l aduc acasă” a răspuns fiul, şi luând
banii necesari pentru drum, a plecat să-şi aducă fratele acasă. A găsit un om îmbătrânit înainte de
vreme, care stătea întins pe laviţa unui bordei rece şi întunecos. Bătând la uşa bordeiului auzi o
voce răguşită, aproape pierdută: „Intră, cine eşti?” „Eu sunt fratele tău. Ah scumpul meu frate, în
ce stare te găsesc! Dar îmbărbătează-te, căci îţi aduc o veste bună: tata te iartă!” „Tata mă iartă?!
Mă iartă tata? Ah, scumpul meu tată!” „Da, tata te iartă! Şi nu numai atât, dar m-a trimis să te
duc acasă, Ţi-am adus şi haine, şi-am cumpărat şi bilet de călătorie. Toate sunt gata. Pregăteşte-
te să plecăm!” „Ah, tata mă primeşte iarăşi acasă?! Vai, scumpul meu tată! Cât de mult te-am
supărat şi cât de bun şi iertător eşti tu!”

Aşa a procedat Dumnezeu pentru iertarea şi mântuirea noastră.

„Căci printr-o singură jertfă El a făcut desăvârşiţi pentru totdeauna pe cei ce sunt sfinţiţi.”
(Evrei 10:14).

Cu ani în urmă s-a ţinut la Chicago un congres creştin. Au fost prezenţi oratori renumiţi care au
prezentat concepţiile religioase moderne, concepţii pe care le-a creat omul, omul modern.

Apoi s-a ridicat dr. Josef Cock şi a spus: „Domnii mei, permiteţi-mi să vă prezint o femeie care
se află într-un mare necaz sufletesc. Mâinile ei sunt pline de pete de sânge. Orice ar face nu poate
şterge petele de sânge. Ea a devenit ucigaşă faţă de propriul ei copil, pentru a scăpa de ruşine! Şi
din ziua aceea priveşte mereu la petele de sânge pe care nu le poate îndepărta. Este unul din
dumneavoastră, domnii mei, în stare, pe baza concepţiilor dumneavoastră filozofice şi pe baza
teologiei expuse aici, să-i spună acestei femei cum poate fi eliberată de păcatul ei mare?”

În sală s-a făcut linişte. Dr. Cock i-a privit pe fiecare în parte ca şi cum ar fi aşteptat un răspuns.
Apoi a continuat: „Deci, nu ştiţi nici un mijloc prin care poate fi spălată inima şi conştiinţa unui
om de petele păcatelor sale? Atunci va spun eu. Cu glas tare a strigat: «Sângele lui Isus Hristos,
Fiul Lui Dumnezeu, ne curăţeşte de orice păcat. Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios
şi drept, ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nelegiuire.»” (1 Ioan 1:7-9).
Lui Dumnezeu li place să ne curăţească şi să ne vindece, numai să venim la El cu lacrimile
pocăinţei adânci.

Câteva din gândurile Sfinţilor Părinţi, cu privire la pocăinţă (mărturisirea păcatelor înaintea lui
Dumnezeu), ne vor ajuta să înţelegem uşor acest adevăr.

Sf. Vasile cel Mare, spune: „Căzând în păcat să nu deznădăjduim, fiindcă nu atât de grav lucru
este să cădem în păcat, pe cât de grozav este să rămânem în păcat după ce am căzut: şi nici
rămânerea nu este atât de grea, pe cât de grea este starea de nepăsare faţă de legarea rănii şi
căutarea leacurilor pentru vindecarea ei.”

Sf. Ciprian, spune: „Să plângem pe măsura fărădelegii: pentru o rană adâncă să fie o tămăduire
adâncă şi îndelungată; pocăinţa nu trebuie să fie mai mică decât nelegiuirea.”

Sf. Marca Ascetul, spune: „De va cădea cineva in vreo greşeală şi nu se va întrista pe măsura ei,
atunci uşor va cădea în aceeaşi cursă.”

Sf. Ioan Pustnicul: „Plânsul tău să corespundă cu păcatele tale.”

Sf. Ioan Gură de Aur, spune: „Pe Dumnezeu nu-L mâhnesc atât de mult păcatele făcute de noi,
pe cât nedorinţa noastră de a ne pocăi. Dacă ne aducem aminte de păcatele noastre (prin pocăinţă
sinceră), Dumnezeu le va uita… Păcatul pune pe noi o astfel de pată pe care n-o putem spăla cu o
mie de izvoare, ci numai cu pocăinţă… Păcatul mărturisit se şterge; cel nemărturisit se face tot
mai mare… Cum pretinzi să te învredniceşti de iertarea păcatelor, când tu, nu te-ai pocăit de ele
şi nu le-ai mărturisit de loc?”

Fer. Augustin, spune: „Prin pocăinţă se şterg păcatele, chiar când această pocăinţă se află în
momentul ultimei suflări.”

De pocăinţă avem nevoie necurmat, aşa cum avem nevoie de multe ori pe zi de apă, ca să ne
spălăm mâinile şi întreg trupul.

Trăim într-un mediu murdar şi de aceea trebuie mereu, mereu să venim la sângele Domnului
Isus, prin pocăinţă, ca să fim curăţiţi şi albiţi.

„Cine îşi ascunde fărădelegile, nu propăşeşte, dar cine le mărturiseşte şi se lasă de ele, capătă
îndurare.” (Proverbe 28:13).

În liftul unui hotel, în care era interzisă aducerea câinilor, s-au întâlnit doi bărbaţi, dintre care
unul era îmbrăcat în haine de vânător. „Vreţi să mergeţi la vânătoare?”, a întrebat celălalt. „Da”,
a răspuns vânătorul mândru. „Nu aveţi câine?”, a fost următoarea întrebare. „Ba da, am” spuse
vânătorul. „Confidenţial, îl am chiar aici în hotel, în camera mea. Cum l-am adus aici înăuntru,
cu ce fel de şiretlic, nu vă pot povesti. Nimeni nu m-a văzut şi n-a observat nimic. Spuneţi-mi,
sunteţi cumva şi dumneavoastră vânător?” „O, nu” a răspuns cel întrebat: „Eu sunt directorul
acestui hotel.” Mincinosul isteţ şi-a coborât ruşinat şi încurcat privirea, căci se învinovăţise el
însuşi de încălcarea ordinii hotelului.
Nu acţionează la fel mulţi oameni faţă de Dumnezeu? Ei încalcă poruncile lui Dumnezeu şi îşi
închipuie că Dumnezeu nu vede. Mai sunt şi mândri pe deasupra de acest lucru, când le reuşeşte
să-şi ascundă păcatele faţă de oameni. Dar ce surpriză neplăcută vor avea când într-o zi va trebui
să stea în faţa scaunului de judecată al lui Dumnezeu! Atunci nu le va folosi nici un şiretlic ca să
scape de pedeapsă. De aceea nu fi aşa de nebun ca acel om! Desigur, Dumnezeu este Indurator şi
plin de har, dar mila Sa are acţiune numai acum, şi de ea au parte numai cei care îşi recunosc
greşelile şi cer har.

Iertarea e ceva măreţ. Ea înseamnă eliberare de vină; ea te lasă să respiri şi îţi dă pacea. Aşa este
în relaţiile dintre oameni, când unul s-a făcut vinovat şi celălalt iartă vina.

Iertarea presupune că vinovatul şi-a recunoscut vina. Tocmai aici începe problema. Odată, un
băiat a venit la tatăl său din cauza unei fapte şi a spus: „Tată, mă ierţi pentru ce am făcut?” Tatăl
a răspuns: „Ce anume?” Băiatul a repetat: „Mă ierţi pentru ceea ce am făcut.” Dar tatăl a insistat:
„Dacă trebuie să-ţi iert ceva, atunci trebuie să ştiu ce!” Băiatul a înţeles că trebuie să-i
mărturisească fapta. Altfel nu se putea.

Şi noi trebuie să-i recunoaştem lui Dumnezeu vina noastră pentru a primi iertarea. Unii susţin că
credinţa creştină ar arunca oamenii în complexe de vinovăţie, pentru că prea des se vorbeşte
despre păcat şi vină. Dar adevărul este contrariul: Credinţa în Domnul Isus Hristos te eliberează
de vină şi de apăsarea conştiinţei, căci Dumnezeu este „un Dumnezeu gata să ierte.”

„Eu îţi şterg fărădelegile ca un nor…” (Isaia 44:22).

„Şi sângele lui Isus Hristos, Fiul Lui, ne curăţeşte de orice păcat.” (1 Ioan 1:7).

Zilele trecute am răsfoit mai multe albume de fotografii şi mi-am reamintit multe momente bune
petrecute în familie, peisaje din copilărie, atâtea feţe iubite…

În general, ne place să păstrăm o amintire fotografică a celor mai bune momente ale vieţii, dar
nimeni nu ar avea ideea să prindă în fotografie ceea ce nu este în avantajul său şi să păstreze
urma celor mai urâte momente, o mânie de exemplu. Ţi-ar place ca un album de familie să-ţi
prezinte toate păcatele pe care le-ai săvârşit? Cred că nu le-ai privi nici tu şi cu atât mai mult, nu
le-ai arăta nici altora. Dumnezeu înregistrează vieţile noastre în întregime. El cunoaşte toate
faptele, cuvintele şi gândurile noastre. El îşi aminteşte fiecare amănunt şi va judeca faptele şi
gândurile fiecăruia dintre noi.

Din fericire, tot trecutul nostru vinovat poate fi şters. Acele păcate pe care le-am uitat, dar care
apasă cugetul nostru, ca şi acelea a căror amintire ne întristează încă multă vreme după aceea, pot
fi complet înlăturate. Dumnezeu nu-şi va mai aduce aminte de nici unul din ele. Cum este cu
putinţă? Prin Sângele lui Hristos. Noi eram condamnaţi, dar Fiul lui Dumnezeu a murit pe cruce
în locul

acelora care se încred în El. „El a făcut pace prin sângele Crucii Lui.” (Coloseni 1:20). Acum
Dumnezeu iartă şi primeşte pe toţi aceia care vin la El prin credinţa în jertfa Domnului Isus
Hristos.
Cât vom sta în trupul acesta, nu ne putem păstra curaţi decât sub adăpostul sângelui Domnului
Isus, vărsat pe crucea de pe Golgota.

1 Ioan 1 : 10

A da dreptate lui Dumnezeu, a te recunoaşte păcătos înaintea Lui, este primul pas spre mântuire
şi desăvârşire. Când însă cauţi să-ţi dai dreptate şi să te dezvinovăţeşti, îl faci mincinos şi îţi
închizi drumul spre mântuire şi lumină.

Ne împotrivim lui Dumnezeu atunci când pretindem că suntem oameni buni, în timp ce ţinem la
păcatele noastre; spunem că avem părtăşie cu El, şi noi umblăm în întuneric.

Ce mare păcat faci când mărturiseşti că trăieşti în legătură cu Cel Atotputernic în timp ce viaţa ta
este plină de fărădelegi! Să lepădăm făţărnicia şi să ne mărturisim înaintea lui Dumnezeu.

Care om recunoaşte că a păcătuit chiar şi atunci când e prins asupra păcatului? El pune mereu
vina pe împrejurări sau pe alţi oameni.

Evanghelistul Spurgeon a povestit o mică întâmplare, pe care o citise într-un ziar. Un pădurar
întâlnise în pădure un bărbat cu o puşcă şi un câine. Când îl întreabă ce face prin pădure, acesta
replică foarte nevinovat că vrea să caute ciuperci. Pipăindu-i rucsacul, pădurarul simţi ceva
moale şi îl întrebă pe acel bărbat: „Ce aveţi aici?” „Ah, un iepuraş”, răspunse încurcat
braconierul. Dar iepuraşul era de fapt un iepure mare, frumos şi gras. Dar bărbatul a avut o
explicaţie plauzibilă: a găsit iepurele în timp ce căuta ciuperci, deşi intenţia lui a fost doar să
caute ciuperci.

Aşa este omul! Imediat ce îl învinovăţeşti de un păcat, se simte jignit. „Păcat? Nu admit aşa
ceva! Am făcut ceva permis, pentru care sunt îndreptăţit. Şi alţii fac la fel! Dar dacă îl strângi
mai tare „cu uşa” şi nu mai poate tăgădui totul, atunci recunoaşte: „Ei, bine nu a fost corect, dar
ce este un păcat?”

Spuneţi: aţi păcătuit? Spunând: „Toţi suntem păcătoşi” problema nu se rezolvă, Trebuie să vă
recunoaşteţi vina în faţa lui Dumnezeu, căci fără această recunoaştere nu este iertare.

Nu cantitatea credinţei mântuieşte. O picătură de apă este tot atât de adevărată apă ca şi oceanul
întreg. O credinţă mică este tot atât de adevărată ca şi una mare. Un copil de opt zile este un om
adevărat, ca şi unul de şaizeci de ani. Un om bolnav este tot atât adevărat om, ca şi unul sănătos.
Nu măsura noastră de credinţă ne mântuieşte; sângele care s-a vărsat pe cruce pentru noi este cel
care ne mântuieşte.

Mâna slabă a unui copilaş care îşi duce lingura la gură îl va hrăni, ca şi mâna puternică a unui
bărbat. De fapt nu mâna hrăneşte, ea duce mâncarea la gură; mâncarea hrăneşte.

Puritanii vorbeau despre credinţă ca fiind odihnă. Nu ai nevoie de putere ca să te sprijini de ceva.
Este încetarea propriei noastre puteri şi permite ca slăbiciunea noastră să depindă de puterea
Altuia. Nimeni nu poate spune: „Eu nu mă pot sprijini.” Nu este vorba de ceea ce poţi face tu, ci
de mărturisirea că nu poţi face nimic şi de lăsarea întregii probleme în mâna lui Isus.

Cu mulţi ani în urmă, un ofiţer suedez credincios a făcut o plimbare prin pădure cu un coleg
necredincios. A luat şi Biblia, deoarece dorinţa lui era să fie o călăuză spre Domnul Isus pentru
tânărul coleg necredincios. S-au oprit într-un loc să se odihnească. Atunci ofiţerul l-a rugat pe
însoţitorul său să-i citească ceva din Biblie. Acesta a început să citească, dar după câteva
propoziţii a aruncat cartea, deoarece se simţea, probabil, atins de cele citite. Biblia deschisă a
aterizat într-o ramură ascuţită, aşa încât o bucăţică din pagină a fost ruptă şi a căzut pe pământ.
Întristat de mânia colegului, ofiţerul a ridicat bucăţica de hârtie. Ce se putea citi pe ea? Pe o
parte: „A venit învăţătorul şi te cheamă.” (Ioan 11:28). Iar pe cealaltă parte: „Nu ţi-am spus că
dacă vei crede, vei vedea slava lui Dumnezeu?” (Ioan 11:40). Aceste propoziţii l-au atins pe acel
tânăr şi nu i-au dat pace. Urmarea a fost că el şi-a recunoscut vina lui mare, s-a plecat în faţa lui
Dumnezeu şi prin credinţă a găsit mântuire şi pace.

„Căci Cuvântul lui Dumnezeu este viu şi lucrător, mai tăietor decât orice sabie cu două tăişuri:
pătrunde până acolo că desparte sufletul şi duhul, încheieturile şi măduva, judecă simţirile şi
gândurile inimii.” (Evrei 4:12). Şi-a dovedit şi în viaţa ta puterea sa dătătoare

de viaţă? „învăţătorul”, Domnul Isus, te cheamă şi pe tine astăzi. El vrea să te conducă din
moarte la viaţă, de sub puterea Satanei la Dumnezeu. Nu vrei să asculţi azi de glasul Lui şi să te
predai Lui?

Putem să ne împotrivim lui Dumnezeu prin necredinţă.

Putem să tăgăduim că avem păcate. „Dacă zicem că n-avem păcat, II facem mincinos pe
Dumnezeu”, spune Cuvântul Lui. Şi sunt mulţi care spun aşa. Ei spun că n-au păcate, ci doar
mici greşeli sau abateri fără nici o însemnătate. Nu tot aşa socoteşte Dumnezeu aceste greşeli şi
abateri. Păcatul este păcat înaintea Lui. Cinstit este din partea noastră să recunoaştem păcatul şi
să-l mărturisim înaintea lui Dumnezeu, cu gândul hotărât de a ne despărţi de păcat.

Putem să ne împotrivim lui Dumnezeu prin nepocăinţă, spunând apăsat: „N-am nevoie de
pocăinţă, pentru că n-am păcătuit.” Asta înseamnă să facem mincinos pe Dumnezeu! Şi nu e
păcat mai mare ca acesta.

Zice un învăţat evreu, rabinul Hanina: „Pacea Celui Sfânt este Adevărul.” Nici-o legătură nu are
cu Dumnezeu omul care-L face mincinos, fie prin vorbă, fie prin gândire, fie prin trăire.

O, nu mai sta pe gânduri! Când păcatul apare în faţă, când Domnul Isus luminează şi când Duhul
Sfânt te încredinţează de păcat, nu te mai feri ci mărturiseşte-l şi pocăieşte-te; altfel, eşti pierdut.

Iată, Cuvântul lui Dumnezeu ţi-a vorbit şi astăzi.

1 Ioan 2 : 1
Binecuvântat să fie Dumnezeul harului, care, în înţelepciunea şi în dragostea Sa, ne-a dăruit o
mântuire aşa de sigură, prevăzând toate pericolele de pe cale şi pregătind pentru toate o izbăvire
deplină.

Curaj, copii ai lui Dumnezeu! Dacă prin neatenţie sau din pricina unor slăbiciuni aţi păcătuit, nu
vă pierdeţi inima şi n-ascultaţi de şoapta diavolului, care vă spune că aţi căzut din har, ci
întoarceţi-vă cu pocăinţă adâncă la Tatăl Ceresc, prin Domnul Isus Hristos, pe care El L-a făcut,
nu numai Mântuitorul nostru, ci şi Mijlocitorul nostru (Avocat, în greceşte: Paraclet, adică
Apărător, Ajutor).

Numai făcând ceva poţi păcătui. Despre un ceas care nu are arcul răsucit nu poţi şti dacă merge
bine ori nu.

Pentru noi, cei care am făcut un legământ cu Domnul şi care am fost născuţi din nou, a fost scris
acest verset, şi nicidecum pentru cei care n-au pornit pe calea mântuirii. Nouă ni se pot întâmpla
accidente pe calea cea nouă şi vie, pe care am pornit. De dorit ar fi să nu avem accidente în
alergarea noastră, dar dacă s-a întâmplat să păcătuim (în viaţa credinciosului păcatul este numai
un accident), să nu deznădăjduim, ci să întoarcem privirea spre marele nostru Mijlocitor
(Apărător), Domnul Isus Hristos şi El ne va izbăvi.

Păr. Iosif Trifa, zice: „Pe Isus Hristos trebuie să-L cunoaştem şi să-L primim ca pe Marele
Mijlocitor dintre noi şi Dumnezeu”.

în viaţa copilului lui Dumnezeu, păcatul este un accident, nu o stare, o lege a vieţii, (comp. Rom.
8:2).

Sf. ap. Ioan scrie copiilor lui Dumnezeu, să se ferească de accidente, dar dacă s-a întâmplat un
accident în viaţa cuiva, îi dă sfatul limpede, prin care îl învaţă să iasă repede din starea de
accident. Cui îi place să se accidenteze?

Domnul Isus Hristos este singurul Medic care poate veni în ajutorul celui accidentat, dacă el
(accidentatul) îl cheamă cu credinţă şi cu pocăinţă.

Cel mai bun lucru este să veghem, să ne rugăm Domnului, ca să ne ferim de accidente – să
cunoaştem felul în care putem fi accidentaţi, ca să-l ocolim.

Sf. Ioan Gură de Aur scrie limpede: „Toată nenorocirea nu stă în faptul că ai căzut, ci că după ce
ai căzut, nu te scoli; nu în faptul că ai păcătuit, ci că te încăpăţânezi să rămâi în păcat.”

Fer. Agustin, scrie frumos şi adevărat: „Hristos este Mijlocitorul dintre Dumnezeu şi oameni. El
nu este Mijlocitor ca om, despărţit de dumnezeirea Sa; El nu este însă nici Mijlocitor ca
Dumnezeu, despărţit de umanitatea Sa. Divinitatea fără umanitate nu este mijlocitoare şi
umanitatea fără divinitate, de asemenea nu este mijlocitoare. Dar între Divinitate pe deoparte şi
între umanitate, pe de altă parte, este mijlocitoare divinitatea umanizată şi umanitatea
îndumnezeită a lui Hristos. Iată Mijlocitorul: devenind părtaş la firea noastră, Hristos ne face
părtaşi la dumnezeirea Sa.” (Sermo, XLVII, 12)
„Copilaşilor, vă scriu aceste lucruri, ca să nu păcătuiţi. Dar dacă cineva a păcătuit, avem la
Tatăl un Mijlocitor, pe Isus Hristos, Cel neprihănit.”

În tribul baroţilor din centrul Africii este un obicei ciudat. Un om, care s-a făcut vinovat de
nerespect faţă de şeful tribului, a fost condamnat la moarte. Când era dus să fie omorât, o mare
mulţime de oameni s-a adunat ca să vadă această privelişte. Osânditul era dus prin mijlocul lor.
Deodată s-a trezit în el dorinţa de viaţă şi a rupt-o la fugă, cu gândul să ajungă la locul de
scăpare, care era în templul lor. Oamenii şefului tribului i-au închis însă drumul într-acolo.
Apăsat de groaza morţii, osânditul şi-a îndreptat privirile spre un om numit „apărătorul tuturor”,
adică avocatul public. S-a năpustit deci spre acela şi i-a atins haina. Atunci poporul a strigat: „A
aflat pe avocat; i-a atins haina; este scăpat.” După legea baroţilor, osânditul nu mai putea fi
omorât.

Aceasta se potriveşte de minune cu ceea ce este scris în Cuvântul lui Dumnezeu, în general, şi în
versetul de mai sus, în special. Şi noi avem un Mijlocitor la Tatăl, un Avocat. Am ajuns până la
El şi stăm prin credinţă în legătură cu El? Atunci suntem scăpaţi şi bine adăpostiţi.

Adevărata viaţă de pocăinţă nu este numai lucrarea unui moment, ci silinţa şi munca unei vieţi.

Talmudul zice: „Porţile rugăciunii sunt uneori deschise şi alteori închise; pe când porţile
pocăinţei sunt deschise necurmat.”

Poetul R. Tagore scria: „Am închis uşile ca să nu intre greşeala; m-a întrebat atunci adevărul:
«Acum pe unde intru eu?»”

Ispita vine, dar nu totdeauna o poţi birui – pentru că nu totdeauna eşti atent, prin veghere şi
rugăciune – deşi ar trebui. Dacă însă te-a doborât, atunci adu-ţi aminte că ai la Tatăl un
Mijlocitor (Apărător), care te poate ajuta. Spune-i lui totul şi pocăieşte-te adânc.

Într-o zi, un comerciant credincios stătea de vorbă cu secretara lui despre păcat. Uşor tulburată,
domnişoara a zis: „Chiar aşa de păcătoasă, cum mă credeţi, nu sunt.” Patronul i-a zis: „Dragă
domnişoară, noi putem stabili foarte uşor cât suntem de păcătoşi; să vedem numai de câte ori
păcătuim într-o zi. Vi se întâmplă să păcătuiţi în fiecare zi cu vorba, cu gândul sau cu fapta.” „O,
desigur, din nefericire.” „Atunci aş putea scrie cel puţin un păcat pe zi.” Domnişoara a răspuns
zâmbind: „Ca să fiu mai aproape de adevăr, puteţi scrie cel puţin 10 păcate pe zi.” „Bine, să
zicem că aveţi 30 de ani. Primii zece ai copilăriei îi socotim fără vină. Totuşi, au mai rămas
douăzeci cu câte 365 de zile. Dacă socotim zece păcate pe zi, ar fi în total 70.000 de păcate pe
care le-aţi făcut. Nu sunteţi de părere că e o povară prea grea pentru un om? Luaţi seama că
acestea sunt păcatele unui om cumsecade, care a putut spune că nu este chiar aşa de păcătos.”

După această convorbire, secretara a plecat. Nici-odată nu s-a gândit la aşa ceva. În dimineaţa
următoare a venit la comerciantul credincios şi i-a spus: – „Domnule, aproape toată noaptea n-
am putut dormi. Datoria păcatelor mele apasă greu pe umerii mei. Există vreo speranţă?” „Da,
există: Isus, Mântuitorul celor ce cred în El.”
Se povesteşte că un şofer conducea o maşină Ford: deodată i se opri maşina. Coborî supărat din
maşină, deschise capota şi se strădui să găsească defecţiunea. Deodată, opri în spatele lui un alt
autovehicul. Coborî un domn şi se interesă ce se întâmplase. „Motorul nu mai funcţionează şi nu
pot descoperi unde este defecţiunea.” Noul sosit părea să fie un cunoscător: verifică contactele,
strânse un şurub, apoi spuse: „Porniţi, vă rog, motorul!” într-adevăr, motorul porni! „Cum să vă
mulţumesc, domnule? Pot să ştiu cum vă numiţi?” „Ford”. Ar fi putut fi alt sfătuitor mai bun
decât însuşi fabricantul autovehiculului?

Fiecare om, care merge prin viaţă fără Domnul Isus ca Salvatorul său, se aseamănă acestui
autovehicul. Cândva nu va mai putea înainta şi se va opri. Ce este de făcut? Probabil, în astfel de
momente, oamenii miloşi, prietenii, vecinii, cunoscuţii se vor ocupa de „pana” acelui om. Ei se
vor opri şi vor încerca să-l ajute. Dar va fi zadarnic, pentru că defecţiunea se află în interior.

Dar dacă se apropie de Domnul Isus, Creatorul nostru, El descoperă nu numai defectul, ci El vrea
şi poate să-l şi îndepărteze. Este vorba de păcat; acesta poate fi îndepărtat prin lucrarea de
mântuire de la cruce. Să acceptăm în credinţă ajutorul Său!

În India creşte un pom frumos ale cărui fructe se aseamănă cu merele noastre. Aceste fructe
frumos mirositoare conţin însă o otravă puternică. Cine le mănâncă, moare. Marele Creator a
făcut însă, în înţelepciune Sa, ca acest pom să nu crească singur. În apropierea lui creşte un
smochin, a cărui sevă este un antidot pentru acea otravă. Ce imagine potrivită despre păcat şi
leacul lui, sângele lui Hristos! Păcatul aduce omului pierzare temporară sau veşnică; el este o
otravă groaznică şi toţi oamenii sunt otrăviţi cu el. „Păcatul odată făptuit aduce moartea.”
(Iacov 1:15). După moarte urmează judecata, care îl condamnă pe păcătos la pierzare veşnică.
Dar prin harul lui Dumnezeu cunoaştem leacul minunat: „Sângele lui Isus Hristos, Fiul Lui, ne
curăţeşte de orice păcat.” (1 Ioan 1:7). Domnul spune: „Cine crede în Mine, chiar dacă ar fi
murit, va trăi.” (Ioan 11:25). Ce har să ai viaţa prin credinţa în Domnul Isus! Această viaţă nu
este supusă judecăţii şi morţii. În ceea ce priveşte trupul celor credincioşi, Domnul îl va
transforma asemenea trupului Său de slavă. Să-i mulţumim din inimă pentru aceasta şi să le
arătăm oamenilor pierduţi leacul pentru salvarea veşnică.

Un om al lui Dumnezeu spunea: „Să ne ruşinăm când facem păcatul, nu când ne pocăim de el.”

Adevărat scrie şi fratele Ioan Marini despre pocăinţă: „Prin mărturisire, bubele cele sufleteşti se
vindecă. Ca şi vătămarea trupească, arătându-se la doctor se tămăduieşte, iar cea tăinuită se
măreşte, aducând, până la urmă moartea.”

Pentru orice păcat, cât de mic ni s-ar părea, trebuie pocăinţă adâncă în faţa lui Dumnezeu, căci
altfel suntem în primejdia morţii. „Duşmanul – zice o veche carte – chiar slab, dacă nu-i luat în
seamă din pricina nepăsării de către cei orbiţi de mândrie, deşi ar fi putut să fie învins de la
început, cu greu mai poate fi biruit mai târziu, ca şi boala.”

Mai bine să ne pocăim mai mult decât trebuie – dacă se poate spune aşa – decât mai puţin.
Nepăsarea faţă de greşeli înseamnă nepăsare faţă de viaţă şi de mântuire.
Şi de ce să nu ne mărturisim păcatele înaintea Domnului Isus Hristos, Apărătorul şi Ajutorul
nostru, când ştim că El ne iartă, ne curăţeşte şi ne ajută ori de câte ori avem nevoie?

„Copilaşilor, vă scriu aceste lucruri, ca să nu păcătuiţi. Dar dacă cineva a păcătuit, avem la
Tatăl un Mijlocitor, pe Isus Hristos, Cel neprihănit.”

Vorbind de Domnul Isus ca Mare Mijlocitor între Dumnezeu şi oameni şi despre mărturisirea
păcatelor, unii din Sf. Părinţi au scris limpede şi pe înţeles, lată câteva din gândurile lor, gânduri
care ne ajută la înţelegerea acestui adevăr.

Fer. Augustin: „Singura nădejde a oamenilor evlavioşi, care gem sub povara firii pământeşti
supusă stricăciunii şi slăbiciunilor acestei vieţii, este că avem un Mijlocitor, pe Isus Hristos Cel
neprihănit şi că El se roagă pentru noi.”

Epistola către Diognet: „Ce altceva, decât neprihănirea Lui ar putea acoperi păcatele noastre?
Prin cine altul decât prin Unicul Fiu al lui Dumnezeu ne-am fi putut îndrepta noi, păcătoşii şi
nelegiuiţii? O, ce dulce schimb, da ce rânduiala nepătrunsă!”

Sf. Vasile Cel Mare: „Ai alunecat? întoarcere. Ai greşit? Opreşte-te. După încercarea suferinţei,
vine sănătatea; după fierbinţeală, este izbăvirea. Se găseşte mântuire, este îndreptare. Legea lui
Hristos nu osândeşte, ea izbăveşte de moartea cea neîndurătoare. Chiar şi acolo unde s-au închis
uşile, mijloceşte Mirele şi păcatul este învins.”

Sf. Efrem Şirul: „Chiar de vei păcătui de mii de ori, dar pe urmă din nou vei alerga la pocăinţă,
atunci din nou te vei curaţi de toate spurcăciunile şi de nelegiuirile săvârşite de tine.”

Avva Isaia: „Să ştii că e gând diavolesc acela care-ţi spune: «Unde ai să fugi? Nu ai pocăinţă, nu
vei primi iertare!»”

Sf. Ioan Gură de Aur. „De vei greşi din nou, din nou pocăieşte-te şi ori de câte ori vei greşi, vino
la Mine – zice Domnul – şi Eu te voi vindeca… Descurajarea este înşelăciunea diavolului, căci a
zice: «Am păcătuit şi deci nu mai am nădejde de îndreptare» este înşelăciune… Să nu adormi
înainte de a cugeta la păcatele pe care le-ai săvârşit în cursul zilei. Cel ce se pocăieşte după ce a
greşit, nu este vrednic de plâns, ci vrednic de fericit, ca unul ce a trecut în ceata drepţilor.”

„…Dacă cineva a păcătuit, avem la Tatăl un Mijlocitor, pe Isus Hristos, Cel neprihănit.”

Să fim conştienţi de ceea ce avem şi apoi să păstrăm ce avem: „Avem la Tatăl un Mijlocitor, pe
Isus Hristos…”„Păstrează ce ai…” (Apoc. 3:11).

Da, Domnul Isus pledează (mijloceşte) pentru noi, în cer. El a intrat o singură dată cu propriul
Său sânge în Locul preasfânt şi stă înaintea lui Dumnezeu, pentru noi. El pledează împotriva lui
Satan, răspunzând-i la toate învinuirile. El pledează înaintea Tatălui pentru ca noi să fim păziţi,
ajutaţi şi proslăviţi.
Ce mângâiere când inima noastră este la strâmtoare în rugăciune, când gura noastră este închisă
de simţământul vinovăţiei noastre, când suntem hărţuiţi de ispită să ştim că Isus, Marele nostru
Avocat pledează pentru noi.”

Fraţii mei, Domnul Isus stă înaintea lui Dumnezeu pentru noi, în clipa aceasta şi noi toţi ne
bucurăm în toate clipele de roadele mijlocirii Sale. Când îndoiala şi teama ne atacă, să ne predăm
din nou cu totul cauza noastră în mâinile Sale şi s-o lăsăm în grija Sa. El pledează bine,
desăvârşit de bine; argumentele Sale sunt puternice.

Să privim la Domnul Isus astăzi ca Avocatul nostru şi să ne amintim că El a zis: „Toată dorinţa
Mea este ca acolo unde sunt Eu să fie şi aceia pe care Mi i-ai dat, pentru ca şi ei să vadă slava
pe care Mi-ai dat-o!”

Să dăm slavă şi mulţumire lui Dumnezeu, Tatăl nostru, pentru harul Său felurit şi nespus de
bogat, care ne-a cuprins şi pe noi. El ne-a adus mântuirea prin Fiul Său, şi tot prin El ne-o
păstrează. Nici-o clipă să nu uităm că avem la Tatăl un Mijlocitor, pe Domnul Isus. Şi dacă-L
avem pe El, nu mai ducem lipsă de nimic.

Fie-I binecuvântat Numele, în veci! Amin.

1 Ioan 2 : 2

Jertfa de ispăşire este singurul mijloc pentru potolirea inimii lui Dumnezeu, singurul preţ pentru
satisfacerea dreptăţii veşnice, care a fost păgubită de păcatul omului.

Toate jertfele de ispăşire pe care omul, în toată istoria lui, le-a adus înaintea lui Dumnezeu, n-au
fost decât nişte umbre ale Marii Jertfe de ispăşire pe care a adus-o însuşi Dumnezeu, prin
singurul Său Fiu, pe care L-a dat la moarte, ca să răscumpere neamul omenesc căzut în robia
păcatului (Ioan 3:16; 2 Corinteni 5:19).

Domnul Isus vorbeşte în 50 de locuri despre moartea Sa, dar nu întrebuinţează acest termen:
„jertfa de ispăşire.” Dar din toate aceste locuri se înţelege limpede adevărul în legătură cu
ispăşirea.

„Mamă”, spuse Ştefan, „eu nu înţeleg ce se întâmplă cu toate păcatele pe care le iartă Dumnezeu.
Ele trebuie să fie undeva şi într-o zi vor ieşi la iveală…” „Ce s-a întâmplat cu desenele pe care
le-ai desenat ieri pe tablă?” întrebă mama. „Le-am şters cu buretele.” „Bine, dar unde s-au dus?”
„Nicăieri, le-am şters, nu mai sunt!” „Vezi, aşa stau lucrurile şi cu păcatele, atunci când le
recunoaştem înaintea Domnului Isus şi îl rugăm să ne ierte. Sunt şterse şi Nici-odată nu vor mai
ieşi la iveală”, răspunse mama. Aşa scrie în Cuvântul lui Dumnezeu, aşa am citit astăzi în verset.
Ce Cuvânt minunat!

Domnul Isus aşteaptă să venim la El, să-i spunem deschis vina noastră şi să-L rugăm să ne ierte.
El vrea să ne ierte. El strigă fiecăruia din noi: „Să se lase cel rău de calea lui, şi omul nelegiuit
să se lase de gândurile lui) să se întoarcă la Domnul care va avea grijă de el, la Dumnezeul
nostru, care nu oboseşte iertând.” (Isaia 55:7).
Se povesteşte că un vapor a fost surprins de o furtună puternică; grav avariat, plutea în voia
valurilor. S-au lansat semnale, pentru a-i veni în ajutor. Semnalele au fost recepţionate de un alt
vapor care a pornit în ajutorul celor sinistraţi. După câteva ore au ajuns la locul unde vasul
avariat făcea eforturi pentru a se menţine pe linia de plutire. Dar valurile erau aşa de mari, încât
era imposibil să se apropie de vasul avariat. Căpitanul vasului, care venise in ajutor, a dat ordin
să fie lansate bărcile de salvare, pentru a ajunge la vasul avariat. Dar încercarea a eşuat căci
bărcile, luate de furia valurilor au fost izbite de vas şi sfărâmate. Ce era de făcut? Orice încercare
de ajutorare părea zadarnică. În acele clipe grele, când totul părea pierdut, un tânăr marinar s-a
oferit să facă o încercare. Şi-a legat o frânghie de mijloc şi s-a aruncat în valuri. După o luptă
înverşunată cu furia valurilor, a ajuns la celălalt vas. Aşa s-a făcut legătura între cele două
vapoare şi toţi membrii echipajului au fost salvaţi de la o moarte sigură. Asemănător a făcut
Domnul Isus pentru salvarea noastră. Să-L primim în inimile noastre! Numai El singur ne poate
scăpa!

Jertfa Domnului Isus, pentru ispăşirea păcatului nostru, este atât de mare că nu numai lumea
aceasta poate fi mântuită prin ea, ci mii de lumi căzute de-ar mai fi, tot ar ajunge şi ar întrece
datoria lor faţă de dreptatea lui Dumnezeu.

Slavă, slavă Dumnezeului harului, pentru minunata Sa orânduire! Mântuirea ne este deplin
asigurată de El, prin Domnul Isus Hristos – Mielul de jertfă.

Un om al lui Dumnezeu zicea: „Dacă te îndoieşti că păcatele tale sunt iertate, întreabă-te numai
dacă faci parte din «toată lumea». Atât ajunge.”

Dacă mântuirea ne este deplin asigurată în jertfa de ispăşire a Mântuitorului Isus, şi dacă oricine
crede în El şi primeşte această jertfă ca pentru sine, este mântuit, atunci trebuie să ştim sigur că
In afara jertfei de ispăşire nu este mântuire.

Jertfa de ispăşire este pentru toată lumea, dar numai cine vrea să primească această jertfă, prin
credinţă şi în deplină cunoştinţă, este mântuit.

„El (Hristos) este jertfa de ispăşire pentru păcatele noastre; şi nu numai pentru ale noastre, ci
pentru ale întregii lumi.”

Cu câtă încredere trebuie să venim înaintea Domnului Isus, şi să-I spunem toată starea noastră
grea! El este şi Mielul de jertfă, dar şi Marele Preot care are milă de slăbiciunile noastre şi ne
ajută la vreme de nevoie (Evrei 4:15 – 16). El este şi Mântuitor şi Mijlocitor. Dragostea lui
Dumnezeu L-a rânduit ca să fie aşa.

Sf. Chirii al Alexandriei, zice: „Hristos însuşi a fost şi victima de jertfă, Mielul adevărat, şi tot El
a fost Marele Preot nevinovat şi neprihănit care a jertfit (şi S-a jertfit)… El însuşi S-a făcut
Preotul jertfitor al propriei Lui jertfe.”

Tot sf. Chirii al Alexandriei, zice: „Isus Hristos este numit cu două nume: cu numele de Isus,
pentru că mântuieşte şi cu numele de Hristos, pentru că este Preot.”
Jertfa de ispăşire adusă de Domnul Isus Hristos, este inima mântuirii noastre şi învăţătura despre
ea ar trebui să ne fie cea mai limpede dintre toate învăţăturile. Mintea noastră trebuie să-o
priceapă mai uşor decât adevărul matematic: 2+2= 4.

Spurgeon spunea: „Cine nu înţelege învăţătura despre ispăşire, să nu deschidă gura să vorbească
ceva despre Hristos.”

Nici-o clipă să nu ieşim din adăpostul nostru sigur, în ceea ce priveşte mântuirea, jertfa
Domnului Isus, sângele Lui vărsat pe crucea de pe Golgota.

Se povesteşte că un rege avea ca ministru un om foarte învăţat, care credea în Domnul Isus şi
care nu se ruşina să-L mărturisească în faţa oricui. El spunea: „Cred în Mântuitorul care a venit
în lume ca să-i mântuiască pe cei păcătoşi.” Regele nu înţelegea nimic. „Pentru ce împăratul
împăraţilor a venit El însuşi în lume? Nu putea să trimită pe unul din slujitorii Săi?” întreba el. Şi
regele se gândea să-l dea afară din serviciu pe ministru. Dar, fiindcă îl iubea mult, i-a spus că nu-
l va ierta decât dacă îi va da un răspuns mulţumitor la întrebarea sa. Ministrul a cerut un răgaz de
24 de ore, timp în care s-a dus repede la un meseriaş priceput pe care l-a rugat să-i facă o păpuşă
pe care s-o îmbrace întocmai cum era îmbrăcat copilul regelui, în vârstă de 2 ani. A doua zi,
regele se plimba cu barca pe lac împreună cu ministrul său. Acesta a poruncit meseriaşului să
stea pe malul apei şi, la un semn anumit, să arunce păpuşa în apă. Regele a văzut păpuşa căzând
şi, crezând că este copilul său, s-a aruncat repede în apă să-l scape.

După aceea, ministrul l-a întrebat pe rege de ce a sărit să scape copilul şi nu a poruncit să facă
acest lucru unuia dintre slujitori săi. „Inima de tată m-a îndemnat”, a răspuns regele. „Tot aşa şi
Mântuitorul, nu S-a mulţumit să trimită oamenilor vestea mântuirii, ci iubirea Sa cea mare L-a
făcut să coboare El însuşi din cer ca să ne mântuiască”, a spus ministrul.

Toate atacurile vrăjmaşului îndreptate împotriva noastră sunt neputincioase, dacă stăm la
adăpostul sângelui Mielului iui Dumnezeu şi dacă rămânem în mâna Marelui Preot, Domnul Isus
Hristos. Binecuvântat să fie Dumnezeul harului pentru marea şi singura Sa mântuire pe care ne-a
dăruit-o!

1 Ioan 2 : 3

Şi porunca iubirii. Cine nu-şi iubeşte vrăjmaşii, nu cunoaşte pe Dumnezeu, şi cine nu cunoaşte pe
Dumnezeu, n-are viaţă veşnică. (Ioan 17: 3).

Iată un loc din Sfânta Scriptură, prin care ne putem cerceta (verifica) fiinţa noastră: suntem sau
nu suntem născuţi din nou; suntem sau nu suntem creştini.

Dumnezeu este Dumnezeul adevărului (Isaia 65:16) şi nu al formelor, iar pe noi, făpturile Sale,
vrea să ne facă aşa cum este El, adică adevăr în toate privinţele.

Ca să cunosc ceva în adevărata cunoaştere, trebuie să întrebuinţez, afară de raţiune, mai multe
din cele cinci simţuri pe care le am; cel puţin două.
Ca să cunosc pâinea, nu este de ajuns numai mintea, şi nici numai văzul sau mirosul, ci trebuie s-
o gust. Deci o cunosc cu adevărat numai când mi-am însuşit-o, când o mănânc. Atunci este a
mea.

Ca să cunosc pe Domnul Isus Hristos şi prin El pe Dumnezeu-Tatăl, trebuie nu numai să-I ştiu
viaţa, lucrările şi învăţăturile, ci trebuie să-L primesc în mine, ca pe Mântuitorul, Domnul şi
Mirele meu. Cuvântul adevărului Său trebuie să facă parte din mine, aşa cum sângele face parte
din trup.

Dacă Eu, prin credinţă, am primit pe Domnul Isus, el m-a născut din nou, mi-a dat o nouă fire
din El însuşi, cu care pot trăi viaţa Lui, am felul Lui de a fi, gândirea Lui, felul lui de lucrare.
Numai aşa îl cunosc cu adevărat şi pot împlini poruncile Lui. Cu vechea mea viaţă, primită de la
primul Adam, nu pot împlini nimic din cele ale lui Dumnezeu. Cum ar putea trupul meu, supus
legii păcatului, să împlinească legea Duhului de viaţă? (Rom. 8: 2).

Deci, numai cu ceea ce am primit de la Dumnezeu, putem împlini cele ale lui Dumnezeu,
poruncile Lui.

Dar ce înseamnă poruncile lui Hristos? înseamnă ele oare poruncile legii (Vechiul Legământ)?
Nicidecum. Poruncile Domnului Hristos sunt El însuşi, sunt viaţa lui. Cine nu le împlineşte, nu
are viaţă din El, nu-i născut din nou.

„Vă dau o poruncă nouă: să vă iubiţi unii pe alţii.” (Ioan 13:34). Dragostea este o latură a
Fiinţei lui Dumnezeu. Cine iubeşte, are viaţă din Dumnezeu.

Altă poruncă a Mântuitorului nostru este viaţa, viaţa veşnică (Ioan 12:50), iar veşnicia aparţine
Dumnezeirii. Cine este născut din Dumnezeu, împarte tuturor viaţa Lui, felul Lui de a fii.

Altă poruncă este să credem în Numele Fiului lui Dumnezeu (1 Ioan 3:23). Credinţa este darul
lui Dumnezeu (Iuda 3; Filip. 1:29), şi Dumnezeu ne îndeamnă (porunceşte) să primim acest dar,
ca prin el să punem stăpânire pe însuşi Dumnezeu.

Viaţa (viaţa veşnică), dragostea şi credinţa, sunt esenţa poruncilor lui Dumnezeu în Noul
Legământ. Cine le are în el însuşi, cunoaşte pe Domnul Isus, Fiul lui Dumnezeu şi pe Dumnezeu
Tatăl.

1 Ioan 2 : 4

Dumnezeu nu se uită la ceea ce zici că eşti, ci la ceea ce eşti în adevăr. Dacă zici, trebuie să fii.
Altfel eşti un mincinos.

Cunoaşterea înseamnă trăirea dragostei, a felului de a fi al Domnului Isus. Altfel totul e

minciună.

Mai întâi trebuie să observăm că în această dumnezeiască epistolă suntem luaţi după ceea ce
pretindem a fi. Prin fapte (trăire practică) să arăţi că eşti ceea ce spui că eşti.
Dacă spui: „.. cunosc”, şi trăieşti cu totul altfel decât a trăit El, altfel de cum este felul Lui de a fi
înseamnă că eşti un mincinos.

De cunoaşterea lui Dumnezeu este strâns legată păzirea poruncilor Lui, adică trăirea voii Lui
dumnezeieşti, (vezi med. de la vers. 3).

Sf. Ioan Gură de Aur, spune: „A cunoaşte pe Hristos înseamnă a vieţui în neprihănire, căci cel ce
vieţuieşte în păcat, nu cunoaşte pe Dumnezeu.”

De cunoaşterea lui Dumnezeu este, apoi, strâns legată dragostea faţă de El. Cu cât îl cunoşti mai
mult, cu atât îl iubeşti mai mult şi-L asculţi mai mult, pentru ca dragostea te duce la supunere
faţă de cel pe care îl iubeşti. „…Şi adevărul nu este in el.”

Aşa se încheie versetul acesta. Acest Isus pe care eu spun că-L cunosc, este Adevărul (Ioan
14:6). Dacă am învăţat pe Hristos, dacă L-am auzit, dacă am fost învăţaţi de El după adevărul
care este în El, atunci ştim că acest adevăr este şi în noi. În acest fel se produce moartea firii
pământeşti, pentru ca omul nou să aibă câmp liber, pentru ca el să fie îmbrăcat în chip practic în
neprihănirea şi sfinţenia pe care o dă adevărul. (Efes. 4:21).

Adevărul trebuie să fie în mine, căci numai atunci mă face după chipul lui, adică chipul lui
Dumnezeu.

„…Şi adevărul nu este în el.”

Dacă nu am adevărul în mine, zadarnic îl caut în altă parte căci nu-l voi găsi; dacă Hristos nu
locuieşte în mine, zadarnic îl caut în formele şi ceremoniile unei religii, căci El nu locuieşte
acolo. Locuinţa Lui este inima celui ce a ascultat glasul Lui şi-a înviat din moartea păcatului.
(Ioan 5:24-25).

Otto Ludwig, un om al lui Dumnezeu, zice: „Cine nu poartă cerul în el însuşi, acela în zadar îl
caută în întregul univers.”

Adevărul este ca aerul: pretutindeni. Şi îţi este de folos numai dacă îl respiri. Cât aer respiri atâta
este al tău, atâta viaţă ai. Viaţa atârnă nu de aerul din altă parte, din afară, ci de aerul pe care îl
respiri, adică de aerul dinăuntru. Nimeni nu poate să-ţi facă această slujbă dacă nu ţi-o faci
singur.

Numai adevărul care este în mine îmi foloseşte şi acest adevăr îl port pretutindeni, căci fără el n-
aş putea exista nici o clipă.

Cunoaşterea adevărului înseamnă locuirea adevărului în inimă, înseamnă a deveni tu însuţi

adevăr.

Misticul Eckhart spunea: „Sufletul numai atunci cunoaşte pe Dumnezeu cu adevărat, când devine
el însuşi Dumnezeu.”
Şi păzirea poruncilor lui înseamnă, de fapt, contopirea cu EL Cine împlineşte porunca dragostei
înseamnă că el însuşi este dragoste şi deci în el este Dumnezeu care este dragoste. (1 Ioan 4:8).

Cine nu are adevărul în el, mulţumindu-se să-l ştie în altă parte şi să-l viziteze din când în când,
este mincinos. Pentru că nu poţi trăi adevărul decât atunci când îl ai în tine.

Toţi oamenii care nu trăiesc în Hristos şi Hristos în ei, trăiesc în minciună. Iar Hristos înseamnă
un anumit fel de a fi şi nicidecum un nume gol.

Nimic nu înfrumuseţează mai mult chipul dinăuntru şi din afară, ca adevărul, pentru că unde este
adevărul acolo este lumină, seninătate, pace, dragoste şi sfinţenie, acolo este Dumnezeu, felul
Lui de a fi.

O, ce frumos e adevărul!

Slavă veşnică Lui!

1 Ioan 2 : 5

Dragostea faţă de Dumnezeu se arată prin ascultarea şi supunerea faţă de Cuvântul Lui scris.

Dumnezeu nu se uită la vorba dragostei, ci la fapta-dragoste.

Iubeşti numai atât cât poţi să te supui celui pe care îl iubeşti.

Dumnezeu ne-a dat Cuvântul Său, pentru ca să ne prindă şi să ne lege de Sine, de dragostea Lui
şi astfel să ne facă cel mai mare bine.

Ascultarea de Cuvântul lui Dumnezeu fericeşte două părţi: pe Dumnezeu, care însetează după
iubirea omului, şi pe om, care însetează după odihnă.

Ascultarea de Cuvântul lui Dumnezeu, este semnul întoarcerii omului la Făcătorul său, semnul
naşterii din nou, din Dumnezeu.

Numai firea (natura) din Dumnezeu se poate supune lui Dumnezeu.

Ştim că suntem din Dumnezeu şi în Dumnezeu, după supunere sau ascultarea de Cuvântul Său.

„Dar cine păzeşte Cuvântul Lui, în el dragostea lui Dumnezeu a ajuns desăvârşită; prin aceasta
ştim că suntem în El.”

Astfel ştim că suntem în El. Ştiu, chiar dacă n-o spun în gura mare şi sunt pe deplin conştient de
lucrul acesta. Dragostea lui Dumnezeu, arătată în Domnul Isus, devine cunoscută în inima mea,
pentru că mă aflu pe hotarul unde această dragoste se desfăşoară. Ascultarea de Cuvântul lui
Dumnezeu îmi garantează acest lucru.
Acela este cu adevărat ascultător şi păzitor al Cuvântului lui Dumnezeu, care primeşte şi se
supune Cuvântului fără să-l strice printr-o interpretare străină de duhul lui.

Nimeni nu poate să se încreadă în Dumnezeu, dacă nu ascultă de Cuvântul Său. Ascultarea este
rădăcina încrederii, iar încrederea este semnul dragostei. Un om al lui Dumnezeu zicea: „Jugul
ascultării şi păzirii Cuvântului lui Dumnezeu e greu când eul nu e pe cruce.” Eul (firea veche)
din noi este duşmanul cel mai neînduplecat al lui Dumnezeu, al adevărului Său şi al mântuirii
noastre. Iată de ce trebuie să veghem necurmat, ca să ţinem pe cruce acest mare duşman.

Dacă eul este pe cruce, mersul nostru pe calea ascultării de Cuvântul lui Dumnezeu este lin şi
fără opriri.

Sf. Macarie cel Mare, spunea: „Cei simpli ascultă Cuvântul de la început; îl pun în practică şi
dobândesc de la Dumnezeu har. Dar cei înţelepţi, care se ocupă cu cercetări subtile, fug de luptă
şi nu înaintează.”

Doamne Isuse, vreau mai bine să ascult de Tine şi de Cuvântul Tău, decât să ştiu să-l interpretez
cu vorba. Vreau mai bine trăirea cu Tine în dragoste, decât să filozofez cu adevărul Tău, fără rod.
Dă-mi Tu acest har, amin.

1 Ioan 2 : 6

Simplu şi hotărât. A fi creştin înseamnă a fi ca Isus. El este Modelul. Vor întreba mulţi: Cine,
însă poate să ajungă la această trăire? Răspunsul: Ceea ce la om este cu neputinţă, la Dumnezeu
este cu putinţă.

Cei care sunt născuţi numai din Adam (din părinţi pământeşti), nu vor putea ajunge Nici-odată să
trăiască aşa cum a trăit Isus. Trebuie o naştere nouă, o naştere din Dumnezeu, şi la această
naştere se ajunge numai prin credinţa în Domnul Isus Hristos, în jertfa Lui răscumpărătoare.
(Ioan 1:12). Cei născuţi din nou, au o fire nouă, fire dumnezeiască şi cu această fire pot să
trăiască aşa ca Domnul Isus, pot împlini legile şi poruncile lui Dumnezeu, pentru că aceste legi
fac parte din firea nouă aşa cum lumina face parte din foc.

Domnul Isus Hristos nu se temea de mânia oamenilor, nici nu căuta bunăvoinţa mulţimii; El nu
s-a ferit vreodată de adevăr din pricina vorbirii de rău. Iată pentru ce toate cuvintele şi lucrările
Lui purtau pecetea înălţimii şi a tăriei sfinte! El este singurul despre care se poate spune cu
adevărat: „Frunzele lui nu se vestejesc, tot ce începe, duce la bun sfârşit.” (Psalm. 1:3) Tot ce
făcea se întorcea cu câştig, pentru că El făcea totul pentru Dumnezeu. Toate faptele, cuvintele,
mişcările, privirile şi gândurile Lui semănau cu nişte flori frumoase, strânse ca să bucure inima
lui Dumnezeu prin mireasma lor. Ştia foarte bine care avea să fie urmarea lucrării Sale, pentru că
El lucra totdeauna împreună cu Dumnezeu şi pentru Dumnezeu, într-o deplină înţelegere a
gândurilor Lui. El a putut să spună: „M-am pogorât din cer ca să fac nu voia Mea, ci voia Celui
ce M-a trimis.” (Ioan 6: 38). Iată pentru ce îşi dădea rodul „la vremea sa” şi făcea totdeauna
„ce-I este plăcut.” (Ioan 8: 29).
Domnul Isus nu S-a întors Nici-odată din drumul său, nu şi-a luat Nici-odată înapoi cuvântul
spus, nici nu şi-a revizuit gândirea. În El totul era desăvârşit, totul era „rod la vremea potrivită”.
Râul vieţii Lui sfinte şi cereşti curgea liniştit şi fără abatere. Voinţa Lui era cu totul supusă.

Facă Domnul ca inimile tuturor credincioşilor să ţie pline numai de Persoana Lui şi privirea lor
să fie aţintită doar spre El!

Un lucru însă nu trebuie să uităm: cei născuţi din nou, pe lângă firea cea nouă pe care au primit-o
de la Dumnezeu, mai au în ei şi firea veche, firea păcatului pe care trebuie s-o răstignească zilnic.
Lupta împotriva firii vechi (eul) trebuie dusă zilnic până la moartea trupului. Cei necredincioşi
(nenăscuţi din nou) nu cunosc această luptă, pentru că nu au în ei două firi. Toate îndemnurile
din Epistolele Noului Testament, pentru trăirea în sfinţenie, pentru trăirea vieţii Domnului Isus,
pentru împlinirea poruncilor dumnezeieşti sunt date numai creştinilor adevăraţi, adică celor
născuţi din nou. Ei, prin puterea Duhului Sfânt, pot să-şi răstignească firea veche şi să-şi crească
firea cea nouă după chipul lui Dumnezeu. Harul lui Dumnezeu le-a pus totul la îndemână, atât
pentru una cât şi pentru cealaltă. Numai să-şi întindă mâna credinţei, ca să ia ceea ce le trebuie.

Dacă lupta împotriva eului vechi este câştigată zilnic, toate celelalte sunt uşoare. Câtă vreme eul
(firea veche) stă pe tronul vieţii noastre, nu putem trăi ca Domnul Isus.

La intrarea în împărăţia Cerurilor, nu are însemnătate ce-ai fost pe pământ, ci numai dacă ai
semănat cu Isus.

Se povesteşte că în oştirea împăratului Alexandru cel Mare se afla un ostaş cu numele

Alexandru, care trăia o viaţă urâtă. Auzind despre el, împăratul Alexandru cel Mare l-a chemat la
sine şi i-a spus: „Ori îţi schimbi numele, ori îţi schimbi viaţa, ca să nu mă faci de râs.” Ostaşul a
înţeles şi a ascultat de împărat, schimbându-şi viaţa.

Când cineva face o faptă urâtă şi ajunge să fie pus în ziar, altul cu numele asemănător, publică un
anunţ, că nu despre el este vorba, ca să nu fie confundat. Aşa ţine şi Domnul Hristos la Numele
Său.

„Cine zice că rămâne în El, trebuie să trăiască şi el cum a trăit Isus.” Cum a trăit Isus?

El a trăit în ascultare desăvârşită de Tatăl, în lepădare de Sine, în smerenie, în sfinţenie, în

rugăciune, în dragoste desăvârşită faţă de toţi oamenii, în bucurie. Un credincios spunea altui
credincios: „Domnul Isus n-a râs Nici-odată. El a fost prea serios ca să poată râde.” Dar un
copilaş care asculta, n-a putut răbda o astfel de vorbă şi a zis: „Omul acesta nu spune adevărul;
Domnul Isus trebuie să fi râs, şi lucrul acesta îl înţelegem din cuvintele: «Lăsaţi copii să vină la
Mine» şi copilaşii nu vin la un om posac şi posomorât.”

Domnul Isus a trăit în mulţumire. El se mulţumea cu ce avea şi mulţumea lui Dumnezeu pentru
toate lucrurile. A trăit apoi în lucrare necurmată. Cum a lucrat El, aşa să lucrăm şi noi, urmaşii
Lui. El şi-a dat viaţa ca jertfă pentru răscumpărarea păcătoşilor. Aşa trebuie să facem şi noi. El a
propovăduit Cuvântul Tatălui în orice vreme, neţinând seama de oameni, necăutând la faţa lor.
Aşa să facem şi noi. El a iubit fără părtinire pe toţi oamenii. Aşa să iubim şi noi. El era dezlegat
de lucrurile lumii pentru că împărăţia Lui nu era din lumea aceasta. (Ioan 18:36). Aşa să fim şi
noi.

Numai trăind ca El, semănăm cu El şi dovedim că suntem în El.

Aşa cum s-a spus mai sus, cel mai mare duşman al nostru este eul (firea noastră veche). Cât este
de înrădăcinat eul în om, se poate vedea şi dintr-un studiu pe care l-au făcut asupra omului nişte
psihologi din Australia. Ei au înregistrat pe o bandă de magnetofon cuvintele cele mai des
folosite de copiii de 5 ani. Materialele înregistrate au arătat că cel mai des cuvânt folosit de copiii
de această vârstă este pronumele „eu”. După care urmează „vreau”, „voi fi” şi „îmi place.”

Da, eul este duşmanul nostru cel mai mare, când este vorba de mântuire şi de trăirea vieţii cu
Domnul Isus. Sf. ap. Pavel, ca unul care cunoştea desăvârşit viaţa cea nouă din Hristos şi
mişcările eului, în acelaşi timp scria: „Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine.” (Gal.
2:20). Numai în măsura morţii (răstignirii) eului putem trăi în Hristos şi ca Hristos. În măsura
aceasta semănăm cu El. Despre El se spune în Cântarea Cântărilor 5:16 – „Cerul gurii lui este
numai dulceaţă şi toată Fiinţa Lui este plină de farmec.”

Dacă trăim necurmat în preajma lui Hristos şi în lucrurile şi Cuvântul Lui, devenim ca El. Zice
un proverb vietnamez: „Trăind în dovleac te faci rotund, trăind în bambus te faci lung.”

„Cine zice că rămâne în El, trebuie să trăiască şi el cum a trăit Isus.”

Câteva dintre gândurile unor vechi scriitori creştini (Sf. Părinţi), ne vor ajuta să înţelegem mai
bine acest adevăr dumnezeiesc cuprins în versetul de mai sus.

Sf. Chirii al Ierusalimului: „Căci nici un folos nu este nouă să ne numim creştini, de nu vom
stărui să ajungem a trăi ca Hristos.”

Sf. Macarie cel Mare: „Aşa după cum Dumnezeu este dragoste, bucurie, pace, bunătate şi
sfinţenie, tot la fel trebuie să fie şi omul nou prin har… A fi frate cu Hristos şi fiu al lui
Dumnezeu, înseamnă a

fi deosebit în comparaţie cu ceilalţi oameni; adică să-ţi sfinţeşti inima şi să-ţi îndrepţi necurmat
gândurile spre Dumnezeu.”

Sf. Ioan Gură de Aur. „A imita pe Hristos nu cere timp, nici meşteşug, ci numai intenţie bună…
După ce voieşte omul, trebuie să trăiască practic cele voite.”

Didahiile (învăţătura celor doisprezece apostoli): „Nu oricine vorbeşte în duh este profet
adevărat, ci numai cel care are purtările Domnului; deci după purtare se cunoaşte profetul
mincinos şi profetul adevărat. Orice profet care învaţă adevărul, este profet mincinos dacă nu
face ceea ce învaţă.”

Sf. Maxim Mărturisitorul: „Trebuie să avem trăsăturile Celui ce ne-a născut, să ne asemănăm cu
El şi să să-I sfinţim numele pe pământ.”
Talasie Libianul: „Fiu al lui Dumnezeu este cel ce s-a făcut asemenea cu Dumnezeu, prin
bunătate, înţelepciune, putere, dragoste şi dreptate.”

Avva Evagrie: „Cine vrea să fie de un chip cu Isus Hristos, în ce priveşte slava, trebuie să fie de
un chip cu El şi în ce priveşte viaţa. Dacă iubeşti pe Hristos, nu uita să-I trăieşti şi viaţa.”

Sf. Ioan Scărarul: „Creştin este acela care îl imită pe Hristos prin cuvinte, prin fapte şi prin
gânduri.”

A trăi ca Hristos nu este ceva cu neputinţă – aşa cum s-a zis mai sus – ci este ceva normal pentru
cel cu adevărat întors la Dumnezeu, pentru cel născut din nou. Harul sfânt lucrează în el la
înlăturarea tuturor rămăşiţelor vechi, pe măsura creşterii făpturii noi. Aşa cum frunzele noi, care
se ivesc primăvara, înlătură frunzele vechi şi uscate care au rămas iarna în pom.

Toată slava se cuvine Domnului care a început în noi lucrarea Lui de înnoire şi pe care o va duce
la bun sfârşit. Amin.

1 Ioan 2 : 7

Iubirea lui Dumnezeu se desăvârşeşte în acei a căror purtare e potrivită cu Cuvântul Său.

Atât porunca iubiri din Ioan 13:34, cât porunca vieţii veşnice din Ioan 12:50 cât şi porunca trăirii
vieţii Domnului Hristos din Ioan 15:4;

1 Ioan 2:6; Filip. 1:21), sunt tot atât de vechi ca şi Cuvântul Evangheliei, pentru că toate au în
vedere mântuirea şi desăvârşirea noastră. Domnul Isus S-a născut, a trăit şi a murit ca să ne
mântuiască pe noi, de aceea în tot ce a spus a urmărit scopul acesta.

Dar cu toate că Sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu este vechi – pentru că adevărul este de la început
– el totuşi e mereu nou şi proaspăt în viaţa noastră de toate zilele, ca şi apa izvorului, care deşi
este aceeaşi, este totuşi nouă cu fiecare picătură care curge.

Dragostea lui Dumnezeu faţă de noi, la fel, cu toate că este veche, este totuşi nouă în fiecare zi,
îmbrăcând totdeauna cea mai nouă haină. Nici-odată nu se isprăveşte diversitatea harului Său. El
e nemărginit în bunătate, în ajutor, în mângâiere şi în izbăvire. Iubirea Sa nu se va isprăvi nici
când cel din urmă musafir va pleca sătul de la masa Lui. Şi noi trebuie să fim ia fel. Căci trebuie
să căutăm necurmat cărări noi ca să ne arătăm dragostea faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele.
Nu trebuie să obosim Nici-odată în iubire.

Sf. apostol Ioan vorbea şi scria mereu despre aceleaşi lucruri: Cuvântul şi dragostea lui
Dumnezeu, cu toate că acestea erau cunoscute de credincioşi. Să învăţăm şi noi ca să facem la
fel. In orice timp şi cu orice ocazie să înălţăm mereu Cuvântul şi dragostea lui Dumnezeu, căci
sufletele n-au nevoie de altceva în călătoria lor pe pământ.

1 Ioan 2 : 8
Ca să vorbeşti despre Domnul Isus, despre Cuvântul şi dragostea Lui, totdeauna este un lucru
nou.

Dumnezeu, în nemărginirea Lui, are atâtea frumuseţi, că Nici-odată nu va fi în stare vreo făptură,
sau toate făpturile la un loc, să-L cuprindă. Cu cât te adânceşti în El, cu atât lumina creşte. Aşa şi
cu dragostea Lui. E fără sfârşit şi tot mai frumoasă.

Iubirea lui Dumnezeu se desăvârşeşte în aceia a căror purtare este potrivită cu Cuvântul Său.

Porunca iubiri e veche. Ea e tot aşa de veche ca şi cea dintâi predică a lui Ioan, căci el totdeauna
a pus iubirea mai presus de orice. Ea

e atât de veche ca şi începutul Evangheliei, căci Domnul Isus s-a născut, a trăit şi a murit ca să
aducă buna învoire între oameni. Pentru mine e tot aşa de veche ca şi cuvântul auzit de la mama
când mă ţinea în braţe sau de la tata. Am fost crescut în dragoste şi ce fericit sunt că a fost aşa!

Dar dragostea devine nouă în experienţa noastră. Ea îmbracă totdeauna cea mai nouă haină.
Lucrul acesta e adevărat atât cu privire la El cât şi cu privire la noi. Domnul Isus îşi arată iubirea
în forme noi de fiecare dată când se arată. Harul lui este aşa de bogat că nu se isprăveşte Nici-
odată. El e nemărginit în bunătate, în ajutor, în mântuire, şi iubirea Lui nu se va isprăvi nici când
cel din urmă musafir va pleca sătul de la masa Lui. Şi noi trebuie să căutăm necurmat căi noi de
a arăta dragostea faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele. Nu trebuie să obosim nicicând a iubi.

Cel mai bun lucru despre viitor este că ne vine în porţii de câte o zi.

Adevărat scria sf. Irineu: „Dumnezeu n-are în Sine nici înainte, nici după; El este cu totul
asemenea şi egal cu El însuşi, Unul.”

Sau cum zicea Fer. Augustin: „Dumnezeu este asemenea unui cerc atotcuprinzător, a cărui limită
nu e nicăieri şi al cărui centru e pretutindeni.”

Adevăratul credincios nu are altă ocupaţie mai însemnată pe pământ ca mărturisirea Numelui lui
Dumnezeu şi a dragostei Sale întrupată în Fiul Său, Isus Hristos. Pentru El această slujbă e
totdeauna nouă, plăcută şi necesară, aşa cum e respiraţia, aşa cum este dorinţa după hrană.

„…Vă scriu o poruncă nouă, lucru care este adevărat atât cu privire la El, cât şi cu privire la
voi; căci întunericul se împrăştie, şi lumina adevărată şi răsare chiar.”

Orice apropiere de Cuvântul lui Dumnezeu înseamnă o treaptă urcată pe scara luminii.

Orice adâncire în dragostea faţă de Dumnezeu şi faţă de făpturile Sale înseamnă o înălţare pe
scara fericirii şi a adevărului.

Făgăduinţele lui Dumnezeu pentru viitor sunt mai dorite de noi, cei credincioşi, în măsura trăirii
prezentului în Dumnezeu şi în dragostea Lui.
Dumnezeu se înnoieşte cu fiecare clipă, iar dragostea Lui la fel. Cei născuţi din Dumnezeu sunt
asemenea lui Dumnezeu: se înnoiesc necurmat (2 Corinteni 4:16). Înnoirea este o caracteristică a
Dumnezeirii.

1 Ioan 2 : 9

Semnul că ai intrat în lumina lui Dumnezeu, este dragostea faţă de toate făpturile Sale şi, în
primul rând, faţă de fraţi.

Lumina îţi arată realităţile dumnezeieşti şi una din aceste realităţi este mântuirea lui Dumnezeu,
care a cuprins pe mai mulţi oameni decât îţi închipui tu. Toţi cei care mărturisesc cu gura pe Isus
ca Domn şi-L urmează, prin credinţă (Romani 10:9-10), sunt fraţii tăi, pe care trebuie să-i iubeşti
şi să ai părtăşie cu ei, chiar dacă nu fac parte din gruparea ta religioasă şi nici nu împărtăşesc
întru totul părerile tale. Dacă n-ai ajuns să vezi adevărul acesta, încă nu ai lumina lui Dumnezeu
în tine. lată lucruri la care trebuie să te gândeşti cu toată seriozitatea.

Iubindu-l pe cel care crede şi urmează cu iubire pe Domnul Isus care m-a mântuit şi pe mine,
dovedesc că am intrat în marea familie a lui Dumnezeu şi arăt că sunt în lumină. Eu trebuie să
am părtăşie cu toţi cei care au părtăşie cu Dumnezeu, prin Fiul Său, Isus Hristos.

Nimeni nu este rătăcit (eretic) atâta timp cât mărturiseşte că Isus Hristos S-a întrupat, a murit şi a
înviat, pentru mântuirea neamului omenesc căzut în păcat. Chiar dacă în unele privinţe are alte
păreri, dacă face această mărturisire şi iubeşte cu adevărat pe aproapele, este mântuit, este fratele
meu.

Dragostea faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele este dovada cea mai puternică a luminii
dumnezeieşti, pe care trebuie s-o arate un credincios.

Dragostea este lumină; ura sau indiferenţa este întuneric.

Adevărul capătă strălucire prin dragoste, adică printr-o fiinţă care îl poartă iubind. Altfel este ca
un motor foarte bun, dar nepornit.

Dragostea este benzina, iar adevărul este motorul. Fără benzină, motorul nu este de nici un folos.
Benzina trebuie înnoită mereu, pentru că prin ardere, se consumă. Motorul însă rămâne acelaşi.
Iată că înţelegem mai bine cuvintele: adevăr vechi (neschimbat) şi dragoste nouă (înnoită fără
întrerupere).

Lumina este cu putinţă numai în dragoste. Restul este întuneric. Ura şi răceala sunt bezna
diavolului.

Când dragostea poară adevărul, iar adevărul păzeşte dragostea, este adevărata viaţă din
Dumnezeu, viaţa cea nouă de natură cerească.

In spatele unei faţade bine zugrăvită se ascunde uneori o ruină. Abia când intrăm în casă,
descoperim cât de şubredă este construcţia. O astfel de stare se găseşte câteodată şi la oameni.
Câţi nu trec drept cetăţeni cumsecade, soţi fideli şi părinţi bunii, şi totuşi aceasta este numai o
faţadă.

Se povesteşte că în suburbia unui oraş mare, a apărut deodată la o casă poliţia; la scurt timp a
venit salvarea şi ceva mai târziu maşina de la pompe funebre pentru a ridica un soţ, care luase o
supradoză de somnifere şi care nu a mai putut fi salvat. Nu a ştiut nimeni ce la mânat la moarte
pe acel om stimat şi bogat. Treptat s-a descoperit că acel om căzuse pradă unei poveri secrete, de
care nu putea scăpa. Ce groaznic! în spatele unei feţe zâmbitoare stăteau gânduri de sinucidere.

„Cum arată interiorul, nu-l priveşte pe nimeni”, se spune adeseori. Chiar pe nimeni? Dumnezeu
cunoaşte tot ce se petrece în ascuns şi în faţa tronului mare şi alb vor ieşi la iveală şi vor fi
judecate toate lucrurile. Dar ce bine că toţi care doresc să fie eliberaţi de păcatele lor, din braţele
Satanei, pot fi salvaţi! Domnul Isus vrea şi poate să elibereze pe orice om care doreşte acest
lucru. El nu dăruieşte numai o eliberare temporară, ci una cu efect veşnic.

Dacă stăm mereu cu inima deschisă spre Dumnezeu, El ne-o umple cu dragostea sa (Rom. 5:5),
dragoste care cuprinde pe toţi fraţii, pe toţi oamenii şi pe vrăjmaşi.

1 Ioan 2 : 10

Cu dragostea noastră nu putem iubi pe nimeni cu adevărat, chiar dacă suntem credincioşi.
Dumnezeu nici nu ne cere lucrul acesta. Cu dragostea Lui, însă, putem iubi cu adevărat şi
fierbinte pe oricine şi în orice timp.

Aşa cum am primit în dar mântuirea, aşa trebuie să primim şi dragostea şi toate celelalte daruri:
putere, înţelepciune, râvnă etc. Numai să avem inima deschisă spre Dumnezeu, prin credinţă şi
El o va umple cu tot ce trebuie, pentru trăirea unei vieţi normale în Hristos.

Singura noastră vină – ca oameni care au făcut un legământ cu Domnul – este faptul că nu avem
totdeauna inima deschisă în întregime spre Dumnezeu, Izvorul tuturor darurilor. De aceea şi
dragostea noastră nu-i cum trebuie, puterea noastră este slabă şi înţelepciunea noastră este
neclară.

Dumnezeu toarnă dragostea Sa prin Duhul Sfânt, în inimile noastre (Rom. 5:5). Aşa cum ploaia
curge de sus şi umple orice vas deschis, tot aşa şi dragostea dumnezeiască: este turnată peste
orice inimă credincioasă şi o umple, dacă este deschisă.

Poţi iubi cu adevărat numai când ai dragostea lui Dumnezeu în inima ta. Altfel nu poţi. Cu
dragostea ta nu poţi cuprinde decât pe cei care nu te contrazic, pe cei de la care ai un folos
oarecare. Dragostea lui Dumnezeu însă nu poate să-ţi intre în inimă decât atunci când ţi-o
deschide adevărul spre Dumnezeu: El ţi-o toarnă prin DUHUL SFÂNT, aşa cum toarnă ploaia pe
pământ şi umple toate vasele întoarse şi deschise sper cer.

Lumină este numai cel care iubeşte cu dragostea lui Dumnezeu. Cel care cunoaşte numai teoria
adevărului, se poate numi luminat, adică primeşte lumină din afară, ca oglinda de la lampă, dar
nu este el lumină.
Sfânta Scriptură arată mai multe feluri de iubire, dar numai una este din Dumnezeu; iubirea
curată, nepărtinitoare şi fierbinte.

Dragostea rece (Mat. 24:12), dragostea prefăcută (Rom. 12:9), dragostea părtinitoare (Mat. 5:47)
toate sunt ale omului firesc. Şi cine porneşte în lucrarea lui Dumnezeu cu astfel de iubiri,
împiedică lucrarea şi aduce tulburare în Biserica Domnului Hristos.

Cu dragostea lui Dumnezeu putem să iubim pe fraţi şi putem să fim cu adevărat lumină în toată
purtarea noastră. Numai ceea ce vine de la Dumnezeu ne face viaţa luminoasă şi asemănătoare cu
Dumnezeu.

Cine iubeşte este lumină; cine nu iubeşte este întuneric.

În dragostea dumnezeiască nimeni nu se poticneşte, pentru că ea este întemeiată pe adevăr, iar

adevărul dă lumină şi libertate.

„Cine iubeşte pe fratele sau, rămâne în lumină, şi în el nu este nici un prilej de poticnire.”

1 Ioan 2 : 11

Ura aduce în sufletul omului cel mai mare şi mai înspăimântător întuneric, şi-i seacă ochii de
orice posibilitate de vedere.

Pe fundul oceanului, unde este întuneric veşnic, trăiesc un soi de peşti care se nasc orbi. Se
observă numai locul ochilor, dar fără ochi. Întunericul în care aceşti peşti trăiesc de multă vreme,
le-a secat lumina ochilor.

Ce scumpă-i vederea, ce nepreţuită este lumina! Numai după ce omul pierde aceste mari daruri
ale lui Dumnezeu, îşi dă seama de valoarea lor.

Ce bucurie îţi mai poate da viaţa dacă nu mai ai lumină şi vedere?

Şi duhovniceşte este tot aşa. Cel orbit de ură sau de alt păcat (căci păcatul orbeşte pe om) nu mai
ştie ce-i bucuria şi pacea, daruri pe care le dă Dumnezeu numai celor care păstrează în inima lor
credinţa care lucrează prin dragoste (Gal. 5:6) şi starea de curăţie şi ascultare faţă de El.

Ura este săgeata diavolului, cu care el ţinteşte în ochii celui credincios. După ce îl lasă în
întuneric, face cu el ce vrea. În întuneric omul nu mai are nici o siguranţă: din toate părţile este
pândit de vrăjmaşi.

Sf. Grigore Teologul zice: „Lumina este cel mai frumos şi mai înalt dar al lui Dumnezeu în noi.”

Sf. Ciprian, zice: „Pentru fiii luminii este zi şi în întunericul nopţii. Când este oare fără lumină
cel care are lumina în inima sa? Sau când nu are soare şi zi acela, pentru care Hristos este Soare
şi Zi?”
„Dar cine urăşte pe fratele sau, este în întuneric…” Nu numai ura orbeşte ochii, ci şi iubirea
care nu vine din Dumnezeu, adică iubirea din firea păcatului, părtinitoare şi prefăcută.

Cât de departe se gândeşte omul religios, când este vorba de întrebarea mântuirii veşnice, de
clipa dând va trebui să părăsească acest pământ? Cineva povestea că a oferit într-o zi unei femei
mai în vârstă un studiu biblic, explicându-i şi pe scurt conţinutul lui. Dar ea nu l-a primit. „Eu am
credinţa mea şi merg la biserică.” „îmi daţi voie să vă întreb, cine este Isus Hristos pentru
dumneavoastră?”, am întrebat-o pe femeie. Ea m-a privit nedumirită: „Aşa departe nici nu mă
gândesc.”

Nu este acesta o realitate zguduitoare? Această femeie a mers probabil o viaţă întreagă la
biserică, a auzit de mii de ori de Numele Isus şi poate L-a şi rostit. Totuşi întrebarea: „Cine este
Isus Hristos?” a rămas fără răspuns pentru ea. „Aşa departe nici nu mă gândesc.”

Cât de greşit este să mergi o viaţă întreagă pe lângă realitatea că Fiul lui Dumnezeu este
adevărata cale a mântuirii, că El singur este Mântuitorul. Pentru astfel de oameni care trăiesc fără
Hristos, creştinismul este zadarnic. Poate fi o formă frumoasă dar fără conţinut, fără viitor. Este
timpul ca fiecare cititor să se întrebe, dacă viaţa sa merge pe adevărata cale sau totul e numai o
formă de evlavie.

Se povesteşte că într-o zi, un învăţător a întrebat pe elevii săi: „Unde locuieşte Dumnezeu?” Nu
ştim de ce a pus această întrebare, dar mulţi copii au dorit să răspundă.

„în cer”, a răspuns un copil. „într-o lumină curată”, a răspuns altul. „Pe Strada Mare, ultima casă
pe stânga”, a strigat micul Frederic. Răspunsul său cerea o lămurire. „Când am trecut ieri prin
faţa casei cizmarului, tata, mi-a spus: «Acest om sărac are opt copii şi este orb. Totuşi această
familie trăieşte fericită, în pace şi în dragoste. Vezi tu Frederic, Dumnezeu locuieşte acolo.»”

În zilele despre care vorbeşte cartea Exodului, un întuneric adânc a fost trimis de Dumnezeu
peste toată ţara Egiptului, din pricina încăpăţânării lui Faraon. „Dar în locurile unde locuiau toţi
copiii lui Israel, era lumină.” (Exod. 10: 22-23).

Lumea de azi este adâncită în cel mai mare întuneric moral. Sunt casele noastre în această noapte
morală, ca nişte lumini pe care harul lui Dumnezeu le ţine aprinse? Este lumină în locuinţa
noastră? Casa noastră trebuie să fie o lampă care luminează, nu numai calea noastră, ci şi pe a
altora spre adevărata Lumină care a venit în lume ca să lumineze pe orice om. (Ioan 1:9).

Iubirea sufletească, izvorâtă numai din sentimente fără să ţină seama de adevăr, orbeşte pe om la
fel ca ura. Mare atenţie, fraţilor, la mişcările sufletului nostru, ca să nu ne târască în locuri
primejdioase.

Dacă sufletul (locul sentimentelor) nu este sfinţit de Duhul lui Dumnezeu, aduce mari pagube în
lucrarea lui Dumnezeu.

1 Ioan 2 : 12
Sf. ap. Ioan, cu multă duioşie se adresează tuturor sfinţilor numindu-i „copilaşi”, cuvânt prin care
îşi arată căldura inimii lui faţă de ei. El caută să-i încredinţeze de marele adevăr, cum că păcatele
pe care le-au săvârşit, după întoarcerea lor la Dumnezeu, sunt iertate pentru Numele Domnului
Isus.

„Vă scriu copilaşilor, fiindcă păcatele vă sunt iertate pentru Numele Lui.”

Dumnezeu se îngrijeşte de lucrurile mici, purtând grijă până şi de vrăbii. Nimic nu este prea mic
pentru Dumnezeu, pentru că El întrebuinţează mijloacele cele mai neînsemnate ca să-şi
împlinească ţinta. Cel mai de jos om, dacă va cere, va afla belşug de binecuvântare de la
Dumnezeu.

Printre cei ce se tem de Dumnezeu sunt şi mici şi mari. Unii sunt copilaşi, alţii uriaşi; dar toţi
sunt binecuvântaţi. Credinţa mică este binecuvântată. Orice arătare a îndurării lui Dumnezeu, fie
numai şi un muguraş, are parte de binecuvântare. Afară de aceasta, Domnul Isus a răscumpărat şi
pe cei mici şi pe cei mari cu acelaşi sânge scump, şi El a luat asupra Sa să pască şi pe mieluşei şi
pe oi. Nici-o mamă nu-şi uită copilul pentru că este mic, ci cu cât este mai mic, cu atât îngrijeşte
mai duios de el. Dacă este vorba de vreo preferinţă, atunci pentru Domnul nu sunt: „mari şi
mici”, ci de „mici şi mari.”

Bill şi Jenz Moris, doi tineri căsătoriţi şi misionari din America, şi-au ales drept câmp de lucru
zona de la graniţa spre Tibet, unde până atunci nu a îndrăznit nimeni să lucreze. Populaţia de
acolo slujea idolilor; moralul şi traiul vieţii lor era de plâns.

Să ascultăm ce spunea Bill despre întâmplările lor: „Am vestit pe Hristos şapte ani, fără a vedea
vreun rezultat. Am învăţat cu multă greutate limba acelor oameni şi am încercat tot ce a fost
posibil ca să le dovedim dragostea noastră, dar ei nu ne-au arătat nici cea mai mică încredere.
Dar în al şaptelea an al lucrării noastre, s-a întâmplat ceva: s-a născut primul nostru copil, o
fetiţă. Când micuţa noastră Betsy a început să vorbească, a vorbit cu uşurinţă limba copiilor de
acolo. Într-o zi, am auzit-o cum repeta versetele biblice şi cântările, pe care, le învăţase de la noi,
cu prietenii ei de joacă. Aceasta a fost ca o minune. În timp ce pierdusem orice speranţă de a ne
apropia acei oameni, ei au luat din gura fiicei noastre mărturia despre Isus. Dumnezeu s-a folosit
de această fetiţă pentru a lucra în inimile lor pocăinţa. Acolo, acum sunt opt creştini care citesc
Evanghelia şi se pregătesc să o vestească şi altor oameni din poporul lor.

Oricine se mărturiseşte cu sinceritate şi cu părere de rău înaintea Tatălui Ceresc, primeşte îndată
iertarea păcatelor. Jertfa Domnului Isus pe crucea Golgotei este chezăşia noastră în faţa dreptăţii
dumnezeieşti.

Subliniem aici o latură însemnată a adevărului lui Dumnezeu cu privire la mântuirea noastră,
prin credinţa în jertfa Mântuitorului Hristos şi anume: mântuirea este o lucrare reală pentru
prezent a harului lui Dumnezeu. Nu în viitor vom fi mântuiţi, ci în prezent, dacă primim cu
adevărat pe Domnul Isus, prin credinţă, ca Mântuitor personal.

„… Păcatele vă sunt iertate pentru Numele Lui.”

Deci nu vor fi, ci sunt iertate păcatele celor care se pocăiesc acum de ele. Şi oare mântuirea nu
înseamnă iertarea şi izbăvirea de păcate? Iar naşterea din nou nu înseamnă mântuire? După cum
naşterea din nou nu este o lucrare care se va face după moarte, tot aşa şi mântuirea.

Noi suntem mântuiţi acum, prin credinţa în Domnul Isus, adică acum suntem născuţi din nou, şi
această mântuire trebuie s-o ducem până la capăt cu frică şi cutremur (Filip. 2:12), nu că s-ar
putea pierde, ci pentru ca să nu împiedicăm roadă pe care harul lui Dumnezeu vrea s-o crească în
noi, şi pentru faptul că Dumnezeu vrea să ne facă împreună lucrători cu El pe marele ogor al
Evangheliei.

Sf. Macarie cel Mare, zice: „Numai Păstorul cel bun tămăduieşte oaia cea bolnavă. O oaie nu
poate tămădui pe alta. Dacă omul nu este acum vindecat (mântuit) nu poate face parte din
Biserica Domnului.”

Sf Simeon Noul Teolog, zice: „După moarte nu mai există nici o lucrare pentru tine prin care să
obţii curăţirea.”

Mântuirea este a lui Dumnezeu, iar noi suntem în mâna Lui. Cine oare ne va putea smulge din
această preaputernică mân:), dacă rămânem în ea prin credinţă? Nimeni. (Ioan 10:28). Harul Lui
nu face lucrări pe jumătate, ci le duce până la capăt.

Slăvit să-I fie Numele în veci, amin.

1 Ioan 2 : 13

Este primul loc din Sfânta Scriptură unde Dumnezeu, prin gura apostolului Ioan, vorbeşte într-un
singur verset, despre cele trei categorii în care se împarte omenirea din punct de vedere al scării
vieţii: părinţi, tineri şi copii. Fiecărei categorii îi spune ceva, potrivit cu starea ei.

Părinţii. „Vă scriu, părinţilor, fiindcă aţi cunoscut pe Cel ce este de la început”

Părinţii cunosc persoana Domnului Hristos, au experienţă pe calea Lui, în lucrarea Lui şi fiind
mai înaintaţi în vârstă, ştiu mai multe decât tinerii şi copiii. Ei au ajuns nu numai la maturitatea
trupească, ci şi la maturitatea duhovnicească şi, de aceea, pot să le fie de folos.

Sf. ap. Ioan vorbeşte aici despre părinţii credincioşi cu adevărat, care n-au fost potrivnici în ceea
ce priveşte ascultarea şi supunerea faţă de Dumnezeu, care n-au fost leneşi şi nepăsători în
lucrarea Evangheliei, şi care dovedesc prin roadă sfântă că cunosc pe Mântuitorul lor. Unor astfel
de părinţi ideali, cu viaţă creştină normală, le scrie apostolul iubirii. Cine are în inimă, prin
credinţă pe Domnul Isus (Efes. 3:17), acela îl cunoaşte cu adevărat şi îl poate duce şi altora.

Tinerii. „Vă scriu, tinerilor, fiindcă aţi biruit pe cel rău.”

Voi, tinerilor, care aţi avut parte de fericirea întoarcerii la Domnul Isus din primăvara vieţii, să-I
fiţi recunoscători, predându-I întreaga voastră viaţă, ca El s-o facă cu adevărat frumoasă şi
folositoare. Gândiţi-vă la fericirea tânărului Fineas (Num. 25:11) şi a tânărului Samuel (1 Sam.
3:1). Câtă binecuvântare a dat Dumnezeu prin ei şi în poporul lor în acele grele împrejurări!
Gândiţi-vă la fericirea tânărului David, care cu o praştie şi cu o piatră, (1 Samuel 17:49), a fost
mai tare decât uriaşul Goliat, şi învăţaţi de la el că „biruinţa e a Domnului.” (1 Sam. 17:47). Vă
înconjoară multe ispite şi aveţi multe lupte, dar nu uitaţi că este scris: „Cu Dumnezeu vom face
mari isprăvi.” (Dan. 11:32.

Sf. Ioan Gură de Aur zice: „Tinereţea este sălbatică şi are nevoie de mulţi supraveghetori şi
dascăli… Tinereţea este ca un cal sălbatic, de aceea trebuie puse frâie bune.”

Dar Dumnezeu este şi al tinerilor, şi îi ajută în orice împrejurare, dându-le har ca să biruiască. Sf.
ap. Ioan, vorbind despre tinerii a căror viaţă şi-au alipit-o în întregime de Domnul Isus şi de
Cuvântul Său, spune că au biruit pe cel rău. Biruinţa atârnă de predarea noastră în mâna
Domnului Isus.

Copiii. „V-am scris copilaşilor, fiindcă aţi cunoscut pe Tatăl.”

Este vorba despre copiii care pot face cât de cât deosebire între oameni şi lucruri. Între primele
cunoştinţe ale copiilor este şi cunoaşterea părinţilor. Cine îşi cunoaşte părinţii este sigur că nu va
duce lipsă de nimic. Viaţa îi este pusă la adăpost. Părinţii se îngrijesc de ea. La fel şi
duhovniceşte. Copilul, care cunoaşte pe Dumnezeu ca pe Tatăl cel Atotputernic, de la care vin
toate şi care poate totul, va înţelege că trebuie să asculte şi să se supună Lui, ca să fie fericit şi să-
i meargă bine în toate lucrurile. Va înţelege că nu trebuie să se lase dus în rătăcire de unii oameni
care aduc alte învăţături.

Câtă răspundere au părinţii credincioşi faţă de copiii lor, pentru a semăna zilnic sămânţa
adevărului dumnezeiesc în sufletele lor, ca să poată aduce rodul unei vieţi noi şi frumoase după
cum doreşte Dumnezeu! „Recolta întregului an depinde de primăvară, căci atunci se
însămânţează”, aşa spune un proverb chinez. Viaţa tânărului şi a copilului atârnă de sămânţa
semănată în inimile lor. Cine seamănă sămânţa luminii, va secera roadă luminii.

Se povesteşte că un tânăr l-a vizitat într-o zi pe un profesor bătrân, căruia i-a povestit bucuros că
părinţii lui sunt de acord să înceapă să studieze dreptul. Tânărul relata entuziasmat despre
perspectivele profesiunii şi despre planurile sale. Profesorul l-a ascultat cu răbdare. După ce a
terminat, bătrânul l-a întrebat: „Ce vrei să faci după ce îţi închei studiile?” „Atunci îmi voi
deschide un birou de avocatură” a fost răspunsul. „Şi apoi?” întrebă mai departe profesorul.
„Apoi voi prelua cât mai multe şi mai grele chestiuni în litigiu şi îmi voi face un renume ca bun
avocat.” „Şi apoi?” întrebă bătrânul pentru a doua oară. Tânărul l-a privit puţin uimit, dar a
răspuns: „Poate voi reuşi să dobândesc o poziţie înaltă în serviciul public şi voi primi cinste şi
consideraţie.” „Şi apoi?”, întrebă mai departe profesorul. „Apoi sper că îmi voi putea crea baza
pentru o bătrâneţe plăcută.” „Şi apoi?” „Apoi îmi doresc o înmormântare onorabilă, ca renumele
meu să rămână neuitat peste moarte”, replică tânărul. Bătrânul profesor s-a ridicat, l-a privit pe
vizitatorul său în ochi şi a repetat încă o dată întrebarea sa: „Şi apoi?” Tânărul a tăcut. La ceea ce
va veni după moarte nu se gândise încă. Mult timp după ce l-a părăsit pe profesor, a răsunat în
inima lui: „Şi apoi?” Această întrebare l-a determinat să se întoarcă la Dumnezeu.
Cuvântul lui Dumnezeu este spus limpede pentru toate treptele vieţii: copii, tineri şi bătrâni.
Ferice de cei care ascultă de el şi se supun în totul lui. Ei vor fi binecuvântaţi cu roadă şi biruinţă
în toată vremea.

1 Ioan 2 : 14

Cele trei stări sau trepte ale vieţii: copilăria, tinereţea şi bătrâneţea, amintite în versetul 13, luate
în înţeles duhovnicesc, se află în orice urmaş al Domnului Isus. Orice credincios adevărat este
copil al lui Dumnezeu, pentru că tot ce are este darul Tatălui Ceresc; este tânăr (plin de energie),
pentru că se întăreşte prin Cuvântul lui Dumnezeu, prin credinţă şi biruieşte pe cel rău; este
bătrân, pentru că are cunoştinţe adânci în tainele dumnezeieşti şi experienţă în lucrarea
Evangheliei.

Sf. ap. Ioan, în versetul de mai sus, ca şi în toate scrierile lui, arată marea însemnătate a
Cuvântului lui Dumnezeu în viaţa creştinului adevărat. Fără acest Sfânt Cuvânt nu se poate trăi
duhovniceşte, nu se poate ajunge la cunoaşterea adevărului, nu se poate trăi viaţa de biruinţă şi
de roadă în lupta şi-n lucrarea Domnului.

Cuvântul lui Dumnezeu este Cuvântul vieţii, este marea taină a luminii şi puterii, prin care
credinciosul poate ajunge la asemănarea cu Dumnezeu.

În fiecare verset din Cartea Sfântă străluceşte adevărul veşnic al lui Dumnezeu, adevăr care dă
viaţă şi fericire omului.

Ceea ce este sângele pentru trupul omului, aceea este Cuvântul lui Dumnezeu pentru făptura cea
nouă, adică pentru cel mântuit prin credinţă în Domnul Isus Hristos.

Zice Ioan Marini: „Vrei să prinzi putere şi viaţă? Hrăneşte-te din cuvintele vieţii, cuprinse în
Sfânta Scriptură… Neştiinţa şi necunoaşterea Scripturilor Sfinte au adus şi aduc multe izbânzi
vrăjmaşului celui viclean şi vechi.”

Adevărat scria Luther. „Nu e pe lume o carte mai limpede decât Sfânta Scriptură, care este, faţă
de celelalte cărţi, ca şi soarele faţă de celelalte lumini. Nu ieşiţi din Cuvântul Scripturii, oricâtă
osteneală şi-ar da oamenii să vă scoată. Căci îndată ce veţi ieşi, veţi fi pierduţi şi vă vor duce
unde vor ei. Dacă rămâneţi în ea, aţi câştigat.”

Despre marele reformator Martin Luther (1483-1545), se povesteşte că i-a plăcut foarte mult
viaţa de familie, dar îndatoririle lui felurite nu i-au permis să se bucure de ea decât în ultimii ani
ai vieţii. Pentru copiii săi a fost un tată care nu se poate compara; ştia să răspundă dorinţelor lor,
să le vorbească într-un limbaj pe care să-l înţeleagă. El îşi înţelegea răspunderea sa de educator şi
dădea părinţilor sfaturi înţelepte. „După exemplul lui Dumnezeu, să ştiţi să folosiţi faţă de copiii
voştri severitate, fără ca să încetaţi să-i trataţi cu dragoste; să ştiţi să vă faceţi iubiţi şi respectaţi;
să aveţi grijă de sufletele lor mai mult chiar decât de trupul lor, pentru că un copil este o comoară
de preţ, de care Dumnezeu vă va cere socoteală…”
Luther se ruga cu copiii săi, le lămurea Cuvântul lui Dumnezeu. Dumineca îi aduna pe toţi ai săi,
ca să mediteze asupra Scripturii.

Dumnezeu vrea să-Şi reia lucrarea acolo unde a început-o, în familie, acolo unde membrii ei sunt
într-o stare de pocăinţă şi de smerenie. Fiecare familie va fi curăţită astfel şi din ea va ieşi un
izvor de apă vie, care va câştiga o parte din societatea în care trăim, ca să nu fie nimicită în
întregime de păcat.

„… V-am scris, tinerilor, fiindcă sunteţi tari, şi Cuvântul lui Dumnezeu rămâne în voi, şi aţi
biruit pe cel rău.”

Tăria noastră stă în ascultarea de Cuvântul lui Dumnezeu, în rămânerea în el tot timpul. Atunci
suntem biruitori asupra celui rău, atunci suntem copleşiţi de pacea şi bucuria lui Dumnezeu,
atunci suntem destoinici în lucrarea Evangheliei Sale.

Cu cât respect trebuie să cercetăm Scripturile, ştiind că în ele ne vorbeşte Dumnezeu, pentru
clipa aceea şi pentru lucrarea aceea.

Sf. Ioan Gură de Aur, vorbind despre lucrul acesta, zicea; „Când este vorba să iei Evanghelia, să-
ţi speli mai întâi mâinile şi cu multă

evlavie şi cucernicie să te apropii, tremurând şi temător, întrucât ai de-a face cu Stăpânul

Evangheliei.”

Să nu te temi că nu înţelegi Cuvântul scris al lui Dumnezeu. Atât cât avem nevoie, pentru o trăire
mai duhovnicească şi pentru împlinirea voii şi lucrării lui Dumnezeu, primim lumină din partea
Duhului Sfânt. Numai să fim sinceri cu Dumnezeu şi cu noi înşine.

Omul lui Dumnezeu, Sundar Syng, spunea: „Ca să înţeleagă cineva Cuvântul Meu – zice
Domnul – nu e nevoie nici de ştiinţa limbii ebraice, nici a limbii greceşti, ci împărtăşirea harului
Duhului Sfânt.”

Se povesteşte că în vechime o plagă a lovit oraşul Atena. Pentru a împăca zeul păgân pe care îl
bănuiau că a adus plaga, poporul a ridicat altare fiecărui dumnezeu cunoscut de ei. Totuşi
nenorocirea continua. În final, în disperarea lor, au zidit un altar pe care au scris aceste cuvinte:
„Unui dumnezeu necunoscut”. În curând plaga a încetat.

După mulţi ani, apostolul Pavel vizitând oraşul Atena – în a doua călătorie misionară a văzut
această inscripţie. (F. Ap. 17:23). A folosit ocazia şi a spus ascultătorilor săi: „Pe acela deci pe
care voi, ne cunoscându-L, îl onoraţi, pe El vi-L vestesc eu.” Pe Acel Dumnezeu despre care ei
nu ştiau nimic, apostolul îl cunoştea personal. El L-a prezentat acestor oameni ca pe „Domn al
cerului şi al pământului.” Dar apostolul nu s-a oprit aici. I-a chemat şi la pocăinţă, pentru că
lumea va fi într-o zi judecată cu dreptate, de către Isus Hristos.

Nu este nevoie să trecem prin viaţă căutând un Dumnezeu necunoscut, pentru că Singurul
Dumnezeu adevărat S-a descoperit deja pe Sine însuşi prin Domnul Isus. Din clipa în care, ca
nişte păcătoşi primim pe Domnul Isus ca Mântuitor al nostru personal, îl cunoaştem chiar pe
Dumnezeu, Creatorul nostru. Oamenii bâjbâie în viaţă şi se roagă cuiva care nu este Dumnezeu,
până în ziua în care îl primesc pe Domnul Isus; atunci El este cunoscut.

Orice credincios sincer primeşte zilnic din partea Domnului har după har, atât pentru înţelegerea
Scripturii Sfinte cât şi pentru trăirea celor înţelese.

Viaţa noastră de răscumpăraţi ai Domnului atârnă întru totul de El. Dacă rămânem cu adevărat în
El, prin credinţă (Ioan 15:4), nu vom duce lipsă de nimic şi vom trăi fericiţi şi folositori pe
pământ şi în veşnicie.

1 Ioan 2 : 15

Citind acest îndemn, sau, mai bine zis, poruncă a Cuvântului lui Dumnezeu, ai fi ispitit să spui că
o nepotrivire (contrazicere) în legătură cu alte locuri din Sfânta Scriptură şi, mai ales, cu locul
din Ioan 3:16. „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea…” Să fim însă cu luare aminte,
căci nu este nici o nepotrivire.

Prin cuvântul „lume” nu se înţelege numai oamenii, ci mult mai mult. Oamenii trebuie iubiţi şi
ajutaţi oricum ar fi ei.

L. Lec: „Viaţa împreună cu piticii deformează şira spinării.”

„Uneori despărţirea este mai bună decât dragostea”, glăsuieşte un proverb arab.

Toate lucrurile înclină spre locul de unde se trag. Oamenii îşi iubesc patria în care s-au născut;
vietăţile de apă se bucură de apă; piatra cade în jos chiar dacă prin această cădere ea se sparge în
bucăţi.

Pot în felul acesta să-mi judec firea după pornirile mele? Pentru că unde este bucuria mea, acolo
este şi inima mea. Dacă îmi sunt plăcute căile lumii, atunci sunt din lume. Dacă mă simt bine în
păcat, atunci sunt un rob al păcatului. Fără îndoială, sunt mulţi oameni care aleargă spre rău cu o
grabă atât de mare, încât atunci când cad, se sparg; dar ei vor să meargă la rău cu orice preţ, iar
cine vrea să-i împiedice de la aceasta, primeşte răni pentru osteneala lui.

Dumnezeu iubeşte şi urăşte în aceeaşi măsură, şi credincioşii lui trebuie să fie ca El, în orice timp
şi orice loc. El iubeşte oamenii păcătoşi, şi caută să-i mântuiască, dar urăşte păcatul şi lucrurile
sau căile care duc la păcat.

Un om al lui Dumnezeu, E. Stanley, spunea: „Isus nu ne-a cerut să iubim lumea (omenirea), ci
ne-a cerut să iubim oamenii; nu ne-a cerut să iubim bisericile, ci să iubim pe fraţi. Sunt unii, mai
ales între preoţi, pastori şi predicatori, înflăcăraţi pentru biserică, dar cu greu şi-ar împărţi patul
cu unul din săracii bisericii lor.”
Numai dacă rămânem acoperiţi în întregime de Dumnezeu şi sub călăuzirea Duhului Sfânt,
putem urî şi iubi lumea ca El. Şi trebuie să ajungem la starea aceasta, dacă suntem cu adevărat
copii ai Lui, născuţi din nou, prin credinţa în jertfa Domnului Isus Hristos.

Ca să putem împlini îndemnul şi porunca Sfântului Cuvânt al lui Dumnezeu: „Nu iubiţi lumea,
nici lucrurile din lume… „trebuie să ştim ce este lumea.

Filozofii au interpretat lumea în chip diferit. Sfinţii (credincioşii) lui Dumnezeu au dat şi ei o
explicaţie, prin care arată ce este lumea, după lumina pe care au primit-o din partea Duhului
Sfânt.

Dicţionarele spun: „Lumea este totalitatea oamenilor, comunitatea oamenilor, societatea.”

La întrebarea ce este lumea, un credincios răspundea: „Ce este Biserica pentru Domnul Isus,
aceea este lumea pentru Satana… Lumea este groapa în care Satana prinde pe cei credincioşi şi
cu amăgeli trage acolo pe cei izbăviţi.”

Lumea, ca locuinţă a omului, se poate împărţi în patru mari părţi sau sisteme: sistemul economic
(bogăţiile), sistemul politic, sistemul militar şi sistemul religios. Mai sunt şi alte sisteme
(filozofia, arta, ştiinţa etc.), dar toate sunt supuse celor patru mari sisteme. Toate păcatele şi
răutăţile, sau aproape toate, izvorăsc de aici. În firea omului, unul sau mai multe sisteme, îşi
găsesc un loc, iar el se luptă să ajungă „mare” prin ele. Istoria omenirii confirmă din plin acest
lucru.

Duhul care cârmuieşte lumea este goana după mărire şi după plăceri. Duhul lui Dumnezeu n-are
nici o legătură cu lumea şi de aceea, pentru copiii lui Dumnezeu, este îndemnul limpede şi
puternic: „Nu iubiţi lumea, nici lucrurile din lume…”

Iată câteva definiţii, pe care unii dintre credincioşii lui Dumnezeu şi unii înţelepţi, le dau lumii.
Din aceste definiţii învăţăm câte ceva din marele adevăr despre lume.

Sf. Maxim Mărturisitorul: „Lumea este mormântul Domnului.”

Pr. Iosif Trifa: „Lumea, cu duhul şi stricăciunile ei, este un mare mort, de care noi, credincioşii
Domnului, trebuie să ne ferim şi să nu ne atingem.”

Ruth Pakson: „Lumea este tot ceea nu vine de la Tatăl, este viaţa şi societatea omenească fără
Dumnezeu.”

Goethe (mare poet german): „în cele din urmă lumea, cu nenumăratele ei farse, rămâne, ca şi mai
înainte, un singur nebun mare.”

Heine (mare poet german): „Lumea e un mare grajd de vite, care nu poate fi curăţat atât de uşor
ca grajdul lui Augias, pentru că în timp ce e măturat, boii rămân înăuntru şi fac alt gunoi.”
Shakespeare: „Lumea este o scenă, iar toţi oamenii simpli actori” înţeleptul Gracian: „Lumea
este un zero – pentru ea însăşi nu este nimic…”

Baudelaire (poet francez): „Cu neputinţă să faci un pas, să spui un cuvânt, fără a te izbi de ceva
păgânesc în lume”

Un filozof creştin: „Lumea este mireasa diavolului, e un şarpe cu solzi de aur.”

S-a spus mai sus că unul dintre sistemele care alcătuiesc lumea, este religia. S-ar putea întreba
cineva: „Dar, bine, religia este un rău?” Precizăm un lucru: sistemul religios din lume este întins
şi foarte adâncit în duhul ei, dar n-are nici o legătură cu credinţa cea una singură dată de
Dumnezeu sfinţilor (Iuda 3), credinţă care duce pe om la recunoaşterea păcatelor, la primirea
Domnului Isus ca Mântuitor personal şi la intrarea lui în Trupul lui Hristos (Biserica cea vie).

Credinţa dezleagă pe om de păcat şi de duhul lumii; religia îl leagă cât mai strâns de lume.

Adevărat zicea marele propovăduitor al Evangheliei, Spurgeon: „Lumea vrea să aibă religie şi
chiar o oarecare evlavie, dar nu vrea să aibe pe Dumnezeu, care s-o călăuzească.”

Sf. ap. Pavel în privinţa aceasta scria limpede: „…Dacă am cunoscut pe Hristos în felul lumii,
totuşi acum nu-L mai cunoaştem în felul acesta. Căci, dacă este cineva în Hristos, este o făptură
(zidire) nouă. Cele vechi s-au dus…” (2 Corinteni 5:16 – 17). Deci, lumea are o religie, are o
cunoştinţă despre Domnul Hristos, dar nu are naşterea din nou. Cele vechi o stăpânesc. Şi unde
nu-i naştere din nou (reală nu teoretică) nu este credinţa adevărată, ci doar o religie lumească.

Credinciosul adevărat trăieşte în lume, dar nu lumea în el, aşa cum corabia este pe apă dar nu apa
în ea. Când apa intră în ea, se scufundă.

Aici trebuie să ne fie îndreptată toată atenţia, fraţii mei. Dacă slăbim frânele faţă de duhul lumii,
care ne dă târcoale, ne fură şuvoiul lui.

Câtă dreptate are înţeleptul Haug: „Oamenii fac bani falşi, iar banii fac oameni falşi.”

Adevărul acesta trebuie cunoscut. Dacă mănânci din mâncarea lumii, devii ca lumea.

Nu poţi fi mare dacă nu cunoşti micimea lumii.

Nu poţi umbla pe culmile lumii lui Dumnezeu, dacă îţi place să mergi prin văile întunecate ale
lumii păcatului.

Oricât de atrăgătoare şi frumoase ar fi lucrurile lumii, pentru creştin sunt povară şi-l împiedică în
mersul lui spre împărăţia luminii veşnice. Sunt greutăţi atârnate de aripile credinţei lui: nu mai
poate zbura.

Ce mare dreptate avea poetul indian R. Tagore, când spunea: „Poleieşte-i aripile păsării cu aur şi
nicicând n-o să mai zboare spre cer.”
„Nu iubiţi lumea, nici lucrurile din lume”, ne porunceşte limpede Cuvântul lui Dumnezeu. Şi
aceasta numai pentru binele nostru veşnic.

Poetul Victor Hugo zice: „Modelele au făcut mai mult rău decât revoluţiile.”

Câteva dintre gândurile Sf. Părinţi, cu privire la lucrurile lumii ne vor ajuta să înţelegem mai uşor
adevărul din versetul de mai sus.

Sf. Macarie cel Mare: „Orice lucru din lume, care este iubit, îngreuiază mintea, o stăpâneşte şi
nu-i îngăduie să se înalţe.”

Sf. Ioan Gură de Aur. „Să tăiem funiile care ne înfăşoară, căci aşa sunt toate lucrurile
pământeşti.”

Sf. Isac Siriul: „Nimeni nu se poate apropia de Dumnezeu dacă nu se va depărta de lume.”

Fer. Ieronim: „Ar fi o nebunie să ne gândim că ar fi cu putinţă să ne desfătăm cu lumea şi să

împărăţim cu Hristos.”

Fer. Augustin: „Numai atunci iubirea e păcătoasă când vrei să te serveşti de bunurile pământeşti
pentru a te despărţi de Creator… O! Dacă am putea îndupleca pe toţi oamenii şi pe noi înşine să
fim iubitori ai vieţii netrecătoare, cum suntem ai vieţii trecătoare!”

„Nu iubiţi lumea, nici lucrurile din lume.”

Este oare cu putinţă să trăiască cineva versetul acesta? Da! Numai cu o condiţie: să fie născut din
nou, să nu privească pătimaş spre lume, şi să rămână ascuns tot timpul în Dumnezeu, prin
Domnul Isus Hristos.

Se povesteşte că un fiu de rege a fost făcut prizonier şi, după câţiva ani de închisoare, a fost
eliberat cu condiţia să fie plimbat în timpul prânzului prin tot oraşul. „O, cum are să se uite
lumea la mine!” zicea tânărul.

Când a sosit ora, i s-a dat în mână o farfurie plină cu lapte până sus şi i-au spus: „Dacă vei vărsa
o picătură din acest lapte, vei fi omorât pe loc.” în urma lui mergea un călău, gata să-i înfigă
pumnalul în ceafă, dacă va vărsa o picătură de lapte pe pământ.

După ce tânărul a terminat drumul prin mulţimea cea mare, care striga la el, batjocorindu-l cu fel
de fel de cuvinte, regele l-a întrebat: „Ei, cu ce ochi se uita lumea la tine?” „O, rege, a răspuns
acela, n-am văzut nici o faţă de om şi n-am auzit nici un strigăt, Am văzut numai viaţa care era în
mâna mea şi moartea care era în ceafa mea.” Şi astfel a fost pus în libertate.

Dacă inima, gândul şi ochii credinţei noastre sunt necurmat spre Dumnezeu şi făgăduinţele Sale,
nu vom pierde nici o picătură din iubirea pe care I-o datorăm, iar mersul nostru prin mijlocul
lumii va fi sigur, frumos şi cu biruinţă.
„Dacă iubeşte cineva lumea, dragostea Tatălui nu este în el.”

Dragostea Tatălui, pe care El o toarnă în inimile noastre, prin Duhul Sfânt (Rom. 5:5), rămâne în
noi numai dacă nu iubim lumea. Nu pot încăpea două iubiri în aceeaşi inimă, după cum nu pot
încăpea două săbii în aceeaşi teacă. Ori dragostea dumnezeiască, ori dragostea firească
(păcătoasă) – numai una din aceste două – stăpâneşte inima noastă. Când intră una iese cealaltă.

Firea veche din noi are înţelepciunea ei, dragostea ei, puterea ei, însă Dumnezeu în lucrarea Lui,
nu ne trimite cu asemenea lucruri, ci ne dă de la El putere duhovnicească, înţelepciune
duhovnicească, dragoste duhovnicească şi alte daruri duhovniceşti.

Darurile duhovniceşti nu rămân în noi, când vrem să facem ceva, cu ceea ce este al firii noastre
vechi. În felul acesta înţelegem şi versetul: „Dacă iubeşte cineva (dintre credincioşi) lumea,
dragostea Tatălui nu este în el.” Adică lumea o iubim numai cu dragostea firească, nu cu
dragostea lui Dumnezeu. Nu poţi săvârşi păcatul cu darurile Duhului Sfânt.

Prin harul Său, Dumnezeu ne dă şi nouă voinţa şi înfăptuirea, ca să împlinim tot ce ne spune El,
prin Cuvântul Său, numai să ne predăm Lui în întregime şi să rămânem în El tot timpul.

Slăvit să fie Numele lui!

1 Ioan 2 : 16

Trei căi principale foloseşte diavolul şi lumea, ca să cucerească inima copiilor lui Dumnezeu:

1. pofta firii pământeşti (plăcerile trupului),

2. pofta ochilor (frumuseţile lumii păcatului),

3. lăudăroşia vieţii (goana după mărire).

Pe aceste trei căi a adus diavolul stricăciunea păcatului şi moartea în lume, încă de la început,
prin Eva. „Femeia a văzut că pomul era bun de mâncat (pofta firii pământeşti), şi plăcut de
privit (pofta ochilor), şi că pomul era de dorit ca să deschidă cuiva mintea (lăudăroşia vieţii –
slava deşartă). A luat deci din rodul lui, şi a mâncat…” (Fac. 3: 6).

Este acelaşi diavol şi vine pe aceleaşi căi şi astăzi, ca să înşele, dacă este cu putinţă, pe cei aleşi.
Să fim atenţi! Iată, Dumnezeu, prin Cuvântul Său, nu ne lasă în necunoştinţă despre planurile
acestui vrăjmaş. (2 Corinteni 2:11).

Sf. Maxim Mărturisitorul zice: „Trei sunt lucrurile în jurul cărora se învârteşte tot ce-i omenesc:
mâncare, avuţie şi slavă.”

Ştiind dinainte planurile diavolului, să întărim paza (vegherea), să ne îmbrăcăm cu hainele şi

armele duhovniceşti ale credinţei (2 Cor. 6:7; Efes. 6:11) şi să ne împotrivim diavolului, iar el va
fugi de la noi. (Iacov 4:7).
Când slăbim vegherea şi căutăm o viaţă comodă, suntem biruiţi de marele vrăjmaş.

Istoria spune despre Hanibal (marele general cartaginez), care a biruit pe romani, că după
victorie, a slăbit vigilenţa, iar armata sa s-a dedat la petreceri şi îmbuibări. Romanii, văzând
lucrul acesta, şi-au adunat forţele şi au înfrânt pe cartaginezi la Zama, tocmai când ei erau mai
moleşiţi de petreceri şi desfătări. Pe calea armelor, Hanibal n-a putut fi înfrânt; prin lux şi
petreceri, însă, da.

În timpul împăratului Frederich Wilhem I trăia un predicator credincios pe nume Schubert.

Împăratul l-a făcut predicatorul curţii sale şi era deseori mişcat de predicile acestuia. Într-o zi,
Schubert a fost invitat la masa împărătească. În timp ce mâncau, au fost anunţaţi că afară este o
trupă de comedianţi care cer permisiunea de a juca la curtea împărătească. Împăratul a privit la
cei din jurul mesei sale; unii erau pentru, alţii erau contra. Schubert nu a spus nimic. Atunci,
împăratul s-a îndreptat spre el şi l-a întrebat: – „Schubert, ce spui tu?” Acesta a răspuns:
„Tocmai mă gândeam ce va fi dacă în timpul comediei voi fi chemat în faţa tronului lui
Dumnezeu şi voi fi întrebat: «Schubert, de unde vii?», dacă aş putea răspunde cu bucurie: «De la
comedie.»” împăratul îl privi gânditor pe predicatorul curţii sale şi apoi spuse: „Nici eu nu doresc
să mor în timpul comediei” şi porunci să fie respinşi comedianţii.

Îi auzim adeseori pe oamenii credincioşi spunând: „Ce strică dacă merg la teatru, la cinematograf
şi la locurile de distracţie lumeşti? Poţi face acest lucru fără ezitare şi totuşi să fii un creştin.” Un
creştin cu numele şi neîntors la Dumnezeu va merge la pierzare, indiferent dacă merge sau nu la
teatru; dar cel care este născut din nou, care umblă în credincioşie cu Domnul, nu are nevoie de
lucrurile lumii, pentru că a găsit ceva mult mai bun în Hristos. Cunoşti această bucurie, dragul
meu cititor?

Într-un mare oraş german, într-o seară un tată se plimba cu băiatul său. Ajunşi în faţa unui local
de distracţii, băiatul s-a oprit şi la întrebat pe tatăl său: „Ce este aici?” Ar fi dorit să intre, mai
ales că deasupra uşii se putea citi că intrarea e liberă. Tatăl însă i-a spus: „Copile, aici este
intrarea în iad! Se intră gratis, dar nu se iese liber.” Băiatul s-a mirat mult căci el îşi închipuia că
intrarea spre iad trebuie să fie o poartă întunecoasă şi urâtă. Nu-şi închipuia că e atât de frumoasă
şi atrăgătoare intrarea spre iad. Şi totuşi aşa este. Diavolul este un meşter al amăgirilor şi al
camuflajelor. Prinţul întunericului face intrarea în împărăţia sa aşa de frumoasă şi de
ademenitoare, pentru ai atrage pe oameni – fără ca ei să observe – în păcat, ruşine, şi nenorocire.
El nu pare Nici-odată periculos, mai ales că se arată ca „înger de lumină”! aţâţi oameni naivi se
lasă seduşi de arta sa şi sunt atraşi în stricăciune. Astfel îi conduce pe cei care îl urmează din
treaptă în treaptă tot mai adânc în păcat până când la sfârşit simt scârbă faţă de ei înşişi. Probabil,
atunci încearcă să se elibereze de lanţurile Satanei şi de păcat, dare în zadar. Dar totuşi există
unul care te poate elibera de lanţurile păcatului: Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Vrei să devii
liber? Atunci fugi la El şi prinde-i mâna salvatoare.

Prigoana, lipsurile, şi lucrarea neîntreruptă şi anevoioasă pe ogorul Domnului întăreşte viaţa

duhovnicească a celui credincios.
Nelucrarea, starea bună trupească şi liniştea din partea lumii, îl slăbesc şi-l împing spre
înfrângeri. Atenţie, mare atenţie, fraţii mei! Ispititorul este la lucru şi momelile lui sunt
strălucitoare.

„Căci tot ce este în lume: pofta firii pământeşti, pofta ochilor şi lăudă roşi a vieţii, nu este de la
Tatăl, ci din lume.”

Aproape toate ciupercile otrăvitoare sunt purpurii sau pestriţe; cele bune sunt gri sau brune.

Păcatele cele mai primejdioase au înfăţişarea cea mai atrăgătoare.

Sf. ap. Ioan spune că tot ce este în lume nu este de la Tatăl şi tot ce nu este de la Tatăl duce spre
moarte.

Cele patru mari părţi ale lumii (arătate în versetul 15: bogăţia, politica, puterea militară şi religia)
sunt purtătoare de mari ispite şi se strecoară în sufletul omului prin cele trei căi:

– pofta firii pământeşti (plăcerile trupului),

– pofta ochilor (frumuseţile văzute) şi

– lăudăroşia vieţii (goana după mărire).

Un băiat îi spunea cu durere prietenului sau: „Când tata era beţiv, nu era aşa de rău ca acum când
a ajuns aşa de zgârcit.” în adevăr, tatăl acestui copil părăsise idolul beţiei, dar luase în schimb un
alt idol, şi mai rău: iubirea de bani. „Când oamenii ajung evlavioşi, ajung adesea şi foarte
zgârciţi” spune un om trecut prin multe încercări. Apostolul Pavel ne avertizează că sunt oameni
care îşi zic fraţi, dar care sunt lacomi după avere: „V-am scris să n-aveţi nici un fel de legături
cu vreunul care, măcar că îşi zice frate, totuşi este… lacom de bani.” (1 Corinteni 5:11).

Iubirea de bani este rădăcina din care ies multe rele. Este rădăcina care întâi îl otrăveşte pe cel în
a cărei inimă stă înfiptă.

Dar scumpul nostru Mântuitor este gata să ne vină în ajutor. Să venim la El cu acest idol care ne
domină şi care ne subordonează viaţa, iubirea de bani. El, Domnul nostru Isus Hristos, trebuie să
fie stăpânul nostru, iar banul să ne fie sluga. Lui să ne supunem, pentru ca apoi banului să-i
poruncim.

În alte păcate, omul mai găseşte câte o plăcere, însă în iubirea de bani, Nici-odată. Aceasta doar
îl chinuie pe om şi îl umple numai de griji.

Pentru o navă este cu totul normal să fie în apă, dar poate chiar să naufragieze dacă apa pătrunde
în ea şi o umple. Tot astfel, pentru un creştin este normal să fie în lume, dar, dacă lumea intră în
el pentru a pune stăpânire pe inima sa, este în ruina vieţii sale spirituale.
Omul rugăciunii îşi păstrează inima în supunere faţă de Acela care la creat in aşa fel încât el să
rămână in pace şi în siguranţă.

Orice om ştie că este imposibil să trăiască cineva fără apă. Fiecare ştie, de asemenea, că cel care
se îneacă îşi pierde viaţa; el moare asfixiat. Este necesar să bea apă şi să se slujească de apă, dar
nu să moară în această apă.

Tot astfel, este necesar să se slujească de lume şi de lucrurile lumii, pentru că este greu să
trăiască fără acestea. Dumnezeu a creat lumea pentru ca omul să se folosească de ea, dar nu este
nevoie să se înece în ea. Cei care părăsesc rugăciunea, această respiraţie a sufletului, mor
asfixiaţi.

O barcă cu pânze nu poate avansa decât dacă pânzele sunt desfăşurate; dacă pânzele bărcii nu
sunt întinse, puterea vântului nu poate fi folosită. Credinţa este pânza pe care cel credincios este
chemat să o întindă, pentru a primi vântul harului lui Dumnezeu.

„Lumea este ca un bătrân care îşi păstrează toate dorinţele tinereţii”, spune Vauvenargues, iar S.
Lec, ne aminteşte că „în lumina laudelor, cuvintele îşi schimbă proporţia.”

Când diavolul a dat atacul cel mare împotriva strămoşilor noştri, Adam şi Eva, i-a lovit pe aceste
trei căi: pofta firii pământeşti, pofta ochilor şi lăudăroşia (mândria) vieţii. Iată câteva exemple
biblice cu privire la cele trei căi.

Pofta firii pământeşti:

Despre Esau (Geneza 25:29-34) citim că şi-a vândut dreptul de întâi născut pe un blid de linte.
Pofta trupului a fost mai puternică decât dreptul de întâi născut. Când a vrut să şi-l ia înapoi, nu
s-a mai putut. Israeliţii, în pustiu, au poftit carne (Exodul 16:2-3). Acan a poftit o mantie (Iosua
7:20-21). Exemplele pot continua. Toţi aceştia au cules roade amare. Vreţi să culegeţi astfel de
roade? Veniţi la Domnul Isus aşa cum sunteţi, căci El singur poate face din voi un om nou.

Pofta ochilor:

în grădina Eden, Evrei i s-a părut plăcut să privească pomul oprit. (Geneza 3:6). Oare până atunci
nu privise pomul? O, de câte ori! Dar diavolul a reuşit să îl prezinte ca ceva nemaipomenit de

frumos. De ce? Ca să o poată doborî. Îndreaptă-ţi privirea spre Isus Hristos, care a suferit la
cruce pentru păcatele tale şi vei fi fericit! Mândria vieţii:

Când Solomon s-a înălţat, a fost smerit de Dumnezeu. Nu vă supăraţi când eul dumneavoastră
este rănit. Lăsaţi-l să sufere. Acum trebuie să-şi culeagă roadele.

Diavolul s-a prezentat cu aceste căi şi la Domnul Isus. Dar Fiul lui Dumnezeu l-a biruit cu
puterea Cuvântului scris. Ei vrea să vă dea şi dumneavoastră această biruinţă. O acceptaţi?
Adevăratul urmaş al Domului Hristos, prin lucrarea de creştere şi luminare pe care o face harul
lui Dumnezeu în viaţa lui cea nouă, devine tot mai liber de ispitele lucrurilor din lume, tot mai
puternic ca să le poată birui, tot mai asemănător cu Dumnezeu şi tot mai sprinten pe calea cea
nouă şi vie care duce spre împărăţia viitoare. Pentru el, tot ce este materie trebuie să fie la fel, să
aibă aceeaşi greutate în cântarul lui dumnezeiesc: şi aur şi piatră, pentru că s-a unit cu Dumnezeu
şi le priveşte pe toate prin Dumnezeu. Simţurile lui fireşti şi le supune simţurilor duhovniceşti ale
firii noi.

Se spune că la o mănăstire era un stareţ cu o viaţă deosebită şi cu o înţelegere duhovnicească

rară. Mulţi oameni mergeau la el, ca să ceară sfat. Într-o zi a venit un călugăr de la altă mănăstire
şi i-a spus: „Cuvioase stareţ, am auzit despre viaţa sfântă pe care o duceţi şi de înţelepciunea pe
care v-a dat-o Dumnezeu, ca să sfătuiţi pe oameni. Iată, eu sunt de mult timp în mănăstire şi
împlinesc zilnic toate pravilele cu mare grijă. Nu am ajuns, oare, la desăvârşire?”

La auzul acestei mărturisiri, stareţul l-a întrebat pe călugăr: „Dacă mergi pe drum şi vezi o pungă
cu galbeni, poţi să faci deosebirea între această pungă şi pietrele de pe drum?” „Da”, răspunse
călugărul. „Dar dacă treci pe lângă o scăldătoare? – continuă stareţul – şi vezi acolo făcând baie
femei şi bărbaţi, poţi face deosebirea între ei?” „Da”, răspunse din nou călugărul. „Atunci nu eşti
desăvârşit”, încheie stareţul.

Pare o exagerare această povestire, dar privită cu ochiul duhovnicesc al credinţei, se observă în
ea un adevăr de mare preţ: credinciosul trebuie să fie liber în duhul său de tot ce este în lume şi
să zică şi el ca sf. ap. Pavel: „Toate le socotesc ca un gunoi, pentru Hristos” (Filip 3:8). Sau, tot
cum zice sf. Pavel: „Cei ce se folosesc

de lumea aceasta, ca şi cum nu s-ar folosi de ea; căci chipul lumii acesteia trece.” (1 Corinteni
7:31).

Doamne Isuse, îţi mulţumesc că ai început lucrarea Ta şi în mine. Chiar dacă n-am ajuns la
desăvârşire, ştiu că Tu nu mă vei lăsa. Îţi mulţumesc şi de lucrul acesta. Vreau să fiu liber, tot
mai liber de tot ce este în lume şi să fiu tot mai alipit de Tine, ca să Te poţi bucura de mine în
orice vreme.

Slavă veşnică Ţie, amin.

1 Ioan 2 : 17

Că lumea, cu tot ce este în ea, trece, e un adevăr pe care trebuie să-l recunoască şi cei mai
înverşunaţi atei, care luptă împotriva Bibliei şi a celor scrise în ea.

Se povesteşte că un actor zăcea pe patul de moarte. Toată viaţa lui nu urmărise alt gând decât să
ajungă la faimă mare. Când toată sala teatrului răsuna de bravo şi de bătăi de palme, acele clipe
erau pentru el cele mai frumoase din viaţa lui şi se silea să le ţină mereu vii în amintirea sa. Pe
peretele camerei lui atârnau o mulţime de coroane veştejite, dar fără fundele de mătase, căci le
dăduse pe toate să le coase şi astfel îşi făcuse din ele o faţă de plapumă. Această plapumă
acoperea acum trupul lui bolnav şi plin de dureri. Deodată, suspină adânc şi zise către cineva
care şedea lângă patul lui: „Ah, domnul meu, toate acestea le las în curând în urma mea, şi
înaintea mea… nimic.”

„…Lumea şi pofta ei trece…”

Unde sunt astăzi mai-marii lumii de odinioară? Unde sunt marile cetăţi care făceau să se
cutremure lumea în faţa lor: Babilon, Ninive, Teba, Memfis, Cartagina etc. Toate au pierit şi
slava lor zace în pulberea pământului.

Cu durere, poetul persan Omar Kayyam scria: „Viaţa trece. Ce a mai rămas din Bagdad şi din
Balk? Cea mai mică lovitură e fatală trandafirului prea înflorit”

„Existenţa aceasta pământească – zice o veche carte (Panciatranta) – e fără putere, tinereţea e ca
năvala unui şuvoi de munte, viaţa ca un foc de paie, plăcerile ca umbra unui nor de toamnă, iar
legătura cu prietenii asemenea unui vis… Cine n-a fost înşelat de lumea aceasta?”

Pe lângă faptul că sunt aşa de trecătoare, sunt şi foarte primejdioase plăcerile lumii. Ele sunt
asemănătoare mierii pe tăişul unui brici.

„Şi lumea şi pofta ei trece; dar cine face voia lui Dumnezeu, rămâne în veac.”

Care sunt practicile lumii care se împotrivesc voii lui Dumnezeu? Pofta cărnii este în primul
rând. Când căutăm să ne satisfacem dorinţele pe care Dumnezeu le-a pus în noi, împotriva felului
de a gândi al lui Dumnezeu, cedăm poftelor cărnii. Desfrânarea, lăcomia şi beţia sunt câteva
dintre poftele cărnii.

Unii oameni trăiesc potrivit lozincii: „Dacă văd ceva şi îmi place, trebuie să am acel lucru. Nu ţin
seama cât de mult costă sau că îmi face rău ceea ce poftesc.” Aceştia urmează „pofta ochilor.”

Trufia vieţii este lăudarea cu ceea ce este sau face cineva. Oamenii au tendinţa să se laude cu
ceea ce sunt ei, cu ce au strâns, cu averea sau cunoaşterea lor, cu ce fac ei. Nu-L recunosc pe
Dumnezeu ca izvor al vieţii lor şi sunt stăpâniţi de păcatul mândriei.

Lumea care se împotriveşte lui Dumnezeu va trece. Într-o zi ea nu va mai exista. Dar cine face
voia lui Dumnezeu rămâne pentru totdeauna. „Facă-se voia Ta” este rugăciunea pe care Domnul
Isus ne-a învăţat s-o înălţăm.

Să arătăm dragostea lui Dumnezeu pentru lume printr-o dorinţă reală de a le spune tuturor despre
mântuirea care este în Domnul Isus Hristos. Însă nu trebuie să iubim Nici-odată lumea, în sensul
de a urma căile ei păcătoase sau de a lua parte la obiceiurile ei care sunt împotriva voii lui
Dumnezeu.

Ce fac cosmonauţii care trebuie să trăiască câteva ore sau câteva zile în afara atmosferei terestre?
Poartă cu ei aerul necesar călătoriei. Aceasta trebuie să facem şi noi când ne regăsim în lume. Să
luăm cu noi aerul nostru şi să reînnoim provizia de aer ceresc, fără de care ne asfixiem.
„…Lumea şi pofta ei trece; dar cine face voia lui Dumnezeu, rămâne în veac.”

Voia lui Dumnezeu este biruinţa adevărului în toate cutele fiinţei noastre.

Cine se lasă biruit de adevăr – adevăr în dragoste, în smerenie, în blândeţe, în neprihănire – acela
rămâne veşnic şi este cu adevărat fericit

Cine însă calcă îndrăzneţ cu bocancii nepăsării peste faţa adevărului, acela îşi croieşte drum spre
cea mai întunecoasă noapte a nenorocirii.

O veche carte glăsuieşte: „Din toate bucuriile dinainte, astăzi Inexistente, în care mi-am găsit
plăcere, dispreţuind Cuvântul adevărului sfânt, ce roadă oare îmi va rămâne?” De aceea zice
Domnul: „Fiindcă lumea în care te afli nu rămâne şi nu dă fericire, primeşte-Mă ca stâlp al vieţii
tale şi adoră-Mă. Atunci vei fi veşnic şi fericit.”

Voia lui Dumnezeu trebuie cunoscută, apoi făcută. Cel care face voia lui Dumnezeu, rămâne în
veac în Trupul lui Hristos.

Iată ce zic unii din Sf. Părinţi despre lume şi lucrurile ei trecătoare:

Sf. Ioan Gură de Aur. „Ce poate fi mai ticălos lucru, ca a trudi pentru duşmani, ca ei să se
odihnească bine, iar tu să-ţi aduni păcate.” (Evrei, Omilia 32). Lumea şi lucrurile ei erau socotite
de el ca duşmani ai creştinului duhovnicesc.

Sf. Ciprian: „Cei care vreau să rămână în veac, trebuie să facă voia lui Dumnezeu care este
veşnic.”

Sf. Nil Sinaitul: „Să nu te îndulcească bucuriile pământeşti, care sunt vremelnice; acestea sunt
undiţa care ademeneşte şi prinde sufletul ca pe un peşte.”

Fer. Augustin: „Dacă noi iubim atât de mult lumea aceasta, deşi e plină de atâtea nevoi, ce s-ar
întâmpla dacă n-am avea nimic de suferit în ea? Ne-am lipi şi mai mult de cele trecătoare.”

Cât de mare este dragostea lui Dumnezeu faţă de noi. El ne învaţă zilnic calea vieţii fericite, prin
Cuvântul Său. Să rămânem oare nepăsători faţă de această dragoste? Cei care pierd, suntem noi,
dacă nu vrem să ascultăm adevărul sfânt.

1 Ioan 2 : 18

Ca un părinte plin de dragoste şi de grijă faţă de copiii lui, aşa era sf. ap. Ioan faţă de toţi
credincioşii, fraţii lui în Hristos. Unii dintre ei erau aduşi la Mântuitorul de el însuşi, deci era
„părintele lor duhovnicesc”, alţii însă erau aduşi la pocăinţă de sf. ap. Pavel sau de alţi lucrători
ai Domnului. Şi pentru unii şi pentru alţii, apostolul iubirii se îngrija la fel. Pentru toţi era
„părinte” duhovnicesc, atât pentru vârsta înaintată pe care o avea cât şi pentru poziţia lui în
lucrarea lui Dumnezeu. El era în vremea aceea singurul martor ocular al Mântuitorului Isus
Hristos pe pământ.
Mare lucru este să porţi pe inimă lucrarea lui Dumnezeu şi pe credincioşii Săi! Aşa era sf. ap.
Petru. Aşa au fost toţi creştinii adevăraţi din toate timpurile, aşa trebuie să fim şi noi. Aceasta-i
viaţa normală în Hristos. Cum odinioară marele preot purta pe inimă pe toţi copiii lui Israel, aşa
trebuie să purtăm şi noi pe toţi copiii lui Dumnezeu, întrucât facem parte din Marele Preot,
Domnul Isus.

„Copilaşilor, este ceasul cel de pe urmă. Şi după cum aţi auzit că are să vină antihrist, să ştiţi
că acum s-au ridicat mulţi antihrişti…”

Apostolul iubirii voia cu orice preţ să nu se piardă nimeni dintre cei credincioşi, de aceea le
atrăgea atenţia la pericolele care se iveau pe calea mântuirii.

Învăţătura despre antihrist era cunoscută printre creştini; şi că acesta se va ivi în vremea de pe
urmă (sfârşitul veacului), ca să lupte împotriva lui Hristos.

Dintre scriitorii Noului Testament numai sf. ap. Ioan foloseşte cuvântul „antihrist”, şi prin el
arată pe vrăjmaşul lui Hristos. Ceilalţi scriitori îl numesc „omul fărădelegii”, „potrivnicul” sau
Jiul pierzării.” (2 Tes. 2:3 – 4).

Cuvântul antihrist este de origine greacă şi înseamnă „contra lui Hristos”, „potrivnicul lui
Hristos”, „duşmanul lui Hristos”, „rivalul lui Hristos.”

Un înţelept spunea: „Pentru a nu ne decepţiona, sirena nu iese din apă decât până la brâu.”

Toţi Sfinţii Părinţi au înţeles acest cuvânt în sensul de duşman al lui Hristos. „Contrarius
Christo” (Fer. Augustin). „Christi rebelles” (Tertulian).

Contrari Domnului Hristos pot fi şi dinăuntrul şi dinafară Bisericii. „Hristoşii mincinoşi” sunt
înăuntru (Mat. 24: 5,11, 24; Marcu 13:22) şi luptători împotriva lui Hristos sunt în afară. În
înţelesul pe care îl dă sf. ap. Ioan, toţi sunt antihrişti (contra lui Hristos), pentru că toţi luptă
împotriva Mântuitorului lumii. Antihristul poate să primească înfăţişarea

lui Nero sau alt om din afara bisericii, sau a lui Simon Magul, care se dădea drept om evlavios,
deci din mijlocul credincioşilor.

Toţi cei care în vreun fel luptă împotriva lui Hristos, a adevărului Său arătat limpede pe paginile
Sfintei Scripturi, sunt antihrişti (contra Iul Hristos). Antihriştii dinăuntru Bisericii sunt mai
primejdioşi decât cei dinafară ei.

Pe lângă toţi vrăjmaşii lui Hristos, care au fost şi sunt, se va ivi totuşi, în vremea sfârşitului, o
anume persoană însoţită de semne şi minuni, antihristul cel mare, care va conduce lupta
împotriva Domnului Hristos în mod organizat şi cu mijloace puternice. Copiii lui Dumnezeu însă
vor fi păziţi de puterea lui Dumnezeu şi nimeni nu va fi primejduit.

„Copilaşilor, este ceasul cel de pe urmă…”

Noi nu ştim când va veni ceasul sfârşitului veacului, de aceea trebuie să fim pregătiţi tot timpul,
printr-o purtare sfântă şi evlavioasă.

Doamne, Dumnezeul meu! Inima îmi tremură ca un turn la bătaia clopotelor mari care sună în el
în miez de noapte. Eu nu pot să vad viitorul, dar ştiu că el este în mâna Ta şi că nici un rău nu mi
se poate întâmpla, pentru că m-am predat ţie. Ţine-mă strâns şi călăuzeşte-mă mai departe, până
vine ziua care luminează ţărmul de sus, care nu se mai sfârşeşte. Doamne, tot timpul meu stă în
mâna Ta, de aceea arunc asupra Ta toate îngrijorările mele. Îţi mulţumesc că Tu m-ai cuprins în
Tine şi în Tine mă vei păstra în vecii vecilor.

Fii binecuvântat! Amin.

1 Ioan 2 : 19

De fiecare dată când ne apropiem cu credinţă şi smerenie de Cuvântul scris al lui Dumnezeu, ni
se luminează o nouă faţă a adevărului, ni se întăreşte mai mult încrederea în lucrarea harului lui
Dumnezeu şi ni se înflăcărează mai mult dragostea pentru Dumnezeul harului.

În versetul de mai sus, sf. ap. Ioan, vorbind despre antihrişti, adică despre cei care sunt contra lui
Hristos, ne arată limpede ca aceştia sunt şi în adunările copiilor lui Dumnezeu şi că ei, cu timpul,
sunt descoperiţi de însăşi viaţa lor.

Nu toţi cei care au ieşit din Egipt, au fost israeliţi. Şi cât rău au făcut aceştia poporului lui
Dumnezeu! (Exod. 12:38; Num. 11: 4; etc).

Nu toţi câţi vin la adunările copiilor lui Dumnezeu, sunt copii al lui Dumnezeu. Şi câtă pagubă
aduc aceştia lucrării duhovniceşti a lui Dumnezeu!

Cineva poate împlini toate formele văzute din Biserica cea vie a Domnului Hristos: legământ,
botez, Cina Domnului, rugăciune şi cântare împreună cu fraţii şi totuşi să nu fie născut din nou,
adică să nu-L fi primit cu adevărat, prin credinţă pe Domnul Isus ca Mântuitor personal. Acesta
nu face parte din trupul lui Hristos, ci e ca un corp străin într-un organism viu. Mult rău şi multă
pagubă aduce el frăţietăţii pentru că împiedică creşterea ei duhovnicească.

Tot ce-i străin de Hristos, este contra Lui, după cum tot cei străin de adevăr, luptă împotriva
adevărului.

În înţelesul acesta, mulţi din adunările credincioşilor sunt antihrişti. Ei trăiesc împreună cu fraţii,
pentru că au interese fireşti, însă la vremea potrivită vor fi daţi pe faţă. Plecarea lor din adunare
nu înseamnă pagubă, ci câştig. Agricultorul nu se întristează că se micşorează recolta lui scoţând
neghina şi pleava din grâu.

Fraţii mei, să ne cercetăm adânc fiinţa noastă şi tot ce pare a fi din duhul lui antihrist în noi, adică
tot ce este contra lui Hristos, să scoatem afară, pentru ca Dumnezeu să ne poată binecuvânta din
plin.
1 Ioan 2 : 20

Ungerea este acelaşi lucru cu pecetluirea cu Duhul Sfânt (2 Cor. 1:21-22), şi această lucrare are
loc în clipa când păcătosul s-a întors la Dumnezeu, primindu-L prin credinţă pe Domnul Isus ca
Mântuitor personal (Efes. 1:13; Ioan 1:12-13). Condiţia ungerii sau pecetluirii cu Duhul Sfânt
este, deci, părăsirea căii păcatului şi începutul unei vieţi noi, adică naşterea din nou. (Evrei 1: 9).

Aşa după cum la naşterea trupească copilul are totul, adică toate mădularele, nelipsindu-i nimic
pentru dezvoltarea vieţii, tot aşa şi cu cel născut din nou, prin credinţa în Domnul Isus. El are
totul de la început, afară de creştere. Dumnezeu face lucrări întregi. Ungerea cu Duhul Sfânt,
despre care vorbeşte sf. ap. Ioan în versetul de mai sus, este o lucrare a lui Dumnezeu, făcută la
începutul vieţii celei noi, adică la naşterea din nou. „Căci pe aceia, pe care i-a cunoscut mai
dinainte, i-a şi hotărât mai dinainte să fie asemenea chipului Fiului Său…” (Rom. 8: 29).

Naştere din nou fără ungerea cu Duhul Sfânt, nu există. Cel născut din nou este în acelaşi timp şi
pecetluit cu Duhul Sfânt, adică sigilat, pus deoparte pentru Dumnezeu.

Naşterea din nou este actul, iar pecetea Duhului Sfânt este întărirea (adeverirea) actului. Un act
fără ştampilă este fără valoare.

Dumnezeu pecetluieşte cu Duhul Sfânt pe toţi cei născuţi din nou.

Nici-un copil al lui Dumnezeu nu este fără ungerea (ştampila) Duhului Sfânt.

Naşterea din nou, însă, este o lucrare pe care o face Dumnezeu numai cu învoirea omului
păcătos. Deci e o lucrare de care omul este conştient. Ea se face prin credinţă şi pocăinţă. Altă
cale pentru naşterea din nou nu există. În privinţa aceasta să nu ne înşelăm singuri şi cu atât mai
mult să ne lăsăm înşelaţi de alţii. Mare atenţie!

Dacă omul îşi face partea lui în privinţa mântuirii, Dumnezeu, cu atât mai mult, Şi-o face pe a
Sa.

Care este partea omului? Domnul Isus ne-o arată limpede: „Dacă voieşte cineva să vină după
Mine, să se lepede de sine…şi să Mă urmeze.” (Luca 9:23). Sau: „Dacă însetează cineva, să vină
la Mine şi să bea.” (Ioan 7: 37) Sau: „Cine crede în Mine, are viaţa veşnică.” (Ioan 6: 47). Sau:
„Veniţi la Mine, toţi cei trudiţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi da odihnă…” (Mat. 11:28).

Dumnezeu cheamă, iar omul trebuie să răspundă la chemare. Cine răspunde bine, primeşte harul
felurit, care i-a fost pregătit.

Ungerea cu Duhul Sfânt este un har pe care Dumnezeu îl dă omului în urma răspunsului său la
chemarea făcută. Cel care a primit ungerea, ştie ce trebuie să facă în viaţa cea nouă, pentru care
are lumină.

Sf. Macarie cel Mare, zice; „Toţi cei ce se apropie de bunăvoie de Domnul şi cred în El, se
învrednicesc de naşterea de sus.” (Omilia 30, 3).
Sf. Ciprian, zice: „Cel care a crezut în Numele Lui şi s-a făcut copil al lui Dumnezeu, trebuie să
înceapă de aici încolo să şi mulţumească şi să se declare pe sine ca fiu al lui Dumnezeu, întrucât
numeşte pe Dumnezeu Tată, să mărturisească îndată după naşterea sa din nou, între cele dintâi
cuvinte, că s-a lepădat de tatăl pământesc şi că a început să cunoască şi să aibă un singur Tată,
care este în ceruri” (Despre rugăciunea domnească, 9).

Sf. Ioan Gură de Aur, zice limpede: „Naşterea din nou este o a doua creaţie, căci din ceea ce nu
eram am fost aduşi la ceea ce suntem. Ceea ce eram mai înainte a murit, adică omul cel vechi şi
ceea ce am devenit, nu eram mai înainte” (Efeseni, Omilia 4).

Zice el mai departe: „Noi ne naştem din nou prin puterea Cuvântului lui Dumnezeu… Acest
Cuvânt ne plăzmuieşte, prin Duhul Sfânt, prin credinţă.” (Romani, Omilia 17).

Adevărat şi clar scrie păr. losif Trifa despre naşterea din nou, când zice: „Naşterea din nou e o
putere cerească ce se pogoară în viaţa omului, schimbându-l, în clipa când el primeşte, prin
credinţă pe Mântuitorul Isus.” (Călătoria la Ierusalim, ed. I, pag 228).

Tot păr. losif Trifa zice: „Naşterea din nou este o taină ce nu se poate învăţa din cărţi, ci este o
lucrare a Duhului Sfânt în viaţa omului întors la Dumnezeu.” (Vântul ceresc, pag. 6).

Fratele Ioan Marini zice: „Poţi fi botezat de două ori dacă nu eşti născut din nou, dacă nu trăieşti
în legătură cu Domnul – degeaba – tot pierdut eşti.” (Familia creştină, 1942, nr.3, pag. 7).

Dacă suntem limpeziţi pe baza Cuvântului lui Dumnezeu, cu privire la lucrarea naşterii din nou,
vom înţelege uşor şi lucrarea pecetluirii (ungerii) cu Duhul Sfânt. Adevărul lui Dumnezeu este
uşor de priceput – mai ales în problemele de temelie ale mântuirii – de toţi fiii înţelepciunii
(Luca 7: 35), adică de toţi cei cu inima curată – sinceră (Mat. 5:8).

„Dar voi aţi primit ungerea din partea Celui Sfânt, şi ştiţi orice lucru.”

Ungerea aduce în lumea spiritului aceleaşi urmări ca şi soarele în lumea fizică: luminează şi
încălzeşte, produce cunoştinţă şi dragoste.

Credinciosul care trăieşte o viaţă normală de legătură cu Domnul Isus, care veghează neîntrerupt
asupra vieţii lui, îşi reînnoieşte zilnic umplerea cu Duhul Sfânt (umplerea nu ungerea, căci
ungerea se face o singură dată, iar umplerea se face necurmat). Cel care are ungerea, sapă brazde
adânci în inimă, ca orice sămânţă a adevărului dumnezeiesc să poată rodi.

Nu există un mijloc artificial de a produce ungerea. Ea, aşa cum s-a spus, aparţine numai acelor
născuţi din nou. Untdelemnul ţâşneşte de la sine din măslină, dar din piatră sau pământ, oricât le-
ai stoarce, nu.

Cei care au ungerea şi îşi ţin necurmat fiinţa deschisă spre Dumnezeu ca să fie umpluţi cu Duhul
Sfânt, sunt luminaţi în toate lucrurile vieţii duhovniceşti, chiar dacă n-au învăţat multă carte. Ei
sunt învăţaţi direct de Dumnezeu prin Duhul Sfânt (Ioan 6:45). Adevărata teologie este naşterea
din nou şi ea este mama fiinţei duhovniceşti. Dar chiar şi în lucrurile fizice, omul cunoaşte atât
de puţin, faţă de cât nu cunoaşte.

Pierre Rousseau, un scriitor francez, scria: „Bilanţul ştiinţific de acum o jumate de secol, pe
lângă motive de mândrie, ne dă şi motive de umilinţă, fiindcă ne obligă să ardem ceea ce ştiinţa
de pe vremea aceea ridica în slăvi… Ne dă convingerea că oceanul de ignoranţă (neştiinţă) ne
pare cu atât mai mare cu cât ştiinţa avansează mai mult.” (Călătorie la capătul ştiinţei, Buc. 1972,
pag. 28).

Tot acest scriitor zice mai departe: „în afara specialităţii lor, savanţii dau câteodată dovadă de o
miopie ciudată.”

„…Ştiţi orice lucru” – ne spune Cuvântul lui Dumnezeu, nouă, care am primit ungerea cu Duhul
Sfânt, nouă, care am fost născuţi din nou, prin credinţa în Domnul Isus. Ştim orice lucru cu
privire la viaţa duhovnicească, pentru că dumnezeiasca putere a lui Dumnezeu ne-a dăruit tot (2
Pet. 1:3) şi dacă noi reînnoim necurmat umplerea cu Duhul Sfânt. Ştim deci şi cine este antihrist
– contra lui Hristos, contra adevărului Său – chiar dacă o lucrare sau o învăţătură are înfăţişarea
adevărului (dar nu-i adevăr).

Adevărata credinţă duce la ştiinţă duhovnicească şi chiar la ştiinţă în domeniul fizic.

Creştinii adevăraţi, cu viaţă normală în Hristos, sunt cei mai luminaţi oameni de pe pământ. Şi
acest lucru nu se datorează vredniciei lor, ci lucrării lui Dumnezeu în ei. Ei sunt purtători de
Hristos, iar Hristos înseamnă Uns. Toţi creştinii sunt unşii lui Dumnezeu (Hristoşi în miniatură)
şi au devenit unşi în clipa când s-au contopit prin credinţă, cu Hristos, devenind una cu El.

Cine nu-i cu Hristos, cu adevărul Lui, este împotriva Lui (Mat. 12:30); este antihrist, adică nu-i
uns şi-i împotriva unşilor.

Iată un adevăr de care trebuie să ţină seama toţi cei care au făcut un legământ cu Domnul Isus
Hristos, ca să-şi ţină întreaga fiinţă spre Dumnezeu, ca El s-o umple necurmat cu Duhul Sfânt,
care-i călăuzeşte în tot adevărul şi-i învaţă toate lucrurile. (Ioan 16:13).

1 Ioan 2 : 21

Înştiinţările adevărului sunt necesare atât pentru cei care cunosc adevărul, ca să fie mai mult
întăriţi în el, cât şi pentru cei care nu cunosc adevărul, ca să fie treziţi din somnul minciunii.

„Mai bine să masori de şapte ori şi să croieşti o dată, decât să strici stofa” – spune proverbul.

Dacă în lucrurile pământeşti verificarea este bună, ca să nu se producă pagube, cu atât mai bună
este în lucrurile adevărului duhovnicesc, unde pagubele pot fi veşnice, dacă lipseşte atenţia.

Cu cât cunoşti mai bine adevărul, cu atât ai mai multe valori dumnezeieşti asupra ta, cu atât
trebuie să fii mai atent, ca să nu piezi nimic. Vrăjmaşul caută să atace pe cei care poartă valori.
De aceea Nici-odată nu este nepotrivit îndemnul la veghere şi la cercetare. E mai bine să fii cu
luare aminte, în toate privinţele, mai mult decât trebuie decât mai puţin.

Adevărata cunoaştere a adevărului este strâns legată de cunoaşterea minciunii.

Toate adevărurile din Noul Testament au în dreptul lor (în spatele lor) o minciună, aşezată de
tatăl minciunii, diavolul.

Cu cât au trecut anii de la timpul istoric, când au fost date adevărurile – de însuşi Mântuitorul
Hristos, prin sfinţii apostoli, care le-au scris –, diavolul a căutat să adauge sau să scoată, sau să
schimbe locul adevărurilor din Noul Testament, pentru ca omul să se încurce. Duhul Sfânt însă
ne îndeamnă: „Ce aţi auzit de la început, aceea să rămână în voi. Dacă rămâne în voi ce aţi
auzit de la început, şi voi veţi rămânea în Fiul şi în Tatăl.” (1 Ioan 2:24). A iubi adevărul
înseamnă a urî minciuna cu aceeaşi tărie. Nu poţi înălţa adevărul dacă nu dobori mai întâi
minciuna care stă înaintea lui.

Noi credem că tot ce a spus Dumnezeu şi Fiul Său Isus Hristos, prin Duhul Sfânt, este adevărul.

Cuvântul scris al Noului Legământ este adevărul. Toată tradiţia care nu se potrivesc cu adevărul
scris de apostoli, nu face parte din adevăr.

Adevărul nu se schimbă, pentru că el este Isus Hristos, care e acelaşi: ieri, azi şi în veci. (Evrei
13:8).

Alta este tradiţia înainte de sec. al IV-lea, şi alta e după acest secol. Fiecare perioadă schimbă
tradiţia după interesul conducătorilor religiei. Bine a zis Eminescu: „Ce-un secol ne zice, ceilalţi
o dezic.” (Mortua est!). Dacă avem ungerea, înţelegem lucrul acesta.

Noul Testament (deci şi Epistola întâi a lui Ioan) este scris numai pentru Trupul lui Hristos
(Biserica cea vie), nu pentru lume. Ei, mădularele Trupului au primit Duhul Adevărului, pe care
lumea nu-l poate primi (Ioan 14:16-17), şi acest Duh îi călăuzeşte – El, nu altcineva – în tot
adevărul (Ioan 16:13). Ei ştiu bine că nici o minciună nu vine din adevăr. Mai ştiu iarăşi că
adevărul este Cuvântul scris al lui Dumnezeu (Ioan 17:17) şi că tot ce se adaugă la acest Sfânt
Cuvânt – orice învăţătură şi orice rânduiala, care nu se află în învăţătura apostolilor este
minciună.

Ei ştiu că ce a fost la început (începutul Bisericii) aceea trebuie să rămână în viaţa lor, fără adaus
şi fără lipsă, căci în felul acesta rămânem în Fiul şi în Tatăl (versetul 24).

„V-am scris nu că n-aţi cunoaşte adevărul, ci pentru că îl cunoaşteţi, şi ştiţi că nici o minciună
nu vine din adevăr.”

În legătură cu cei care erau contra lui Hristos, contra adevărului Său (antihriştii) a scris sf. ap.
Ioan aceste lucruri! Mare atenţie, fraţii mei!
Orice abatere cu voia de la adevărul scris al lui Dumnezeu, orice stricare (denaturare) a
Cuvântului Său te împinge în tabăra antihriştilor, adică a luptătorilor împotriva adevărului.

Un adevăr denaturat este minciună, ba încă şi mai periculoasă decât minciuna goală.

„…Ştiţi că nici o minciună nu vine din adevăr.”

Adevărul amestecat cu minciuna devine minciună, dar minciuna amestecată cu adevăr nu devine
adevăr.

Un om sănătos, dacă se atinge de un om bolnav de o boală molipsitoare, se molipseşte şi el;

bolnavul, însă, atingându-se de un om sănătos nu se face sănătos.

„Minciuna – spune un înţelept – este otrava inteligenţei. Spiritul minciunii este un spirit al
morţii. Nedreptatea este esenţă a minciunii, căci minciuna este egală cu nedreptatea.”

Sextus, un martir care a trăit în sec al III – lea, vedea şi el minciuna ca o otravă pentru minte.

Adevărul denaturat otrăveşte judecata (raţiunea) omului, încât nu se mai poate deosebi calea
dreaptă de calea strâmbă.

Cu toată dreptatea spunea poetul Al. Vlahuţă: „Minciuna este totdeauna un contract cu
diavolul”

Un creştin nu trebuie să mintă nici în glumă, cu atât mai mult când este vorba de stricarea voită a
Cuvântului lui Dumnezeu.

Învăţătura celor 12 Apostoli, o carte veche, spune: „Prin minciună se întunecă în om chipul lui
Dumnezeu, care este Adevărul veşnic şi se întipăreşte chipul diavolului, care este tatăl
minciunii.”

Doamne Isuse, Mântuitorul meu, îţi mulţumesc de Cuvântul Tău limpede, pe care ni l-ai dat şi
astăzi. Ascunde-mă deplin în tine – Adevărule veşnic, ca să nu fiu Nici-odată prins de cursele
minciunii, pe care diavolul le întinde necurmat în drumurile mele. Îţi mulţumesc că faci şi vei
face lucrul acesta.

Slăvit să fii Tu, acum şi în veci, amin.

1 Ioan 2 : 22

Kierkegaard, filozof şi teolog danez, care a trăit între anii 1813 şi 1855, spunea: „Când întrebi un
lucru, ştii ce să faci, căci de aceea întrebi.”

Sf. ap. Ioan pune întrebarea, dar şi răspunde îndată, limpezind o latură de bază a adevărului.
Cine citeşte versetul de mai sus este deplin luminat în ceea ce priveşte Antihristul, în ceea ce
priveşte minciuna şi în ceea ce priveşte necredinţa.

Se povesteşte că nişte tineri erau la o masă şi făceau mare paradă de necredinţa lor. La acea masă
se găsea şi un credincios. Acesta a tăcut câtva timp, apoi a zis: „Domnilor sunt trei feluri de
oameni care tăgăduiesc pe Dumnezeu. Cei dintâi sunt oamenii învăţaţi care, studiind filozofia, au
ajuns pe căi greşite şi acestea i-au dus la tăgăduirea lui Dumnezeu. Nu ştiu dacă studiile
îndelungate v-au dus la necredinţa cu care vă lăudaţi.” Tinerii au tăcut. Era lucru lămurit că în
ceea ce priveşte cartea erau nişte neisprăviţi. „Al doilea soi este alcătuit din oamenii care nu
judecă cu mintea lor, ci repetă ca nişte papagali cuvintele auzite de la alţii. Ca şi maimuţele, ei
imită pe ceilalţi şi vor să fie la modă. Gândesc că nu faceţi parte din aceştia.” Tinerii au tăcut, se
înţelege. „A treia ceată este alcătuită din aceia care au un cuget pătat; ei au ceva în viaţa lor şi
mult ar dori să nu existe Dumnezeu, nici judecată, nici veşnicie. Domnilor, a patra ceată de
tăgăduitori nu există.”

„Cine este mincinosul, dacă nu cel ce tăgăduieşte că Isus este Hristosul? Acela este Antihristul,
care tăgăduieşte pe Tatăl şi pe Fiul.”

„Doua feluri de greutăţi şi două feluri de măsuri sunt o scârbă înaintea Domnului.” (Proverbe
20:10).

Împăratul Traian detronase pe regele Traciei, luând prizonier pe fiul acestuia. Tânărul principe,
fiind dus la Roma, a câştigat dragostea împăratului, care s-a hotărât să-i retrocedeze tronul tatălui
său. S-a întâmplat însă că Traian l-a prins cu minciuna şi cu alte lucruri incorecte. Întâlnindu-l
odată la palat, l-a întrebat unde a fost, iar tânărul – fără să ştie că fusese văzut plimbându-se prin
grădină – i-a răspuns: „La şcoală.” Traian i-a răspuns: „Mă hotărâsem să-ţi dau înapoi regatul
tatălui tău, dar, fiindcă ai minţit, te-ai arătat nedemn de el. Îl voi da aceluia care îl merită mai
mult ca tine!”

Dacă omul de caracter nu poate suferi minciuna, cu atât mai mult Dumnezeu.

„Pâinea minciunii este dulce omului, dar mai pe urmă gura îi este plină de pietriş.” (Proverbe
20:17).

„Comorile câştigate cu o limbă mincinoasă sunt o deşertăciune care fuge, şi ele duc la moarte.”
(Proverbe 21: 6).

Dr. Clark şi Dr. Bales: „Oamenii acceptă adesea evoluţia pentru că singura alternativă este
creaţia prin Dumnezeu.” Cu alte cuvinte, dacă evoluţia nu este adevărată, oamenii de ştiinţă
materialişti s-ar simţi umiliţi, pentru că ar fi puşi în situaţia să-şi recunoască neştiinţa.

Evoluţia este o teorie care cere mai multă credinţă decât credinţa în Creatorul Dumnezeu. Şi încă
un lucru: evoluţioniştii nu vor să existe Dumnezeu, ca să poată trăi în poftele lor.

Ca ideal, credinţa, adevărată trebuie să caute şi să cerceteze adevărul într-un mod obiectiv,
indiferent unde s-ar întâmpla să ducă cercetarea.
Dacă Biblia este suficientă pentru înţelegerea adevărului despre mântuire, atunci lucrul acesta ar
trebui să fie primit fără nici o împotrivire şi toate celelalte teorii să fie lepădate.

Nu numai vorba pe care o spui şi nici numai fapta pe care o faci, ci poziţia ta spirituală te aşează
în împărăţia minciunii sau în împărăţia adevărului. Poziţia ta faţă de Dumnezeu şi de Fiul Său
Isus Hristos, te numără printre prietenii sau duşmanii lui Dumnezeu, te socoteşte ca fiu al
adevărului sau ca fiu al minciunii.

A nu tăgădui că Isus este Hristosul, adică Unsul lui Dumnezeu pentru slujba de Mântuitor al
păcătoşilor, înseamnă a-L primi, prin credinţă, ca Mântuitor personal, înseamnă a te preda Lui şi
a-L urma cu toată inima, înseamnă a părăsi poziţia în care se află lumea şi a primi poziţia lui
Dumnezeu.

Lumea se împarte în două: copii ai lui Dumnezeu şi copii ai diavolului (1 Ioan 3:10). Cei care au
trecut de partea lui Dumnezeu, primind pe Domnul Isus ca Mântuitor al lor, au fost născuţi din
nou, devenind copii ai lui Dumnezeu, deci copiii adevărului. Cei care n-au făcut lucrul acesta au
rămas sub stăpânirea diavolului, deci sunt copii ai minciunii. Iată împărţirea lumii pe care o face
Cuvântul lui Dumnezeu.

Dragul meu, tu ai trecut de partea lui Dumnezeu? Te bucuri tu de Domnul Isus ca de Mântuitorul
tău personal? Nu este de ajuns că El este Mântuitorul lumii, ci trebuie să fie şi Mântuitorul tău şi
acest lucru se poate numai dacă-L primeşti prin credinţă şi pocăinţă.

1 Ioan 2 : 23

Dumnezeu-Tatăl şi Dumnezeu-Fiul sunt una aşa cum lumina cu căldura sunt una şi cum cei doi
ochi ai omului sunt o singură vedere.

Dumnezeu-Fiul este născut din Dumnezeu-Tatăl, şi sunt, deci, de aceiaşi fire aşa cum stropul de
apă este de aceeaşi natură cu apa râului din care a ţâşnit.

Domnul Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, este Dumnezeu întrupat, adică Dumnezeu pe înţelesul
nostru; căci nimeni n-ar fi înţeles vreodată pe Dumnezeu în toată măreţia şi toată bunătatea Lui,
dacă n-ar fi venit Fiul să Se întrupeze. Dumnezeu-Tatăl ni s-a descoperit prin Fiul Său, Isus
Hristos. Prin El ne-a apropiat pe noi, păcătoşii, de dumnezeirea Lui.

Domnul Isus este simplificarea Lui Dumnezeu. Cine se apropie cu credinţă de El, cunoaşte şi
înţelege pe Dumnezeu-Tatăl.

În Fiul lui Dumnezeu locuieşte toată plinătatea Dumnezeirii. (Colos. 1:19; Colos. 2:9; Ioan 1:14).

„Oricine tăgăduieşte pe Fiul, n-are pe Tatăl. Oricine mărturiseşte pe Fiul, are şi pe Tatăl.”

A tăgădui pe fiul lui Dumnezeu (Domnul Isus Hristos) nu înseamnă numai tăgăduirea istorică a
Lui. Realitatea existenţei şi trăirii Sale pe pământ este un lucru dovedit ca un fapt istoric
puternic, nu numai de istoricii de nuanţă creştină, ci şi de istorici de religie necreştină:
musulmană, evreiască, hindusă etc.

A tăgădui pe Fiul lui Dumnezeu este şi atunci când tăgăduieşti adevărul Cuvântului Său scris,
când nu trăieşti practic acest Cuvântul.

În Noul Testament, (învăţătura apostolilor) este scris limpede despre Biserică (Trupul lui
Hristos) ca unitate sfântă şi veşnică, al cărui început este pe pământ, nu numai în cer (cum greşit
înţeleg mulţi dintre cei ce-şi zic creştini), unitate trăită acum şi văzută de oameni şi de îngeri.
Pentru această unitate S-a rugat Domnul Isus, ca lumea văzând-o, să creadă în El. (Ioan 17:21).
Să gândim adânc la cele citite, ca să pricepem adevărul, pentru că nu sunt două adevăruri într-o
anumită problemă, ci numai unul. Domnul Hristos este Capul Trupului Său, Biserica, iar Biserica
are viaţa Capului. „Cine zice că rămâne în El, trebuie să trăiască şi el cum a trăit Isus.” (1 Ioan
2:6).

„In Hristos (Cap şi Trup) nu mai este nici grec, nici iudeu, nici barbar, nici scit…” (Colos. 3:10-
11). Cine are inimă de înţeles, să înţeleagă! Slăvit să fie Domnul!

A tăgădui pe Fiul lui Dumnezeu, Isus Hristos, nu înseamnă numai a zice: „Isus nu a fost Fiul lui
Dumnezeu”. Desigur, acesta este un greu păcat, şi înseamnă tăgăduirea prin fapte, a Cuvântului
Său, a învăţăturii Sale scrisă în Noul Testament. Ce valoare poate să mai aibă vorba: „Cred în
Fiul lui Dumnezeu” dar, cu fapta îi tăgăduiesc învăţătura? El e una cu învăţătura Lui. Însuşi
Domnul Isus a spus limpede: „De ce-Mi ziceţi: «Doamne, Doamne!» şi nu faceţi ce spun Eu?”
(Luca 6:46). Sau, cum spunea psalmistul: „Dumnezeu zice însă celui rău: «Ce tot înşiri tu legile
mele şi ai în gură legământul Meu, când tu urăşti mustrările şi arunci cuvintele Mele înapoia
ta?” (Ps. 50:16-17).

Dumnezeu nu se uită întâi la vorbe, ci la inimă, la fapte. Cine nu ascultă cu împlinire învăţăturile
Domnului Isus, este un tăgăduitor al Numelui Său, este un fariseu făţarnic, un duşman primejdios
al Fiului

lui Dumnezeu. Tot tăgăduitor de Hristos este şi cel care adaugă învăţături străine la învăţătura
Lui, sau scoate ceva din ea.

„Oricine tăgăduieşte pe Fiul, n-are pe Tatăl…”

Dragul meu, tu cum stai faţă de adevărul acestui Cuvânt al lui Dumnezeu? Să nu treci uşor peste
această întrebare. Este vorba despre mântuirea ta veşnică.

Istoria Bisericii spune despre împăratul Teodosie că a avut o perioadă în viaţa lui când era
clătinat în credinţa despre dumnezeirea Domnului Isus, socotindu-L a nu fi una cu Tatăl. Când
Teodosie a făcut pe Arcadie, fiul lui, părtaş la coroana împărătească, episcopul Amfiloc, care era
un credincios hotărât al Domnului Isus, a folosit prilejul pentru a merge cu mulţimea la palat.

După ce l-a salutat cu respect pe Teodosie, Amfiloc s-a apropiat de tronul pe care era aşezat
tânărul Arcadie şi trecându-i blând mâna pe obraz, i-a spus: „Domnul să te păzească, fiul meu.”
Toţi au rămas înmărmuriţi, iar Teodosie de-a dreptul mâniat de insulta ce s-a adus fiului său. A
dat poruncă să fie adus episcopul în faţa lui. Atunci, bătrânul credincios a spus: „împărate te-ai
simţit ofensat că nu s-a dat fiului tău aceeaşi onoare ca şi ţie; dar crezi, oare că Tatăl Ceresc este
mai puţin mâhnit de faptul că este înjosit şi dispreţuit Fiul Său, nedându-I-Se slava şi cinstea care
1 se cuvine şi tăgăduindu-I dumnezeirea?”

Teodosie a înţeles lecţia pe care evlaviosul episcop i-o dăduse, şi s-a plecat în faţa adevărului
Sfintei Scripturi, care zice: „Eu şi Tatăl una suntem.” (Ioan 10:30) şi „Hristosul care este mai
pe sus de toate lucrurile, Dumnezeu binecuvântat în veci.” (Rom. 9:5).

Cine cinsteşte pe Fiul, cinsteşte şi pe Tatăl. Dumnezeu-Tatăl nu primeşte cinstea şi slava care I se
aduce separat de Fiul Său, ci numai prin El. Cine vrea să se închine lui Dumnezeu-Tatăl şi să-I
slujească, trebuie mai întâi să treacă prin Fiul Său, Isus Hristos. Aceasta-i rânduirea
dumnezeiască, acesta-i adevărul cel veşnic, căruia trebuie să ne supunem dacă vrem să fim
mântuiţi.

1 Ioan 2 : 24

Iată răspunsul limpede şi puternic al Cuvântului lui Dumnezeu, pe care îl dă la întrebarea: de ce

creştinismul a ajuns în starea lumească în care se află? De ce adunările credincioşilor nu sunt vii?
De ce viaţa slujitorilor lui Dumnezeu nu este încununată tot timpul cu roadă şi cu biruinţă
duhovnicească?

„Ce aţi auzit de la început…”

Care este acest început?

Răspunsul: Este începutul istoriei Bisericii aşa cum se arată în cartea Faptele Apostolilor şi în tot
Noul Testament. Acest Testament este temelia mântuirii. Să nu fie schimbat.

Primii creştini stăruiau în fiecare zi în învăţătura apostolilor (învăţătura Domnului Isus, scrisă de
apostoli, sub călăuzirea Duhului Sfânt).

Numai cine rămâne în învăţătura de la început, rămâne în Fiu! şi în Tatăl. Este scris.

Sf. Chirii al Ierusalimului, spunea: „Adevărul este numai unul, rătăcirile sunt multe.” Adevăr, în
lucrarea mântuirii, este numai Cuvântul lui Dumnezeu. Domnul Isus spunea lucrul acesta. (Ioan
17:17). Cine crede în ceea ce a fost de la început, va fi mântuit.

„La început era Cuvântul, şi Cuvântul era cu Dumnezeu, şi Cuvântul era Dumnezeu.” (Ioan
1:1).

Nu tradiţia era la început, ci Cuvântul, iar Cuvântul este HRISTOS; Hristos nu este tradiţie.

Cine pune tradiţia înaintea Cuvântului lui Dumnezeu, sau o face egală cu acest Sfânt Cuvânt,
săvârşeşte un mare păcat. Sfinţii apostoli care au scris Cuvântul spus de Mântuitorul Hristos, au
scris numai ceea ce Duhul Sfânt le-a dictat („le-a adus aminte') sau cum le-a spus Domnul Isus:
„El (Duhul Sfânt) Mă va proslăvi, pentru că va lua din ceea ce este al Meu, şi vă va descoperi.”
(Ioan 16:14). Duhul Sfânt a descoperit sfinţilor apostoli Cuvântul Mântuitorului, iar ei l-au scris.
Despre tradiţie, datini, sau obiceiuri nu se spune că ar fi descoperirea Duhului Sfânt. Cine
îndrăzneşte s-o spună este un vrăjmaş al Domnului Isus.

Amintim încă o dată versetul: „Ce aţi auzit de la început, aceea să rămână în voi. Dacă rămâne
în voi ce aţi auzit de la început, şi voi veţi rămânea în Fiul şi în Tatăl.”

Adevărul nu se schimbă după împrejurări, pentru că el este în Dumnezeu – e însuşi Dumnezeu

(Ioan 14:6) – iar în Dumnezeu nu este schimbare, nici umbră de mutare. (Iacov 1:17).

Dumnezeu este una cu Cuvântul Său scris, care este adevărul (Ioan 17:17). Cuvântul acesta –
cele scrise în el, aşa cum le-au aşezat apostolii prin Duhul Sfânt – trebuie să rămână în noi, cei
care zicem că suntem creştini, mădulare în Trupul lui Hristos.

Numai adevărul scris în Noul Testament – învăţătura şi duhul lui – naşte şi creşte unitatea în noi
şi între noi.

Toate întrebările, fie pe plan individual, fie pe plan colectiv: de ce aşa şi nu aşa, de ce nu este
bine, de ce sunt înfrângerii… de ce şi iar de ce?… Îşi găsesc răspunsul aici: Nu s-a rămas la ceea
ce a fost la început. Şi cine nu rămâne la ceea ce a fost la început, nu poate rămâne în Fiul şi în
Tatăl.

Dumnezeu-Tatăl şi Dumnezeu-Fiul sunt în adevăr, sunt Adevărul însuşi. Cine zice că rămâne în
Dumnezeu, trebuie să rămână în adevărul Lui.

Cuvântul care l-a spus este adevărul, iar adevărul nu se schimbă de la o zi la alta, de la un secol
la altul, de la o regiune a globului la alta. Adevărul este ca soarele, care rămâne acelaşi, orice s-ar
petrece pe pământ. El n-are nici o legătură cu împrejurările, cu întâmplările şi cu frământările
dintre oameni.

Adevărul este deasupra oamenilor, şi cine vrea să-l aibă, trebuie să iasă la el – afară din toate
celelalte.

Adevărul nu este o simplă înşirare de vorbe (teorie), ci el este viaţă – viaţa nouă, sfântă, după
chipul lui Dumnezeu. Unde se vede această viaţă, acolo este adevăr, acolo este Hristos. „Şi nu
vreţi să veniţi la Mine ca să aveţi viaţa.” (Ioan 5:40).

Cuvântul Domnului Hristos este duh şi viaţă (Ioan 6: 63), este adevărul care eliberează (Ioan
8:31-32), care sfinţeşte (Ioan 17:17), care curăţeşte (Ioan 15:3; 1 Pet. 1:22), care naşte din nou (1
Pet. 1:23), care face să rodească. (Ioan 15:5 şi 16).

„Ce aţi auzit de la început, aceea să rămână în voi. Dacă rămâne în voi ce aţi auzit de la
început, şi voi veţi rămânea în Fiul şi în Tatăl.”
Este vorba despre învăţătura Domnului Isus, pe care a dat o apostolilor să ne-o transmită fără nici
o schimbare. Atât cât este scris in Noul Testament, este de ajuns pentru mântuirea şi desăvârşirea
noastră. Tot ce se mai adaugă la Noul Testament, este o stricare a adevărului, este o ieşire din
„ceea ce a fost la început. „Orice tălmăcire in afara literei şi duhului Noului Testament este o
stricare a adevărului (2 Corinteni 2:17; 2 Corinteni 4:2), este o abatere de la „Ce aţi auzit de la
început.”

Sf. Irineu, zice: „Adevărata cunoaştere este doctrina apostolilor şi vechiul aşezământ al Bisericii
pentru toată lumea… neprimind nici adăugire, nici suprimare.” (Studii Teologice, nov. – dec.
1967, pag. 622, Contra ereziilor, col. 1077).

Tertulian, scrie şi el limpede despre acest lucru: „Numai acea învăţătură trebuie primită, care
vine de la bisericile întemeiate de apostoli şi care se potriveşte cu ceea ce au crezut ele…
Adevărul în materie de credinţă se măsoară cu etalonul apostolic. Suntem în comuniune cu
bisericile apostolice numai când învăţătura noastă nu se deosebeşte întru nimic de a lor. Aceasta
este dovada adevărului.” (Studii Teologice, nov. – dec, 1967, pag. 662-663).

„Nu muta hotarul cel vechi, pe care l-au aşezat părinţii tăi”, spune răspicat Cartea lui
Dumnezeu. (Prov. 22:28).

Domnul Isus a dat adevărul Său pe pământ, nu ca să se întemeieze o mie de religii din el, nu să
se filozofeze cu el, nu să se Iacă o meserie din propovăduirea lui, ci ne-a dat adevărul Său, ca să
devenim oameni noi, după chipul şi asemănarea Sa; ne-a dat adevărul şi harul Său, să ne
mântuiască din robia păcatului şi a morţii, şi să ne facă moştenitorii împărăţiei Sale.

Vrăjmaşul diavol, însă, a venit şi a abătut calea adevărului – la început puţin, iar mai târziu mult
– ca omul să n-o mai ştie.

Poetul german Haine, zice: „Există şi în istorie, ca şi în natură, zi şi noapte. Odată cu al treilea
secol al creştinismului începe să se întunece.”

Cum să nu se întunece adevărul de la început, când tocmai învăţătura de temelie a Evangheliei

Domnului Isus – naşterea din nou – a fost falsificată? Nimeni nu poate fi născut din nou, dacă nu
primeşte conştient, prin credinţă şi pocăinţă, pe Domnul Isus ca Mântuitor personal. (Ioan 1:12; 1
Pet. 1:22-23; Rom. 10:9 şi 17; 2 Cor. 5:16-17 etc.)

Iată ce zice un teolog ortodox din zilele noastre, pr. dr. Dumitru Belu, despre felul cum se făcea
creştinarea după sec. al IV-lea.

„Creştinarea, după sec. al IV-lea, se făcea global şi repede, fără pregătirea menită să asigure
catehumenilor o acceptare din convingere a creştinismului. Biserica era pusă astfel în faţa unor
greutăţi uriaşe. Trebuiau totuşi găsite mijloacele spre a le face faţă. Unul din aceste mijloace a
fost găsit în înfrumuseţarea Cultului, în îmbogăţirea lui prin acceptarea şi consacrarea liturgică a
imnelor.” (Mitropolia Ardealului, 1960, nr. 3 – 4, pag. 256-257).
Astăzi este şi mai mult decât atunci: orice copil de 8 zile, care este botezat, este declarat „născut
din nou.”

Cine vrea să se folosească de mintea pe care i-a dat-o Dumnezeu, să judece!

Fraţii mei, să nu ne înşelăm! Adevărul este numai unul şi cine-l primeşte va fi mântuit şi fericit.
Adevărul este cel „de la început”. Să nu-l stricăm, căci este spre pierzarea noastră veşnică.

Vrem să avem pe Fiul şi pe Tatăl? Să rămânem în ceea ce era de la început!

„Ce aţi auzit de la început, aceea să rămână în voi. Dacă rămâne în voi ce aţi auzit de la
început, şi voi veţi rămânea în Fiul şi în Tatăl.”

1 Ioan 2 : 25

Toate făgăduinţele lui Dumnezeu din Sfânta Sa Carte se cuprind în una singură: viaţa veşnică. Iar
Viaţa Veşnică este însuşi Dumnezeu – Tatăl şi Fiul Său, Isus Hristos (Ioan 17:3).

Dumnezeu dă copiilor Săi ce are El mai scump: Se dă pe Sine. Iată cât de mare este dragostea
Lui! Cine ar putea s-o cuprindă vreodată? Şi cine are pe Dumnezeu, are tot. Universul întreg, cu
tot ce este în el, veşnicia toată, cu tot ce ţine de ea este proprietatea lui. Ce har! Noi avem totul
împreună cu Hristos şi în El. (Col. 2:10; 1 Corinteni 3:21-23; Rom. 8:17; Efes. 2:6. etc.).

Căci dacă Dumnezeu ne-ar dărui totul afară de Sine, nu am ajunge la fericire şi la odihnă.

Se povesteşte că un credincios a vizitat o bolnavă. Aceasta îl chemase pentru că simţea că i se

apropie sfârşitul şi nu avea siguranţa mântuirii. Cât de mult ar fi dorit să ştie că va fi primită în
har la Dumnezeu! Când credinciosul a venit, ea i-a spus cu teamă „Trebuie să mor şi nu sunt
pregătită: vă rog, pregătiţi-mă dumneavoastră!” Credinciosul a trebuit însă să-i spună: „Acest
lucru nu-l pot face; acest lucru nu-l poate face nici un om.” Apoi el a întrebat-o ce gândeşte
despre viaţa şi inima ei având în vedere veşnicia. Bolnava i-a povestit că regretă mult că viaţa ei
a fost plină de încălcări şi că inima ei este murdară şi rea. Credinciosul a deschis atunci Biblia la
Ioan 19 şi a rugat-o să citească versetul 30. Bolnava citi: „Când a luat Isus oţetul, a zis: «S-a
isprăvit!» Apoi şi-a plecat capul şi şi-a dat duhul.” Cuvintele: „S-a isprăvit” credinciosul le
subliniase în Biblia sa şi a adăugat după ele: „Pentru mine.”

Bolnava privi în lung, gânditoare spre cele două expresii: „S-a isprăvit. Pentru mine.” îşi ridică
privirea spre vizitatorul ei şi spuse. „Am voie să spun şi eu aceasta? O, da am şi eu voie să spun
aceasta; lucrarea Domnului Isus s-a săvârşit şi pentru mine! Acum am pace. Acum sunt fericită!”

Da, Dumnezeu îi promite sufletului căutător imediat pacea prin Cuvântul Domnului de la cruce,
unde El şi-a dat viaţa lui scumpă pentru păcatele noastre.

Fericirea şi odihna sunt numai în Dumnezeu, numai în lucrurile Sale. „Cât despre mine,
fericirea mea este să mă apropii de Dumnezeu…” – spunea psalmistul (Ps. 73:28) iar Domnul
Isus chema stăruitor sufletele să vină la Sine, ca să poată fi odihnite: „Veniţi la Mine, toţi cei
trudiţi şi împovăraţi şi Eu vă voi da odihnă…” (Mat. 11:28) „Dacă însetează cineva, să vină la
Mine şi să bea…” (Ioan 7: 37),

„Eu sunt Viaţa” – spunea Mântuitorul (Ioan 14:6). „Şi nu vreţi să veniţi la Mine, ca să aveţi
viaţa.” (Ioan 5:40).

„Şi făgăduinţa, pe care ne-a făcut-o El, este aceasta: Viaţa veşnică.”

Cine rămâne în Hristos, prin credinţă şi dragoste, are pe Tatăl, are viaţa veşnică.

Mulţumesc Dumnezeul şi Tatăl meu din cer, pentru că mi Te-ai dăruit în întregime, prin Domnul
Isus Hristos, pe care L-ai dat ca preţ de răscumpărare pentru mântuirea mea. Mulţumesc de harul
Tău pe care mi-l dai clipă de clipă. Tot ce am acum este numai harul Tău şi tot ce voi avea în
vecii vecilor este tot harul Tău.

Slavă Ţie!

1 Ioan 2 : 26

Scrisul are marea lui valoare faţă de vorbele rostite, care nu-şi pot păstra, fără pierderi
adevărurile spuse. Clar glăsuieşte un proverb latin în privinţa aceasta: Verba volant, scripta
manent – „Cuvintele zboară, cele scrise rămân”. Iar un proverb chinez subliniază limpede ideea:
„Cea mai palidă cerneală este mai de preferat celei mai fidele memorii.”

Noi, creştinii, avem Scriptura lui Dumnezeu, care este adevărul duhovnicesc absolut, constituţia
vieţii celei noi, pe care n-o poate dărâma tradiţia omenească şi n-o pot desfiinţa învăţăturile mai
vechi sau mai noi ale oamenilor. Această Scriptură dumnezeiască a fost scrisă de oameni sfinţi,
aleşi de Dumnezeu, şi peste care nu putem trece, dacă vrem să fim mântuiţi şi să avem viaţă
veşnică din Dumnezeu.

Scriptura este Cuvântul lui Dumnezeu, iar acest Cuvântul este adevărul. (Ioan 17:17).

SI Ioan Gură de Aur, zice: „Cauza tuturor relelor este necunoaşterea Sfintelor Scripturi.”

Urmaşul lui Hristos, fiind născut din nou, prin Duhul Sfânt – Duhul Adevărului, are ungerea
Duhului, iar legea adevărului este scrisă în făptura sa cea nouă (este vorba despre adevărul
duhovnicesc, nu de adevărurile fizice).

În adevărul duhovnicesc Duhul Adevărului îl călăuzeşte deplin tot timpul.

Dacă omul nu este călăuzit şi învăţat de Duhul Adevărului, poate să înveţe la toate şcolile
teologice din lume, că tot neînvăţat rămâne. Întâi naşterea din nou, apoi creşterea în toate
privinţele prin Duhul Sfânt – Duhul Adevărului.

Da, ungerea Domnului îi învaţă numai pe cei născuţi din nou. Ei vor fi învăţaţi de Dumnezeu
(Ioan 6:45), dacă sunt născuţi din El.
Dacă Dumnezeu a făcut toate lucrurile pentru o ţintă (Prov. 6:4), oare copiii Lui să fie altfel?

Iată o întrebare pe care trebuie să ne-o punem mereu, noi, credincioşii Domnului: Pentru ce
facem un lucru sau altul? Pentru ce rostim o vorbă? Pentru ce cântăm o cântare? Pentru ce scriem
o scrisoare sau o carte? Pentru ce facem o călătorie? Dacă urmăm pilda lui Dumnezeu, ca nişte
copii preaiubiţi (Efes. 5:1), atunci tot ce lacom trebuie să fie pentru o ţintă şi un nume: ISUS
HRISTOS, înălţarea Numelui său şi a Evangheliei Sale. Aceasta este unica ţintă a oricărui creştin
adevărat, pe care trebuie s-o urmărească tot timpul şi prin toate lucrurile.

Tot ce ţine de fiinţa mea, fie lucruri materiale, fie lucruri duhovniceşti, fie talente, fie timp, totul
trebuie să slujească scopului pentru care am fost pus pe pământ. Totul trebuie să netezească
drumul sufletelor spre Hristos şi drumul lui Hristos spre suflete. Dacă nu este aşa, eu fac lucrarea
celui rău, chiar dacă sunt credincios. Nu există neutralitate (stare de mijloc) în privinţa aceasta.

A fi creştin adevărat înseamnă a trăi tot timpul pentru Scop: Hristos şi Evanghelia Lui. Cât de
serios este acest cuvânt!

Dragul meu, tu eşti creştin?

Sf ap. Ioan, prin tot ce făcea, căuta să netezească drumul sufletelor spre adevăr şi să apere pe cei
care au ajuns la adevăr: „V-am scris aceste lucruri în vederea celor ce caută să vă rătăcească.”

Scrisoarea mea, cântarea mea, vorbirea mea, toate trebuie să fio purtătoare de lumină, arătând
calea spre împărăţia lui Dumnezeu tuturor rătăciţilor.

Un om se rătăceşte numai atunci când nu ştie drumul şi când este în întuneric. Iată de ce eu, ca
fiu al Luminii celei negrăite, ca cel care cunosc bine calea mântuirii, am marea datorie, izvorâtă
din dragoste, să arăt tuturor adevărul, ca să nu mai rătăcească. Dar dacă eu nu sunt lumină, dacă
eu nu cunosc drumul cel bun, (calea adevărului) cum voi sluji altora de călăuză?

Orice credincios trebuie să fie călăuză pentru alţii spre împărăţia lui Dumnezeu. Pentru ţinta
aceasta trăieşte el pe pământ.

1 Ioan 2 : 27

Despre ungere s-a mai vorbit şi în meditaţia de la versetul 20, cum că ea este o lucrare de început
a vieţii creştine, care are loc odată cu naşterea din nou.

Orice păcătos, care prin credinţă şi pocăinţă, a devenit o făptură nouă, în Hristos, este un uns al
Domnului. Cei născuţi din Hristos, (Uns în limba română) sunt şi ei hristoşi (unşi) pentru aceeaşi
lucrare, pentru care a fost şi Căpetenia lor pe pământ. Raza născută din soare este o parte din
soare. Cei născuţi din Dumnezeu sunt o părticică din Dumnezeu. Orice creştin adevărat este o
părticică din Hristos (Uns), care la naşterea din nou a primit totul – tot ce-i trebuie pentru viaţa
cea nouă – afară de creştere, care se face treptat.
Cine a ajuns copil al lui Dumnezeu, prin credinţa în Domnul Isus Hristos, nu mai trebuie să-l
înveţe nimeni despre acest adevăr, pentru că îl are în el însuşi. E de prisos să spui unui copil să se
nască, să-şi pună mâini şi picioare sau alte mădulare. Acestea toate le are, întrucât este născut. El
face lucrul acesta de la sine, pentru că este o lege a vieţii de la care nu se poate abate.

Adevărurile de temelie ale vieţii creştine trebuie să le ştie orice creştin adevărat, fără să mai fie
învăţat de cineva.

Ungerea Noului Legământ este o ungere generală pentru toţi fiii lui. Nu există ungeri speciale,
pentru cei unşi (care sunt în Hristos – Unsul). Există numai daruri deosebite. Toţi creştinii sunt
unşi ca împăraţi şi ca preoţi (1 Pet. 2:5 şi 9; Apoc. 1: 6; Apoc. 5:10) în Hristos. În El avem noi
deplină siguranţă în toate privinţele, pentru că în El avem totul deplin (Colos. 2:10). Ungerea pe
care o avem nu e ceva izvorât din vreun merit al nostru, ci este lucrarea harului veşnic al lui
Dumnezeu.

Prin credinţă am fost primiţi în Hristos şi, cu privire la acest adevăr, nu mai avem nevoie de nici
un învăţător dintre oameni. În Hristos avem lumină deplină, în Hristos am primit vindecarea
deplină, în Hristos avem o strămutare deplină din împărăţia păcatului şi a morţii în împărăţia
sfinţeniei şi a vieţii veşnice.

Zice un proverb tibetan: „Ce nevoie are de un învăţător cel care cunoaşte adevărata natură a
lucrurilor? Ce nevoie are de medic cel care s-a vindecat de boală? Ce nevoie are de barcă cel care
a trecut râul?”

Sf. Maxim Mărturisitorul, zice: „Tot omul care vine cu adevărat, prin naşterea de bunăvoie
(naşterea din nou), în lumea virtuţilor, e luminat în mod sigur de Cuvânt, dobândind o deprindere
neclintită în virtute şi o cunoştinţă adevărată şi fără greşeală.”

Luther, scrie şi el adevărat: „Fiecare creştin are Cuvântul lui Dumnezeu, este învăţat şi pus de
Dumnezeu ca preot.”

Fanar, renumitul teolog englez, scria limpede: „Noi suntem unşi prin acelaşi har, ca însuşi
Hristos, şi de aceea putem deosebi pe Hristos de Antihrist, calea adevărului de calea minciunii.”

Fraţii mei, dacă în adevăr v-aţi predat Domnului Isus Mântuitorul, dacă în adevăr aţi fost născuţi
din nou prin credinţa în El, dacă în adevăr aţi rămas în El şi vă reînnoiţi zilnic legământul cu El
prin rugăciune, cercetare şi împlinirea Cuvântului Său scris şi prin legătura frăţească, atunci nu
vă mai temeţi de ceea ce vă spun oamenii cu privire la mântuire şi la siguranţa ei. Nu căutaţi să
imitaţi pe nimeni; ilară de Hristos. Fiecare om credincios are o particularitate a lui şi un dar
special din partea lui Dumnezeu. Nu vă neliniştiţi că nu aveţi şi voi la fel aceste lucruri.
Dumnezeu vrea să fim personalităţi în Hristos, de aceea să nu copiem pe nici un om, ci numai pe
Hristos.

Odată, la un rabin (învăţător evreu) a venit cineva şi i-a spus: „învăţătorule, învaţă-ne o cale
atotcuprinzătoare pentru a-L sluji pe Dumnezeu.”
Rabinul a răspuns: „Nu este cu putinţă să arăţi, ca o pravilă pentru toţi oamenii, calea pe care
trebuie să păşească… Fiecare trebuie să descopere singur în adâncul inimii sale dacă se află pe
diurnul lui Dumnezeu.”

Dumnezeu n-a făcut pe toţi oamenii la fel şi în aceasta se arată frumuseţea creaţiunii Sale. Aşa şi
în noua creaţie. Fiecare făptură nouă are ceva deosebit de celelalte şi în varietatea aceasta este
frumuseţea şi fericirea.

Noi trebuie să fim ca noi înşine, nu ca alţii.

„Atât timp cât se străduiesc să se ia unii după alţii, oamenii întârzie venirea Mesiei” – zice un
înţelept evreu, „La judecata lui Dumnezeu” – zice acelaşi înţelept – „nu vom fi întrebaţi de ce n-
am (ost ca Moise sau ca unii din prooroci, ci vom fi întrebaţi de ce n-am fost ca noi înşine.”

în fiecare om credincios sălăşluieşte o comoară ce nu poate fi găsită la nimeni altcineva.

„Cât despre voi, ungerea, pe care aţi primit-o de la El, rămâne în voi, şi n-aveţi trebuinţă să vă
înveţe cineva; ci, după cum ungerea Lui vă învaţă despre toate lucrurile şi este adevărată, şi nu
este o minciună, rămâneţi în El, după cum v-a învăţat ea.”

Aici e taina slobozeniei în viaţa creştină: să rămânem în Hristos, după cum ne-a învăţat ungerea
primită de la Duhul Sfânt, prin har, prin credinţă.

Sf. ap. Ioan scrie această epistolă oamenilor, care de bunăvoie s-au predat Domnului Isus
Hristos, au crezut în El şi prin această credinţă au fost născuţi din nou (Ioan 1:12 – 13). Ei, deci,
au cunoştinţă că au primit ungerea Duhului Sfânt în clipa naşterii lor din nou, iar această ungere
rămâne în ei şi n-au trebuinţă să-i înveţe cineva despre ea şi despre urmările ei.

Ungerea este, de fapt, prezenţa (pecetluirea) Duhului Sfânt – Duhul Adevărului în ei, care-i
călăuzeşte în tot adevărul. Ea este lumina care nu îngăduie amestecarea lucrurilor din adevărul
Evangheliei (învăţătura apostolilor), cu lucrările minciunii (toate câte nu sunt întemeiate pe
Evanghelie: literă şi duh).

A rămâne în Hristos înseamnă a rămâne exact în învăţătura Lui, dată prin apostoli.

Ioan, apostolul Domnului Isus, era conştient că aparţinea altei împărăţii decât împărăţia acestei
lumii. El aparţinea împărăţiei lui Dumnezeu, iar această împărăţie, pe pământ era alcătuită din
copiii lui Dumnezeu, adică oamenii născuţi din nou, din sămânţa lui Dumnezeu, pe care lumea
nu-i cunoştea (1Ioan 3:1-2). Ei aveau o viaţă deosebită şi cu o înţelepciune deosebită de viaţa şi
înţelepciunea lumii. Odată cu naşterea lor din nou, Dumnezeu i-a uns cu Duhul Sfânt, care-i
călăuzeşte în tot adevărul şi pe care lumea nu-l poate primi, sau pricepe. (Ioan 14:17; Ioan
16:13).

Acest vas al lui Dumnezeu (Ioan), căuta să trezească în toţi adevăraţii urmaşi ai Domnului Isus,
conştiinţa că ei sunt separaţi de lume, că omenirea se împarte în două: copii ai lui Dumnezeu şi
copii ai diavolului (1 Ioan 3:10) şi că ei (copiii lui Dumnezeu), întrucât au ungerea Duhului
Sfânt, sunt învăţaţi de ea în toate lucrurile şi, în primul rând, sunt învăţaţi că, Mântuitorul lor, i-a
făcut o unitate: Trupul Său, ca mărturie vie pentru El pe pământ.

„Cât despre voi.,.”, adică despre voi, Trupul lui Hristos (Biserica Lui vie), voi sunteţi lumină,
prin Duhul Sfânt, voi singuri aveţi adevărul lui Dumnezeu în problemele duhovniceşti, şi nu
trebuie să fiţi învăţaţi de alţii – de oamenii nenăscuţi din nou.

Numai când ştii sigur cine eşti şi ce chemare ai pe pământ, poţi să-ţi împlineşti menirea spre
slava lui Dumnezeu şi folosul semenilor.

Ungerea Lui vă învaţă…”

Unde este ungerea Duhului Sfânt – Duhul Adevărului, acolo este cunoaşterea adevărului lui
Dumnezeu în toate privinţele: adevărul despre preoţie, despre botez, despre Frângerea pâinii
(Cina Domnului), despre venirea Domnului Isus, despre răpirea Bisericii, despre darurile
Duhului Sfânt, etc. Căci nu este decât un singur adevăr pentru fiecare problemă duhovnicească.
Ungerea Duhului Sfânt, dacă o avem, adică dacă suntem născuţi din nou, ne învaţă să cunoaştem
şi binele şi răul. Ea lucrează dinăuntru în afară, şi nu se opreşte la jumătatea drumului. Ceea ce a
început, duce ia bun sfârşit.

1 Ioan 2 : 28

Iată grija de căpetenie a unui om, care a făcut legământ cu Domnul Isus Hristos: să rămână în El
tot timpul.

Pentru un creştin adevărat nu există altă ocupaţie mai însemnată pe pământ decât aceasta: să
rămână în Hristos, care l-a răscumpărat.

Fraţii mei, ne dăm noi îndeajuns seama de însemnătatea acestui cuvânt? A rămâne în Hristos e
totul. Toate lucrurile pe care le făptuim, toate mişcările fiinţei noastre primesc valoare şi fac bine
altora numai dacă rămânem în Hristos.

A rămâne în Hristos înseamnă a rămâne în felul Lui de a fi. Să gândim ca Hristos, să vorbim ca
Hristos, să lucrăm ca Hristos, să ascultăm de El, să iubim ca El şi să ne jertfim ca El.

A rămâne în Hristos înseamnă a rămâne în dragoste: dragoste faţă de Persoana Lui, faţă de
lucrarea Lui, faţă de fraţi, faţă de toţi oamenii.

Marii oameni ai lui Dumnezeu şi-au dat seama de acest adevăr, de aceea îndemnau cu toată
puterea pe toţi credincioşii: rămâneţi în Hristos! Rămâneţi în El pentru că numai în El aveţi totul
deplin. Aşa ne îndeamnă sf. ap. Ioan, aşa ne spune sf. ap. Petru (1 Pet. 2:21), aşa ne sfătuieşte sf.
ap. Pavel. Mai ales acest mare apostol ne spune răspicat: „…Să fiu găsit în El, nu având o
neprihănire a mea… Să-L cunosc pe El şi puterea învierii Lui.” (Filip. 3:9 – 10).

Când va veni Domnul Isus ca să-şi ridice Biserica, va răpi la Sine numai pe cei pe care i-a găsit
în El, pe cei care au natura Lui.
Poţi să fi membrul unei biserici sau al unei adunări creştine, poţi să ai o viaţă morală (neprihănire
proprie), poţi să activezi pe ogorul Evangheliei şi totuşi să nu fi al lui Hristos. Numai cei ai lui
Hristos pot rămâne în El, pentru că ei au natura (firea) Lui, primită în clipa când, prin credinţa în
El, au fost născuţi din nou. Cei care n-au firea Domnului Hristos, nu pot rămâne în El. Naturile
deosebite se resping. Aceasta este o lege atât în domeniul fizic, cât şi în domeniul spiritual.

A rămâne în Hristos nu înseamnă să nu te mai ocupi de lucrurile care ţin de viaţa trupească. O,
nu. Lucrurile acestea trebuie să le faci, dar să le faci dintr-o stare liberă, nu dintr-o stare de rob.
Să le faci nu cu scop în sine, ci ca mijloc pentru unicul Scop pentru care trebuie să trăieşti:
HRISTOS.

Un om al lui Dumnezeu a cercetat odată o familie de credincioşi. Când a intrat în casă, femeia
tocmai spăla podeaua. „Vai, iertaţi-mă că mă găsiţi aşa. Dacă ştiam că veniţi mă pregăteam altfel
să vă aştept”, spuse femeia. „Aşa este cel mai potrivit”, răspunse slujitorul lui Dumnezeu. „Nu
mi-ar fi plăcut, continuă el, să vă găsesc stând de vorbă cu vecinele despre noutăţile zilei.”

Venirea Domnului Isus trebuie să ne găsească într-o trăire naturală a vieţii trupeşti, dar având o
legătură duhovnicească cu Mântuitorul nostru, prin credinţă şi dragoste.

A rămâne în Hristos înseamnă a rămâne în lumină. Credinciosul adevărat va şti totdeauna cât
trebuie să dea vieţii trupeşti, pentru ca să nu-l împiedice în viaţa duhovnicească. El nu va inversa
valorile.

Aceasta-i lucrarea de căpetenie – am putea spune singura grijă de care ţine viaţa cea nouă – pe
care o avem de înfăptuit acum pe pământ. Dacă rămânem în Hristos: felului Său, Cuvântul
Noului Său Legământ, avem totul deplin. Fiind în Hristos, avem şi starea cerută de El, şi lumina
ca să cunoaştem voia Lui în toate privinţele, şi puterea de împlinire a voii Lui.

Fiind în Hristos, avem îndrăzneală, şi la venirea Lui avem unitate desăvârşită cu toţi cei care sunt
în El, avem conştiinţa Trupului Său şi nu ne mai temem de oameni sau de diavolul.

Hristos este Viaţa noastră şi când se va arăta El, ne vom arăta şi noi cu El în slavă. (Colos. 3:4).

A fi creştin înseamnă a rămâne în Hristos (Ioan 15:4), iar a rămâne în Hristos înseamnă a rămâne
în Cuvântul Lui scris: „V-am scris aceste lucruri în vederea celor ce caută să vă rătăcească.” (1
Ioan 2:26).

Tot ce trebuie să ştie creştinul pentru viaţa lui personală, cât şi pentru viaţa iui ca mădular în
Trupul lui Hristos (Adunarea lui Dumnezeu), este scris în Cuvântul Noului Testament (învăţătura
apostolilor).

„V-am scris… În vederea celor ce caută să vă rătăcească.” Adică să vă abată de la ceea ce este
scris, să vă îndrepte privirile spre un Hristos fals, pe care nu-L arată Evanghelia scrisă (Noul
Testament).
Cine rămâne în ceea ce este scris, rămâne în Hristos, şi cine rămâne în Hristos, nu va rămânea de
ruşine la venirea Lui.

Acesta-i adevărul: a rămâne în Hristos şi a aştepta cu adevărat arătarea (revenirea) Lui înseamnă
a rămâne în cadrul învăţăturii apostolilor (Noul Testament) care este o dovadă a ungerii cu Duhul
Sfânt (Duhul Adevărului).

La venirea Domnului Isus, vor fi răpiţi în văzduh numai cei care rămân acum deplin în învăţătura
Mântuitorului Hristos, şi care îl arată pe El (felul Lui) în trăirea lor: „Cine zice că rămâne în El,
trebuie să trăiască şi el cum a trăit Isus.” (1 Ioan 2:6)

Trăirea vieţii (felului de trai) al Domnului Isus este semnul omului mântuit (născut din nou), a
rămânerii în învăţătura (Cuvântul) Lui.

A rămâne în Isus Hristos înseamnă a rămâne în Duhul Lui, în felul Lui de a fi, în orânduirea Lui,
în Cuvântul Lui scris, în Trupul Lui (Biserica) cu felul Lui de legătură cu Tatăl şi cu mădularele
Trupului Său, în poziţia Lui faţă de lumea stăpânită de diavol („Împărăţia Mea nu este din
lumea aceasta” – Ioan 18:36), în lucrarea Lui, Cum a făcut-o El. (Ioan 18:37).

A rămâne în Hristos înseamnă a rămâne în sfinţenia şi dreptatea Lui, în mila şi dragostea Lui, în
blândeţea şi asprimea Lui, în pacea şi duhul Lui de luptă pentru apărarea adevărului şi a planului
lui Dumnezeu.

A rămâne în Hristos înseamnă a trage la jugul Său şi a strânge ceea ce strânge El. (Mat. 11:28 –
29; Mat. 12:30).

Nu toţi oamenii pot rămâne în Hristos, ci numai cei înviaţi de El din moartea păcatului – cei care
L-au auzit şi apoi I-au ascultat glasul (Ioan 5:25), deci oamenii care au natura Lui, prin naşterea
din nou. Naturile deosebite se resping: focul cu apa. Dragul meu, tu poţi să râmai în Isus?

1 Ioan 2 : 29

În original (deci în limba greacă) şi în alte scrieri, în loc de cuvântul neprihănit (curat) este
cuvântul DREPT sau DREPTATE.

Domnul Isus a venit din cer nu numai să ierte păcatele omului, adică să-l curăţească de păcate, ci
să-l îndrepte din gârbovirea pe care i-a adus-o păcatul; într-adevăr, păcatul a strâmbat pe om în
aşa fel, că nu mai poate umbla drept, oricât s-ar curaţi el de anumite fapte în legătură cu morala.
Un cui strâmb chiar dacă-l cureţi de rugină, tot nefolositor rămâne. Trebuie îndreptat, ca să poată
fi de folos.

Domnul Isus, ca Om pe pământ, era DREPT, pentru că nu îşi avea rădăcina vieţii în Adam. El a
fost născut prin Duhul Sfânt (Matei 1:20; Luca 1:35). Toţi urmaşii lui Adam se nasc strâmbi
pentru că sunt zămisliţi în păcat. (Ps. 51:5; Ioan 5:6; Rom. 5:12). turnai naşterea din nou, prin
credinţa în Hristos, şi prin sămânţa lui Dumnezeu (Ioan 1:12 – 13; 1 Pet. 1:23), îndreaptă cu
adevărat pe om. Cei drepţi (îndreptaţi) trăiesc în dreptatea lui Dumnezeu şi sunt izbăviţi de toate
lucrările născute pe pământ. Acesta-i semnul naşterii din nou din sămânţa lui Dumnezeu.

Dacă suntem urmaşii Domnului Hristos – mântuiţi prin credinţa în El –, trebuie să ştim cine şi
cum este El. Aceasta este prima datorie.

Fiul lui Dumnezeu este neprihănit (drept, după originalul grecesc), iar noi, credincioşii Lui,
trebuie să fim ca El, întrucât suntem fii (copii) ai lui Dumnezeu.

Cei nedrepţi nu pot intra în împărăţia lui Dumnezeu (Trupul lui Hristos, Biserica este acum
împărăţia lui Dumnezeu pe pământ) pentru că Dumnezeu este Drept, iar Fiul a fost făcut
DREPTATE pentru noi. (1 Corinteni 6:9; 1 Corinteni 1:30).

„…Oricine trăieşte în neprihănire (dreptate) este născut din El.” în original: „Cine înfăptuieşte
(practică) dreptatea, arată că este născut din EL”

Cel drept este drept şi când este păgubit în interesele lui personale, cum zice psalmistul: „El nu-
şi ia vorba înapoi, dacă face un jurământ în paguba lui.” (Ps. 15:4).

Dreptul Dumnezeu naşte copii drepţi. Cine trăieşte strâmb, nu este născut din nou.

„Dacă ştiţi că El este neprihănit, (drept)…”

Sunt lucruri în credinţă pe care trebuie să le ştim bine – nu numai să le credem – şi lucrurile
ştiute bine le putem trăi bine.

Nu putem să ştim bine un lucru dacă nu-l învăţăm neîntrerupt printr-o muncă de adâncire în
cunoştinţă şi printr-o trăire practică.

Ştim bine lucrurile credinţei numai dacă ne lăsăm călăuziţi de Duhul Sfânt, prin Cuvântul scris al
lui Dumnezeu şi dacă trăim aceste lucruri.

Ceea ce nu practici zilnic, uiţi.

La judecata lui Dumnezeu vom fi întrebaţi nu de lucrurile pe care nu le-am ştiut, nici de cele pe
care le-am ştiut numai pe jumătate, ci vom fi întrebaţi de lucrurile pe care le-am ştiut foarte bine
teoretic şi nu le-am trăit. Vom fi iarăşi întrebaţi de faptul că am ştiut bine că trebuie să unim cu
credinţa noastră fapta şi cu fapta cunoştinţa, dar n-am făcut lucrul acesta.

Cine ştie că trebuie să înveţe şi nu învaţă, se face vinovat de acelaşi păcat ca a celui care ştie şi
nu face. Domnul Isus spunea fariseilor şi cărturarilor: „Dacă aţi fi orbi,… n-aţi avea păcat; dar
acum ziceţi: «Vedem.» Tocmai de aceea, păcatul vostru rămâne.” (Ioan 9:41). Adică ştiţi şi nu
faceţi.

Sf. ap. Ioan ne atrage atenţia nouă, credincioşilor, când zice: „Dacă ştiţi că El (Hristos) este
neprihănit, să ştiţi şi că oricine trăieşte în neprihănire este născut din El.”
Cuvântul „neprihănire” în acest verset are înţelesul de „drept”.

În original! spune: „Dacă ştiţi că El este drept, ştiţi că şi oricine face dreptate este născut din
El.”

Numai cel născut din Dumnezeu, are firea (natura) Lui, care poate înfăptui dreptate. În inima lui
sunt scrise legile dreptăţii, ale dragostei şi ale sfinţeniei lui Dumnezeu.

Cel care nu are naşterea din nou, ci-i născut numai din Adam cel dintâi, strâmbat de păcat, nu va
putea făptui dreptatea şi nu va putea trăi în curăţie, oricât s-ar trudi. Dintr-un strâmb nu poate ieşi

ceva drept; dintr-un pom pădureţ (sălbatic) nu pot ieşi roade dulci – trebuie să fie mai întâi altoit.
Cine spală rufele în apă murdară, se trudeşte degeaba. Nu se vor albi Nici-odată. Sunt legi peste
care nu se poate trece.

Faptul că iubim şi trăim dreptatea, dragostea şi sfinţenia lui Dumnezeu, este dovada că suntem
născuţi din El.

A fi creştin înseamnă a fi născut din nou şi a fi născut din nou înseamnă a iubi, a face dreptate şi
a umbla pe căile sfinţeniei.

Copilul lui Dumnezeu seamănă cu Dumnezeu din care a fost născut. Lucrul acesta trebuie să-l
ştim bine.

„Dacă ştiţi că El este neprihănit, să ştiţi şi că oricine trăieşte în neprihănire este născut din El”

1 Ioan 3 : 1

Duhovniceşte, Dumnezeu, prin Cuvântul Său, împarte lumea în două: copii ai lui Dumnezeu şi
copii ai diavolului. (1 Ioan 3:10).

Prin căderea în păcat, omul a pierdut starea de copil al lui Dumnezeu; prin izbăvirea lui din
această cădere, primeşte din nou slava pierdută.

Căderea omenirii a venit prin Adam cel dintâi, iar ridicarea (mântuirea) ei a venit prin Adam cel
din urmă – Domnul Isus Hristos. (Rom. 5:19; 1 Corinteni 15:45-48).

Oricine primeşte prin credinţă pe Domnul Isus Hristos ca Mântuitor personal, este născut din nou
şi devine copil al lui Dumnezeu (Ioan 1:12 – 13), om din casa Lui. (Efes. 2:19).

Dumnezeu, în dragostea Lui, a dat pe singurul Său Fiu ca preţ de răscumpărare pentru omenirea
căzută în robia păcatului şi a morţii. Oricine primeşte această răscumpărare prin credinţă, devine
copil al lui Dumnezeu, cu o fire (natură) necunoscută de ceilalţi oameni.

Naşterea din nou, starea de copil al lui Dumnezeu este ceva necunoscut de lume. E o taină.
Lumea nu ştie că suntem copii ai lui Dumnezeu. De ce? Pentru că nu L-a cunoscut nici pe El.
Lumea n-a vrut să cunoască pe Dumnezeu descoperit prin Isus, iar azi cu atât mai mult nu vrea
să-L cunoască. Lumea ar vrea un Dumnezeu bun, care dă ploaie şi

vreme însorită. Nu-L vrea însă pe Dumnezeul adevărat şi pe Isus Hristos, nu vrea felul Lui de a
fi.

Înfăţişarea fizică a copilului lui Dumnezeu este la fel cu a celorlalţi oameni. Înfăţişarea lui
duhovnicească însă e cu totul deosebită. Înăuntrul lui el are o fire nouă pe care ceilalţi oameni n-
o au. Vorba lui Iorga: „Lemn bun, lemn rău – aceeaşi cenuşă. Dar nu aceeaşi flacără.” Trăirea şi
lucrarea face deosebirea dintre un copil al lui Dumnezeu şi un om din lume.

Creştinul adevărat are în el două firi: firea veche şi firea nouă. Înainte de naşterea din nou nu
avea firea nouă, ci numai firea păcatului, care îl purta prin cele mai întunecoase prăpăstii şi care
îl ţinea într-o stare de vrăjmăşie faţă de Dumnezeu. După naşterea din nou, adică după
întoarcerea lui ia Dumnezeu, prin credinţă şi pocăinţă, a devenit prietenul lui Dumnezeu şi
împreună lucrător cu El. Starea aceasta îi umple inima de bucurie, de mulţumire şi de
recunoştinţă faţă de Mântuitorul său.

„Vedeţi (luaţi aminte) ce dragoste ne-a arătat Tatăl, să ne numim copii ai lui Dumnezeu!”

Pe acest Tată, descoperit de Domnul Isus, îl cunoaştem acum având viaţa arătată de Fiul care ni
s-a transmis şi nouă. Iar acest Tată este Dumnezeu, Dumnezeul făcut cunoscut de Fiul şi care a
mărturisit despre Fiul. Iată, Dumnezeul nostru! „Vedeţi – spune apostolul – acum suntem copii
ai lui Dumnezeu. Părtăşia noastră este cu Tatăl şi cu Fiul său, Isus Hristos.”

Mare lucru este să fii copil al lui Dumnezeu!

„Vedeţi.” Ca să vezi, trebuie să ai ochii deschişi. („Doamne, deschide-i ochii, (lui Ghehazi) să
vadă”, – 2 Împăraţi 6:17).

Lumea nu cunoaşte lucrurile lui Dumnezeu, pentru că este oarbă.

A fi nu este o problemă de existenţă, ci una de conştiinţă.

Conştiinţa de copil a lui Dumnezeu (1 Ioan 3:1) şi conştiinţa Trupului lui Hristos. (1 Cor 12:27).

„Vedeţi ce dragoste ne-a arătat Tatăl, să ne numim copii ai lui Dumnezeu! Şi suntem.”

Un tată nu poate să uite câţi copii are. Cu atât mai mult Tatăl nostru Ceresc ne cunoaşte şi ştie
unde mergem şi ce facem. Noi, care suntem răi, nu-i uităm pe copiii noştri; îi cunoaştem şi, în
gândurile noastre pline de dragoste, nu-l trecem cu vederea nici pe cel mai mic dintre ei, ci
dimpotrivă! Cu cât mai mult Se gândeşte Tatăl nostru Ceresc la toţi copii Săi şi-i are înainte. Este
o plăcere pentru noi să ne gândim fa copiii noştri, pentru că ei sunt părţi din noi înşine. Mai
curând am putea să nu mai fim, decât să încetăm să ne gândim la ei. Tatăl nostru Ceresc este tot
ce poate fi un tată, ba încă şi mai mult: suntem săraci şi lipsiţi, dar „Domnul se gândeşte la noi.”
Cu siguranţă, ar fi bine dacă n-am fi nici săraci, nici lipsiţi. Dar noi îl uităm prea adesea pe Tatăl
nostru şi nu ne purtăm faţă de El cum se cuvine. Dacă ne-am purta faţă de Dumnezeul nostru aşa
cum se poartă nişte copii buni faţă de tatăl lor iubitor, această purtare ne-ar duce spre o viaţă
sfântă şi fericită; am dori să fim fericiţi acolo la El, am simţi râvnă pentru gloria Numelui Lui şi
ne-am bucura când alţii îl glorifică; El ar fi pacea, speranţa, exemplul, dragostea şi bucuria
noastră. Ca o fiică gingaşă pentru un tată iubitor şi atent, aşa ar trebui să fim şi noi, în înţeles
spiritual, pentru Domnul nostru.

S. Lec ne aminteşte: „Nu-i suficient să spui: «Sunt!». Trebuie să fii!”

Titu Maiorescu, scrie foarte adevărat: „Viitorul este urmarea necesară şi inteligibilă a
prezentului; cunoscându-l pe acesta îl cunoaştem în esenţă şi pe celălalt.”

William Barkley, ne spune: „Omul care nu este gata să fie altfel, nu poate fi creştin din capul
locului.”

Un evanghelist italian a predicat odată despre minunea iui Isus din Cana, unde a transformat apa
în vin. La sfârşit au venit la el câţiva prieteni vechi, de dinainte de întoarcerea lui la Dumnezeu,
şi i-au spus. „Chestia cu apa şi vinul e o minciună, aşa ceva nu există!” „Vreau să vă dovedesc
acest lucru. Veniţi cu mine”, le-a răspuns el. S-au dus la locuinţa lui. Acolo le-a arătat sufrageria.
„înainte aici se afla o masă şubredă cu câteva păhărele de ţuică pe ea.” Acum vedeau o sufragerie
frumos aranjată. Apoi le-a ratat dormitorul: „Aici pe podea se aflau mai demult câteva saltele
rupte.” Acum erau două paturi curate. În sfârşit, le-a ratat o altă cameră în care se afla un pian.
„Vedeţi, toate acestea le-a transformat Domnul Isus. Noi am fost dedaţi alcoolului. Dar Isus a
venit în viaţa noastră şi a făcut totul nou. Nu ar putea transforma El şi apa în vin?”

Kobayaschi, un creştin japonez inventase o pastă de dinţi care a avut un mare succes. Un imitator
necinstit i-a falsificat produsul, dar a fost arestat, condamnat şi închis. După câtva timp,
Kobayaschi a aflat de mizeria în care a ajuns familia concurentului. Cuprins de milă, i-a trimis
soţiei întemniţatului nişte bani, anonim, pe care îi reînnoia în fiecare lună. Au trecut trei ani, în
timpul cărora familia se întreba cu mirare şi recunoştinţă cine putea fi acel generos binefăcător.
În sfârşit, într-o zi soţia a surprins un tânăr chiar în momentul în care introducea în cutia de
scrisori un plic cu bani. l-a cerut să-i spună numele celui ce trimetea banii şi a reuşit să afle cine
era binefăcătorul lor. Atunci a început să plângă şi a mers să-i spună şi soţului, care a rămas şi el
profund impresionat. Când acesta a ieşit din închisoare, prima sa vizită a fost la Kobayaschi, ca
să-şi exprime remuşcări le şi recunoştinţa sa. Credinciosul a folosit această ocazie ca să-i explice
vechiului său rival cum Dumnezeu iartă pe păcătoşii vinovaţi de uciderea Fiului Său. „Dar
Dumnezeu îşi arată dragostea faţă de noi prin faptul că, pe când eram noi încă păcătoşi, Hristos
a murit pentru noi.” (Romani 5:8).

„Eu una ştiu: că eram orb, şi acum văd.” (Ioan 9:25). Evanghelia Domnului nostru Isus Hristos
se bazează pe fapte sigure. Mântuitorul a murit pe cruce; acolo, El a purtat păcatele noastre în
trupul Său şi sângele Lui ne curăţeşte de orice păcat.

În capitolul 9 al Evangheliei după Ioan vedem că orbul din naştere, vindecat de Domnul Isus, nu
a căutat să explice cazul său. El a fost incapabil să priceapă cum s-a făcut minunea şi nu l-a
interesat prea mult. El a ştiut doar un singur lucru şi îi era de ajuns: „Eu una ştiu: că eram orb, şi
acum văd.” Pentru el, aceasta nu era o învăţătură, ci un lucru real. Oricât au căutat alţii să-l
încredinţeze că vindecarea lui era imposibilă, el ştia precis un singur lucru: „acum văd.” Înainte
de a fi vindecat, omul acela trăise mulţi ani în întuneric şi ştia ce înseamnă să fi orb. Până atunci,
e! nu văzuse lucrările din lume, şi nici pe Dumnezeu venit în Persoana Domnului Isus. Dar într-o
zi i s-au deschis ochii şi el a văzut soarele strălucind, oamenii umblând şi pe Fiul Omului stând
înaintea lui. În viaţa lui se petrecuse ceva nemaipomenit.

Credinţa nu se explică, ea este propria ei dovadă. Ea nu este concluzia unui raţionament logic, la
care ar avea acces numai anumiţi oameni; ea se primeşte.

Nu e nevoie să încercăm să dovedim prin demonstraţii iscusite că Evanghelia este adevărată.

Numai primind-o în viaţă şi trăind-o putem spune: „Eu una ştiu…” Poate spune şi cititorul
aceasta?

Un slujitor al lui Dumnezeu devenise orb în ultimii ani ai vieţii lui şi din pricina aceasta îşi
petrecea timpul mai mult în rugăciune. Într-o zi a venit la el un prieten, dar din pricina orbirii lui
şi din pricină că era cufundat în rugăciune, nu l-a simţit când a intrat în cameră. Întrucât se ruga
cu glas tare, prietenul a rămas în pragul uşii ascultând atent cuvintele fierbinţi cu care bătrânul
credincios se adresa Dumnezeului său, zicând: „O, Doamne, Dumnezeul meu, Tatăl meu, nu pot
să înţeleg, este prea adânc pentru mine, prea înalt şi prea minunat. Tu n-ai luat nişte îngeri ca să-i
faci copii ai Tăi, ci ai luat pe oameni, făpturi care Te-au nesocotit, Te-au părăsit, Te-au tăgăduit,
care au lovit faţa Fiului Tău când L-ai trimis aici pe pământ.” Şi continua: „Tu n-ai ales îngeri, ci
oameni ca mine.” Vocea bătrânului tremura de emoţie şi lacrimi de recunoştinţă.

Nu este stare mai nobilă, mai slăvită nici acum, nici în veşnicie, decât starea de copil al lui
Dumnezeu, pe care o capătă toţi cei ce primesc, prin credinţă, pe Domnul Isus ca Mântuitor.

Dragul meu, ai tu această stare?

Iată o întrebare serioasă la care trebuie să te gândeşti şi să răspunzi. Este vorba despre tine,
despre mântuirea şi fericirea ta de acum şi din veşnicie.

Starea de copil al lui Dumnezeu este aşa de înaltă, că nici un rang din lume nu poate s-o ajungă.
Zice un proverb evreiesc: „Mai bine să fii la coada leilor decât în capul vulpilor.” Sau cum zice
un proverb chinez: „Mai bine o zi om, decât o mie de zile umbră.”

Numai în Dumnezeu eşti cu adevărat om şi cu adevărat înălţat.

Dumnezeu nu ne naşte din nou fără voia noastră, ci, această lucrare are loc în inima omului
numai după ce el, de bunăvoie, se hotărăşte să se întoarcă la Dumnezeu şi să primească pe
Domnul Isus ca Mântuitor al său.

Sf. Macarie cel Mare, zice: „Cei ce nu ştiu că au dobândit ceva ce nu aveau, aceia nici nu se află
pe calea propăşirii.” (Omilia 27,5).
Zice el mai departe: „Toţi cei ce se apropie de Domnul şi cred în El se învrednicesc de naşterea
de sus.” (Omilia 30,3).

Mulţi nu îndrăznesc să se numească copii ai lui Dumnezeu, socotind aceasta a fi o mândrie. Dar
după cum nu e mândrie să te numeşti om, după ce te-ai născut trupeşte, tot aşa nu e mândrie să

ie numeşti copil al lui Dumnezeu, după ce te-ai născut duhovniceşte, prin credinţa în Domnul
Isus.

Bartolomeu Zeigenbalg, un misionar din India, traducea Noul Testament în limba malabarică,
ajutat de un indigen. Când au ajuns la acest verset: „Vedeţi ce dragoste ne-a arătat Tatăl, să ne
numim copii ai lui Dumnezeu!”, indigenul n-a vrut să traducă cuvânt cu cuvânt, ci a zis: „Nu,
asta e prea mult, Dumnezeu să ne numească copii ai Săi! Vreau mai bine să traduceţi aşa:
«Vedeţi ce dragoste ne-a arătat Tatăl, că avem voie să şedem la picioarele Lui şi să-I sărutăm
haina.»”

Dacă privim la meritele noastre, dăm dreptate indianului; dacă însă privim la bunătatea şi
dragostea lui Dumnezeu, vedem că totul este numai dar şi numai har. Şi când e vorba de dar şi
har, atunci nu merge după vrednicia sau nevrednicia noastră, ci după harul Său. Iată ce nu poate
să priceapă omul firesc şi în acelaşi timp iată ce face fericit pe omul duhovnicesc.

El ştie că Dumnezeu e Tatăl lui şi că nu-l uită Nici-odată. Dacă un tată pământesc nu-şi uită
copiii – oricât de mulţi ar avea – cu atât mai mult Tatăl ceresc nu-şi uită copiii. Tatăl nostru din
cer ne cunoaşte şi ştie unde mergem şi cum ne aflăm.

Câtă linişte şi siguranţă trebuie să ne dea gândul că suntem copii ai lui Dumnezeu şi că din mâna
Lui nimeni nu ne va putea smulge!

Dacă cineva a devenit copil al lui Dumnezeu, prin credinţa în Domnul Isus Hristos, dacă naşterea
din nou este o realitate în fiinţa lui, atunci, starea aceasta trebuie să fie însoţită de nişte semne
văzute.

Iată câteva din semnele celui născut din nou:

1. Doreşte „laptele duhovnicesc.” (1 Pet. 2:2),

2. Iubeşte pe Dumnezeu şi pe cei născuţi din EL (1 Ioan 3:14; 1 Ioan 4:7 – 8),

3. Nu iubeşte lumea. (1 Ioan 2:15-16),

4. Nu trăieşte în păcat. (1 Ioan 3:9; Ioan 8:34; Rom. 8:12-13),

5. Se înnoieşte neîncetat şi creşte. (2 Corinteni 4:16; 2 Petru 1:5-9); Efes. 4:15-24),

6. Păstrează pacea cugetului. (Rom. 5:1; Rom. 6:20-23; F.Ap. 24:16),

7. Vesteşte şi altora pe Mântuitorul său prin cuvânt şi prin fapte. (1 Corinteni 9:16; Mat. 5:14 –
16).

Copil al lui Dumnezeu este numai cel care face ce face Dumnezeu. Lucrările lui îl arată cine este.

Ce face Dumnezeu?

Din Sfânta Scriptură noi aflăm că:

1 . Dumnezeu lucrează. (Ioan 5:17),

2 . Dumnezeu iubeşte. (1 Ioan 4:10),

3 . Dumnezeu dăruieşte. (Ioan 3:16; 1 Pet. 5:5),

4 . Dumnezeu iartă. (Ps. 103:13; Isaia 55:7),

5 . Dumnezeu luminează. (Ps. 34: 5; 1 Ioan 1:5),

6 . Dumnezeu sfinţeşte. (1 Tes. 5:23),

7 . Dumnezeu se bucură. (Luca 15:24).

Biserica Domnului Isus este alcătuită numai de cei născuţi din nou. Ei sunt creştinii adevăraţi,
care înalţă în fiecare clipă Numele şi Evanghelia Sa în faţa lumii.

Fratele meu, dacă te-ai predat cu adevărat Domnului Isus, trebuie să ajungi la siguranţa că eşti
copil lui Dumnezeu, să te bucuri necurmat de harul acesta şi să duci şi altora vestea că, cu toate
păcatele lor, este har şi pentru ei. Pot şi ei să devină copii ai lui Dumnezeu.

1 Ioan 3 : 2

Iată lucruri precise. În credinţă trebuie să se ajungă la lucruri precise. Acesta-i drumul credinţei
adevărate pe care Dumnezeu o dă sfinţilor (Iuda 3).

Dumnezeu nu lasă pe credincioşii Săi în valurile nesiguranţei, ci îi duce pe stânca neclintită a

realităţilor Sale duhovniceşti şi pe această stâncă îi hrăneşte cu pâinea adevărului prezent şi
viitor.

Acum suntem copii ai lui Dumnezeu, dacă ne-am apropiat cu credinţă de Mântuitorul Isus
Hristos. Acum se petrece lucrarea naşterii din nou, pentru că acum trebuie să ne pocăim. Şi oare
starea de copil al lui Dumnezeu nu este aceeaşi cu starea de mântuit? Pentru cel care s-a obişnuit
să judece, nici n-ar mai trebui să se pună întrebarea aceasta.

Naşterea din nou cu mântuirea este acelaşi lucru şi ea este un dar al harului lui Dumnezeu,
coborât prin Domnul Isus, care S-a răstignit pentru răscumpărarea noastră.
Cine a primit darul mântuirii, adică cine a fost născut din nou, să se bucure şi să mărturisească
pretutindeni minunea pe care a făcut-o în el Mântuitorul său.

Ce har uimitor! Căci ce suntem noi?

În afară de lucrarea Duhului Sfânt, nu este nimic bun în noi. Cu toate că suntem tulburaţi de
propria noastră stricăciune, hărţuiţi de Satana, dispreţuiţi de lume, atacaţi de îngrijorări, noi
suntem chiar acum copii ai lui Dumnezeu.

Dumnezeu va neglija pe copiii Lui preaiubiţi? Nu, să nu ne hrănim cu gândul acesta, ci să

credem acest fapt sigur: noi suntem chiar acum copii ai lui Dumnezeu.

Să ne bucurăm de această legătură, să umblăm şi să lucrăm ca adevăraţi copii ai lui Dumnezeu,

despărţindu-ne de tot ce este necurat şi de creştinii de nume (să n-avem părtăşie cu ei) şi să ne
predăm în întregime în slujba şi spre slava lui Dumnezeu.

În necaz, în boală, în moarte chiar, să ne amintim că Dumnezeu este Tatăl nostru, Domnul Isus
este Fratele nostru şi Cerul este patria noastră.

Un proverb arab ne spune: „Pentru a fi înţelept trebuie să îndeplineşti cinci condiţii: să taci, să
asculţi, să-ţi aminteşti, să faci şi să studiezi.” Tot aşa, dacă avem conştiinţa de copii ai lui
Dumnezeu, trebuie să ştim bine adevărul acesta.

Aceasta-i ţinta: să fim ca Domnul Isus, să avem felul Lui de a fi. El trebuie să Se arate în viaţa
noastră şi apoi noi să ne arătăm în viaţa Lui. Atunci îl vedem aşa cum este.

Cine vede pe Domnul Isus aşa cum este, adică să-I cunoască felul Lui de a fi, acela se face
(devine) ca EL

„Îmi vei arăta cărarea vieţii; înaintea Feţei Tale sunt bucurii nespuse! (Psalm 16:11).

Încercând să-şi ia viaţa, o fată şi-a pierdut ambele picioare, fiind lovită de un tren. „De ce n-am
murit?”, o întreba ea pe îngrijitoare. „Acum nu mai pot merge unde vreau. Sunt pentru totdeauna
o infirmă!” „Unde mergeai de obicei când aveai picioare?”, o întrebă sora medicală. „Dimineaţa
mergeam la lucru, iar seara la dans”, a fost răspunsul. Jar acum, dacă ai mai avea picioare?”
Glasul bolnavei a fost înăbuşit de lacrimi: „Nu am ştiut că mi-aş putea folosi într-un mod util
picioarele. Dar acum nu voi mai putea umbla niciodată.” „Există un drum pe care mai poţi
merge, şi anume pe calea cea mai bună, pe care nu ai fi mers niciodată cu picioarele sănătoase.”
„La ce vă referiţi?” întrebă suferinda uimită?

Atunci sora medicală i-a povestit istoria minunată a vindecării paralizatului care a fost adus la
Domnul Isus pe un pat şi coborât prin acoperiş. Inima acelui paralizat a fost umplută de pace şi
de bucurie, când Mântuitorul i-a spus: „…Păcatele Iţi sunt iertate!” (Luca 5:17-26).
Bolnava a înţeles despre ce cale este vorba. Ea a găsit această cale, care duce la Domnul Isus şi
la inima de Tată a lui Dumnezeu. Apoi a putut mărturisi: „Este calea cea mai frumoasă pe care
am mers vreodată.” Mai târziu a putut să arate multora calea spre Mântuitorul.

„Dacă îmi slujeşte cineva, să Mă urmeze; şi unde sunt Eu, acolo va fi şi slujitorul Meu.” (Ioan
12:26).

Se povesteşte că într-o comună a venit un nou pastor calvinist, un om cu frică de Dumnezeu,

care, după ce şi-a luat slujba în primire, a început să îi viziteze pe locuitori. Într-o zi, întrând în
curtea unui gospodar şi negăsind decât pe soţia acestuia, după ce o salută respectuos, îi puse
numai această întrebare: „Vă rog, doamnă, locuieşte Domnul Isus în această casă?”

Femeia surprinsă şi înspăimântată nu putu răspunde nimic la această ciudată întrebare, iar
pastorul plecă. Seara, venind acasă soţul femeii, aceasta începu să-i povestească despre vizita
noului pastor. „închipuie-ţi, dragul meu! M-a întrebat dacă locuieşte Domnul Isus aici la noi!”
„Şi ce i-ai răspuns?” „Nimic! Căci n-am ştiut.” „Dar, bine, trebuia să-i răspunzi că noi suntem
buni creştini, că avem o religie frumoasă, că suntem religioşi, că…” „Dar el nu m-a întrebat aşa
ceva.” „Să-i fi răspuns că ajutăm pe săraci şi căutăm să facem bine când putem.” „Dar nu de
astfel de lucruri m-a întrebat. El a întrebat clar şi răspicat: Locuieşte Domnul Isus în casa
aceasta?”

Cine locuieşte în casele noastre?.

„Când a isprăvit rugăciunea din ucenicii Lui I-a zis: «Doamne, învaţă-ne să ne rugăm, cum a
învăţat şi Ioan pe ucenicii lui.»” (Luca 11:1).

„Tatăl nostru care eşti în ceruri…”

Iată ce a scris Carlyle în 1689: „«Tatăl nostru care eşti în ceruri…» Ce altceva putem să
adăugăm acestor cuvinte? într-o noapte, în timp ce mă chinuiam să adorm şi nu puteam, aceste
puţine cuvinte mi-au ieşit înainte cu o nouă strălucire; mi se părea că le văd scrise ca cea mai
mare învăţătură. Timp de vreo patruzeci de ani nu mă gândisem la această rugăciune, n-am simţit
Nici-odată ca acum măreţia acestor cuvinte pentru sufletul meu.”

Sufletul împăcat cu Dumnezeu, mântuit prin sângele Domnului Isus, îndrăzneşte să se înfăţişeze
înaintea Tatălui, în rugăciune, şi să-l spună că este fiul Lui.

Câtă mângâiere, cât curaj, câtă siguranţă primim atunci când putem merge înaintea lui
Dumnezeu ca să-I spunem Tată!

Un credincios spune despre rugăciunea „Tatăl nostru” că este o lecţie pentru „copii”. Aceasta mă
mângâie şi mă întăreşte. Prin harul Tău nemărginit, şi eu sunt, Tată, copilul Tău!

Într-o lume plină de schimbări, când cei dragi azi ne sunt aproape, iar mâine departe, prin diferite
împrejurări care intervin, credeţi că este de mică importanţă să fiţi însoţiţi permanent de privirea,
braţele şi căldura unui Tată? Când sunteţi în încurcături, numai El vă arată calea de ieşire! Când
sunteţi obosiţi, numai El vă poartă pe braţele Sale! Când sunteţi răniţi, numai El vă mângâie.”

Un înţelept, M. Voiculescu, spunea: „Numai fiind actual poţi să intri în viitor.”

„Cine crede în Fiul, are viaţa veşnică; dar cine nu crede în Fiul, nu va vedea viaţa, ci mânia lui
Dumnezeu rămâne peste el,” (Ioan 3:36). Să avem siguranţa mântuirii.

Se povesteşte că un ofiţer a fost înaintat la gradul de general a! armatei americane. Imediat după
aceasta, i-a scris soţiei sale următoarele rânduri: „Nu mă simt cu nimic deosebit de felul în care
m-am simţit ieri. Într-adevăr, nu mi-am pus încă uniforma nouă. Sunt sigur, totuşi, că sunt
comandantul Armatelor Uniunii, deoarece ordinul preşedintelui este chiar în faţa mea.”
Mântuirea lui Dumnezeu este un adevăr sigur. Ea nu depinde de afirmaţiile oamenilor, ci de
dragostea lui Dumnezeu. Unii văd în siguranţa mântuirii o mândrie spirituală şi consideră că nu
trebuie să fim aşa de siguri. Însă această siguranţă nu vine din simţurile sau faptele noastre, ci din
afirmaţia lui Dumnezeu scrisă în Cuvântul Său.

Cu mulţi ani în urmă Iov putea să-şi exprime siguranţa: „Ştiu că Răscumpărătorul meu este
viu…” (Iov 19:25). Apostolul Pavel putea scrie cu siguranţă: „Ştim, în adevăr, că, dacă se
desface casa pământească a cortului nostru trupesc, avem o clădire în cer la Dumnezeu…” (2
Corinteni 5:1). Siguranţa mântuirii nu este o mândrie spirituală, ci este o deplină încredinţare că
tot ce a început Dumnezeu în vieţile noastre va duce la bun sfârşit.

Să ne apropiem de Dumnezeu ca copii ai Săi, să ne folosim de drepturile noastre de fii. El spune:

„Vino la Mine, fiul Meu ca să te binecuvântez!” Să ne lăsăm binecuvântaţi de El. Binecuvântarea
Sa este aceea care îmbogăţeşte.

Cu privire la ce vom fi, cunoaştem, dar astăzi avem nevoie să ştim ceea ce suntem acum şi zi de
zi. Numai cine-i conştient de ceea ce este se poate bucura şi poate să trăiască la înălţimea stării
sale.

Da, suntem copiii Dumnezeului şi Tatălui descoperit prin Domnul Isus. Dar nu numai că suntem
copii ai lui Dumnezeu prin credinţă şi apoi să trăim cum se poate. Sf. ap. Ioan ne face atenţi:
acum suntem copii ai lui Dumnezeu. De aici decurg nişte urmări: ni s-a dat viaţa Lui, avem
părtăşie cu Tatăl şi cu Fiul Său Isus Hristos, umblăm în lumină, avem părtăşie unii cu alţii, nu
păcătuim, păzim Cuvântul Lui, cunoaştem pe Isus ca Viaţă a noastră, rămânem în lumină, ne
iubim unii pe alţii, ştim că păcatele noastre sunt iertate pentru Numele Lui, cunoaştem pe Cel ce
este de la început. Iată o parte din semnele vieţii de copil al lui Dumnezeu.

Avem fericirea de a fi acum copii ai lui Dumnezeu şi acest lucru se mai dovedeşte şi prin ura pe
care lumea o are faţă de noi. „Lumea nu ne cunoaşte…” Se mai poate spune: „nu ne cunoaşte
această stare.” Ura lumii nu face decât să mărească pentru noi preţul acestei fericiri.

Este însă şi o fericire viitoare. „Ştim că atunci când Se va arăta El, vom fi ca El; pentru că îl
vom vedea aşa cum este.” „El va schimba trupul stării noastre smerite, şi-l va face asemenea
trupului slavei Sale.” (Filipeni 3:21), şi atunci lumea ne va cunoaşte şi ne va vedea cu El. Lumea
va fi atunci nevoită să recunoască faptul că am fost iubiţi de Dumnezeu aşa cum a fost iubit Isus
(Ioan 17:23). În aceeaşi zi Domnul Isus va fi slăvit în sfinţi şi privit cu admiraţie în cei ce au
crezut. (2 Tes. 1:10).

„…Dar ştim că atunci când Se va arăta El, vom fi ca El, pentru că îl vom vedea aşa cum este.”

Acum privim prin credinţă şi vedem pe Domnul nostru iubit, ne bucurăm de El şi trăim prin El.
Va veni însă vremea când orice văl va fi dat la o parte, când nu va mai fi nevoie de credinţă, când
vom primi alt trup cu alţi ochi şi atunci vom vedea lucrurile duhovniceşti în adevărata lor
înfăţişare. Vom vedea pe Dumnezeu-Tatăl şi pe Domnul Isus, Fiul Său, în înfăţişarea care aici pe
pământ nu ne-am putut-o închipui.

„…Când Se va arăta El, vom fi ca El…”

Dumnezeu are pregătite pentru noi, copiii Săi, multe surprize, însă cea mai mare dintre toate este
transformarea noastră în ceea ce este El. Nu numai împărăţia Lui ne este pregătită, ci El însuşi S-
a pregătit ca să ni Se dea şi să ne facă ceea ce este El.

Fer. Augustin zice: „Consecinţa cea mai însemnată a întrupării Fiului este participarea oamenilor
la dumnezeirea Sa.”

Adevăratul copil al lui Dumnezeu de pe acum ia chipul lui Isus, prin faptul că priveşte necurmat
spre El, prin credinţă.

Sf. Grigore de Nisa, scrie şi el foarte adevărat: „Omul, în măsura ce se apropie de Dumnezeu,
devine însuşi Dumnezeu, prin har şi prin virtuţi.”

Goethe zice: „Omul trebuie prin credinţă să se ridice până la cea mai înaltă raţiune spre a atinge
Dumnezeirea.”

„Numai nesfârşitul poate înţelege nesfârşitul. Numai Dumnezeu poate înţelege pe Dumnezeu” –
spune o veche carte.

Cei născuţi din Dumnezeu îl vor vedea pe Dumnezeu aşa cum este, pentru că au firea Lui şi prin
faptul că privesc necurmat spre EL

„…Vom fi ca El, pentru că îl vom vedea aşa cum este.”

Un proverb arab spune: „Boabele de strugure se pârguiesc şi se aseamănă privind unele la

altele.”

Angelus Silesius, mistic apusean scria: „Omule, ce iubeşti în aceea vei fi transformat. Vei deveni
Dumnezeu, dacă iubeşti pe Dumnezeu şi vei deveni pământ dacă iubeşti pământul.”

Vorbind despre cei ce iubesc idolii şi se închină lor, psalmistul spune: „Ca ei sunt cei ce fac; toţi
cei ce se încred în ei.” (Ps. 115:8).
Cu cât priveşti pe cineva, iubindu-l, te asemeni tot mai mult cu el.

Asemănarea cu Dumnezeu a celor răscumpăraţi nu se face numai în urma spălării cu sângele

Domnului Isus, ci şi printr-o continuă privire spre El. Cine priveşte mereu spre Dumnezeu, se

face tot mai asemănător cu El. Moise a privit pe Domnul numai puţin timp şi totuşi a primit
strălucire din strălucirea Lui. (Exod. 34:29).

Mulţi privesc spre Dumnezeu şi totuşi nu devin asemănători Lui. De ce oare? Pentru că nu-L
privesc aşa cum este El, ci-L privesc cum doresc ei să-L vadă. Dumnezeu este aşa cum este El şi
nu cum şi-L închipuie mintea şi înţelepciunea firească a omului. Mulţi citesc Sfânta Scriptură –
Cuvântul lui Dumnezeu – şi totuşi nu au folos de această citire, pentru că citesc cum vor ei, nu
cum ar trebui să citească.

Nu trebuie să căutăm să vedem pe Dumnezeu aşa cum ni L-am făurit noi mai întâi în minte, ci
trebuie să-L privim aşa cum este El. Când venim să-L privim pe Dumnezeu, trebuie să ne golim
de toată închipuirea noastră despre El. Numai aşa vom fi schimbaţi în chipul Lui. Când venim în
faţa Cuvântului Său, pentru a afla un adevăr, trebuie să ne golim fiinţa de toate prejudecăţile, de
toate închipuirile pe care ni le-am făurit despre acel adevăr, şi numai aşa vom afla adevăratul
chip al adevărului, numai aşa vom primi în noi chipul lui.

Să nu sucim chipul lui Dumnezeu şi adevărul, după chipul făurit de noi în noi. Nu. E un mare
pericol.

Cine priveşte spre Dumnezeu va fi schimbat în chipul Lui, dacă priveşte spre El dezlegat de toate
închipuirile dinainte. Să-L privim şi să-L primim, aşa cum este El.

„… Ştim că atunci când Se va arăta El, vom fi ca El, pentru că II vom vedea aşa cum este.”

Şi pentru viitor, dar şi pentru prezent, acest verset ne dă lumină, hrană şi nădejde. El este
Cuvântul lui Dumnezeu care trebuie crezut şi trăit, pentru că numai adevărul crezut şi trăit dă
adevărata mântuire şi fericire.

Slavă veşnică se cuvine lui Dumnezeu Tatăl şi Domnului Isus Hristos, Fiul Său, prin care am
devenit făpturi noi, copii ai harului veşnic. Amin.

1 Ioan 3 : 3

Credinţa vie şi fierbinte în făgăduinţele lui Dumnezeu naşte o nădejde vie şi statornică. Iar
nădejdea vie şi statornică naşte bucuri şi pace în viaţă.

Fără temelia credinţei nu se poate zidi casa nădejdii.

Axioma este un adevăr care nu se cere dovedit. Aceasta-i credinţa adevărată, care este un trup cu
nădejdea adevărată.
Nu numai credinţa care recunoaşte existenţa lui Dumnezeu, care a creat universul, dă nădejde, ci
credinţa care crede pe Dumnezeu pe cuvânt.

Mulţi cred în existenţa lui Dumnezeu, dar nu cred în lucrarea de răscumpărare pe care a făcut-o
El, prin Fiul Său, Isus Hristos, nu cred în făgăduinţele Sale de viitor, de aceea n-au bucuria
nădejdii. Pentru ei viitorul este în beznă.

Nădejdea în împlinirea făgăduinţelor lui Dumnezeu, împinge sufletul spre curăţie şi veghere.

Nădejdea întemeiată pe credinţa adevărului este puterea care înalţă sufletul pe treptele
desăvârşirii în sfinţenie şi în dragoste.

Dumnezeu ne-a promis, prin Cuvântul Său o înviere mai bună, o moştenire nestricăcioasă şi
veşnică şi o slavă neînchipuită.

Cum să nu ne bucurăm de aceste promisiuni şi cum să nu ne dăm silinţa să ne curăţim de toate

întinăciunile, pentru ca să avem parte de ceea ce a spus El?

Adevărat spune D. Demircian: „Cu cât zbori înspre viitor, cu atât se lărgeşte orizontul spre
trecut. Şi se adânceşte viaţa.”

„Petru s-a uitat la el şi a zis lui Isus: «Doamne, dar cu acesta ce va fi?» Isus i-a răspuns: «Dacă
vreau ca el să rămână până voi veni Eu, ce-ţi pasă ţie? Tu vino după Mine.»” (Ioan 21:21-22).
Nu este important ca Dumnezeu să ne împlinească dorinţele noastre, ci ca să facem voia Lui.

Nu este important ca să trăim mult, ci să trăim în dependenţă şi în ascultare faţă de Dumnezeu.

Hotărâtor este nu ce facem, ci cum şi de ce facem. Nu este important ce gândesc alţii despre noi.
Decisiv este ceea ce suntem în faţa lui Dumnezeu. Mai important decât o cunoaştere teoretică a
Bibliei în întregime este ca ceea ce ştim să punem în practică.

Este frumos când suntem fericiţi, dar mai bine şi mai important este când facem fericiţi pe cei din
jurul nostru.

Noi suntem de părere că cel mai important lucru ar fi să fim scutiţi de suferinţe, dar mai
important este ca, prin suferinţele din viaţa noastră, să ajungem la ţinta pregătită de Dumnezeu.

Şi, în sfârşit, nu este important să ştim când vom muri, ci mai important este să ne întrebăm:
Suntem pregătiţi să ne întâlnim cu Dumnezeu? îl cunoaştem ca Mântuitor şi am primit Darul
Său?

Ce frumos va fi la înviere, când un înger va spune altuia despre o fiinţă care se ridică slăvită din
mormânt: „O vezi? Ţii minte bătrânica aceea smerită şi singuratică din bordei? Ce zbârcituri
avea şi cât era de suferindă! Şi acum nici îngerii nu sunt aşa de frumoşi ca ea.”
„Dar ştim că atunci când Se va arăta El, vom fi ca El, pentru că îl vom vedea aşa cum este.
Oricine are nădejdea aceasta în El, se curăţeşte, după cum El este curat.”

Sf. Grigore Taumaturgul, zice: „Sfârşitul tuturor lucrurilor este curăţirea sufletului pentru a se
face asemenea cu Dumnezeu.”

Teognost, spune şi el: „Pe cât te vei curaţi pe atât te vei învrednici de iluminare.”

Copiii lui Dumnezeu se silesc să-şi păstreze curăţia în toate privinţele, şi în toată vremea pentru
ca să poată întâmpina pe Domnul Isus, Mirele lor drag, pe care-L aşteaptă clipă de clipă să vină,
după făgăduinţa Sa.

Într-un sat, copiii unui vestitor al Evangheliei se jucau în ţărână. Dar lunea, când el vene acasă, îl
întâmpinau curaţi în gară. Odată le-a spus: „Săptămâna viitoare nu ştiu în ce zi voi veni.” Copiii
s-au păstrat curaţi toată săptămâna.

„Oricine are nădejdea aceasta în El, se curăţeşte, după cum El este curat.”

Nădejdea este puterea de a aştepta împlinirea făgăduinţelor lui Dumnezeu. Ea înflăcărează râvna
în lucrarea Evangheliei şi păstrează curăţia inimii slujitorului lui Hristos.

Creştin adevărat este numai cel care are o nădejde vie şi statornică în viitorul măreţ pe care l-a
promis Domnul Isus Hristos.

Nădejdea este unul din semnele celui născut din nou, pentru că ea este lumină şi nu poate locui
decât într-un fiu al luminii.

După ce se cunosc cei care au pe Domnul Isus ca nădejde? După curăţia în care se află. „Nu vă
hrăniţi cu nădejdi înşelătoare.” (Ieremia 7:4).

Dacă păstrăm nădejdea şi ea ne va păstra pe noi. Dumnezeul nostru este Dumnezeul nădejdii
(Rom 15:13), iar Hristos în noi este nădejdea slavei. (Colos. 1:27).

1 Ioan 3 : 4

Avem aici o definiţie (explicaţie) limpede a păcatului, pe care ne-o dă Cartea lui Dumnezeu.

„.. Păcatul este fărădelege.” Scurt şi pe înţeles.

Un credincios, T. Popescu, spunea: „Păcatul a făcut din om o caricatură.”

Multe definiţii au dat oamenii păcatului, unele sunt foarte interesante şi clare, dar nici una, parcă,
nu este atât de cuprinzătoare ca cea dată de Cuvântul lui Dumnezeu.

Iată cum definesc unii gânditori creştini, păcatul:

Dr. Richard Deal, renumit teolog modem: „Păcatul este devierea de la ţintă.” Adică Dumnezeu a
pus omului o ţintă la care trebuie să privească şi spre care trebuie să alerge necurmat. Orice
abatere de ia această ţintă, înseamnă păcat. Foarte frumoasă şi adevărată explicaţie este aceasta.

Billy Graham zice: „Păcatul este boala sufletului, este flagelul care provoacă toate nenorocirile în
această lume; este cauza tuturor confuziilor şi deziluziilor din viaţa noastră.” în adevăr şi aceasta
este o explicaţie largă şi clară.

Mai dăm câteva definiţii, care ne fac să înţelegem mai bine anumite laturi ale păcatului.

Pr. losif Trifa: „Păcatul este tranşeea Satanei prin care intră în om şi-i aduce întunericul şi
moartea.”

Spurgeon: „Păcatul este un şarpe care muşcă şi otrava lui se răspândeşte în toată fiinţa.”

Spurgeon: „Păcatul este norul care întunecă soarele Dreptăţii pentru noi.”

J. B. Say: „Păcatul este jertfirea viitorului pentru prezent.”

Teodor Popescu: „Păcatul este lovitura dată lui Dumnezeu.”

Sf. Ioan Gură de Aur. „Păcatul este un demon al voinţei noastre.”

Sf. Maxim Mărturisitorul: „Păcatul este întrebuinţarea greşită a ideilor, căreia îi urmează reaua
întrebuinţare a lucrurilor.”

Fer. Augustin: „Păcatul este o iubire a eului mai mult decât a lui Dumnezeu.”

N. Velimirovici: „Păcatul este singurul lucru din univers despre care e drept a se spune că cu cât
cineva îl practică mai mult cu atât mai puţin îi va pricepe natura.”

Toate definiţiile arătate sunt foarte bune şi adevărate. Este bine să ţinem seama de ele, ca să ne
putem feri şi mai mult de tot ce pare a fi păcat. Ne întoarcem însă la definiţia dată de Cuvântul
lui Dumnezeu şi căutăm să-i adâncim puţin înţelesul.

„…Păcatul este fărădelege.”

În adevăr, păcatul este în afara legilor lui Dumnezeu, adică fără de lege, şi oriunde se iveşte,
tulbură şi dărâmă totul, aşa cum celula canceroasă ivită într-un trup, nu se supune legilor vieţii, ci
tulbură şi distruge trupul. Fiind fără de lege, păcatul calcă toate legile şi rânduielile lui
Dumnezeu, negându-I autoritatea. Una din legile lui Dumnezeu în mijlocul făpturilor Sale este
dragostea, alta este slobozenia (Iac. 1:25), alta este „legea duhului de viaţă.” (Rom. 8:2). Unde
se iveşte păcatul se stinge dragostea, se întunecă libertatea şi se distruge viaţa.
Cu toată dreptatea spunea vestitorul Evangheliei, Billy Graham: „Păcatul a distrus relaţiile
noastre cu Dumnezeu şi ca urmare, el a compromis şi relaţiile cu aproapele şi chiar cu noi
înşine.”

Că păcatul este fărădelege, sunt convinşi toţi credincioşii Domnului Isus, toţi copiii lui
Dumnezeu. Nu toţi sunt însă limpeziţi cu privire la înţelesul fărădelegii. Despre fărădelege,
Cuvântul lui Dumnezeu spune că este o taină (2 Tes. 2:7), şi faptul că fărădelegea este o taină, se
vede din legătura pe care o au unii cu alţii, credincioşii împrăştiaţi în diferite grupări religioase
creştine. Deşi mărturisesc credinţa într-un singur Dumnezeu şi într-un singur Domn, Isus Hristos,
totuşi nu se pot apropia unii de alţii şi, de multe ori, nu numai că nu se iubesc, ci chiar se urăsc.
Şi cu toate acestea ştiu şi spun că păcatul este fărădelege. Dar fărădelegea n-o cunosc: e o taină
pentru ei, căci altfel n-ar rămâne în starea în care se află, adică dezbinaţi.

Numai în lumina Domnului Isus se pot cunoaşte tainele, iar în lumina Lui ajung numai cei care
se leapădă de sine, cei care primesc pe Domnul Isus ca să le fie cu adevărat Cap.

„Oricine face păcat, face şi fărădelege; şi păcatul este fărădelege.”

Legea Duhului de viaţă (Rom. 8:2), Legea lui Dumnezeu care este adevărul (Ps. 119:142), Legea
dragostei (Rom. 13:10), Legea slobozeniei (Iacov 1:25), Legea unităţii (1 Corinteni 15:28), etc.
Toate

acestea când sunt călcate, se săvârşeşte păcat – fărădelege, adică în afara Legii lui Dumnezeu.

„Vai de cei ce numesc răul bine, şi binele rău, care spun că întunericul este lumină, şi lumina
întuneric, care dau amărăciunea în loc de dulceaţă, şi dulceaţa în loc de amărăciune!” (Isaia
5:20).

Un cuvânt şters din vocabular, este cuvântul păcat. Pentru milioane de oameni din timpul nostru
el s-a devalorizat complet. Mulţi spun că această noţiune a fost inventată de cler (de preoţi)
pentru a înfricoşa oamenii. Unii, mai mult sau mai puţin, păstrează cuvântul păcat pentru a arăta
ceea ce li se pare scandalos. Dar Dumnezeu declară: „Toţi au păcătuit.” (Romani 3:23; Romani
5:12). „…în zilele din urmă vor fi vremuri grele. Căci oamenii vor fi iubitori de sine, iubitori de
bani, lăudăroşi, trufaşi, hulitori, neascultători de părinţi, nemulţumitori, fără evlavie, fără
dragoste firească, neînduplecaţi, clevetitori, neînfrânaţi, neîmblânziţi, neiubitori de bine,
vânzători, obraznici, îngâmfaţi; iubitori mai mult de plăceri decât de Dumnezeu.” (2 Timotei
3:1-4).

În India se pot vedea mulţimi de oameni în râul Gange care strigă: „O! Sfânt Gangei Spală-ne de
păcatele noastre.” în Africa şi alte părţi sunt oferite jertfe pentru a se împăca cu zeii. La aceşti
păgâni se menţine sentimentul păcatului. Dar în mijlocul creştinătăţii sunt oameni care vor să-l
ignore de bunăvoie. Să ştim bine că va veni o zi când fiecare va da socoteală pentru el însuşi
înaintea lui Dumnezeu. Fericiţi sunt cei care cred în Domnul Isus, singurul care poate să ierte
păcatele noastre.
Orice om care spune că este creştin, dar care trăieşte şi lucrează de capul lui sau călăuzit de capul
altor oameni, lucrează fărădelege şi Domnul, la venirea Lui, nu-l va recunoaşte ca fiind al său.
(Mat. 7:21-23).

1 Ioan 3 : 5

Nu putem să ajungem la siguranţa mântuirii, la ştiinţa limpede a stării noastre de copii ai lui
Dumnezeu, dacă, mai întâi, nu ştim sigur cine a lucrat la mântuirea noastră din robia păcatului.

Sf. ap. Ioan, în cuvinte simple, dar limpezi şi puternice, spune despre Domnul Isus Hristos: „…
Ştiţi că El S-a arătat ca să ia păcatele…” Era un lucru bine cunoscut printre creştinii de atunci

faptul că Domnul Isus a venit pe pământ, ca să ia păcatele noastre. Acest adevăr este prima literă
din alfabetul mântuirii, pe care trebuie să o ştie precis orice creştin adevărat.

Cunoaşterea stării de păcat (boală) în care zace orice om născut din femeie, şi cunoaşterea
Medicului care poate da vindecarea (izbăvirea) din boala păcatului formează prima treaptă a
scării mântuirii.

Nu poţi să începi viaţa creştină, viaţa veşnică din Dumnezeu, dacă nu te cunoşti pe tine cât eşti
de pierdut în păcat şi dacă nu cunoşti pe Domnul Isus ca pe Mântuitorul care te poate izbăvi din
acest păcat. „Şi viaţa veşnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu
adevărat, şi pe Isus Hristos, pe care L-ai trimis Tu.” (Ioan 17:3).

Un lucru trebuie să mai ştim sigur: Nu este de nici un folos cunoaşterea Domnului Isus ca
Mântuitor al lumii, dacă nu-L cunoaştem ca Mântuitorul nostru personal.

Numai ceea ce este al tău îţi dă viaţă. Apa care o bei aceea e a ta şi-ţi dă viaţă. Mântuitorul Isus
Hristos trebuie să devină proprietatea ta, dacă vrei să te bucuri de mântuire, dacă vrei să devii
creştin.

„Şi ştiţi că El S-a arătat ca să ia păcatele; şi în El nu este păcat.”

Mântuitorul Isus ia numai păcatele pe care I le dai, adică pe cele pe care 1 le mărturiseşti, şi de
care te pocăieşti. Pe celelalte însă nu ţi le poate lua. El nu ia cu forţa păcatele nimănui, nu dă
mântuirea şi viaţa celor care nu vor să le primească. Dar pe cei care vin la el, cu dorinţa să scape
de povara păcatelor, pe aceştia îi primeşte, îi izbăveşte şi le dă viaţă nouă, veşnică şi fericită.

Domnul Isus de aceea poate să ia păcatele noastre, pentru că El n-are păcat, dar S-a făcut păcat
pentru noi. (2 Cor 5:21). El n-are sarcină, de aceea poate să ne ia sarcinile.

„Ferice de cel cu fărădelegea iertată, şi de cel cu păcatul acoperit.” (Ps. 32:1).

Filozoful şi politicianul socialist Jean Jaures (1859-1914) spunea: „în ziua când i-aţi dat
lucrătorului tot ce-i trebuie pentru a trăi în bunăstare, nu i-aţi dat fericirea. Există bunuri veşnice,
de care făptura omenească nu se poate lipsi.”
Istoria a confirmat şi a justificat această afirmaţie. De când au fost rostite aceste cuvinte, s-au
făcut multe progrese sociale, îndeosebi pentru a uşura munca şi a-i ocroti pe muncitori.
Oamenilor li s-au îmbunătăţit condiţiile de viaţă, dar n-au găsit fericirea. În ţările cele mai
prospere se poate constata cea mai mare dezordine şi imoralitatea cea mai ridicată. În clasele cele
mai înstărite întâlneşti cele mai multe boli nervoase şi sinucideri. Oamenii au găsit secretele
confortului, dar nu pe cele ale fericirii. De ce?

Fericirea se găseşte numai în Dumnezeu. Departe de Dumnezeu vei găsi poate plăcerea, dar nu
adevărata fericire. Fericirea înseamnă a trăi o viaţă de credinţă în Fiul lui Dumnezeu. El a
rezolvat problema împăcării omului cu Dumnezeu prin jertfa Sa de la cruce. Doar Mântuitorul
poate ierta fărădelegea noastră. Să primim iertarea şi împăcarea Sa, singurul mijloc de apropiere
de Dumnezeu! Omul împăcat cu Dumnezeu este într-adevăr fericit.

Dragul meu, eşti tu unul din cei cărora Domnul Isus le-a luat păcatele? Ai venit tu cu adevărat la
El, recunoscându-L ca pe Mântuitorul tău personal? Ţine minte adevărul acesta: El nu ia decât
păcatele celor care vor să I le dea, celor care vin la El cu credinţă şi pocăinţă sinceră.

1 Ioan 3 : 6

Aici este taina biruinţei în viaţa creştină: rămânerea în Domnul Isus. „Nu păcătuieşte”, adică nu
mai este în starea de păcat, nu mai e mort în păcat.

Dacă rămânem în El, în felul Lui de a fi, nu mai suntem în păcat. Aceasta-i condiţia.

Ori de câte ori suntem doborâţi de vreun păcat, de vreo stare rea sau de duhul lumii, se întâmplă
nu din cauză că ne lipseşte puterea sau răbdarea sau înţelepciunea, ci pentru că ne lipseşte
rămânerea în Domnul Isus, ne lipseşte ascultarea de El şi de Cuvântul Lui, ne lipseşte El însuşi.

„Rămâneţi în Mine şi Eu voi rămânea în voi” – ne îndeamnă puternic Mântuitorul nostru. (Ioan
15:4).

Să rămânem în felul Lui de a fi: în gândirea Lui, în vorbirea Lui, în lucrarea Lui, în dragostea
Lui, în jertfa Lui, în Duhul Lui. Numai în felul acesta nu păcătuim. Altfel păcătuim tot timpul,
pentru că suntem în noi înşine, în felul nostru de a fi, adică într-o stare de păcat, de vrăjmăşie cu
Dumnezeu. Şi în starea aceasta nu putem să adunăm împreună cu El. (Mat. 12:30). Cine nu
adună cu El, risipeşte. Păcat înseamnă risipirea valorilor lui Dumnezeu.

„Oricine rămâne în El, nu păcătuieşte; oricine păcătuieşte, nu L-a văzut, nici nu L-a cunoscut.”

Păcatul este un atentat împotriva vieţii.

Numai ceea ce duce la viaţă este din Dumnezeu, este moral şi dă adevărata fericire. Domnul Isus
este Viaţa; şi ţinta lucrării şi a jertfei Lui este viaţa – să dea viaţa veşnică făpturilor Sale.

Semnul că suntem în Hristos este viaţa Lui, felul Lui de a fi în noi.

Să-mi acordez harfa inimii mele după inima lui Dumnezeu, este treaba cea dintâi şi cea mai
principală pe care trebuie s-o fac, nu numai la începutul fiecărei zile, ci în tot timpul. Căci dacă
eu nu sunt acordat cu Dumnezeu, tot ce fac este împotriva Lui, împotriva vieţii, adică mă aflu
într-o stare de păcat. Nu numai latura morală înseamnă păcat, ci poziţia lăuntrică a omului.

Când m-am predat cu adevărat şi pentru totdeauna Domnului Isus, când el este Stăpânul şi
Mirele vieţii mele, când Cuvântul Lui îmi este singura călăuză pe pământ, atunci sunt în poziţia
cea bună şi dorită de El, atunci nu pot păcătui.

Doamne Isuse, scumpul meu Mântuitor, acordează-mi inima după inima Ta, ca să nu pot gândi,
dori, vorbi sau lucra altfel decât cum gândeşti, doreşti, vorbeşti sau lucrezi Tu. Amin.

1 Ioan 3 : 7

Să nu fim înşelaţi de nimeni, fraţii mei.

Locul unde ne putem păstra viaţa cea nouă de copii ai lui Dumnezeu, viaţa de adevăraţi creştini,
este numai unul singur: neprihănirea.

Hristos este NEPRIHĂNIREA noastră. (1 Corinteni 1:30).

„…Cine trăieşte în neprihănire, este neprihănit…”

Hristos-Neprihănirea este pentru noi, răscumpăraţii Lui, Mediul în care putem trăi, aşa cum apa
este mediul în care poate trăi peştele. Scos afară din apă, peştele moare.

Suntem neprihăniţi (drepţi) numai dacă rămânem în Hristos, în felul Lui de a fi, în Cuvântul Lui.

„Nu orişicine-Mi zice: «Doamne, Doamne!», va intra în împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia
Tatălui Meu care este în ceruri.' (Matei 7.21).

Domnul Isus spune:

„Eu sunt Lumina” (Ioan 8:12), şi voi nu Mă vedeţi, „Eu sunt Calea” (Ioan 14:6), şi voi nu Mă
urmaţi, „Eu sunt Adevărul” (Ioan 14:6), şi voi nu mă credeţi, „Eu sunt Viaţa” (Ioan 14:6), şi voi
nu Mă căutaţi, „Eu sunt Domnul” (Ioan 13:13), şi voi nu Mă ascultaţi, „Eu sunt Fiul lui
Dumnezeu” (Ioan 9: 35 – 38) şi voi nu veniţi în rugăciune înaintea Mea. Dacă sunteţi nenorociţi,
să nu-Mi reproşaţi.

Mulţi oameni sunt gata să arunce asupra lui Dumnezeu răspunderea nenorocirilor şi a eşecurilor
lor. Dar viaţa omenească formează un tot. Dumnezeu nu este numai Dumnezeul problemelor şi al
catastrofelor, pe care îl chem pentru a mă scoate din încurcătură sau pentru a mă plânge de El.
Dacă El este pentru mine Dumnezeul zilelor bune, El va fi şi Acela pe care pot să mă bizui când
totul merge rău.
Prin credinţă noi am fost zidiţi şi înrădăcinaţi în Hristos (Coloseni 2:7). El este Ogorul din care
ne tragem seva. Cine se smulge din El nu mai poate trăi duhovniceşte nici o clipă.

Şi nu putem fi în El decât într-un singur fel: ca făpturi noi, ca oameni născuţi din nou, prin
credinţă şi pocăinţă. „Dacă este cineva în Hristos, este o făptură nouă…” (2 Corinteni 5:17).

Numai cine se predă de bunăvoie Domnului Isus Hristos, primindu-L ca Mântuitor personal, este
născut din nou, este primit în El-Neprihănirea cea una singură.

Rămânând în Hristos suntem neprihăniţi, smeriţi, iubitori şi în adevăr. Despărţiţi de El nu suntem

nimic, nu putem face nimic bun. Când ne lipseşte ceva din virtuţile care alcătuiesc viaţa creştină,
ne lipseşte, de fapt, Hristos. Când îl avem pe El, avem totul. Când nu-L avem pe El, nu avem
nimic. În privinţa aceasta, să nu ne lăsăm înşelaţi. „Copilaşilor (ai lui Dumnezeu), nimeni să nu
vă înşele! Cine trăieşte în neprihănire, este neprihănit, cum El însuşi este neprihănit.”

1 Ioan 3 : 8

După cum Dumnezeu este Izvorul vieţii, al luminii, al adevărului şi al sfinţeniei, tot aşa diavolul
este izvorul morţii, al întunericului, al minciunii şi al păcatului.

Orice păcat îşi are rădăcina în diavolul, pentru că el este tatăl oricărui rău.

Nimeni nu păcătuieşte de la Dumnezeu, ci numai de la diavolul, care l-a înşelat.

A trăi în minciună sau într-o învăţătură străină de Cuvântul scris al Noului Legământ, înseamnă a
trăi într-o stare de păcat, adică în înşelarea diavolului.

Sunt păcate fizice (cele în legătură cu trupul: beţia, hoţia, desfrâul etc.) şi păcate spirituale:
învăţături străine de Cuvântul Noului Legământ, închinare străină de adevăr şi de Duh, mândrie,
viclenie, făţărnicie, prefăcătorie, amestecare cu lumea etc.

„…Fiul lui Dumnezeu S-a arătat ca să nimicească lucrările diavolului.”

Lucrări ale diavolului sunt toate învăţăturile şi practicele religioase străine de învăţătura
apostolilor (Noul Testament). Cine este fiu al lui Dumnezeu, adică născut din nou, face lucrarea
Domnului Isus, Fiul lui Dumnezeu: strică lucrările diavolului şi întăreşte lucrarea lui Dumnezeu:
Trupul lui Hristos. Partidele din creştinism nu sunt lucrarea lui Dumnezeu.

Întrucât diavolul este abătut desăvârşit de la legile lui Dumnezeu, toate faptele lui sunt
fărădelege. Păcatul este fărădelege.

Dar cu toate că diavolul a cuprins întreaga omenire în atmosfera păcatului, (păcatul este duhul
sau aerul diavolului), şi omul are partea lui de răspundere în săvârşirea păcatului. Diavolul
îndeamnă pe om spre păcat. Omul însă are libertatea de a primi sau a respinge îndemnul.,
Fer. Augustin, zice: „Treaba diavolului este să ispitească, iar treaba noastră este să ne împotrivim
ispitei.”

Când te-ai învoit cu păcatul, lăsând uşa inimii puţin crăpată, el intră înăuntru şi greu îl mai scoţi
afară.

„Adevărat, adevărat vă spun «le-a răspuns Isus», că oricine trăieşte în păcat este rob al
păcatului. Deci, dacă Fiul vă face slobozi, veţi fi cu adevărat slobozi.” (Ioan 8:34 şi 36).

Felix de Dante, biolog francez, scria în primul an al veacului nostru: „Omul este o marionetă
conştientă, care are iluzia libertăţii.”

Tinerii spun uneori: „Generaţia dinaintea noastră este împiedicată de prea multe lanţuri: religie,
autoritatea părinţilor, ierarhia, morala. Să rupem aceste lanţuri şi vom trăi liberi.”

Dar credeţi voi că vă eliberaţi de prejudecăţi, de interdicţii cu caracter sacru, de stăpâni? în

realitate vă daţi lui Satan, acest dibaci mânuitor de marionete care vă foloseşte „poftele” pentru a
vă face să acţionaţi. „Fiecare este ispitit, când este atras de pofta lui însuşi şi momit. Apoi pofta,
când a zămislit, dă naştere păcatului; iar păcatul, odată făptuit, aduce moartea.” (Iacov 1:14-
15).

Sfânta Scriptură redă în Evanghelia după Luca 15:11-24 istoria unui tânăr care, vrând să-şi
trăiască viaţa, a părăsit casa părintească. Era el liber după ce a închis uşa în urma lui? El a crezut
lucrul acesta câtva timp, trăind în desfrânare. În realitate el asculta fără să ştie de acela care
încurcă minţile oamenilor. Scumpi tineri, fericirea nu constă în satisfacerea tuturor dorinţelor
voastre, ci numai în ISUS HRISTOS, Fiul lui Dumnezeu. Prin moartea şi învierea Sa, El dă
tuturor acelora care vin la El adevărată libertate.

„Cine păcătuieşte, este de la diavolul, căci diavolul păcătuieşte de la început. Fiul lui Dumnezeu
S-a arătat ca să nimicească lucrările diavolului.”

Pentru ce s-a arătat Domnul Isus? Ca să nimicească lucrările diavolului. Este de neînţeles cum,
după o vorbă atât de lămurită a Sfintei Scripturi, unii mai pot să spună că nu există diavol. În
Evanghelia după Marcu îl găsim pe Domnul Isus de zece ori în luptă cu diavolul. Aproape toţi
apostolii vorbesc în scrierile lor despre lupta cu puterile întunericului; iar credincioşii din toate
timpurile au vorbit despre diavolul ca despre o fiinţă adevărată. Atunci cum pot oamenii să spună
că nu există diavolul? Răspunsul este uşor de dat. Diavolul stăpâneşte prin păcat şi cât timp omul
este rob păcatului, este, prin aceasta, rob diavolului.

Cine vine însă la Domnul Isus este scos de sub robia păcatului şi a diavolului. Abia atunci începe
lupta cu cel rău, luptă în care Domnul sprijineşte şi face biruitori pe ai Săi. Cei care trăiesc în
păcat nu cunosc această luptă, nici pe stăpânul căruia îi slujesc. Când însă îl vor cunoaşte se vor
îngrozi. Să nu fie însă prea târziu.

Să schimbăm de acum stăpânul şi să venim la Domnul Isus. Salvatorul nostru ne aşteaptă cu

braţele deschise.
Sf. Macarie cel Mare, zice: „Păcatul pătruns în om este un fel de putere raţională a Satanei, care
a pus stăpânire pe tot.”

Luther, spunea: „Creştinul să ştie că locuieşte în mijlocul dracilor, şi că dracul îi este mai
aproape decât haina şi cămaşa sa, ba mai aproape decât pielea sa.”

Isus le-a zis: „Voi aveţi de tată pe diavolul; El de la început a fost ucigaş… căci este mincinos şi
tatăl minciunii.” (Ioan 8: 44).

Un triumf al diavolului este că îi face pe oameni să nege că el există. Vorbiţi despre diavol în
lumea creştină! Sunteţi privit ca un fenomen. Sunteţi cu multe veacuri în urmă.

Însă Cuvântul lui Dumnezeu vorbeşte clar despre existenţa şi influenţa lui Satan. În multe ocazii,
însuşi Domnul Isus vorbeşte despre el. Satan este la lucru prin faptele sale? de viclenie, de
minciună şi de ucideri care se desfăşoară în mod îngrozitor în zilele noastre. El aduce oamenilor
raţionamentele cele mai opuse pentru a-i rătăci, pentru a-i împiedica să-L regăsească pe
Dumnezeu. Unui păcătos tulburat în cugetul său smerit şi convins de starea în faţa lui Dumnezeu,
Satan îi va sufla: tu eşti prea vinovat pentru ca Dumnezeu să te mai ierte, este prea târziu!

Altuia, care n-a săvârşit păcate grave şi care gândeşte încă bine despre el însuşi, Satan îi zice: tu
nu eşti desăvârşit, dar cine este? Ai tot timpul să te converteşti; profită mai întâi puţin de viaţă.
Şi, în timp ce ştie să folosească un limbaj religios cu cei şovăielnici, pe care vrea să-i amăgească
şi să-i ţină departe de Domnul Hristos, îi convinge pe cei necredincioşi că nu este nici un
Dumnezeu, nici judecată, nici iad, şi că trebuie să profite de toate plăcerile vieţii.

Da, suntem acum cu toţi convinşi că Satan există. Dar ne permitem cu tot curajul să-i strigăm că
este un înfrânt, la cruce, prin puterea Domnului Isus învingătorul. Iar când Satan aude de cruce,
se şi retrage ruşinat.

Dumnezeu însă, în harul Său, S-a gândit la om, la izbăvirea lui de sub robia diavolului şi a
păcatului. Astfel a trimis pe singurul Său Fiu, ca să plătească preţul răscumpărării şi să
nimicească lucrările diavolului.

Pentru o bubă neobişnuită, o tămăduire neobişnuită.

„…Fiul lui Dumnezeu S-a arătat ca să nimicească lucrările diavolului”, ne spune limpede sf.
ap. Ioan.

Deci, la întrebarea: Pentru ce S-a arătat Domnul Isus?, avem răspunsul limpede: Pentru că să
nimicească lucrările diavolului. Păcatul este principala lucrare a diavolului.

„…Fiul lui Dumnezeu S-a arătat ca să nimicească lucrările diavolului.”

Ca şi odinioară iudeii, care vroiau să-l facă pe Isus împărat peste ei, dar să nu schimbe legile
ţării, tot aşa şi astăzi, lumea religioasă vrea să-L facă pe Isus împărat, dar să nu schimbe nimic
din orânduirile ei, ci numai s-o ajute să fie mai morală şi fiecare om să aibă, după moarte un loc
în cer.

Lucrarea de temelie a diavolului este dezbinarea împărăţiei lui Dumnezeu, care cuprinde apoi
toate celelalte lucrări.

Cine este fiu al lui Dumnezeu strică temelia lucrărilor diavoleşti, mai întâi, şi apoi pe toate
celelalte.

Cine face fărădelege e de la diavolul.

Oriunde se arată un fiu al lui Dumnezeu, trebuie să nimicească lucrările diavolului. Şi prin nimic
nu se pot nimici lucrările diavolului mai mult decât prin lumină. Întunericul cuprinde toate
lucrările diavolului, iar lumina nimiceşte întunericul.

De aceea Domnul Isus a putut nimici lucrările diavolului fiindcă era Lumină. Numai în măsura în
care suntem lumină putem nimici lucrările diavolului şi aceasta este dovada că suntem copii ai
luminii, copii ai lui Dumnezeu.

Lucrări ale diavolului sunt: păcatele în toate laturile lui; dezbinarea dintre copiii lui Dumnezeu –
împrăştierea lor în grupări religioase; scoaterea sau adăugarea la Cuvântul scris al lui Dumnezeu;
duhul luciferic de a stăpâni în adunarea lui Dumnezeu; neascultarea de Dumnezeu.

Copiii lui Dumnezeu sunt copiii păcii şi ai propăşirii. Dar copiii lui Dumnezeu trebuie să fie, în
aceeaşi măsură şi copiii războiului şi ai distrugerii. În fiecare clipă sunt în crâncen război cu
diavolul şi în fiecare clipă trebuie să distrugă cât mai multe lucrări ale lui.

Caracterul mielului şi al leului trebuie să se vadă în fiecare copii al lui Dumnezeu aşa cum se
vede în Marele nostru înaintaş: Domnul

Isus. „Războinic viteaz.. Încingeţi sabia… apără adevărul, blândeţea şi neprihănirea.” (Ps. 45:3
– 4).

Urmele paşilor copiilor lui Dumnezeu trebuie să răspândească în aceeaşi măsură şi mireasma
vieţii cereşti şi mireasma morţii diavolului şi a lucrărilor lui.

Să răspândim viaţa şi să nimicim lucrările diavolului. Iată ce cere Dumnezeu de ia copiii Lui, în
vremurile de acum.

1 Ioan 3 : 9

Versetul acesta este socotit unul din locurile grele din Sfânta Scriptură.

Cine poate da adevărata lumină, pentru înţelegerea tainelor din Cartea lui Dumnezeu? Este
numai un singur răspuns bun: Dumnezeu, prin Duhul Sfânt.
Ştiind că aşa stau lucrurile, m-am rugat lui Dumnezeu, ca să-mi descopere adevăratul înţeles la
câteva versete din această epistolă, printre care şi versetul de mai sus. Am primit răspuns, însă nu
pentru că eu am vreun merit (lucrul acesta l-a subliniat Dumnezeu), ci pentru că El, Tatăl bun din
cer, vrea să facă lumină credincioşilor Săi.

Iată, pe scurt, cele spuse de Dumnezeu în legătură cu versetul:

„De la naşterea din nou se desparte omenirea în două: copii ai lui Dumnezeu şi copii ai
diavolului.”

„Copiii diavolului pot deveni copii ai lui Dumnezeu, prin naşterea din nou.”

„Omul, prin naşterea din nou, îşi schimbă natura. Din om păcătos, (cu firea păcatului) devine
copil al lui Dumnezeu (cu firea sau natura din Dumnezeu), în urma credinţei în Isus Hristos, în
jertfa Lui răscumpărătoare. Deci, a fi copil al lui Dumnezeu nu înseamnă numai om simplu, ci
înseamnă o fiinţă superioară urmaşilor fireşti ai lui Adam.”

„Prin naşterea din nou omul merge pe calea vieţii, unde nu se mai pune problema morţii, ca
urmare a păcatului. Copiii diavolului sunt pe calea morţii, orice ar face ei.”

„Cel născut din Dumnezeu, nu păcătuieşte, pentru că sămânţa Lui rămâne în el şi nu poate
păcătui.”

„Sămânţa lui Dumnezeu este Domnul Isus Hristos.”

„Deci, cei născuţi din nou nu mai pot păcătui, pentru că păcatul nu-i o faptă, ci-i o stare.”

„Prin naşterea din nou, se intră în starea în care nu se mai poate păcătui. Cei nenăscuţi din nou
sunt tot timpul în stare de păcat.”

Acesta a fost răspunsul lui Dumnezeu. Şi atunci m-am rugat din nou şi am întrebat: „Doamne,
dar păcatele pe care le săvârşim de multe ori, noi, cei care am fost născuţi din nou, prin credinţa
în Domnul Isus, ce sunt?”

„Nu sunt păcate, ci greşeli, egale cu călcarea unui regulament în jocurile sportive, care scade
calitatea alergării. Acesta este un motiv de întristare pentru alergător.”

Deci este deosebire între greşeală şi starea de păcat. A aluneca în timpul alergării şi a cădea pe
cale, este un lucru, şi a nu fi pe cale, este cu totul alt lucru.

Dumnezeu se mâhneşte ori de câte ori, copiii Săi, prin neveghere şi neascultare, alunecă şi cad în
timpul alergării spre ţintă; dar El îi ridică iarăşi. Nu tot aşa face cu cei care n-au devenit copiii
Săi, care încă n-au pornit pe calea vieţii celei noi în Hristos. Aceştia trebuie aduşi la Hristos, şi
prin credinţă şi pocăinţă, să-L primească personal, ca Mântuitor şi ca Domn. În urma acestui
lucru, ajung la naşterea din nou, deci sunt izbăviţi din starea de păcat (înviaţi din moartea
păcatului (Efes. 2:1 – 6) şi sunt puşi ca alergători pe calea vieţii, spre ţinta care le stă înainte.
Sf. Macarie, scrie: „Tot sufletul ce nu s-a născut de sus şi nu s-a ridicat cu gândul şi mintea într-o
altă lume, este purtat de poftele lumeşti şi de întunericul neştiinţei.” (Omilia V, 3, pag. 31).

Cel născut din nou este în mâna lui Dumnezeu şi cel rău nu poate să-l aducă din nou în starea de
păcat, adică în starea în care a fost înainte de naşterea din nou – ca să nu mai fie fiinţa nouă.
Aceasta este o lege veşnică peste care nu se poate trece. Un copil născut nu mai poate să fie Nici-
odată ca şi cum n-ar fi fost născut.

Toată slava se cuvine lui Dumnezeu, în mâna căruia suntem şi din care nu ne mai poate smulge
cel rău. El, care a început în noi această bună lucrare, o va duce sigur la bun sfârşit.

1 Ioan 3 : 10

După cum s-a mai amintit în meditaţiile dinainte, Sfânta Scriptură nu recunoaşte decât două
categorii de oameni: copii ai lui Dumnezeu şi copii ai diavolului.

Toţi oamenii care n-au venit personal la Mântuitorul Isus, ca să fie izbăviţi din robia păcatului,
toţi cei care n-au primit ca pentru ei jertfa de pe crucea Golgotei şi care n-au pornit pe calea cea
nouă arătată în Evanghelie, sunt copii ai diavolului, adică ai păcatului, pentru că diavolul este
izvorul păcatului. Domnul Isus spunea iudeilor, care căutau să-L omoare: „Voi aveţi de tată pe
diavolul; şi vreţi să împliniţi poftele tatălui vostru. El de la început a fost ucigaş; şi nu stă în
adevăr, pentru că în el nu este adevăr… vorbeşte din ale lui, căci este mincinos…!” (Ioan 8: 44).

Cine însă a primit prin credinţă, pe Domnul Isus ca Mântuitor personal, a devenit copil al lui
Dumnezeu, şi este socotit mort faţă de lumea păcatului.

Cineva spunea: „Oricine s-a născut de două ori nu moare decât o dată şi cine este născut o dată
va muri de două ori.”

Da, calea mântuirii, adică a vieţii veşnice fericite este una singură şi lămurită: naşterea din nou,
viaţa nouă, omul nou în Hristos.

Unii spun: sunt creştin! Mă duc regulat la biserică şi fac, pe cât se poate, tot ce se spune acolo.

Dar asta nu înseamnă a fi creştin! Mergerea la biserică, împlinirea unor rânduieli şi ceremonii
religioase, cultura şi învăţătura, etc. nu pot înlocui lucrarea Duhului Sfânt în om, adică naşterea
din nou. Fără naşterea din nou nimeni nu poate deveni creştin.

Alţii spun: am fost botezat. Dar nici botezul în apă nu este naşterea din nou. Trupul poate fi
afundat în apă, fără să se fi petrecut înăuntrul omului lucrarea tainică a naşterii din nou, lucrare
izvorâtă din primirea conştientă a Domnului Isus ca Mântuitor.

Cei mai mulţi spun: părinţii mei au fost creştini, deci şi eu sunt creştin. Acestora Dumnezeu le
răspunde: „Ce este născut din carne, este carne, şi ce este născut din Duh, este duh.” (Ioan 3: 6)
Domnul Isus îi spune lui Nicodim lămurit şi hotărât: „Dacă un om nu se naşte din nou, nu poate
vedea Împărăţia lui Dumnezeu.” (Ioan 3:3).

Să ne cercetăm deci, la lumina Cuvântului lui Dumnezeu, dacă suntem născuţi din nou.

Să luăm seama, că Nicodim nu era un oarecare. El era un om de o adâncă seriozitate religioasă.

Cu toate acestea el vine la Domnul Isus, ceea ce arată că nu era mulţumit cu religia lui, cu toate
faptele lui bune.

Sunt o mulţime de oameni care se bizuiesc pe ce au moştenit de la strămoşi. Nu vor să se

întâlnească cu Domnul Isus – nu vor să afle de la El calea cea adevărată. Nicodim, dacă n-ar fi
venit la Domnul Isus, n-ar fi putut intra în împărăţia lui Dumnezeu. Ar fi rămas pe dinafară cu
toate lucrurile lui de la Templu în care se încredea. Vrednicia lui este că a socotit totul ca un
gunoi, pentru ca să-L aibă pe Domnul Isus.

Cel născut din nou are anumite semne după care poate fi cunoscut. Unul din aceste semne este
iubirea faţă de Dumnezeu, iubirea căii neprihănirii şi iubirea faţă de fraţi.

Misticul Talasie, zice: „Nimenea să nu-şi închipuie că a ajuns copil al lui Dumnezeu, dacă nu se
văd în el trăsăturile dumnezeieşti.”

Dacă cineva, practică neprihănirea oricât de puţin şi se sileşte să înainteze pe calea ei, este o
dovadă că a fost născut din Dumnezeu.

Este cu neputinţă să fii născut din Dumnezeu, fără să trăieşti în neprihănire, fie chiar şi într-o
măsură mai slabă. Şi este cu neputinţă să trăieşti în neprihănire fără să fi născut din Dumnezeu,
căci în firea veche nu este de loc neprihănire. Neprihănirea înseamnă Hristos. (1 Corinteni 1:30).

Trăim din Hristos, din ceea ce este El, dacă ne-am predat cu adevărat Lui. Prin El noi suntem
copii ai lui Dumnezeu şi ne deosebim de restul oamenilor.

În lumea fizică este numai o singură direcţie spre ţel. Întoarcere nu există. Dintr-un cărbune
poate ieşi un diamant prin presiune. Dintr-un diamant nu se mai poate ajunge la cărbune.
Amestecând culoarea albastru cu galben în părţi egale se obţine culoarea verde. Ca să revenim
iarăşi la albastru sau la galben, din verde, nu se mai poate.

Din copii ai diavolul se poate ajunge la starea de copii ai lui Dumnezeu, prin credinţa în Domnul
Isus. Drumul invers nu mai e cu putinţă.

Nu poţi să pretinzi unui şarpe să fie drept. Numai dacă-l îngheţi, după ce l-ai întins. Tot aşa este
şi cu şarpele cel vechi, diavolul; el nu poate să fie drept şi nici fii lui, pentru că el este tatăl
minciunii (Ioan 8: 44), iar fii lui sunt ca el.

„…Oricine nu trăieşte în neprihănire (Hristos), nu este de la Dumnezeu; nici cine nu iubeşte pe

fratele său.” Mare lucru este să fii născut din Dumnezeu!
„Diamantul nu poate putrezi.” (V. Hugo).

Din copii ai diavolul se pot face copii ai lui Dumnezeu, dar din copii ai lui Dumnezeu copii ai
diavolul Nici-odată.

Atenţie la iubire, fraţii mei!

1 Ioan 3 : 11

După cum Domnul Isus Hristos întrupat este simplificarea Dumnezeirii, adică Dumnezeu pe
înţelesul nostru, tot aşa dragostea este simplificarea tuturor legilor şi rânduielilor din necuprinsa
împărăţie a lui Dumnezeu. Tot ce trebuie să ştie şi să trăiască făpturile sale se cuprinde în
dragoste. Toate tainele lui Dumnezeu, tot planul Său pentru prezent şi viitor, totul este contopit
în dragoste.

Cine a înţeles dragostea şi o trăieşte cu adevărat, a ajuns în inima lui Dumnezeu. Aici este odihnă
şi fericirea desăvârşită.

Dragostea este sfârşitul mişcărilor vieţii şi începutul lor în acelaşi timp. Fericit este sufletul care
a fost prins în circuitul dragostei. El se mişcă şi se odihneşte în acelaşi timp.

Numai frământările (mişcările) dragostei dau odihna adevărată.

Dragostea este bunul cel mai de preţ pe care Dumnezeu, prin Domnul Isus Hristos, l-a dat
omului.

De dragoste avem nevoie totdeauna şi nu ne saturăm Nici-odată de ea. De aceea începutul şi

sfârşitul vestirii lui Dumnezeu este dragostea. „Căci vestirea, pe care aţi auzit-o, este aceasta:
să ne iubim unii pe alţii.”

Să ne iubim unii pe alţii, nu numai să vorbim despre dragoste.

Adevărata dragoste este realitate, adică trăire, nu teorie (vorbă).

Dragostea-realitate se află numai în Hristos şi în inimile celor născuţi din nou.

Cine are firea nouă, dumnezeiască, acela are dragostea lui Dumnezeu în el, iar această dragoste
creşte neîncetat, devenind tot mai frumoasă şi mai strălucitoare.

Dragostea este a lui Dumnezeu, fiindcă El a turnat-o în inimile noastre (Rom. 5:5), dar trăirea şi
creşterea ei este lăsată în seama noastră. Adică noi, trăind laolaltă, producem dragoste şi o
creştem în aceleaşi timp. Dumnezeu ne-a dat sămânţa, dar înmulţirea ei ne-a lăsat-o nouă.

Dragostea este sămânţa, iar inima noastră pământul în care poate să crească şi să rodească.
Numai unde sunt părţi e cu putinţă dragostea; părţile produc dragostea aşa cum amnarul şi
cremenea produc foc. Aici este marele rost al adunării copiilor lui Dumnezeu. În adunarea şi în
trăirea laolaltă se dezvoltă dragostea. Cine părăseşte strângerea frăţească, părăseşte mijlocul prin
care se poate avea dragostea, părăseşte locul unde poate primi chipul lui Dumnezeu.

Să ne iubim unii pe alţii, căci numai aşa trăim spre bucuria lui Dumnezeu, numai aşa avem
siguranţa că suntem în adevăr şi numai aşa suntem fericiţi şi folositori semenilor noştri.

1 Ioan 3 : 12

Dumnezeu este întruchiparea binelui, a dragostei şi a adevărului.

Lucifer (diavolul) este întruchiparea răului, a urii şi a minciunii.

Unul din numele pe care le poartă diavolului este: „Cel rău.”

Cineva spunea: „Lucifer e Minciuna (realizată, personificată, eternă) şi în acelaşi timp este un
mort ce nu poate să moară.”

Răul este abaterea de la linia dreaptă pe care Dumnezeu a dat-o vieţii, este un atentat împotriva
vieţii.

Lucifer este rege al răului, iar Răul este împărăţia lui.

Sf. ap. Ioan, vorbind despre Cain, primul om născut din femeie, spunea că este de la cel rău,
pentru că şi-a ucis fratele. De atunci încoace toţi cei care, în vreun fel, se ating de viaţa cuiva,
sunt socotiţi fiii celui rău.

A ucide nu înseamnă numai a vărsa sângele cuiva – asta se înţelege de la sine –, ci şi atunci când
vorbeşti de rău (cleveteşti) pe cineva, când porţi în sufletul tău ură, invidie şi gelozie faţă de el,
tot ucidere se cheamă. „Haidem să-l ucidem cu vorba.,.” spuneau odinioară duşmanii
proorocului Ieremia. (Ieremia 18:18).

Limba este o sabie ascuţită care pătrunde mai iute în sufletul omului, decât cea mai ascuţită sabie
de oţel în trupul lui.

Un proverb african zice: „Limba este ca leul: îi dai drumul, te sfâşie”

Orice cuvânt necugetat poate fi un drum spre ucidere. Orice lipsă de dragoste poate fi o săgeată
diavolească menită să ucidă.

Orice viclenie poate să se transforme într-o măciucă luciferică, într-o armă care ucide vieţi.

Orice gelozie este un foc diavolesc distrugător de vieţi.

„Cain, care era de la cel rău, şi a ucis pe fratele său” din gelozie.
Cu câtă atenţie trebuie să păşim pe calea vieţii, fraţii mei, ca nu cumva să mergem pe calea lui
Cain! Să nu ne ucidem fraţii prin limbă, sau ură, sau gelozie. Oricâtă dreptate am avea, dacă ne
atingem de viaţa cuiva, suntem ucigaşi.

Noi suntem chemaţi să dăm viaţă, nu să luăm viaţa.

„Le-am dat Cuvântul Tău; şi lumea i-a urât, pentru că ei nu suni din lume, după cum Eu nu sunt
din lume. Nu te rog să-i iei din lume, ci să-i păzeşti de cel rău.” (Ioan 17:14-15). Dumnezeu nu
ne aşează în lume pentru a face ordine în ea. Nici Domnul nostru n-a făcut aceasta. Omul are
teamă de lumina divină, pentru că ea arată ce este el.

Viaţa creştină nu este făcută din principii abstracte ci din realităţi zilnice. Un creştin cu adevărat
este deseori o enigmă pentru vecini! săi; el are bucurii şi resurse pe care lumea nu le cunoaşte.

Viaţa creştină nu este o plimbare. Evlavia ne face să simţim că în această lume noi suntem pe
teritoriul marelui vrăjmaş» Satan. Creştinul lumesc se mişcă pe teritoriul lui.

Viaţa creştină nu este făcută din amănunte. Un creştin lumesc nu este fericit nicăieri,

Lumea fără Dumnezeu este un vrăjmaş de moarte şi este mult mai primejdios când îi face pe
creştini să surâdă, decât atunci când îi prigoneşte.

Numai dragostea izvorâtă din adevăr, dă viaţă, numai ea face binele adevărat, pentru că ea vine
de la Dumnezeu.

1 Ioan 3 : 13

Lumea, pentru urmaşii Domnului Isus, este un mediu potrivnic, o patrie străină cu un fel deosebit
de viaţă, pe care cetăţenii cerului nu-i pot primi. Cum să primească ei duhul păcatului, dacă stau
sub stăpânirea Duhului lui Hristos, care este Duhul sfinţeniei?

Orice om, care prin credinţă în jertfa Domnului Isus Hristos şi prin pocăinţă sinceră a fost născut
din nou, adică a devenit creştin, este ca ceva străin în mijlocul lumii şi lumea vrea să scape de el.
De aceea îl prigoneşte. Viaţa lui nu se potriveşte cu viaţa lumii şi ţinta pe care o urmăreşte el este
potrivnică ţintei pe care o urmăreşte lumea. Aşa stând lucrurile nu trebuie să fie surprins când el,
credinciosul, are de îndurat necazuri din partea lumii, pentru că de bunăvoie şi-a ales calea cea
nouă pe care merge, şi care se cheamă calea crucii.

Cu cât cineva este mai credincios Domnului Isus, cu atât se aseamănă mai mult cu El, cu atâta va
întâmpina mai multă împotrivire din partea lumii.

„Nu vă miraţi, fraţilor, dacă vă urăşte lumea.”

Aşa cum nu ne mirăm când iarna, umblând prin zăpadă, ne îngheaţă mâinile, pentru că aşa-i
anotimpul, tot aşa, în umblarea noastră prin lume, această iarnă a păcatului şi a urii, să nu ne
mirăm că ne urmăreşte şi ne prigoneşte – aşa-i anotimpul.
Creştinul nu trebuie să se mire când îl urăşte lumea, ci când îl lasă în pace şi când îl iubeşte.

Ce frumoasă este credinţa care străluceşte în mijlocul întunericului şi împotrivirii din partea
lumii? Şi astăzi, ca în toate timpurile, fie în împotrivire deschisă, fie ascunsă, Dumnezeu
sprijineşte şi întăreşte credinţa martorilor Săi, care ca odinioară, pe timpul lui Ilie, nu-şi pleacă
genunchii în faţa lui Baal.

1 Ioan 3 : 14

Iubirea este rodul vieţii şi viaţa este rodul iubirii.

Cine nu iubeşte – cu iubirea lui Dumnezeu – nu este un înviat din moartea păcatului, nu este un
copil al lui Dumnezeu, nu este născut din nou. Cuvântul lui Dumnezeu spune acest lucru.

Iubirea este unul din semnele învierii din moartea păcatului, unul din semnele celui născut din
nou.

Cineva spunea: „Dragostea şi comoditatea se exclud reciproc. Dragostea exclude comoditatea!

Dragoste înseamnă jertfă şi comoditatea ocoleşte jertfa.”

„Iubirea este o valoare absolută” ne spune C. Tsatsos.

Vrem să ştim dacă suntem născuţi din nou? Să ne cercetăm cu sinceritate iubirea. Seamănă cu
iubirea lui Dumnezeu? Adică nepărtinitoare, fierbinte şi statornică?

Cine a trecut din moarte la viaţă ştie acest lucru după dragostea pe care o are faţă de fraţi, adică
faţă de toţi copiii lui Dumnezeu, care recunosc pe Domnul Isus ca pe Fiul lui Dumnezeu şi care
cred în El, primindu-L ca Mântuitor personal.

„Noi ştim că am trecut din moarte la viaţă, pentru că iubim pe fraţi. Cine nu iubeşte pe fratele
său, rămâne în moarte.”

Dragul meu, tu ştii sigur acest lucru?

Păr. Iosif Trifa, zice: „Izvorul şi puterea dragostei noastre este însuşi Dumnezeu… Iubirea este
semnul că cineva face parte din turma lui Hristos.” Şi Domnul Isus Hristos are turma ceva mai
mare decât gândim noi, decât gruparea din care facem parte. Cine iubeşte numai pe cei care sunt
de părerea lui, care fac parte din aceeaşi grupare religioasă, nu are semnul naşterii din nou,
semnul învierii din moartea păcatului.

„Numai cine iubeşte, trăieşte”, spunea Tolstoi.

„Dragostea este viaţă şi dorinţă de a trăi”, spune alt înţelept.

„…Ştim că am trecut din moarte la viaţă, pentru că iubim pe fraţi.”

Să credem în Numele Domnului Isus şi să ne iubim unii pe alţii; aceasta este inima
creştinismului. Da, adevăratul creştinism poate fi redus la un singur cuvânt: iubire.

Întâi mă uit la iubirea lui Dumnezeu. O văd îndeosebi pe crucea de pe Golgota. Tatăl dă pe Fiul
la o moarte ruşinoasă; iar Fiul primeşte moartea şi este slăvit prin ea, spre mântuirea mea. Eu
sunt vinovat, pătat, neavând nimic atrăgător, ci totul respingător. Totuşi, El îmi trimite acest dar
nespus de mare. El este preţul iertării şi al vindecării. Duhul Sfânt îmi deschide ochii ca să pot
înţelege acest lucru; apoi El mă ajută să mă predau Domnului. Îl iubesc pe Cei ce m-a iubit Ei
mai întâi.

Dar după ce am primit, după dar, după schimbare, vine umblarea pe urmele dragostei. Trebuie să
arăt, după mica mea măsură, dragostea Mântuitorului. Iubirea mea are aceeaşi ţintă ca iubirea
Lui. Ea se îndreaptă spre cei nefericiţi în păcat; se revarsă peste inimile frânte şi zdrobite. Iubirea
mea are aceeaşi lepădare de sine ca şi iubirea Lui. Nu mă mărginesc numai să plâng, ci merg să
le port povara. Mă rog şi lucrez pentru uşurarea lor.

Iubirea mea este de fapt iubirea lui Dumnezeu turnată în inima mea înnoită (Rom. 5:5), şi cu
această iubire pot iubi fără părtinire pe toţi fraţii, cu această iubire caut să am părtăşie cu ei, cu
această iubire pot iubi pe vrăjmaşii mei.

Se spune despre martirul Matamoros, care zăcea într-o închisoare din Spania, împreună cu alţi
creştini, din pricină că citiseră şi răspândiseră Cuvântul lui Dumnezeu, că într-o zi, cineva a bătut
la uşa celulei lui şi un glas a Strigat: „Matamoros, eşti liber!” Drept răspuns, Matamoros a
întrebat: „Şi ceilalţi?”

Iată omul care îndată s-a gândit la fraţii lui de credinţă! Negreşit vestea că e liber îl bucura, dar
bucuria lui atunci ar fi fost deplină când şi frăţiilor lui li s-ar fi dat drumul. Prin aceasta el îşi
dovedeşte dragostea faţă de fraţi. Era una din multele ocazii prin care putea arăta naşterea din
nou. Să iubeşti însă pe fraţi atunci când nu te înţeleg şi-ţi produc dureri, e o dovadă şi mai
puternică a dragostei adevărate, un semn şi mai sigur al învierii din moartea păcatului, o dovadă
şi mai convingătoare că ai firea dumnezeiască în tine.

„Noi ştim că am trecut din moarte la viaţă, pentru că iubim pe fraţi. Cine nu iubeşte pe fratele
său, rămâne în moarte.”

Fraţii mei, iată un cuvânt limpede din partea lui Dumnezeu, în lumina căruia trebuie să ne
cercetăm serios şi adânc.

Binecuvântat să fie Dumnezeu, care, în dragostea Lui ne-a dăruit acest cuvânt, ca să putem să ne
îndreptăm viaţa pe drumul adevărului, cât timp se mai poate îndrepta! Amin.

1 Ioan 3 : 15

Scara care coboară pe om în adâncimile Satanei are multe trepte. Două din aceste trepte le arată
sf. ap. Ioan: neiubirea şi ura.
Cine nu iubeşte pe fratele său, rămâne în moarte, iar cine urăşte este un ucigaş.

Neiubirea, adică starea dintre iubire şi ură, starea de mijloc, este o treaptă pe scara Satanei, iar
ura este altă treaptă, mai jos.

„Toate lucrurile bune din om sunt distruse de ură” – spune o veche carte (Bodhikaiavatara). Şi
continuă: „Când o casă arde, se merge în casa învecinată şi se scot de acolo paiele şi celelalte
substanţe inflamabile pe care le-ar putea ataca focul. La fel, gândul al cărui contact ar aţâţa focul
urii, trebuie pe loc îndepărtat, de frică să nu fie arsă mulţimea meritelor bune.”

Poetul francez Victor Hugo, spune: „Ura este iarna inimii.”

Nimic nu-l îngheaţă şi nu-l întunecă pe om mai mult decât ura pe care o poartă în suflet faţă de
fratele sau aproapele său.

De la sentimentul ură până la fapta ucidere nu mai este decât un pas. În sufletul lui, omul a ucis
pe cel pe care îl urăşte.

Zice Talmudul: „Cel ce-şi urăşte semenul e ca şi cum s-ar fi făcut vinovat de vărsare de sânge.”

Ce lucrare mai însemnată ar avea de făcut credinciosul Domnului Isus, decât să-şi îngrijească
planta dragostei sădită de Duhul Sfânt în inima lui şi să smulgă planta urii şi toate plantele pe
care Satana caută să i le sădească?

Buruienele diavolului cresc şi fără să le semeni, pe când florile Domnului trebuiesc semănate şi
îngrijite clipă de clipă.

„Oricine urăşte pe fratele său, este un ucigaş; şi ştiţi că nici un ucigaş n-are viaţă veşnică
rămânând în el.”

Nu te grăbi, fratele meu, să spui că nu te faci vinovat de porunca „Să nu ucizi”! Citind acest
verset, cercetează-te adânc şi vezi dacă n-ai urât pe nimeni în viaţa ta, sau poate că şi acum mai
porţi acest şarpe în sânul tău.

„…Nici un ucigaş n-are viaţă veşnică rămânând în el.”

În viaţa veşnică nu mai este ură. Cine urăşte nu are pe Hristos în el. (Viaţa veşnică este Hristos –
Ioan 17:3).

Dragostea şi ura nu pot trăi împreună. Dumnezeu este Dragoste. Viaţa cea nouă din Domnul Isus
Hristos nu poate sta la un loc cu ura.

Cât de mult uit, când nu vreau să iert! Am avut o datorie de milioane de păcate faţă de
Dumnezeu. Dar în îndurarea Sa fără margini, El a pregătit o cale prin care toate aceste datorii ale
mele au fost plătite. N-a cruţat pe Fiul său pentru mine. Nu mă gândesc deloc la jertfa Domnului
Isus de pe cruce, când nu vreau să iert pe fratele meu.
Cât de mult mă împovărez, când nu vreau să iert! Aceste inimi faţă de care sunt aspru şi nemilos,
ar putea să fie câştigate pentru Domnul Isus. Aş putea să am dragostea lor care să mă bucure,
slujba lor care să ajute, rugăciunea lor care să mă sprijinească, dar le pierd pe toate acestea, când
rănesc pe fratele meu.

Cât de mult îmi vatăm nădejdea şi-mi ruinez veşnicia, dacă nu vreau să iert şi să iubesc!
Dumnezeu n-are loc în împărăţia Lui pentru omul neiertător. Dacă mă gândesc la fericirea mea
veşnică, trebuie să iert pe fratele meu de şaptezeci de ori câte şapte şi să-l iubesc fierbinte.
Atunci seamăn cu Mântuitorul meu.

1 Ioan 3 : 16

Iubirea adevărată se cunoaşte prin aceea că totdeauna dă şi nu cere nicicând nimic de la nimeni.

Supremul dar al iubirii este viaţa. Ea se dă pe sine pentru binele altora. În privinţa aceasta,
iubirea are un model în lucrarea cerească. Nici-odată n-a mai existat un model atât de strălucit şi
de neîntrecut.

Domnul Isus ne-a învăţat ce înseamnă adevărata iubire: jertfa nu numai pentru prieteni, ci chiar
şi pentru vrăjmaşi. „Căci pe când noi Ii eram vrăjmaşi, El a murit pentru noi.” (Rom. 5:8 şi 10).

Toată chemarea noastră, ca urmaşi ai Domnului Isus, se poate rezuma în cuvântul: „asemenea
Lui.” El şi-a dat viaţa şi noi trebuie să ne dăm viaţa. Să fim asemenea Lui în toate. Slujba Lui a
fost să-şi dea viaţa; şi a noastră să fie la fel.

Numai iubirea îşi poate da viaţa şi numai cine-şi dă viaţa poate aduce pe altul la viaţă.

„Nu este mai mare dragoste decât să-şi dea cineva viaţa pentru prietenii săi. Voi sunteţi
prietenii Mei, dacă faceţi ce vă poruncesc Eu.” (Ioan 15:13-14).

Se povesteşte că cineva avea trei prieteni. Pe baza unei acuzaţii false, a fost condamnat la
moarte. Atunci, cel condamnat pe nedrept i-a cerut ajutor primului prieten, un om bogat. Acesta
i-a dat o haină potrivită, ca să apară cu ea în faţa judecătorului. Aceasta a fost totul.

Acuzatul a mers la al doilea prieten. Acesta i-a promis că va merge cu el la judecată. Sărmanul
om şi-a amintit de cel de-al treilea prieten. Până acum, acesta nu a fost apreciat de cel nedreptăţit.
Cu toate acestea, cel de-al treilea l-a ascultat cu atenţie şi i-a promis că îl va ajuta. Ceea ce a
promis, a şi făcut, şi l-a salvat de la moarte.

Există o mare învăţătură în această poveste. Primul prieten al omului e banul; al doilea prieten îi
reprezintă pe cei din familie, cunoscuţii, care ne conduc numai până la mormânt. Al treilea este
Domnul Hristos care merge cu toţi care cred în El peste mormânt şi îi salvează de pedeapsa
veşnică dându-le viaţa veşnică.

„…Dragostea este tare ca moartea… Apele cele mari nu pot să stingă dragostea şi râurile n-ar
putea s-o înece…” (Cântarea Cântărilor 8: 6 – 7).
Da, Dumnezeu este dragoste. El este aşa din eternitate, este însăşi firea Sa. Dar la un moment dat
din istoria oamenilor, această dragoste s-a manifestat într-un fel uimitor. „Dragostea lui
Dumnezeu faţă de noi s-a arătat prin faptul că Dumnezeu a trimis în lume pe Singurul Său Fiu,
ca noi să trăim prin El. Şi dragostea stă nu în faptul că noi am iubit pe Dumnezeu, ci în faptul că
El ne-a iubit pe noi, şi a trimis pe Fiul Său ca jertfă de ispăşim pentru păcatele noastre.” (1 Ioan
4: 9 – 10).

Dar atâta dragoste arătată faţă de noi cere un răspuns. Şi apostolul încheie cu un cuvânt solemn.
Şi porunca lui Dumnezeu este să credem în Numele Fiului Său, Isus Hristos.

Nu poţi să vorbeşti de dragostea lui Dumnezeu fără să vorbeşti şi de dragostea Fiului Său pentru
noi. Şi chiar ap. Ioan a scris: „Noi am cunoscut dragostea Lui prin aceea că El (Hristos) Şi-a dat
viaţa pentru noi…” (1  Ioan 3:16).

Să crezi este ceea ce aşteaptă Dumnezeu de la noi, în schimbul dragostei Sale nesfârşite; este
ceea ce cere El, ceea ce porunceşte El. Ce ferice să poţi spune, aşa cum se exprimă ap. Ioan în
această epistolă: „Noi am cunoscut dragostea Lui prin aceea că El Şi-a dat viaţa pentru
noi…”Atunci putem să adăugăm: „Noi îl iubim pentru că Ei ne-a iubit întâi.” (1 Ioan 4:19).

Dragostea, în omul credincios, este cunoscută prin jertfă, iar jertfa se dovedeşte ca adevărată
numai prin dragoste, (comp. 1 Corinteni 13:3).

Domnul Isus Hristos ne-a iubit prin dăruirea vieţii Lui, ca jertfă pentru mântuirea noastră. Şi noi,
ca mântuiţi ai Săi, trebuie să-I urmăm pilda. După cum este Capul-Hristos, aşa este şi Trupul
Său.

Cine are naşterea din nou, are felul de a fi al Fiului lui Dumnezeu şi este mădular în Trupul Său.

A-ţi da viaţa pentru fraţi, nu înseamnă numai a te jertfi pe cruce, ci înseamnă a-ţi da trupul şi
valorile pe care le ai, ca să slujeşti la zidirea Trupului lui Hristos şi a fiecărui mădular cu care vii
în legătură.

„Căci, pe când eram noi fără putere, Hristos, la vremea cuvenită a murit pentru cei nelegiuiţi.”
(Rom 5:6).

Un marinar povestea că vaporul pe care se afla a fost avariat de o furtună mare. Puţinele femei şi
copiii, care erau la bord, au fost puşi în bărcile de salvare. Deja şi ultima barcă era plină. Unul
dintre membrii echipajului trebuia să rămână pe vapor. S-a tras la sorţi; eu trebuia să rămân! M-a
cuprins o teamă groaznică. A rămâne pe un vapor, care se scufundă, înseamnă a fi condamnat la
moarte. Nu eram laş, dar în acel moment am fost conştient că nu puteam apărea în faţa lui
Dumnezeu cu viaţa mea păcătoasă. Inima mea arăta groaznic. Printre marinari era unul, despre
care noi toţi ştiam că este credincios. De mai multe ori a încercat să-mi arate calea spre Domnul
Isus, dar de fiecare dată am râs de el. Acest marinar credincios a fost repartizat în echipa ultimei
bărci de salvare.
Deodată a apăru în faţa mea şi îmi spuse: „Suie-te în barcă! Rămân eu aici. Tu nu trebuie să mori
şi să mergi în pierzare. Între mine şi Dumnezeu, totul este în ordine. La revedere în cer!” N-am

vrut să primesc această jertfă, dar timpul zorea. Am fost pur şi simplu tras în barcă, iar el a rămas
pe vapor.

Abia ne-am îndepărtat de vapor, când acesta s-a scufundat., iar împreună cu vaporul şi salvatorul
meu. Acum ştiam că el s-a dus la Mântuitorul lui. El a murit în locul meu, pentru mine! Când am
văzut vaporul scufundându-se în valuri, i-am jurat lui Dumnezeu că prietenul meu nu a murit în
zadar, dacă voi ajunge cu bine la ţărm. După ce am ajuns la port, m-am gândit în primul rând la
Ioan (aşa se numea „locţiitorul” meu) decât la Dumnezeu. Câteodată colegii mei încercau să mă
ducă în cârciuma portului. Dar eu nu voiam şi replicam: „Nu mai merg acolo. Ioan mi-a spus «La
revedere în cer!» El a murit pentru mine şi eu vreau ca el să nu fi murit în zadar pentru mine.”

Într-o zi mi-am cumpărat o Biblie, căci mi-am amintit că el citea mult din ea. După ce am
cercetat mult timp Biblia, am descoperit că Hristos, Fiul lui Dumnezeu, a murit şi pentru mine,
pentru a mă elibera de povara păcatelor. Mai ales m-a impresionat un loc din 1 Ioan 1:7
„Sângele lui Isus Hristos, Fiul Lui, ne curăţeşte de orice păcat.” L-am rugat pe Dumnezeu să-mi
ierte păcatele prin sângele lui Isus. Acum pot spune fericit: „Hristos a murit pentru mine! El n-a
murit în zadar!”

„Trăiţi în dragoste, după cum şi Hristos ne-a iubit, şi S-a dat pe Sine pentru noi «ca un prinos şi
ca o jertfă de bun miros» lui Dumnezeu.” (Efeseni 5:2).

Despre omul de stat englez, Oliver Cromwell (1599 – 1658), se povesteşte că a condamnat un
bărbat din cauza unui delict politic şi a poruncit: „Astă seară, când bate clopotul Domului la ora
şase, capul acelui condamnat trebuie să cadă”. Mulţi oameni curioşi s-au strâns la locul execuţiei
pentru a fi martori. Se aşteptau ca să bată clopotul, dar nu se auzea nimic. Atunci a fost trimis
cineva la paracliser. Acesta trase cât putu de tare sfoara clopotului, dar clopotul nu dădea nici un
sunet. Când se urcară câţiva oameni în turn, spre a vedea care e motivul pentru care clopotul nu
suna, văzură o scenă groaznică: de limba clopotului atârna o femeie, care era lovită încoace şi-
ncolo: era soţia celui condamnat. Când Cromwell află cele întâmplate, fu adânc mişcat şi îl
eliberă pe condamnat.

Omul însuşi nu a putut arăta nimic în favoarea lui. Dragostea şi jertfa soţiei lui l-au salvat de la
execuţia capitală. Aceasta este o imagine slabă despre ceea ce ni s-a întâmplat nouă oamenilor.
Noi toţi suntem păcătoşi şi de aceea stăm sub condamnarea lui Dumnezeu. Dar Domnul Isus şi-a
jertfit viaţa la cruce, pentru ca executarea sentinţei să fie îndepărtată de la noi. Cine accepta
această jertfă prin credinţă, este graţiat de Dumnezeu şi pus în libertate. Cât de mare este
dragostea Dumnezeului nostru!

„Căci pe când eram noi încă fără putere, Hristos, la vremea cuvenită, a murit pentru cei
nelegiuiţi.” (Rom. 5:6).

Se povesteşte că un european necredincios încerca să-l încredinţeze pe un indian credincios de

inutilitatea credinţei lui. „Ce ţi-a făcut Isus al tău, de nu mai termini cu El? Ţi-a dat ceva?” „Da,
El m-a scăpat din foc; El m-a mântuit”, a răspuns indianul. „Numai atât?”, a întrebat
necredinciosul. „Vino cu mine, şi-ţi voi arăta.” In faţa casei, indianul a strâns un braţ de vreascuri
şi frunze uscate, făcând cu ele un cerc. A căutat un vierme de pământ şi l-a aşezat în mijlocul
cercului. Apoi a dat foc vreascurilor. Când focul dogorea, bietul vierme se zvârcolea de durere,
fără să poată ieşi din cerc. Atunci indianul a întins mâna, a luat viermele şi l-a scos afară din
cercul de foc. „Iată, a zis indianul, ce a făcut scumpul Dumnezeu pentru mine. Era gata-gata să
fiu nimicit de flăcările iadului. Păcatele mele mă stingeau ca într-un cerc de foc şi nu vedeam
nici un mijloc de scăpare. Deodată însă Domnul Isus m-a smuls din mijlocul focului. Pe mine,
sărman vierme de pe pământul acesta blestemat, după ce m-a mântuit, m-a aşezat lângă inima
Lui plină de iubire. Nu este destul ce a făcut Isus pentru mine?” în faţa acestei mărturii a
creştinului, necredinciosul n-a mai avut ce să spună.

Mânia lui Dumnezeu stă gata să se dezlănţuie din cer împotriva oricărei necinstiri a oamenilor
nelegiuiţi. Ce înţelept ar fi să ne adăpostim în grabă sub sângele lui Hristos!

Dacă Domnul Isus S-ar fi mulţumit numai cu vorbiri frumoase şi minuni, nu 33 de ani, ci 200 de
ani încontinuu, n-ar fi adus viaţa în lume. Viaţa a fost adusă numai în urma morţii Sale din
iubire. Tot aşa şi noi, să nu ne mulţumim numai cu vorbiri, cântări şi alte lucruri frumoase făcute
pentru Domnul şi Evanghelia Lui, ci să ne dăm viaţa. În felul acesta putem aduce pe alţii la viaţă.

Teodor Popescu, un om al lui Dumnezeu spunea: „Când ai convins pe cineva că-l iubeşti, i-ai
câştigat inima.”

Pentru ridicarea din moartea păcatului a aproapelui nostru, nu putem folosi altă cale decât
dragostea jertfitoare, dragostea care îşi dă viaţa.

Să fim ca Domnul Isus în orice timp, în orice loc şi pentru oricine.

A-ţi da viaţa nu înseamnă a da numai bunuri materiale, ci înseamnă a iubi, a-ţi da inima. Numai
fierbinţeala iubirii poate trezi pe cei ce zac în îngheţul păcatului. Iubirea trece dincolo de milă,
dincolo de bunătate, dincolo de cele materiale. Cine-i bun dă mult altora, dar numai cine iubeşte
îşi dă viaţa.

„Credinţa iubirii – zice un scriitor creştin – este cea fixată de Hristos: izvorăşte din Dumnezeu
spre a se revărsa în eu; de aici trebuie să se reîntoarcă din nou la izvor, ducând cu sine întreaga
creatură omenească, pentru a o scălda în adâncimile dumnezeirii,”

„Noi am cunoscut dragostea Lui prin aceea că El Şi-a dat viaţa pentru noi; şi noi deci trebuie să
ne dăm viaţa pentru fraţi.”

Iubirea îşi are câmpul de lucru aici pe pământ… Trebuie să iubim pe fraţii noştri, care sunt
aproape de noi şi care fac parte din familia lui Dumnezeu. Dacă ne închidem inima faţă de ei, e o
nebunie să mai spunem că iubim pe Dumnezeu.

Nu în vorbiri înflăcărate despre dragoste, ci în roadele ei ne putem dovedi asemănarea cu Tatăl.

„Prin aceasta vom cunoaşte că suntem din adevăr…”, spune Cuvântul lui Dumnezeu (1 Ioan
3:19). Fireşte că sunt şi alte dovezi că suntem copii ai lui Dumnezeu; dar dacă ne gândim numai
la noi, n-avem loc în familia Celui care n-a cruţat pe singurul Său Fiu. Dacă însă, cunoscând
jertfa Domnului Isus, n-avem alt gând decât s-o facem cunoscută şi altora, atunci suntem cu
adevărat din Dumnezeu, cu adevărat ne stăpâneşte iubirea Lui dătătoare de viaţă.

1 Ioan 3 : 17

Sf. ap. Ioan vorbeşte despre legi care nu se pot schimba, despre adevăruri care nu se pot muta şi
despre stări peste care nu poţi trece.

Aşa cum un obiect aruncat în sus revine îndată pe pământ, pentru că este o lege (legea atracţiei)
peste care nu se poate trece, tot aşa cel născut din nou, credinciosul adevărat, în inima căruia

Dumnezeu a pus legile Sale veşnice, printre care şi legea dragostei (Rom. 5:5), nu poate fi decât
bun, milos, darnic şi gata pentru orice slujbă a lui Dumnezeu în mijlocul oamenilor şi în primul
rând în mijlocul fraţilor săi (Biserica lui Hristos).

Dragostea, care este turnată de Dumnezeu, prin Duhul Sfânt, în inima oricărui credincios a iui
Dumnezeu, se păstrează şi creşte numai în măsura în care este pusă la lucru, adică să practice
faptele dragostei: mila, dărnicia, jertfirea de sine etc.

Dragostea care nu săvârşeşte zilnic faptele ei, nu poate să rămână într-o inimă. Se topeşte.

Un om a lui Dumnezeu zicea: „Viaţa normală a creştinului nu este numai o relaţie verticală cu
Dumnezeu. Ea este în acelaşi timp şi o relaţie orizontală cu ceilalţi oameni, este o legătură de
dragoste.”

Sf. ap. Ioan se întreabă pe drept: cum poate un copil al lui Dumnezeu, copil al dragostei, să nu
ajute pe un frate al său, când are posibilitatea de al ajuta?

Inima în care locuieşte dragostea lui Dumnezeu este inima cea mai simţitoare, cea mai înţeleaptă
şi cea mai puternică. Cu toată dreptatea spunea un om a lui Dumnezeu, misionarul japonez
Kagawa: „Dragostea cunoaşte toate lucrurile. Dragostea cunoaşte bucuria. Dragostea cunoaşte
îndurarea. Dragostea cunoaşte lucrul. Dragostea cunoaşte foamea. Dragostea cunoaşte mândria.
Dragostea cunoaşte mărinimia, mila. Pentru aceasta, dragostea se apropie de atotştiinţă.
Dragostea face minuni. Dragostea este atotputernică.”

Copilul lui Dumnezeu, pentru că are dragostea lui Dumnezeu în el, ştie unde este nevoie de
ajutor şi are puterea să ajute. E de neînţeles un credincios cu bunuri materiale şi spirituale să nu
ajute pe fratele său în nevoie. E neînţeleasă dragostea pe care spune că o are faţă de Dumnezeu.

Legea dragostei îşi are drumul ei ca şi legea gravitaţiei. Nu se poate abate din el.

Dragostea nu poate fi decât bună, miloasă şi darnică. Altfel de dragoste nu există.

Dragostea este ca Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este dragoste.

Prin nimic nu semănăm cu Dumnezeu atât de mult ca în dragoste.

Cum s-a zis: copiii lui Dumnezeu sunt copiii dragostei.

Diavolul de aceea este diavol, pentru că nu poate să iubească. Tot aşa şi copiii diavolului: ei nu
pot iubi dezinteresat, nepărtinitor şi statornic.

Una din primele lucrări ale diavolului este nimicirea dragostei într-o inimă sau în mijlocul unei
grupări de credincioşi.

Un scriitor german, Thomas Mann, în cartea sa „Doctor Faust” a prins bine această latură a
adevărului, când scria despre un personaj: „Diavolul îi spunea: «Dragostea îţi este interzisă,
pentru că ea încălzeşte. Viaţa ta trebuie să fie ca gheaţa – iată de ce nu-ţi permit să iubeşti…»”

Cine nu iubeşte, este îngheţat. El nu poate săvârşi lucrarea lui Dumnezeu, care a zis: „Eu am
venit să arunc un foc pe pământ. Şi ce vreau decât să fie aprins chiar acum!” (Luca 12:49).

Bogăţiile, pe care le are creştinul (omul născut din nou), fie spirituale fie fizice, dacă nu slujesc
la zidirea Trupului lui Hristos se transformă în otravă, care mănâncă inima, cum rugina mănâncă
fierul şi astfel se risipesc toate virtuţile şi în primul rând se pierde dragostea.

Numai dărnicia, făcută sub călăuzirea Duhului Sfânt, întăreşte vistieria fiinţei noastre celei noi,
ca să nu se spargă, şi să se risipească valurile dumnezeieşti.

Cineva povestea. Scurt timp după întoarcerea mea la Domnul Isus Hristos, soţia unui prieten a
fost internată în spital. Diagnosticul era leucemie. Situaţia era fără speranţă. Cu un buchet de
flori m-am dus în vizită la această muribundă. Voiam să-i fac o bucurie şi să-i povestesc despre
Mântuitorul. I-am spus ce a făcut cu mine Domnul Isus. I-am spus că am crezut în el ca
Salvatorul meu, că mi-am judecat viaţa veche (ea o cunoştea bine) şi că El mi-a iertat vina mea
mare. „Dragă Măria, vino la Isus! El te iubeşte. Recunoaşte-i Lui păcatele tale! El vrea să te
salveze. Ai nevoie de El neapărat. Dumnezeu în harul său m-a trimis la tine pentru a-ţi spune
aceste lucruri.”

Mă privea cu ochi mari. Deşi nu spunea nimic, am observat că era adânc mişcată. A doua zi a
murit. Dumnezeu i-a dat acestei femei în ultimele minute posibilitatea să prindă mâna
Salvatorului Hristos. Oare a folosit această ultimă şansă?

Numai cei aprinşi de dragostea lui Dumnezeu pot săvârşi lucrarea lui Dumnezeu, numai ei sunt
adevăraţii Lui copii, numai ei sunt folositori oamenilor. Ei îşi dovedesc dragostea faţă de

Dumnezeu prin dragostea de fraţi şi iubirea de oameni. Legea dragostei care este în inima lor,
nu-i lasă să fie altfel.

1 Ioan 3 : 18
Dacă Duhul Sfânt, prin apostolul Ioan, dă credincioşilor îndemnul: „…Să nu iubim cu vorba,
nici cu limba, ci cu fapta şi cu adevărul” înseamnă că este cu putinţă să se ajungă la această
stare, adică la iubirea făţarnică şi formalistă.

Orice virtute şi orice daruri ale lui Dumnezeu, date copiilor Săi, pot să ajungă formă goală, dacă
nu sunt ţinute necurmat în flacăra adevărului.

Nu-ţi plimba sufletul pe marginile adevărului, ca unul care se joacă; în cazul acesta nu se va lăsa
găsit de tine.

T. Chelariu, zice: „Nu iubi Nici-odată fără dragoste.”

O. Paler: „Jumătăţile de adevăr se sprijină pe minciuni întregi.”

E. Stanley Jones: „Suntem buni la analize, dar deficitari la sinteză.”

Teoria cu practica, cunoştinţa cu trăirea. Am disecat Cuvântul (Planul) lui Dumnezeu şi l-am
lăsat bucăţi. Când sf. ap. Pavel spune: „Nu m-am ferit să vă vestesc TOT planul lui Dumnezeu”
(F. Ap. 20: 27), arată gândul lui Dumnezeu cu privire la unirea cunoştinţei cu trăirea în
credinciosul Domnului Isus, ca persoană individuală, dar şi ca unitate a Trupului lui Hristos.

E. Manafu: „Bunătatea n-o poţi dovedi numai cu vorbe.”

Sf Isidor Peiusiotul: „Dacă unesc cuvântul şi fapta, atunci ele alcătuiesc frumuseţea întregii
vieţi.”

Numai cine este adevăr în dragoste poate iubi cu fapta.

Numai cine este adevăr în credinţă, umblă cu Dumnezeu ca Enoh. (Evrei 11:5; Fac. 5:22-24).

Numai cine este adevăr în nădejde, se poate bucura de făgăduinţele lui Dumnezeu.

în toate privinţele, un copil al lui Dumnezeu trebuie să fie adevăr, căci numai aşa îşi poate
împlini chemarea sa în lume.

Ca să fim adevăr în trăirea noastră, nu putem decât într-un singur fel: să rămânem în Domnul
Isus, în felul Lui de a fi (Ioan 15:4). În El suntem adevăr. În afara Lui suntem minciună,
făţărnicie şi formalism.

„Copilaşilor, să nu iubim cu vorba, nici cu limba, ci cu fapta şi cu adevărul.”

Teologul ortodox Dumitru Stăniloaie scria: „Orice iubire între persoană şi persoană se manifestă
în dăruire. A ţine un lucru pentru tine, înseamnă a nu te bucura de el cu adevărat. Bucuria ta vine
din capacitatea altuia de a renunţa la el pentru tine, dar şi din capacitatea ta de a-l putea da
altuia.” Zice el mai departe: „Cu cât e mai mare iubirea, cu atât volumul şi calitatea celor dăruite
e mai mare, ajungându-se până la dăruirea a tot ce are cineva. Orice dăruire transformă pe cel
care dăruieşte, dar şi pe cel căruia i se dăruieşte, nu prin bunurile dăruite, ci prin dovedirea iubirii
manifestate în dăruire.”

Darurile arată iubirea, iar iubirea sfinţeşte darurile.

Dumnezeu ni se descoperă cel mai limpede şi mai puternic în Darul dragostei Sale, coborât prin
crucea de pe Golgota: „Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Său Fiu,
pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibe viaţă veşnică.” (Ioan 3:16).

Păr. I. Trifa, zice: „Dragostea adevărată este o floare curată ce răsare numai în pământul inimilor
care s-au udat cu sângele Jertfei de pe Golgota. Această dragoste se dăruieşte necontenit pe sine
spre binele şi mântuirea altora.”

Dumnezeu priveşte totdeauna nu la vorba dragoste, ci la fapta dragoste. Fapta dragoste dă viaţă
şi încălzeşte inimile.

Numai în artă (la teatru sau în film) se pune iubirea în vorbe. În creştinism iubirea se pune în
faptă şi în adevăr. Creştinii, în privinţa aceasta, nu sunt artişti. Cine este mişcat până la lacrimi de
suferinţa cuiva, dar nu până la pungă, acela este artist, nu creştin.

Cezar Boliac, zice: „în van ne umplem capul cu învăţături, dacă inima ne este săracă de
simţământul iubirii.”

„Copilaşilor, să nu iubim cu vorba, nici cu limba, ci cu fapta şi cu adevărul,”

O fată tânără a vorbit odată unui vestitor al Evangheliei despre o femeie bolnavă, care nu voia să
ştie de Cuvântul lui Dumnezeu. Fata a spus acelui om că n-ar putea s-o vadă murind aşa şi l-a
rugat să vină la acea femeie, dar să nu-i vorbească despre judecata de apoi. Omul a mers acolo şi
a găsit o femeie tuberculoasă, care l-a primit şi i-a ascultat cu plăcere, iar la plecare, l-a poftit să
mai vină pe acolo. Când s-a dus iarăşi a găsit-o în aceeaşi stare. El a întrebat-o:

„Nu aveţi pe nimeni care să vă ajute? în toată casa asta nu este nici o fată care ar putea să vă fie
de vreun folos?” Femeia a răspuns: „Este aici o fată tânără, care îmi vorbeşte mult şi-mi citeşte
destul din Biblie, dar nu mi-a aprins Nici-odată focul în sobă.”

Urmaşii Domnului Isus Hristos sunt trimişi ca să fie lumina lumii, dar lumina este faptă nu
vorbă.

Iubirea adevărată este lumină şi viaţă.

Numai unde este lumină şi viaţă este adevăr.

A iubi cu adevărat înseamnă a iubi cu viaţa, înseamnă a iubi cu Hristos şi ca El.

1 Ioan 3 : 19
Numai adevărul dă linişte şi siguranţă inimilor noastre. Şi numai în siguranţă şi linişte este
mântuire şi bucurie. Cum ar putea să aibă linişte şi cum s-ar putea bucura cel care s-a rătăcit
printr-o pădure necunoscută, şi mai ales noaptea? Aflarea drumului adevărat care duce la ieşirea
din pădure, îi dă linişte şi îi umple inima de bucurie. Aşa şi duhovniceşte.

Fără adevăr, fără calea Lui, sufletul se rătăceşte prin pustietatea lumii şi în rătăcirea lui se
frământă şi se chinuieşte necurmat.

„Eu, Domnul… răsplătesc fiecăruia după purtarea lui, după rodul faptelor lui.” (Ier. 17:10).

Epifanius, episcop de Cipru, era un om blând şi compătimitor, a cărui dărnicie era recunoscută.
Odată, doi bărbaţi au auzit că episcopul va trece prin vecinătate lor într-o călătorie. Doreau să se
folosească de această ocazie şi şi-au făcut un plan viclean pentru a obţine un cadou în bani. Unul
dintre ei urma să se întindă la marginea drumului ca şi cum ar fi fost mort, iar celălalt trebuia să
stea lângă el şi să plângă pentru că fidelul lui camarad murise dintr-o dată, iar acum nu avea bani
să-l îngroape creştineşte. Epifanius a trecut, l-a mângâiat pe cel ce plângea, pentru că oricum nu
mai putea să schimbe cele petrecute şi nu-l putea învia pe cel mort. I-a dat omului bani pentru
înmormântare şi a plecat mai departe. Râzând fericit, cel cu banii îşi chemă prietenul la chefuit.
Dar ce se întâmplase cu „mortul”? Nu se mai mişca! în zadar l-a scuturat; prefăcutul nu se mai
putea ridica, pentru că într-adevăr era mort!

Trebuie să ştim că Dumnezeu va aduce la judecată fiecare lucrare, fie bună, fie rea.

Domnul Isus Hristos este Adevărul.

Numai în El îşi află inima omenească adevărata linişte, siguranţă şi bucurie.

„Când adevărul pătrunde până la rădăcina vieţii – spune misionarul Kagawa – Dumnezeu devine
puterea adevărată în om.”

Domnul Isus, Fiul Preaiubit al Tatălui, vrea să umple inimile răscumpăraţilor Săi cu liniştea şi
bucuria care o dă siguranţa mântuirii. Cine L-a primit cu adevărat, prin credinţă şi pocăinţă, ca
Mântuitor personal ajunge la siguranţa mântuirii, ajunge la linişte, ajunge la bucurie. Numai în
starea aceasta poate deveni un mărturisitor al lui Hristos în mijlocul oamenilor, numai în starea
aceasta poate chema pe alţii la mântuire. Cel aprins de focul adevărului va aprinde şi pe alţii cu
acest foc.

Urmaşule al lui Hristos, fratele meu, prezenţa Mântuitorului tău în inima ta se cunoaşte după
pacea, lumina şi bucuria care te însoţesc tot timpul. Să-ţi facă plăcere Persoana Domnului Isus,
nu numai anumite învăţături ale Lui. Orice-ţi îndepărtează privirea de la El este o uneltire
vicleană a celui rău. Fii deci atent! Liniştea inimii se păstrează numai prin adevăr, iar Adevărul
este Hristos şi Cuvântul Lui.

De câte ori vorbim despre El cuiva, El este de faţă. Suspină inimile noastre după starea Lui de
faţă? Iată o întrebare serioasă.
Să vorbim mai mult despre El şi mai ales să-L arătăm în trăirea noastră.

Satana nu poate intra într-o inimă plină de Domnul Isus. Acesta este un adevăr de care trebuie să
fim mereu conştienţi, ca să ne păstrăm liniştea şi bucuria, căci nimic nu se poate asemăna cu
pacea inimii care se odihneşte în Dumnezeu; şi Dumnezeu Se odihneşte în ea.

în fiecare dimineaţă, când ne trezim din somn, să socotim că ziua care ne stă înainte este un nou
prilej pentru slăvirea lui Dumnezeu, un nou prilej pentru ca lucrarea Lui să propăşească în
mâinile noastre.

Cu cât ne dăm seama de starea din care ne-a mântuit Domnul Isus, cu atât creşte dragostea
noastră faţă de El, cu atât mai mult se întăreşte încrederea noastră în El pentru viitor, cu atât mai
mult inimile noastre se liniştesc în El.

Starea inimii noastre atârnă de Domnul Isus. Cu cât El ne stăpâneşte, cu cât El şi Cuvântul Lui ne
sunt mai dragi, cu atât mai liniştită şi mai bucuroasă ne este inima, lată lucruri pe care trebuie să
le ştim bine.

1 Ioan 3 : 20

Versetul acesta este în strânsă legătură cu cel dinaintea lui. Să citim încet şi cu luare aminte:

„Prin aceasta vom cunoaşte că suntem din adevăr, şi ne vom linişti inimile înaintea Lui, ori în
ce ne osândeşte inima noastră; căci Dumnezeu este mai mare decât inima noastră…”

Adică: dacă noi ne-am apropiat de Domnul Isus, cu credinţă şi pocăinţă, primindu-L ca
Mântuitor personal, am fost născuţi din nou. Chiar dacă oamenii din jurul nostru ne văd altfel,
noi credem pe Dumnezeu pe Cuvânt şi ceea ce spune El este Adevărul. Prin credinţa în ce spune
Dumnezeu ni se liniştesc inimile. Anumite gânduri de ale noastre ne pot osândi cu privire la
trecut, dar dacă noi am primit, prin credinţă, Cuvântul lui Dumnezeu, care ne-a spus că suntem
iertaţi prin sângele Domnului Isus, să ne liniştim inimile bazându-ne pe acest adevăr. Dumnezeu
este mai mare decât gândurile noastre, decât simţirile inimii noastre, şi deci, să-L credem pe
cuvânt.

Dacă iubim cu fapta şi cu adevărul, să fim liniştiţi, chiar dacă inima noastră ar înclina în altă
parte. Dumnezeu ne dă asigurarea şi noi să ne încredem în ceea ce ne spune El.

„Inima este nespus de înşelătoare şi de deznădăjduit de rea; cine poate s-o cunoască?” (Ieremia
17:9).

Se povesteşte despre un medic credincios care a trăit în Olanda în sec. al XVIII-lea, pe nume
Hemann Boerhave, că a început să plângă amarnic când a văzut cum este dus un criminal la locul
de judecată. Au încercat să-l liniştească spunându-i că acel om merita pedeapsa cu moartea. „Eu
nu-l plâng pe el”, zise Boerhave, „ci mă plâng pe mine, căci lucrările rele, care l-au dus pe acest
om la nenorocire, erau şi-n inima mea. Iar faptul că nu am ajuns un criminal se datorează harului
lui Dumnezeu pe care nu l-am meritat.”
Întocmirea gândurilor omului este îndreptată în fiecare zi spre rău (Geneza 6: 5; Geneza 8: 21).
Cine a privit câtuşi de puţin la faptele lui şi ale altora din jurul său ştie cât de rea este inima
omului. Nu trebuie să înveţi pe un copil să facă răul. Fără să fie învăţat, ştie să mintă, să fie
neascultător, să batjocorească, să se supere pe altul, să se certe, să se bată, să nu-şi îndeplinească
datoria, să fure, să înşele. Este numai har dacă omul este scăpat din adâncul ruinei păcatului.

Este o greşeală fatală când se spune că omul în fond e bun şi că trebuie condus printr-o creştere
înţeleaptă ca să se facă mai bun. Sigur că e nevoie de creştere înţeleaptă a lui Dumnezeu pe calea
binecuvântării. Ferice de poporul în care este o bună creştere şi ordine în familii! Este foarte
necesar să punem binele în faţa ochilor celor tineri şi să pedepsim răul. Dar nici o creştere nu
poate elibera pe om de sub puterea păcatului; aceasta o face numai harul lui Dumnezeu prin
credinţa în Hristos.

Sunt împrejurări, când cugetul nostru, luminat de Duhul Sfânt şi de adevărul Scripturii, ne
mustră. Atunci să primim mustrarea şi să ne îndreptăm. Dar sunt şi împrejurări când diavolul ne
tulbură pacea inimii, cum că n-am avea siguranţa mântuirii. Asemenea gânduri să le alungăm
îndată.

Zice sf Ioan Gură de Aur. „E bine ca nici să ne temem peste măsură de învinuirile nedrepte, nici
să neglijăm cu desăvârşire.”

Copilul lui Dumnezeu, fiind în lumină, înţelege mustrarea care vine de la Dumnezeu şi înţelege
şi învinuirile şi îndoielile care vin de la diavolul, fie prin propria sa inimă, fie prin alţii.

Să ştim sigur că Dumnezeu, care este mai mare, nu ne osândeşte. Şi cu cât cineva dintre copiii lui
Dumnezeu este mai mare, la fel, nu va osândi pe nimeni.

Numai micimea şi mărginirea, numai vinovăţia şi făţărnicia osândesc. Să învăţăm ceva şi din
lecţia de astăzi.

1 Ioan 3 : 21

Ceea ce sunt nervii (sistemul nervos) pentru trup, este cugetul pentru duhul omului credincios.
Fără nervi, trupul n-ar simţi durerea şi nesimţind durerea, ar fi în primejdia pierderi mădularelor,
atunci când ele sunt lovite sau atacate de ceva. Viaţa, deci, n-ar fi cu putinţă fără nervi. Durerea
este păzitorul vieţii. La fel şi mustrarea cugetului, pentru un organism duhovnicesc sănătos.

Cugetul treaz şi curăţit de orice răutate, prin sângele Domnului Isus (Evrei 10: 22), este un
păzitor pus de harul lui Dumnezeu peste viaţa celui răscumpărat. Când cugetul se întinează, se
întunecă orizontul duhovnicesc şi i se topeşte îndrăzneala pe care trebuie s-o aibă în faţa lui
Dumnezeu.

Omul de ştiinţă Bellachini a ţinut odată o conferinţă despre lumea microbilor, la care a arătat şi
fotografii. A arătat printre altele şi viaţa dintr-un strop de apă. Spectatorii au văzut în fotografii
mărite de mii de ori un amalgam de animale, pe care nu le văzuseră Nici-odată. Picătura era luată
din apa de băut, pe care o savurau zilnic. Cu siguranţă, multora nu le-a mai plăcut apoi apa.
Razele de lumină şi lentilele microscopului au descoperit realitatea.

Dumnezeu vede în adâncul inimilor noastre şi cunoaşte starea noastră. Numai El ne poate
convinge de starea de păcătoşenie şi de vină prin lumina Sfântului Său Cuvântul şi prin acţiunea
Duhului Său. „Dumnezeu e lumină.” (1 Ioan 1:5). Dacă ne vom recunoaşte în lumina Cuvântului
dumnezeiesc, ne vom speria la început. Atunci vom recunoaşte, că aşa nu vom putea sta Nici-
odată în faţa lui Dumnezeu. Dar Dumnezeu este şi dragoste (1 Ioan 4:8 şi 16) şi de aceea a dat şi
mijlocul de curăţire: „Sângele lui Isus Hristos, Fiul Lui, ne curăţeşte de orice păcat.” (1 Ioan:
7). Dragostea nemăsurată şi de nepătruns şi-a găsit punctul culminant pe Golgota. Acolo L-a
pedepsit pe propriul Său Fiul; a judecat în El păcatul tău şi al meu. Pentru că El a suferit acolo şi
a murit în locul tău, poţi fi liber. El vrea să-ţi dăruiască iertarea şi viaţa veşnică, bucuria, pacea,
şi adevărata fericire, dacă îl accepţi în viaţa ta prin credinţa că este Salvatorul tău personal.

„Domnul nu Se uită la ce se uită omul; omul se uită la ceea ce izbeşte ochii, dar Domnul Se uită
la inimă.” (1 Sam. 16:7). Noi nu avem aceleaşi criterii ca Dumnezeu pentru a judeca valoarea
cuiva.

Luaţi un mare artist după care aleargă mulţimile, chiar dacă el este un imoral: în ziua judecăţii nu
i se va cere socoteala de filmele sau de piesele sale de teatru, ci de ceea ce, în viaţa sa particulară,
rămâne ascuns în umbră sau etalează cu plăcere. Fiinţa sa morală va fi judecată, nu darurile sale
artistice.

Adevăratele probleme ale omului sunt deci problemele de conştiinţă. Cine poate să ne ajute să le
rezolvăm? Nu alţii! Ei se zbat în aceleaşi greutăţi ca şi noi. Numai Cuvântul lui Dumnezeu poate
să ne ajute. Cu el noi suntem în faţa adevărului absolut. Pentru ca Dumnezeu să poată interveni
în chip folositor în viaţa noastră, este necesar ca El să vadă totul, să intre pretutindeni, să citească
toate paginile istoriei noastre fără excepţie.

Ce este viaţa noastră? Care este semnificaţia ei? Ce facem noi pe pământ? Care este trecutul
nostru, prezentul nostru, viitorul nostru, raţiunea noastră de a fi? Care este speranţa de care ne
agăţăm? Să nu pierdem timpul cu probleme false. Să ne ocupăm cu curaj de singura şi adevărata
problemă: aceea a relaţiilor personale cu Dumnezeul Cel Sfânt, care este şi Dumnezeul dragostei.

Să avem grijă necurmat de păzitorul lui Dumnezeu, pus la poarta cetăţii noastre: cugetul curat.

Zice sf. Ioan Gură de Aur. „Nimic nu aduce mângâiere cuiva, ca o conştiinţă curată, chiar de ar
năvăli asupra lui mii de ispite.”

Se povesteşte că un om fusese închis, fiind suspectat că săvârşise un omor; dar nu erau dovezi,
iar el tăgăduia cu încordare. Odată l-a vizitat un prieten dintre cei apropiaţi, iar cei de la
închisoare i-au lăsat singuri, ca să vorbească nestingheriţi. Cel întemniţat a început să-şi dezlege
inima în faţa prietenului şi să-i spună cum s-a petrecut fapta şi cât de mult regretă ce a făcut,
când, deodată, s-a oprit înmărmurit; de după o perdea a auzit un scârţâit de peniţă pe hârtie. Ce
era? Acolo se ascunsese un funcţionar care scria toată convorbirea, cuvânt cu cuvânt. Cel închis
era acum pierdut. Fapta lui era descoperită. Nu mai era chip de contestare sau de dezminţire.
Iubite prieten, tu n-ai auzit Nici-odată scârţâitul peniţei cugetului tău, care scrie întruna ce ai
făcut, ce ai vorbit, ce ai gândit? La judecată, el va fi martorul tău împotriva ta, şi nu vei putea
pune nimic la îndoială. De aceea, grăbeşte-te să mergi acolo unde cugetul poate fi redus la tăcere,
şi anume la jertfa Domnului Hristos. Sângele

Lui curăţă de orice păcat. Şi vei putea pleca din faţa crucii cântând bucuros. Cine mă va învinui?
Dumnezeu mă socoteşte neprihănit.

„Astăzi, dacă auziţi glasul Lui, nu vă împietriţi inimile.” (Ev. 3:7 – 8).

„Luaţi seama ca nu cumva să nu voiţi să ascultaţi pe cel care vă vorbeşte!” (Evrei 12:25).

Vecina noastră bătrână, cu auzul foarte slab, s-a lăsat convinsă să-şi cumpere un aparat auditiv
miniaturizat. După multe încercări, sătulă de zgomote şi de şuierături, a aruncat aparatul într-o
cutie. Pur şi simplu nu era capabilă să se servească de el.

Conştiinţa este un instrument delicat cu care omul este înzestrat pentru a i se permite să capteze
vocea lui Dumnezeu. Dar, ca o proteză acustică care nu poate funcţiona dacă nu este reglată
corect, conştiinţa îşi pierde exactitatea sau precizia când ne purtăm cu ea brutal. Ea trebuie să-şi
menţină mereu sensibilitatea şi să stea de veghe în noi.

Cu puţin timp în urmă, o patrulă de noapte a găsit pe trotuar un portofel plin cu bani şi la dus la
poliţie. Un coleg de-al său i-a amintit că dacă ar fi ţinut banii pentru el, nimeni n-ar fi ştiut
vreodată. „Greşeşti, sunt doi martori: Dumnezeu, în care cred, şi conştiinţa mea, care m-ar fi
condamnat” – a răspuns omul. Să nu ne punem conştiinţa într-o cutie! Ea este o prietenă care ne
poate ajuta să captăm vocea lui Dumnezeu.

După cum nu sunt plăcute durerile trupului, aşa nu sunt plăcute mustrările de cuget, dar sunt
necesare. Ele ne păzesc viaţa pe calea cea bună şi ne deschid poarta spre Dumnezeu.

Cugetul întinat şi adormit închide poarta îndrăznelii spre Dumnezeu.

E mai de dorit să stai sub mustrarea cugetului, pentru ca să-ţi îndrepţi paşii pe calea adevărului,
decât să fii lăsat în nesimţire şi pe drumul morţii. Adevărat zicea un scriitor român (Aderca): „Nu
sunt de acord decât cu o tiranie: a propriei conştiinţe.”

Fratele Ioan Marini, scrie: „Ascultă de cugetul tău mai mult decât de o mie de prieteni. Dacă nu
mă mustră cugetul meu, am îndrăzneală la Dumnezeu”, adică sunt pe calea cea dreaptă şi pot,
deci, să merg înainte.

Oamenii pot gândi bine sau rău despre mine, după cât îmi cunosc viaţa. Dacă ei gândesc şi
vorbesc rău despre mine, şi eu nu sunt aşa

cum zic ei, să fiu liniştit. Dar dacă ei vorbesc bine despre mine şi inima mea mă osândeşte,
trebuie să mă Îndrept fără întârziere.
Eu am îndrăzneala la Dumnezeu numai când inima mea (cugetul meu) nu mă osândeşte. Atunci
pot să-i cer lumină pentru înţelegerea tainelor Sale, atunci pot să-i cer putere pentru înfăptuirea
lucrării Sale, atunci pot să-l înalţ fără teamă Numele pe pământ, atunci ştiu că nu sunt rătăcit. Dar
cum pot eu să-mi păstrez starea de îndrăzneală la Dumnezeu? Numai într-un singur fel: să stau
necurmat sub adăpostul sângelui Domnului Isus, să rămân deplin sub stăpânirea Lui, ascultând în
totul de Sfântul Său Cuvânt.

„Preaiubiţilor, dacă nu ne osândeşte inima noastră, avem îndrăzneală la Dumnezeu.”

Iată Cuvântul Domnului ne-a vorbit şi astăzi.

1 Ioan 3 : 22

„Rugăciunea este vorbirea cea mai serioasă dintre toate vorbirile, căci este o audienţă la
Dumnezeu” – spune un vestitor al Evangheliei.

Oricine se roagă, şi vrea ca rugăciunea lui să fie ascultată, trebuie să împlinească regulile
rugăciunii, aşezate de Dumnezeu, şi anume:

– Să creadă în Dumnezeu (Evrei 11: 6) şi în Fiul Său Isus Hristos. (1 Ioan 3:23).

– Să nu fie făţarnic şi mândru. (Luca 18: 9 – 14),

– Să se mărturisească înaintea Domnului. (Psalm. 32:5). „Nelegiuirile voastre pun un zid de

despărţire între voi şi Dumnezeul vostru; păcatele voastre vă ascund Faţa Lui şi-L împiedică să
v-asculte!” (Isaia 59:2).

Se povesteşte că o creştină obişnuia să viziteze regulat bolnavii dintr-un spital pentru a-i consola,
dar şi pentru a le atrage atenţia asupra mântuirii sufletelor lor. Într-o zi a întâlnit pe hol un medic
tânăr pe care îl cunoştea. Pe un ton puţin batjocoritor, el i-a spus: „Ei, doamnă, bănuiesc că iarăşi
le-aţi spus bolnavilor că Dumnezeu ascultă rugăciunile. Spuneţi-mi vă rog, m-ar asculta
Dumnezeul dumneavoastră, dacă l-aş ruga să-mi dea 1000 de Euro? Tocmai o duc prost cu
banii.” Femeia i-a răspuns cu o întrebare: „Să presupunem

că sunteţi prezentat preşedintelui ţării. Aţi avea curajul să-l rugaţi să vă împrumute sau să vă dea
aceşti bani?” Medicul a înţeles şi a răspuns şovăitor: „Nu, voi aştepta până îl voi cunoaşte mai
bine.” „Aşa mă gândeam şi eu, trebuie să-L cunoaşteţi mai bine pe Tatăl meu, înainte ca să-L
puteţi ruga pentru bani”, a răspuns femeia.

Nu există mulţi oameni, care îl folosesc pe Dumnezeu în oarecare măsură numai ca ajutor în caz
de nevoie? întreaga lor viaţă nu se interesează de El, nici nu se gândesc că din cauza păcatelor lor
sunt despărţiţi de Dumnezeu. Fără îndoială, Dumnezeu ascultă în harul Său şi unele rugăciuni ale
unui necredincios, pentru a-i aduce prin bunătatea Sa la pocăinţă. Dar omul trebuie să vină în
concordanţă cu Dumnezeu prin pocăinţă şi prin credinţă, iar aceasta este prima condiţie a unei
rugăciuni ascultate.
Când păzeşti poruncile lui Dumnezeu nu mai ceri nimic de la El în afara poruncilor Lui. Tu nu
mai ai voia ta, ci te-ai predat voii Lui, care este o hrană pentru Tine. (comp. Ioan 4:34).

Poruncile, adică tot Cuvântul lui Dumnezeu – iată ce trebuie să păzim. Dacă rugăciunile noastre
nu sunt ascultate, aici e cauza: nu împlinim Cuvântul, tot Cuvântul scris al lui Dumnezeu.

Când ascultăm Cuvântul lui Dumnezeu, facem ce-I place iui. Ascultarea în totul totului tot de
Dumnezeu este tot ce-I place Lui în noi.

Cei care s-au predat Domnului Isus, cu credinţă şi pocăinţă, au totdeauna intrare slobodă la
Dumnezeu-Tatăl, pentru că Mântuitorul lor este şi Marele Preot care îi poartă necurmat spre
scaunul harului veşnic. (Evrei 4:15-16).

Rugăciunea ţâşnită dintr-o inimă sinceră şi zdrobită, totdeauna este ascultată de Dumnezeu.

Fiind ascunşi prin credinţă în Mântuitorul nostru Isus Hristos, Dumnezeu ne ascultă din pricina
lui. Adevărata rugăciune în Numele Domnului Isus nu este atunci când rosteşti numai cu gura
formula, ci atunci când eşti contopit cu El prin credinţa ascultătoare, atunci când El îţi stăpâneşte
întreaga fiinţă, când eul vechi este dat jos de pe tronul lui.

Dumnezeu-Tatăl îşi găseşte toată plăcerea numai în Fiul Său Isus Hristos (Marcu 1:11), iar noi,
ca să-l fim plăcuţi, trebuie să fim pe deplin ascunşi în El.

Ce este plăcut înaintea lui Dumnezeu? – Ascultarea de voia Lui. (1 Sam. 15:22; Ioan 8: 29; Ioan
5:30; Ioan 6:38).

Facem, nu numai să spunem. Ca să faci trebuie să depui o muncă, o jertfă.

Numai în Hristos îi suntem plăcuţi lui Dumnezeu; numai în Hristos primim tot harul de care
avem nevoie; numai în Hristos rugăciunile noastre sunt drepte şi ascultate.

În Hristos avem totul deplin: şi pe Dumnezeu şi împărăţia Lui. Fie-I binecuvântat Numele!

1 Ioan 3 : 23

A crede în Fiul lui Dumnezeu, Domnul Isus Hristos, este lucrarea cea mai însemnată pe care o
poate face un pământean. Aceasta înseamnă trecerea de partea lui Dumnezeu, înseamnă intrarea
în viaţă, înseamnă izbăvirea de sub puterea celui rău.

Să credem şi să ne iubim. E greu să ţinem minte aceste două lucruri?

Credinţa în Hristos înseamnă credinţa în felul Lui de a fi.

„După cum zice Scriptura: «Oricine crede în El, nu va fi dat de ruşine»” (Rom. 10:11). Ce
înseamnă credinţa în sensul biblic? Trebuie să crezi? Acestea sunt două întrebări, care ne
interesează pe toţi.
Răspunsul la prima întrebare sună astfel: în loc de credinţă s-ar putea pune şi încredere. Credinţa
nu începe acolo unde se opreşte mintea, cum sunt de părere unii oameni, ci începe acolo unde
încetează împotrivirile noastre faţă de Dumnezeu şi se dă ascultare Cuvântului Său.

Şi răspunsul la a doua întrebare? El este foarte scurt şi concis: Da, trebuie să credem! Mulţi vor
obiecta şi vor spune: credinţa este de bunăvoie. Aveţi deplină dreptate! Imaginaţi-vă că cineva ar
cădea în apă. Ca să scape, trebuie să înoate; nu trebuie să-i ordone nimeni acest lucru.
Asemănător este şi cu credinţa în Isus. El însuşi a spus: „Cine crede în Fiul, are viaţa veşnică;
dar cine nu crede în Fiul, nu va vedea viaţa, ci mânia lui Dumnezeu rămâne peste el.” (Ioan
3:36).

Fiecare om are o responsabilitate faţă de soarta sufletului său. Fiecare om trebuie să decidă
singur dacă vrea să fie mântuit sau să meargă în pierzarea veşnică.

Cine face acest pas al credinţei nu va regreta Nici-odată. Domnul şi Mântuitorul nu a dezamăgit
pe nimeni, care şi-a pus încrederea în El. Însă vrem să-i atenţionăm pe toţi cititorii că această
încredere trebuie pusă acum în Mântuitorul. Orice amânare poate fi un prea târziu, şi acesta este
pentru veşnicie.

„Căci unde este multă înţelepciune este şi mult necaz, şi cine ştie multe, are şi multă durere… În
toate este numai deşertăciune şi goană după vânt, şi nu este nimic trainic sub soare.”
(Eclesiastul 1:18; Eclesiastul 2:11).

Câţiva savanţi de la Universitatea Columbia au scris o lucrare întitulată: „Pământul şi universul.”

Iată cum califică ei omul modern: „Handicapat prin concepţiile sale imperfecte, încuiat în
închisoarea simţurilor sale, tulburat de incertitudine, asaltat de îndoieli… Veacul cuceriri spaţiale
a produs o tehnologie de coşmar capabilă să distrugă pământul. Ştiinţa modernă n-a fost în
măsură să biruie foamea sau boala. Dimpotrivă, ştiinţa modernă a creat probleme noi şi
înspăimântătoare.” Această constatare poate să pară pesimistă, dar nu face altceva decât să se
unească cu declaraţiile Cuvântului lui Dumnezeu. Oricare ar fi gradul de inteligenţă, omul a
pierdut contactul şi comuniunea cu Creatorul său. Cu tot progresul tehnic, cu cât avansează mai
mult, cu atât se lărgeşte prăpastia dinaintea lui. „Ce folos are omul din toată truda pe care şi-o
dă sub soare?” (Eclesiastul 1:3), dacă această cercetare nu-l ajută să găsească pacea cu
Dumnezeu?

Aceasta este problema capitală: a fi împăcat cu Dumnezeu şi a gusta cu El aceste dulci relaţii
între tată şi fiu (2 Corinteni 5:20). Lumina Cuvântului Său permite a vedea şi a aprecia orice
lucru la corecta lui valoare. Iată de ce fiecare este invitat să se încreadă în Domnul din toată
inima şi să nu se bizuiască pe înţelepciunea sa. (Prov. 3:5).

Domnul Isus a spus: „Cine Mă urmează pe Mine, nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina
vieţii.” (Ioan 8:12).

A fi creştin înseamnă a urma pe Domnul Isus, iar a-l urma pe El înseamnă a avea lumină (lumina
este viaţă). Toate adevărurile de temelie, pentru adevăratul urmaş al lui Hristos, sunt lămurite în
lumină, sunt trăite şi sunt mărturisite de el. Adevăruri ca acesta: jertfa Domnului Isus, învierea
Lui, înălţarea Lui la cer, trimiterea Duhului Sfânt la urmaşii Lui, mântuirea prin credinţă,
mijlocirea Lui ca Mare Preot, Biserica (Trupul) Lui în unicitatea ei, revenirea Lui pentru răpirea
Bisericii, venirea Lui pentru judecata lumii etc.

Da, cine urmează cu adevărat, zi de zi, pe Domnul Isus, nu umblă – nu poate umbla în întuneric.
Cum să fii în întuneric când te afli în soare?

A crede în Domnul Isus Hristos înseamnă a-L primi conştient ca Mântuitor personal, înseamnă a
primi preţul răscumpărării din păcat, plătit de El pe crucea de pe Golgota, înseamnă naşterea din
nou, înseamnă schimbarea de direcţie, înseamnă intrarea sub deplina Lui stăpânire, înseamnă a fi
creştin.

A crede în Fiul lui Dumnezeu, Domnul Isus Hristos, înseamnă strămutarea din împărăţia
întunericului în împărăţia luminii; din împărăţia minciunii, în împărăţia adevărului; din împărăţia
urii, în împărăţia dragostei.

Cine crede bine, trăieşte bine.

Credinţa este una singură şi ea este poruncă a lui Dumnezeu pentru noi, aşa cum viaţa veşnică
este poruncă (Ioan 12:50), cum iubirea este poruncă (Ioan 13:34) şi cum întreaga creaţie este
poruncă. (Facerea 1).

„Dragostea nu se laudă, nu se umflă de mândrie, nu se poartă necuviincios, nu caută folosul

său, nu se mânie, nu se gândeşte la rău.” (1 Corinteni 13:4-5).

Se povesteşte că un tânăr mecanic a dorit să studieze dreptul. Şi pentru că era sărac, ca să-şi
poată atinge scopul, a început să-şi facă economii pentru a se putea întreţine la facultate. După 8
ani a strâns banii necesari ca să studieze.

Şi s-a apucat de carte cu sârguinţă. În primele săptămâni a făcut cunoştinţă cu fiul unui negustor
bogat. Acest tânăr era talentat şi s-au împrietenit. După scurt timp, studentul bogat, în urma unui
accident al tatălui său, rămâne sărac şi trebuie să-şi întrerupă studiile pentru a-şi putea câştiga
pâinea altfel.

în ziua următoare, la uşa orfanului soseşte o scrisoare de la mecanic. „Prietene, nu mă vei mai
vedea, am plecat departe. Tu eşti mai capabil decât mine. Ia economiile mele şi continuă-ţi
studiile. Nu mă căuta, căci nu mă vei găsi…”

Lui Dumnezeu îi place să scrie ultimele capitole din viaţa ta. Sunt banii tăi ai lui Dumnezeu?
Înfăptuieşti tu totul în viaţă după felul lui Dumnezeu? Istorisirea aceasta ne-a prezentat o lecţie a
dragostei necondiţionate. Dar dacă se apelează la dragostea ta? Celui care-ţi

cere haina, ce-i vei da? Domnul nostru ne spune: „Dă-ţi şi cămaşa.” Dacă eşti rugat să porţi
povara celui de lângă tine o milă, mergi cu ea două mile. Care este motivaţia acestui
raţionament? Dacă vei da numai ce ţi s-a cerut, vei fi încărcat de amărăciune, că s-a apelat la
tine, la serviciul tău, la munca ta, la bunăvoinţa ta, la banii tăi; dar dacă vei da mai mult decât ţi
s-a cerut, vei învinge amărăciunea. Fă ceva în plus; vei fi încântat iar lucrul îţi va fi mai plăcut.

Te înşeli dacă gândeşti că după moarte totul s-a sfârşit. Dumnezeu n-a creat pe om la fel ca pe
animal. După moarte, omul se întoarce în pământ, iar duhul se întoarce la Dumnezeu care l-a dat.
(Eclesiastul 12:7). Te înşeli dacă spui: O viaţă cinstită mă va susţine în faţa dreptăţii divine. În
faţa lui Dumnezeu, toţi suntem păcătoşi. (Romani 3:23). Te înşeli dacă te bizui pe rugăciunile
acelor care vor rămâne pe pământ după tine, pentru că aceştia nici nu pot să se răscumpere unul
pe altul, nici să dea lui Dumnezeu preţul răscumpărării. (Psalm 49:7). Dacă mori în păcatele tale,
vei învia cu păcatele tale.

Te înşeli dacă spui: Dumnezeu este prea bun, El va ierta pe toţi oamenii. Biblia spune că El nu
socoteşte pe cel vinovat drept nevinovat (Exodul 34:7) dar, dacă Dumnezeu este Sfânt, El este şi
Dragoste. El a venit pe pământ în Persoana Fiului Său, Isus Hristos, pentru a ispăşi pe cruce
păcatele celor care cred în El.

Primeşte aşa cum eşti această mântuire gratuită!

Când Dumnezeu dă porunci omului, le dă pe măsura puterii lui de împlinire, altfel ar fi un

Dumnezeu nedrept. Cum să ceri orbului să deosebească culorile şi ologului să alerge? Ca să
zboare pasărea, Dumnezeu i-a dat întâi aripi.

Porunca lui Dumnezeu este ca omul să creadă în Fiul Său, Isus Hristos, iar pentru a putea crede,
a trimis pe însuşi Fiul Său aici pe pământ, ca să Se descopere oamenilor, să le vorbească, să facă
minuni în faţa lor, să moară şi să învie pentru mântuirea lor. Toate acestea le-au scris apostolii
Săi, ca să fie citite de toţi oamenii, pe tot parcursul istoriei.

Nimeni dintre oameni nu e lipsit de posibilitatea de a crede în Mântuitorul Hristos; oricine poate
să creadă, dacă vrea să creadă. Cine spune că nu poate crede, înseamnă că nu vrea să creadă.
Mulţi oameni n-au văzut Japonia, dar acceptă existenţa ei prin credinţă.

„… Şi să ne iubim unii pe alţii, cum ne-a poruncit El.”

Această epistolă a sf. ap. Ioan este adresată copiilor lui Dumnezeu, adică oamenilor născuţi din
nou din sămânţa lui Dumnezeu. Ei au din partea lui Dumnezeu, prin Duhul Sfânt, tot ce le
trebuie ca să poată trăi adevărata viaţă nouă de creştini. Au primit, deci, şi dragostea, ca să se
poată iubi unii pe alţii (Rom. 5:5). Trebuie însă un singur lucru: să întindă mâna credinţei, să ia
darurile lui Dumnezeu, ca să le pună în folosul vieţii şi al lucrării pe ogorul Evangheliei.

Poruncile lui Dumnezeu totdeauna sunt însoţite de putere şi cine vrea, poate să le împlinească,
adică să intre sub stăpânirea lor, în mediul lor, aşa cum viaţa fizică poate exista numai rămânând
în mediul ei: aerul, lumina şi căldura.

Credinţa şi dragostea, ca porunci ale lui Dumnezeu, sunt mediul în care poate să se nască, să
crească şi să rodească viaţa cea nouă din Dumnezeu, viaţa de copil al lui Dumnezeu.
Când Dumnezeu porunceşte „…Să credem în Numele Fiului Său…” de fapt ne îndeamnă să
primim credinţa pe care El vrea s-o sădească în noi, ne îndeamnă să trecem de partea Lui, în
mediul Lui. Şi după ce am trecut, îşi face lucrarea Lui cu noi, spre fericirea noastră.

Când El ne porunceşte „…Să ne iubim unii pe alţii…” ne îndeamnă să deschidem inima noastră,
ca să poată turna El dragostea Lui în ea. (Rom. 5:5). El nu ne cere ceva până nu ne-a dat mai
întâi.

Omul, cu ceea ce are el, nu ştie şi nu poate să iubească. Când însă se întoarce la Dumnezeu,
Făcătorul Său, primeşte starea care poate înfăptui toate legile şi poruncile lui Dumnezeu. După
ce a intrat în mediul lui Dumnezeu, trebuie să crească şi să înmulţească ceea ce i-a dat
Dumnezeu. În felul acesta înţelegem versetul de mai sus: „…Porunca Lui este să credem în
Numele Fiului Său Isus Hristos, şi să ne iubim unii pe alţii, cum ne-a poruncit El.”

Credinţa şi iubirea trebuie crescute şi înmulţite necurmat, căci numai aşa se poate păstra viaţa cea
nouă, numai aşa este ea folositoare pe pământ.

1 Ioan 3 : 24

Poruncile lui Dumnezeu – aşa cum s-a spus şi în meditaţia dinainte – nu sunt nişte ordine ca în
armată, când comandantul le spune ostaşilor, iar ei trebuie să le împlinească fără şovăire, ci ele
sunt mediul în care se naşte, creşte şi rodeşte viaţa.

Poruncile lui Dumnezeu sunt Cuvântul Lui scris şi, îndeosebi Noul Testament. Acest Cuvânt este
însuşi Fiul Său Isus Hristos, care S-a întrupat ca om pe pământ cum e scris: „Şi Cuvântul S-a
făcut trup, şi a locuit printre noi, plin de har şi de adevăr.” (Ioan 1:14).

„Cine păzeşte poruncile (Cuvântul) Lui rămâne în Ei, şi El în el…”, pentru că El e una cu
Cuvântul Său. „Rămâneţi în mine şi Eu voi rămânea în voi.” (Ioan 15:4).

Contopirea cu Hristos, cu viaţa Lui, cu Duhul Lui, cu felul Lui, este o dovadă puternică a
credinţei în El şi a mântuirii dată de El.

Domnul Isus Hristos este Capul, iar credincioşii Lui sunt mădulare în Trupul Său. Ei sunt o
unitate desăvârşită, văzută şi de prieteni, şi de duşmani.

Poruncile lui Dumnezeu în Noul Legământ nu sunt ca cele din Vechiul Legământ, care cereau
totul de la om, fără să-i dea nimic. Ele sunt, mai curând, daruri ale harului veşnic. Oare când
citim că porunca Lui este viaţa veşnică (Ioan 12:50), nu este aceasta mai întâi, darul harului Său?
(Ioan 10: 28; Ioan 3:16; Ioan 17:2-3; Rom. 5:21; Rom. 6:23). Sau când citim că porunca Lui este
dragostea, nu a turnat El, mai întâi, dragoste în inimile credincioşilor? (Rom. 5:5). Sau când
porunceşte să credem, nu ne-a dat El mai întâi credinţa? (luda 3; Filip. 2:13).

Dumnezeu, prin Domnul Isus Hristos, ne-a dăruit totul cu privire la viaţă şi evlavie. (2 Pet. 1:3).
Din partea noastră se cere doar atât: să păstrăm şi să păzim ce ne-a dat El, ca să putem trăi fericiţi
şi biruitori în El. „Păstrează ce ai primit.” (Apoc. 3:11; Apoc. 2:25). „Să păstrăm credinţa.” (2
Timotei 4:7). Nu poţi păstra sau păzi decât ceea ce ai primit.

Mulţi oameni se simt singuri. Ei n-au pe nimeni în care să se poată încrede, n-au pe nimeni care
să-i întâmpine cu milă şi cu înţelegere. Se poate ca ei să trăiască în împrejurări exterioare bune,
dar în interiorul lor sunt singuri. Mijloacele de informare a maselor oferă tot felul de înlocuitori
pentru singurătate. Dar ele nu-l pot ajuta pe omul singur, pentru că un televizor nu poate să
asculte. El nu dă nici un răspuns când îi povestesc despre grijile mele sau când îi cer un sfat. Eu
rămân singur cu problemele mele. Dar tocmai pentru cei care se simt singuri şi părăsiţi, Domnul
Isus are un cuvânt de mângâiere. El vrea să umple golul. El vrea să intre în viaţa ta şi a mea, mai
întâi ca Mântuitor pentru păcatele noastre, iar apoi ca ajutor şi sprijin; ca prieten adevărat în care
să avem încredere deplină. El nu poate dezamăgi pe nici unul care se încrede în El. În rugăciune,
îi putem spune Lui toate necazurile, toate grijile şi problemele. Cu privire la păcatele noastre, El
ne arată crucea unde a plătit vina noastră. Noi o putem accepta în credinţă. Când este vorba de
problemele noastre din viaţa de credinţă, atunci El Se arată ca prieten şi însoţitor care nu ne
părăseşte Nici-odată. El este totdeauna prezent cu mila Sa, cu sfatul Său din Biblie, Cuvântul
Său.

Din el însuşi, omul n-are nimic bun. Totul este darul lui Dumnezeu.

A păzi poruncile lui Dumnezeu înseamnă a rămâne în mediul lui Dumnezeu, adică a rămâne în
ele ca daruri ale lui Dumnezeu. Nu poţi să-ţi păstrezi viaţa decât rămânând în mediul ei.
„Rămâneţi în mine şi eu voi rămânea în voi”, spunea Domnul Isus. (Ioan 15:4). El este viaţa. El
este mediul nostru. Dacă ieşim din El, pierim, aşa cum piere unul care nu mai vrea să rămână în
locul unde se află oxigen (mediul vieţii). „Domnul este cu voi când sunteţi cu El” – spune
Cuvântul lui Dumnezeu. (2 Cronici 15:2).

Dar chiar şi voinţa şi puterea ca să rămânem în mediul lui Dumnezeu este tot darul Său.

Numai prin păzi rea Cuvântului lui Dumnezeu, adică prin împlinirea lui, dovedim că rămânem în
El şi El (felul Lui de a fi) în noi.

Aceasta este o lege peste care nu se poate trece.

Nu numai învăţătura (teoria) poruncilor (Cuvântului), ci Duhul, adică viaţa, felul de a fi al lui
Dumnezeu, aceasta dovedeşte că suntem în Dumnezeu.

Toată slava I se cuvine Lui, pentru că tot ce avem şi tot ce suntem este numai harul pe care ni l-a
trimis prin Fiul Său Isus Hristos. (Ioan 1:17). Amin.

1 Ioan 4 : 1

După cum în Sfânta Scriptură găsim de multe ori îndemnul limpede şi puternic: „credeţi” sau
„să credeţi”, tot aşa de limpede şi de puternic este arătat îndemnul: „nu credeţi” sau „să nu daţi
crezare…”
Viaţa în Domnul Isus Hristos atârnă nu numai de credinţă, ci şi de necredinţă: să credem bine şi
puternic adevărul lui Dumnezeu şi să nu credem minciuna diavolului.

Este tot atât de însemnat să adunăm elementele care să ne întărească credinţa în adevăr, după
cum este necesar să adunăm elementele care să ne întărească necredinţa în minciună.

„Preaiubiţilor, să nu daţi crezare oricărui duh; ci să cercetaţi duhurile, dacă sunt de la

Dumnezeu; căci în lume au ieşit mulţi prooroci mincinoşi.”

Cuvintele frumoase nu sunt totdeauna şi adevărate. Trimişii gabaoniţilor spun o istorie frumoasă
dar plină de minciuni. De aceea trebuie să ne păzim bine buzele. Să luăm seama ce mărturisim şi
ce spunem că suntem.

Să stăm necurmat de partea adevărului, fiind gata mai de grabă să murim decât să spunem
minciuni.

încrederea în sine nu înseamnă înţelepciune. Israeliţii n-au întrebat pe Domnul. Au plănuit, au

judecat şi au hotărât singuri. Astfel s-au rătăcit. Dacă şi-ar fi ridicat mâinile în rugăciune spre
Dumnezeu, ar fi primit lumina care duce pe calea adevărului. Prăpădul ne aşteaptă când ne
lăudăm că suntem stăpâni pe soarta noastră şi cârmuitorii corăbiei noastre. Dacă umblăm de
capul nostru, nu umblăm cu Dumnezeu.

„…Să nu daţi crezare oricărui duh; ci să cercetaţi duhurile, dacă sunt de la Dumnezeu…”

E o datorie sfântă, pentru noi creştinii, să cercetăm duhurile. Să nu dăm crezare nici duhului de
partidă. E mare primejdie!

„Cercetează-mă, Dumnezeule, şi cunoaşte-mi inima!… Vezi dacă sunt pe o cale rea, şi du-mă pe
calea veşniciei!” (Ps. 139:23 – 24).

Mulţi oameni merg periodic la medic pentru o consultaţie. Medicul cunoaşte mai bine corpul
omenesc decât pacientul. El poate constata, de exemplu, o boală în stadiul primar, înainte ca

pacientul să observe că este bolnav. Cu cât este depistată mai repede o boală, cu atât sunt mai
mari şansele de vindecare.

În acest înţeles, David îl ruga pe Dumnezeu în legătură cu viaţa spirituală: „Cercetează-mă

Dumnezeule!” Prin aceasta, el nu voia să ascundă nimic de ochii cercetători ai lui Dumnezeu.
Lăsăm ca Dumnezeu să cerceteze gândurile noastre şi adâncimile inimilor noastre sau spunem:
„Cercetează-mă Dumnezeule dar nu merge prea adânc”?

Un medic poate deseori numai constata boia, dar nu o poate vindeca. Dumnezeu poate însă
amândouă lucrurile. De aceea David adaugă rugămintea ca Dumnezeu să-i descopere drumurile
greşite: „Şi du-mă pe calea veşniciei!” De-ar fi aceasta şi dorinţa noastră! Pe lângă această
consultaţie a inimii de către Dumnezeu, găsim în Noul Testament şi examinarea de conştiinţă.
„Fiecare să se cerceteze dar pe sine însuşi…” (1 Cor. 11:28 – 31). Când ne cercetăm pe noi
înşine, osândim ceea ce observăm că nu e în concordanţă cu Dumnezeu şi cu Cuvântul Său. O,
de ne-ar dărui Domnul mereu o putere fină de discernământ! O cercetare de sine este neapărat
necesară pentru o părtăşie netulburată cu Dumnezeu, Tatăl nostru.

„Dumnezeu nu dă Duhul Său Sfânt acelora care tânjesc să fie umpluţi de El; El dă Duhul Sfânt
acelora care ascultă de El”, ne spune H. Taylor.

Nu tot ce este îmbrăcat în haină religioasă este de la Dumnezeu. Iată un lucru pe care trebuie să-l
ştim bine.

Aşa după cum cercetăm hrana pe care o mâncăm, ca să nu fie otrăvită, căci ne primejduim viaţa,
tot aşa trebuie să cercetăm orice hrană spirituală, ca să nu fie amestecată cu ceva omenesc. E
vorba de viaţa noastră, de mântuirea şi desăvârşirea noastră.

1 Ioan 4 : 2

Duhul lui Dumnezeu sau Duhul Sfânt este Unul şi Acelaşi. El are de făcut pe pământ o unică
lucrare: să proslăvească pe Domnul Isus prin Biserică (Trupul Său), să descopere tainele de care
are nevoie Biserica. (Ioan 16:14).

Nu numai despre prima întrupare a Domnului Isus mărturiseşte Duhul Sfânt, ci despre toate
întrupările care s-au făcut şi se fac de atunci încoace, adică despre toţi cei care au primit în ei, în
trupul lor, prin credinţă, pe Domnul Isus ca Mântuitor şi Domn.

Orice creştin adevărat este o întrupare a Domnului Isus, adică un purtător de Hristos. Creştinul,
în trupul lui, sfinţeşte pe Hristos ca Domn (1 Pet. 3:15; Efes. 3:17), pentru că trupul nu-i mai
aparţine, ci, din clipa predării lui în braţele Mântuitorului, a devenit templul lui Dumnezeu (1
Corinteni 3:16; 1 Corinteni 6:19).

Viaţa creştină adevărată este o necurmată mărturisire a întrupării Domnului Isus.

Nimeni nu poate trăi viaţa creştină decât prin Duhul Sfânt, pentru că nu există creştin, adică om
născut din nou, fără Duhul Sfânt. În clipa când cineva aude Evanghelia, o crede şi se pocăieşte,
primeşte şi Duhul Sfânt Cine primeşte cu adevărat în fiinţa sa pe Domnul Isus ca Mântuitor şi
Domn, primeşte pe Duhul Sfânt, pentru că Duhul Sfânt este Cel care face lucrarea tainică a
naşterii din nou. „Dacă n-are cineva Duhul lui Hristos (Duhul Sfânt), nu este al Lui.” (Rom. 8:
9).

Fratele meu, să ştii că tu ai primit darul Duhului Sfânt în clipa când te-ai predat Domnului Isus,
şi acest dar care ţi-a fost dat, se bazează pe faptul că Domnul Isus a fost înălţat la cer, şi numai pe
acesta.

Se poate deci ca Domnul Isus să fi fost proslăvit şi tu care ai crezut în El să nu fi primit Duhul
Sfânt? Totuşi unii nu au lumină aici. Un om al lui Dumnezeu, W. Nee, povesteşte despre un
tânăr, care auzind şi înţelegând adevărul despre Isus cel proslăvit şi despre Duhul Sfânt revărsat
în urma acestui fapt, a venit acasă şi a început să se roage plin de zel: „Doamne, cred. Vreau să
primesc puterea Duhului Sfânt! Văzând, Doamne, că Tu ai fost proslăvit, revarsă-ţi acum asupra
mea Duhul Tău!” Apoi s-a oprit şi s-a corectat: „O, nu Domne, totul e greşit!” Şi a început să se
roage din nou: „Doamne, noi trăim în părtăşie, Tu, Doamne Isuse, şi cu mine; şi Tatăl ne-a
promis două lucruri: Ţie slava, iar mie Duhul. Tu ai primit slava, de aceea, nici nu-mi trece prin
cap că eu nu am primit Duhul. Îţi mulţumesc, Doamne, pentru acest dar minunat.”

O, cât de limpede este adevărul! Să avem şi noi o inimă limpede, de prunc, şi vom înţelege
adevărul lui Dumnezeu, aşa cum este.

1 Ioan 4 : 3

În vremea imperiului roman era o vorbă, care circula în toată lumea şi anume: „Toate drumurile
duc la Roma.” în adevăr, Roma era inima şi creierul lumii de atunci; de aceea totul se îndrepta
spre ea şi de la ea plecau apoi legi, porunci, meşteri şi oşti peste tot unde era nevoie.

Aşa este Domnul Isus în împărăţia mântuirii, împărăţia harului veşnic. Pe El L-a rânduit
Dumnezeu-Tatăl să fie Centrul mântuirii vieţii noastre. Toate Scripturile duc spre El, adică îl
arată pe El; Duhul Sfânt, care vine de la Tatăl îl mărturiseşte şi îl înalţă pe El (Ioan 15:23) şi
orice lucrare a harului lui Dumnezeu îl descoperă pe El ca pe singurul Mântuitor şi Mare Preot al
Mântuirii noastre veşnice.

Tot ce vine din Dumnezeu, din adevăr, duce spre Hristos. Dumnezeu ni Se descoperă prin
Hristos şi prin El ne-a apropiat de Sine, făcându-ne copii ai Săi.

Orice har pe care ni-l dă Dumnezeu, ni-l dă prin Hristos şi orice rugăciune a noastră se suie la El
prin Hristos.

Domnul Isus Hristos este Centrul împărăţiei Cerului, este centrul vieţii noastre a celor
credincioşi. Despărţiţi de El, nu putem face nimic, nu putem trăi nici o clipă viaţa cea nouă. El
este Viaţa noastră. (Ioan 15:5; Colos. 3:3). Binecuvântat să-I fie Numele!

Fraţii mei, să fim foarte atenţi atât la ce vine dinăuntru nostru, cât şi la ce vine din afara noastră.
Dacă nu vine din Isus, prin Isus şi pentru Isus este de la cel rău, este de la Antihrist, fie că este
vorba de învăţături, îndemnuri, căi şi lucrări.

„…Orice duh, care nu mărturiseşte pe Isus, nu este de la Dumnezeu, ci este duhul lui
Antihrist…”

Şi duhul de partidă.

Isus înseamnă desfiinţarea zidurilor de despărţire, nimicirea duhului de partidă şi stingerea

puterii păcatului.

„Pe cel ce vine la Mine, nu-l voi izgoni afară.” (Ioan 6:37).
D. L. Moody, într-una din cărţile sale, istoriseşte următoarele: „Un tânăr cufundat în păcat şi
ticăloşie, care mergea cu paşi repezi spre pierzarea eternă, a fost într-o seară la adunare. Duhul
lui Dumnezeu a început să lucreze asupra lui. Am stat de vorbă şi am

căutata să-l abat de la calea nelegiuirii, spunându-i versetul din Ioan 6:37. Apoi l-am întrebat:
„Crezi că Domnul Isus a spus aceste cuvinte?” „Da, vreau să le primesc”, a răspuns el. „Nu aşa!
Spune dacă ie crezi sau nu.” „Sper că am să le pot crede.” „Nu-i vorba de speranţă aici. Le
crezi?”

Aceasta este întrebarea. Fă-ţi partea ta şi Domnul şi-o face pe a Sa. În cele din urmă a căpătat
lumină şi a găsit mângâierea în cuvintele de care am vorbit. Târziu, după miezul nopţii, a
îngenunchiat pentru rugăciune şi s-a întors la Domnul, primind Evanghelia Sa.

„Acum, să nu-ţi închipui că din împărăţia lui Satan se poate fugi atât de uşor”, i-am spus eu.
„Mâine va veni şi va încerca să te convingă că ai avut doar plăcute simţiri trecătoare, că Domnul
nu te-a primit. Ţine-te de cuvântul din Ioan 6:37: «Pe cel ce vine la Mine, nu-l voi izgoni afară.»
Cuvântul acesta să-ţi fie arma spirituală.”

Diavolul n-a lăsat pe nimeni să plece de la el fără să încerce, în fel şi chip, să-l încurce cu ceva şi
să-l facă să se îndoiască. Chiar după ce venim la Domnul Isus, acest vrăjmaş încearcă să ne
tulbure cu îndoieli şi să ne facă să gândim că nu este tocmai aşa cum ne mângâiem noi cu ceea ce
este în Biblie. Să învăţăm să-i punem totdeauna înainte ce este scris şi astfel va fugi de la noi!
Să-i strigăm că este un învins la crucea Domnului Isus,

Antihrist înseamnă Contra sau împotriva iui Hristos.

Tot ce se împotriveşte felului de a fi a lui Hristos, fie ascuns, fie pe faţă, este duhul lui Antihrist.

Cineva poate să rostească numele Domnului Isus cu buzele, dar cu inima să fie departe de El.
Aceasta este tot o stare antihristică. Nu vorbele pe care le spui, ci viaţa pe care o trăieşti te arată
dacă eşti sau nu o făptură nouă în Hristos (2 Corinteni 5:16-17), te arată dacă eşti călăuzit de
Duhul lui Hristos sau de duhul lui Antihrist.

În lume, duhul lui Antihrist are mare putere; de aceea fiecare creştin în parte şi Biserica lui
Hristos în general, trebuie să devină o forţă, ca să scape de acest duh. Şi nu putem deveni o forţă
duhovnicească decât rămânând în Hristos, sub călăuzirea Duhului şi Cuvântului Său.

Doamne Isuse, scumpul meu Mântuitor, păstrează-mă în întregime în Tine şi biruieşte-mă Tu cu

lumina adevărului şi dragostei

Tale, ca biruit fiind de Tine, să pot birui orice duh străin dinăuntru şi din afara mea, amin.

1 Ioan 4 : 4

Aici este taina creştinismului, taina necunoscută de lume: „Hristos în voi, nădejdea slavei.”
(Colos. 1:27).
A fi creştin înseamnă a avea pe Hristos în tine, iar a avea pe Hristos în tine înseamnă mai întâi, a-
L primi, prin credinţă, ca Mântuitor şi Domn. (Efes. 3:17; 1 Pet. 3:15).

Cel care este pentru noi este mai mare decât toţi cei care ar putea fi împotriva noastră.

„Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Hristos? Necazul, sau strâmtorarea, sau
prigonirea, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia, sau sabia? Totuşi în toate
aceste lucruri noi suntem mai mult decât biruitori, prin Acela care ne-a iubit.” (Romani 8:35 şi
37).

Domnul ne lasă să trecem prin greutăţi uneori ca să ne dăm seama cât de mult avem nevoie de
El. Încurajaţi şi întăriţi de dragostea Sa, noi ieşim din încercări îmbogăţiţi în chip spiritual, având
o nouă apreciere a înţelepciunii şi harului lui Dumnezeu şi putem fi aduşi în starea de a-i înţelege
pe alţii şi de a-i ajuta.

Mama unui copil înapoiat mintal a scris: „Aveam să fim numiţi handicapul fiicei noastre, dacă nu
S-ar fi folosit Dumnezeu de lucrul acesta ca să ajungem să-L cunoaştem mai bine pe Domnul.
Cuvintele nu pot exprima deznădejdea noastră când am înţeles că fetiţa noastră nu se dezvoltă
normal. Dar aceasta ne-a făcut să înţelegem puţin din ce trebuie să simtă scumpul nostru
Mântuitor atunci când unul din copiii Săi nu se dezvoltă spiritual cum ar trebui. Domnul ştie că
durerile noastre, dacă le acceptăm în partea lor bună, vor îmbogăţi viaţa noastră; şi ar fi imposibil
să facă altfel.”

Copii ai lui Dumnezeu, când vin necazurile, să vă feriţi să vă răzvrătiţi! Mila de soarta voastră,
cârtirile şi amărăciunea vor bloca dezvoltarea voastră spirituală şi vă vor face nefolositori în
slujba Domnului!

De altă parte, lauda, o supunere bucuroasă şi o credinţă vie în dragostea Sa vor ajuta creşterea
voastră în har. Dacă-L lăsaţi pe Domnul să lărgească capacităţile voastre prin durere, poverile
vor deveni binecuvântări şi încercările vor fi biruinţe.

Numai cel care a primit conştient în viaţa sa pe Domnul Isus ca Mântuitor, adică cel ce şi-a simţit
povara păcatelor şi s-a apropiat de El cu credinţă şi pocăinţă, a devenit creştin. În urma acestei
primiri, se petrece în inima lui tainica lucrare a naşterii din nou, care-i dă o nouă fire, firea sau
natura lui Dumnezeu.

Orice creştin adevărat este un copil a lui Dumnezeu, născut din Dumnezeu, şi lucrul acesta
trebuie să-l ştie sigur şi să-l mărturisească tot timpul cu viaţa sa şi, ori de câte ori este nevoie, şi
cu gura sa. Aceasta nu este o mândrie, ci o datorie, o mare datorie, prima datorie. Cum ar putea
afla alţi păcătoşi despre Mântuitorul Isus Hristos, dacă nu L-ar mărturisi cei ce L-au primit?
Unde intră Domnul Isus, se face schimbare şi acest lucru este văzut de toţi: şi de prieteni şi de
duşmani.

„Voi, copilaşilor, sunteţi din Dumnezeu; şi i-aţi biruit, pentru că Cel ce este în voi, este mai
mare decât cel ce este în lume.”
Fraţii mei, dacă în adevăr v-aţi predat Domnului Isus, dacă în adevăr aţi încheiat un legământ cu
El, dacă în adevăr aţi rupt-o cu lumea păcatului, atunci s-a petrecut în voi lucrarea tainică a
naşterii din nou şi, voi, deci, sunteţi copii ai lui Dumnezeu. De lucrul acesta trebuie să fiţi siguri,
dacă cele de mai sus s-au petrecut cu adevărat în voi şi cu voi, prin credinţă şi pocăinţă. Să mai
fiţi siguri că Domnul Isus, Cel pe care L-aţi primit în inimă ca Mântuitor şi Domn, nu mai pleacă
Nici-odată de la voi, dacă voi nu mai plecaţi de la El (2 Cron. 15:2) şi că El este mai tare decât
diavolul, stăpânitorul lumii păcatului. Nu vă temeţi, deci. El nu vă va lăsa cu nici un chip, ci veţi
birui totul.

Istoria spune despre Antigon (un rege grec), că a simţit într-o zi un murmur deznădăjduit în
rândurile oştirii sale, care se afla în faţa unui duşman puternic. Ostaşii se descurajau unii pe alţii.
Atunci Antigon a venit în mijlocul lor şi le-a zis: „E adevărat că oştirea duşmanului e mare. Dar
vitejia mea oare n-o puneţi la socoteală?” Auzind acest lucru, ostaşii au căpătat curaj şi astfel au
câştigat biruinţa.

„…Cel ce este în voi, este mai mare decât cel ce este în lume.”

Hristos e în noi. Ne dăm noi oare îndeajuns seama de acest adevăr? O, cât de liniştiţi ar trebui să
fim!

Proorocul Elisei s-a rugat Domnului ca să deschidă ochii slujitorului său Ghehazi, care se
înspăimântase la vederea oştirii siriene. Domnul i-a deschis ochii şi Ghehazi a văzut că oştirea
îngerilor, care-i apăra pe ei, era mai mare decât oastea duşmanilor. (2 Regi 6:16-17).

Hristos e în noi şi în El avem toată încrederea că vom birui totul şi vom ajunge la ţintă. El este
Marele Erou care a câştigat cea mai desăvârşită şi veşnică biruinţă pe crucea de pe Golgota şi în
dimineaţa învierii.

Mitologia greacă povesteşte despre două persoane, care au biruit într-o anumită împrejurare. Este
vorba despre Odiseu, care, trecând cu corabia pe lângă insula fermecată, a poruncit să se pună
ceară în urechile marinarilor, iar pe el, să-l lege de catarg, ca nu cumva să fie vrăjit de cântecul
sirenelor. Astfel a scăpat de primejdie. Ai doilea a fost Orfeu, care într-o împrejurare
asemănătoare, a biruit vraja acestui cântec şi a salvat pe marinarii săi prin cântecul lui mai
fermecător decât al sirenelor.

Este bine să ne închidem faţă de glasul ispitelor, dar şi mai bine este să punem ceva mas bun în
loc. Domnul Isus Hristos ne farmecă sufletele mai mult decât lumea. Dacă El ne este desfătarea,
atunci nimic din lume nu ne mai poate atrage. El este mai tare decât tot ce este în lume.

Venim iarăşi la naşterea din nou: cei care au firea (natura) lui Dumnezeu, iubesc ceea ce iubeşte
El şi adună necurmat ceea ce adună El.

Doamne Isuse Tu eşti Comoara mea, care întrece toate comorile lumii. Ţine-mă adăpostit deplin
în Tine, ca să mă pot bucura de Tine în orice vreme, amin.

1 Ioan 4 : 5
Lumea are felul ei de a fi şi chiar dacă ar îmbrăca veşminte religioase, tot o cunoşti. Duhul ei se
simte oricât ar fi de acoperit, pentru că are un miros deosebit. Cel care stă sub călăuzirea Duhului
lui Dumnezeu, nu poate fi înşelat în privinţa aceasta.

Lumea nu adună cu Dumnezeu, ci dimpotrivă. Împărăţia ei are la temelie păcatul, iar păcatul este
fărădelege, adică este în afara legilor lui Dumnezeu.

Sunt două împărăţii: împărăţia de jos (împărăţia lumii) şi Împărăţia de Sus (Împărăţia lui
Dumnezeu).

Împărăţia lumii are legile ei, izvorâte din starea de păcat în care se află omul. Această împărăţie
cuprinde tot ce se află pe pământ: rase, popoare, triburi, economie, politică, religie, artă, categorii
sociale, etc. Dreptatea în această împărăţie o dau cei tari şi interesele de un fel sau altul. Din
această cauză pe pământ nu e pace şi linişte, ci lupte între om şi om, lupte în familie, între
comunităţi, între religii, între partide politice, între popoare etc.

Domnul Isus a spus limpede şi puternic: „împărăţia Mea nu este din lumea aceasta. (Ioan
18:36).

Împărăţia de Sus (împărăţia lui Dumnezeu), este împărăţia păcii, a dreptăţii şi a unităţii
desăvârşite. Aici nu sunt despărţiri, nici interese străine de Dumnezeu şi de adevărul Său, nici
lupte pentru că nu este păcat. În împărăţia Sa, Dumnezeu este totul în toate şi în toţi. (1 Corinteni
15:28). Există şi pe pământ un nucleu al împărăţiei lui Dumnezeu: Trupul (Biserica) lui Hristos.
În acest nucleu se văd orânduirile împărăţiei de Sus, iar Hristos este TOTUL şi în toţi, pentru că
Biserica (Trupul lui Hristos) este alcătuită numai din oameni născuţi din nou, care au gândirea şi
Duhul lui Hristos (Colos. 3:10-11; Rom. 8: 9; 2 Corinteni 10: 5; Filip. 2:5). Se cunoaşte îndată
cel care face parte din împărăţia de Sus, după vorba şi gândirea sa. Lumii de acum nu-i place
orânduirea de Sus şi nici de cei care au gândirea, vorbirea şi trăirea după această orânduire.

Cei care sunt din lume vorbesc ca din lume şi lumea îi ascultă cu plăcere.

Dragul meu, tu din care împărăţie faci parte?

Sf. Maxim Mărturisitorul, zice: „Lumea este mormântul Domnului.”

Sf. Ignatie al Antiohiei, zice: „Nu vă ungeţi cu mirul rânced al învăţăturilor lumii pentru ca nu
cumva să vă ducă în robie din viaţa rânduită vouă.”

Nu te amesteca cu cel ce este amestecat cu lumea, dacă nu vrei să-ţi primejduieşti viaţa cea nouă
din Isus Hristos, fratele meu.

Lumea are multe ascunzişuri, dar credinciosul Domnului Isus este ferit de cursele ei. Cele mai
primejdioase curse sunt cele acoperite cu o formă de evlavie.

„Eu sunt de batjocura prietenilor mei, când cer ajutorul lui Dumnezeu: dreptul, nevinovatul, de
batjocură!” (Iov 12:4).
Lupul nu sfâşie Nici-odată o oaie pictată, iar lumea nu prigoneşte Nici-odată pe cine este creştin
doar cu numele. Dacă sunt oameni într-adevăr sfinţi fără prihană, atunci sunt urâţi, vorbiţi de rău
şi prigoniţi. Nimeni nu luptă cu „statuile”, obiecte fără viaţă; creştinii „vii” sunt negreşit
prigoniţi, într-un fel sau altul. Să nu ne pierdem speranţa! Vom culege plăcute roade din
mărăcinii prigonirii. Lumea n-ar fi aşa de rea faţă de noi, dacă n-ar vedea la noi ceva care o
condamnă; de aceea, duşmănia ei este, în parte, o mărturie că suntem copii ai lui Dumnezeu.

„Dacă aţi fi din lume, lumea ar iubi ce este al ei” (Ioan 15:19), sunt cuvinte rostite de însuşi
Domnul nostru. Nu, nu suntem din lume. Dar ce privilegiu avem ca, străini prin lume, să fim
cetăţeni ai cerului! Refuzaţi cu dezgust de lume, să fim primiţi cu căldură de braţele Tatălui!
Păşind printre mărăcinii prigonirii astăzi, să înaintăm pe străzi de aur mâine!

Sf. ap. Ioan vorbeşte despre unii care nu mărturiseau pe Domnul Isus ca venit în trup, adică un
Isus care are legătură personală cu omul, un Mântuitor care izbăveşte pe om de sub robia
păcatului, ci vorbeau despre un Isus filozofic, un Isus modificat după gândirea lor. (Aceştia erau
gnosticii – curent filozofic – pe care îi numea antihrişti).

Pe lângă Hristosul istoric venit în trup, adevăratul creştin trebuie să mărturisească pe Hristos
întrupat în sine, în trăirea lui, în trupul său. Trebuie să mărturisească pe Domnul Hristos în
Trupul Său de pe pământ, adică Biserica cea vie. Altfel de mărturisire nu este adevărată.

Trupul Domnului Isus pe pământ este unul şi cine desparte pe creştini în partide face lucrarea
celui rău. Însuşi duhul de partidă este numit de sf. ap. Pavel ca fiind din lume, iar pe cei care îl
întreţineau îi numea lumeşti. ( 1 Corinteni 3:1-4).

Cei care bârfesc şi cei care ascultă bârfelile sunt tot lumeşti.

Cei care umblă după slavă deşartă sunt tot din lume.

Cei care urmăresc şi care judecă aspru pe fraţi au în ei duhul lumii.

Multe laturi are lumea şi multe sunt ispitele ei. Singura noastră scăpare este numai Domnul Isus
Hristos, numai ascunderea deplină în El, în felul Lui de a fi.

1 Ioan 4 : 6

Siguranţa este roadă credinţei adevărate.

Fără siguranţă nu poate fi nici pace, nici bucurie, nici spor în lucru.

Cum poţi să ai pace în inimă dacă n-ai siguranţa iertării păcatelor? Păcatul totdeauna răpeşte
pacea. Izbăvirea de păcat, ştergerea lui prin iertare, aduce pace.

Cum poţi avea bucuria mântuirii dacă nu ai siguranţa primirii ei, prin credinţa în Domnul Isus?
Te bucuri numai de ceea ce ai, nu de ceea ce nu ai. Dacă ai mântuirea şi eşti sigur de ea, atunci
într-adevăr te bucuri. Bucuria adevărată are la temelie realitatea. Nu te poţi bucura de o
închipuire dacă ai minte sănătoasă.

Cum poţi avea spor în vreun lucru, dacă n-ai siguranţa că ceea ce faci este bine? Siguranţa este
sufletul propăşirii şi al sporului. Numai cine este sigur de un lucru, îl va duce până la capăt.

Cum poţi merge pe un drum, dacă nu ai siguranţa că vei ajunge la ţintă? Siguranţa îţi dă puterea
şi avânt ca să mergi înainte.

E o datorie sfântă din partea omului credincios (omul născut din nou), să-şi păstreze trează
conştiinţa de copil al lui Dumnezeu şi să-şi mărturisească starea atunci când este întrebat sau
când trebuie să înalţe adevărul lui Dumnezeu, pentru mântuirea altora.

„Noi însă suntem din Dumnezeu; cine cunoaşte pe Dumnezeu, ne ascultă.”

Cel născut din Dumnezeu, cunoaşte pe Dumnezeu şi pe copiii lui Dumnezeu. Când ei fac
mărturisiri despre adevărurile lui Dumnezeu, îi ascultă cu plăcere şi cu bucurie, pentru că şi
inima lui este pe aceeaşi lungime de undă.

Numai cel născut din Dumnezeu cunoaşte (deosebeşte) duhul adevărului de duhul rătăcirii.

Lumea se împarte numai în două: copii ai lui Dumnezeu şi copii ai diavolului. (1 Ioan 3:10).

Siguranţa este fiica adevărului, după cum nesiguranţa este fiica minciunii şi a rătăcirii. Toate
rătăcirile din lume au la temelie nesiguranţa. Nesiguranţa este soră geamănă cu îndoiala. „Cine
se

îndoieşte, seamănă cu valul mării, tulburat şi împins de vânt încoace şi încolo. Un astfel de om
să nu se aştepte să primească ceva de la Domnul.” (Iacov 1: 6 – 7).

„Noi însă suntem din Dumnezeu…”

Biruinţa se câştigă numai atunci când sfânta siguranţă îţi umple sufletul.

Să fii sigur de obârşia ta duhovnicească, este prima condiţie pe care o cere Domnul de la tine,
credinciosule. Să nu ai nici o îndoială că tu eşti născut din Dumnezeu, aceasta îţi dă puterea şi
lumina ca să trăieşti fericit în lumea de acum, îţi dă nădejdea în făgăduinţele viitoare, îţi dă curaj
şi dragoste în lucrarea Evangheliei, atrăgând şi pe alţii acolo unde eşti tu. Dacă tu ai siguranţa
mântuirii vei aduce şi pe alţii la mântuire. Dacă tu ai aflat pe Mântuitorul, vei aduce şi pe alţii la
el. „Noi am găsit pe Acela despre care a scris Moise…” (Ioan 1:45), aşa spunea Filip lui
Natanael. Şi Natanael a fost adus la Domnul. Iată ce înseamnă siguranţa.

Siguranţa mântuirii, siguranţa că eşti din Dumnezeu, siguranţa că mergi pe calea adevărului Său,
iată cheia tuturor succeselor în viaţa duhovnicească.

Este fericit numai acela care are siguranţă.

Aşa cum ne ştim obârşia pământească, şi nu-i nici un păcat când o mărturisim, tot aşa trebuie să
ne cunoaştem şi obârşia duhovnicească şi să nu ne sfiim să o mărturisim. Atunci se bucură
Dumnezeu.

„Noi însă suntem din Dumnezeu; cine cunoaşte pe Dumnezeu, ne ascultă; cine nu este din
Dumnezeu, nu ne ascultă. Prin aceasta cunoaştem duhul adevărului şi duhul rătăcirii.”

Siguranţa că eşti copil al lui Dumnezeu vine din credinţa în Domnul Isus Hristos, Fiul lui
Dumnezeu, pe care Tatăl Ceresc L-a trimis pe pământ să-şi dea viaţa ca preţ de răscumpărare
pentru toţi păcătoşii. Oricine crede în El, în jertfa lui răscumpărătoare, oricine se apropie de El cu
credinţă şi pocăinţă sinceră, primindu-L ca Mântuitor personal, devine copil al lui Dumnezeu,
născut din nou prin Duhul Sfânt. (Ioan 1:12-13).

Siguranţa că ai venit la Domnul Isus Hristos şi că prin credinţa în El ai devenit copil al lui
Dumnezeu, având firea (natura) lui Dumnezeu, este cel dintâi lucru pe care trebuie să-l şti tu
credinciosule, fratele meu. Numai cine are siguranţă este creştin.

Toţi cei născuţi din nou, din Dumnezeu, se cunosc între ei, pe baza mărturisirii cu gura (Rom.
10:9) şi pe baza unei trăiri deosebite faţă de restul oamenilor.

Cine nu vrea să dea crezare omului care mărturiseşte cu gura despre sine că a primit naşterea din
nou, prin credinţa în Domnul Isus, şi nu-şi ia timp să cerceteze starea lui, acela se face vinovat
înaintea lui Dumnezeu de indiferenţă faţă de copilul Său. Sau, mai rău, nu are siguranţa despre
sine că este din Dumnezeu.

Cine este din Dumnezeu, cunoaşte pe cei ce sunt din Dumnezeu şi se ascultă reciproc.

„Noi însă suntem din Dumnezeu; cine cunoaşte pe Dumnezeu, ne ascultă; cine nu este din
Dumnezeu, nu ne ascultă. Prin aceasta cunoaştem duhul adevărului şi duhul rătăcirii.”

Copiii lui Dumnezeu nu pot trăi unii fără alţii, de aceea se caută tot timpul. Duhul lui Dumnezeu,
care-i călăuzeşte le dă lumina de care au nevoie ca să se cunoască unii pe alţii şi să se supună
unii altora în dragostea şi frica de Hristos.

1 Ioan 4 : 7

Dragostea adevărată coboară din Dumnezeu şi duce la Dumnezeu. Ea este mai mult decât
sentimentul firesc pe care îl are orice om, într-o măsură mai mare sau mai mică.

Dragostea din Dumnezeu este sfântă, fierbinte, jertfitoare, statornică şi nepărtinitoare, pentru că
ea este una cu adevărul. În lume nu este cunoscută această dragoste. Ea cunoaşte doar
sentimentul firesc, cu care se naşte omul, sentiment pe care îl au şi alte vieţuitoare.

Scriitorul francez Stendhal, ca un reprezentant al lumii din veacul acesta păcătos, scria astfel:
„Dragostea este ca febra: se naşte şi dispare fără ca voinţa să intervină.” Aşa este dragostea
firească: trecătoare, părtinitoare şi lipsită de raţiune.
Dragostea din Dumnezeu cuprinde şi sentimente şi raţiune, adică şi suflet şi duh.

În limba greacă există câteva expresii pentru iubire, prin care se arată mai desluşit partea ei
firească (trupească) şi partea ei spirituală.

1. Eros (amor în latină) are înţelesul de „dorinţă”, „pasiune”.

2. Filos (philos) înseamnă „prietenie” de aici termenul filozofie adică „Împrietenire cu

înţelepciunea”.

3. Simpatie, compus din syn, care înseamnă „Împreună” şi patia care înseamnă „simţire”. A simţi
împreună cu cineva.

4. Agape are înţelesul de „afecţiune”, cuprinzând şi înţelesul de caritate (milă pentru cei în
suferinţă).

Sfânta Scriptură întrebuinţează cuvântul agape pentru dragostea din Dumnezeu. Totuşi dragostea
din Dumnezeu cuprinde mult mai mult decât expresiile din limba greacă şi decât expresiile
despre dragoste din toate limbile pământului.

Dragostea din Dumnezeu este însuşi Dumnezeu cel necuprins, şi ea S-a arătat în toată frumuseţea
ei în Domnul Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, care şi-a dat viaţa pe crucea de pe Golgota, ca preţ
de răscumpărare a neamului omenesc căzut în robia păcatului şi a morţii.

Dumnezeu a creat lumea văzută şi nevăzută din iubire şi pentru iubire.

Dragostea este ţinta tuturor lucrărilor lui Dumnezeu şi, la fel, ea trebuie să fie ţinta tuturor
făpturilor lui Dumnezeu.

Filozoful Seneca, zicea: „Planurile noastre sunt greşite, fiindcă n-au o ţintă. Celui care nu ştie
spre ce port se îndreaptă, nici un vânt nu-i este prielnic.”

„Ţinta poruncii este dragostea.” (1 Timotei 1:5). Dumnezeu a făcut toate lucrurile pentru
această ţintă. (Prov. 16: 6).

Nu există dragoste adevărată faţă de Dumnezeu, fără dragoste faţă de aproapele, după cum nu
există rugăciune adevărată fără mijlocitori.

Numai cei născuţi din nou, care au natura (firea) lui Dumnezeu, pot avea dragostea din
Dumnezeu, pentru că ei, prin credinţă, au primit în inimile lor pe Isus Hristos ca Domn şi ca
Mire (Efes. 3:17; 1 Pet. 3:15) şi unde este El, este dragostea cea adevărată.

„Preaiubiţilor, să ne iubim unii pe alţii; căci dragostea este de la Dumnezeu. Şi oricine iubeşte,
este născut din Dumnezeu, şi cunoaşte pe Dumnezeu.”

Iată toată teologia.

Cine nu iubeşte nu cunoaşte pe Dumnezeu, şi cine nu cunoaşte pe Dumnezeu este în întuneric şi
în moarte. Dragostea este alfa şi omega cunoaşterii.

Cine iubeşte cu dragostea lui Dumnezeu pe toate fiinţele, şi în primul rând pe fraţi, acela iubeşte
cu adevărat pe Dumnezeu şi pe Fiul lui Dumnezeu, acela îşi vrea cu adevărat binele şi fericirea
veşnică.

Fer. Augustin, scrie frumos despre acest adevăr: „Fiii lui Dumnezeu formează Trupul Fiului unic
al lui Dumnezeu; El e Capul, noi suntem mădularele, deci nu există decât un singur Fiu al lui
Dumnezeu. Astfel, cel ce iubeşte pe Fiul iubeşte pe Tatăl, şi nimeni nu poate iubi pe Tatăl dacă
nu iubeşte pe Fiul, şi cine iubeşte pe Fiul, iubeşte de asemenea pe fiii lui Dumnezeu. Care fii ai
lui Dumnezeu? Mădularele Fiului lui Dumnezeu. Iubind, cel ce iubeşte devine el însuşi mădular
şi dragostea îl face să intre în structura Trupului lui Hristos, şi nu va fi de atunci încolo decât un
singur Hristos, iubindu-Se pe Sine însuşi.”

Să ne iubim unii pe alţii căci numai aşa dovedim că suntem din Dumnezeu, că avem adevărul, că
facem parte din Trupul lui Hristos (Biserica) şi că suntem cuprinşi în lucrarea Evangheliei pe
pământ.

Numai cine iubeşte este preot şi împărat împreună cu Domnul Isus Hristos. Dragostea înseamnă
jertfă şi putere.

1 Ioan 4 : 8

Dragostea este lumină şi numai cine este în lumină poate cunoaşte binele şi răul, adevărul şi
minciuna, pe Dumnezeu şi pe diavolul.

Dragostea este putere şi numai cine iubeşte, poate birui toate piedicile din calea spre cel iubit.
Cine iubeşte din toată inima pe Dumnezeu, nimic nu-i poate sta în cale.

Dragostea este dăruire şi cine se dăruieşte în întregime celui iubit, nu se mai teme de nimic, ci
merge neclătinat înainte spre o împlinire tot mai desăvârşită în dragoste.

Dumnezeu este dragoste. Şi am putea spune şi invers: Dragostea este Dumnezeu, este firea
(natura) lui Dumnezeu, pentru că din dragoste izvorăsc toate celelalte atribute ale lui Dumnezeu:
milă, dreptate, adevăr, sfinţenie etc.

Hesiod (poet grec din vechime) spune despre iubire că este cei mai frumos dintre zeii nemuritori.

în lumea păcatului, dragostea de Dumnezeu nu e cunoscută, iar dragostea firească e definită în

felurite chipuri.

Ovidiu de pildă, poet latin, spunea: „Dragostea (amorul) este mai mult fiere decât miere.”

Bacon, filozof englez zicea: „Cea care tulbură lumea.”

De Scudery, scriitoare, zicea: „E un nu ştiu ce, care vine de nu ştiu unde, şi care sfârşeşte nu ştiu
cum.”

În lumea lui Dumnezeu, însă, dragostea este Bunul suprem, este Dumnezeu!

Dacă Dumnezeu este dragoste, împărăţia Lui este împărăţia dragostei (Colos. 1:13) şi singura
monedă care are curs în această împărăţie este dragostea. Altă monedă nu circulă.

Dragostea este viaţă – este viaţă veşnică. Numai cine iubeşte trăieşte: „Şi viaţa veşnică este
aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Isus Hristos, pe care L-ai
trimis Tu.” (Ioan 17:3).

„Cine nu iubeşte, n-a cunoscut pe Dumnezeu; pentru că Dumnezeu este dragoste.”

Omul iubeşte numai ceea ce cunoaşte şi numai ceea ce iubeşte cu sinceritate se transformă,
pentru el, în adevărată bucurie.

Cunoaştem cu adevărat pe Dumnezeu numai în măsura dragostei noastre faţă de El. Dragostea
este lumina cunoaşterii. Nu poţi să cunoşti focul decât încălzindu-te la el şi folosindu-l în toate
nevoile vieţii.

Iubirea o cunoşti iubind. Şi întrucât Dumnezeu este iubire, îl cunoaştem cu adevărat numai când
îl iubim statornic şi fierbinte şi tot aşa şi pe făpturile Sale.

Fer. Augustin zice: „Iubind creaturile, iubim în ele forţa care le-a adus la existenţă şi le menţine
în fiecare clipă.”

Păr. losif Trifa subliniază şi el acest adevăr, când zice: „împărăţia lui Dumnezeu este în noi
numai în măsura în care dragostea va cuprinde inimile noastre.”

„Eu cred în Dumnezeu, desigur – spunea o doamnă – dar El este aşa de bun, că va ierta în cele
din urmă pe toţi oamenii.” Îmi pare foarte rău pentru dumneavoastră – i-am replicat – dar nu veţi
găsi Nici-odată un astfel de gând în Cuvântul lui Dumnezeu. Şi când este vorba de un subiect ca
acesta, trebuie să avem în vedere Cuvântul lui Dumnezeu, nu propriile noastre sentimente.

Dumnezeu este infinit de sfânt, pe cât este de bun. Dar Nici-odată El n-a trecut peste păcat fără
să-l pedepsească. Sfinţenia

Sa este de aşa fel, că cel mai mic gând de mândrie îl jigneşte. Este imposibil ca mulţimea
păcatelor noastre să fie fără gravitate.

Pe urmă, ia gândiţi-vă – i-am spus aceste interlocutoare – dacă Dumnezeu putea să ierte într-o zi
pe toţi păcătoşii, pentru ce ar mai fi trimis pe Fiul Său în lume, pentru ce ar fi acceptat să fie
răstignit de oameni? Jertfa Domnului Isus n-ar fi fost, potrivit acestei idei, de nici un folos, nici
suferinţele, nici moartea Sa. Dumneavoastră anulaţi totul. Nu mai rămâne nimic din minunata
Evanghelie. Iar dacă mai rămâne ceva, ştiţi ce anume? Păcatele dumneavoastră. Căci dacă numai
sângele lui Hristos le şterge, le veţi păstra cu dumneavoastră pentru a da socoteală de ele lui
Dumnezeu în ziua judecăţii. «Eu pedepsesc faptele şi gândurile lor!» (Isaia 66:18), spune
Dumnezeu. El nu poate să treacă peste nici un păcat, însă poate să le ierte pe toate, pentru că Fiul
Său la cruce le-a ispăşit înaintea dreptăţii lui Dumnezeu, murind în locul nostru.”

Cine nu iubeşte ce iubeşte Dumnezeu şi nu urăşte ce urăşte Dumnezeu, acela nu cunoaşte pe

Dumnezeu.

Şi iubirea şi ura sunt forţe mari pe care trebuie să le folosim în lumina lui Dumnezeu, sub
călăuzirea Duhului Sfânt, pentru ca lucrarea lui Dumnezeu să propăşească, prin noi, urmaşii
Domnului Isus. Ca să iubim ce iubeşte Dumnezeu şi să urâm ce urăşte El, trebuie să învăţăm
lucrul acesta în fiecare zi din Cuvântul scris al Noului Legământ.

„Nu iubiţi lumea, nici lucrurile din lume, Dacă iubeşte cineva lumea, dragostea Tatălui nu este
în e..” (1 Ioan 2:15).

„Urăsc orice cale a minciunii.” (Ps. 119:104).

„Urâţi până şi cămaşa mânjită de carne” – păcat, duh lumesc (Iuda 23).

„Urâţi răul, cei ce iubiţi pe Domnul!” (Ps. 97:10).

Dumnezeu iubeşte neprihănirea şi urăşte nelegiuirea. (Evrei 1:9).

„Pe cine dă cu bucurie, îl iubeşte Dumnezeu.” (2 Corinteni 9:7).

Să iubim ce şi cum iubeşte Domnul Isus şi atunci iubirea noastră este adevărată şi sfântă, aşa
cum este iubirea Lui. (Ioan 13:1).

Dacă avem în noi iubirea lui Dumnezeu, dovedim că am ajuns la cunoaşterea de Dumnezeu, şi
prin această cunoaştere avem viaţă veşnică. (Ioan 17:3).

Cunoaşterea teoretică nu are valoare înaintea lui Dumnezeu, ci numai cunoaşterea practică.
Iubirea nu este teorie, ci o realitate puternică. Cine iubeşte, trăieşte.

Dragostea rămâne dragoste, oricare ar fi împrejurările. Natura ei nu se schimbă după timp şi

după oameni.

Marele propovăduitor al Evangheliei, Spurgeon, povestea: „Pe acoperişul casei unui prieten de la
ţară am văzut o inscripţie pe o sfârlează de vânt, care mi-a atras atenţia în chip deosebit. Am mai
văzut şi alte sfârleze, dar nici una n-a fost ca aceasta. Era scris: «Dumnezeu este iubire». Mi-am
întrebat prietenul, dacă nu cumva, prin alegerea acestui text, a vrut să spună că şi dragostea lui
Dumnezeu este tot atât de nestatornică şi schimbăcioasă ca şi vântul care întoarce sfârlează aşa
cum vrea el? O, nu a răspuns el; am vrut să mărturisesc prin aceasta că, ori de unde ar sufla
vântul: fie că este rece şi aspru de la nord şi est, sau cald de la vest, fie că este înviorător şi
roditor pentru câmp, sau uscat şi secetos arzând totul în cale, Dumnezeu rămâne neschimbat,
adică este dragoste în toate, oricând şi în orice loc.” Mi-am revăzut prietenul mai târziu, după ce
şi-a pierdut soţia mult iubită. În mijlocul durerii inimii sale şi în ciuda pierderii mari pe care a
încercat-o, el a spus totuşi: „Sfârlează de pe vârful casei mele îmi aminteşte şi mă învaţă mereu
marele adevăr, pe care l-am fixat acolo sus în zilele pe când pe cerul vieţii mele nu erau norii
negri ai încercărilor: «Dumnezeu este iubire!»”

Binecuvântat să fie Dumnezeu, pentru statornicia dragostei Sale, pentru lumina pe care ne-o dă
mereu, ca să-L cunoaştem tot mai adânc, Amin.

1 Ioan 4 : 9

Fiul lui Dumnezeu, Domnul Isus Hristos, a fost trimis pe pământ de dragostea lui Dumnezeu.
Întruparea Lui şi jertfa pe care El a adus-o pe crucea de la Golgota nu sunt altceva decât lucrarea
dragostei. El însuşi este întruparea Dragostei lui Dumnezeu, este Frumuseţea Frumuseţii Lui.

Adevărata noastră viaţă este numai aceea care o trăim prin Hristos, ca Hristos (1 Ioan 2:6), având
felul Lui de a fi. Cealaltă viaţă este viaţă de păcat.

În „Declaraţia de Independenţă” concepută de Thomas Jefferson şi adoptată la 4 iulie 1776 la

Philadelphia există şi următorul paragraf: „Considerăm ca adevăruri grăitoare faptul că toţi
oamenii s-au născut egali, că sunt înzestraţi de către Creator cu anumite drepturi inalienabile, că
printre acestea se numără dreptul la Viaţă, la Libertate şi ia căutarea Fericirii.”

Citind aceste rânduri, gândurile noastre să se îndrepte spre VIAŢA, LIBERTATEA şi

FERICIREA, pe care le promite Mântuitorul şi care nu sunt numai pentru timpul cât trăim aici,
pe pământ, ci sunt veşnice.

Fiecare om are dreptul la viaţa veşnică: „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat
pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în Ei, să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică.” (Ioan
3:16). „Cine crede în Fiul, are viaţa veşnică…' (Ioan 3:36).

Fiecare om are dreptul la libertate: „Dacă rămâneţi în cuvântul Meu, sunteţi în adevăr ucenicii
Mei; veţi cunoaşte adevărul, şi adevăr vă va face slobozi.” (Ioan 8” 31 – 32).

Fiecare om are dreptul la fericire: „Ferice mai degrabă de cei ce ascultă Cuvântul lui
Dumnezeu, şi-L păzesc.' (Luca 11:28).

Se bucură cititorul de aceste drepturi date nu de oameni, ci de însuşi Domnul şi Mântuitorul

sufletelor noastre? Noi nu putem cunoaşte mai desăvârşit dragostea lui Dumnezeu şi pe
Dumnezeul dragostei decât în Fiul Său, Isus Hristos, şi mai ales pe crucea Golgotei, care este
culmea dragostei. Aici se poate vedea fără văl adâncimea păcatului omenesc şi înălţimea
nebănuită a dragostei dumnezeieşti salvatoare. Aici se poate vedea limpede şi puterea morţii şi
puterea vieţii; se poate vedea în toată frumuseţea împăcarea celor două laturi ale lui Dumnezeu:
dreptatea şi dragostea.

Domnul Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, este Dăruirea lui Dumnezeu, nouă pământenilor căzuţi.
„…Dumnezeu a trimis în lume pe singurul Său Fiu, ca noi să trăim prin El.”

Toată învăţătura creştină şi toate dogmele se cuprind în aceste cuvinte: „trăirea prin Isus”.

Dumnezeu-Tatăl ne-a adus la viaţă prin Isus Hristos, Fiul Său.

Dragostea lui Dumnezeu este o dragoste în adevăr, care jertfeşte totul pentru mântuirea făpturilor
Sale căzute în păcat şi moarte, o dragoste care nu se schimbă, adică e veşnică. (Ier. 31:3).

Tot ce avem bun, este dragostea lui Dumnezeu, care s-a gândit la noi înainte de veşnicie şi a dat
pe Domnul Isus, ca să ne răscumpere prin sângele Său şi apoi, să trăim prin El.

Aceasta-i dragostea lui Dumnezeu: ne-a căutat întâi, ne-a găsit şi ne-a dăruit ce a avut mai
scump. Domnul Isus este Darul dragostei lui Dumnezeu şi în El avem totul deplin. (Colos. 2:10).

„Căci, pe când eram noi încă fără putere, Hristos, la vremea cuvenită a murit pentru cei
nelegiuiţi.” (Rom. 5:6).

Se spune că o femeie cu lacrimile în ochi s-a apropiat într-o zi de Napoleon, cerându-i o favoare
pentru fiul ei. Împăratul i-a spus că este imposibil. Era vorba despre un soldat care dezertase şi
chiar trădase, lucru pentru care justiţia l-a condamnat la moarte prin împuşcare.

– Dar eu nu cer dreptate, explica mama, eu cer iertare.

– Doamnă, vă repet, fiul dumneavoastră nu merită iertare, insista Napoleon.

– Sire, strigă femeia, dacă ar merita, nu ar mai fi vorba de iertare. Ceea ce cer eu este iertare.

– Ei bine, în acest caz îl voi ierta. Şi împăratul s-a ţinut de cuvânt.

Eu nu pot să câştig favoarea lui Dumnezeu prin bunătatea sau prin faptele mele pentru că nimeni
n-ar putea să fie atât de bun sau să facă destule fapte bune încât să atingă standardele lui
Dumnezeu. Dimpotrivă, dacă facem apel la mila Sa infinită şi la îndurarea Sa imensă, nu vom fi
Nici-odată decepţionaţi. El acordă mântuirea gratuit celui care se întoarce la El. Pentru că a
implora înseamnă a recunoaşte că nu poţi nimic singur, că eşti pierdut, că nu ai nici o soluţie; a
recunoaşte că Dumnezeu există şi că El este un Dumnezeu Mântuitor. Nici-odată nu este în zadar
să-L chemi pe El, să faci apel la dragostea Lui, pentru că El ne iubeşte cu adevărat, cu o dragoste
veşnică (Ieremia 31:3), în mod necondiţionat (Romani 5:6). Chiar dacă mă simt nedemn şi
mizerabil, mă iubeşte cu o dragoste personală şi pot să strig cu bucurie: „Fiul lui Dumnezeu care
m-a iubit şi S-a dat pe Sine însuşi pentru mine.” (Galateni 2:20).

Dragostea lui Dumnezeu se arată prin fapte şi nu prin fapte mici. În această privinţă, sf. ap. Pavel
scrie: „Dar Dumnezeu îşi arată dragostea faţă de noi prin faptul că, pe când eram noi încă
păcătoşi,
Hristos a murit pentru noi… atunci când eram vrăjmaşi, am fost împăcaţi cu Dumnezeu, prin
moartea Fiului Său… „(Rom. 5:8 şi 10).

Când Dumnezeu şi-a făcut planul de răscumpărare – înainte de veşnicii –, a fost sigur de biruinţă,
pentru că preţul plătit de El era atât de mare, încât nici o altă putere nu-i mai putea sta împotrivă.
(Ef. 1:9 – 10).

Ca să cuprindă în sine pe cineva, dragostea plăteşte un preţ cu mult mai mare decât ar fi normal.
Jertfa Fiului lui Dumnezeu ar fi avut putere mântuitoare pentru mii de lumi.

Mântuirea noastră este sigură, pentru că preţul plătit de dragostea lui Dumnezeu întrece cu mult
mai mult păcatul nostru.

Şi noi avem aceeaşi trimitere, dacă facem parte din Hristos, adică să facem pe alţii să trăiască
prin pilda noastră.

Când mama a luat-o pe Mana în braţe, fetiţa i-a spus: „Mamă, te iubesc!” Apoi a adăugat ezitând
puţin: „Ai o faţă frumoasă şi ochi frumoşi, dar mâinile tale sunt urâte.” Mama a privit gânditoare
spre mâinile ei cicatrizate şi sluţite. „Să-ţi spun povestea mâinilor mele?” „Da, te rog” răspunse
micuţa. Atunci mama i-a povestit ce s-a întâmplat cu câţiva ani în urmă, când un ţipăt s-a auzit în
casă. Pătuţul în care dormea Măria ardea. Cum luase foc, nimeni nu ştia. Fără să şovăiască, cu
mâinile goale, mama s-a repezit şi şi-a salvat copilul din foc.

Când a terminat de povestit, un timp a fost linişte în casă. Apoi micuţa a dus mâinile desfigurate
ale mamei la buze şi i-a spus: „Mamă, acum iubesc cel mai mult mâinile tale!”

La crucea de pe Golgota, Mântuitorului i-au fost bătute cuie prin mâini şi prin picioare. Mâinile
Sale au fost străpunse pentru tine, ca să te salveze de focul veşnic. Semnele din mâinile Sale
vorbesc despre dragostea Lui nemărginită faţă de tine. Ce răspuns ai tu la această dragoste?

Viaţa, dragostea şi dreptatea sunt aduse atât în inima omului, cât şi pe pământul întreg numai
prin Domnul Isus Hristos.

Păcatul a despărţit pe om şi locuinţa lui, pământul, de Dumnezeu, Izvorul vieţii şi al dragostei,

dar Domnul Isus, Biruitorul morţii şi al diavolului, a plătit preţul răscumpărării, prin însăşi viaţa
Sa jertfită pe cruce, aducând înapoi, la Obârşie, la Dumnezeu, tot ce a fost pierdut.

Până în ziua când mântuirea care a fost adusă de drept pe pământ, va deveni şi de fapt, adică
până în ziua când împărăţiile

lumii vor trece în mâinile Domnului, pentru veşnicie (Apoc. 11:15), credincioşii Săi au de făcut
un singur lucru: să trăiască prin El.

Cine trăieşte din Isus, prin Isus, se vede din faptul că trăieşte pentru Isus în tot timpul şi în orice
loc.
Nici-o valoare nu are creştinismul şi teologia (învăţătura creştină) fără trăirea prin Isus şi pentru
Isus. Viaţa este valoarea cea mai mare şi ea trebuie să se vadă în primul rând. Restul sunt de mai
puţină însemnătate.

Unde este viaţă din Hristos, prin Hristos şi pentru Hristos, acolo este şi dragoste, este adevăr şi
sfinţenie. Acolo este Dumnezeu în toată frumuseţea Lui, acolo se face lucrarea adevărată pentru
mântuirea sufletelor, acolo este cerul pe pământ şi pământul în cer.

1 Ioan 4 : 10

Aşa după cum în viaţa trupească n-am venit pentru că am vrut noi, ci dragostea şi înţelepciunea
lui Dumnezeu ne-au adus, tot aşa în viaţa cea nouă, duhovnicească, din Domnul Isus Hristos, n-
am venit datorită meritului sau efortului nostru, ci dragostea lui Dumnezeu ne-a căutat şi ne-a
adus.

Noi am fost cuprinşi în dragostea lui Dumnezeu şi din această dragoste trăim, lucrăm şi iubim pe
Dumnezeu, pe fraţi şi pe toate făpturile Sale. Domnul Isus Hristos este Dragostea lui Dumnezeu.
Dacă suntem ceva, suntem numai prin El. El este viaţa noastră, El este TOTUL nostru.

Noi dăm lui Dumnezeu ceea ce ne-a dat El mai întâi. De la noi, n-avem nimic, nu putem face
nimic pentru bucuria şi slava lui Dumnezeu, pentru bucuria şi mântuirea făpturilor Sale.

„Şi dragostea stă nu în faptul că noi am iubit pe Dumnezeu, ci în faptul că El ne-a iubit pe noi şi
a trimis pe Fiul Său ca jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre.”

Fer. Augustin zice: „Dumnezeu ar fi putut găsi şi alte mijloace prin care să mântuiască pe
oameni, dar întruparea Fiului Său a fost socotită de El ca cel mai potrivit mijloc.”

Dacă un prinţ care ar trece pe lângă un eşafod, ar lua lanţurile osânditului şi ar suferi el în locul
aceluia, aceasta fi în adevăr o faptă minunată. O astfel de faptă ar răsuna în toată istoria lumii şi
ar fi dată ca o pildă uimitoare. Totuşi, Domnul nostru a făcut acest lucru ba încă mult mai mult
decât atât, pentru aceia care erau nu numai nişte făcători de rele, ci şi nişte vrăjmaşi ai Persoanei
Sale. Iată minunea minunilor! Dar Lui nu I se aduce nici o laudă.

Cei mai mulţi oameni din jurul nostru au auzit de jertfa ispăşitoare a Fiului lui Dumnezeu,
Domnul Isus Hristos, şi o privesc ca pe o istorie nefolositoare; iar oamenii mari o socotesc drept
o legendă evlavioasă, care nu face să fie amintită decât ca o fabulă respectabilă şi după aceea să
fie uitată ca un mit fără însemnătate. Chiar aceia care o cunosc, o cred şi o admiră, sunt aşa de
reci în simţămintele lor cu privire la ceea ce s-a petrecut pe cruce. Aici este o iubire care ar trebui
să facă să ne ardă inima în noi.

Iubirea lui Dumnezeu arătată în Domnul Isus Hristos pentru noi, nu se poate măsura şi nici nu se
poate cuprinde cu mintea. Iubirea aceasta ne-a căutat, ne-a răscumpărat, ne-a adus din noaptea
cea mai tristă la ziua cea mai fericită; de la ruşinea cea mai adâncă, la slava cea mai strălucită.
Această iubire, care îşi are obârşia în ceruri şi care îşi primeşte puterea numai din inima plină de
har a lui Dumnezeu, e tocmai ceea ce ne trebuie. Ea ne caută şi ne găseşte, când nu suntem buni
de nimic.

Când caută iubirea, totdeauna găseşte.

Nici în cea mai decăzută stare nu suntem departe de ea. Ea ne vine în ajutor când nu avem nici o
putere şi nici o vrednicie. Ea face totul pentru noi: ne mântuieşte, ne iartă, ne dă un nume nou, ne
îmbracă în haina sfinţeniei şi ne pune în gură o cântare nouă. „Era mort, şi a înviat, era pierdut
şi a fost găsit.” (Luca 15:32).

Numai iubirea lui Dumnezeu a făcut răscumpărarea noastră. Am putea noi să avem o temelie mai
sigură? Ea este o putere pe care ne putem bizui totdeauna. Ea ne-a iubit, când noi ii eram
vrăjmaşi pe faţă.

„Dragostea iui Dumnezeu fată de noi s-a arătat prin faptul că Dumnezeu a trimis în lume pe
singurul Său Fiu, ca noi să trăim prin El. Şi dragostea stă nu în faptul că noi am iubit pe
Dumnezeu, ci în faptul că El ne-a iubit pe noi, şi a trimis pe Fiul Său ca jertfă de ispăşire pentru
păcatele noastre.”

Fiinţa omenească a fost creată în aşa fel încât să aibă nevoie de iubire, nevoie de a o primi şi
nevoie de a o da. Însă această dublă nevoie nu este deloc satisfăcută în lumea egoistă şi dură în
care trăim. Biblia declară că, în ochii lui Dumnezeu, noi suntem „urâţi şi urându-ne unul pe
altul.” (Tit. 3:3).

Urâţi şi având totuşi nevoie de a fi iubiţi este tragica contradicţie a firii noastre. Această
problemă numai Dumnezeu a putut-o rezolva. În ce fel? Iubindu-i El, cel dintâi pe oameni şi
iubindu-i aşa cum sunt. În inima Sa, şi numai acolo, Dumnezeu a găsit motive de dragoste pentru
noi. El ne iubeşte nu pentru că suntem vrednici, ci pentru că este în firea Sa să iubească:
„Dumnezeu este dragoste”, afirmă de două ori Ioan în prima sa epistolă. Dacă Dumnezeu, care
este sfânt, urăşte păcatul, El este şi dragoste şi în puterea acestei trăsături El iubeşte pe păcătos.

Da, Dumnezeu iubeşte pe oameni. El afirmă aceasta şi o dovedeşte. Dar se aude uneori: „Cu ce
ne-ai iubit?” (Maleahi 1:2). Se aud reflecţii de felul acesta: „Dacă Dumnezeu ar iubi făpturile
Sale, ar îngădui El atâtea suferinţe şi nedreptăţi?” însă dragostea lui Dumnezeu nu trebuie
considerată în limitele unei scurte vieţi pe pământ, ci în perspectiva veşniciei. Dacă vrei să
înţelegi ce este dragostea divină, absolută, infinită, gândeşte-te la cruce, la Dumnezeu dând pe
Fiul Său Preaiubit pentru mântuirea vrăjmaşilor Săi, chiar a celor care L-au răstignit.

Se povesteşte că Alexandru cel Mare l-a întrebat odată pe un înţelept cum poate un om să devină
ca Dumnezeu. „Atunci când omul face ceea ce numai Dumnezeu poate face!” a fost răspunsul
înţeleptului. „Şi ce poate face numai Dumnezeu?” a întrebat împăratul. Înţeleptul i-a răspuns:
„Să-i iubească pe duşmanii Săi.”
Dragostea lui Dumnezeu faţă de duşmanii Săi este aşa de mare, încât poate să-i facă fericiţi, în
inima omului este aşa de mult egoism, încât dragostea lui Dumnezeu îi apare ca o enigmă.
Domnul Isus nu a făcut Nici-odată nimic pentru Sine şi de aceea nimeni nu L-a înţeles.

Oricâtă sensibilitate ar apărea la biata fiinţă umană, Biblia nu declară că suntem vrednici să fim
iubiţi, nici că putem să ne facem astfel. Biblia declară răspicat: „Căci toţi (oamenii) au păcătuit
şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu” (Romani 3:23) şi „Vrednici să fim urâţi şi urându-ne unii
pe alţii.” (Tit 3:3).

Urându-ne unii pe alţii şi având atâta nevoie să fim iubiţi: iată contradicţia naturii noastre!
Numai Dumnezeu a putut rezolva această problemă. În ce mod? Iubindu-i pe oameni.

Din iubirea lui Dumnezeu trăim, din iubirea lui Dumnezeu iubim pe Dumnezeu şi pe semenii
noştri, din iubirea lui Dumnezeu lucrăm şi rodim.

Atât timp cât noi aşteptăm recunoştinţă pentru iubirea noastră, nu iubim cu inima curată şi
înnoită.

Unde este iubirea din Dumnezeu, se cunoaşte. Iubirea naşte iubire.

Cu toată dreptatea scria un teolog ortodox (D. Stăniloaie): „Iubirea divină şi fericirea lui
Dumnezeu constă în faptul că în Dumnezeu un eu, care e totul, cuprinde alte euri care sunt şi ele
totul şi fiecare din aceste euri cuprinde pe celălalt.”

Dragostea adevărată se cunoaşte prin aceea că trimite ce are mai scump ca jertfă.

„Te iubesc cu o iubire veşnică; de aceea îţi păstrez bunătatea Mea!” (Ieremia 31:3).

Un autor necunoscut descria dragostea lui Dumnezeu ca un fluviu care Nici-odată nu îngheaţă,
ca un izvor care Nici-odată nu seacă şi ca un soare care Nici-odată nu apune. Lipsa de cunoaştere
a iubirii neschimbătoare a lui Dumnezeu a dus pe unii oameni la disperare.

D, Moody spunea între altele: „Nu cunosc în întreaga Biblie alt adevăr care să atingă inimile
noastre cu atâta putere şi înviorare ca iubirea lui Dumnezeu. Satan mereu încearcă să-i convingă
pe oameni că Dumnezeu nu-i iubeşte. A reuşit făcând pe cei dintâi părinţi ai noştri să creadă
această minciună, şi deseori reuşeşte şi astăzi.”

Ce scrie profetul Ieremia despre iubirea eternă a lui Dumnezeu pentru Israel, este tot atât de
adevărat pentru copiii lui Dumnezeu din zilele noastre. El Nici-odată nu ne părăseşte şi îndurarea
Lui Nici-odată nu ne poate dezamăgi.

Oricât de nestatornice ar fi împrejurările, viaţa aceasta merită să fie trăită când punem la inimă
cuvintele iubirii lui Dumnezeu.
în Evanghelia după Ioan 15:9 avem cuvintele Domnului Isus: „Cum M-a iubit pe Mine Tatăl,
aşa v-am iubit şi Eu pe voi. Rămâneţi în dragostea mea”. Cu alte cuvinte: Rămâneţi convinşi că
Eu vă iubesc, oricare ar fi împrejurările prin care treceţi. „Te iubesc cu o iubire veşnică!”

„Dar Dumnezeu îşi arată dragostea faţă de noi prin făptui că, pe când eram noi încă păcătoşi,
Hristos a murit pentru noi. (Rom. 5:8).

Se povesteşte că un tată avea trei fii cărora te împărţise averea; şi-a reţinut un singur inel, cu
scopul de al da celui care va împlini fapta cea mai nobilă. După câteva luni au venit feciorii şi
primul a spus:

„Un negustor mi-a încredinţat o sumă mare de bani şi i-am restituit-o până la ultimul ban.” „Prin
aceasta ţi-ai făcut numai datoria”, a răspuns tatăl.

Al doilea a spus: „Eu am scos din apă un copil riscându-mi viaţa.” „Aceasta a fost bine şi drept”,
a răspuns tatăl.

„Eu am găsit pe cel mai înverşunat duşman al meu dormind pe marginea unei prăpăstii; l-am
trezit şi l-am prevenit de moartea ce-l ameninţa. Atunci tatăl i-a întins inelul şi i-a spus: „Tu ai
făcut fapta cea mai nobilă, căci tu ai împlinit porunca cea mai grea: «Iubiţi pe vrăjmaşii voştri.»”

Ce! care iubeşte cu adevărat nu este Nici-odată singur. Iubirea atrage totdeauna alte fiinţe, pentru
că numai aşa îşi poate ea dovedi existenţa.

Dumnezeu ne-a atras la Sine prin Dragostea Sa întrupată, adică prin Fiul Său Isus Hristos, care
S-a dat ca jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre.

Fie-I slăvit Numele de acum şi până în veci! Amin.

1 Ioan 4 : 11

Iubirea este nu numai mediul (atmosfera) în care se mişcă Trupul (Biserica) iui Hristos pe
pământ, ci şi o condiţie de viaţă a celor care fac parte din acest Trup.

„… Trebuie să ne iubim…”, căci altfel nu putem face parte din Trupul lui Hristos.

Iubirea este sângele (viaţa) care curge în toate mădularele Trupului lui Hristos. Fără acest sânge
nu poate exista Trupul. Fiecare mădular dă sânge şi primeşte sânge. Este un circuit desăvârşit şi
numai când acest circuit desăvârşit nu este împiedicat, Trupul propăşeşte şi este fericit.

Fer. Augustin, zice: „Fiecare mădular lucrează pentru binele întregului trup, toţi beneficiază de
ceea ce lucrează unul, aşa cum beneficiază el însuşi.”

Despre Dumnezeu se arată că ne-a iubit şi ne iubeşte cu dăruire: „El ne-a iubit pe noi şi a trimis
pe Fiul Său ca jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre.” (vers. 10). „Fiindcă atât de mult a
iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu…” (Ioan 3:16).
„Preaiubiţilor, dacă astfel ne-a iubit Dumnezeu pe noi, trebuie să ne iubim şi noi unii pe alţii.”

Păr. Iosif Trifa, scrie adevărat şi limpede: „Cine nu cunoaşte Golgota nu poate avea dragostea
adevărată.”

Numai pe Golgota se poate vedea dragostea în toată frumuseţea ei, pentru că numai acolo ea s-a
dăruit în întregime pentru mântuirea şi fericirea altora.

Dragostea adevărată este numai aceea care se dăruieşte şi care are părtăşie cu cei iubiţi. Ea nu
poate sta singură.

Un poet scria despre Moise, marele conducător al poporului lui Dumnezeu, că se plângea de
singurătate zicând: „Când vreau să îmbrăţişez pe cineva, îmi cade în genunchi.” Adică, în
mărirea lui, oamenii i se plecau; dar el n-avea nevoie de mărire, de închinăciune din partea
altora, ci de dragoste, de părtăşie.

Adam nu era fericit când era singur, deşi se afla în rai. Atunci Dumnezeu i-a făcut un tovarăş de
viaţă, căruia să-i poată da iubire şi de la care să primească iubire. Pentru iubire trebuie două părţi,
altfel nu se poate naşte această minune.

Un teolog ortodox (D. Stăniloaie) spunea: „Fiecare ins se trăieşte pe sine în relaţie cu celelalte
persoane, ca eu şi le trăieşte pe acelea ca tu în el.”

Dumnezeu însuşi, fiind iubire, încă înainte de veşnicii, a născut pe Fiul căruia îi poate da iubire şi
de la care primeşte iubire.

Mare taină este iubirea! Dar, în acelaşi timp, este o taină descoperită, din care şi prin care trăiesc
adevăraţii credincioşi.

Fără iubire nu-i cu putinţă viaţa cea nouă din Domnul Isus Hristos.

1 Ioan 4 : 12

Nici un muritor nu poate să vadă pe Dumnezeu în adevărata Lui înfăţişare. Trupul, fiind materie,
şi încă materie decăzută, este îngrădit de nişte legi, care nu-i permit să intre în hotarul spiritului,
de aceea nu poate vedea pe Dumnezeu, care este Spirit.

Cei care înfăţişează pe Dumnezeu în chip de om bătrân, fac lucrul acesta pe propria lor
răspundere şi vor da socoteală în faţa lui Dumnezeu în ziua judecăţii. Porunca lui Dumnezeu este
categorică în privinţa aceasta: „Să nu-ţi faci… vreo înfăţişare a lucrurilor care sunt în ceruri…”
(Exod. 20: 4). Aceasta este o fărădelege. (Deut. 5:9).

Dumnezeu are mii şi mii de căi prin care ni se descoperă, ca să-L cunoaştem limpede şi fără
echivoc (fără înţelesuri greşite). El ni S-a descoperit deplin în Fiul Său, Isus Hristos, care este
oglinda slavei Lui şi întipărirea Fiinţei Lui (Evrei 1:3) şi mai concret, El (Fiul Său) este
întruparea dragostei Sale.(Colos. 2:9; Colos. 1:19). În dragoste, deci, Dumnezeu ni Se arată aşa
cum este.

Cine vrea să vadă pe Dumnezeu, să intre în Templul dragostei, să se aşeze pe altarul de jertfă şi
să se lase aprins şi mistuit de focul sfânt (al dragostei).

Dumnezeu este pretutindeni, dar cel mai uşor de găsit este în dragoste.

„Nimeni n-a văzut vreodată pe Dumnezeu; dacă ne iubim unii pe alţii, Dumnezeu rămâne în noi,
şi dragostea Lui a ajuns desăvârşită în noi.”

Dragostea este turnată în inimile noastre prin Duhul Sfânt (Rom. 5:5), darea se desăvârşeşte în
noi numai când o punem în practică.

Un adevăr netrăit nu e de nici un folos. O dragoste netrăită nu dă viaţă şi fericire.

Fer. Augustin, zicea: „Multe a vorbit ap. Ioan, dar tot numai despre iubire.”

Lipsa iubirii, fie într-o inimă, fie într-o adunare, este lipsa lui Dumnezeu.

Păr. losif Trifa, spunea cu toată dreptatea: „Mântuitorul rămâne şi locuieşte numai acolo unde
este iubire.”

În legătură cu adevărul pe care îl arată sf. Ioan despre dragoste, ca semn al rămânerii lui
Dumnezeu în credincioşii Săi, sf. ap. Pavel, în 1 Corinteni, vorbeşte despre dragoste ca despre
viaţa însăşi. Capitolul 13 din această epistolă arată practic dragostea ca viaţă care pulsează în
mădularele Trupului lui Hristos, ca fiind motorul care le mişcă; iar cap. 14 arată, tot practic,
funcţionarea mădularelor, pentru ca Trupul (Biserica) să-şi poată împlini chemarea.

Puţini creştini cunosc însemnătatea celor spuse de sf. Pavel în 1 Corinteni 14, din pricina multor
învăţături greşite despre Adunarea (Biserica) lui Hristos pe pământ. Domnul, în acest ioc din
Scriptura Sa Sfântă, ne porunceşte cum să decurgă o adunare (Eclesia) creştină, aşa ca la
întâlnirile dintre rude şi dintre prieteni, unde nimeni nu prezidează (numai Duhul Sfânt), unde nu
se ţin discursuri oficiale ci convorbiri naturale. Fiecare poate întrerupe pe vorbitor, ca să adauge
sau să întrebe ceva, ca în familie. Însuşi cuvântul omilie (cuvânt grecesc) înseamnă „întreţinere
familială” adică ceva intim unde poate lucra dragostea.

Grupările creştine fug de 1 Corinteni 14 şi îi întortochează clarele dispoziţii, fiindcă le lipseşte

acea intimitate, pe care numai dragostea o poate produce. De acea îşi au preşedinţi, care dispun
cine să vorbească, iar ceilalţi să fie spectatori ca la teatru. Firea veche nu vrea şi nici nu poate să
judece sub călăuzirea, prin credinţă, de către Duhul Sfânt.

O adunare fără dragostea ca educator, are membri plini de invidie şi de mândrie ce umileşte pe
alţii, de răutatea ce întărâtă. În predici scot în evidenţă şi impun convingeri care dezbină. Firea
veche e sectară din naştere. În felul acesta, cum se poate primi rânduiala Duhului Sfânt?
Dimpotrivă, o declară vis, neluând în seamă minunea iubirii, viaţa de Sus, singura care poate
dărui puterea pentru trăirea normală a Bisericii lui Hristos.

Un credincios a spus odată: „Fraţilor, în 1 Corinteni 13, nu se spune că noi să fim plini de
bunătate, noi să credem totul, noi să nu ne mâniem, etc. ci dragostea Ea poate acoperi totul, ea
poate nădăjdui totul… S-o căutăm deci pe ea, care cuprinde tot ce-i bun.”

Hristos este Dragostea lui Dumnezeu. Dragostea despre care vorbeşte sf. ap. Pavel în 1 Corinteni
13 este însuşi HRISTOS, Mântuitorul şi Domnul nostru. El poate totul în noi şi noi putem totul
prin El. Să

fim plini de dragostea care poate totul. Atunci şi adunarea noastră este ceea ce trebuie să fie.

„…Dacă ne iubim unii pe alţii, Dumnezeu rămâne în noi…”

Şi am putea spune şi invers: „Dacă rămânem în Dumnezeu, ne iubim unii pe alţii.”

Dumnezeu-Dragostea este Mediul nostru. Dacă suntem în El, trăim din El şi ca El.

Tot răul din viaţa noastră are o singură cauză: nu suntem deplin în Hristos, în iubire.

Toate păcatele răsar acolo unde nu este iubire. Iubirea le stinge pe toate.

Mântuirea este: Dumnezeu în noi, Hristos în noi – şi aceasta este cu putinţă numai prin iubire,
după ce am crezut. Toată teologia, toată filozofia, tot adevărul se cuprind în iubire.

Creştin adevărat este numai cel ce iubeşte cu iubirea lui Dumnezeu.

Cu mulţi ani în urmă, un tânăr creştin a călătorit spre Brazilia. Pe vapor nu a ascuns faptul că el
aparţine Domnului Isus. Astfel a trebuit să suporte de-a lungul călătoriei multă batjocură.

Într-o zi veni căpitanul cu o lunetă pe puntea vasului. Privea prin lunetă cerul şi murmura mereu:
„Nu-L văd, nu-L văd!” Pe punte veniră mulţi oameni pentru a vedea ce face căpitanul. El luă
luneta de la ochi şi spuse zâmbind: „Chiar acum m-am uitat după Dumnezeu, dar nu L-am
văzut.” Toţi priveau cu un zâmbet batjocoritor spre tânărul creştin.

El se îndreptă cu seriozitate către căpitan şi spuse cu voce tare, ca să-l audă şi ceilalţi: „Nu îl
vedeţi pe Dumnezeu? Nici nu poate fi altfel. În Biblie scrie: «Ferice de cei cu inima curată, căci
ei vor vedea pe Dumnezeu.» (Matei 5:8). Acum ştiţi, domnule căpitan, de ce nu-L vedeţi pe
Dumnezeu?” Pe puntea vasului se făcu o linişte de mormânt.

Dumnezeu este ascuns aroganţei omeneşti. Dar El S-a descoperit în Isus Hristos, Fiul Său, venit
în lume ca om. Cine se îndreaptă spre El, spre Mântuitorul, ca un păcătos, pe acela El îl primeşte,
îi iartă toată vina şi îi dăruieşte o inimă curată. Numai în această stare, omul este capabil să-L
recunoască pe Dumnezeu.
Bogat cu adevărat este numai cel ce iubeşte cu iubirea lui Dumnezeu.

Puternic cu adevărat este numai cel ce iubeşte cu iubirea lui Dumnezeu.

Să ne deschidem inima pentru iubirea lui Dumnezeu, şi atunci putem să nu ne mai temem de nici
o rătăcire. Toate duhurile rătăcirii sunt arse de flacăra iubirii.

1 Ioan 4 : 13

Duhul lui Dumnezeu adevereşte împreună cu duhul nostru că suntem copii ai lui Dumnezeu
(Rom. 8:16) şi că dacă Duhul lui Dumnezeu spune că suntem copii ai lui Dumnezeu, să fim
liniştiţi chiar dacă toată lumea ar mărturisi altfel despre noi: lumea nu are dreptate.

Noi, pe baza primirii, prin credinţă şi pocăinţă, a Domnului Isus ca Mântuitor personal, am
devenit copii ai lui Dumnezeu, am primit Duhul Sfânt şi suntem mădulare ale Trupului lui
Hristos.

Orice creştin adevărat, odată cu venirea sa în noua lume a lui Dumnezeu, prin naşterea din nou, a
primit şi Duhul Sfânt.

însăşi lucrarea naşterii din nou s-a făcut prin Duhul Sfânt, întrucât Domnul Isus a fost proslăvit
(Ioan 17: 5; Filip. 2:9; F. Ap. 2:24; Evrei 10:12), a dat Duhul Sfânt tuturor acelora ce cred în El
şi-L urmează (Ioan 7:39). Credinţa în Domnul Isus este condiţia primirii Duhului Sfânt.

Numai în cazul în care Domnul Isus n-ar fi fost proslăvit, credincioşii Săi n-ar avea Duhul Sfânt.
Ori lucru! acesta nu-i cu putinţă.

Duhul lui Dumnezeu este tot timpul în noi şi cu noi, învăţându-ne toate şi călăuzindu-ne în toate
lucrurile. El ne dă siguranţa că suntem în Dumnezeu, în adevărul Lui, dacă umblăm sub
călăuzirea Lui şi renunţăm la propria noastră călăuzire.

Fiecare credincios are în el şi firea pământească, fire care îşi caută ale ei. Ori de câte ori umblăm
după lucrurile firii pământeşti, Duhul lui Dumnezeu ne trezeşte şi ne arată starea, ca să ne
întoarcem iarăşi la Dumnezeu, în ceea ce este El.

Cunoaştem când rămânem în Dumnezeu sau când nu rămânem în El, numai prin Duhul Sfânt,
care este Păzitorul vieţii noastre. De aceea să căutăm să nu întristăm pe Duhul Sfânt printr-o
purtare neascultătoare de voia lui Dumnezeu.

Prin harul Său, adus din plin prin Domnul Isus Hristos, Dumnezeu ne-a pregătit toate condiţiile,
ca să putem trăi o viaţă normală de copii ai Săi. Să ne cercetăm clipă de clipă predarea noastră în
mâna Lui ca El să aibă stăpânire sută ia sută peste noi. Atunci totul e bine.

1 Ioan 4 : 14
Iată rostul nostru în mijlocul lumii, dacă suntem copii ai lui Dumnezeu: să mărturisim tot timpul,
în faţa oricui, că Dumnezeu Tatăl a trimis pe Fiul Său ca să fie Mântuitorul lumii. De la această
chemare nu este scutit nimeni dintre creştini. Fie bărbaţi, fie femei, fie tineri, fie bătrâni, toţi
trebuie să mărturisim pe Domnul Isus ca pe Mântuitorul păcătoşilor şi să întărim mărturisirea
noastră cu gura printr-o trăire sfântă şi evlavioasă, printr-o viaţă liberă de lucrurile pământeşti.

Dumnezeu n-a trimis pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci pentru ca lumea să fie mântuită
prin El. Aceasta este intenţia lui Dumnezeu, nu cum gândesc unele persoane, că lumea este
mântuită, deoarece Dumnezeu a trimis pe Fiul Său pentru aceasta. Mântuirea este partea celui ce
crede, nu a lumii.

Dacă Dumnezeu ar fi fost însufleţit de sentimentele omului firesc faţă de cei care s-au purtat
nedrept faţă de El, ar fi trimis pe Fiul Său pentru a judeca lumea, căci cine oare să fi fost jignit
mai mult decât Dumnezeu de către creatura Lui? Totuşi, El a trimis pe Fiul Său nu pentru a
judeca, ci pentru a mântui. Omul este mântuit deoarece crede că Hristos a purtat pe cruce
judecata care trebuia să-l ajungă pe el. Deci, „Oricine crede în El, nu este judecat; dar cine nu
crede, a şi fost judecat, pentru că n-a crezut în Numele singurului Fiu al lui Dumnezeu.” (Ioan
3:18). Nimic mai clar şi mai simplu. Tot ceea ce Dumnezeu îi cere păcătosului este ca el să
creadă în Fiul Său venit pentru a pune capăt problemei spre deplina Lui satisfacţie. Cel care nu
crede rămâne sub judecată, nu pentru că este mai păcătos decât alţii, ci pentru că n-a crezut în
acela pe care Dumnezeu L-a dat pentru a mântui.

„Acum nu mai credem din pricina spuselor tale, ci din pricină că L-am auzit noi înşine, şi ştim
că acesta este în adevăr Hristosul, Mântuitorul lumii.” (Ioan 4:42).

Când era în exil în insula Sfânta Elena, Napoleon a primit din Franţa o Biblie frumos
împodobită cu arme imperiale. În lipsă de ocupaţie şi din plictiseală s-a apucat, să citească; a fost
foarte interesat mai ales de Persoana şi lucrarea Domnului Isus Hristos. Comparaţia vieţii Sale
sfinte cu propria lui carieră se pare că l-a impresionat profund.

Într-o zi, în timp ce se plimba, l-a întrebat pe însoţitorul său: „Montholon, ce părere ai despre
Hristos?” „Sire, iertaţi-mă, dar n-am nici o părere despre acest subiect.”

împăratul şi-a continuat plimbarea răspunzându-şi singur: „Alexandru, Cezar, Charlemagne şi

chiar eu însumi – noi am întemeiat imperii, dar pe ce se bazează puterea noastră? Pe război, pe
forţă! Isus Hristos şi-a întemeiat imperiul numai pe dragoste.”

Dumnezeu ştie dacă „ilustrul prizonier” a căutat iertarea şi mântuirea în Domnul Isus. Cuvintele
lui din ultimele zile nu ne-au descoperit acest lucru.

Să spunem şi noi oare ca şi contele Montholon? „Nu am nici o părere în legătură cu Hristos?” Să
nu gândim că mântuirea pe care ne-o dă ne este mai puţin necesară decât împăratului. Ea ne este
indispensabilă, pentru că: „Toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu” (Rom. 3:23) şi
nu găsim această mântuire decât în Hristos cel răstignit şi înviat. Mai este încă ziua harului! Să
primim de la Mântuitorul, prin credinţă, viaţa veşnică.
„Pentru că Fiul Omului a venit să caute şi să mântuiască ce era pierdut”. (Luca 19:10). De ce a
venit Domnul Isus pe pământ? La această întrebare, pe care şi-o pune sau ar trebui să şi-o pună
fiecare om, a răspuns Domnul Isus: „El a venit ca să caute şi să mântuiască ce era pierdut.”

Aşadar, Domnul Isus n-a venit numai să înveţe. Ca să devii creştin, nu este destul să înveţi câte
ceva despre El. Domnul Isus este mai mult decât un învăţător. Tot astfel, El n-a venit numai ca să
ne fie o pildă de viaţă. El este mai mult decât un Model. El este, într-adevăr, învăţător şi Model,
dar numai pentru că este Mântuitor. Ca să ajungem să-L înţelegem pe Domnul Isus ca Mântuitor,
trebuie să recunoaştem că suntem pierduţi din cauza păcatelor şi a fărădelegilor noastre. Dacă
strigăm după ajutor, Dumnezeu ne va răspunde arătându-ni-L pe Domnul Isus care, prin jertfa Sa
de pe crucea Golgotei, ne-a mântuit, adică ne-a iertat, ne-a împăcat cu Dumnezeu

Tatăl. Apoi, prin Duhul Sfânt, ne-a scos de sub stăpânirea păcatului, făcându-ne să ducem o viaţă
sfântă după voia lui Dumnezeu.

„în nimeni altul nu este mântuire: căci nu este sub cer nici un alt Nume dat oamenilor, în care
trebuie să fim mântuiţi.” (F. Ap. 4:12).

Evanghelia Domnului Hristos exclude orice altă cale de mântuire. Ea alungă tot, ca să-L arate pe
Cel care este centrul, şi gloria ei. Ea îl încoronează pe Isus ca pe SINGURUL DOMN.

Cultura modernă vorbeşte de alţi mântuitori. Buddha (563? – 483? î. d. H.), Confucius (551-479
î. d. H.) şi Socrate (469 – 399 î. d. H.) sunt puşi alături de Domnul Isus. Ea îi respectă tot atât de
mult, deşi este scris: „Nu este sub cer nici un alt Nume dat oamenilor, în care trebuie să fim
mântuiţi.” (F. Ap. 4:12). Oamenii se îndreaptă spre alte adăposturi. Ei îşi au obiceiurile, politeţea
şi idealurile lor şi dacă un om le respectă, pe acestea, nu are de ce să se teamă. Cei care rămân
înăuntru acestor reguli sunt fără pată. Dar nu există „nici un alt Nume dat oamenilor în care
trebuie să fim mântuiţi”

Inima noastră ar vrea câteodată să găsească viaţa şi pacea altundeva; în rugăciuni, în daruri, în
evlavie, în muncă, în părerea bună a altora despre noi, în aprobarea cugetului nostru şi în gândul
la bunătatea lui Dumnezeu. Dar nu există „nici un alt Nume, dat oamenilor, în care să fim
mântuiţi.” Isus Hristos din Nazaret este singurul Nume care mântuieşte. Unii credincioşi au
numărat şi au găsit că în Biblie, Domnul Isus are 108 nume; şi în fiecare din ele există mântuire
liberă, deplină, prezentă şi veşnică. Şi este o misiune mereu plăcută pentru sufletele noastre să
dezvăluie zi după zi tainele Numelui şi Persoanei Domnului Isus.

Aşa cum fiecare floare, fiecare fir de iarbă şi fiecare vietate de pe pământ îşi cunosc rostul, cu
atât mai mult noi, cei mântuiţi de Domnul Isus, cei luminaţi prin adevărul Evangheliei Sale,
trebuie să ne cunoaştem rostul în lume şi să-l împlinim cu credincioşie şi cu înflăcărare tot
timpul.

Rostul nostru, de creştini, pe pământ, este unul singur, să mărturisim pe Domnul Isus,
Mântuitorul nostru, în orice timp, în orice loc şi în faţa oricui. Să nu ne temem şi să nu ne
ruşinăm de lucrul acesta.
Un vestitor al Evangheliei dintr-o ţară din apus povestea că, un tăgăduitor de Dumnezeu a ţinut o
conferinţă împotriva credinţei în Dumnezeu şi împotriva Domnul Isus Hristos. După terminarea
conferinţei a invitat pe ascultători să-l combată. Spre marea lui mirare, în loc să se ridice la luptă
tineri cu argumente zdrobitoare, se ridică o femeie bătrână, îmbrăcată cu nişte haine vechi. Ea a
păşit pe platforma vorbitorului, s-a aşezat liniştită în apropierea lui şi cu un glas blând dar apăsat
i-a zis: „Am plătit suma de 3 lei la intrare, ca să aud ceva mai bun decât ceea ce am aflat până
acum în Mântuitorul meu Isus Hristos. Dar nu mi-a fost dat să aud aşa ceva. Domnule dragă, dă-
mi voie să-ţi spun ce a făcut credinţa în Domnul Isus Hristos, pentru mine şi apoi, dumneata să-
mi dai ceva mai bun; altfel m-ai înşelat cu 3 lei, pe care i-am plătit la intrare. Eu sunt văduvă de
30 de ani şi am rămas cu 10 copii, după moartea soţului meu. Dar, în sărăcia şi în deznădejdea
mea cea mai amară, am aflat pe Domnul Isus Hristos, prin credinţă, ca Mântuitor al meu, iar El
mi S-a arătat în multe chipuri, m-a întărit, m-a mângâiat şi m-a ajutat tot timpul, ca să-mi pot
creşte copiii în aşa fel, încât toţi îşi câştigă azi pâinea în toată cinstea. Dumneata nu ştii
încercările şi greutăţile prin care trece o femeie săracă şi singură, dar Domnul Isus S-a dovedit
Atotputernic în ajutorul şi în îndurarea Lui faţă de mine. El m-a salvat întotdeauna când m-am
îndreptat cu rugăciune spre El, pentru că mă iubeşte. Şi acum, domnule, dumneata eşti aici, ca
să-mi dai ceva mai bun. Ai spus mai înainte despre credinţa în Dumnezeu şi despre rugăciune că
sunt prostii. Tinerii şi nechibzuiţii de aici, îţi pot da crezare, dar eu, după experienţele mele, ştiu
cu limpezime: credinţa în Hristos, Mântuitorul meu, este cel mai sigur adevăr şi nicidecum o
simplă închipuire. Te rog să-mi spui dumneata ceva mai bun şi să-mi dai ceva mai bun decât
ceea ce mi-a dat Dumnezeu; de nu, îţi spun, domnule, că m-ai înşelat cu 3 lei şi ai înşelat şi buna
credinţă a celor ce te-au ascultat. Spune-mi ceva mai bun.” Vorbitorul a rămas mut şi a plecat
ruşinat din faţa mulţimii.

Cine este aprins de focul pe care Domnul Isus a venit să-l arunce pe pământ (Luca 12:49), nu
poate rămâne nepăsător faţă de lucrarea Lui. Focul îşi face fără întrerupere lucrarea.

Lumea este ca o şură de paie, iar credincioşii Domnului Isus sunt în ea ca nişte cărbuni aprinşi.

Dragul meu frate, iată o întrebare serioasă: ce fel de cărbune eşti tu? Dacă mărturiseşti că eşti
copil al lui Dumnezeu, adică creştin, să ştii că Dumnezeu te-a aşezat cu un rost măreţ în lume. Tu
nu mai eşti al tău, ci al Celui care te-a răscumpărat (1 Corinteni 6:20) şi El vrea să aprinzi, pentru
mântuire, pe păcătoşii de pe lângă tine. Dacă apa îngrijorărilor vieţii acesteia, sau vreo stare de
păcat ţi-a stins focul care a fost aprins de Domnul Isus în viaţa ta, vezi, caută prin cenuşă, căci nu
este stins de tot şi scânteia care încă se mai păstrează, adu-o în faţa Lui şi El ţi-o va aprinde cu
flacără mare.

Tatăl Ceresc a trimis pe Fiul Său ca să fie Mântuitorul lumii. Să ştii, fratele meu, că şi eu şi tu,
facem parte din Fiul – El este Capul, noi suntem Trupul – şi avem, deci aceeaşi chemare în lume.
O, cât de serios este acest cuvânt!

Doamne Isuse, Mântuitorul şi Mirele meu, îţi mulţumesc de Cuvântul adevărului Tău, pe care mi
l-ai dat astăzi. Vreau să fiu aşa cum eşti Tu, cum mă vrei Tu, ca să te poţi bucura de mine şi să
mă foloseşti cu plăcere în lucrarea Ta.

Fii slăvit, pentru harul care mi l-ai dat, amin.

1 Ioan 4 : 15

De mărturisirea Domnului Isus, ca Fiu al lui Dumnezeu, atârnă viaţa noastră, cunoaşterea
adevărului, bucuria odihnei şi rămânerea în Dumnezeu.

Dumnezeu, cu întreg harul Său, ni Se dă nouă numai prin Fiul Său, Isus Hristos.

Cine se aproprie cu credinţă şi pocăinţă de Mântuitorul Isus Hristos, ajunge în Dumnezeu, în

adevărul şi odihna Lui.

Numai cel care L-a primit ca Mântuitor personal, cel în viaţa căruia s-a petrecut minunea învierii
la o viaţă nouă, cel care a primit vindecarea ochilor orbi, numai acela poate să mărturisească pe
Domnul Isus ca pe Fiul lui Dumnezeu, trimis de Tatăl pentru răscumpărarea robilor păcatului.

Adevărata mărturisire nu-i numai mărturisirea cu gura, ci mărturisirea cu viaţa. Orbul din
naştere, vindecat de Domnul Isus, nu ştia să vorbească multe despre Binefăcătorul său, dar arăta
tuturor ochii lui vindecaţi. „Faptele sunt cele mai încăpăţânate dovezi. Nu poţi să treci peste ele”
– spune un proverb rusesc.

Dumnezeu îşi găseşte toată plăcerea în Fiul Său, Isus Hristos, şi dacă noi ne contopim cu El, ne
bucurăm de tot ceea ce-I dăruieşte Tatăl: slavă, dragoste şi plăcere.

Tot ce are Domnul Isus, nu ţine numai pentru Sine, ci ne împărtăşeşte şi nouă, răscumpăraţii Săi.
El este Capul, iar noi suntem Trupul. Tot ce este al Capului, este şi al Trupului.

Dumnezeu rămâne în noi numai pentru că suntem în Fiul Său, cu care El este una. (Ioan 17:21-
22).

Cine rămâne în lumină, mărturiseşte lumina, cine rămâne în Dumnezeu, mărturiseşte pe

Dumnezeu fără întrerupere.

Mărturisim totdeauna ceea ce suntem. Dacă suntem în Hristos, ascunşi în El (Colos. 3:3), atunci
îl mărturisim pe El, chiar şi când nu facem conştient lucrul acesta. Nu putem fi altfel. Aceasta
este o lege peste care nu se poate trece.

Binecuvântat să fie Dumnezeu, care ne-a cuprins în Sine însuşi, prin Domnul Isus Hristos, Fiul
Său preaiubit. Din pricina Lui, ne bucurăm de tot harul dumnezeiesc şi acum şi în veacul viitor.

1 Ioan 4 : 16

Fericită cunoaştere, fericită credinţă! „…Noi am cunoscut şi am crezut dragostea pe care o are
Dumnezeu faţă de noi.”

Domnul Isus este Dragostea lui Dumnezeu, trimisă din cer pentru noi păcătoşii, ca s-o primim,
prin credinţă, şi să fim mântuiţi şi fericiţi în vecii vecilor.
Domnul Isus este Dragostea lui Dumnezeu, iar Dumnezeu este Dragoste, adică Domnul Isus
Hristos este în Tatăl şi Tatăl este în Domnul Isus Hristos, cum zice şi sf. ap. Pavel: „Dumnezeu
era în Hristos, împăcând lumea cu Sine, neţinându-le în socoteală păcatele lor…” (2 Corinteni
5:19).

În dragostea Sa, Dumnezeu S-a gândit la mântuirea noastră. Dar noi n-am fi cunoscut acest
adevăr fără descoperiră dumnezeiască.

Prin venirea Domnului Isus în lume, ni s-a arătat limpede această iubire. Ea n-a rămas ascunsă în
Dumnezeu, ci a fost dată pe faţă la Betleem şi pe Golgota. Cu fruntea pătrunsă de spini, Domnul
Isus a păşit pe calea noastră. Pironit pe cruce, El iese tot mai mult în faţa noastră. Ce greoi
suntem noi la pricepere, dacă a trebuit ca numai în felul acesta să înţelegem iubirea lui
Dumnezeu! Şi ce mare

este iubirea aceasta, deoarece Dumnezeu n-a cruţat nici pe Singurul Său Fiu ca să ne-o
descopere!

Abia când pricepem iubirea lui Dumnezeu începem să umblăm cu adevărat în dragoste.

Cei care pricep Iubirea lui Dumnezeu şi o cred, adică pe Domnul Isus, devin copii ai lui
Dumnezeu, cu o natură deosebită de restul lumii. Copiii lui Dumnezeu (creştinii adevăraţi) sunt o
specie deosebită în lume şi cu o ţintă deosebită. Ei, ca şi Domnul Isus, Căpetenia lor, sunt
dragostea lui Dumnezeu întrupată. Dumnezeu lucrează prin ei la mântuirea lumii, la aducerea la
împlinirea planului Său.

Nu numai prin ce spun cu gura, ci prin ceea ce sunt ei, în trăirea lor, creştinii mărturisesc natura
lor deosebită de natura lumii.

Dragostea nu poate rămâne ascunsă. Ea iese la iveală, fără gălăgie, ca şi focul. Urmaşii
Domnului Isus nu se gândesc să fie dragoste. Ei sunt dragoste, prin naşterea lor din nou.

Shakespeare, marele scriitor englez scrie: „E o dragoste foarte săracă aceea care poate fi
calculată.”

„Dumnezeu este dragoste; şi cine rămâne în dragoste, rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu

rămâne în el.”

Un băieţel a întrebat odată pe tatăl său credincios: „Tată, ce înseamnă cuvintele Heruvimi şi
Serafimi, pe care ie întâlnim în Biblie?” „Heruvimi este un cuvânt evreiesc şi înseamnă
„cunoştinţă”. Serafimi este tot un cuvânt evreiesc şi înseamnă „flăcări”, a răspuns tatăl. Atunci
copilul a adăugat: „Atunci Heruvimii sunt îngerii care trebuie să aibă multă cunoştinţă; Serafimii
sunt alţi îngeri care iubesc pe Dumnezeu cu o iubire înflăcărată.” După un timp, băieţelul a mai
zis: „Dacă este aşa, atunci eu aş vrea să fiu mai bine un Serafim decât un Heruvim, căci este mai
bine să iubească cineva pe Dumnezeu decât să aibă o cunoştinţă mare.” Vorba băieţelului se
potriveşte cu cuvântul sf. ap. Pavel: „Cunoştinţa îngâmfă, pe când dragostea zideşte.” (1 Cor.
8:1).
Fraţii mei, să urmărim dreapta cunoştinţă numai prin dragoste. Toate laturile vieţii noastre
duhovniceşti, să le creştem armonios, prin harul pe care ni l-a pus la îndemână Domnul.

„Dumnezeu este dragoste; şi cine rămâne în dragoste, rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu

rămâne în el.”

Dumnezeu este Iubire, pentru că are cui să comunice iubirea.

„Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine
crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică.” (Ioan 3:16).

Câţiva oameni credincioşi, au scris într-o sală în care se vestea Evanghelia: „Dumnezeu este
dragoste”. Un om necăjit, sărac, şi adânc căzut în păcat a trecut pe acolo şi, aruncându-şi ochii
pe uşa deschisă a sălii, a citit acele cuvinte. „Hm, Domnul este dragoste? Apoi dacă El este
dragoste, mă iubeşte oare şi pe mine? Dacă m-ar iubi, ar putea să mă ajute şi să mă scoată din
starea în care mă găsesc. Nu, nu este adevărat că Dumnezeu este dragoste.” Şi a plecat mai
departe. Dar cuvintele i-au venit iarăşi în minte şi a început să-şi spună: „Dar dacă o fi adevărat
că Dumnezeu este dragoste? Am eu dreptul să pretind să mă iubească? Eu n-am ţinut seama de
El şi am mers pe căile alese de inima mea. Aşa că Dumnezeu este dragoste, dar eu, neţinând
seama de aceasta, gândesc nepotrivit.”

Fiindcă cuvintele acelea nu-i dădeau pace, omul şi-a spus: „Ia să intru şi eu în sala aceasta.” A
intrat, dar din tot ce s-a vestit acolo n-a înţeles nimic. La sfârşit a rămas într-un colţ plângând.
Cel care a vestit Evanghelia a intrat în vorbă cu el, şi cu Biblia în mână, i-a dovedit că, în adevăr,
Dumnezeu este dragoste; că această dragoste îl cuprinde şi pe el cu toate păcatele lui. Omul cu
inima zdrobită s-a întors la Dumnezeu, trăind de atunci o viaţă nouă, călăuzită, luminată şi
întărită de dragostea lui Dumnezeu care a fost arătată în jertfa Domnului Isus Hristos.

Iubirea este cu putinţă numai când se dăruieşte. „Vai sufletelor sterpe de dragoste!” – spunea un
înţelept. Adică, vai de cei care spun că sunt creştini, fii ai dragostei şi nu se pot dărui pentru alţii!

Dumnezeu n-a început să fie iubire numai din clipa creaţiei, ci a fost iubire din veşnicii, pentru
că din veşnicii a avut cui s-o dăruiască: Fiului, care este născut din Tatăl înainte de veşnicii.

Ca fii ai Tatălui Ceresc, adică ai Dragostei veşnice, avem cui să dăruim dragoste şi la aceasta
suntem chemaţi. Numai în măsura în care ne dăruim, creşte şi se împrospătează dragostea în noi.
Izvorul de apă cu cât se dăruieşte este tot mai proaspăt şi mai plăcut.

Scriitorul englez Oscar Wilde, zice:,A iubii înseamnă a te depăşi.”

Focul dragostei din Dumnezeu este într-o continuă mărire, pentru că aşa este Dumnezeu. El
creşte necurmat prin lucrările Sale.

Oricare ar fi aspectele plăcute pe care le îmbracă natura omenească, Biblia nu ne spune nicăieri
că suntem vrednici de dragoste, nici că putem să ne facem vrednici de ea. Dimpotrivă, ea declară
că în ochii lui Dumnezeu suntem „vrednici să fim urâţi” (Tit 3:3) şi având totuşi nevoie să fim
iubiţi; astfel este contrazicerea naturii noastre, care lămureşte atâtea dezordini pe plan moral şi
sufletesc. Problema aceasta numai Dumnezeu a putut s-o rezolve. În ce fel? iubindu-i pe oameni
aşa cum sunt.

În însăşi inima Sa, şi numai acolo, Dumnezeu a găsit un motiv al dragostei Sale pentru noi. El ne
iubeşte nu pentru că suntem plăcuţi, ci pentru că este în firea Lui să iubească. „Dumnezeu este
dragoste”, dar dragostea nu este un sentiment abstract; ea are nevoie totdeauna să se fixeze
asupra unui obiect. Acest obiect eşti tu, sunt eu, sunt toţi oamenii, înţelegând pe cei mai vinovaţi.
Dacă Dumnezeu, care este sfânt, urăşte păcatul, El care este şi dragoste, îl iubeşte pe păcătos.

Vrei să ştii ce este dragostea lui Dumnezeu? Gândeşte-te la cruce! Nenorocita stare morală a
omului pune în evidenţă acolo mărimea harului, care ne-a luat de jos de tot, pentru a face din noi
copiii acestui Dumnezeu al dragostei.

„Iubirea este ţinta ultimă a vieţii universale”, spunea un alt înţelept.

Nu este şi nu va fi Nici-odată ceva mai bun ca iubirea. Dumnezeu este iubire.

Sf. Ioan Gură de Aur spunea: „Sfinţenia vine din dragoste. Toţi cei ce cred şi iubesc sunt cu
adevărat sfinţi.”

Dumnezeu ne-a aşezat pe pământ ca să facem lucrarea Lui şi această lucrare este una singură: să
chemăm sufletele la Dragoste (Isus Hristos) prin dragoste şi cine a ajuns la Dragoste (Isus
Hristos) este mântuit.

Cine este câştigat prin dragoste pentru Hristos, în veci nu va mai căuta altceva.

Avea dreptate poetul persan, Omar Khayyam, când zicea: „în mănăstiri, în sinagogi, în moschei
se refugiază slabii pe care îi înspăimântă infernul. Omul care cunoaşte măreţia lui Dumnezeu şi a
dragostei Sale, nu seamănă în sufletul său şi nici în al altuia relele seminţe ale groazei.”

„Dumnezeu este dragoste; şi cine rămâne în dragoste, rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu

rămâne în el.”

Sunt zile când simţim că suntem gata să iubim pe aproapele nostru şi să facem orice pentru el. Şi,
dimpotrivă, sunt zile când avem impresia că nu putem suporta pe nimeni, când fiecare gest de
prietenie devine obligaţie. Ni se întâmplă, de asemenea, să dăm puţin, sperând să primim ca
recunoştinţă totul şi astfel să păstrăm mult pentru noi. Dragostea omenească este nestatornică şi
adesea interesată.

Cineva ne-a învăţat felul drept de a iubi. Acela care nu Se schimbă, nici nu dezamăgeşte,
Singurul care poate schimba o relaţie, care poate transforma o existenţă. Este Isus, a cărui viaţă
întreagă n-a fost decât darul dragostei; Isus, pe care-L vedem mişcat de milă în faţa unei mulţimi
îngrijorate; Isus, care până seara târziu învaţă, vindecă, iartă. Ce contrast între ucenicii grăbiţi să
trimită mulţimile la casele lor şi Domnul care Se gândeşte la aceşti sărmani oameni şi de care Se
va ocupa, înmulţind pâinile (Marcu 6:33 – 42). Şi după ce S-au săturat toţi, iar ucenicii au plecat,
atunci El Se duce pe munte să Se roage.

Dragostea Domnului Isus nu se mărgineşte numai la câteva persoane sau la câteva ceasuri pe zi.
Ea este pentru fiecare om, în fiecare clipă a vieţii sale. Fără să aştepte ceva în schimb, Isus S-a
dat pe El însuşi la cruce. A iubi înseamnă a trăi pentru alţii, după pilda Domnului Isus, în felul
Domnului Isus.

Vrem să ştim dacă suntem în Dumnezeu şi în adevărul Său? Să ne cercetăm dragostea. Cine
rămâne în Dumnezeu (adevăr) ia chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, adică dragostea.

Cine rămâne în foc, ia chipul focului.

Acesta-i adevărul.

1 Ioan 4 : 17

Simplu şi hotărât: Cum este Dumnezeu, aşa sunt şi copiii Lui. Cum este focul, aşa sunt şi
scânteile care ţâşnesc din el, adică de aceeaşi natură (fire).

Dumnezeu, prin Fiul Său, este Modelul nostru de viaţă. El este Sfânt, iar noi, copiii Săi, să fim
sfinţi ca El. (1 Pet. 1:15-16); El este Drept, să fim şi noi drepţi. (Ps. 7:9); El este judecător drept
(1 Pet. 2:23), să avem o purtare dreaptă. (1 Tes. 2:10); El este Dragoste, să fim şi noi dragoste (1
Ioan 4:8 şi 16); El este Unitate, să fim şi noi una (Ioan 17:21); El este statornicie – nu se
schimbă. Să fim şi noi statornici. (Iacov 1:17).

Copiii lui Dumnezeu seamănă cu Dumnezeu, Tatăl lor, care i-a născut din nou, şi le-a dat o viaţă
de aceiaşi natură (fire) cu a Lui. Ei au încredere în dragostea Lui, care a început lucrarea în fiinţa
lor, şi care o va duce la bun sfârşit.

Copiii lui Dumnezeu „au încredere deplină în ziua judecăţii”, pentru că ei nu mai vin la
judecată. N-au de ce să mai vină, pentru că s-au judecat singuri cu toată asprimea, după dreptatea
lui Dumnezeu şi, mai ales, că Fiul lui Dumnezeu, încărcat cu păcatul lor a fost judecat şi osândit
la moarte pentru acest păcat. Dumnezeu nu judecă de două ori păcatul, pe care omul l-a predat
Mântuitorului, prin pocăinţă (comp. Ioan 5:22-24).

Şi fiind vorba despre dragoste, sf. ap. Ioan, călăuzit de Duhul Sfânt, spune limpede: „Dumnezeu
este dragoste; şi cine rămâne în dragoste, rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu rămâne în ei”
(vers 16)

Dacă suntem sau nu creştini, dacă suntem sau nu copii ai lui Dumnezeu, asta se vede după
dragostea pe care o avem faţă de Dumnezeu, faţă de copiii Lui – fraţii noştri – şi faţă de toţi
oamenii, pentru că dragostea este unul din semnele celui mântuit, prin credinţa în Domnul Isus,
şi unul din semnele Bisericii adică a totalităţii celor mântuiţii.
Un teolog ortodox – D. Stăniloaie – spunea: „La Dumnezeu nu poate fi vorba despre o
reaprindere şi sporire a iubirii… Dumnezeu e personal şi e într-o veşnică iubire…”

Dumnezeu este Soarele care n-are nevoie de reaprindere, noi însă suntem razele Lui şi nu ne
putem păstra în starea aceasta decât rămânând necurmat în El. Nu putem fi dragoste în afara
Dumnezeului dragostei.

Alt semn al celui mântuit este lumina, pentru că şi Dumnezeu este lumină (Ioan 8:12). Tot aşa
trebuie să fie şi Biserica lui Hristos.

Alt semn al creştinului adevărat este neatârnarea (libertatea) faţă de lume şi de lucrurile ei.
Domnul Isus spunea: „Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta.” (Ioan 18:36).

Alt semna al urmaşilor lui Hristos este sfinţenia, altul adevărul, altul jertfirea, altul râvna în
lucrarea Evangheliei.

Vrem să ştim dacă o adunare de oameni, care îşi spun „biserică” este în adevăr Biserică? Să
privim la semnele arătate mai sus.

„Cum este El, aşa suntem şi noi în lumea aceasta…”

Simplu este Cuvântul lui Dumnezeu, pentru cei cu inima simplă! Pentru cei cu inima complicată,
acest Cuvântul este complicat.

Neprihănit înseamnă drept. Domnul Isus a fost făcut Neprihănire pentru noi (adică dreptate). (1
Corinteni 1:30).

Să primim Cuvântul lui Dumnezeu într-o inimă dreaptă şi-i vom înţelege drept. Inima dreaptă
(necomplicată) este inima de prunc: „Te laud, Tată, Doamne al cerului şi al pământului, pentru
că ai ascuns aceste lucruri de cei înţelepţi şi pricepuţi, şi le-ai descoperit pruncilor.” (Mat
11:25).

„Cum este El, aşa suntem şi noi în lumea aceasta…”

Să ne gândim adânc cum a fost şi cum este Domnul Isus în lumea aceasta. El zicea: „Împărăţia
Mea nu este din lumea aceasta.” (Ioan 18:36).

„Vulpile au vizuini, şi păsările cerului au cuiburi; dar Fiul Omului n-are unde-Şi odihni capul.”
(Mat 8: 20).

„Dacă vă urăşte lumea, ştiţi că pe Mine M-a urât înaintea voastră. Dacă aţi fi din lume, lumea
ar iubi ce este al ei; dar, pentru că nu sunteţi din lume, şi pentru că Eu v-am ales din mijlocul
lumii, de aceea vă urăşte lumea… Dacă M-au prigonit pe Mine, şi pe voi vă vor prigoni.” (Ioan
15:18 – 20).
Domnul Isus n-are nici o legătură cu frământările lumii: economice, politice, naţionale,
religioase etc. El dă ploaie la fel şi peste cei buni şi peste cei răi (Mat. 5:45), dar Se îngrijeşte în
chip deosebit de poporul Său sfânt, adică Trupul lui Hristos, Biserica cea vie (comp. 2 Corinteni
6:16 – 18; 1 Tim 4:10). Cine este născut din nou seamănă cu Domnul Isus: iubeşte ce iubeşte şi
cum iubeşte El şi urăşte ce urăşte El. Cine trăieşte cum a trăit Domnul Isus (1 Ioan 2:6), nu se
mai teme de ziua judecăţii.

Unul din sfinţii părinţi, care a trăit în sec. al IV-lea, zicea despre biserică: „Biserica a biruit
lumea pe dinafară, dar lumea a biruit biserica pe dinăuntru.” Această amară constatare o făcea
omul lui

Dumnezeu în sec. al IV-lea, adică secolul când creştinismul devenise liber şi declarat ca religie
de stat.

Orice amestec cu lumea a celui credincios, duce la pierderea mărturiei, duce la idolatrie. La fel şi
cu adunarea credincioşilor.

Cu toată dreptatea spunea Spurgeon: „Biserica născută din pământ şi susţinută de mâini străine
de Dumnezeu, lăsaţi-o să cadă. Înghite-o tu mare a timpului şi să nu laşi nici o urmă de epavă din
ea! Biserica cea vie a viului Dumnezeu, va apare cu atât mai strălucită, pentru că furtuna a
nimicit pe rivala ei, îi va arăta cu atât mai mult puterea ei divină.”

La început, creştinismul a fost o unitate fericită, o singură Biserică, Biserica cea vie. Cu timpul
(mai ales din sec. al IV-lea), Biserica s-a despărţit în două, aşa cum odinioară s-a despărţit
împărăţia lui Israel: zece seminţii s-au rupt de Templul din Ierusalim şi două seminţii (Iuda şi
Beniamin) au rămas cu Templul, cu jertfele şi cu preoţia adevărată.

Cea mai mare parte din creştinism a devenit lumească, aşa cum cea mai mare parte din Israel a
devenit închinătoare la idoli, şi s-a contopit cu lumea de atunci de nu i-a mai rămas nici urmă.

Seminţia lui Iuda a rămas credincioasă Templului şi jertfelor. (Iuda înseamnă Lăudat fie
Domnul, sau Cel ce laudă pe Domnul).

Nu ne dă oare de gândit această asemănare?

„Cum este El, aşa suntem şi noi în lumea aceasta; astfel se face că dragostea este desăvârşită în
noi, pentru ca să avem deplină încredere în ziua judecăţii.”

Dacă iubim pe Dumnezeu, îl şi ascultăm; dacă iubim pe fraţi, căutăm să avem părtăşie cu ei şi
dacă iubim pe toţi oamenii dovedim lucrul acesta prin fapte. Aşa stând lucrurile, să fim fără
teamă că am putea rătăci de la adevăr, fără teamă de ziua judecăţii.

Cel care iubeşte nu se poate rătăci şi nici nu se poate răci. El îşi are izvorul vieţii în Dumnezeu,
care este dragoste.

1 Ioan 4 : 18
Dumnezeu este dragoste şi cine a ajuns în El cu adevărat, nu mai are de ce să se teamă. El,
Dragostea, este Adăpostul cel mai sigur şi mai fericit, în care sufletele se odihnesc şi propăşesc
în toate privinţele şi în toată vremea.

Păr. Iosif Trifa, scria foarte adevărat: „Frica nu poate petrece la un loc cu Domnul: ori Domnul
omoară frica, ori frica alungă pe Domnul.”

În dragoste nu este frică, pentru că dragostea şi frica sunt naturi deosebite, care se resping:
dragostea este sfinţenie, iar frica este păcat. Sfinţenia cu păcatul nu pot fi împreună.

înţeleptul Bernard Show, zicea: „A fi robul fricii este cea mai rea formă de robie.”

Scriitorul francez A. Gide, zicea şi el: „înţelepciunea cea adevărată o începi acolo unde sfârşeşte
teama şi înveţi ce este viaţa.”

Mântuire sigură ai, nu atunci când te întorci la Dumnezeu de frica iadului, ci atunci când îl
asculţi şi-I urmezi calea din dragoste. Chiar dacă cineva s-a întors la Dumnezeu de frica
pedepsei, trebuie să ajungă neapărat la acea stare în care să vadă pe Dumnezeu ca Marele său
Binefăcător, căruia îi datorează toată dragostea şi supunerea. Numai atunci mântuirea este
moştenirea lui de care se bucură.

Tot ce nu se face din dragoste nu durează.

Limpede şi adevărat scria misionarul creştin japonez Kagawa: „Supunerea absolută este de a te
declara gata să urmezi pe Dumnezeu fie că este sau nu o viaţă după moarte.”

Eu nu trebuie să mă predau Domnului Isus nici de frica pedepsei, nici de dragul răsplătirii, ci din
dragoste pentru El, care m-a iubit întâi. El este Răsplata mea cea foarte mare.

Apostolul Pavel îl îndemnă pe Timotei să înflăcăreze darul de a lucra pentru Dumnezeu, de a fi

îndrăzneţ în a da mântuire pentru Mântuitorul său.

În viaţa credincioşilor sunt două primejdii cu privire la lucrarea pentru Domnul. La o extremă
este primejdia unui activism orb: să intri în lucrări ia care nu ai fost chemat, pentru care nu ai
competenţă spirituală.

Activismul orb este o încercare a unui credincios de a se promova pe sine în faţa altora. La
cealaltă extremă este timiditatea, teama de a lucra, în ciuda faptului că Domnul a dat competenţă
spirituală, a pus un dar de har într-un credincios. Timiditatea în a împlini o lucrare la care cineva
este chemat este un semn de depresie spirituală.

Dumnezeu nu ne-a dat un duh de timiditate, ci de putere, de dragoste şi de chibzuinţă. Când

privim la noi înşine, ne recunoaştem limitele: suntem slabi, firavi în a împlini o misiune atât de
măreaţă, cea a mântuirii Cuvântului lui Dumnezeu. Să privim însă la ce ne-a dat Dumnezeu.
Cel Atotputernic ne-a dat un duh de putere: o putere de sus, de la Duhul Sfânt, o putere care ne
înviorează.

Am primit un duh de dragoste. Cel care este dragoste a turnat în inimile credincioşilor dragoste.

Ni s-a dat un duh de chibzuinţă. Avem un duh al minţii sănătoase, care poate deosebi lucrurile în
lumina Cuvântului şi poate fi de folos altora. Putem fi persoane obişnuite în viaţa de fiecare zi,
dar prin harul lui Dumnezeu orice creştere are o calificare deosebită, având pe Domnul Isus ca
Mântuitor şi pe Duhul Sfânt care ne călăuzeşte în tot adevărul.

„în dragoste nu este frică…”

Este de subliniat faptul că unul din primele cuvinte ale lui Adam, după ce a păcătuit, a fost: „mi-
e frică” (Fac. 3:10). Şi de atunci încoace, orice om spune cuvintele acestea. Se pare că în
vremurile moderne teama atinge culmea în toate domeniile. Savanţii mărturisesc lucrul acesta.
Iată ce zice unul din ei: „Când se va alcătui un catalog al bolilor omeneşti moderne, sunt sigur că
va fi arătată şi aceea ce roade mereu, mereu sufletul omului: nesiguranţa.”

„Mi-e teamă” – a spus Einstein.

„Lumea e dominată de frică”, scrie N. Berdiaeff. Iar Saint-Exupery adaugă: „Am impresia că
merg către cele mai negre timpuri ale omenirii.”

De la temerile zilnice, de mai mică însemnătate, până la cele neliniştitoare pe care, în zadar caută
să le izgonească din suflet, omul trăieşte într-o teamă continuă. Singura lui scăpare este
Dumnezeu, în Mântuitorul Isus Hristos, în dragostea Lui arătată pe crucea Golgotei.

Dumnezeu este lumină şi El arată omului starea lui decăzută şi, în acelaşi timp, calea izbăvirii.

Dumnezeu este Dragoste şi El vorbeşte omului despre marele preţ pe care L-a dat pentru
ispăşirea păcatelor. (Ioan 3:16).

Cine crede în Domnul Isus şi-L primeşte ca Mântuitor personal, este izbăvit de teama judecăţii
pentru păcat, căci prin sângele vărsat pe cruce, a fost împăcat cu Dumnezeu.

„Dragostea desăvârşită izgoneşte frica…”

Este vorba despre frica de pedeapsa pe care o dă dreptatea, celui ce săvârşeşte păcatul.

Duhul Sfânt, prin sf. ap. Pavel, spune: „Ţinta poruncii este dragostea, care vine dintr-o inimă
curată, dintr-un cuget bun, şi dintr-o credinţă neprefăcută.” (1 Timotei 1:5). Tot ce pare lege
sau poruncă în Scriptură – şi îndeosebi în Noul Testament –, totul are o ţintă: dragostea lui
Dumnezeu faţă de făpturi şi dragostea făpturilor faţă de Creator şi dintre ele, care face unitatea,

Trupul lui Hristos este alcătuit din multe mădulare, ca într-un trup fizic, dar toate sunt una,
pentru că le uneşte acelaşi sistem nervos. Nici un mădular nu luptă împotriva altui mădular.
Mădularele nu au frică unele de altele, pentru că sunt unite prin dragoste. Să înţelegem acest
adevăr.

David Hume – un renumit filozof, cunoscut ca un mare necredincios – locuia într-o suburbie a
oraşului Edinburg. Suburbia era în legătură cu oraşul printr-un pod de fier. Odată Hume, având
treabă urgentă în oraş şi voind să scurteze drumul, n-a mai ocolit pe podul de fier, ci s-a hotărât
să treacă mlaştina pe un podeţ improvizat din câteva scânduri. Din întâmplare, scândurile s-au
rupt şi Hume a căzut în apă, unde s-a scufundat până la gât. Speriat, a început să strige după
ajutor. O femeie bătrână l-a auzit, dar, văzând că este filozoful Hume, a spus: „A, Dumneata eşti
necredinciosul Hume, bine ţi s-a făcut! Suferă acum!”

„Nu, nu sunt necredincios, a răspuns Hume, Dumnezeu din cer îmi este martor.” Femeia a
chemat ajutoare, care l-au salvat.

Mulţi necredincioşi îşi aduc aminte că există Dumnezeu numai când sunt în primejdie sau în faţa
morţii.

între ultimele cuvinte rostite de fostul preşedinte al Statelor Unite, Roosvelt, au fost şi acestea:
„Oamenii au nevoie să fie eliberaţi de frică.” Ei bine, iată ce citim în cartea unei credincioase,
care pe vremea unei epidemii de holeră, s-a oferit să îngrijească de

bolnavii de holeră. Vorbind despre frică, ea scrie aşa: „Ce sentiment chinuitor este frica! Ştiu
aceasta din propria mea experienţă; căci eu am fost un copil fricos şi, în afară de iad de care de la
o vreme nu-mi mai pasă, nu ştiu să fi fost un lucru de care să nu-mi fi fost frică. În ce priveşte
frica mea de oameni, îmi aduc aminte bine cum numai prin credinţă am biruit-o. În adevăr este o
prostie să te temi mai mult de oameni decât de Dumnezeu. Dacă îmi venea în minte întrebarea:
„Ce vor zice oamenii de acest lucru?” mă duceam cu gândul la ziua cea mare, când nu din gura
mulţimii îmi voi auzi sentinţa, ci din gura Celui ce stă pe scaunul de domnie. Acum însă, când
m-am aruncat în braţele Domnului Isus şi mă simt cu El, nu mai cunosc frica.” Dragostea de
Dumnezeu biruieşte frica de Dumnezeu.

Iată un adevăr mare pe care trebuie să-l trăiască orice credincios adevărat, ca să poată folosi şi
altor suflete spre mântuire.

Adăpostul dragostei este cel mai puternic şi mai sigur. Ferice de cel care se ascunde în el.

1 Ioan 4 : 19

Iubirea este ca un ecou care redă ce a primit: nu este ecou până nu există mai întâi un glas sau un
sunet.

Dragostea noastră către Dumnezeu este o rază de lumină, care vine de la El şi se răsfrânge spre
El. Peretele rece nu dă căldură până nu-l bate soarele şi-l încălzeşte; tot aşa şi noi nu iubim pe
Dumnezeu până nu ni se umple sufletul de dragostea Lui.
De aceea este cu neputinţă să răspândim iubire câtă vreme suntem sub un duh legalist; iubirea nu
vine la poruncă. Numai iubirea naşte iubire. Nu există preţ cu care ea să poată fi cumpărată;
mituirea ar fi dispreţuită când e vorba de iubire.

Iubirea nu este urmarea vreunei sforţări din partea noastră. Cum ţâşneşte izvorul în vale şi apoi
curge limpede şi voios, aşa este şi cu iubirea dintr-o inimă înnoită de Domnul Isus. Vine ascunse
de ape din munţii înalţi alimentează izvoarele; tot aşa adâncurile veşnice ale iubirii nesfârşite
alimentează izvoarele sufletului credinciosului. Este scris „Toate izvoarele mele sunt în Tine.”
(Ps. 87: 7).

„Noi îl iubim, pentru că El ne-a iubit întâi.”

A fi în dragoste înseamnă a fi în Dumnezeu, şi cine-i în Dumnezeu, mai poate fi stăpânit de

frică? O dragoste fără adevăr nu-i dragostea Iui Dumnezeu.

Nici un vrăjmaş nu poate intra în Dumnezeu. Vorbim limba credinţei, şi numai urechea credinţei
o poate pricepe.

Dumnezeu întâi ne dă şi apoi ne cere; întâi ne-a născut din nou, ne-a dat firea (natura) Lui, şi
apoi ne cere să fim ca El. De ce ne cere să fim ca El, dacă avem firea Lui? Răspunsul e numai
unul: firea cea nouă, din El, o purtăm în acest vas de lut (trupul de carne), care este străin de ceea
ce este duhovnicesc (are legile materiei decăzute). De aceea şi sf. ap. Pavel se purta aspru cu
trupul său ca să nu împiedice în el dezvoltarea făpturii celei noi. (1 Corinteni 9:27).

în măsura în care lăsăm inima deschisă spre Izvorul iubirii, vom fi plini de iubire şi ea se va
revărsa tot mai mult spre locul de unde a venit.

Augustin, numit de Biserică „Fericitul Augustin”, s-a născut în Numidia (localitate în Algeria) în
anul 354. În copilărie a avut parte de o educaţie creştină, şi, deşi aceasta este deosebit de
folositoare, nu poate înlocui întoarcerea la Dumnezeu.

După lungi peregrinări filozofice şi religioase, în anul 387 s-a întors la Dumnezeu. Iată cum
descrie el felul în care Dumnezeu a lucrat în sufletul lui:

„Am pătruns în adâncimea sufletului meu şi am scormonit secretele lui dureroase; când le-am
adunat împreună înaintea ochilor mei, o mare furtună s-a dezlănţuit în mine, aducând cu ea un
potop de lacrimi… Simţeam că sunt încă robit de păcate, şi, în vinovăţia mea, continuam să
plâng. Până când voi continua să spun «mâine, mâine»? De ce să nu pun capăt chiar în clipa
aceasta păcatelor mele atât de urâcioase? Aşa mă întrebam, plângând în tot acest timp cu cea mai
mare amărăciune a inimii, când deodată am auzit o voce de copil cântând în casa vecină şi
repetând de mai multe ori: «Toii, lege!», tradus din latină: Io şi citeşte. M-am oprit din plâns, am
stat câteva clipe nedumerit, până am înţeles că prin acest glas de copil Dumnezeu îmi poruncea
să deschid Scriptura şi să citesc îndemnul ei.”

Augustin a alergat la prietenul său, Alipius, în casa căruia stătea. Ştia că era acolo o copie a
Scripturii; a luat-o şi, deschizând la Romani 13:13 – 14, a citit: „Să trăim frumos, ca în timpul
zilei, nu în chefuri şi beţii; nu în curvii şi fapte de ruşine; nu în certuri şi în pizmă; ci îmbrăcaţi-
va în Domnul Isus Hristos, şi nu purtaţi grijă de firea pământească, pentru ca să-i treziţi
poftele.”

„N-am citit mai departe” spune Augustin, „nu mai era nevoie. Pe când citeam, o mare lumină mi-
a coborât în inimă. Am primit siguranţa că Isus este de ajuns ca să-mi ierte toate păcatele şi să-mi
dea o viaţă nouă.”

Toată fericirea noastră atârnă de dragostea pe care o avem faţă de Dumnezeu şi faţă de făpturile
Sale. Bine zice Fer. Augustin: „Se iubeşte pe sine cel ce iubeşte pe Dumnezeu.” în adevăr, dacă
iubeşti pe Dumnezeu, El Se îndatorează să te iubească mai mult şi după cum se ştie, dragostea
face daruri celui iubit.

Ea nu aşteaptă daruri, dar face daruri.

Înţelegem noi, oare, ceva de aici? Cum este dragostea noastră faţă de Dumnezeu? Cum este
dragostea noastră faţă de copiii Lui? Iată întrebări serioase, care privesc viaţa noastră în Hristos.

1 Ioan 4 : 20

E atât de răspândit duhul minciunii în lume, încât a pătruns până în Cortul ce! sfânt al lui
Dumnezeu, adică în inimile şi în adunarea credincioşilor Săi pe pământ.

Minciuna este „gazul toxic” al diavolului, care otrăveşte orice viaţă, pe orice om şi pe orice
credincios, care nu umblă îmbrăcat în hainele de protecţie ale adevărului.

În versetul de mai sus, sf. ap. Ioan, vorbeşte despre minciuna în iubire. De fapt, minciuna cu
iubirea nu pot face casă împreună. Sunt naturi deosebite şi se resping. Totuşi, cine îşi închipuie
că iubeşte pe Dumnezeu, că este credincios adevărului Său, dar în acelaşi timp urmăreşte pe
aproapele său, este un mincinos,

Iubirea de Dumnezeu este atât de strâns legată de iubirea făpturilor Sale, ca lumina şi căldura de
foc.

Numai când eşti în mijlocul oamenilor, în legătură cu ei, te cunoşti mai bine pe tine însuţi.
Dragostea, mila, bunătatea, răbdarea – toate acestea numai în legătură cu alţii să le ai şi să le
creşti.

înţeleptul şi scriitorul Fr. Kafka a spus: „Relaţiile cu oamenii te îndeamnă să te cunoşti mai
presus de orice pe tine însuţi.”

Nu numai ură faţă de un frate în credinţă, dar orice ură faţă de alt om şi chiar faţă de un vrăjmaş,
dacă nutreşte cineva din cei credincioşi Domnului Hristos, este un ucigaş. (1 Ioan 3:15).
Iar dacă zice un credincios că nu urăşte decât păcatul din cineva, atunci de ce-l defăima pe
purtătorul păcatului? Defăimătorii nu fac parte din împărăţia lui Dumnezeu, adică din Trupul
(Biserica) lui Hristos. (1 Corinteni 6:10).

Domnul Isus n-a vorbit de rău şi nu a înălţat păcatele nici unui om, ca să fie văzute de alţii. Să
urmăm pilda Domului şi atunci vom fi folosiţi în lucrarea Sa.

Dragostea care nu se întrupează în fapte este ca nuca frumoasă pe dinafară, dar goală pe
dinăuntru.

Dragostea adevărată se vede în fapte.

„Copilaşilor, să nu iubim cu vorba, nici cu limba, ci cu fapta şi cu adevărul.” (1Ioan 3:18).

Dragostea-faptă, dacă nu este unită cu adevărul lui Dumnezeu, scris în Evanghelie (Noul
Testament) este un sentiment firesc (dragoste firească), cu care se iubesc şi hoţii între ei, sau,
cum zice Domnul: „Şi dacă îmbrăţişaţi cu dragoste numai pe fraţii voştri, ce lucru neobişnuit
faceţi? Oare păgânii nu fac la fel?” (Mat. 5:47).

A iubi pe Dumnezeu înseamnă a-L iubi cu adevărul, adică împlinind Cuvântul Său scris: „Dacă
Mă iubiţi, veţi păzi poruncile Mele” (Ioan 14:15) iar în aceste porunci se găseşte şi dragostea
(Ioan 13:34).

Credinţa adevărată (faptică) este dovedită prin dragostea-faptă, învăţătura simplă şi dreaptă
despre credinţă şi despre dragoste, fără o întrupare în fapte, rămâne o teorie moartă. O astfel de
credinţă au şi dracii. (Iacov 2:19).

Dragostea care izvorăşte din credinţa-faptă, este de aceeaşi esenţă cu dragostea lui Dumnezeu:
nepărtinitoare şi veşnică.

Cine iubeşte cu adevăr pe Dumnezeu, iubeşte şi pe cei născuţi din Dumnezeu – pe copiii Lui,
care sunt fraţi între ei – pentru că Dumnezeu Se descoperă în copiii Lui.

Cine nu iubeşte pe toţi copiii lui Dumnezeu – fără părtinire nu iubeşte nici pe Dumnezeu.
Acesta-i adevărul.

Credinciosule, fratele meu, ia seama ca să nu fi înşelat de duhul minciunii; de aceea cercetează-ţi

necurmat iubirea faţă de Dumnezeu punând-o totdeauna în legătură cu iubirea de fraţi şi iubirea
de toţi oamenii. Viaţa spirituală se verifică prin mişcările vieţii fizice. Dumnezeu, prin Domnul
Isus Hristos, ne-a învăţat limpede acest adevăr. Dacă viaţa ta trupească este pe calea lui
Dumnezeu, aşa cum arată Cartea Sfântă, atunci şi viaţa ta duhovnicească, de legătură cu
Dumnezeu, este bună. Vorba lui Platon: „Este mai uşor a vorbi despre zei decât despre oameni.”
Adică e mai uşor să spui: „Iubesc pe Dumnezeu”, căci nu te poate controla nimeni, decât să spui:
„Iubesc pe oameni”, unde poţi fi verificat.
Păr. Iosif Trifa, spune adevărat: „Miezul creştinismului este acesta: iubirea de Dumnezeu şi de
oameni.”

Câteva gânduri din scrierile Fer. Augustin, ne vor ajuta să înţelegem mai bine adevărul din
versetul de mai sus. Zice el: „Să slujim pe oameni, de la văzut la nevăzut şi invers… Voi nu-L
vedeţi încă pe Dumnezeu. Veţi merita să-L vedeţi, iubind pe aproapele. Iubind pe aproapele, veţi
ridica ochiul pentru a-l vedea pe Dumnezeu… Iubiţi pe aproapele şi căutaţi în voi izvorul
dragostei pentru aproapele. Acolo veţi vedea pe Dumnezeu.”

„Dacă zice cineva: «Eu iubesc pe Dumnezeu», şi urăşte pe fratele său, este un mincinos; căci
cine nu iubeşte pe fratele său, pe care îl vede, cum poate să iubească pe Dumnezeu, pe care nu-L
vede?”

Numai în lumina lui Dumnezeu şi a Cuvântului Său, putem cunoaşte duhul minciunii care are un
mers atât de întortocheat şi ascuns.

Minciuna este asemenea fluviului Congo din Africa, fluviu care, la început, curge spre nord încât
ai fi ispitit să crezi că va urma aceeaşi direcţie până se va vărsa în mare. De la un loc însă, face o
cotitură, o ia spre apus şi se varsă în oceanul Atlantic. Aşa este şi minciuna. Dacă te uiţi la mersul
ei de la început, te înşeli amarnic asupra urmărilor grave pe care le are asupra vieţii omului.

Iubirea mincinoasă, care stă numai în vârful limbii omului, înşeală pe mulţi, dar nu mult timp.

Pe cât este de binefăcătoare iubirea adevărată, atât pentru cel care o poartă, cât şi pentru cel care
o primeşte, pe atât de dăunătoare şi purtătoare de moarte este iubirea mincinoasă şi ura.

Suntem chemaţi la iubire, toţi câţi ne-am hotărât să urmăm Domnului Isus, toţi câţi am primit,
prin credinţă, mântuirea adusă de El pe crucea Golgotei.

Iubirea este singurul înţeles al vieţii celor răscumpăraţi. Rostul lor pe pământ este dragostea,
adică Hristos.

Zice filozoful Lucian Blaga: „Când urăşti pe cineva întreabă-te dacă are vreun înţeles; când
iubeşti pe cineva nu te întreba dacă are vreun înţeles.”

Prin însăşi existenţa ei, iubirea îşi arată rostul.

Ferice de cei care s-au contopit cu iubirea şi au devenit una cu ea! Ei sunt cei mai folositori
oameni pe pământ.

1 Ioan 4 : 21

Deşi este cea mai mare minune, totuşi iubirea este viaţa obişnuită a copiilor lui Dumnezeu în
mijlocul Bisericii lui Isus Hristos şi în mijlocul lumii.
Numai creştinii adevăraţi, adică cei care prin credinţa în Domnul Isus Hristos, au fost născuţi din
nou, pot iubi cu adevărat, pentru că numai ei au primit natura (firea) lui Dumnezeu care este
iubire.

Păcatul i-a schimbat natura (firea) omului, de aceea el nu poate iubi şi nici nu poate face binele
adevărat.

Felul de a fi al Bisericii lui Hristos pe pământ este dragostea. Numai cine iubeşte cu iubirea lui
Dumnezeu, adică iubirea fierbinte, curată, nepărtinitoare, jertfitoare şi veşnică (fără opriri, fără
întreruperi), numai acela face parte din Biserica (Trupul) lui Hristos.

Dragostea dumnezeiască turnată în inima omului, trece dincolo de sentimentele lui fireşti. Aici e
minunea pe care lumea n-o înţelege şi în nepriceperea ei o numeşte nebunie. Cum să iubeşti pe
vrăjmaşi? Cum să întorci şi celălalt obraz celui care te-a lovit? (Mat. 5:44 şi 39).

Dacă împlineşti toate poruncile lui Dumnezeu, în afară de una, celelalte îşi pierd valoarea. E ca şi
când le-ai călcat cu bună-ştiinţă, fără teamă de pedeapsă.

Porunca lui Dumnezeu, care stă în fruntea celorlalte porunci, este iubirea (Ioan 13:34; Rom. 12:8
– 10). Orice om născut din nou, primeşte în inima lui prin Duhul Sfânt, iubirea lui Dumnezeu
(Rom. 5:5).

într-adevăr, tot ce avem bun în noi, se coboară de sus, de la Tatăl luminilor (lac. 1:17), iar
darurile pe care le primim, sunt de aceeaşi esenţă divină, ca izvorul din care curg.

Cine nu iubeşte pe toţi fraţii, încă nu a fost născut din nou. Cel care are această naştere sfântă, are
Duhul Sfânt care îl călăuzeşte în tot adevărul.

în lume sunt cunoscute trei legi după care trăiesc oamenii:

1. Legea junglei, adică cine-i mai tare acela are dreptate,

2. Legea talionului, adică dinte pentru dinte,

3. Legea lui Hristos, adică iubirea – iubirea tuturor oamenilor, iubirea vrăjmaşilor. Iată de ce
creştinii adevăraţi sunt deosebiţi de ceilalţi oameni, sunt o specie nouă. Naşterea din nou, din
Dumnezeu le-a dat această nouă stare, pentru că în ei, în trupul lor, au o nouă fire (natură).

Dragostea lui Dumnezeu nu îmbătrâneşte şi nu este supusă schimbărilor din lume. Oamenii se
ofilesc şi trec, dar dragostea rămâne veşnic şi tot mai frumoasă.

„Drumul dragostei nu cunoaşte cotituri”, zice M, Sadoveanu.

„…Cine iubeşte pe Dumnezeu, iubeşte şi pe fratele său.”

Dragul meu frate, iată un cuvânt limpede din partea lui Dumnezeu. Cercetează-te în lumina lui şi
vezi care este starea ta. Iubeşti tu cu adevărat pe toţi copiii lui Dumnezeu – fraţii tăi? Dumnezeu
îţi primeşte dragostea numai dacă, mai întâi, este trecută prin copiii Săi.

1 Ioan 5 : 1

Iată două semne principale după care se poate cunoaşte cel născut din nou: credinţa şi iubirea.
Credinţa că Isus este Hristosul, adică Mântuitorul lumii şi în primul rând, Mântuitorul personal,
şi iubirea faţă de Dumnezeu şi faţă de cei născuţi din El.

Nu numai credinţa care recunoaşte existenţa lui Dumnezeu, Creatorul universului (aceasta şi
dracii o au – Iac. 2:19), ci credinţa care primeşte şi se supune Cuvântului Său, credinţa care
mântuieşte, care are adevărul, care duce la naşterea din nou. Să crezi pe

Dumnezeu pe Cuvânt, aici este taina mântuirii şi fericirii, aici e taina Bisericii (Trupul) lui
Hristos.

Cine crede pe Dumnezeu, acela se predă Im Dumnezeu, îl iubeşte şi-L ascultă necurmat.

Credinţa adevărată totdeauna este însoţită de dragoste şi supunere faţă de Dumnezeul dragostei.

Ceea ce s-a spus despre Dumnezeu-Tatăl, se spune şi despre Dumnezeu-Fiul. Nu este de ajuns să
recunosc că Domnul Isus este Hristosul (Unsul lui Dumnezeu pentru mântuirea lumii), ci trebuia
să cred în El, adică să-L primesc ca pe Mântuitorul meu personal. Atunci se petrece în mine
lucrarea naşterii din nou. „Dar tuturor celor ce L-au primit, adică celor ce cred în Numele Lui,
le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu; născuţi nu din sânge, nici din voia firii lor,
nici din voia vreunui om, ci din Dumnezeu.” (Ioan 1:12 – 13).

Cel născut din Dumnezeu are în el dragostea lui Dumnezeu, cu care poate să iubească pe
Dumnezeu. Această dragoste însă, care este un foc, cere mereu – mereu să fie înflăcărată.

Focul pe care nu mai pui lemne, se stinge. Focul dragostei trebuie împrospătat necurmat, ca să
poată arde cu o putere crescândă. Numai în felul acesta fericeşte fiinţele, numai în felul acesta îşi
merită cu adevărat numele. Fraţii mei, să iubim cu dragostea lui Dumnezeu pe toţi cei născuţi din
El. Chiar şi când nu avem siguranţa despre cineva că ar fi născut din Dumnezeu, totuşi, pe baza
mărturisirii iui, noi, să-l primim ca pe un copil al lui Dumnezeu. Nu pierdem nimic prin aceasta.

„Oricine crede că Isus este Hristosul, este născut din Dumnezeu; şi oricine iubeşte pe Cel ce L-a
născut, iubeşte şi pe cel născut din El.”

Multe persoane sunt scandalizate când ne aud afirmând că suntem siguri de mântuirea noastră. S-
ar putea spune că ele nu suportă ca alţii să pretindă că au o bucurie şi o siguranţă pe care ele nu o
au.
Unii văd în ea mândrie spirituală. Sunt de părere că nu trebuie să fim atât de siguri şi că este mai
bună modestia de-a trăi în îndoială. Aceştia ar trebui să citească în Scriptură afirmaţiile câtorva
oameni ai lui Dumnezeu.

Iov spunea: „Ştiu că Răscumpărătorul meu este viu… Chiar dacă mi se va nimici pielea… voi
vedea totuşi pe Dumnezeu. Îl voi vedea… ochii mei îl vor vedea.” (Iov 19:25 – 27).

Apostolul Pavel scria romanilor: „…Sunt bine încredinţat că nici moartea, nici viaţa, nici
îngerii… nu vor fi în stare să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu, care este în Isus Hristos,
Domnul nostru.” (Rom. 8:38-39).

Iar corintenilor le spunea: „Ştim, în adevăr, că, dacă se desface casa pământească a cortului
nostru trupesc, avem o clădire în cer de la Dumnezeu…” (2 Corinteni 5:1).

Lui Timotei îi scrie: „Ştiu în cine am crezut. Şi sunt încredinţat că El are putere să păzească ce
ham încredinţat până în ziua aceea.” (2 Tim 1:12).

Iar în Epistola către evrei 6:11 se spune: „O deplină siguranţă a nădejdii până la sfârşit.”

O adâncă smerenie şi o puternică încredinţare sunt simţăminte potrivite pentru toţi credincioşii.

1 Ioan 5 : 2

Dragostea este una din poruncile lui Dumnezeu. (Ioan 13:34). Ea însă, nu este o poruncă în felul
poruncilor obişnuite de pe pământ, porunci care cer şi iarăşi cer omului să le împlinească, fără
să-i dea ceva, ci ea (porunca dragostei) se deosebeşte de toate, prin faptul că poartă în sine
puterea pentru a fi împlinită. Ea dă mai întâi omului ceea ce îi trebuie şi apoi îi cere.

Dragostea este puterea lui Dumnezeu turnată în fiul credinţei (orice om născut din nou), ca să
poată împlini toate datoriile dragostei.

Dragostea este dragoste numai când se mişcă spre cel iubit.

Fapta-dragoste este dragoste, nu vorba-dragoste.

Cine zice că iubeşte pe Dumnezeu, se mişcă spre Dumnezeu, spre felul Lui de a fi, spre
împlinirea voii şi lucrărilor Lui.

Dragostea este viaţă, mişcare. Şi numai cine se mişcă pe căile dragostei, iubeşte cu adevărat.

Dragostea înţelege toate limbile.

Mi-amintesc de o întâmplare petrecută cu mulţi ani în urmă, care ilustrează într-o oarecare
măsură cele spuse mai sus despre dragoste. Am călătorit cu trenul şi la gara la care am coborât,
eram aşteptat de mai mulţi fraţi şi surori. Bucuria întâlnirii a fost mare. Un frate, însă, a luat în
mâini geamantanele şi a plecat înainte, strigând: „Voi cu dragostea, eu cu geamantanele.”
„Copilaşilor, să nu iubim cu vorba, nici cu limba, ci cu fapta şi cu adevărul” (cap. 3:18), ne
îndeamnă puternic sf. ap. Ioan.

Cel care poartă cu adevărat dragostea, este purtat de dragoste, dăruindu-se neîncetat celui iubit.

Dumnezeu este dragoste, de aceea Se dăruieşte necurmat făpturilor Sale. Copiii lui Dumnezeu
sunt ca şi Dumnezeu: dragoste. Ei se cunosc prin faptul că se dăruiesc în iubire.

Cunoaştem că iubim pe Dumnezeu, când ne dăruim Lui şi copiilor Lui, fără întrerupere.

în iubirea faţă de Dumnezeu, intră şi iubirea faţă de copiii lui Dumnezeu. Această iubire
izvorăşte din păzirea poruncilor lui Dumnezeu.

Păzirea poruncilor naşte iubirea în inima celui care le păzeşte; iar iubirea materializează,
poruncile în fapte văzute de oameni.

Dumnezeu dă dragostea omului credincios (Rom 5:5) pentru împlinirea poruncilor Sale, iar
poruncile Sale sunt adevărul care lucrează la unitatea împărăţiei Sale. Harul şi Adevărul au venit
prin Isus Hristos. (Ioan 1:17).

Credinţa în Domnul Isus Hristos te duce la dragostea de poruncile (Cuvântul) Lui şi de copiii
Lui.

Credinţa care lucrează prin dragoste te duce în unitatea Trupului lui Hristos. (F. Ap. 4: 32).

Credinţa care lucrează prin dragoste aduce în om lumina care deosebeşte binele de rău, adevărul
de minciună, împărăţia lui Dumnezeu de împărăţia lumii. Această credinţă câştigă biruinţa
asupra lumii (vers. 4), şi este o dovadă – prin această biruinţă – a naşterii din Dumnezeu.

Să credem Cuvântul scris al Noului Legământ (Noul Testament), şi să nu ne încurcăm cu tradiţia,

datinile şi teoriile care sunt în lume.

Credinţa simplă de copil câştigă biruinţa asupra lumii.

Slăvit să fie Domnul!

„Astăzi, dacă auziţi glasul Lui, nu vă împietriţi inimile!” (Evrei 4; 7), Sudul Franţei a fost cu
mulţi ani în urmă lovit de inundaţii. Într-o noapte, câţiva tineri se întorceau de la gară spre casele
lor. Ploua încă tare şi, când au ajuns în orăşel, au observat că apa le ajungea până la glezne. I-a
cuprins teama. Oare se spărsese digul canalului? Din nefericire, aşa era! întregul oraş Moissac
era în pericol. Cu fiecare minut, apa urca tot mai mult. Atunci, acei tineri au bătut la ferestre şi la
uşile caselor pentru a-i trezi pe cei adormiţi şi a-i avertiza de pericol. Dar numai puţini s-au
trezit. Mulţi credeau că e o glumă proastă şi chiar s-au supărat că au fost treziţi la miezul nopţii.
Alţii s-au sculat şi au deschis ferestrele. Când au văzut că plouă încă foarte tare s-au gândit că
vor fi mai în siguranţă în casele lor şi astfel au lăsat să treacă timpul în loc să se refugieze într-un
loc sigur. Apa a crescut, a pătruns în case şi s-a ridicat până la acoperiş. Locuitorii oraşului
Moissac au fost avertizaţi, dar cei mai mulţi nu au luat în seamă avertizarea. Când au văzut cât de
mare era pericolul, a fost prea târziu.

Judecata lui Dumnezeu peste această lume stă la uşă, iar Cuvântul lui Dumnezeu îi avertizează
pe oameni. „Mântuiţi-vă din mijlocul acestui neam ticălos.” (F. Ap. 2:40). „Împăcaţi-vă cu
Dumnezeu!” (2 Corinteni 5:20). Refugiaţi-vă la Salvatorul Isus Hristos până nu este prea târziu!

Dumnezeul meu, Tatăl meu, mulţumesc că m-ai născut din Tine şi vreau pururea să merg spre
Tine. Dă-mi Tu şi voinţa şi făptuirea, ca să trăiesc arzând necurmat în focul dragostei pentru Tine
şi pentru ai Tăi – fraţii mei. Amin.

1 Ioan 5 : 3

Ceea ce este greutatea aripilor pentru o pasăre, sau greutatea picioarelor pentru un trup omenesc,
o aşa greutate sunt poruncile lui Dumnezeu pentru un copil al Său.

„…Bucuraţi-vă că numele voastre sunt scrise în ceruri.” (Luca 10: 20).

La o petrecere, când bucuria era în toi, toţi au cântat: „Ajungem toţi, toţi, toţi în cer.” Alex mai
cânta acest refren când a urcat clătinându-se în maşina unui prieten. Apoi s-a petrecut tragedia:

şoferul băut s-a izbit cu maşina de un copac. Ultimul lucru pe care l-a perceput Alex a fost un
trosnet îngrozitor.

Când s-a trezit, era într-un spital. Menajându-l, sora medicală i-a spus adevărul: toţi pasagerii
erau morţi; numai el supravieţuise. Mult timp nu s-a putut vorbi cu el. Gândurile sale rătăceau.
Cântecul, care s-a cântat, nu-i ieşea din cap. „Ajungem toţi, toţi, în cer.” într-adevăr? Există oare
un cer? Pentru prima dată a început să se gândească la acest lucru. Ar putea ajunge în cer aşa
cum era? Confruntarea cu moartea l-a făcut pe acest tânăr gânditor. Întrebarea: „Ce va veni după
moarte?” devenea tot mai stăruitoare.

„Ajungem toţi, toţi, toţi în cer” este un truc grosolan al diavolului. Vă spun: este o minciună.
Biblia spune foarte clar că nu toţi ajung în cer. Dar ea mai spune că deja astăzi se poate şti, dacă
vei fi odată în cer. Puteţi primi această certitudine dacă lăsaţi ca Biblie să vă arate calea!

Biblia nu-mi dă tot ce aş dori eu câteodată, adică reguli amănunţite cu privire la toate
împrejurările din viaţă, îndrumări pentru fiecare încurcătură şi pentru fiecare răscruce de
drumuri. Nu-mi nimiceşte personalitatea şi libertatea, prin arătarea unor reguli stricte, ci îmi lasă
o libertate deplină.

Totuşi am lumină deplină din ea. Prin binecuvântarea lui Dumnezeu, ea mă înţelepţeşte, îmi
luminează ochii şi îmi înveseleşte inima, ca să văd toate aşa cum le vede Dumnezeu.

Am multe lucruri grele în viaţa mea, dar în toate legăturile mele şi în toate ispitele, Biblia îmi
trimite lumină. Tot astfel mă ajută şi în viaţa sufletului meu. Ea îmi hrăneşte şi îmi întăreşte
sufletul. Mă urcă pe înălţimile lui Dumnezeu şi mă ajută să trăiesc în faţa Lui.
Ce privilegiu măreţ avem de a purta în mâinile noastre Cuvântul scris al Domnului – Biblia! Să
nu o lăsăm închisă! Rândurile ei poartă pentru noi comori nespuse: balsam în suferinţă,
mângâiere în necaz, încurajare în teamă.

Dragostea nu este numai un sentiment, ci şi o plăcere pentru adevăr. (1 Corinteni 13).

„Încrede-te în Domnul din toată inima ta şi nu te bizui pe înţelepciunea ta!” (Proverbe 3:5).

Mintea (raţiunea) este un dar minunat al lui Dumnezeu pentru oameni. Fără ea, existenţa
omenească ar fi imposibilă. Noi n-am putea primi nici o veste şi n-am putea exprima nici noi
înşine vreuna,

n-am putea aprecia nici un gând şi nici n-am pute responsabil, dacă n-am avea minte. De aceea
trebuie să fim mulţumitori Creatorului pentru acest dar.

Numai pentru un lucru, mintea omenească este necorespunzătoare: ea nu poate forma Nici-odată
temelia pentru o sentinţă sau pentru o acţiune în întrebările credinţei. Relaţiile noastre cu
Dumnezeu, adevărata cunoaştere a gândurilor Sale şi poziţia noastră faţă de ele, toate acestea
sunt Judecate duhovniceşte.” (1 Corinteni 2:14).

Cuvântul lui Dumnezeu se adresează mereu aşa de stăruitor inimilor noastre. Acolo se clarifică
hotărârile noastre, acolo este sediul dorinţelor noastre ascunse. Cine pune toate acestea sub
influenţa lui Dumnezeu, conform Cuvântului său: „Deschide-ţi inima la învăţătură, şi urechile
la cuvintele ştiinţei” şi „Fiule, dă-mi inima ta, şi să găsească plăcere ochii tăi în căile Mele.”
(Prov. 23:12 şi 26).

Fără „greutatea” aripilor, pasărea n-ar putea zbura; fără „greutatea” picioarelor, omul n-ar putea
umbla, căci tocmai de această „greutate” atârnă viaţa şi mişcarea, de această „greutate” atârnă
fericirea.

„Greutăţile” pe care le pune Dumnezeu pe umerii făpturilor Sale, sunt cea mai mare uşurare
pentru viaţa lor, sunt însăşi viaţa.

Poruncile lui Dumnezeu, pentru copiii Săi, sunt viaţă, lumină, putere, mângâiere şi uşurare pe
drumul mântuirii, pe drumul crucii.

Viaţa (viaţa veşnică) este una din aceste porunci ale Noului Legământ (Ioan 12:50).

Dragostea este alta (Ioan 13:34) iar Credinţa alta (1 Ioan 3:23).

Dacă a trăi în viaţa veşnică fericită, dacă a crede în Domnul Isus Hristos şi dacă a iubi înseamnă
greutăţi sau „porunci grele”, ce înseamnă atunci „uşor”?

Poruncile lui Dumnezeu sunt mediul natural în care trebuie să se mişte viaţa duhovnicească a
copiilor Săi. Sunt aerul acestei vieţi. Când un om păcătos a fost născut din nou, prin credinţa în
Domnul Isus, a primit odată cu naşterea şi organele potrivite cu care poate trăi viaţa cea nouă, o
trăire nesilită, ci din cea mai mare plăcere.

Ceea ce este mâncarea şi băutura pentru viţa fizică, adică o plăcere, nu numai o necesitate, tot aşa
sunt poruncile lui Dumnezeu

(dragostea, credinţa şi viaţa veşnică) pentru viaţa spirituală a unui om născut din nou.

Credinţa, iubirea şi viaţa veşnică sunt poruncile lui Dumnezeu pentru credincioşii Noului
Legământ, dârele sunt, în acelaşi timp, şi darurile harului lui Dumnezeu.

Ferice de sufletul prins de lanţul poruncilor lui Dumnezeu, pentru că el este cu adevărat liber, cu
adevărat bogat, cu adevărat puternic.

Când Dumnezeu îţi porunceşte, înseamnă că vrea să-ţi dea ceea ce-ţi porunceşte.

Fii cu inima deschisă pentru poruncile-daruri ale lui Dumnezeu. Numai aşa îţi vei trăi viaţa
normală în Hristos.

1 Ioan 5 : 4

Învăţatul francez Voltaire, spunea: „Valoarea oamenilor se măsoară după greutăţile biruite de
ei.”

Semnul copiilor lui Dumnezeu (toţi creştinii adevăraţi) este biruinţa asupra lumii, adică asupra
duhului, ispitelor şi felul ei de a fi. Prin aceasta sunt ei cunoscuţi, prin aceasta îşi dovedesc marea
lor valoare.

Copiii lui Dumnezeu sunt în lume ca un corp străin într-un trup omenesc: produc deranj. De
aceea lumea vrea să scape de ei. Ei n-au loc în lume, totuşi trebuie să rămână în ea, ca să poată s-
o lumineze spre mântuire.

Domnul Isus, Căpetenia creştinilor, spunea despre ei: „Ei sunt în lume dar nu sunt din lume…”
(Ioan 17:11 şi 16), şi Se ruga Tatălui Ceresc: „Nu te rog să-i iei din lume, ci să-i păzeşti de cel
rău” (Ioan 17:15), adică să nu fie biruiţi de duhul lumii, (despre „lume” vezi şi meditaţiile la 1
Ioan 2:15,16,17).

„Lumea – zicea episcopul rus Filaret ai Moscovei – nu este un povăţuitor pe care trebuie să-l
urmăm, ci un duşman pe care trebuie să-i biruiască copiii lui Dumnezeu.”

Şi unii credincioşi mai de demult (Sf. Părinţi) au gândit limpede despre lume.

Sf. Macarie cel Mare zicea: „Când cineva nu luptă şi nu tăgăduieşte lumea, când nu se desface
de poftele pământeşti din toată inima şi nu
vrea să se lege numai şi numai de Domnul, acesta nu cunoaşte, adică nu-şi dă seama de
înşelăciunea duhurilor ascunse ale răutăţii.”

Sf. Ciprian: „Cine a renunţat la lume, este mai presus de onorurile ei şi decât împărăţia ei… Cine
se închină lui Dumnezeu şi lui Hristos, nu doreşte lumea cu lucrurile ei.”

Sf. Tihon: „Dispreţuieşte această lume cu ispitele şi farmecele ei şi alipeşte-te cu toată fiinţa
numai de Dumnezeu şi de viaţa veşnică şi vei trăi în lume ca Lot în Sodoma, în chip nevătămat.”

Copiii lui Dumnezeu, fiind de altă natură (fire) decât a lumii, o biruiesc numai cu natura lui
Dumnezeu. Biruinţa vine însă numai prin lupta credinţei celei vii, care merge mereu crescând. (2
Tes. 1:3). Această credinţă este gata de jertfă. Zice un înţelept (V. Pârvan): „Biruinţa e floarea
care creşte numai în ţara jertfei până la moarte, acolo unde toate sufletele se topesc în unul singur
care luptă.”

„…Oricine este născut din Dumnezeu, biruieşte lumea; şi ceea ce câştigă biruinţa asupra lumii,
este credinţa noastră.”

Care este credinţa noastră, copii ai lui Dumnezeu, fraţii mei? Una singură: HRISTOS.

Hristos a fost făcut de Dumnezeu, pentru noi, nu numai înţelepciune, neprihănire, sfinţenie şi
răscumpărare (1 Corinteni 1:30), ci şi dragoste şi credinţă şi orice har. El este DARUL lui
Dumnezeu pentru noi şi noi trăim numai prin El, pentru că în El avem TOTUL deplin. (Colos.
2:10).

La cei care au venit cu adevărat la Domnul Isus Hristos, prin credinţă, El le-a devenit
CREDINŢA. Pare ceva de neînţeles, dar acesta-i adevărul.

Da, creştinul are în el credinţa lui Hristos, nu o credinţă din vechea lui fire, moştenită de la
părinţi. Această credinţă a lui Hristos, îl ridică deasupra lumii.

Nu noi am căutat Credinţa, ci Credinţa (Hristos) ne-a căutat pe noi, după cum nu noi am iubit pe
Dumnezeu, ci El ne-a iubit întâi (1 Ioan 4:10).

Dumnezeu ne-a căutat întâi, nu noi pe El.

Noi trăim numai din Dumnezeu, din harul Lui.

„Cea mai mare binecuvântare este credinţa” – spune un om a lui Dumnezeu, pentru că credinţa
este însuşi Hristos.

„Încrederea în Dumnezeul cel viu – zicea Spurgeon – este aurul din care se prelucrează curajul
eroic.”

Dacă toată fiinţa noastră este contopită cu Hristos, El lucrează în noi şi roadă şi biruinţă şi
bucurie.
Hristos este TOTUL pentru noi şi acum şi în veşnicie.

1 Ioan 5 : 5

Credinţa în Isus şi credinţa lui Isus, trebuie să formeze o unitate fericită în viaţa creştinului
adevărat şi aceasta este puterea cu care el smulge puteri din Dumnezeu, pentru biruinţă asupra
lumii şi pentru roadă pe ogorul Evangheliei.

Ca să înţelegem mai bine despre ce este vorba, ţinem să amintim adevărul scris în mai multe
locuri pe paginile Noului Testament, cum că, pe lângă credinţa în Isus este şi credinţa lui Isus, pe
care trebuie s-o aibe toţi răscumpăraţii Domnului. Traducerea nouă a Bibliei nu arată peste tot
acest lucru, dar în limba greacă şi în alte traduceri se află forma: credinţa lui Isus în multe
versete. Exemplu: „Aici este răbdarea sfinţilor, care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi credinţa
lui Isus” (Ap. 14:12 – trad. nouă). Sau în Galat. 3:22: „…Făgăduinţa să fie dată credincioşilor
din credinţa lui Isus.” (vezi trad. Cornilescu, 1931; trad. Sf. Sinod 1914; trad. Nicodim; trad. dr.
Ioan Bălan, Lugoj 1938).

Domnul Isus S-a făcut una cu cei ce L-au primit ca Mântuitor personal, ca Domn şi ca Mire
(Preaiubit) al vieţii lor. Ei au intrat în moştenirea Lui. Credinţa Lui este credinţa lor, dragostea
Lui este dragostea lor, puterea Lui este puterea lor. El este TOTUL lor. Mântuirea şi fericirea
atârnă întru totul de rămânerea lor în El. Dumnezeu-Tatăl Se uită la ceea ce a făcut Fiul Său, Isus
Hristos, cu care ne-am făcut una, şi aşa ne primeşte. Se uită nu numai la jertfa Lui
răscumpărătoare, ci şi la credinţa Lui

Aşa stând lucrurile, înţelegem că nu numai credinţa noastră în Domnul Isus, credinţă care-L
recunoaşte ca Fiul lui Dumnezeu, rânduit să fie Mântuitorul omenirii, ci credinţa Lui, unită cu a
noastră, face din noi adevăraţi oameni duhovniceşti şi slujitori ai lui Dumnezeu, încununaţi cu
biruinţă asupra lumii din noi şi din afara noastră.

Numai cu credinţa iui Isus suntem luminaţi şi putem pătrunde în tainele adevărului de dincolo de
văl. Cu credinţa lui Isus putem deosebi răul de bine şi putem înţelege ce înseamnă lumea în toată
plinătatea cuvântului,

Credinţa lui Isus este EI însuşi în noi. Această credinţă nu se clatină şi nu ne părăseşte Nici-
odată.

Zice Spurgeon: „Credinţa cea bună este credinţa de fiecare zi – care are de-a face cu pâinea cea
de toate zilele şi toate problemele vieţii, mari şi mici.

Şi Teodor Popescu spune ceva în privinţa aceasta, când zice: „Adevărata credinţă stă în picioare,
oricare ar fi împrejurările.”

Acesta-i adevărul. Pentru că adevărata credinţă este ISUS ÎN NOI, aşa cum s-a subliniat mai sus.

Numai când vrem să ne luăm soarta în propriile noastre mâini, adică atunci când nu-I dăm voie
Domnului Isus să lucreze în noi şi prin noi, atunci când ne bizuim pe puterea şi înţelepciunea
noastră sau a anumitor oameni, suntem biruiţi de duhul lumii, de ispite, de rătăcire şi trăim o
viaţă firească. Da, sunt şi credincioşi fireşti. Mulţi spun că lumea se împarte în credincioşi şi
necredincioşi. Într-o privinţă, aşa este. Însă şi credincioşii se împart în două: credincioşi
duhovniceşti, adică cei care stau sub deplina stăpânire a Domnului Isus şi credincioşi fireşti, care
nu rămân tot timpul sub stăpânirea Domnului Isus. Ei sunt biruiţi de felurite stări grele, de
anumite ispite şi nu au lumină limpede în multe privinţe.

Dragul meu, tu ce fel de credincios eşti?

Cineva povestea: „Traversam Canalul Mânecii. Ceaţa era atât de densă, încât nu puteam vedea
nici apa care ne înconjura. Un radar informa pilotul navei maritime despre tot ce putea să
întâlnească pe drumul său. Şi, în adevăr, pe ecran se putea vedea o dungă luminoasă indicând
prezenţa unei alte nave, departe noastră. Radarul pătrundea ceaţa şi primea imaginea vasului.

Tot astfel, credinţa este radarul care arată invizibilul prin norii greutăţilor noastre. Credinţa nu
raţionează: ea îl crede simplu pe Dumnezeu. Cu privire la formarea universului – orice ar spune
raţionaliştii – lumile nu se nasc, nu apar la întâmplare, ci au fost create prin Cuvântul lui
Dumnezeu. Prin credinţă, aceasta este o certitudine, în contrast cu toate ipotezele contradictorii
avansate pentru a exclude pe Dumnezeu Creatorul. Scopul lui Satan este întotdeauna de a-l
smulge pe om din legătura sa cu Dumnezeu. Încă din grădina Edenului, limbajul lui Satan a
rămas acelaşi: „Oare a zis Dumnezeu?” (Facerea 3:1). Credinţa respinge aceste insinuări,
acceptând simplu tot ceea ce spune Dumnezeu. Credinţa nu este un fel de autosugestie, un
sentiment vag, bazat pe impresii de moment, ci întâi este o convingere că există Dumnezeu, apoi
că El are dreptate când vorbeşte. Şi El a vorbit şi vorbeşte mereu prin Sfânta Scriptură.
Deschideţi-o şi citiţi în ea. Comori nebănuite vă vor detaşa fiinţa de ceea ce vă ţinea încătuşat şi
vă veţi simţi purtat spre înălţimea trăirilor celor mai autentice ale fericirii.

Îndreaptă-ţi privirea spre Domnul Isus, reînnoieşte-ţi legământul, alipeşte-te în întregime de El,
ca El să-ţi fie înţelepciune, Sfinţenie, Credinţă şi Dragoste. El să-ţi fie TOTUL şi acum şi în
veşnicie. Numai aşa eşti cu adevărat fericit şi vei face şi pe alţii fericiţi.

1 Ioan 5 : 6

Zilnic mă rog cu stăruinţă Domnului, să-mi curăţească necurmat gândirea, credinţa şi trăirea, să-
mi înflăcăreze dragostea pentru El, pentru fraţi şi pentru toţi oamenii, ca să pot face lucrarea Sa
cu adevărat, în trecerea mea prin lume.

Zilnic mă rog cu stăruinţă Domnului, să-mi dea şi voinţa şi înfăptuirea în ceea ce priveşte
lepădarea de mine însumi şi predarea totală în mâna Lui, ca să fiu deplin contopit cu El şi astfel
să mă întrebuinţeze cu plăcere şi cu bucurie în slujba Sa.

Zilnic mă rog cu stăruinţă Domnului, să-mi dea lumina Sa, în legătură cu meditaţiile personale la
textul Sfintei Scripturi, pe care o citesc cu strictă regularitate, ca să nu scriu ceva neadevărat sau
încâlcit şi astfel să încurc sufletele în drumul mântuirii şi desăvârşirii lor.
Îi mulţumesc cu recunoştinţă că, prin harul Său, îmi dă tot ce-mi trebuie, tot ce ştie că-mi este
necesar.

Slavă Lui!

În legătură cu versetul acesta şi cu următoarele trei versete (până la versetul 9 inclusiv), după ce
am scris meditaţiile respective, la câteva zile, Dumnezeu, ca răspuns la rugăciunile mele, mi-a
dat o

tâlcuire directă, care m-a surprins şi astfel am renunţat la tâlcuirea personală.

Zice Dumnezeu:

„Aici (în versetul 6) este vorba de apa fizică, pentru că apa este simbolul vieţii, este mediul în
care se naşte şi prin care se păstrează ea (citeşte la Facerea 1:2). Duhul care se mişca atunci pe
deasupra apelor este Duhul adevărului, care mărturiseşte că Isus a venit cu apă şi cu sânge. Prima
dată a fost arătată viaţa, a doua oară a fost arătată viaţa veşnică. Şi viaţa veşnică a venit prin
moarte. Moartea Fiului Meu a fost dovedită prin apă şi sânge, când I-a fost străpunsă coasta.
Mărturia aceasta o poartă apa şi sângele. El, când S-a botezat, vestea moartea Lui şi venirea
(arătarea) vieţii veşnice. Apa aceea a cuprins tot pământul şi mărturiseşte încontinuu lucrul
acesta. Ea nu s-a pierdut (circuitul apei pe pământ). Şi nimic nu-i fără apă. Mărturia aceasta este
peste tot.”

„Toţi cei care îşi dau viaţa pentru Hristos – apa şi sângele – depun aceeaşi mărturie, şi ca martiri,
şi când o trăiesc zi de zi cu El.”

1 Ioan 5 : 7

Zice Dumnezeu: „Cele spuse în acest verset, se înţeleg aşa cum este scris. Fără nici o altă
tâlcuire.”

1 Ioan 5 : 8

Am întrebat pe Dumnezeu, în rugăciune: Cum se înţelege acest verset?

Răspuns: „Versetul acesta se înţelege în lumina celor spuse la versetul 6. Ceea ce face legătura
mărturisirii celor din cer şi celor de pe pământ este Duhul.”

1 Ioan 5 : 9

În rugăciune, am întrebat pe Dumnezeu cum se înţelege versetul acesta.

Răspuns: „La acest verset, prin «mărturisirea oamenilor», se înţelege descoperirile ştiinţei, care
sunt crezute. Dacă aceste descoperiri sunt crezute, mărturisirea Mea, este mai mare. Şi aceasta
este ştiinţa credinţei. Nu se poate ajunge la ştiinţa credinţei, care este cea mai mare, decât
crezând mărturisirea Mea. Şi mărturisirea Mea este aceea care am făcut-o despre Fiul Meu şi
anume: «Am dat viaţa veşnică şi această viaţă este în Fiul Meu.»”

„Cine crede cu adevărat, are mărturia aceasta în el, adică are pe Isus, în care este viaţa veşnică.
Deci, cei care-L au pe Isus (Viaţa veşnică), îl mărturisesc tot timpul pe El şi când îşi dau viaţa ca
martiri şi când o trăiesc zi de zi pentru El.”

„Eu (Tatăl) totdeauna am mărturisit pe Fiul şi aceasta se vede de la începutul Bibliei până la
sfârşitul ei. Iar Fiul tot timpul a mărturisit pe Tatăl. Aici este cuprinsă învăţătura: „Fiecare să
vadă pe fratele său mai presus de el însuşi.” (Filipeni 2:3).

1 Ioan 5 : 10

Nu crezi cu adevărat în Fiul lui Dumnezeu, Domnul Isus Hristos, deci nu eşti creştin, dacă nu ai
mărturisirea lui Dumnezeu în tine tot timpul.

Ceea ce a spus Dumnezeu despre Domnul Isus, trebuie să spui şi tu despre El mereu şi să nu te
temi sau să te ruşinezi de oameni. Şi nu numai o mărturisire cu gura, ci cu toate mişcările fiinţei
tale.

Dumnezeu-Tatăl a zis despre Fiul Său: „Acesta este Fiul Meu preaiubit, în care îmi găsesc toată
plăcerea: de El să ascultaţi.” (Matei 17: 5; Marc. 1:11; Luca 3:22).

Îţi găseşti tu toată plăcerea în Domnul Isus? Să ştii că adevărata credinţă este însoţită de dragoste
şi de plăcere faţă de Domnul în care crezi.

Numai când îţi găseşti toată plăcerea în El, îl poţi mărturisi cu adevărat, fără teamă şi fără ruşine.

Mărturisirea lui Dumnezeu, amintită mai sus, nu este numai pentru Fiul Său, ci şi pentru toţi cei
ce cred în Fiul Său, căci prin această credinţă s-au făcut şi ei copii ai lui Dumnezeu (Ioan 1:12 –
13), devenind una cu Domnul Isus. Această unitate fericită formează un singur Fiul al lui
Dumnezeu, în care El îşi găseşte toată plăcerea.

Câteva cuvinte despre credinţă.

„…Cine nu crede pe Dumnezeu, li face mincinos, fiindcă nu crede mărturisirea, pe care a făcut-
o Dumnezeu despre Fiul Său.”

E o deosebire între a crede în Dumnezeu şi a-L crede pe Dumnezeu.

A crede în Dumnezeu înseamnă a-l recunoaşte existenţa, lucru pe care şi dracii îl fac. (Iacov
2:19).

A crede pe Dumnezeu pe cuvânt însă e un lucru deosebit şi aceasta se vede din ascultare şi
supunere totală faţă de El.
Numai cine crede pe Dumnezeu, supunându-I-Se, are credinţa cea adevărată, credinţa care-i
aduce mântuirea şi viaţa veşnică fericită.

Despre Avraam se spune că „a crezut pe Dumnezeu” (Facerea 15:6; Iacov 2:23) şi a „ascultat”
(Evrei 11:8), adică s-a supus. De aceea a fost socotit neprihănit şi prieten al lui Dumnezeu.
(Iacov 2:23).

„Cine crede în Fiul, are viaţa veşnică, dar cine nu crede în Fiul, (nu se supune, nu ascultă) nu
va vedea viaţa…” (Ioan 3:36).

Obiectul credinţei este de o asemenea măreţie încât ne leagă de Dumnezeu, ne contopeşte cu El.
În fiecare zi credem atâtea cuvinte ale oamenilor, fără să ne simţim legaţi de ei. Dar Dumnezeu,
vorbind, ne descoperă starea noastră, ne arată că pentru mântuirea noastră a dat pe singurul său
Fiul şi că prin jertfa Lui putem fi mântuiţi. Aceste lucruri sunt atât de mari, atât de binecuvântate
că nu le putem primi numai cu inteligenţa noastă creştină, ci numai prin credinţă.

Dacă credem pe Dumnezeu, atunci acest lucru este dovedit numai prin ascultare şi supunere.
Altfel totul e vorbă goală.

în privinţa aceasta, învăţătura Cuvântului lui Dumnezeu este clară, când este vorba de lume. Ea
se împarte în două: cei mântuiţi

prin credinţa în Domnul Isus şi cei nemântuiţi, adică cei care nu s-au întâlnit personal cu Domnul
Isus şi nu L-au primit ca Mântuitor.

Dragul meu, tu în care ceată eşti din cele două mari cete care compun omenirea de azi?

Iată, Dumnezeu, prin Cuvântul Sau, te-a cercetat şi astăzi şi te roagă să te cercetezi şi tu şi să te
pui în rânduiala, predându-te cu adevărat Lui, pentru mântuirea şi fericirea ta veşnică.

1 Ioan 5 : 11

Citeşte mai întâi prima parte la meditaţia versetului 9.

Mărturisirea lui Dumnezeu despre Fiul Său, Isus Hristos, trebuie să fie înălţată necurmat, în orice
loc şi în faţa oricui, căci de această mărturisire atârnă mântuirea tuturor păcătoşilor. Iată
principala lucrare pe care o avem de făcut, noi, toţi, cei care am primit pe Domnul Isus ca
Mântuitor.

„Dumnezeu ne-a dat viaţa veşnică, şi această viaţă este in Fiul Său.”

Pe Domnul Isus Hristos trebuie să-L mărturisim în faţa oricărui suflet, pentru că în El este viaţa
veşnică şi adevărul de care are nevoie omul. În Domnul Isus locuieşte toată plinătatea
Dumnezeirii. (Col. 2:9).
Să nu ne temem, fraţii mei, că a fi cu Isus singur înseamnă nedesăvârşire în privinţa mântuirii şi a
lucrării pe ogorul Evangheliei.

Cei care spun că, pe lângă Isus, mai trebuie şi altceva, încurcă drumul lui Dumnezeu spre suflete
şi-i întunecă planul Său de mântuire (Iov 38: 2). Ei micşorează Persoana Mântuitorului nostru şi
scad mărturisirea lui Dumnezeu-Tatăl. Căci dacă Dumnezeu a zis: „…Viaţa este in Fiul Său”,
înseamnă că acesta-i adevărul. Mărturisirea Lui este mai mare decât a tuturor oamenilor şi a
îngerilor la un loc.

Isus singur este de ajuns pentru mântuire şi viaţă veşnică, pentru adevăr şi dragoste, pentru orice
har.

Dumnezeu îşi găseşte plăcerea în Fiul Său, şi orice vrea să ne dea, ne dă prin Fiul Său. Aceasta-i
rânduiala dumnezeiască. Alta nu-i. Cine vrea s-o primească, va fi fericit acum şi în vecii vecilor.

1 Ioan 5 : 12

Dumnezeu a dat omenirii pe singurul lui Fiu, ca preţ de răscumpărare din păcat şi moarte, dar nu-
L are decât cel care vrea să-L ia pentru sine, ca Mântuitor şi Domn.

Mântuirea este o problemă personală dintre Dumnezeu şi om. Cine vrea să fie mântuit, trebuie să
vină personal la Domnul Isus, cu povara păcatelor sale, să-L primească, prin credinţă, ca
Mântuitor şi atunci El face minunea naşterii din nou în fiinţa lui. Din clipa aceea el a intrat în
viaţă – în noua şi adevărata viaţă, care rămâne în veci.

„Cine are pe Fiul, are viaţa…”

E o lumină puternică în acest Sfânt Cuvânt al lui Dumnezeu, care ne arată marele adevăr al
mântuirii, adus de Mântuitorul Hristos. Nu este vorba aici despre partea teoretică a Evangheliei
(Noul Testament), care este foarte necesară, ci de rodul acestei părţi teoretice (învăţătura) şi
anume: viaţa – viaţa Fiului lui Dumnezeu în omul care crede învăţătura despre El. Această viaţă
este de aceeaşi natură (fire) dumnezeiască, pe care o are Domnul Isus, viaţă veşnică.

A fi creştin înseamnă a trăi viaţa Fiului lui Dumnezeu. (1 Ioan 2:6).

Viaţa lui Hristos în noi ne face una cu El şi unii cu alţii. Această viaţă este văzută de toţi: şi de
prieteni şi de duşmani.

Viaţa lui Hristos, pătrunzând încetul cu încetul în viaţa ucenicului Lui, înlătură din el
deprinderile rele sau primejdioase şi le înlocuieşte cu nişte deprinderi cu totul noi, întocmai cum
într-un trup sănătos, viaţa dă afară, prin însăşi desfăşurarea ei, tot ce e nefolositor, însuşindu-şi
pe de altă parte materiile hrănitoare.

Pentru creşterea unei plante, nu i-ar veni nimănui prin gând să-i ia lujerul sau frunzele ca să le
lungească întinzându-le: este de ajuns să ţină planta în legătură cu pământul şi cu aerul din
atmosferă, pentru ca, fără efort, în chip firesc (natural), ea să crească.
A rămâne în Hristos şi a lăsa pe Hristos să rămână în noi, iată totul: a veghea cu grijă ca locuirea
aceasta a lui Hristos în noi să fie necurmat şi din ce în ce mai adâncă, iată taina tuturor
biruinţelor; alta nu este.

Dragul meu, cercetează-te serios şi pune-ţi întrebarea: este rămânerea în Hristos o realitate în
tine? Ai primit tu, prin credinţă, pe Domnul Isus ca pe Mântuitorul în viaţa ta?

„Cine are pe Fiul, are viaţa…', adică este mântuit.

Subliniem adevărul: „are viaţa”, adică acum, nu în viitor. Este mântuit acum, nu după moarte.

Numai cine a primit acum mântuirea, prin credinţă, se poate bucura de ea. A avea mântuirea
înseamnă a avea pe Mântuitorul.

Mântuitorul este al celor care vor să-L primească.

„Cine are pe Fiul, are viaţa: cine n-are pe Fiul lui Dumnezeu, n-are viaţa.”

1 Ioan 5 : 13

Lucruri precise.

Când Dumnezeu dă omului ceva, darul Lui este o realitate puternică, văzută nu numai de el, ci şi
de ceilalţi oameni din jurul iui.

Toate darurile lui Dumnezeu date omului, fie daruri pământeşti, fie daruri duhovniceşti, se văd.

Numai cine nu se uită cu băgare de seamă nu vede şi nu pricepe darurile lui Dumnezeu.
Uşuraticii şi neştiutorii trec pe lângă minuni şi nu le bagă în seamă. ( Rom. 1:19 – 20).

Un creştin obişnuia să spună că i-au trebuit 42 de ani ca să înveţe trei lucruri:

– că nu poate face nimic singur pentru a se mântui,

– că Dumnezeu nici nu cere ceva da la el,

– că Domnul Hristos a făcut totul.

Cititorule, ai învăţat şi tu aceste adevăruri? Dacă nu, gândeşte-te la ele şi roagă-L pe Dumnezeu
să-ţi dea lumină ca să vezi că partea ta este să recunoşti că eşti un păcătos vrednic de iad şi că nu
poţi face nimic pentru a te mântui. Partea ta este să încetezi să mai crezi că Dumnezeu cere să
faci ceva ca să fii mântuit. Partea ta este să crezi numai în Domnul Isus, care a făcut tot ce a fost
nevoie. El a împlinit TOATĂ lucrarea de împăcare a omului cu Dumnezeu, purtând în trupul Lui
pe cruce TOATE păcatele noastre. Zidul care făcea despărţirea între om şi Dumnezeu, a fost
sfărâmat. Domnul Isus a plătit cu sângele Lui scump datoria pe care o aveai faţă de Dumnezeu,
prin faptul că ai păcătuit. În clipa în care vei înceta cu
desăvârşire să mai faci ceva pentru mântuirea ta şi vei crede cu adevărat în Domnul Isus, care a
făcut TOT, vei ajunge un copil al lui Dumnezeu, un om cu păcatele iertate, un moştenitor al
gloriei împreună cu sfinţii Lui şi apoi împreună moştenitor cu Domnul Hristos.

Ce este Isus Hristos pentru tine? Este El MÂNTUITORUL, Mântuitorul tău personal? Curând
lumea va vedea că nu este alt Mântuitor afară de El.

Cine vrea să cunoască adevărul, poate să-l cunoască; dar cine nu vrea să cunoască adevărul,
nimeni nu-l va putea convinge de adevăr. Bezna va fi locuinţa lui.

Cine vrea să ştie un lucru, caută să înveţe despre acel lucru, căci nu poţi să ştii ceva fără să înveţi
şi nu poţi învăţa fără să gândeşti.

Cine nu gândeşte nu ajunge la adevăr.

Drept spune filozoful Voltaire: „Când nu cugeti, te crezi stăpânul a toate; când cugeti asupra
acestor lucruri, observi că nu eşti stăpân pe nimic.” Adică vezi cât de trecător eşti tu şi cât de
trecătoare sunt lucrurile de pe lângă tine. Numai credinţa te duce la ştiinţa adevărată, pentru că ea
îţi deschide ochii să vezi lucrurile aşa cum sunt. Credinţa te duce la realităţi nebănuite de
raţiunea firească a omului.

„V-am scris aceste lucruri ca să ştiţi că voi, care credeţi în Numele Fiului lui Dumnezeu, aveţi
viaţa veşnică.”

Credinţa îţi dă sfânta asigurare, că lucrurile promise de Dumnezeu le ai cu adevărat şi te bucuri

de ele.

Mântuirea o ai acum, pentru că acum, prin credinţă, ai devenit copil al lui Dumnezeu şi te bucuri
de această stare înaltă.

„…Voi, care credeţi în Numele Fiului lui Dumnezeu, aveţi viaţa veşnică.”

Nici-o neclaritate: aveţi viaţa veşnică acum, nu numai în viitor. Nu scrie: „veţi avea”

Fer. Augustin, când se afla pe patul de moarte, a cerut să se scrie cu litere mari pe o pânză, două
texte din Sfânta Scriptură şi apoi, pânza să fie aşezată înaintea ochilor săi, ca să poată mereu să le
citească. Ce text credeţi că şi-a ales acest mare om a lui Dumnezeu?

a). Ioan 3:36: „Cine crede în Fiul lui Dumnezeu are viaţa veşnică.”

b). Romani 10:13: „Oricine va chema Numele Domnului, va fi mântuit.”

Ultimul tablou pe care l-au văzut ochii pământeşti ai Fer. Augustin, a fost pânza cu Sfântul
Cuvânt al lui Dumnezeu, au fost cele două versete în care se arată limpede harul mântuitor.
Repetăm gândul amintit mai sus: când Dumnezeu dă daruri cuiva, acestea sunt realităţi puternice
şi se văd limpede pentru că El le dă desăvârşit.

Viaţa nouă pe care Dumnezeu o dă, prin Domnul Isus, cuprinde întreaga fiinţă a celui credincios,
atât pentru prezent cât şi pentru viitor. El dă „pace de jur împrejur” (1 Regi 4:24), „odihnă din
toate părţile” (1 Reg. 5:4) şi „izbăvire de jur împrejur” (1 Cron. 22:9).

Ferice de cine crede şi se încrede cu adevărat în Dumnezeu şi în Cuvântul Lui. El se bucură cu

adevărat, pentru că a intrat cu adevărat în moştenirea lui Dumnezeu.

1 Ioan 5 : 14

Voia lui Dumnezeu – iată ce trebuie să înţeleagă şi pentru ce trebuie să trăiască orice copil al lui
Dumnezeu, adică orice creştin adevărat.

Voia lui Dumnezeu înainte de orice. Iată deviza oricărui credincios, oricărui răscumpărat al
Domnului Isus.

Voia lui Dumnezeu în mine şi apoi prin mine în alţii. Aici se cuprinde toată taina lucrării
dumnezeieşti la care sunt chemat, toată taina Noului Legământ.

Cu privire la mine, voia lui Dumnezeu este să mă sfinţesc în fiecare clipă (1 Tes. 4: 3), adică să
fiu pus deoparte pentru Dumnezeu şi pentru lucrarea Lui, printr-o trăire curată şi evlavioasă.

Cu privire la alţii, adică la lucrarea pe care s-o fac pentru ei, voia lui Dumnezeu este să aduc la El
pe păcătoşi. Iar pe păcătoşii mântuiţi să-i adun din orice împrăştiere în fericita unitate. (Ioan
11:52; Ioan 17:21).

„Tată, vreau ca acolo unde sunt Eu, să fie împreună cu Mine şi aceia, pe care Mi i-ai dat Tu…”
(Ioan 17:24).

Hristos în noi şi noi în Hristos, iată voia lui Dumnezeu, iată fericita unitate la care trebuie să
ajungem desăvârşit.

Dacă am înţeles în felul acesta voia lui Dumnezeu, putem veni la El cu îndrăzneală şi să-I cerem
orice, căci El ne ascultă rugăciunea. Când ne-am contopit desăvârşit cu Dumnezeu şi cu voia Lui,
nu mai putem să cerem şi altceva, pentru că El este desfătarea noastră, şi singura noastră
Comoară.

Realizarea lui Hristos în noi e tot ceea ce trebuie să dorim şi să cerem. Celelalte lucruri ni se dau
pe deasupra, pentru că nu avem nevoie de ele decât tot în vederea Scopului: Hristos în noi. Tot ce
nu slujeşte Scopului este potrivnic voii lui Dumnezeu.

Misticul creştin Meister Eckehardt, spunea: „Rugăciunea adevărată este să nu te rogi pentru
nimic altceva, decât pentru o adâncire tot mai desăvârşită în Hristos. Dacă, bolnav fiind, îl rogi
pe Dumnezeu pentru sănătate, sănătatea ţi-e mai dragă decât Dumnezeu.”
Eu trebuie să fiu gata deopotrivă şi pentru sănătate şi pentru boală; şi pentru câştig, şi pentru
închisoare; şi pentru viaţă şi pentru moarte, după cum cere lucrarea şi voia lui Dumnezeu.
Aceasta înseamnă lepădare totală de sine, aceasta înseamnă adevărata predare Domnului Isus.

Înţelegem noi oare, fraţii mei, acest adevăr? Facă Domnul să-l înţelegem, ca să putem trăi cu
adevărat spre slava Lui.

Încă un gând. Voia lui Dumnezeu are multe laturi. Una din ele – şi nu ultima – este unitatea
împărăţiei Sale, pentru care a plătit preţul răscumpărării: jertfa Fiului Său, Isus Hristos.

Dacă rugăciunea noastră – a credincioşilor – are în miezul ei împlinirea voii lui Dumnezeu, El
ne-o ascultă. Deci este vorba de unitatea noastră cu Dumnezeu – cu planul Lui şi unitatea cu toţi
copiii Lui.

Dacă suntem greşiţi (am păcătuit) în vreo privinţă, să ne pocăim îndată, ca să nu se învechească
păcatul. Păcatul învechit taie nervii cugetului, şi nu mai simţim mustrarea lui. (comp. 1 Timotei
1:19; 1 Timotei 3:9).

1 Ioan 5 : 15

Observăm că aici nu este vorba despre credinţă, ci despre ştiinţă.

Credinţa adevărată te duce la realităţi duhovniceşti atât de puternice şi atât de sigure, că nu mai ai
nevoie de nici un alt sprijin. Această credinţă nici nu mai poate fi numită credinţă, ci ştiinţă.

Când ajungi ia ştiinţa credinţei, eşti stăpân pe toate lucrurile pe care le ceri de la Dumnezeu,
pentru că, prin credinţă, ai intrat în moştenirea lui Dumnezeu şi iei de acolo tot ce-ţi trebuie
pentru îndeplinirea voii lui Dumnezeu. Tu nu mai eşti rob, ci fiu, şi tot ce este al Tatălui, care te-
a născut, este al tău. lat tu, fiind de aceeaşi natură (fire) cu Tatăl, nu mai ai altă voie decât voia
Lui.

Copii ai lui Dumnezeu, fraţii mei, fiind contopiţi deplin cu voia lui Dumnezeu – şi voia Lui este
să fim ca El – aducând şi pe alţii în starea aceasta, să avem deplină încredere că El ştie ce este cel
mai bun lucru pentru noi. Ca nişte copii mărginiţi în cunoaştere, noi dorim un cuţit; dar El, ca un
Tată bun, ne dă pâine.

Ar fi lucru nepotrivit cu dragostea de tata dacă un om ai da fiului său ceva ce i-ar aduce moartea.
Cea mai mare bunătate nu trebuie să împlinească unele cereri, dacă în neîmplinirea lor este mai
multă bunătate decât în împlinirea lor.

Vrem noi ca Dumnezeu să Se poarte cu noi după neştiinţa noastră sau după înţelepciunea Sa? Să
fie oare eul nostru (firea veche) un judecător peste providenţa lui Dumnezeu? Dacă ni s-ar
împlini voia, am ajunge în primejdii zilnice şi – în cel mai bun caz –, aceasta ar fi o tristă
pierdere pentru noi.
Cu atât mai liniştite sunt inimile noastre când ştim, prin credinţă, că Tatăl nostru rânduieşte toate,
decât dacă răspunderea pentru călăuzire ar fi asupra noastră.

Ferice de inimile care se odihnesc în Hristos şi împreună cu Hristos sunt ascunse în Dumnezeu!
Ele au ajuns la ştiinţa credinţei şi sunt deplin încrezătoare că tot ce le-a pregătit Tatăl Ceresc,
prin har, este cel mai potrivit pentru viaţă şi lucrare. Rugăciunea lor nu este numai o cerere, ci o
contopire mai desăvârşită cu Dumnezeu, o desfătare în El.

1 Ioan 5 : 16

Trebuie găsit capătul firului ca să se poată descurca lucrurile, altfel se încurcă mai rău.

Cele scrise mai jos sunt lumina pe care mi-a descoperit-o direct Dumnezeu cu privire la versetul
acesta, de aceea m-am ferit de toate părerile oamenilor în legătură cu el (căci în adevăr sunt
multe), să nu le mai arăt aici, ca să nu încurc lucrurile.

În Epistola întâi a sf. ap. Ioan se face o deosebire limpede între copiii lui Dumnezeu (păcătoşii
mântuiţi prin credinţa în Isus Hristos) şi copiii diavolului (păcătoşii nemântuiţi, adică cei care
încă n-au primit pe Domnul Isus ca Mântuitor al lor personal).

Copiii lui Dumnezeu sunt pe calea vieţii; copiii diavolului sunt pe calea morţii şi după cum nu
este nici o legătură între viaţă şi moarte, tot aşa şi între copiii lui Dumnezeu şi copiii diavolului.

Păcătoşii mântuiţi, prin naşterea din nou, au primit o natură (fire) nouă, dumnezeiască, pe care
ceilalţi oameni n-o au şi n-o cunosc. Această nouă natură (făptură nouă: 2 Corinteni 5:17), fiind
din Dumnezeu, din sămânţa Lui, nu poate păcătui ( 1 Ioan 3:9). Ea, în măsura creşterii, pune tot
mai mult stăpânire peste trupul credinciosului, dezvoltând în el simţiri şi plăceri noi pentru cele
duhovniceşti, iar firea veche (pământească) cu pornirile ei o ţine pe cruce. ( Gal. 5:24; Rom.
13:14; Efes. 4:22).

Copiii lui Dumnezeu, fiind deci izbăviţi din starea de păcat, prin credinţa în Domnul Isus Hristos,
adică înviaţi din moartea păcatului ( Efes. 2:1 – 6), nu mai sunt sub stăpânirea păcatului. Ce se
întâmplă însă cu abaterile de la calea neprihănirii din viaţa lor? Nu sunt acestea păcate? Şi nu
orice păcat este purtător de moarte? Nu! Acestea sunt greşeli, sunt accidente, care vin pe
neaşteptate în alergarea lor spre ţintă. Viaţa nu este compusă din accidente. Numai cel viu poate
alerga, şi în alergarea lui poate cădea, dar se ridică iarăşi.

Păcătoşii mântuiţi (copiii lui Dumnezeu), pentru că au natra (firea) nouă, pot alerga pe calea lui
Dumnezeu. Păcătoşii nemântuiţi (copiii diavolului) sunt morţi în păcat. Ei nu ştiu calea lui
Dumnezeu şi nici nu pot alerga pe ea.

În versetul de mai sus este vorba numai despre cei născuţi din nou: „Dacă vede cineva pe fratele
său săvârşind un păcat care nu duce la moarte, să se roage; şi Dumnezeu îi va da viaţa,…”
Între păcătoşii nemântuiţi (morţi în păcat) sunt unii cu vicii deosebite şi, poate, dintre copiii lui
Dumnezeu, s-ar simţi cineva îndemnat să se roage pentru o rudă pământească nemântuită, dar
stăpânită de un viciu, ca să scape de el. O asemenea rugăciune nu

este primită de Dumnezeu pentru că viciul acela este „un păcat care duce la moarte”, adică
săvârşit din starea de moarte în păcat. Dacă Dumnezeu s-ar ocupa cu îndreptarea unor defecte
mai mari a celor morţi în păcat, ar însemna că face o lucrare de peticire a firii vechi – cum
spunea Domnul Isus (Mat. 9:16-17). Ori El nu face aşa ceva şi nici pe slujitorii Săi nu-i lasă într-
o asemenea slujbă. Trebuie naştere din nou, trebuie înviere din moartea păcatului.

Adevăraţi slujitori ai lui Dumnezeu nu fac o slujbă de moralizare a lumii vechi (a omului vechi),
ci ei propovăduiesc mântuirea prin credinţa în Mântuitorul Isus Hristos, care-I izbăveşte din
starea de moarte a păcatului şi-i naşte din nou.

Pentru îndreptarea unui viciu la un nenăscut din nou, să nu ne rugăm, dar să ne rugăm pentru
întoarcerea lui la Dumnezeu, pentru pocăinţa lui, pentru naşterea lui din nou.

1 Ioan 5 : 17

Amintim ceea ce am mai scris în alte meditaţii: epistola aceasta este scrisă pentru copiii lui
Dumnezeu, adică pentru cei care sunt pe calea vieţii – a legii Duhului de viaţă (Rom. 8: 2) şi
nicidecum pentru cei morţi în păcat, care n-au în ei legea lui Dumnezeu, legea vieţii celei noi.

Aşa trebuie să citim versetul de mai sus.

Între fărădelege şi nelegiuire este o mare deosebire, deşi dintr-un anumit punct de vedere, ar
părea că este acelaşi lucru. Totuşi nu este.

Fărădelegea este păcatul care duce la moarte, iar nelegiuirea este păcatul care nu duce la moarte,
adică greşeala sau abaterea de la lege (legea vieţii).

Cei care nu sunt născuţi din nou, care nu sunt pe calea vieţii, sunt în stare de fărădelege, adică
fără legea vieţii, a dragostei şi a slobozeniei (Iacov 1:25). Acestea sunt numai pe calea vieţii.

Nelegiuirea este egală cu greşelile de la regulamentul (legea) vieţii, dragostei şi libertăţii

(slobozeniei). Numai cei care au legea pot s-o calce, numai cei care aleargă pot cădea. „Orice
nelegiuire este păcat; dar este un păcat, care nu duce la moarte.” Numai cei născuţi din nou,
care au legea Duhului de viaţă în ei, pot face abateri de la această lege, pot să greşească faţă de
ea. Cei morţi nu pot cădea pe

calea vieţii, pentru că ei nu sunt pe această cale. Ei sunt fără de legea vieţii şi sunt sub stăpânirea
legii păcatului şi a morţii.

Când un credincios (alergător pe calea vieţii celei noi) a căzut pe cale, putem să-l ajutăm să se
ridice, prin mijloacele harului lui Dumnezeu: rugăciune, îndemn, dragoste jerfitoare etc. Pe cel
necredincios însă, trebuie să-l ajutăm să pornească pe cale, îndreptându-i privirea spre Domnul
Isus, pe care trebuie să-L primească, prin credinţă, ca Mântuitor personal.

Numai alergătorii în arena sportivă pot călca regulamentul sportului şi pot cădea; spectatorii
nefiind supuşi regulamentului sportului, nu-l pot călca. Ei sunt cu totul străini de felul de a fi al
sportivilor. Iată o slabă asemănare între copiii lui Dumnezeu şi restul oamenilor.

Dragul meu, eşti tu un alegător pe calea vieţii lui Hristos? Dacă eşti, înţelegi cele scrise mai sus
şi vei căuta să nu calci regulamentul Duhului de viaţă, ca să ajungi cu bine la ţintă, în vederea
premiului ceresc.

1 Ioan 5 : 18

Mereu, mereu întâlnim în epistola ap. Ioan cuvântul „ştim” sau „ştiţi”. Şi nu este la întâmplare.
Prin aceasta Duhul Sfânt, vrea să ne ţină treji cu privire la marele adevăr cum că marea credinţă
duce la ştiinţa precisă în toate laturile duhovniceşti ale vieţii în Hristos.

Numai acela se află în credinţa dată de Dumnezeu (Iuda 3), care ajunge la lumina ştiinţei cu
privire la starea sa de copil al lui Dumnezeu, de chemarea sa în lucrarea lui Dumnezeu şi de
viitorul său veşnic şi fericit.

Duhul Sfânt vrea să fim mereu treji cu privire la originea noastră duhovnicească, la siguranţa
stării noastre duhovniceşti şi la slujba noastră duhovnicească, pe care trebuie să o împlinim
necurmat.

Creştini adevăraţi sunt numai cei treji, adică cei conştienţi de ceea ce sunt ei şi de rostul lor în
lume. În privinţa aceasta nu există creştin fără un rol în lucrarea lui Dumnezeu şi în Trupul lui
Hristos.

Mai sunt şi alte lucruri pe care trebuie să le ştie precis, prin credinţă, un copil al lui Dumnezeu.
Dar cele care sunt legate direct de fiinţa sa, trebuie să le ştie cel dintâi.

Această siguranţă îţi dă bucurie, curaj şi îndrăzneală pe calea şi în lucrarea Domnului. Marele
propovăduitor al Evangheliei, Spurgeon, spunea că, pe când era tânăr, a început să înveţe pe alţii
calea lui Dumnezeu. Într-o duminecă, la şcoala duminicală, în timp ce învăţa pe ascultători că
Domnul Isus mântuieşte pe; toţi care cred în El, unul dintre băieţi l-a întrebai; „Dumneata crezi
în Hristos?” Spurgeon, surprins de întrebare, a răspuns „Da, nădăjduiesc!” Băiatul întrebă mai
departe: „Dar eşti sigur?” A trebuii să mă gândesc ce răspuns să-i dau. Cu repetarea răspunsului:
„Nădăjduiesc” băiatul nu s-a mulţumit. „Am simţit” – spune Spurgeon mai departe, – că nu pot
învăţa pe alţii, atâta vreme cât nu pot spune: «Da, sunt sigur!» Eu trebuie să fiu în stare sa
vorbesc despre ceea ce am văzut şi am pipăit cu privire la Cuvântul vieţii

„Ştim că oricine este născut din Dumnezeu, nu păcătuieşte, ci Cel născut din Dumnezeu îl
păzeşte, şi cel rău nu se atinge de el
Păcătuiesc numai cei care se află pe calea morţii, cei care n-au fost înviaţi din moartea păcatului,
cei care n-au fost izbăviţi din robia fărădelegii. Ei păcătuiesc necurmat, chiar şi atunci când nu
fac nimic, pentru că starea lor este aşa. Atmosfera în care sunt este păcatul.

Cei născuţi din Dumnezeu nu păcătuiesc, nu pot să păcătuiască, chiar şi atunci când fac unele
abateri de la calea neprihănirii. Acestea sunt greşeli, sunt căderi pe cale, căderi din care sunt
ridicaţi iarăşi de harul lui Dumnezeu.

În viaţa copiilor lui Dumnezeu, greşelile sau poticnirile pe cale se datoresc slăbiciunilor trupului,
loviturilor celor din jur, necunoştinţei si lipsei de veghere. Ei greşesc, dar sunt copii ai lui
Dumnezeu, orice copil greşeşte. Este un lucru să fi copil al lui Dumnezeu şi cu totul altul să fii
vrăjmaş (în stare de vrăjmaşi) al lui Dumnezeu.

Chiar dacă cel rău atinge pe un copil al lui Dumnezeu, Dumnezeu îl păzeşte, ca să nu-i producă
nici o pagubă duhovnicească. Se atinge numai de trupul lui, dar nu de făptura lui cea nouă.

Copilul lui Dumnezeu nu greşeşte pentru că îi place să greşească; nu cade pe cale, pentru că îi
place să cadă. Cine [şi găseşte desfătarea în alunecări şi căderi? Cui îi face plăcere sa se
rănească? Când se întâmplă să cadă, se ridică îndată şi cu pocăinţă adâncă alergă la Domnul Isus,
Marele Preot şi Medic, ca Bă fie curăţit şi vindecat.

Cei morţi în păcat n-au acesta stare. Ei nu simt când săvârşesc păcatul, pentru că nu sunt vii faţă
de Dumnezeu.

Fraţii mei, să ne ferim de orice se pare rău, dar dacă din pricina nevegherii, am căzut pe cale, să
ne ridicăm îndată, printr-o pocăinţă pe măsura căderii şi vom fi primiţi, curăţiţi şi vindecaţi, de
scumpul nostru Mântuitor şi Mijlocitor, Domnul Isus. El ne reface din nou legătura cu Tatăl
Ceresc, care ne iubeşte şi ne păzeşte ca lumina ochilor Săi.

A Lui să fie toată slava, acum şi în vecii vecilor, amin.

1 Ioan 5 : 19

Copii ai lui Dumnezeu, fraţii mei, noi trebuie să ştim sigur cine suntem şi tot aşa de sigur să ştim
cine este lumea. Numai în felul acesta putem avea un mers limpede, putem să trăim în bucuria şi
nădejdea pe care le dă credinţa şi putem să lucrăm împreună cu Dumnezeu la mântuirea şi
fericirea oamenilor.

Fără o cunoaştere sigură, nu poţi avea garanţia că eşti pe calea adevărului şi nici nu poţi îndemna
pe alţii să meargă alături de tine.

Numai când cunoşti binele şi răul, poţi să te alipeşti de unul şi să te desparţi de celălalt.

Dacă avem sfânta siguranţă că suntem din Dumnezeu (copii ai lui Dumnezeu) şi că Dumnezeu
este Binele Unic, atunci ştim sigur ce este lumea şi ce poziţie are ea în faţa lui Dumnezeu.
„Ştim că suntem din Dumnezeu şi că toată (absolut toată) lumea zace în cel rău.”

În toată alcătuirea ei, lumea zace în cel rău, pentru că păcatul este mediul în care se naşte viaţa pe
pământ, iar acest mediu (păcatul) aduce cu sine tot lanţul răutăţilor, care se încheie cu veriga
morţii. Nu numai că lumea se află în cel rău, ci zace (subliniem cuvântul „zace'). Numai bolnavii
şi morţii zac.

Domnul Isus spunea că stăpânitorul lumii acesteia este cel rău, adică Diavolul (Ioan 12:31; Ioan
14: 30; Ioan 16:11; Luca 10:18) şi că împărăţia Lui (a Domnului) nu este din lumea aceasta (Ioan
18:36). Şi sf. ap. Pavel zicea la fel. ( 2 Corinteni 4:4; Efes. 2:2; Efes. 6:12; Evrei 2:14).

Cine este sincer cu sine şi vrea să se convingă cu privire la adevărul despre lume, la ceea ce este
ea în toate înfăţişările, să

privească atent în jur şi, mai ales, să privească atent în sine însuşi (căci fiecare om are înşine o
lume).

Pentru ca să înţelegem bine cele spuse mai sus despre lume, dăm câteva citate din diferiţi
înţelepţi ai omenirii.

„Lumea este ceea ce este.” (Rev. Lumea, 1965, nr. 22, pag. 23)

A. Gide: „Omenirea întreagă se frământă ca un bolnav care se răsuceşte în pat ca să sufere mai
puţin.”

R. Tagore: „Păcatul şi răul şi moartea plutesc peste lumea noastră, ca nişte nori care îşi bat joc de
noi în râsul fulgerelor.”

G. Ibrăileanu: „Ipocrizia ajunge uneori a doua natură şi atunci ea devine sinceritate. În cazul
acesta sinceritatea devine ipocrizie – când ipocritul, în vederea calculelor sale îşi permite accese
de sinceritate.”

J. A. Delaure: „Istoria omului se compune în mare parte din erorile sale, din nebunia sa, din
crimele sale.”

Păr. Iosif Trifa: „Lumea de azi e ţarina lui Satan. Numai ici şi colo se mai vede câte un plugar al
Domnului. Numai ici şi colo se mai vede câte un ogor al Domnului.” (Isus Biruitorul, Sibiu,
1935, nr. 38, pag. 5).

Sf. Ioan Gură de Aur. „Dacă eşti creştin, cetatea ta nu este lumea aceasta. Suntem cetăţenii
cerului v. Cauza tuturor relelor este alipirea de lucrurile prezente.”

Sf Francisc de Sales: „în această lume trebuie să trăim în aşa fel încât să fim cu duhul în cer, iar
cu trupul în mormânt.”

„Ştim că suntem din Dumnezeu şi că toată lumea zace în cel rău.”

De o parte sunt copiii lui Dumnezeu (creştinii adevăraţi, care au primit prin credinţă pe Domnul
Isus ca Mântuitor personal) şi de altă parte se află copiii diavolului (păcătoşii nemântuiţi, care
formează lumea). În aceste două mari părţi se împarte omenirea.

Copiii lui Dumnezeu sunt puţini şi se află răspândiţi peste toată faţa pământului. E bine să ştim
un adevăr şi să fim bine limpeziţi în el: nu sunt popoare creştine în lume, ci numai inşi (indivizi)
creştini. Dumnezeu nu Se uită la formele şi ceremoniile religioase pe care le practică cineva, ci
se uită la inimă. Dacă i s-a predat în întregime Lui, şi pentru totdeauna, atunci El îşi găseşte
plăcerea în ea, o înnoieşte şi o umple cu binecuvântări.

Trecând prin lume, copiii lui Dumnezeu trebuie să fie tot timpul treji şi atenţi, ca nu cumva duhul
lumii, duh care vine din toate laturile ei să-i doboare, (vezi şi meditaţiile de la cap. 2:15 şi 16).

Se spune că în apropierea oraşului Neapole (Italia) este o peşteră interesantă şi unică în felul ei.
Mulţi oameni o vizitează. Are însă o particularitate: în partea de jos, atmosfera este otrăvită.
Gazul otrăvitor, fiind mai greu, se menţine jos până la un metru înălţime. De îndată ce un
vizitator s-ar aşeza să se odihnească, ar muri asfixiat. Aşa este lumea. Numai dacă umblăm cu
capul ridicat spre cer, în afara mediului infectat de păcat şi minciună, putem păşi în siguranţă
spre ţinta pe care harul lui Dumnezeu ne-a pus-o înainte. În clipa când am vrea să ne aşezăm, să
ne găsim odihna în cele de jos, suntem în mare primejdie.

Lumea zace în cel rău, dar viaţa noastră de copii ai lui Dumnezeu, de făpturi noi, este cu Hristos
în Dumnezeu şi rău nu ni se poate întâmpla, dacă rămânem necurmat, prin credinţă, în acest
binecuvântat loc.

1 Ioan 5 : 20

Iarăşi întâlnim cuvântul „ştim”. Dacă n-ar avea o însemnătate aşa de mare, l-ar fi scris mai rar sf.
apostol al iubirii.

Fără ştiinţa credinţei nu se poate face nici un pas sigur pe calea mântuirii noastre.

Un fiu al luminii, adică orice creştin adevărat, este un copil al ştiinţei duhovniceşti. Numai prin
faptul că ştie calea mântuirii, poate să cheme şi pe alţii pe ea. El nu numai crede că Domnul Isus
Hristos este Fiul lui Dumnezeu şi că El a venit din cer, ca să aducă răscumpărare păcătoşilor, ci
ştie precis lucrul acesta. Nu numai crede că Fiul şi Tatăl sunt una şi că Fiul este Dumnezeu
adevărat, ci ştie precis adevărul acesta. Nu numai crede că el este copil al lui Dumnezeu, că are
aceeaşi fire (natură) ca Dumnezeu şi că viaţa lui este în Hristos şi împreună cu Hristos în
Dumnezeu, ci ştie precis lucrul acesta.

Numai cine ştie precis adevărul are un mers sigur şi este plin de pace şi de bucurie.

Faptul că ştim precis, prin credinţă, că Fiul lui Dumnezeu a venit pentru mântuirea noastră şi a
întregului neam omenesc şi că
jertfa Lui răscumpărătoare are deplină putere în vederea acestei lucrări, primim pricepere de la
El, ca să cunoaştem mai departe şi mai adânc tainele lui Dumnezeu.

Ştim că suntem în El (nu numai cu El) şi ştim că din El nu ne mai smulge nimeni.

Meteoriţii trec repede şi cad de sus cu mare iuţeală, în timp ce stelele îşi păstrează locul lor pe
cer.

Când un meteor zboară pe cer, copiii zic că a căzut o stea, dar nu este aşa. Cu telescopul veţi
vedea fiecare stea la locul său, strălucind ca de obicei, ba chiar cea mai mică stea este în cercul
însemnat ei de mai înainte şi-şi împlineşte rostul ei.

Auzim pe oameni zicând că un creştin (copil al lui Dumnezeu) a căzut din har, un sfânt a ajuns
un căzut, Aceasta este greşeală. Sfinţii sunt la locul lor, căci stă scris: „Cel neprihănit stăruieşte
pe calea sa.”Cei ce au căzut erau meteori, nu stele; adică erau oameni care mărturiseau cu gura,
dar nu aveau adevărata lumină cerească. „Cele şapte stele” (Apoc. 1:16 şi 20) sunt într-o mână
din care nu cad. „Toţi sfinţii sunt în mâna Ta.” (Deut. 33:3). Domnul Isus zice: „Cine crede în
Fiul are viaţa veşnică” (Ioan 3:36) şi de aceea suntem siguri că nu vom pieri.

Mântuitorul meu scump, fă din mine o stea a cărei strălucire să nu se stingă Nici-odată, ci să
meargă mereu crescând (Prov. 4:18). Satana ar vrea să-mi stingă lumina, dar ştiu că sunt în mâna
Ta şi nu mi se va întâmpla nici un rău. Îţi mulţumesc de acest har. Fii slăvit. Amin.

1 Ioan 5 : 21

Idol este tot ceea ce ia locul care se cuvine numai lui Dumnezeu.

Chiar şi cele mai curate lucruri şi lucrări pot deveni idoli, când acestea iau locul care se cuvine
numai lui Dumnezeu ca Persoană în viaţa copilului Său.

Când lucrarea lui Dumnezeu ia locul Persoanei lui Dumnezeu în viaţa slujitorului Său, e mare
primejdie. Căci poţi să te ocupi cu lucrarea Evangheliei, dar să uiţi Persoana Mântuitorului, adică
să uiţi să rămâi liniştit numai cu El singur. Exemplul Martei şi Măriei ne este grăitor în privinţa
aceasta. Când mirele s-ar ocupa mai mult de lucrurile miresei decât cu mireasa, ar fi o durere
mare pentru ea, şi o pagubă serioasă în lucrarea de întemeiere a căminului.

Sf. ap. Ioan scrie îndemnul de mai sus numai pentru copiii lui Dumnezeu, nu pentru lume. Ei, cei
vii, cei sfinţi, pot fi ispitiţi cu închinarea la idoli. Ceilalţi oameni sunt morţi în păcat şi în
idolatrie.

„Copilaşilor, păziţi-vă de idoli.”

Cât de des şi de apăsat a fost sfătuit Israel să se păzească de idoli! Acesta era păcatul care îi
pândea mai mult şi de aceea li s-a spus mai dinainte ce urmări îngrozitoare va avea şi ce judecăţi
mari vor cădea asupra lor.
Respectul faţă de mine însumi trebuie să mă împiedice de a mă închina la idoli. Am fost creat
pentru lucruri mai bune decât să mă plec în faţa unor făpturi. Scopul pentru care am fost creat nu
va fi Nici-odată atins, dacă pe tronul inimii mele pun altceva în afară de Dumnezeu – de
Persoana Lui.

Recunoştinţa trebuie să mă împiedice de a mă închina la idoli. Cât de dator sunt eu lui

Dumnezeu! El mi-a rupt cătuşele cu care mă lega păcatul; şi eu să mă lipsesc de Binefăcătorul
meu, de cea mai fierbinte iubire şi de cea mai adâncă ascultare pe care I-o datorez?

Teama sfântă trebuie să mă împiedice de a mă închina la idoli. Mânia lui Dumnezeu se

descoperă împotriva celor ce se închină la idoli; iar curăţia şi slava Lui cerească trebuie să pună
stăpânire pe mine în aşa fel încât să stau înaintea Lui în veşnică supunere şi ascultate.

„Copilaşilor, păziţi-vă de idoli.”

Idol poate fi copilul meu, soţul sau soţia mea, un anumit grup de oameni, ocupaţia mea, anumite
lucruri ale mele, anumite plăceri ale mele, eu însumi, etc.

Dacă eu nu mă păzesc de idoli, Dumnezeu nu face lucrul acesta în locul meu. Ceea ce pot şi
trebuie să fac eu însumi, nu face Dumnezeu în locul meu. Dumnezeu îmi dă lumină, putere şi
voinţă; eu trebuie numai să acţionez.

Zice scriitorul Fr. Kafka: „De când lumea, mărăcinii sunt o piedică în drumul înainte. Dă-le foc,
dacă vrei să mergi mai departe.”

Aşa şi duhovniceşte.

Cu idolii nu trebuie să te târguieşti, ci distruge-i, ca să nu te distrugă ei pe tine.

Cu lucrurile care nu fac parte din adevărul lui Dumnezeu, arătat pe paginile Cărţii Sfinte, trebuie
să te porţi hotărât. Nici-o tocmeală.

Cuvântul „idol” vine de la grecescul eidolon şi înseamnă „formă”, „chip”, „Închipuire”.

Toate lucrurile de formă, toate închipuirile din viaţa noastră sunt idoli care cer închinarea
noastră, timpul nostru şi viaţa noastră

Mare atenţie la toate închipuirile care ni le facem, mare atenţie la tot ce a devenit formă seacă,
formă de evlavie şi de credinţă în noi.

Ca adevăraţi creştini şi adevăraţi slujitori ai lui Dumnezeu, trebuie să ne păzim tot timpul de idoli
şi să îndemnăm şi pe alţii la acest lucru.

Idolatria constituia un pericol foarte real pentru corintenii care amestecau cultul idolilor cu
faptele cele mai obişnuite ale vieţii de familie sau de societate. Şi astăzi încă este la fel în multe
ţări din lumea a treia.
În civilizaţia modernă impregnată de creştinism, idolii s-au schimbat în formă, dar sunt prezenţi
cu aceeaşi generozitate ca acum douăzeci de secole.

Iată, de exemplu:

cultul banului, care influenţează toate relaţiile dintre oameni,

cultul reuşitei sociale, după care aleargă majoritatea,

cultul sexualităţii, care se expune şi el la orice colţ de stradă.

Există, în plus, pentru cei credincioşi, o aşa numită idolatrie religioasă; nu numai aceea care
înseamnă a te prosterna înaintea unei statui, ci chiar şi cea care tinde să înlocuiască o relaţie
personală cu Domnul (în Duh şi în Adevăr) prin forme sau ceremonii.

Adevăraţii credincioşi au favoarea de a fi într-o relaţie spirituală vie cu Dumnezeu. Să nu căutăm

să-i substituim forme religioase pur exterioare. Credinciosul luminat prin Duhul Sfânt şi prin
Scriptură veghează ca să nu se lase năpădit de ceva ce ar putea lua locul Mântuitorului şi
Domnului său, în afecţiunile şi în viaţa lui.

Poetul german Goethe spunea: „Oamenii tratează pe Dumnezeu ca şi cum Fiinţa Supremă, ce nu
poate fi înţeleasă şi nici măcar imaginată pe deplin, n-ar fi mai mult decât asemenea lor.”

Sf. Ioan Gură de Aur, a spus că este o crimă a schimba slava lui Dumnezeu într-o icoană, care
seamănă cu omul muritor.

Creştinul adevărat trăieşte prin credinţă şi nu prin vedere. El, ca o făptură nouă, născută prin
Duhul lui Dumnezeu, îl înţelege şi îl vede pe Creatorul prin ochii credinţei, dincolo de materie,
dincolo de imaginaţiile oamenilor.

Deasupra tuturor părerilor omeneşti stă însă Sfânta Scriptură, care spune: „Cu cine voiţi să
asemănaţi pe Dumnezeu? Şi cu ce asemănare li veţi asemăna? Meşterul toarnă idolul, şi
argintarul îl îmbracă cu aur, şi-i toarnă lănţişoare de argint. Iar cine este sărac, alege ca dar un
lemn care nu putrezeşte; îşi caută un meşter iscusit, ca să facă un idol, care să nu se
clatine…«Cu cine Mă veţi asemăna, ca să fiu deopotrivă cu el?» zice Cel Sfânt” (Isaia 40:18 –
20, 25).

Să dăm locul care se cuvine numai lui Dumnezeu în viaţa noastră.

Într-o carte apocrifă, „Actele lui Toma” se află un cuvânt al Domnului Isus, care zice: „Cine
răscumpără sufletele de la idoli, va fi mare în împărăţia Mea.”

Slavă Ţie, Dumnezeul meu; slavă Ţie Mântuitorul meu scump! îţi mulţumesc pentru marele şi
îmbelşugatul Tău har, pentru lumina adevărului Tău, care s-au revărsat peste mine şi prin această
Scriptură Sfântă – Epistola întâi a ap. Ioan. Vreau ca ceea ce mi-ai dăruit, să se reverse mai
departe spre alte suflete, pentru mântuirea lor, pentru propăşirea lucrării Tale pe pământ, pentru
slava Numelui Tău Sfânt.

Fii binecuvântat, în vecii vecilor. Amin.

Slăvit să fie Domnul, şi pentru această biruinţă a credinţei în Domnul Isus Cel Crucificat, arătată
de sfântul apostol Ioan, apostolul iubirii, cu care încheiem seria de meditaţii duhovniceşti la Noul
Testament.