2 Corinteni 1 : 1

Să ştii precis cine eşti şi ce chemare ai în lume, iată adevărata stare pe care o doreşte Domnul
Isus Hristos de la orice credincios al Său. Numai când viaţa îţi este limpezită în felul acesta, poţi
s-o trăieşti cu folos şi pentru tine şi pentru alţii.

Cine nu ştie de unde vine şi unde merge, este un adormit, şi adormiţii nu sunt buni de nici o
treabă.

Sf. Pavel era conştient că, prin voia lui Dumnezeu, fusese rânduit să fie apostol al Domnului Isus
Hristos pe pământ. Şl căuta zi de zi şi clipă de clipă să trăiască la înălţimea chemării sale.

Cuvântul apostol este grecesc şi înseamnă trimis. Într-un anumit înţeles, orice creştin este trimis
al Domnului Isus, o rază din El-Soarele Dreptăţii. Noi, care credem în Hristos şi L-am primit ca
Mântuitor al nostru personal, suntem trimişi pe pământul întunecat de păcat, să fim lumină prin
trăirea noastră. Noi suntem razele Lui. Trimişii soarelui sunt razele sale. Ştim noi oare bine
lucrul acesta? Ce spune trăirea noastră?

„Pavel, apostol al lui Isus Hristos…”

Sunt mulţi trimişi (apostoli) în lume, însă numai trimişii Domnului Isus Hristos sunt trimişii
vieţii, ai luminii, ai păcii şi ai fericirii adevărate.

Hristos trimite la toată Biserica nu numai la o grupare, iată şi acesta este un semn al trimişilor
Lui. „…Şl fratele Timotei…”

Sf. Ap. Pavel, în lucrarea Evangheliei, totdeauna era însoţit de fraţi. Viaţa noastră normală de
urmaşi ai Mântuitorului Hristos este aceasta: să fim mereu cu fraţii. Să nu lucrăm singuri, ci
însoţiţi de fraţi. Părtăşia frăţească este un mijloc fericit de putere şi lumină în lucrarea Domnului
pe pământ,

„… Către Biserica lui Dumnezeu care este în Corint, şi către toţi sfinţii care sunt în toată
Ahaia.”

Adresa epistolei sf. Pavel este precisă: Biserica lui Dumnezeu din Corint şi toţi sfinţii din
provincia Ahaia, şi pentru toţi creştinii adevăraţi din toate timpurile. Deci nu pentru lumea
necredincioasă sunt toate cele scrise în epistolă, ci numai pentru credincioşi, pentru cei care au
încheiat un legământ cu Domnul Isus, pentru cei născuţi din nou. Este bine să ştim lucrul acesta,
şi aşa să citim toate epistolele sf. Ap. Pavel şi ale celorlalţi scriitori sfinţi.

După Cuvântul lui Dumnezeu, toţi credincioşii sunt sfinţi şi lor li se adresează toate epistolele
cuprinse în Noul Testament.

Sfânt înseamnă „pus de o parte” pentru Dumnezeu şi pentru lucrarea Lui.

Să ne însuşim prin Duhul Sfânt, felul de a gândi al sf. Ap. Pavel şi vom înţelege adevărul cu
privire la toate cuvintele şi la toate lucrurile din Noul Testament. În scurgerea vremii s-a
denaturat înţelesul şi la cuvântul „biserică” şi la cuvântul” sfânt” şi la cuvântul „preoţie” şi la
multe alte cuvinte pe care le citim în Noul Testament.

Dacă suntem sinceri în căutarea adevărului, care ne mântuieşte şi ne desăvârşeşte viaţa, dacă
avem inima fără vicleşug şi fără gânduri dinainte formate, vom fi luminaţi în toate privinţele,
atunci când citim Sfânta Scriptură.

Cea dintâi condiţie pentru primirea şi înţelegerea adevărului lui Dumnezeu, este golirea minţii de
toate lucrurile, adică lepădarea de sine, şi în starea aceasta să venim la Mântuitorul nostru, ca să
ne umple cu adevărul Său.

Binecuvântat să fie Dumnezeu, care, prin harul Său, ne-a născut din nou, prin credinţa în jertfa
Domnului Isus, şi ne-a primit în lumina Casei Sale, de unde gustăm bunătăţile veşnice ale
mântuirii. Amin.

2 Corinteni 1 : 2

Mai întâi stabilirea vieţii în harul lui Dumnezeu şi apoi urmează toate celelalte.

Harul este mediul în care se naşte, trăieşte şi se mişcă viaţa omului în Hristos.

Existenţa noastră duhovnicească este în întregime lucrarea harului lui Dumnezeu.

Cea mai bună urare pe care o putem face cuiva este aceasta: să fie acoperit necurmat în harul lui
Dumnezeu.

Iată de ce, sf. Ap. Pavel, la începutul şi sfârşitul epistolelor sale urează credincioşilor să aibă şi să
rămână în harul lui Dumnezeu.

Harul este temelia lucrării lui Dumnezeu în viaţa omului.

După ce omul e cuprins şi stabilit în harul lui Dumnezeu, urmează pacea sa cu Dumnezeu şi apoi
pacea lui Dumnezeu.

Pace adevărată, fără har, nu-i cu putinţă. Şl unde nu-i pace nu-i nici fericire.

Proorocul Ieremia se plângea: „Mi-au luat pacea şi nu mai cunosc fericirea.”(Plângerile Ier.
3:17). Numai cât ai pace, ai fericire.

„Har şi pace vouă de la Dumnezeu, Tatăl nostru şi de la Domnul Isus Hristos.”

Numai pacea care vine de la Dumnezeu este adevărata pace, pentru că ea are la temelie curăţia.
Unde este păcat nu-i pace.
Prin harul lui Dumnezeu, omul este izbăvit de păcat şi primeşte apoi, ca roadă, pacea lui
Dumnezeu.

„Vă las pacea, vă dau pacea Mea – zicea Domnul Isus ucenicilor Săi – Nu v-o dau cum o dă
lumea…” (Ioan 14:27).

Harul şi pacea sunt totdeauna împreună şi vin şi de la Tatăl şi de la Fiul, ca să arate desăvârşita
unitate între Ei.

Dacă templul vieţii noastre în Hristos se sprijină pe aceşti doi stâlpi puternici: harul şi pacea,
totul este în rânduială, totul merge bine.

Slăvit să fie Domnul!

2 Corinteni 1 : 3

Iată una din cele mai înalte trepte, în slujba pe care o are de făcut pe pământ, răscumpăratul
Domnului Isus: să binecuvinteze pe Dumnezeu.

A binecuvânta înseamnă a vorbi de bine, a lăuda pe cineva. Şl nu poţi vorbi de bine cu adevărat
pe nimeni, dacă nu-l cunoşti personal, sau, cel puţin să-i cunoşti lucrările.

Ca să vorbeşti de bine (binecuvântezi) pe Dumnezeu, trebuie mai întâi să-L cunoşti şi să-l ştii
lucrările.

Prin binecuvântarea adusă lui Dumnezeu, îl faci cunoscut şi altora, şi le netezeşti calea, ca să se
poată şi ei apropia de El şi să primească harul Lui mântuitor.

Pentru cel cu adevărat credincios, orice vreme este potrivită ca să binecuvinteze pe Dumnezeu:
„Voi binecuvânta pe Domnul în orice vreme; lauda Lui va fi totdeauna în gura mea” – spune
psalmistul. (Psalm. 34:1). Şl-n vremi cu soare şi-n vremi cu nor; şi când este sănătos şi când este
bolnav; şi când umblă pe culmile însorite ale bucuriei şi când trece prin valea umbrei morţii, el
poate şi trebuie să binecuvinteze pe Dumnezeu, care l-a izbăvit din robia păcatului şi i-a dat o
altă viaţă, veşnică şi fericită, prin naşterea din nou, prin harul cel sfânt, arătat din plin pe crucea
Golgotei.

Un misionar din China istorisea că a fost rugat de cel care-l găzduise să mângâie pe cineva care
suferea greu. Era vorba de o bolnavă. La intrarea în camera ei, i s-a înfăţişat un tablou zguduitor.
Bolnava era ţintuită de boală în pat de vreo 20 de ani. Capul îi era legat cu nişte fâşii de un cui în
perete, fiindcă orice mişcare îi producea noi dureri. Ce cuvânt să găseşti pentru o astfel de
împrejurare? Misionarul a spus câteva cuvinte de compătimire şi a arătat spre Dumnezeu, care
poate să dea răbdare în orice suferinţă. Dar bolnava l-a întrerupt cu cuvintele: „Domnule
misionar, nici nu vă închipuiţi cât de fericită sunt! N-aş putea decât să zic întruna şi să cânt:
„Binecuvântează, suflete al meu pe Domnul şi nu uita nici una din binefacerile Lui!
Aceste cuvinte ale bolnavei au mişcat mult pe cel ce voia s-o mângâie. Nu el a putut să-i de acea
ei, ci ea a scos din bogăţia inimii, care era plină de slavă pentru Dumnezeu. Cu cât mai mult ar
trebui să facă acest lucru gura noastră, deschizându-se zi de zi ca să laude pe Dumnezeu!

Să avem încredere în Tatăl nostru din cer, pentru că El, aşa cum spune versetul de mai sus, este
„Părintele îndurărilor şi Dumnezeul oricărei mângâieri” şi are faţă de noi copiii Săi, cele mai
bune gânduri. Când trecem prin încercări nu este altceva decât Mâna Lui asupra noastră, care ne
duce pe treptele desăvârşirii. El are în vedere binele nostru veşnic şi de aceea întrebuinţează
mijloacele cele mai potrivite, pentru a ajunge la acest bine. Viaţa de acum nu este decât podul
peste care trecem în veşnicie. Nu podul este ţinta ci malul de dincolo.

Pentru toate câte vin asupra noastră, să binecuvântăm pe Dumnezeu, căci toate sunt harul Lui
spre fericirea noastră veşnică!

2 Corinteni 1 : 4

Într-o lume plină de suferinţă şi moarte, este atâta nevoie de mângâiere.

Orice om are nevoie de mângâiere.

Dacă citim cu atenţie primele versete ale epistolei a doua către Corinteni, întâlnim des cuvintele:
a mângâia sau mângâiere.

Sf. Ap. Pavel trecuse printr-o grea încercare, care-l adusese foarte aproape de moarte. Însă, în
timpul acestei încercări, el descoperise în Dumnezeu comori de dragoste şi de mângâiere, de care
mai înainte, n-avea decât o slabă cunoştinţă: suferinţa îi descoperise adâncul dragostei
dumnezeieşti!

Toţi cunoaştem sau vom cunoaşte, într-o zi, durerea şi poate vom fi în mare primejdie. Să nu ne
temem, căci acesta este cel mai sigur mijloc prin care ne putem apropia de Dumnezeu şi să-l
simţim prezenţa. În inima Părintelui nostru ceresc, sunt ascunse bogăţii nesfârşite pentru copiii
Lui. El ştie, mai bine ca oricine, să vorbească sufletului nostru, să ne lege rănile şi să ne usuce
lacrimile. Şl nu-i nevoie de prea multe lămuriri, căci El cunoaşte tot: o vorbă, un suspin, o
privire, sunt deajuns ca să statornicească legătura între El şi noi: „Cum mângâie mama pe fiul ei,
aşa vă voi mângâia Eu” – zice Domnul. (Isaia 66:13).

Dumnezeu este numit „Dumnezeul oricărei mângâieri” (vers. 3) şi El ne mângâie în toate

necazurile, dar absolut în toate, de orice fel ar fi, numai să îndrăznim să ne apropiem de El cu
încredere.

Dumnezeu nu ne-a spus în Cuvântul Său că ne va feri de necazuri, dar ne-a spus sigur că ne va
mângâia şi ne va întări în orice necaz. Şl El Se ţine de cuvânt.

„…Dumnezeul oricărei mângâieri, care ne mângâie în toate necazurile noastre, pentru ca, prin
mângâierea cu care noi înşine suntem mângâiaţi de Dumnezeu, să putem mângâia pe cei ce se
află în vreun necaz.”
Noaptea necazurilor ne face să vedem mai limpede lumina dragostei lui Dumnezeu, care ne
mângâie şi ne întăreşte. Un înţelept a spus: „Cei mai mulţi cred în lumină doar noaptea.”
(Edmond Rostand).

Dumnezeu îngăduie să trecem prin necazuri, ca să putem gusta mângâierile Lui şi gustându-le să
putem mângâia, la rândul nostru pe alţi necăjiţi. Şl numai după ce am trecut prin necaz,
cunoscându-i în adânc greutatea, înţelegem mai uşor necazurile altora şi ne grăbim să-i ajutăm şi
să-i mângâiem. Iată, deci, unul din rosturile necazurilor în viaţa celor credincioşi.

Dumnezeu vrea să fim împreună lucrători cu El printre oameni, de aceea ne trece prin multe
şcoli, ca să fim lucrători destoinici. Suferinţa este o şcoală binecuvântată pe calea credinţei şi
orice credincios trebuie să treacă prin ea, ca să poată fi de folos mulţimilor de necăjiţi. Sf. Ioan
Gură de Aur, vorbind despre Dumnezeul oricărei mângâieri, zice: „Mi-ai procurat în necaz un
loc larg şi multă îndemânare, ca să pot înţelege şi ajuta pe altul.”

Slavă se cuvine Marelui nostru Dumnezeu, care ne mângâie în toate necazurile şi ne pregăteşte o
cunună strălucită la capătul drumului lor! Amin!

2 Corinteni 1 : 5

Cântarul lui Dumnezeu este desăvârşit de drept.

În trecerea lui prin lumea încercărilor de tot felul, nici o pagubă nu va avea cel credincios, ci,
dimpotrivă, va avea un câştig veşnic, cu valori ce nu se pot măsura.

Belşugul de suferinţe naşte belşugul de mângâieri. Aşa lucrează harul lui Dumnezeu.

N-am putea cunoaşte mângâierile lui Dumnezeu, dacă n-ar fi, mai întâi, suferinţele pentru
Hristos.

Cel mai frumos curcubeu este acela care are un fond format din nori negri. Fără aceştia n-ar fi cu
putinţă arătarea curcubeului.

Cu cât norii suferinţelor pentru Hristos sunt mai negri, cu atât mai frumos şi mai strălucitor va fi
curcubeul mângâierilor lui Dumnezeu.

Misticul apusean Meister Eckehardt spunea: „Nu există suferinţă fără mângâiere.”

Pentru încercări mari Dumnezeu ne dă un har mare. Cu cât mai greu este carul, cu atât mai mulţi
cai înhamă la el. Cu cât e mai grea slujba noastră, cu atât mai mult va fi ajutorul dumnezeiesc, ca
să nu pierdem nimic, ci să înaintăm sigur spre ţintă.

Prin uşa crucii primim toate binecuvântările lui Dumnezeu. Cu cât crucea este mai înaltă şi mai
largă, cu atât mai multe binecuvântări se revarsă spre noi.
„Cele mai vaste zări – spunea filozoful Lucian Blaga – le poţi avea pe munţii care până adineaori
ţi le-au închis.”

„Căci după cum avem parte din belşug de suferinţele lui Hristos, tot aşa, prin Hristos avem parte
din belşug şi de mângâiere.

Nu e vorba aici decât de suferinţe pentru Hristos şi mângâieri prin Hristos.

Dumnezeu nu dă mângâierile Sale celor care suferă din pricina păcatului sau a goanei după
lucrurile lumii. Lucrul acesta trebuie să ne fie limpede. Credincioşii adevăraţi, însă, sunt tot
timpul în Hristos, chiar şi când lucrează pentru câştigarea pâinii zilnice. Ei, întrucât s-au predat
în întregime Domnului, nu mai au viaţă particulară, nici lucrări personaje, ci totul este al
Mântuitorului lor, pentru slava Lui şi pentru propăşirea lucrării Lui pe pământ. Aşa că orice
suferinţă care se iveşte pe calea lor este în Hristos şi de aceea El le trimite harul mângâierilor
Sale. Cu atât mai mult când suferinţa este îndreptată direct spre Numele Lui.

Cât de dulce este să suferi pentru Hristos!

Soarele de vară, chiar dacă este înconjurat de nori, dă pământului mai multă căldură şi mai mult
bine decât soarele de iarnă, chiar când el străluceşte foarte tare.

Mângâierile Duhului, chiar cele mai mici, sunt cu mult mai sus de cele mai mari bucurii ale
pământului. Chiar dacă sfinţii sunt adesea trişti, pacea lor lăuntrică este totdeauna mai înaltă
decât a oamenilor lumii, când veselia şi desfrâurile lor întrec orice margini.

Doamne, vreau mai bine să am din partea Ta tot ce este mai rău, decât să am cel mai bun lucru
din partea vrăjmaşului Tău. Luminează Tu Cel plin de har în mine şi fă ca starea mea din afară să
fie aşa de tulbure cum găseşti Tu cu cale să fie! Amin.

2 Corinteni 1 : 6

Nimic la întâmplare, nimic fără rost sfânt nu se petrece în viaţa urmaşului credincios al
Domnului Isus. Toate sunt rânduite după planul lui Dumnezeu, ca să slujească la înălţarea
Numelui Său în lume, şi la propăşirea lucrării Lui în alte inimi.

Sănătatea sau boala, bucuria sau întristarea, câştigul sau paguba, venirea sau plecarea – totul e cu
un rost mare în viaţa mea, dacă sunt copilul ascultător al lui Dumnezeu.

Suferinţele care vin peste mine, sunt solii lui Dumnezeu, prin care-mi trimite El harul răbdării.
Sunt firul prin care vine lumina mângâierii lui în viaţa mea, ca prin ea să luminez pe cei care se
află în întunericul durerii.

Se povesteşte despre o bătrână credincioasă, foarte săracă, dar plină de râvnă pentru lucrarea lui
Dumnezeu, că din sărăcia ei dădea altora, care erau mai săraci ca ea, şi cu acest prilej le vorbea
despre Domnul Isus şi despre mântuirea Lui. Când nu mai avea ce să dea, mergea şi cerea de la
cei bogaţi, şi tot ce primea, ducea la cei săraci. Avea o deosebită bucurie să mângâie pe alţii şi
să-i ajute. Zicea că şi ea este mângâiată zilnic de Mântuitorul Hristos şi mângâierile acestea vrea
să le ducă mai departe la cei nemângâiaţi.

Într-o zi friguroasă, pe când ducea ea ajutoare şi mângâieri la săraci, a răcit şi boala aceasta a
ţintuit-o la pat multă vreme. Un credincios care o vizita mereu, a întrebat-o într-o zi: „Soră
Măria, nu-ţi este greu să stai atâta vreme în pat, când erai obişnuită să alergi de colo până colo pe
la săraci?” Sora bătrână a răspuns: „Când eram sănătoasă îl auzeam pe Domnul spunându-mi:
„Mărio, du-te colo şi dincolo! Acum îmi zice: „Mărio, stai liniştită şi tuşeşte!” Şi eu încerc să fac
şi de data aceasta aşa cum îmi porunceşte.”

Fraţii mei, să rămânem liniştiţi în mâna Domnului, ca să ne poată folosi cum ştie El mai bine în
lucrarea Lui. Prin suferinţele noastre să putem fi o pildă de răbdare pentru alţii şi prin
mângâierile pe care le primim să mângâiem pe cei care au nevoie de mângâiere.

Slăvit să fie Domnul!

2 Corinteni 1 : 7

E un adevăr puternic pe care l-am trăit de multe ori. Dumnezeu este drept şi nu trece peste
Cuvântul pe care ni l-a dat. El îl împlineşte cu cea mai mare precizie. Orice suferinţă este urmată
de mângâiere, după cum orice iarnă este urmată de o primăvară. Şl cu cât suferinţele sunt mai
puternice cu atât trec mai repede. Un proverb spune: „Ploile repezi nu ţin toată ziua.”

Dacă suferinţa este îndelungată, atunci primim mângâiere şi putere în mijlocul suferinţei, ca să
nu cârtim, ci să ne bucurăm în durere şi în încercare, pentru că Domnul ştie de ce trebuie să
suferim.

Se spune că un profesor, cu numele Tholuk, se afla odată în Anglia în casa unui om de seamă şi a
fost condus de acesta, după masă la o soră a lui, bolnavă. Aceasta sta de 21 de ani în pat
paralizată. Tholuk s-a înnorat privind aceasta suferinţa cumplita şi a întrebat adânc mişcat: „Cum
puteţi să suferiţi aceasta?” Bolnava a răspuns zâmbind cu bunătate: „În primii cinci ani, m-am
tânguit mult, am fost nemulţumită cu soarta mea şi întrebam mereu cu nerăbdare dacă mă voi
mai însănătoşi; în următorii zece ani, am fost ceva mai liniştită şi mai supusă voii lui Dumnezeu,
totuşi mai plângeam câteodată; de şase ani însă, sunt împăcată şi bucuroasă în suferinţa mea, sunt
mângâiată din plin şi gust roadele dulci ale suferinţei.”

Câte binecuvântări aduce purtarea crucii fără cârtire şi fără plângeri! Suferinţa are roade dulci,
dar nu le gustă decât acela care rămâne liniştit şi încrezător până la capăt în ea. Şl chiar dacă
cineva s-ar zbate, ar cârti, ar plânge şi s-ar tângui deznădăjduit pe la toţi din pricina suferinţei lui,
tot n-ar putea schimba nimic. Şi-ar mări mai mult suferinţa.

Cât de liniştit a rămas Domnul Isus în mijlocul chinurilor celor mari!… „Când a fost chinuit şi
asuprit, n-a deschis gura deloc, ca un miel pe care-l duci la măcelărie şi ca o oaie mută înaintea
celor care o tund: n-a deschis gura.” (Isaia 53:7).

Să învăţăm de la Domnul Isus şi felul cum trebuie să ne comportăm în suferinţă.

Câtă deosebire este între un porc când este dus la junghiere şi un miel!…

Cei care sunt miei în turma Domnului Isus, rămân liniştiţi când e vorba de suferinţă, cei care încă
au firea porcului, zbiară, se tânguiesc şi tulbură pe toţi cei din jur, aşa cum tulbură porcul.

. „…Ştim că, dacă aveţi parte de suferinţe, aveţi parte şi de mângâiere.”

Un cuvânt vrem să subliniem în acest verset: „ştim”.

Credinţa adevărată trebuie să ajungă, în anumite laturi ale vieţii, să ştie precis, atât drumul, cât şi
mai ales făgăduinţele sfinte, bazându-se pe Cuvântul lui Dumnezeu şi pe lucrarea dragostei Sale.

Numai cine ştie precis, prin credinţă, rostul unui lucru, al unei stări, sau al unui drum, poate
rămâne liniştit în orice timp şi în orice loc. El ştie că se află în mâna lui Dumnezeu şi că nimic la
întâmplare nu vine în viaţa sa, că tot ce vine este numai pentru binele său veşnic.

În timpul unei crize economice dintr-o ţară din apus, un credincios şi-a pierdut serviciul, averea,
soţia şi casa. Ceea ce îi mai rămăsese era credinţa, dar şi aceasta începea să se clatine. Într-o zi
trecând pe o stradă, s-a oprit să privească la nişte oameni care ciopleau pietre pentru restaurarea
unei biserici. Unul din ei cioplea un bloc triunghiular. „Ce veţi face cu această piatră?” a întrebat
credinciosul. Şl lucrătorul i-a răspuns: „Priviţi acea crăpătură, acolo sus, lângă turn. Eu tai
această piatră aici ca să poată fi pusă acolo, sus.” Ochii i s-au umplut de lacrimi, în timp ce se
depărta, căci a înţeles că Dumnezeu i-a vorbit prin acest om, ca să-i explice încercarea prin care
trecea. „Te cioplesc aici jos, ca să poţi fi aşezat acolo, sus.”

„După ce veţi suferi puţină vreme, vă va desăvârşi…şi vă va face neclintiţi.” – spune Cartea lui
Dumnezeu. (1 Petru 5:10).

Să nu cârtim când trecem prin suferinţă, ci să rămânem liniştiţi, pentru ca Dumnezeu să-Şi poată
face nestingherit lucrarea în noi şi prin noi. Iată ce trebuie să înţelegem noi în vremea de acum.

Doamne Isuse, dă-mi tărie, ca atunci când trec prin suferinţă, să rămân liniştit, aşa cum Tu,
Mielul lui Dumnezeu, ai rămas liniştit când Ţi-au pus o cruce grea pe umăr! Iartă-mă că de multe
ori Te-am mâhnit prin neliniştea mea în suferinţă. Amin!

2 Corinteni 1 : 8

Sf. ap. Pavel a fost înconjurat de multe greutăţi şi apăsat de multe poveri. De astfel de purtare din
partea lumii, au avut parte, mulţi dintre cei ce au vestit Evanghelia. Totuşi, el a avut unele
suferinţe şi încercări prin care foarte puţini au trecut.

Aici aminteşte o astfel de încercare, pe care chiar el, care era obişnuit cu moartea, n-a uitat-o. N-
a fost numai una din cele mai mari suferinţe, ci a şi ţinut mult.
E greu să pricepem că tocmai aceia care iubesc mai mult pe Dumnezeu şi sunt predaţi în
întregime în slujba Sa, au parte de un pahar mai plin de amărăciune. Dar, dacă am trecut prin
suferinţe şi apăsări pe care le ţinem minte, să ştim bine că nici Dumnezeu nu le-a uitat.

El strânge, cum zice psalmistul, lacrimile noastre în burduful Său. Aceasta arată cât de mult
preţuieşte credincioşia noastră, când trecem prin suferinţe şi cât de mult ia El parte la toate
durerile noastre.

Ştiind bine, prin credinţă, lucrul acesta, cât de liniştiţi şi încrezători trebuie să rămânem în mâna
Tatălui nostru Ceresc, care nu va îngădui să vină nimic peste noi, ce ne-ar putea aduce pagubă
duhovnicească.

Chiar când durerile ni se par că au întrecut puterile noastre, de fapt nu este aşa, dovadă că au
trecut peste noi şi nu ne-au frânt. Cântarul lui Dumnezeu nu greşeşte. Durerile însă ne răpesc
simţul proporţiilor şi nu mai putem gândi drept. Lucrul acesta se întâmplă şi celui mai credincios
om. De aceea Dumnezeu nu ţine seamă de anumite stări, cuvinte şi chiar fapte izvorâte din
pricina durerii. El nu ne va judeca pentru acest lucru.

În timpul durerilor noastre, Dumnezeu este Dumnezeul mângâierilor şi nu al judecăţii.

2 Corinteni 1 : 9

Nu trebuie să luăm drept adevăr, ceea ce ne spune gândul nostru, când trecem prin durere, ci să
privim la Dumnezeu, care cântăreşte totul în cea mai desăvârşită dreptate, ţinând seamă şi de
mântuirea noastră şi de lucrarea Lui pe pământ, la care avem şi noi o parte de împlinit.

Noi nu plecăm de pe pământ mai devreme cu nici un minut, înainte ca să ne fi împlinit tot ceea
ce ne-a fost dreptul nostru în lucrarea lui Dumnezeu.

Plecarea sau rămânerea noastră pe pământ – dacă suntem credincioşi cu adevărat – este un lucru
mai important decât moartea unei vrăbii. Şl dacă Dumnezeu ţine seamă de o vrabie, cum nu va
ţine seamă de tot ce se petrece cu noi? (vezi Matei 10:29).

Şl chiar dacă trebuie să murim (odată tot vom trece peste aşa ceva), să nu privim la moarte, ci la
Dumnezeu care înviază morţii.

„…Trebuie să murim, pentru ca să ne punem încrederea nu în noi înşine ci în Dumnezeu care

înviază morţii.”

Dacă suntem plini de viaţa trupului, dacă ne merge prea bine pe pământ, dacă nu ducem lipsă de
nimic în ceea ce priveşte trupul, atunci începem să ne încredem în noi şi uităm de Dumnezeu şi
de făgăduinţa învierii Lui.

Numai când murim zilnic, duhovniceşte, ne putem încrede cu adevărat în Dumnezeu în toate
privinţele şi credem puternic în înviere.
Când ne spune gândul că trebuie să murim, înseamnă că trebuie să ne punem atunci mai mult
încrederea în Dumnezeu, care înviază morţii. Ăsta ar fi un rost al gândului care ne-a venit. Oare
nu-i drept să înţelegem şi în felul acesta versetul de mai sus?

2 Corinteni 1 : 10

Dumnezeu este Izbăvitorul nostru din toate încercările prin care trecem şi din orice fel de moarte.
Să ne aducem mereu aminte de acest lucru, ca să putem rămâne liniştiţi şi plini de nădejde în
orice împrejurare ne-am afla.

Cine crede şi se încrede cu adevărat în Dumnezeu, cunoaşte şi trăieşte bucuria nădejdii curate şi
neclătinate.

Numai cine este conştient tot timpul că Dumnezeu este Izbăvitorul lui din orice nevoi, poate păşi
liniştit pe calea nădejdii.

Nădejde fără Dumnezeul izbăvirii, nu-i cu putinţă. E ca şi cum te-ai duce iarna să culegi fructe
din grădină.

Nădejdile oamenilor care nu-L au pe Dumnezeu ca Izbăvitor, sunt ca ba Ioan ele de săpun: iute
dispar.

Nădejdea adevărată îşi are rădăcina în credinţă, iar credinţa adevărată este zidită pe Dumnezeu –
Stânca veacurilor.

„El ne-a izbăvit şi ne izbăveşte dintr-o astfel de moarte, şi avem nădejde că ne va mai izbăvi
încă.”

Aşa vorbeşte credinţa, aşa vorbesc cei izbăviţi de Domnul.

Copiii lui Dumnezeu sunt copiii credinţei şi ai nădejdii. Ei privesc dincolo de munţii necazurilor
şi ai morţii, şi se bucură de priveliştea minunată a pajiştilor vieţii fericite din împărăţia lui
Dumnezeu.

Zice Fer. Augustin: „Nădejdea noastră în viitor este tot atât de neîndoielnică şi limpede, ca şi o
întâmplare petrecută în trecut.”

Biruinţa vieţii asupra morţii, a luminii asupra întunericului, şi a adevărului asupra minciunii este
o realitate pentru toţi cei ce cred cu adevărat în Domnul Isus, Biruitorul păcatului şi al morţii. În
El îşi păstrează ei necurmat o nădejde proaspătă şi puternică. Făgăduinţele Lui de viitor sunt
realităţi prezente, prin credinţă şi nădejde.

2 Corinteni 1 : 11

Mare putere este rugăciunea! Ea pune stăpânire pe Dumnezeu – Puterea puterilor, aducându-L în
locul unde este nevoie de ajutor.
Dacă sf. ap. Pavel avea nevoie de ajutorul rugăciunilor credincioşilor, cu atât mai multă nevoie
avem noi de acest ajutor, întrucât nu suntem la înălţimea şi puterea lui duhovnicească.

Fără rugăciune nu se poate trăi viaţa de credinţă, nu se poate face nici un pas pe calea cea nouă şi
vie, care ne-a deschis-o Domnul Isus prin trupul Său.

Rugăciunea este firul care ne leagă de Dumnezeul harului şi al puterilor nebiruite.

Ceea ce este legătura pe care o are lampa electrică cu uzina, ca să poată lumina, acelaşi lucru este
legătura noastră cu Dumnezeu prin rugăciune. Fără această legătură nu putem lumina, nu putem
trăi duhovniceşte, oricât de bună ar fi instalaţia credinţei, cunoştinţei şi râvnei noastre în lucrarea
Evangheliei. Trebuie să învârtim de întrerupător (rugăciunea), ca să se poată face legătura cu
Uzina (Dumnezeu). Şi aceasta este o treabă pe care o putem face numai noi. Dumnezeu n-o face
în locul nostru. Nimeni de la uzină nu vine să învârtească de întrerupător, dacă noi nu facem
lucrul acesta când avem nevoie.

Cu lampa vieţii noastre aprinsă prin rugăciune putem să ajutăm şi pe alţii, pentru că, într-un
întuneric mare, e nevoie de unirea mai multor lămpi.

Sf. Bernard de Clairvoux spunea: „Acum rămân aceste trei: vorbire, pildă, rugăciune; dar cea
mai mare-i rugăciunea. Căci vorbirea puternică e lucrare, dar rugăciunea câştigă har şi eficacitate
(rezultat bun) pentru vorbire şi pentru lucru.”

Te pune în uimire viaţa unor oameni ai lui Dumnezeu, viaţă de roadă şi biruinţă, prin faptul că au
înţeles marea valoare a rugăciunii şi au trăit-o practic. Ei aveau întrerupătorul lămpii vieţii lor
deschis spre Marea Uzină de unde le venea puterea ca să lumineze. Aşa, de pildă, Luther spunea
despre sine: „Dacă nu stau în fiecare dimineaţă două ore în rugăciune, în timpul zilei diavolul mă
poate învinge.” Unul din cei mai sfinţi propovăduitori ai Evangheliei în Scoţia, John Welch, îşi
socotea ziua pierdută dacă nu se ruga opt sau zece ore. Avea lângă el o cuvertură cu care se
acoperea dacă se scula în timpul nopţii. Dacă soţia se plângea, când îl vedea proşternut, el zicea:
„Dar bine, femeie, eu trebuie să dau socoteală pentru trei mii de suflete.”

Fer. Augustin spunea: „Cel ce ştie să se roage bine, ştie şi să trăiască bine.” Tot Fer. Augustin
explica rugăciunea, spunând: „Rugăciunea este cheia cerului; se înalţă rugăciunea şi se coboară
îndurarea lui Dumnezeu.”

Dumnezeu, în harul Său, ne-a dat în mână cheia rugăciunii, ca să descuiem cerul darurilor sfinte,
ori de câte ori avem nevoie, pentru propăşirea vieţii noastre duhovniceşti, pentru propăşirea
fraţilor noştri şi pentru propăşirea lucrării Evangheliei pe pământ.

Rugăciunea adevărată are trei laturi principale: lauda lui Dumnezeu, mulţumirea şi cererea.

Sf. ap. Pavel, în versetul de mai sus, spune: „…Prin rugăciunile multora să fie pentru mulţi un
prilej de mulţumire lui Dumnezeu pentru noi.”

Cererea şi mulţumirea trebuie să fie unite în rugăciunea celui credincios.

Sf. Pavel dorea nu numai cereri pentru el, ci şi mulţumiri lui Dumnezeu, ca în felul acesta să fie
înălţată şi mai mult lucrarea Evangheliei, care se face prin el.

Să mulţumim lui Dumnezeu pentru fraţii noştri, pentru biruinţele din viaţa lor, iată un îndemn
limpede din partea Duhului Sfânt. Prin unirea rugăciunilor noastre, se poate păstra mai bine
unitatea noastră duhovnicească.

Toate darurile duhovniceşti sunt de mare trebuinţă în viaţa noastră cu Hristos, dar rugăciunea
este cea dintâi dintre nevoile noastre. Slăvit să fie Domnul!

2 Corinteni 1 : 12

În viaţa credinciosului cel mai sigur îndrumător şi paznic – afară de Cuvântul lui Dumnezeu –
este cugetul lui luminat de Duhul Sfânt. O vorbă înţeleaptă spune: „Dacă o mie de oameni
mărturisesc despre tine rău, iar cugetul tău mărturiseşte bine, fii liniştit! Tu nu eşti aşa cum zic ei.
Dar dacă o mie de oameni mărturisesc bine despre tine, iar cugetul tău mărturiseşte rău, să ştii că
eşti rău. Îndreaptă-te!”

O legendă spune că un om din vremea de demult avea un inel de aur, cu o piatră foarte scumpă,
care atunci când săvârşea vreun rău, se strângea aşa de tare pe deget, încât omul trebuia să
îndrepte răul, ca să scape de strânsoarea inelului.

Cu un astfel de inel a înzestrat Dumnezeu pe fiecare om şi în chip deosebit pe cei credincioşi,

acesta e cugetul. Dacă cugetul este păstrat curat îşi împlineşte cu credincioşie slujba lui
încredinţată de Dumnezeu. Dacă însă nu e păstrat curat, îşi pierde puterea lui de străjuitor al
vieţii.

Sfinţenia şi curăţia date de Dumnezeu umplu de siguranţă şi îndrăzneală cugetul celui neprihănit
în mărturia pe care o dă. Nu orice sfinţenie şi curăţie sunt adevărate, ci numai sfinţenia şi curăţia
date de Dumnezeu, prin Domnul Isus Hristos. Sângele Lui vărsat pe crucea de pe Golgota
curăţeşte desăvârşit cugetul şi inima de orice întinăciune. (Evrei 10:21).

Pe baza sfinţeniei şi curăţiei date de Dumnezeu, cugetul are îndrăzneală în mărturia pe care o dă
şi nu greşeşte niciodată.

Mare comoară este în om cugetul curăţit şi sfinţit de Domnul Isus! Nici o altă valoare de pe
pământ nu este mai presus ca aceasta.

Credinciosul curăţit şi sfinţit de Dumnezeu, se bizuieşte în întregime pe harul lui Dumnezeu, care
l-a primit în Templul vieţii celei noi, cum zice mai departe versetul de mai sus:

„…Bizuindu-ne nu pe o înţelepciune lumească, ci pe harul lui Dumnezeu.

Purtarea frumoasă şi strălucită a sf. ap. Pavel în lume şi în mijlocul credincioşilor, avea la
temelie harul lui Dumnezeu. Pe acesta se bizuia el tot timpul. Înţelepciunea pe care o avea, nu i-
ar fi ajutat la nimic, dacă harul lui Dumnezeu n-ar fi făcut din el un om nou după chipul şi
asemănarea Mântuitorului său Hristos.

Ferice de sufletul, care a ajuns la cunoaşterea că trebuie să se bizuiască numai pe harul lui
Dumnezeu în toate privinţele şi în tot timpul! El va fi încununat de biruinţă şi de roade, şi se va
putea lăuda mereu cu Dumnezeu şi cu harul Lui. Da, numai cu harul lui Dumnezeu ne putem noi
lăuda, cei care credem şi-L urmăm pe Domnul Isus.

De orice putem să ne lipsim dar de Dumnezeu şi de harul Lui nu ne putem lipsi nici o clipă.

Prin har am fost aduşi la viaţă şi tot prin el trăim clipă de clipă. Tot ce-i bun în noi este lucrarea
harului lui Dumnezeu.

Nici o clipă nu ne părăseşte harul lui Dumnezeu dacă noi nu-l părăsim.

Înţelepciunea noastră firească nu ne poate ajuta cu nimic, când e vorba de trăirea unei vieţi curate
în mijlocul oamenilor, sau să înţelegem ceva din adevărul duhovnicesc al lui Dumnezeu.

Zice sf. Macarie cel Mare: „Harul poartă mintea omului ce stă în adânc şi o înalţă la cer spre
lumea desăvârşită, spre liniştea veşnică.” Şi sf. Maxim Mărturisitorul subliniază cu putere acest
adevăr, când zice: „Cine te-a luminat pe tine în credinţă? Cine te-a învăţat lucrurile duhovniceşti,
ale lumii nevăzute sau cele privitoare la învierea morţilor? Nu harul lui Hristos, care sălăşluieşte
în tine şi care este arvuna Duhului Sfânt?”

Cine-şi zideşte casa credinţei pe temelia harului lui Dumnezeu, să nu se mai teamă de nici o
furtună: va dăinui veşnic.

Cine se bizuieşte pe harul lui Dumnezeu, în lupta cea bună a credinţei, să fie deplin liniştit: va
birui sigur.

Cine se adăposteşte în Templul de foc al harului, va fi ferit de focul nimicitor al păcatului şi al

morţii.

2 Corinteni 1 : 13

Să fim totdeauna limpezi în vorbirea noastră, în scrisul nostru şi mai ales în trăirea noastră, ca să
poată vedea toţi, fără greutate, calea adevărului şi a mântuirii prin noi. Aceasta-i slujba pe care
ne-a pus Dumnezeu s-o facem pe pământ.

Stilul întortocheat, ocolit şi prea încărcat de podoabe, împiedică sufletele în drumul lor spre
adevăr. Avea mare dreptate înţeleptul Nicolae Iorga, când zicea: „Scrie cu sufletul tău şi reciteşte
cu sufletul altora.” Adică să fii înţeles şi de un copil. Tot acest înţelept scria mai departe: „Vai de
cel care scrie ca să dovedească numai că poate scrie! Şi mai ales vai de cel care scrie ca să-şi
dovedească lui aceasta î”
Urmaşul Domnului Isus Hristos are o singură chemare în lume: să lumineze, să netezească
drumul adevărului spre sufletele oamenilor.

Cu cât suntem mai limpezi înăuntru, în gândirea noastră, vom fi aşa şi în afară, în lucrarea
noastră.

Să nu vorbim şi să nu scriem nimic decât ceea ce ar limpezi drumul spre Hristos. Să nu umblăm
cu ascunzişuri.

„Nu vă scriem altceva decât ce citiţi şi cunoaşteţi. Şi trag nădejde că până la sfârşit veţi
cunoaşte.”

Chiar dacă la prima citire nu ne-am făcut înţeleşi, în scrisoarea noastră, la a doua citire tot se va
cunoaşte despre ce este vorba.

Când prin tot ce facem, nu urmărim decât o singură ţintă: Hristos, nu va fi greu nimănui să ne
înţeleagă.

Hristos fiind centrul vieţii (trăirii) noastre, va fi şi centrul lucrării noastre. Toţi cei care ne văd,
până la urmă trebuie să descopere în noi pe Hristos, dacă-L avem cu adevărat.

Rostul nostru pe pământ, ca urmaşi ai Domnului Isus, este acesta: să-L înălţăm pretutindeni prin
trai, prin vorbă, prin scris, şi prin orice.

2 Corinteni 1 : 14

Un părinte cu purtare frumoasă şi cu calităţi deosebite este o pricină de laudă pentru copiii săi.
La fel şi copiii ascultători, harnici şi talentaţi, sunt o pricină de laudă pentru părinţi. E normal să
fie aşa. Dar nu numai în viaţa pământească, ci şi în viaţa duhovnicească este acelaşi mers şi
lucrurile se petrec la fel. Sf. ap. Pavel, ca părinte duhovnicesc (1 Cor. 4:15), se lăuda sau se
întrista cu copiii săi duhovniceşti, după veştile pe care le afla despre ei: bune sau rele. Dar şi
copiii săi duhovniceşti se lăudau cu el. Versetul de mai sus vorbeşte tocmai despre acest lucru.

Ce frumos şi înălţător este faptul că poţi să te lauzi cu calităţile unui frate, cu lucrarea harului lui
Dumnezeu, care propăşeşte în el! însuşi Dumnezeu Se laudă cu copiii Săi şi abia aşteaptă să aibă
un motiv cu care să Se poată lăuda în faţa îngerilor şi chiar în faţa Satanei. Aşa, de pildă, se lăuda
cu Iov, când satana s-a înfăţişat înaintea scaunului Său de domnie în cer. Domnul i-a zis Satanei:
„Ai văzut pe robul Meu Iov? Nu este nimeni ca el pe pământ. Este un om fără prihană şi curat la
suflet, care se teme de Dumnezeu şi se abate de la rău.” (Iov 1:8).

Da, e normal să ne lăudăm cu Domnul şi Domnul să se laude cu noi. Prin aceasta lucrarea
adevărului evanghelic propăşeşte pe pământ.

Întrebarea care se pune şi care mă priveşte direct, este aceasta: Cum sunt eu înaintea lui
Dumnezeu? Se poate El lăuda cu mine? Dar eu mă pot lăuda cu El?.
Cât e de limpede Cuvântul scris al lui Dumnezeu, cum pătrunde el până în cele mai mici cute ale
sufletului şi cum răspunde el la toate nevoile noastre! Numai să fim atenţi la ce vrea să ne spună
el.

2 Corinteni 1 : 15

Când te cercetează un adevărat copil al lui Dumnezeu, un adevărat urmaş al Domnului Isus, e un
har deosebit pe care ţi-l trimite Dumnezeu în clipa aceea. Deschide-ţi fiinţa deci, ca să nu-ţi fie
zadarnic harul venit.

Dar şi tu, fratele meu, poţi fi un har din partea lui Dumnezeu, pentru cei care-i cercetezi, dacă
eşti, în adevăr, ascuns deplin în Domnul Isus Hristos, aşa încât să se vadă El în toată fiinţa ta. Pe
oriunde mergi, răspândeşti atunci mireasma Lui, harul Lui cel nespus de felurit.

Eşti tu un har de la Dumnezeu, pentru cei cu care vii în legătură?

Harul lui Dumnezeu înviorează duhovniceşte şi îmbogăţeşte sufletele, ori de câte ori se apropie
de ele.

Sf. ap. Pavel era un har bogat al lui Dumnezeu pe oriunde trecea pe pământ. Credincioşii din
Corint l-au avut odată în mijlocul lor şi ştiau bine lucrul acesta. Din cele scrise în versetul de mai
sus, se înţelege că el dorea să vină încă odată la ei (după cum s-a şi întâmplat) şi venirea lui
pentru frăţietatea de acolo, era un al doilea har. (Unii cercetători sunt de părere că primul har ar fi
fost epistola întâia pe care le-o scrisese).

„Voiam să vin mai înainte la voi, ca să aveţi un al doilea har.”

Şi fiinţa noastră şi lucrările noastre, dacă suntem cu adevărat făpturi noi ale lui Dumnezeu, totul
trebuie să fie har pentru alţii.

Orice creştin adevărat trebuie ca să fie un vas al harului lui Dumnezeu pe pământ. Nimeni nu
este în afara acestei chemări. Unele vase sunt mai mari altele sunt mai mici, dar toate poartă
acelaşi conţinut.

Nu putem fi un har al lui Dumnezeu pentru alţii, decât într-un singur fel: când suntem predaţi în
întregime Domnului Isus şi când umblăm tot timpul sub călăuzirea Duhului Sfânt.

Cei care nu au o predare totală în braţul Domnului Isus, care mai sunt robiţi de felul de a fi al
lumii, şi care mai sunt întinaţi de vreun păcat nemărturisit, nu pot fi un har al lui Dumnezeu
pentru nimeni. Ei nu răspândesc mireasma lui Hristos.

În lumina acestor gânduri, fraţii mei să ne cercetăm!

Slăvit să fie Domnul!

2 Corinteni 1 : 16
Dragostea îşi face drum şi la dus şi la întors şi în tot timpul spre inimile iubite. Ea nu poate răbda
o despărţire mai îndelungată.

Fericiţi sunt cei cuprinşi de neliniştea dragostei! Ei sunt singurii slujitori adevăraţi ai lui
Dumnezeu, care este dragoste.

Sf. ap. Pavel, ca un fiu al dragostei lui Dumnezeu, nu numai că a scris cea mai frumoasă cântare
despre dragoste, dar a şi trăit-o cu toată puterea. În dragostea lui fierbinte a scris şi cele două
epistole către fraţii din Corint, copiii lui duhovniceşti, prin care îi şi mângâia, dar îi şi mustra, ca
să le dea o creştere normală în Hristos. După mustrarea pe care le-a făcut-o în prima epistolă, se
apropie cu duioşie de ei în a doua epistolă, căutând să le toarne balsam alinător în rănile pe care
le-a curăţit atunci hotărât cu sabia Cuvântului lui Dumnezeu.

Cât de mult avem noi de învăţat de la acest mare om al lui Dumnezeu!

Dacă vrem să facem cuiva bine cu adevărat, dacă urmărim vindecarea şi propăşirea vieţii lui
duhovniceşti, să întrebuinţăm cu înţelepciune, cu dragoste şi cu dreaptă măsură şi dulceaţa
Cuvântului lui Dumnezeu şi leacurile lui amare.

Sf. Pavel nu s-a gândit nici o clipă să lase în părăsire pe creştinii din Corint, cu toate abaterile lor
grave de la calea şi viaţa de sfinţenie în Hristos. El totdeauna i-a socotit fraţi şi dorea să-i vadă
sănătoşi duhovniceşte. De aceea, cu toată puterea dragostei, căuta un prilej să vină în mijlocul
lor.

„Voiam să trec pe la voi ca să mă duc în Macedonia; apoi din Macedonia să mă întorc la voi, şi
să fiu petrecut de voi în Iudeea.”

Când este mai ispitit omul, atunci are nevoie de mai mult ajutor şi de mai multă dragoste.

Credincioşii din Corint au fost izbăviţi din starea lor rea numai prin lucrarea dragostei marelui
Pavel.

Pilda lui să ne fie mereu proaspătă în trăirea şi lucrarea noastră, ca să putem fi folositori Cauzei
lui Dumnezeu pe pământ.

2 Corinteni 1 : 17

E nevoie, pentru întărirea adevărului lui Dumnezeu şi a lucrării Lui în inimile oamenilor, să
cerem să fim puşi la încercare şi să ni se cerceteze de aproape trăirea şi lucrarea noastră, de către
fraţii care ne cunosc. Zic, e nevoie de lucrul acesta, dacă suntem credincioşi Domnului Isus şi
împreună lucrători cu El.

Sf. ap. Pavel cerea fraţilor să-l verifice, pentru ca, apoi, adevărul pe care-l mărturisea el, să aibă
mai multă putere de pătrundere în ei. Versetul de mai sus este una din dovezile aduse în privinţa
aceasta.
Cine-i curat şi are un mers drept după Cuvântul lui Dumnezeu, nu se teme de cercetare. Lumina
adevărată nu se dă în lături de la verificarea pe care i-o fac unii. Ea este lumină, pe orice parte ar
întoarce-o. Aurul adevărat, de asemenea, nu se ruşinează să fie pus la probă, pentru că, oricât de
înfierbântat ar fi cuptorul, tot nu-l va găsi fals.

„În luarea hotărârii acesteia, am lucrat eu în chip uşuratic?…”

Se prea poate câteodată, în viaţa noastră de slujitori ai lui Dumnezeu, să lucrăm în chip uşuratic.
Dar dacă umblăm în lumină şi ne supunem judecăţii lui Dumnezeu acum şi cercetării din partea
fraţilor, repede se îndreaptă lucrurile, iată unul din rosturile adunării, a trăirii în comunitatea
copiilor lui Dumnezeu. „Nu este bine ca omul să fie singur…” şi mai ales să lucreze singur,
oricât de credincios ar fi.

„…Sau hotărârile mele sunt nişte hotărâri, pe care le iau în felul lumii…?”

Lumea are un fel al ei şi Hristos are un fel al Lui. Trebuie să deosebim bine aceste două feluri.

Întrucât avem în noi şi firea veche şi firea nouă, să fim atenţi mereu, ca nimic să nu fie pentru
firea veche (eul) în toate lucrările şi hotărârile noastre.

Firea veche caută folosul ei, al grupului din care face parte – acesta-i felul de a fi al lumii. Firea
nouă caută tot timpul voia Domnului Isus şi slava Sa.

Firea veche caută cu orice preţ să scape de cruce.

Firea nouă umblă tot timpul să calce pe urmele Mântuitorului său.

Orice hotărâre pe care o luăm şi orice lucrare pe care o facem, dacă nu au în vedere unitatea
copiilor lui Dumnezeu şi întărirea dragostei în mijlocul lor, dacă nu urmăresc slava lui
Dumnezeu şi mântuirea sufletelor, este cu totul în felul lumii.

Fraţii mei, să ne cercetăm şi să ne lăsăm cercetaţi şi de alţi copii ai lui Dumnezeu, ca să nu fim
alăturea de cale.

Binecuvântat să fie Dumnezeu, care, în dragostea Lui, ne arată zilnic cum trebuie să umblăm şi
cum trebuie să lucrăm! Amin!

2 Corinteni 1 : 18

Statornicia sf. ap. Pavel în viaţa lui cea nouă, nu se întemeia pe credinţa şi puterea lui, ci pe
credincioşia şi puterea lui Dumnezeu. El a putut să fie „da”, când era vorba de adevăr şi dragoste,
şi a putut să fie „nu”, când era vorba de minciună şi o cale lumească, numai datorită credincioşiei
lui Dumnezeu, care era cu el tot timpul şi veghea asupra lui.
Să ştim bine lucrul acesta, fraţii mei, copii ai lui Dumnezeu, că ne putem păstra credinţa şi că
putem rămâne statornici pe calea cea sfântă şi vie nu datorită înţelepciunii, puterii, stăruinţei şi
râvnei noastre, ci datorită credincioşiei lui Dumnezeu, datorită harului Său.

„Credincios este Dumnezeu că vorbirea noastră faţă de voi n-a fost „Da” şi „Nu”.

Dacă vrem să rămânem în Dumnezeu, în Cuvântul Său, printr-o ascultare smerită, atunci
credincioşia Lui ne va dărui o stare de echilibru pe calea crucii şi vom avea un caracter frumos,
care va străluci şi în faţa oamenilor şi în faţa îngerilor. Atunci şi vorbirea şi trăirea noastră va fi
numai „da”, când este vorba de adevăr şi de împlinirea voii lui Dumnezeu, şi va fi numai „nu”,
când este vorba de minciună şi de o cale străină de voia lui Dumnezeu.

Credincioşia lui Dumnezeu rămâne neschimbată, oricare ar fi împrejurările şi oricare mi-ar fi

starea. Mântuirea şi desăvârşirea mea sunt în mâna harului şi credincioşiei lui Dumnezeu, de
aceea, când vine ispititorul cu şoapta lui otrăvită, ca să-mi strecoare îndoiala în suflet, să-i spun
cu hotărâre: „Pleacă de la mine, Satano, pentru că mântuirea şi viaţa mea nu le întemeiez pe ceea
ce sunt eu, sau pe ce pot face eu, ci pe credincioşia lui Dumnezeu.”

Binecuvântat să fie Dumnezeu, care este şi rămâne credincios în vecii vecilor! Amin!

2 Corinteni 1 : 19

Aşa cum soarele este acelaşi astăzi, ca şi acum câteva mii de ani în urmă, dând aceeaşi lumină şi
căldură, orice s-ar întâmpla pe pământ, tot aşa şi Domnul Isus – Soarele Neprihănirii – este şi
rămâne Acelaşi, oricum s-ar schimba faţa lumii.

Domnul Isus rămâne mai departe Dragoste, chiar dacă oamenii nu L-ar mai iubi; El rămâne
Lumină, chiar dacă oamenii s-ar cufunda tot mai mult în întuneric; El rămâne Pace, chiar dacă
pământul ar fi plin de tulburare şi sânge.

Prin faptul că eu n-aş mai rămâne credincios, El tot credincios rămâne, pentru că nu se poate
schimba.

Soarele chiar dacă n-ar mai vrea să fie luminos nu poate, pentru că aceasta-i natura lui.

În Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru, nu poate fi şi „da” şi „nu”, când e vorba de mântuirea
noastră, ci numai „da”. El este gata să primească pe orice vrăjmaş al Său, fără nici o mustrare şi
să-i facă parte de acelaşi har de care se bucură sfinţii Săi.

Numai oamenii pot să nu fie aceiaşi faţă de Hristos, şi unii faţă de alţii, însă El rămâne totdeauna
Acelaşi faţă de ei.

Statornicia este o însuşire a Dumnezeirii. Iar noi oamenii suntem chemaţi să fim ca Dumnezeu.
Cine umblă încoace şi încolo – în felul lui de gândire şi lucrare – încă nu s-a stabilit în
Dumnezeu, încă nu l-a cunoscut cu adevărat pe Domnul Isus Hristos. În Hristos nu este
schimbare şi nici umbră de mutare.
Sf. Pavel ne îndeamnă şi pe noi să rămânem în Hristos, aşa cum L-am primit, adică aşa cum este
El: „Astfel dar, după cum aţi primit pe Hristos Isus, Domnul, aşa să şi umblaţi în El.” (Col 2:6).
*

Hristos este numai într-un singur fel şi noi, credincioşii Lui, să rămânem în felul Lui şi să lucrăm
în felul Lui, căci atunci se bucură El de noi şi ne întrebuinţează cu plăcere în lucrarea Lui.

Slăvit să fie Domnul!

2 Corinteni 1 : 20

Toate legăturile lui Dumnezeu cu noi şi toate legăturile noastre cu Dumnezeu sunt numai prin
Domnul Isus Hristos.

Cum ar putea să se unească nemărginirea cu mărginirea?

Dumnezeu este atât de sus, că omul n-ar putea niciodată ajunge până la El, pentru că „locuieşte
într-o lumină, de care nu poţi să te apropii, pe care nici un om nu L-a văzut, nici nu-L poate
vedea.” (1 Tim. 6:16). Dar, în dragostea Lui nemărginită, a găsit o cale prin care poate să vină la
om, această făptură necăjită, ca s-o ridice şi s-o fericească. Această Cale este Fiul Său, Isus
Hristos. Pe El L-a trimis Dumnezeu pe pământ, să Se întrupeze, adică să-Şi dezbrace slava Sa de
Dumnezeu şi să ia chipul omului păcătos şi prin El să ne vorbească Dumnezeu Cel Nemărginit,
prin El să ne dea harul mântuirii Sale, prin El să ne facă făgăduinţe mari şi scumpe şi tot prin El
să le împlinească la vremea potrivită. Domnul Isus este Dumnezeu pe înţelesul nostru. Prin El
Nemărginirea a putut să facă legătură cu mărginirea. Unul din multele nume ale Domnului Isus
este Emanuel, care înseamnă Dumnezeu este cu noi. Da, Dumnezeu este cu noi, prin Hristos.

„În adevăr, făgăduinţele lui Dumnezeu, oricâte ar fi ele, toate în El sunt „da”.

Făgăduinţele lui Dumnezeu sunt în Hristos şi sunt ca şi împlinite, pentru noi, în El. Aşteptăm
doar vremea potrivită, când le vom vedea cu ochii noştri. Una din făgăduinţe, este răscumpărarea
trupului (Rom. 8:23), adică dezbrăcarea lui de starea de neputinţă şi îmbrăcarea în putere şi slavă
(2 Cor. 5:4). Altă făgăduinţă este înnoirea cerului şi a pământului (2 Pet. 3:13). Altă făgăduinţă
este cea cu privire la nimicirea morţii şi învierea tuturor oamenilor. (1 Cor. 15:54 şi 51).

Toate făgăduinţele lui Dumnezeu sunt „da” în Hristos. Sau cum zice sf. Ioan Gură de Aur: „Câte
le făgăduieşte Dumnezeu sunt adevărate în Hristos şi ni le va da negreşit. Şi făgăduinţele sunt
adevărate, pentru că adevărat este Dumnezeu şi Cuvântul Lui.”

Din partea noastră, a celor ce L-am primit, prin credinţă, pe Domnul Isus ca mântuitor, se cere să
ştim făgăduinţele lui Dumnezeu, căci prin ele devenim tot mai asemănători cu El şi trăim
necurmat în bucuria nădejdii (2 Pet. 1:4). Ele sunt Testamentul lui Dumnezeu lăsat nouă. Oare n-
ar fi nebun acela, care are un testament lăsat de cineva pentru el, dar nu l-ar deschide ca să-şi
vadă moştenirea?
„În adevăr, făgăduinţele lui Dumnezeu, oricâte ar fi ele, toate în El sunt „da”, de aceea şi
Amin”, pe care-l spunem noi, prin El, este spre slava lui Dumnezeu.”

Partea a doua a versetului se referă la noi. Noi spunem „Amin”, adică „aşa să fie” la făgăduinţele
lui Dumnezeu, însă şi acest „Amin” îl spunem tot prin Domnul Isus Hristos şi-l spunem spre
slava lui Dumnezeu.

Tot ce avem, avem prin Hristos şi tot ce facem, facem prin Hristos, căci numai ceea ce trece prin
Hristos este cu adevărat spre slava lui Dumnezeu.

1.21 Cel ce a început în noi lucrarea mântuirii, Cel ce ne-a născut din nou şi ne-a aşezat în Raiul
adevărului, al dragostei şi al veşniciei, este Dumnezeu. El ne creşte şi ne desăvârşeşte zilnic în
noua viaţă, ca să semănăm tot mai limpede cu Fiinţa Lui.

Biserica este hrănită, păzită şi întărită necurmat de Dumnezeu, în Hristos şi numai în El. Nici o
lucrare nu face Dumnezeu pe pământ între credincioşii Săi şi prin ei, decât în Hristos.

„Şi Cel ce ne întăreşte împreună cu voi, în Hristos, şi care ne-a uns, este Dumnezeu.”

Dumnezeu ne-a uns, ca să fim ai Săi şi fiind ai Săi, facem ceea ce face El. Suntem împreună
lucrători cu El.

Cine este uns de Dumnezeu se cunoaşte, pentru că face numai ceea ce zice şi face Dumnezeu. Şi
orice lucrare care nu-i din Dumnezeu, el o respinge cu hotărâre, aşa cum o respinge şi
Dumnezeu. Cine-i uns de oameni de asemeni se cunoaşte. El caută să placă oamenilor care l-au
uns.

Ungerea pe care o au de la Dumnezeu, toţi cei ce cred cu adevărat în Mântuitorul Hristos, îi

întăreşte împreună, adică îi adună şi adunaţi sunt tari. Acesta-i un semn al ungerii adevărate. Ei
fiind un singur trup, sunt contopiţi în Hristos-Capul, şi împreună formează Hristosul întreg
(Hristos şi Biserica – Trupul – sunt o unitate desăvârşită).

Cuvântul „uns” în limba greacă înseamnă „Hristos”.

Toţi cei unşi de Dumnezeu, formează Hristosul (Trupul lui Hristos). Iar Hristos este împărat,
Mare Preot şi Prooroc.

Cei unşi de Dumnezeu, nu se luptă unii împotriva altora. Ungerea îi păzeşte de aşa ceva. Cum să
se lupte trupul împotriva lui însuşi? Cum să se dezbine Hristos pe Sine?

„Cel ce ne întăreşte împreună cu voi, în Hristos, şi care ne-a uns, este Dumnezeu.”

Binecuvântat să fie Numele Lui!

2 Corinteni 1 : 22
Un act are valoare numai dacă poartă ştampila autorităţii care l-a eliberat. Altfel nimeni nu-l ia în
seamă.

Aşa este şi în lucrarea mântuirii lui Dumnezeu. Această lucrare poartă ştampila lui Dumnezeu,
ştampilă văzută de oricine.

Toţi cei care, prin credinţă, primesc mântuirea adusă de Domnul Isus, sunt pecetluiţi de
Dumnezeu, căci toţi sunt lucrarea lui Dumnezeu (Efes. 2:10), lucrare văzută şi pipăită de orice
om.

Care este pecetea sau semnul lui Dumnezeu?

Răspunsul ni-l dă Domnul Isus: „Prin aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi
avea dragoste unii pentru alţii.” ( Ioan 13:35) şi dacă veţi fi sfinţi în toată purtarea voastră, căci
şi Tatăl vostru cel Ceresc este sfânt. (Mat. 5:48; 1 Pet. 1:15-16).

Pe ştampila lui Dumnezeu se află scris cuvintele: dragoste şi sfinţenie. Toţi cei mântuiţi poartă
această ştampilă.

Duhul Sfânt pecetluieşte pe credincioşii care şi-au dat viaţa Domnului Isus Hristos.

Faptul că tu poţi să-ţi iei viaţa după ce ţi-ai dat-o, este o dovadă că dăruirea ta n-a fost o dăruire
de bunăvoie, şi de aceea nu este pecetluită cu Duhul Sfânt. O dăruire care a fost pecetluită cu
Duhul Sfânt nu poate fi dărâmată şi nimicită. Pot fi zguduiri, dar nu nimicire. În acest caz Duhul
mustră sufletul atât de tare, încât îl doboară la pocăinţă.

Durerea sufletului, care urmează mâhnirii Duhului, este mult mai mare decât atunci când şi-a
văzut prima dată stare de păcat şi s-a întors la Dumnezeu.

Cu cât cineva este mai dăruit lui Dumnezeu, cu atât mai zelos este Duhul cu el.

Scopul Duhului Sfânt în noi este să ne facă după chipul Domnului Hristos, ca în ziua când El
(Domnul) va reveni să ne găsească gata pentru a fi răpiţi cu El în slavă. Aceasta-i ziua
răscumpărării (răscumpărarea trupului) despre care se vorbeşte în Romani 8:23, şi în Efes. 1:13-
14.

Fiecare mădular din trupul lui Hristos este o rază deosebită a slavei lui Hristos. Şi această
strălucire creşte cu fiecare zi. Lumina vieţii noastre celei noi este dovada cea mai puternică a
pecetluirii cu Duhul Sfânt.

Dacă la noi nu se observă nici o rază a strălucirii chipului lui Hristos, înseamnă că însuşirile care
formează strălucirea acestui chip sunt încă ascunse şi trebuie să vină vremea să fie date pe faţă –
dacă suntem cu adevărat născuţi din nou.
Cine este pecetluit cu Duhul Sfânt, primeşte o inimă mulţumitoare faţă de copii lui Dumnezeu şi
se poartă faţă de toţi aşa cum se poartă faţă de Dumnezeu, pentru că a descoperit în ei lucrarea lui
Dumnezeu.

Mulţi oameni îşi folosesc timpul liber să studieze creaţiunea afară în natură, alţii îşi petrec viaţa
între lucruri vechi, dezgropându-le, curăţindu-le şi restaurându-le. Noi, ca făpturi noi ale lui
Dumnezeu, trebuie să cercetăm şi să adâncim lucrarea Duhului, cum este aşezată în fiecare copil
al lui Dumnezeu, nou născut. Noi trebuie să lucrăm împreună cu Duhul Sfânt, ca ceea ce este
îngropat în întuneric şi acoperit cu murdărie, să fie dezgropat, pentru ca să i se vadă strălucirea.
Căci Hristos trebuie să fie proslăvit în sfinţii Săi, adică în toţi care au crezut (2 Tes. 1:10). La
aceasta lucrează Duhul Sfânt şi toţi care sunt în Duh.

Duhul Sfânt pecetluieşte pentru slujbă, ( Ioan 6:27).

Fiecare copil al lui Dumnezeu, adică fiecare creştin adevărat, trebuie să-şi cunoască locul unde
este rânduit pentru slujbă şi să împlinească în fiecare zi cele rânduite lui.

Toate darurile duhovniceşti pe care le primesc credincioşii, au un singur scop: să arate pe Hristos
ca pe Mântuitorul păcătoşilor. Dar pentru a arăta pe Hristos trebuie putere şi aceasta nu se poate
avea decât prin Duhul Sfânt, dacă eşti uns şi pecetluit cu El.

Nimic nu este mai rău decât a prezenta sufletelor adevărul lui Dumnezeu ca o problemă de
inteligenţă, sau ca un rezultat al studiilor noastre. În acest fel lucrarea sau acţiunea Cuvântului
asupra conştiinţelor este anulată. Singur Duhul lui Dumnezeu poate s-o facă pătrunzătoare şi
urmată de roade.

„El ne-a şi pecetluit şi ne-a pus în inimă arvuna Duhului.”

Încă un gând se desprinde din acest verset: arvuna Duhului în inima credinciosului.

„Conform antropologiei pauliene – zice teologul ortodox Grigore Marcu – inima este punctul
cardinal al vieţii lăuntrice omeneşti, sediul sau originea tuturor puterilor şi funcţiunilor sufleteşti
şi spirituale ale omului. Inima le rezumă pe toate. Inima este omul însuşi.”

Aici, în inimă, adică în centrul vieţii ne-a pus Dumnezeu arvuna Duhului.

Tot ceea ce primim noi acum de la Dumnezeu, prin Duhul Sfânt: pace, dragoste, bucurie,
desăvârşire şi fericire, toate sunt numai o arvună, iar restul – marele Rest, îl vom primi în ziua
când va veni Domnul Isus, când vom dezbrăca acest trup şi ne vom îmbrăca cu trupul de slavă.
Atunci vom intra deplin în moştenirea veşnică, pe care acum n-o putem cuprinde în mintea pe
care o avem.

2 Corinteni 1 : 23

Pentru slujitorul credincios al Domnului Isus, aici pe pământ, nimic nu-i fără însemnătate. În
viaţa lui nu lucrează întâmplarea sau norocul, ci totul este rânduit de Duhul Sfânt, sub a cărei
călăuzire se află. Tot ce face sau nu face el, slujeşte la propăşirea lucrării lui Dumnezeu. Sf. ap.
Pavel şi-a amânat venirea în mijlocul creştinilor din Corint, unde domneau neînţelegerea,
neorânduiala şi păcatul, tocmai pentru binele lor. Le-a trimis mai întâi o scrisoare, în care a
analizat amănunţit situaţia în care se aflau, a mustrat ce era de mustrat, a dat îndemnuri şi sfaturi
pentru îndreptarea lucrurilor, şi apoi a aşteptat rezultatul cu răbdare. Dacă ar fi mers personal ca
să facă rânduială, s-ar fi iscat discuţii şi, poate, certuri de cuvinte, pentru că aceşti creştini
tulburaţi n-ar fi primit mustrarea în linişte.

De multe ori un rău poate fi înlăturat de la distanţă mai uşor decât de aproape.

Chiar cu gândurile cele mei bune, să nu plecăm sau să rămânem undeva, dacă nu primim o
lumină limpede din partea Duhului Sfânt.

Plecările şi venirile noastre trebuie să fie sub călăuzirea puternică a Duhului Sfânt, căci tot ce se
face fără această călăuzire binecuvântată, duce numai la rău.

De multe ori bolnavul se vindecă lăsându-l în pace, decât să-l tratezi cu fel de fel de leacuri.

Să fim totdeauna conştienţi, fraţii mei, că tot ce facem sau nu facem, are atingere cu lucrarea lui
Dumnezeu din noi şi prin noi. De aceea trebuie să chibzuim bine totul, ca să nu păgubim lucrarea
sfântă.

Orice creştin adevărat nu trece la întâmplare pe pământ. El este rânduit să fie lumină în mijlocul
lumii – şi să fie fără întrerupere. Şi plecarea şi venirea, şi lucrarea şi nelucrarea lui trebuie să
ajute Scopului pentru care a fost chemat.

2 Corinteni 1 : 24

Prima parte a versetului ne arată un adevăr, pe care trebuie să-l ştim bine cu toţii şi să-l
respectăm întocmai: „Nu avem stăpânire peste credinţa voastră…” Nu avem stăpânire peste
credinţa nimănui.

Omul a fost creat liber de Dumnezeu, iar credinţa, după cum spune un om al lui Dumnezeu (R.
Bultman, teolog protestant) nu poate fi decât creaţia lui Dumnezeu în om.

Fără libertate, omul nu mai este om.

Ca să-i păstreze libertatea, Dumnezeu nu-l forţează pe om cu nimic, ci doar îi arată calea binelui
şi calea răului, şi-l îndeamnă să urmeze calea binelui: „…Ţi-am pus înainte viaţa şi moartea,
binecuvântarea şi blestemul. Alege viaţa, ca să trăieşti, tu şi sămânţa Ta.” (Deut. 30:19) – aşa
zice Domnul.

Tot ceea ce i se impune omului este robie. O credinţă impusă nu-i aduce nici un bine; o mântuire
impusă nu-l fericeşte; un bine impus este un rău pentru el. Numai ceea ce se face din liberă
convingere şi din dragoste, fericeşte pe om.
Nu avem nici un drept să stăpânim credinţa cuiva, ci doar ne spunem părerile, şi îndemnăm apoi
cu dragoste pe oricine pe calea binelui şi a adevărului.

Omul este liber să creadă, sau să nu creadă.

Sf. ap. Pavel, ca unul care avea o lumină puternică din partea Domnului, a respectat libertatea
omului, şi nu a pus stăpânire peste credinţa nimănui, însă a stăruit cu toată puterea ca să arate
oricui adevărul care mântuieşte pe om, pentru că numai adevărul dă viaţă şi bucurie. Aşa să
facem şi noi.

Mai departe versetul zice: „…Dar vrem să lucrăm şi noi împreună la bucuria voastră.”

Numai adevărul dă bucurie adevărată.

Omul tânjeşte după bucurie, dar ea nu se află adevărată şi nobilă decât într-un singur loc: în
adevăr, în Dumnezeu.

În Dumnezeu este adevărata bucurie, care aduce roade dulci în viaţa omului.

Bucuria poate fi sfântă sau păcătoasă, nobilă sau josnică, după cum este starea lăuntrică a
omului.

„Să te bucuri înaintea Domnului”, spune Cartea Sfântă. (Deut. 16:11),

Numai înaintea lui Dumnezeu ai siguranţa că bucuria care-ţi umple inima este curată şi ziditoare.

Adevăratul slujitor al Domnului Isus nu se bucură în chip egoist, ci caută să lucreze la bucuria
altora, ducându-le şi lor adevărul Evangheliei mântuitoare, „…dar vrem să lucrăm şi noi
împreună la bucuria voastră…”aşa scrie sf. Pavel fraţilor din Corint.

„… Căci staţi tari în credinţă.”

În credinţă poţi fi sănătos sau bolnav; tare sau slab; roditor sau sterp, după cum ţi-e starea ta în
Hristos.

Credinţa se poate păstra sănătoasă, tare şi roditoare numai prin rugăciune şi prin Cuvântul lui
Dumnezeu.

Un credincios, care lucra la răspândirea Evangheliei în Africa, povesteşte următoarele:

„Dimineaţa, vedeam adeseori pe slujitorul meu rugându-se în iarbă. Pentru acest negru, înainte,
Dumnezeu era Dumnezeul groazei; acum, el vorbea prieteneşte cu Dumnezeu, înainte de a
începe munca zilei, se încredinţa în mâna plină de putere şi ajutor a Aceluia de care nu-i mai era
groază şi care ajunsese, pentru el, un Tată iubitor.

Într-o dimineaţă, el m-a văzut şi nu i-a venit bine. L-am întrebat: „Te rogi în fiecare dimineaţă?”
El a răspuns: „Când am plecat de acasă, mama mi-a spus să mă rog, dar nu-mi place să mă vadă
cineva. De aceea mă rog când toţi ceilalţi dorm.” De atunci nu l-am mai urmărit niciodată. Îmi
lipsea mult ne mai văzându-l dis-de-dimineaţă, plecându-şi capul cu părul lui stufos şi mâinile pe
piept. Înainte de a-l lua în slujba mea, el fusese multă vreme într-un oraş, port mare. Însă teama
de Dumnezeu, pe care i-o sădise în inimă mama lui şi pe care Duhul Sfânt o înrădăcinase în el,
nu i-o putuse răpi din suflet nici chiar stricăciunea marelui port. Credinţa lui avea rădăcini
adevărate.”

„… Staţi tari în credinţă…”

Dacă eşti numai agăţat în credinţă, sau numai împins de alţii, sau de împrejurări, atunci nu e de
mirare că trăieşti o viaţă de înfrângeri, stearpă şi lipsită de bucurie.

Dacă am ajuns la convingerea că e mai bună credinţa pentru viaţă decât necredinţa, să ne predăm
fără reţineri în braţele credinţei şi să

rămânem în ea cu toată fiinţa noastră. Atunci orice vânt de încercare ar bate peste noi, va întări şi
mai mult viaţa noastră în credinţă.

Să nu uităm rugăciunea zilnică (de mai multe ori pe zi), cercetarea zilnică a Scripturilor şi
părtăşia frăţească, aceste mijloace sfinte, ce sunt date de Dumnezeu, pentru întărirea vieţii
noastre în credinţă şi prin credinţă în Hristos.

Slăvit să fie Domnul!

2 Corinteni 2 : 1

Orice slujitor al lui Dumnezeu, orice creştin adevărat este (trebuie să fie) un purtător de veşti
bune, de pace şi de bucurie. La aceasta este chemat şi rânduit el pe pământ.

Lumea zace sub apăsarea păcatului, a suferinţei, a nesiguranţei şi a deznădejdii. Cine să-i aducă
uşurare şi lumină? Din mijlocul ei, nu poate face nimeni lucrul acesta. Numai cineva din afara ei,
cineva care are altă natură. Acest Cineva este Domnul Isus Hristos, care Şi-a dezbrăcat slava
cerească, a luat trup omenesc şi a adus pe pământ răscumpărarea omului robit de păcat, frică şi
moarte.

Toţi cei care prin credinţă, îl primesc pe El ca Mântuitor, sunt izbăviţi de orice robie, primesc o
nouă viaţă, de natură dumnezeiască, deci sunt deosebiţi de restul lumii şi, în această nouă stare
sunt trimişi să ducă mai departe vestea bună a izbăvirii, şi să ducă pacea, lumina şi bucuria pe
care le dă Mântuitorul Isus Hristos. Ei sunt purtătorii lui Hristos prin lume.

Credincioşii, dacă nu pot duce undeva o veste bună şi o bucurie, mai bine să nu se ducă.

„Am hotărât dar în mine, să nu mă întorc la voi cu întristare.”

Chiar şi atunci când trebuie să mustre pe cineva, sau să spună ceva neplăcut, urmaşii Domnului
Isus trebuie să facă acest lucru tot de pe temelia păcii şi a nădejdii, adică să nu lase în inima
nimănui teama şi deznădejdea.

Sunt situaţii când este mai bine să amâni plecarea într-un loc sau altul, dacă nu poţi duce acolo o
bucurie din partea Domnului. Bucuria întăreşte viaţa; întristarea o slăbeşte şi o doboară.

Oricât de mari frământări ar fi în lume, oricâte zvonuri întunecate ar circula, deasupra tuturor,
aşa cum este soarele faţă de pământ, stă Vestea Bună (Evanghelia) mântuirii lui Dumnezeu, stau
făgăduinţele Sale de viitor, făgăduinţe de pace şi fericire veşnică. Pe acestea să le ducem la toţi
oamenii, iată chemarea noastră a celor răscumpăraţi de Domnul Isus.

2 Corinteni 2 : 2

Creştinii, în legăturile dintre ei, dau şi primesc bucurie.

Strângerea lor laolaltă este un mijloc de înflăcărare şi înmulţire a dragostei şi a bucuriei: fiecare
dă şi primeşte dragoste, fiecare dă şi primeşte bucurie.

Sf. ap. Pavel nu era numai un împărţitor de bucurie, ci şi un primitor. Avea şi el nevoie de acest
lucru.

De dragoste şi bucurie avem nevoie totdeauna, pentru că fără aceste daruri şi stări dumnezeieşti
nu-i cu putinţă trăirea vieţii în Hristos, nu-i cu putinţă înfăptuirea lucrării lui Dumnezeu în
mijlocul oamenilor. Zice sf. Ioan Gură de Aur: „Sufletul plin de mâhnire nu e în stare să asculte
nimic şi nici să lucreze ceva bun.” Iar vestitul propovăduitor al Evangheliei, Spurgeon, scria:
„Temperamentele noastre urâcioase şi feţele noastre acre şi posomorâte, nu vor deveni niciodată
evanghelişti. Cei tulburaţi şi posomorâţi pot fi trimişii Satanei, însă nu vor deveni niciodată, în
starea aceasta, colaboratorii Evangheliei.”

Să semănăm sămânţa adevărului dumnezeiesc cu bucurie şi vom secera bucurie. Omul seceră
ceea ce seamănă.

Cum să te aştepţi la bucurie, când tu duci peste tot o faţă posomorâtă, veşti rele şi o inimă
încărcată de îngrijorările vieţii?

Fraţii mei, avem o datorie sfântă, aceea de a împărţi peste tot lumina păcii, a dragostei şi a
bucuriei. Să nu plecăm niciodată în lucrul Domnului cu o inimă grea şi cu faţa posomorâtă, ci să
venim, mai întâi la Mântuitorul nostru, ca să ne uşureze de orice povară şi să ne umple viaţa cu
bucuria Sa. Aşa să pornim la lucru.

Cât de minunat este Cuvântul lui Dumnezeu! Pentru fiecare stare a noastră are câte un leac. Să-l
cercetăm necurmat şi mai cu atenţie şi vom fi totdeauna mângâiaţi şi întăriţi de el.

2 Corinteni 2 : 3
Bucuria este ca lumina: cine o aprinde în sine, luminează pe toţi cei care sunt în jur.

Bucuria este ca focul: încălzeşte pe toţi care sunt în apropiere. Bucuria este ca vântul: mişcă toate
frunzele din cale. „…Bucuria mea este bucuria voastră a tuturor.” Aşa scria sf. ap. Pavel fraţilor
din Corint. Aşa era bucuria lui: pentru toţi credincioşii.

Bucuria ca roadă a Duhului Sfânt, nu este numai a celui care o are, ci ea slujeşte şi altora.
Aprinde şi în alţii lumina bucuriei. Aşa stau lucrurile şi cu celelalte roade ale Duhului: ele sunt
spre folosul tuturor, nu numai pentru cel care le poartă.

Cel cu adevărat credincios este un purtător al dumnezeieştii bucurii. Pretutindeni pe unde merge
biruieşte întunericul întristării şi al deznădejdii cu lumina bucuriei pe care o poartă.

Domnul Isus ne-a lăsat nouă care L-am primit cu adevărat, ca moştenire bucuria şi pacea Sa.
(Ioan 15:11; Ioan 14:27).

Bucuria este molipsitoare. Cine o are molipseşte şi pe alţii.

În împărăţia sa, diavolul nu are fiinţe bucuroase. Tristeţea şi deznădejdea copleşesc pe toţi câţi
sunt în această împărăţie a întunericului.

Se povesteşte că un călugăr, care nu prea avea virtuţile cerute de starea lui, avea totuşi un lucru
bun înaintea lui Dumnezeu: se bucura tot timpul şi din toată inima de Mântuitorul Isus Hristos şi
de jertfa Lui de pe cruce. Mai marele mănăstirii (stareţul) nu prea vedea bine pe acest călugăr
vesel, care nu-şi împlinea rânduielile călugăreşti, spunându-i mereu că va ajunge în iad. S-a
întâmplat că a murit acest călugăr plin de bucurie şi, aşa după cum îi spusese stareţul, a ajuns în
iad. Când s-a văzut el acolo, n-a deznădăjduit, ci se bucura din toată inima de Dumnezeu.
Bucuria lui a molipsit şi pe alte suflete din iad şi au început să joace cu toţii. Când a văzut
diavolul lucrul acesta, s-a înspăimântat şi a strigat spre cei ce se bucurau, să înceteze. Dar ei,
aprinşi de bucuria călugărului, jucau şi mai tare. Atunci tartorul dracilor a deschis uşa iadului şi a
scos pe călugărul care tulburase împărăţia întunericului, spunând: „Aici nimeni nu trebuie să se
bucure, ci toţi trebuie să plângă şi să se tânguiască! Aşa-i împărăţia mea.” De mâna călugărului
vesel însă se ţineau lanţ toţi cei molipsiţi de bucuria lui, şi au ieşit cu toţii jucând afară.

Desigur aceasta este o poveste. Tâlcul ei însă este mare şi adevărat. Bucuria aparţine lui
Dumnezeu şi împărăţiei Sale. Cei de sub stăpânirea întunericului păcatului, nu se pot bucura cu
adevărat.

Răscumpăraţii Domnului trebuie să ducă peste tot bucuria mântuirii pe care o au în inima lor, să
molipsească şi pe alţii. Aceasta-i slujba lor pe pământul întristării şi al morţii.

Cine-L poartă cu adevărat pe Domnul Isus, prin credinţă, în inimă, acela este plin de bucurie şi
de pace şi va lumina pe toţi cei cu care vine în legătură.

Binecuvântat să fie Dumnezeul bucuriei, care ne-a aprins şi pe noi cu acest foc. Amin.
2 Corinteni 2 : 4

Toate cele întâmplate cu fraţii noştri din Corint, toate stările grele prin care a trecut această
adunare, şi tot ce s-a petrecut în celelalte adunări creştine, cărora sf. ap. Pavel le trimite epistole,
ne au în vedere şi pe noi, urmaşii Domnului Isus de azi.

Sfânta Scriptură nu este numai o carte de istorie, în care citim întâmplările petrecute cu popoare,
grupuri de oameni sau cu anumite persoane. Nu. Scriptura Sfântă este o carte actuală, o carte a
vieţii de toate zilele, o lumină permanentă pentru toţi oamenii şi îndeosebi

pentru credincioşi, iată de ce trebuie să citim cu atenţie toate întâmplările de pe paginile ei şi să

luăm partea noastră din ele. Să învăţăm cum să mergem mai bine pe calea Domnului şi să
înfăptuim mai cu râvnă şi smerenie lucrarea lui pe pământ. Aşa să citim şi versetul acesta:

„V-am scris cu multă mâhnire şi strângere de inimă, cu ochii scăldaţi în lacrimi, nu ca să vă

întristaţi, ci ca să vedeţi dragostea nespus de mare, pe care o am faţă de voi.”

în adevăr, în prima sa epistolă către Corinteni (căci despre asta este vorba aici), sf. ap. Pavel i-a
mustrat aspru pe fraţi pentru stările grele din adunare, dar n-a făcut acest lucru cu plăcere, ci cu
strângere de inimă, cu milă, cu dragoste mare şi cu lacrimi multe, ca să poată ajuta la îndreptarea
lucrurilor. A scris epistola sub călăuzirea directă a Duhului Sfânt, şi roadele n-au întârziat să se
arate. Biruinţa dragostei şi a lacrimilor a fost strălucită. Lucrurile din adunarea corintiană s-au
îndreptat.

Când lucrarea lui Dumnezeu se face dintr-o inimă plină de dragoste şi această dragoste este
însoţită de lacrimi, totdeauna biruieşte şi aduce roade frumoase şi veşnice.

Lacrimile sincere curăţă ochiul credinţei, aprind focul dragostei pe altarul inimii şi dau putere
întregii fiinţe pentru înfăptuirea lucrării lui Dumnezeu în suflete.

Prin nimic nu se arată mai limpede adevărata dragoste decât prin fapte şi lacrimi.

„V-am scris cu multă mâhnire şi strângere de inimă, cu ochii scăldaţi în lacrimi, nu ca să vă

întristaţi, ci ca să vedeţi dragostea nespus de mare, pe care o am faţă de voi.”

Mustrarea şi pedeapsa pe care părintele o dă copilului său, este un semn al dragostei sale, spre
binele şi fericirea copilului. El urmăreşte îndreptarea lui, ca să fie un om adevărat în mijlocul
oamenilor.

Aşa a făcut sf. Pavel cu fiii săi duhovniceşti (creştinii din Corint). Aşa face Dumnezeu cu noi
toţi, când ne abatem din calea sfinţeniei şi dreptăţii Sale.

Când mustrarea este învelită în dragoste, totdeauna aduce roade plăcute.

Un car ale cărui roţi afundate în noroiul din curte, au îngheţat din pricina gerului de peste noapte,
poate fi mişcat din loc, bătând cu un ciocan la fiecare roată, sau turnând apă fierbinte.
Felul dintâi de a mişca roţile (bătaia cu ciocanul) poate să aducă stricăciune; felul din urmă (apa
fierbinte) nu aduce nici o pagubă. Aşa este lucrarea dragostei faţă de inima îngheţată în vreo
stare grea. Ea o mişcă mai repede şi mai uşor decât lucrarea legii dreptăţii.

Tot ce facem, să facem cu dragoste şi vom câştiga biruinţe spre slava lui Dumnezeu şi mântuirea
şi fericirea sufletelor.

2 Corinteni 2 : 5

După cum lumina bucuriei nu este numai pentru cel care o poartă, ci şi pentru cei din jurul lui,
tot aşa este şi cu întunericul întristării: se răsfrânge şi asupra altora.

Omul este o fiinţă care are înrâurire asupra semenilor săi, fie în bine fie în rău. El poate fi o cale
spre viaţă sau spre moarte, după cum îi este starea lăuntrică. Şi această înrâurire se vede cu atât
mai mult cu cât cineva poartă hainele credinţei. Credinciosul nu poate trăi nepăsător faţă de
Dumnezeu şi lucrarea lui, ca să nu aibă, în acelaşi timp, urmări grave.

Câtă grijă trebuie să avem de starea noastră lăuntrică şi de purtarea noastră în afară, noi cei care
am îmbrăcat hainele Domnului Isus şi-l purtăm numele prin lume! Nimic din ceea ce ştim că este
străin de viaţa şi felul Lui de a fi să nu îngăduim în noi, ca să nu fim pricină de întristare, de
cădere sau de moarte pentru cineva. Zice sf. Vasile cel Mare: „După cum prin faptele noastre
cele bune aducem slavă Domnului Isus, tot astfel prin faptele noastre cele rele aducem ceea ce
este potrivnic.” Sf. Ioan Scărarul, vorbind despre purtarea adevăratului creştin, zice: „După cum
cel ce poartă aromate răspândeşte miros plăcut chiar şi nevrând, tot aşa cel ce are Duhul
Domnului, din cuvintele şi purtarea sa smerită se cunoaşte.” Origen spunea că „Purtarea
creştinilor trebuie să fie cea mai bună apologie a credinţei lor.”

Şi bucuria şi întristarea, şi înălţarea şi căderea, şi ascultarea şi neascultarea noastră de Cuvântul

Domnului, totul are înrâurire asupra celor din jur.

Fraţii mei, să nu ne trăim viaţa la întâmplare. Dacă suntem credincioşi Domnului Isus, să fim
totdeauna conştienţi de lucrul acesta şi să ne împlinim cu credincioşie chemarea.

2 Corinteni 2 : 6

Cât de minunat este Dumnezeul harului şi al dragostei! în toate lucrările Lui, nu urmăreşte decât
viaţa şi binele veşnic al omului.

Chiar şi atunci când, cu drept, trimite pedepse asupra celui răzvrătit, aceste pedepse sunt
cântărite cu cea mai mare precizie, ca să nu fie pentru el nici prea grele şi nici prea lungi,
slujindu-i spre îndreptare şi nu spre nimicire.

Când este vorba de pedeapsă, Dumnezeu îi spune omului: „Te voi pedepsi cu măsură, căci nu pot
să te las nepedepsit.” (Ier. 30:11; Ier. 46:28. tr. Nicodim). Iar când este vorba de iubire, îi
spune: „Te iubesc cu o iubire veşnică.” (Ier. 31:3).
Sf. ap. Pavel, în versetul de mai sus, vorbeşte despre acel creştin din adunarea din Corint, care a
fost dat pe mâna Satanei din pricina păcatului grozav în care trăia (1 Cor. 5:4-5). Acum el spune:
„Este destul.” Pedeapsa care i-a fost dată trebuie să fie ridicată, căci urmările ei bine se văd.
Omul s-a îndreptat.

Pedepsele în har sunt viaţă şi desăvârşire. În lege însă erau spre moarte.

Cu câtă grijă trebuie să ne apropiem de fratele nostru căzut în vreun păcat – şi care trebuie
pedepsit – ca nu cumva să-l împingem spre nimicire, atunci când trebuie să luăm măsuri după
Cuvântul lui Dumnezeu! Numai fraţii duhovniceşti, care au multă milă şi dragoste, trebuie să se
apropie de cel căzut. (Gal. 6:1). Un cuvânt înţelept a spus Pitagora: „Să nu smulgi florile care
formează coroana.” Prin pedeapsa care i se dă celui căzut în păcat, să nu i se smulgă florile vieţii
celei noi, florile vieţii răscumpărate prin jertfa Domnului Isus, ci numai spinii morţii, pe care
diavolul i-a înfipt în viaţa lui, prin păcat. Dar şi când i se smulg aceşti spini, să nu se producă
prea mare pierdere de sânge, înţelegem noi, oare, lucrul acesta?

Numai cu mănuşa dragostei să se umble în rana produsă de păcat. Altfel se produce infecţie mai
mare.

Să ne gândim totdeauna, că pedepsele date, trebuie să fie cu măsură şi spre îndreptare. Aşa
lucrează Dumnezeul harului, aşa trebuie să lucrăm şi noi fiii Lui.

2 Corinteni 2 : 7

Pedeapsa pentru păcat este bună, numai atâta timp cât slujeşte spre îndreptăţea celui căzut. Când
însă trece hotarul acesta, nu mai este folositoare, ci distrugătoare.

Dacă cel căzut şi-a recunoscut vina şi s-a pocăit cu adevărat, trebuie primit în adunare şi
mângâiat cu dragoste. În felul acesta lucrarea lui Dumnezeu începută în el va propăşi, aducând
roade plăcute.

Domnul Isus a venit pe pământ, ca să câştige totul şi să nu piardă nimic. El nu va rupe niciodată
o trestie frântă, şi nu va stinge un fitil care fumegă (Mat. 12:20), şi nu va izgoni pe nimeni afară (
Ioan 6:37). Aşa se lucrează în epoca harului. Omul este mai de preţ ca orice. Tot ce se face, se
face pentru binele lui pentru viaţă.

„… Este mai bine să-l iertaţi…”

Da, iertarea este mai bună ca judecata (pedeapsa) nelimitată.

Cine poate să ierte cu adevărat şi să iubească fierbinte, dovedeşte că face parte din familia celor
iertaţi de Dumnezeu. Numai cel iertat poate ierta.

În orice împrejurare ne-am afla, să căutăm totdeauna ceea ce este mai bine. Să stăm şi să
chibzuim şi vom pricepe ceea ce este mai bine de făcut. După ce am descoperit binele cel mai
bun, să trecem la împlinirea lui.
„…Este mai bine să-l iertaţi…”

Cât e de dulce iertarea! Ce roade plăcute dă ea!

Cel căzut are nevoie mai mult de iertare decât de pedeapsă.

Oricât de mic ar fi gestul de pocăinţă din partea lui, trebuie încurajat cu dragoste, ca să nu fie
doborât de prea multă mâhnire.

Suntem chemaţi cu toţii să ridicăm şi nicidecum să doborâm. Cu legea dreptăţii dobori uşor pe
cineva, dar cu harul dragostei şi al iertării vei ridica pe orice căzut.

2 Corinteni 2 : 8

Dragostea noastră trebuie să fie ca soarele: statornică, fierbinte şi veşnică.

După cum soarele nu alungă pe nimeni din faţa sa, ci dă tuturor fără părtinire lumină şi căldură,
tot aşa şi noi nu trebuie să scoatem pe nimeni din dragostea noastră.

Să dăm dragoste chiar mai mult decât ni se pare că merită cineva.

Să fim mai îngăduitori decât ni se pare nouă că ar fi dreptatea. Ce ştim noi ce este dincolo de
hotarele cunoscute? Cineva spunea: „Omul e născut în scobitura unui val şi nu ştie nimic despre
vastul ocean care-l înconjoară. Mistica transcendentă ne împinge barca pe creastă şi sesizăm
ritmul grandios al furtunii.”

Oricât de mult am cunoaşte, tot în parte cunoaştem, pentru că suntem mărginiţi şi în timp şi în
spaţiu. Aşa suntem acum. Ce vom fi, nu s-a arătat încă (1 Ioan 3:2). În dragoste însă putem fi
nemărginiţi – aici e singurul loc unde putem fi nemărginiţi.

Se poate întâmpla ca un nor să acopere soarele dragostei noastre, dar oricât de mare şi de gros ar
fi norul, nu poate desfiinţa soarele. Norul trece şi atunci, din nou, lumina şi căldura lui se revarsă
fără piedică.

„De aceea, vă rog, să vă arătaţi iarăşi dragostea faţă de el.”

În versetul de mai sus este vorba despre acel creştin din Corint, care a păcătuit grav şi care a fost
scos din adunarea credincioşilor. Scoaterea lui, care poate fi asemănată cu norul faţă de soare, a
fost temporară. Acum, sf. ap. Pavel, le dă sfat acestor credincioşi să-şi arate iarăşi dragostea faţă
de el, primindu-l în adunare, ca şi când n-ar fi fost nimic. Adică norul păcatului a trecut şi acum
soarele dragostei (care nu-şi schimbă locul) străluceşte din nou.

Judecata şi pedeapsa pe care suntem siliţi s-o dăm cuiva, trebuie să fie mărginite. Dragostea
noastră însă trebuie să fie nemărginită, iată chemarea noastră, ca fiii ai Acelui care este dragoste
veşnică.
2 Corinteni 2 : 9

Jumătăţi de măsură nu merg când e vorba de Dumnezeu. El vrea totul, ori nimic. Vrea să-l dăm
toată inima noastră, toată fiinţa noastră, ca apoi să ni se poată da şi El în întregime nouă.
Binecuvântările Lui se revarsă peste noi numai când suntem întregi ai Lui, când ne-am predat
sută la sută în braţul Său: „Căci Domnul îşi întinde privirile peste tot pământul, ca să
sprijinească pe aceia a căror inimă este întreagă a Lui…”(2 Cronici 16:9).

Dumnezeu este un Dumnezeu gelos şi ne vrea numai pentru Sine. (Iacov 4:5).

Dragoste întreagă, credinţă întreagă, ascultare întreagă – iată ce doreşte Dumnezeu de la noi.

Numai unde este o predare totală este biruinţă şi roadă.

Numai mlădiţa care este în întregime în viţă îşi poate păstra viaţa.

Adevărat zice Fer. Augustin: „Atunci vei fi, Doamne, cu totul al meu, când voi fi cu totul al
Tău.”

„Să ne dăm pe noi înşine Domnului în întregime, ca să-L primim pe El întreg” – zice sf. Maxim
Mărturisitorul.

„…Ascultători în totul.” – aşa vorbeşte versetul de mai sus.

Ascultarea în totul de Dumnezeu şi de Cuvântul Lui, este taina propăşirii în viaţa noastră
duhovnicească.

Dacă nu-i ascultare întreagă faţă de Dumnezeu, nu mai poate fi nici dragoste întreagă şi nici
credinţă adevărată.

Numai cei ascultători de Dumnezeu pot rămâne în raiul adevărului veşnic, numai ei cunosc harul
vieţii şi al fericirii cereşti.

„Primii oameni – zice sf. Teofil al Antiohiei – n-au fost zidiţi nici nemuritori, nici muritori, ci în
stare de a ajunge, fie la moarte, fie la nemurire, după ascultarea lor faţă de porunca lui
Dumnezeu.”

„Căci v-am scris şi cu gândul ca să vă pun la încercare şi să văd dacă sunteţi ascultători în
totul.”

Numai ascultarea care a trecut cu bine peste încercare, este adevărată şi încununată de
binecuvântările lui Dumnezeu.

Şi credinţa şi dragostea şi ascultarea şi tot ce avem, trebuie să fie puse la probă, ca să cunoaştem
cât de adevărate sunt toate.
Un proverb grecesc glăsuieşte: „Nu înţelegi lucrurile dacă nu le-ai încercat.”

Încercarea sau proba arată limpede adevărul în toate privinţele.

Binecuvântat să fie Dumnezeu, care, în dragostea Lui, îngăduie să fim încercaţi, ca să ne

cunoaştem mai bine şi astfel să ne alipim în întregime de El, dându-I toată dragostea şi ascultarea
noastră.

2 Corinteni 2 : 10

Domnul Isus Hristos este Izvorul vieţii şi al harului iertării, iar credincioşii Săi sunt conducte
fixate în El, prin care această viaţă şi iertare se revarsă pe pământul morţii şi al păcatului.

Orice credincios adevărat devine una cu Mântuitorul său şi face aceeaşi lucrare ca El.

Toţi cei iertaţi de Hristos sunt chemaţi să ierte.

Spune sf. Ciprian: „Ţi se vor ierta datoriile când şi tu însuţi le vei ierta, se vor primi jertfele când
vei veni împăcat către Domnul.”

Numai atâta iertare avem, câtă putem să dăm şi noi altora.

Dacă nu putem să iertăm cu adevărat pe cei ce ne-au greşit, înseamnă că nu suntem în Hristos,
care ne poate ierta. Conducta vieţii noastre ne este fixată în El, ca să primim viaţă şi iertare, şi,
apoi, să dăm mai departe viaţă şi iertare.

„…Am iertat…în faţa lui Hristos.” Aşa scria sf. ap. Pavel credincioşilor din Corint, îndemnându-
i să ierte şi ei în felul acesta, pe omul care păcătuise în adunarea lor.

Nu orice iertare este adevărată, ci numai iertarea în faţa lui Hristos, iertarea care nu mai ţine
minte răul. „Cum v-a iertat Hristos, aşa iertaţi-vă şi voi.” (Colos. 3:13). De aceeaşi calitate
trebuie să fie şi iertarea noastră: ca a lui Hristos. Dacă este de calitate inferioară, nu foloseşte la
nimic. Domnul Hristos ne-a iertat tot trecutul nostru şi în veac nu-Şi mai aduce aminte de el. Aşa
trebuie să iertăm şi noi. Zice sf. Maxim Mărturisitorul: „Iertarea noastră o aflăm în iertarea celor
ce ne-au greşit nouă.” Iar Fer. Augustin subliniază adevărul acesta zicând: „Neprihănirea sfinţilor
în lumea aceasta constă mai mult în iertarea păcatelor lor de către Hristos şi iertarea pe care o
dau ei altora, decât în desăvârşirea virtuţilor.”

În faţa acestui adevăr din Cuvântul lui Dumnezeu, să ne cercetăm adânc, şi să ne întrebăm: cum
iertăm noi pe aproapele nostru care ne-a greşit? Este o problemă serioasă, peste care nu trebuie
să trecem cu uşurinţă.

2 Corinteni 2 : 11

De dimineaţă până seara şi de seara până dimineaţa, Satana pândeşte orice mişcare a vieţii
noastre, în afară şi înăuntru, ca să aibă un câştig de la noi; cât de mic, dar să aibă. Şi nu poate să
aibă câştigul dorit, dacă nu-l lăsăm noi. Fără consimţământul nostru, Satana nu poate să câştige
nimic de la noi. Iată de ce trebuie să întărim necurmat paza, prin credinţă, asupra întregii noastre
vieţi, în tot timpul.

Să stăruim şi mai mult în rugăciunile noastre, cu cât vedem că Satana vrea să ne abată din calea
cea nouă şi vie a mântuirii. Când ciocăneşte el la uşă, să mai punem un zăvor la ea şi să-l lăsăm
să bată până oboseşte. Avem treabă cu Domnul şi vrem să căutăm Faţa Lui, căci dacă ne
întoarcem ca să răspundem vrăjmaşului, el şi-a atins ţinta. Să-l lăsăm să urle cât o vrea; dacă nu-l
băgăm în seamă, mândria lui va fi mai mult rănită decât printr-o lovitură pe care i-o putem da.

„…Să nu lăsăm pe Satana să aibă un câştig de la noi…

În adevăr noi putem să-l împiedicăm în planurile lui, dacă rămânem ascunşi în Mântuitorul
Hristos.

„…Căci noi nu suntem în neştiinţă despre planurile lui.”

Trebuie să cunoaştem bine planurile diavolului, ca să putem să ne împotrivim, atunci când

suntem atacaţi.

E un general slab acela care-şi făureşte planuri frumoase despre cum să-şi atace inamicul, dar
care nu-şi dă silinţa să cunoască şi planurile de atac ale inamicului.

Zice o veche carte indiană:” Cine începe lupta cu duşmanul, fără să-i cunoască puterea, acela
iese înfrânt.” (Panciatantra). La fel zice şi înţeleptul I. Simionescu: „E în favoarea duşmanilor
când văd că-i nesocotim, că nu le cunoaştem uneltirile, că ne lăudăm cu înţelepciunea şi puterea
noastră.”

Numai în lumina Domnului Isus şi a Cuvântului Său, putem să cunoaştem bine planurile
diavolului şi să biruim toate atacurile lui. E o datorie a noastră, de credincioşi şi slujitori ai
Domnului, să cunoaştem planurile vrăjmaşului nostru. Orice creştin adevărat trebuie să cunoască
şi planul lui Dumnezeu, căruia trebuie să i se supună necurmat, şi să cunoască şi planurile
diavolului, care caută să le ducă la îndeplinire ispitindu-l clipă de clipă.

2 Corinteni 2 : 12

Sf. ap. Pavel avea un singur ţel în viaţă: să vestească Evanghelia lui Hristos, să înalţe Numele
Mântuitorului său în orice timp şi în orice loc, pentru ca sufletele să fie mântuite. De fapt acesta
trebuie să fie ţelul oricărui creştin adevărat, până la venirea Domnului Isus. Toate celelalte
lucruri, care ţin de viaţa lui pământească trebuie să fie puse în slujba ţelului suprem, deci să fie
secundare, aceasta-i viaţa creştină normală.

Au trecut aproape două mii de ani de când Domnul Isus a umblat printre oameni propovăduind
Evanghelia, de când a murit pe crucea de pe Golgota, plătind preţul răscumpărării omului
păcătos, de când a înviat şi S-a înălţat la cer, de când sfinţii Săi apostoli au propovăduit cu putere
Evanghelia mântuirii. Da, au trecut aproape două mii de ani de la întemeierea Bisericii lui
Hristos, acest Organism viu într-o lume moartă de păcat. Dar după trecerea acestui timp lung nu
s-a schimbat cu nimic nici calea mântuirii, nici viaţa pe care trebuie s-o trăiască orice urmaş al
lui Hristos şi nici lucrarea pe care trebuie s-o facă fiecare răscumpărat (căci nu este nici un
creştin în afara lucrării Evangheliei mântuirii). Nu s-a schimbat. Ci, dimpotrivă, acelaşi adevăr,
trebuie dus mai departe cu o râvnă mai fierbinte şi cu mijloace mai desăvârşite pentru ca sufletele
să-şi găsească mântuirea şi fericirea în Mântuitorul Hristos, prin auzirea Evangheliei Lui.

Aceeaşi slujbă pe care o făcea sf. ap. Pavel dar absolut aceeaşi, trebuie s-o facem şi noi, toţi care
L-am primit pe Domnul Isus ca Mântuitor al nostru personal, fiecare după darul pe care-l are şi
în locul unde este aşezat.

Nu viaţa pământească, cu tot ce ţine de ea, este principalul, ci Evanghelia, prin care primim viaţa
veşnică. Înţelegem noi oare lucrul acesta?

„Când am ajuns la Troa pentru Evanghelia lui Hristos…”

Oriunde mergem, în umblarea noastră pe pământ să fim conştienţi că am ajuns acolo pentru
Evanghelia lui Hristos, indiferent de celelalte treburi pământeşti. Toate trebuie să fie secundare,
faţă de Evanghelie, care este (trebuie să fie) Scopul, marele Scop al vieţii noastre, dacă suntem
creştini adevăraţi.

Doamne Isuse, trezeşte în mine zilnic conştiinţa că sunt al Tău, că sunt chemat în lucrarea Ta şi
că viaţa pământească pe care o trăiesc este numai un mijloc pus în slujba Scopului: Evanghelia
Ta, înălţarea Numelui Tău pretutindeni pe unde trec pe pământ. Doresc fierbinte să trăiesc o
viaţă normală în Tine. Îţi mulţumesc de mântuirea care mi-ai dat-o, îţi mulţumesc de voinţa şi
înfăptuirea pe care mi le dai în lucrarea Ta. Totul e harul Tău.

Fii binecuvântat! Amin.

2 Corinteni 2 : 13

De mare însemnătate este vestirea Evangheliei la cei ce n-au auzit niciodată despre Domnul Isus,
Mântuitorul păcătoşilor.

De mare însemnătate este lucrarea de apărare a adevărului evanghelic în faţa vrăjmaşilor.

Dar înainte de toate acestea, trebuie să avem grijă de fraţii noştri, de cei născuţi din nou, ca ei să
nu ducă lipsă de nimic, pe ei să-i ştim într-o stare bună faţă de Domnul, pe ei să-i apărăm de
orice primejdie. E normal să fie aşa. Mai întâi să-l ştiu asigurat pe cel ce este deja născut din nou,
pe cel care-mi este frate, şi apoi să caut alte suflete, care-mi vor deveni fraţi.

„…Măcar că mi se deschisese acolo o uşă în Domnul, n-am avut linişte în duhul meu, fiindcă n-
am găsit pe fratele meu Tit…”
După ce am stabilit legătura cu fraţii, după ce i-am ajutat pe ei, mai întâi, în toate privinţele, să
pornim în căutarea de noi suflete. Aşa ne învaţă Cuvântul lui Dumnezeu şi regulile cele mai
simple de viaţă.

Sf. ap. Pavel dorea să-l întâlnească pe fratele Tit, care-i aducea veşti despre fraţii din Corint, fraţi
care fuseseră tulburaţi de multe ispite şi lupte. El dorea, mai întâi, să afle situaţia adunării din
acel mare oraş şi apoi să pună temelia altor adunări creştine. O, de-am învăţa şi noi acest mare
adevăr! Să nu avem linişte în duhul nostru, să nu pornim în lucrarea de vestire a Evangheliei,
până n-am stabilit deplina legătură cu fraţii, până n-am ajutat pe cei care, la rândul lor, pot ajuta
pe alţii. E vorba, în primul rând, de fraţii cunoscuţi.

Doamne Isuse, Mântuitorul meu, îţi mulţumesc pentru minunatul Tău Cuvânt, prin care aflu tot
mai limpede adevărul în toate laturile lui. Vreau, prin ajutorul Tău, să-mi pot împlini chemarea,
aşa cum e voia Ta, să fiu mai întâi, spre folosul celor mântuiţi şi apoi spre mântuirea altor
suflete. Slavă Ţie pentru toate, amin.

2 Corinteni 2 : 14

Mai întâi să mulţumim lui Dumnezeu pentru tot ce-am primit de la El, căci tot ce avem bun de la
El ne vine. Toate celelalte lucruri, pe care le avem de făcut, să urmeze după mulţumirea pe care
l-o datorăm lui Dumnezeu.

Cel mai destoinic slujitor al lui Dumnezeu, este cel care, mai întâi de toate, mulţumeşte
Stăpânului, pentru darurile harului Său.

„Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, care ne poartă totdeauna cu carul Lui de biruinţă în
Hristos…”

Ce lucru uimitor: un om trimis de Dumnezeu este mai tare decât o întreagă armată, de multe ori e
mai tare decât o ţară întreagă. Ce minunat este să fii cu Dumnezeu! Nu poţi fi decât biruitor.
Biruitor peste păcat. Şi ce durere când între mulţi oameni nu este nici unul care să stea biruitor cu
Dumnezeu şi să spună cuvinte de foc, rupte din inima lui Dumnezeu!

Dumnezeu priveşte din înălţimea cerului, ca să vadă dacă este vreun om, a cărui inimă să fie
întreagă a Lui şi să Se poată încrede în el. Te vede El pe tine, dragul meu, în această stare? Dacă
nu, de ce nu vrei să vii la El, ca să te îmbrace cu putere de sus şi astfel, prin tine, să îmbrace cu
aceeaşi putere de sus pe toţi câţi sunt goi şi neputincioşi din pricina păcatului, care-i chinuieşte?
O, de şi-ar da oamenii seama de goliciunea şi neputinţa lor din pricina păcatului şi ar veni la
Domnul Isus, care are putere să nimicească orice păcat şi să dea o viaţă nouă de biruitor!

După ce ai primit viaţă nouă de la Domnul Isus, trebuie să stai cu El în rugăciune, căci
rugăciunea este un preţ pentru câştigarea biruinţei.

Biruinţa se câştigă pe genunchi, (vezi 2 Cronici 20:12).

Zice misticul creştin Talasie Libianul: „Liniştea, rugăciunea, dragostea şi înfrânarea, sunt o
căruţă cu patru roate, care suie mintea şi inima la ceruri.”

Cunoaşterea tainelor lui Dumnezeu este legată de biruinţă: „Celui ce va birui îi voi da să
mănânce din mana ascunsă şi-i voi da o piatră

albă; şi pe această piatră este scris un nume nou, pe care nu-l ştie nimeni decât acela care-l
primeşte.” (Apoc. 2:17).

„Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, care ne poartă totdeauna cu carul Lui de biruinţă în
Hristos…”

Locul acesta se mai poate înţelege şi aşa: „Care ne biruieşte totdeauna prin Hristos.”

Acest al doilea înţeles este tot atât de îndreptăţit, ca şi cel dintâi, căci el ne arată condiţia
biruinţei. Ca să ajungem biruitori asupra păcatului şi asupra inimii noastre, trebuie să începem
prin a ne lăsa biruiţi de Domnul şi Mântuitorul nostru. Adevărata biruinţă începe deci printr-o
înfrângere. În adevăr, când Dumnezeu ne-a biruit, prin Hristos, nu ne mai gândim să ne bizuim
pe puterea noastră, ci şchiopătăm ca şi Iacov biruit la Peniel şi trebuie să ne bizuim neapărat pe
puterea lui Dumnezeu. El ne arată atunci şi ce ne lipseşte în măsura în care noi simţim acea lipsă.
Şi zi după zi, ceas după ceas, El e lângă noi, atotputernic, iubitor, milostiv, ca şi lângă apostolii
Săi, dându-ne putere şi curaj în luptă. Mai mult chiar, când totul pare pierdut, când, în jurul
nostru e numai întuneric şi tristeţe, tocmai atunci biruinţa e mai sigură, pentru că puterea lui
Dumnezeu se arată, mai ales, atunci când suntem mai neputincioşi.

Când puterea lui Dumnezeu se arată în neputinţa (suferinţa) noastră, atunci devenim o mireasmă
plăcută lui Dumnezeu printre oameni. Zice sf. Chirii al Alexandriei: „Socotesc că după cum
mirodeniile cele mai alese, încălzindu-se la foc, îşi arată mai bine buna mireasmă care este în ele,
tot aşa şi cel drept credincios aprinzându-se oarecum prin suferinţele care-l cuprind, răspândeşte
mai puternic mireasma credinţei, nădejdii şi a dragostei dumnezeieşti.”

Adevăraţii purtători ai miresmei cunoştinţei lui Dumnezeu sunt cei biruitori, iar biruitorii sunt
numai cei biruiţi de Dumnezeu.

2 Corinteni 2 : 15

Mai întâi, ceea ce eşti tu înaintea lui Dumnezeu, felul cum te vede El, acesta-i adevărul despre
tine şi starea aceasta are însemnătate. În faţa oamenilor te poţi preface, dar în faţa lui Dumnezeu
nu poţi ascunde nimic. Acolo eşti văzut aşa cum eşti.

„…Noi suntem înaintea lui Dumnezeu, o mireasmă a lui Hristos printre cei ce sunt pe calea
mântuirii…”

Multe laturi are slujba la care suntem chemaţi, noi toţi cei care L-am primit pe Domnul Isus ca
Mântuitor. Una din aceste laturi este să fim o mireasmă printre oameni, alta să fim lumina lumii,
alta să fim sarea pământului. (Mat. 5:13-14), etc.
Să miroase a Hristos, e starea cea mai înaltă pe care trebuie s-o ajungă orice creştin adevărat în
trecerea lui prin lume.

Cine L-a primit pe Domnul Isus, prin credinţă, în inima lui (Efes. 3:17), acela răspândeşte
mireasma Mântuitorului său. „Fiecare vas miroase a ceea ce pui în el” – spune un proverb rusesc.

Purtătorii numelui Domnului Hristos, creştinii adevăraţi (cuvântul „creştin” vine de la numele
Hristos), răspândesc pretutindeni mireasma Lui, căci Numele Lui este o mireasmă vărsată.
(Cântarea Cântărilor 1:3).

Vorbind despre acest lucru, unii din sfinţii părinţi, spun cuvinte frumoase şi limpezi.

Sf. Ioan Scărarul zice: „După cum cel ce poartă aromate răspândeşte miros plăcut chiar şi
nevrând; tot aşa şi cel ce are Duhul Domnului, din cuvintele şi viaţa lui smerită se cunoaşte.”

Sf. Antonie cel Mare: „Omul care intră la vânzătorul de aromate, împrumută un miros plăcut. Tot
aşa, cel ce vine în contact cu oamenii evlavioşi – creştini adevăraţi – se obişnuieşte, pe nesimţite,
să imite faptele lor din Dumnezeu.”

Sf. Vasile cel Mare: „După cum o cădelniţă umple văzduhul cu buna ei mireasmă şi îndulceşte
simţul mirosului tuturor celor ce stau în faţă, tot astfel un creştin adevărat, plin de evlavie,
slujeşte drept pildă de îndrumare şi de mântuire tuturor acelora care trăiesc lângă el.”

„În adevăr, noi suntem înaintea lui Dumnezeu, o mireasmă a lui Hristos printre cei ce sunt pe
calea mântuirii şi printre cei ce sunt pe calea pierzării.”

Dacă adevărurile dumnezeieşti au asupra noastră înrâurirea pe care trebuie s-o aibă, mirosul lor
va rămânea în viaţa noastră. Dacă avem adevărată legătură cu Domnul Isus, vom purta cu noi
mirosul plăcut al harului Său.

Harul se va arăta deci prin mirosul său plăcut; şi dacă el este adevărat, acest miros va fi de o
durată veşnică şi neîntreruptă. Ar trebui să se poată spune despre fiecare din noi, ce este scris
despre Domnul şi Mântuitorul nostru: „Smirna, aloia şi casia îţi umplu de miros plăcut
veşmintele.” (Psalm. 45:8). Făţarnicul are un miros trecător, el are grijă să se parfumeze doar
când merge în curtea templului; dar în adevăratul credincios locuieşte mirosul harului şi aroma
cerească i-a pătruns atât de mult hainele, încât răspândeşte mirosul ei, chiar dacă îşi are ocupaţia
în lume; da, toată viaţa şi pe oriunde ar merge.

Mântuitorul meu veşnic, Doamne Isuse, stăpâneşte-mă Tu deplin, şi umple-mă necurmat cu Tine,
cu felul Tău de a fi, ca să se reverse din mine pretutindeni mireasma Ta cea dătătoare de viaţă
nouă, de sfinţenie şi dragoste, spre mântuirea şi desăvârşirea sufletelor, şi spre slava Numelui
Tău, amin.

2 Corinteni 2 : 16
Pentru prietenii ei, Evanghelia este o mireasmă purtătoare de viaţă; pentru vrăjmaşii ei, este o
mireasmă purtătoare de osândă. La fel şi fiii Evangheliei. Ei sunt, pentru cei care se află pe calea
mântuirii, o mireasmă de la viaţă spre viaţă; pentru cei care se află pe calea pierzării, adică
pentru cei vrăjmaşi lui Dumnezeu şi Evangheliei Sale, sunt o mireasmă de la moarte spre moarte.

Cel care umblă neatent cu puterea electricităţii, electricitatea îl duce la moarte; cel care ştie să
umble cu această putere, se poate bucura de marile ei binefaceri pentru păstrarea vieţii. Aşa este
şi cu Evanghelia.

Domnul Isus, vorbind despre cei care se împotriveau Lui şi Evangheliei, adică fariseii şi
cărturarii, zicea: „Dacă n-aş fi venit şi nu le-aş fi vorbit, n-ar avea păcat; dar acum n-au nici o
dezvinovăţire pentru păcatul lor.” ( Ioan 15:22).

De poziţia omului faţă de Mântuitorul Isus Hristos şi Evanghelia Sa, atârnă viaţa sau moartea,
fericirea sau nefericirea.

Sf. Ioan Gură de Aur, tâlcuind acest verset, zicea: „Prin această bună mireasmă unii se
mântuiesc, iar alţii se pierd. Dacă se pierde cineva, cauza este el însuşi, se zice că pe scroafe le
înăduşeşte mireasma plăcută, şi lumina îi întunecă pe cei slabi.”

Sf. Grigore de Nisa, în legătură cu buna mireasmă glăsuieşte astfel: „Acelaşi mir dacă se pune
înaintea gândacului şi a porumbelului, nu face aceeaşi lucrare pentru amândoi. Porumbelul se
înviorează şi se însănătoşeşte, iar gândacul piere. Aşa şi sf. Pavel, era mireasmă spre viaţă pentru
Timotei, Tit şi Sila, dar pentru Dima, Alexandru şi Ermogen, era o mireasmă spre moarte.”

Sf. Maxim Mărturisitorul, aduce şi el o lumină, tâlcuind acest verset, zicând:”Pavel era mireasmă
de la viaţă spre viaţă, pentru credincioşi, căci prin pilda sa îi îndemna spre o viaţă sfântă şi
lucrătoare, care-i muta într-o stare tot mai duhovnicească. Era însă şi miros de moarte, pentru cei
care din moartea necunoştinţei au ajuns la moartea necredinţei.”

Dragul meu, dacă simţi că-ţi face rău Evanghelia şi nu-i poţi suferi pe credincioşi, e un semn de
grea boală spirituală. Strigă spre Domnul Isus, din starea în care te afli, şi El te va vindeca. Altfel
starea ta duce spre moarte şi pierzare veşnică.

Cine nu mai are plăcere de Domnul, de Cuvântul Său şi de credincioşii Săi, se află pe drumul
nenorocirii şi al morţii. Mare atenţie!

Cuvântul lui Dumnezeu ne-a vorbit şi astăzi. Să nu ne împietrim inimile.

2 Corinteni 2 : 17

Una din armele Satanei cu care caută să împiedice pe oameni de la calea mântuirii, este stricarea
Cuvântului lui Dumnezeu, această lumină, care este dată să arate limpede calea.

Cum poate fi stricat Cuvântul lui Dumnezeu? – Printr-o interpretare greşită.

De la început, Satana a stricat Cuvântul lui Dumnezeu, prin interpretare falsă, înşelând pe Eva.
(vezi Fac. 3:1-5). De atunci încoace, el întrebuinţează mereu aceiaşi metodă.

Cuvântul scris al lui Dumnezeu are un singur scop pe pământ: să aducă din nou pe omul rătăcit,
în Casa Tatălui ceresc, să-i redea iarăşi chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, pe care le-a pierdut,
prin căderea în păcat.

Cuvântul scris al lui Dumnezeu arată pe Acela, prin care omul se poate mântui, îl arată pe
Domnul Isus, Fiul lui Dumnezeu, care S-a jertfit pentru om, plătind preţul răscumpărării din
robia păcatului şi a morţii. „Tot ce a fost sens, a fost scris pentru învăţătura noastră…” (Rom.
15:4). „Lucrurile acestea au fost scrise, pentru ca voi să credeţi că Isus este Hristosul, Fiul lui
Dumnezeu; şi crezând să aveţi viaţa în Numele Lui.”( Ioan 20:31).

Orice interpretare, care i s-ar da Cuvântului scris al lui Dumnezeu, şi care nu duce la arătarea
Domnului Isus Hristos, a jertfei Lui de pe cruce, a primirii Lui ca Mântuitor personal, prin
credinţă, de fiecare om păcătos şi în urma acestei primiri să fie născut din nou ( Ioan 1:12), zic,
orice altfel de interpretare este falsă. Este stricarea Cuvântului lui Dumnezeu.

Numai acea interpretare a Cuvântului lui Dumnezeu este bună, care duce sufletul la Hristos, unde
poate primi viaţă nouă.

Cei care se laudă că au învăţătura cea adevărată, dar n-au viaţă nouă din Hristos, sunt înşelaţi de
diavolul. Viaţa arată cât este de adevărată învăţătura.

Sunt unii care se laudă cu vechimea grupării religioase din care fac parte, grupare care, zic ei, a
salvat Cărţile sfinte. Acestora le răspundem cu cuvintele Fer. Augustin, contra donatiştilor: „Voi
le-aţi salvat şi voi le combateţi. Pentru ce le-aţi salvat de la flăcări dacă le distrugeţi cu limba?”
(printr-o interpretare greşită). (Cuvânt. a II-a la Psalm 21:30)

Sf. Ioan Gură de Aur spunea cu putere şi limpezime: „Noi trebuie să cugetăm aşa cum spune Sf.
Scriptură, dar să n-o silim pe ea să vorbească aşa cum cugetăm noi.”

Sf. Policarp zice cu tărie: „Cine tălmăceşte greşit cuvintele Domnului este întâiul născut al
Satanei. De aceea, lăsând la o parte deşertăciunea celor mulţi şi învăţăturile false, să ne
întoarcem la învăţăturile care ni s-au predat de la început.”

„Să păstrăm necârpită cămaşa Cuvântului – zice sf. Maxim Mărturisitorul – aşa cum s-a păstrat
cămaşa lui Hristos, nefiind ruptă de ostaşi.”

„Nimic nu-i mai condamnabil – scrie Fer. Ieronim – decât a acomoda Sfânta Scriptură cu părerile
noastre. E ilegal a iubi pe Hristos aşa, încât să fie falsificată Scriptura.”

Cu multă vitejie duhovnicească, pentru apărarea Cuvântului lui Dumnezeu, scrie sf. Chirii al
Ierusalimului: „Nu sunt oare dumnezeieştile Scripturi mântuirea noastră?… Păstrează aşa dar
acest depozit nezdruncinat şi nimeni să nu te clintească.” (Cat. 12:6)
„Cuvântul lui Dumnezeu este Dumnezeu” – spunea sf. Macarie cel Mare.

Am arătat aici aceste gânduri ale sf. părinţi despre Sfânta Scriptură, ca prin ele să învăţăm şi noi
cum să ne apropiem de acest dumnezeiesc Cuvânt, ca să nu-l stricăm, printr-o tălmăcire falsă,
partinică şi firească.

„Căci noi nu stricăm Cuvântul lui Dumnezeu, cum fac cei mai mulţi; ci vorbim cu inimă curată,
din partea lui Dumnezeu, înaintea lui Dumnezeu, în Hristos.”

Dacă pe vremea sf. ap. Pavel era situaţia aceasta, adică „cei mai mulţi” stricau Cuvântul lui
Dumnezeu, ce să mai zicem despre vremurile noastre, când au trecut aproape două mii de ani de
la scrierea Evangheliilor? Acum sunt şi mai mulţi şi mai dibaci stricători ai Cuvântului sfânt.

Filozoful Fichte, aproape că dorea să se pună impozit pe predici, pentru a face pe oameni să
predice mai puţine banalităţi.

„De la un izvor – spune marele învăţat N. Iorga – unii iau florile de pe margine, alţii apa
răcoritoare din fund, şi sunt gâze care bâzâie împrejur.” Iar noi adăugăm: unii aruncă pietre în
izvor căutând să-l astupe.

Ca să nu stricăm Cuvântul lui Dumnezeu, trebuie să vorbim din el cu inimă curată, din partea lui
Dumnezeu, înaintea lui Dumnezeu, în Hristos. Da, numai dintr-o stare duhovnicească, dintr-o
viaţă ascunsă în Hristos, putem să vorbim adevărul curat, putem înălţa neştirbit Cuvântul lui
Dumnezeu şi facem bine celor care ne ascultă.

Tot ce facem în afară de Hristos, de trăirea în El, duce numai spre rău.

„Rămâneţi în Mine şi Eu voi rămânea în voi… Căci despărţiţi de Mine nu puteţi face nimic.” (
Ioan 15:4-5).

Decât să critic Biblia, mai bine să mă las criticat de ea. În felul acesta am un adevărat folos şi pot
fi altora folositor.

Cei care critică Biblia sunt toţi acei care nu vor să se lase criticaţi de ea.

„Atât timp cât suntem robi păcatului nu este îngăduit să vorbim altora despre Dumnezeu şi
sfinţenie” – zice sf. Ioan Gură de Aur. (Omil 7, Romani).

Doamne Isuse, doresc din inimă să Te mărturisesc în faţa oamenilor înălţând Cuvântul Tău cel
sfânt, prin care se arată calea mântuirii. Dar doresc să fac lucrul acesta din Tine, dintr-o viaţă
acoperită în Tine, ca să nu stric Cuvântul adevărului Tău. Păstrează-mă necurmat în Tine şi fă cu
mine ceea ce-Ţi place Ţie, ca să nu pot să mă abat din ceea ce eşti Tu, amin.

i3:1 Aurul n-are nevoie de laude, ca să-şi dovedească valoarea. El are valoare în sine, fie că este
lăudat, fie că este batjocorit. Lauda nu-l înalţă şi nici bârfa nu-l coboară.
Aurul este aur fie în loc de cinste, fie în loc de ocară.

Aşa şi creştinul adevărat.

Trăirea lui este cea mai clară şi mai puternică scrisoare de recomandare, şi dacă nu-i trăirea aceea
pe care o doreşte Dumnezeu, la ce mai folosesc laudele?

O lampă care nu luminează poate fi lăudată de toată lumea, ea tot nu va lumina prin laudele care
i se aduc. Vorbele mari nu schimbă starea (firea) unui lucru sau a unui om.

Maimuţa rămâne maimuţă, oricât de mult ar fi înălţată prin vorbe.

Fraţii mei, să trăim la înălţimea numelui pe care-l purtăm. Dacă purtăm Numele Domnului
Hristos, să trăim ca El (1 Ioan 2:6), iar dacă nu trăim aşa, la ce folosesc laudele care ni se aduc?

Purtarea Numelui Mântuitorului nostru, ne obligă la trăirea vieţii Lui. E frumos să porţi numele
de creştin, dar această frumuseţe îşi pierde valoarea, dacă nu este însoţită de trăirea frumoasă.
„Nobleţea obligă” – spune un proverb francez.

Cine este copil de împărat, să se poarte la înălţimea acestui titlu. Cine este copilul lui Dumnezeu,
la fel, să se poarte după acest nume.

Începem noi iarăşi să ne lăudăm singuri? Sau nu cumva avem trebuinţă, ca unii, de epistole de
laudă, către voi sau de la voi?”

Zice sf. Ioan Gură de Aur: „Nu vei avea nici un folos, dacă Dumnezeu nu te va lăuda. Şi dacă te
va dispreţul vreun om, totuşi nici o vătămare nu vei avea, dacă Dumnezeu nu te va dispreţui.”

Noi suntem ceea ce suntem în faţa lui Dumnezeu: copii ai Lui sau copii ai lumii păcatului. Lauda
pe care ne-o aducem nu are nici o valoare, dacă în faţa lui Dumnezeu suntem altfel.

2 Corinteni 3 : 2

Iată încă o latură a slujbei pe care o are de împlinit credinciosul Domnului Isus în lume: să fie
epistolă (Biblie) vie.

Oamenii pot refuza să citească Noul Testament, sau poate că mulţi nu au posibilitatea să-l
citească. Nu pot refuza însă Noul Testament scris în inimile credincioşilor. Prin trăirea lor,
creştinii adevăraţi arată tot ce este scris, prin Duhul Sfânt, în Cartea lui Dumnezeu, arată calea
mântuirii şi a adevărului, îl arată pe Domnul Isus, Mântuitorul lor şi al omenirii întregi.

„Dumnezeu – spune un credincios (T. Pop) – a trimis lumii o epistolă: Biblia. Dar omul ori că n-
o are, ori că n-o citeşte. Şi atunci Dumnezeu a trimis alte epistole, pe care vrând-nevrând, trebuie
să le citească: credincioşii.”

Viaţa credincioşilor este citită cu atenţie de toţi.

Fiecare credincios trebuie să fie stăpânit de gândul acesta: Dumnezeu m-a trimis în lume să fiu o
epistolă a lui Hristos.

Oamenii trebuie să descopere pe Hristos în mine, citind viaţa mea. Dacă nu-L descoperă, eu mă
fac vinovat de sângele lor.

Zicea un om al lui Dumnezeu: „Dacă oamenii nu descoperă pe Dumnezeu citind Biblia, este vina
lor; dar dacă nu-L descoperă în trăirea mea, este vina mea.”

Mare răspundere apasă pe viaţa oricărui urmaş al Domnului Isus! El va da socoteală în ziua
judecăţii nu numai pentru sine însuşi, ci şi pentru toţi cei care au venit în legătură cu el şi nu au
descoperit pe Hristos în trăirea lui.

Duhul Sfânt vrea să facă din noi toţi nişte epistole vii, în care să poată citi oricine, cu uşurinţă,
adevărul lui Dumnezeu cu privire la mântuire şi sfinţire.

„Pictorii şi sculptorii – zice sf. Ioan Gură de Aur – fac chipuri măreţe, dar fără viaţă. Învăţătorul
duhovnicesc însă poate înfăţişa opere vii în care să desfăteze şi pe Dumnezeu şi pe oameni.”

În cartea apocrifă „Actele lui Ioan „se povesteşte despre un oarecare Lycomedes, un om înviat
din morţi de ap. Ioan, că a pus pe un pictor să-i facă tabloul, Ioan, văzându-l a zis: „Tabloul nu
seamănă cu mine, ci cu trupul meu. Dar eu nu sunt numai trup… Tu ai culori pe care Isus ţi le dă
prin mine. Pictează-mă cu credinţă în Dumnezeu, cu frică de Dumnezeu, cu cunoaştere de
Dumnezeu, cu dragoste, cu blândeţe, cu bunătate, cu părtăşie frăţească, cu curăţie, cu statornicie,
cu lipsă de frică, cu bucurie, cu evlavie. Acestea fac parte din viaţa mea. Pictează chipul lui
Dumnezeu în mine.”

„Voi sunteţi epistola noastră, scrisă în inimile noastre, cunoscută şi citită de toţi oamenii.”

Dumnezeu vrea să scrie pe viaţa noastră adevărul şi sfinţenia Lui, vrea să scrie dreptatea şi
dragostea Lui, vrea să scrie pacea şi bucuria

Lui. Îi dăm noi, oare, voie lui Dumnezeu să facă acest lucru? Dacă-I dăm voie, atunci trebuie să
se vadă scrisul Lui şi să-l poată citi oricine.

Orice om este o epistolă: fie scrisă de el însuşi, de lumea păcatului care-l înconjoară, fie scrisă de
anumiţi oameni cu anumite învăţături, fie scrisă de Dumnezeu. Cei care citesc văd şi ştiu cine a
scris.

Dragul meu, tu ce fel de epistolă eşti? Cine scrie în viaţa ta? Iată întrebări, care-ţi vor face bine,
dacă te laşi cercetat de ele.

2 Corinteni 3 : 3
Sunt azi o mulţime de oameni, care nu mai citesc Sfânta Scriptură, fie din nepăsare, fie pentru că
şi-au pierdut încrederea în Sfânta Scriptură, din pricina scrierilor potrivnice ei, fie din lipsă de
timp, întrucât sunt furaţi de mersul rapid al lumii, în toate privinţele.

În zadar li se propovăduieşte citirea ei, în zadar se caută să li se dovedească izvorul dumnezeiesc

al acestei Sfinte Cărţi. Ei, din pricina ocupaţiei, nu mai pot gândi la o astfel de problemă. Pentru
oameni de felul acesta nu mai rămâne decât un singur mijloc: dovedirea adevărului Bibliei, prin
arătarea purtării creştinilor; cu alte cuvinte, să se vadă, în toată fiinţa creştinului, întruparea
Cuvântului dumnezeiesc! Când cei necredincioşi vor vedea, în viaţa de toate zilele, oameni care
trăiesc viaţa zugrăvită de Sfânta Scriptură, când vor vedea vieţi schimbate, firi îmblânzite şi
intrate în bună rânduială, iubirea de sine biruită, spirite mândre smerite, inimi triste şi
posomorâte săltând de bucurie, atunci cei ce vor fi sinceri şi drepţi, fără îndoială că vor crede în
puterea Evangheliei şi se vor întoarce la Domnul Isus, recunoscându-L ca pe Mântuitorul
păcătoşilor.

Sf. Irineu (sec. 2) spunea: „Neamurile au crezut în Hristos fără cerneală şi hârtie”, adică fără
citirea Cărţii Sfinte scrisă pe hârtie, dar au citit-o în viaţa creştinilor adevăraţi.

Copleşit de adevărul Sfintei Scripturi şi de felul cum trebuie să fie un urmaş al lui Hristos, Fer.
Augustin exclama: „O, dacă ne-am folosi de cărţile Sf. Scripturi aşa încât propria noastră inimă
să devină o carte, scrisă de Duhul lui Dumnezeu!”

„Voi sunteţi arătaţi ca fiind epistola lui Hristos, scrisă de noi, ca slujitori al Lui…”

Fiecare creştin trebuie să fie un scriitor de epistole vii – inimile celor cărora le vesteşte
Evanghelia mântuirii. Ce scriem noi în inimile oamenilor?

Vai, ce tristă slujbă fac unii, care se dau drept slujitori ai lui Hristos, scriind în inimile
ascultătorilor numele unui om, sau al partidei de care aparţine, sau al unui alt lucru!

Un singur nume trebuie scris în aceste epistole vii: HRISTOS. El şi nimic altceva.

Cine are înscris în inimă numele Domnului Hristos, prin Duhul Sfânt, acela nu mai doreşte nimic
şi nu mai umblă după altceva. În Hristos are totul deplin. El se cunoaşte îndată, căci viaţa lui
arată limpede pe Hristos şi felul Lui de a fi.

„Voi sunteţi arătaţi ca fiind epistola lui Hristos, scrisă de noi, ca slujitori ai Lui, nu cu cerneală,
ci cu Duhul Dumnezeului celui viu…”

În viaţa noastră citesc toţi. Dar de viaţa noastră ţine casa noastră, slujba noastră, îmbrăcămintea
noastră, etc. O casă nearanjată, o îmbrăcăminte neîngrijită, o încălţăminte murdară, toate acestea
sunt „citite” de oameni. Dacă le vorbim de adevărul Evangheliei şi despre frumuseţea vieţii cu
Hristos, dar în jurul nostru totul zace în murdărie şi neorânduială, cum să se mai întoarcă ei la
Hristos? Nu suntem noi o piedică în calea mântuirii lor? Nu ne legăm inima de lucruri
pământeşti, dar dacă ne folosim de ele, să ne folosim frumos şi sfânt, aşa cum s-ar folosi
Dumnezeu. Dezordinea şi murdăria nu fac parte din împărăţia lui Dumnezeu.
Viaţa noastră trupească, arată într-o mare măsură cum este viaţa noastră duhovnicească.

„Voi sunteţi arătaţi ca fiind epistola lui Hristos…”

Aşa scria sf ap. Pavel creştinilor din Corint, aşa ne scrie şi nouă.

În scrisoare se poate citi intenţia celui care a scris-o.

Pentru scris trebuie pană, cerneală şi hârtie. Versetul de mai sus arată pe sf. Pavel, ca fiind pana.
Cât e de slabă o pană de gâscă!

Dumnezeu alege lucrurile slabe ale lumii (1 Cor. 1:27), ca să le facă „pene” cu care să scrie în
inimile oamenilor adevărul Său. Suntem noi, oare, destul de slabi, destul de mlădioşi, ca să ne
poată folosi El drept pană? El n-are nevoie de tăria, ci de slăbiciunea noastră. Să te laşi mânuit
cum vrea El (1 Cor. 3:7), iată tot ce vrea Dumnezeu de la tine, ca să te poată folosi în lucrarea
Lui.

Pana nu poate fi întrebuinţată fără cerneală. Ar zgâria hârtia şi ar face rău în loc de bine. Tot aşa
şi un mărturisitor al Evangheliei, care nu-i plin de Duhul Sfânt, va zgâria sufletele pe care vrea el
să scrie.

„Voi sunteţi epistola lui Hristos…”

Noi suntem Biblia lumii; în ea se citeşte voia lui Dumnezeu. De aceea trebuie un scris citeţ.

Căutăm ediţia şi traducerea cea mai corectă a Bibliei, ca să înţelegem cât mai bine gândul şi
adevărul lui Dumnezeu.

Aşa trebuie să fim şi noi. Să citească toţi, fără greutate, în trăirea noastră, gândul şi adevărul lui
Dumnezeu în toate privinţele. Să citească pe Hristos în noi.

Să fim exemplare originale ale Duhului lui Dumnezeu, ca să aibă încredere cei care citesc.

Ce mult face un exemplar original!

Noi suntem chemaţi să fim epistola de recomandare a lui Hristos, cunoscută şi citită de toţi
oamenii.

Un gând vrem să subliniem în versetul de mai sus, în care se arată că slujba sf. ap. Pavel nu era
menită să formeze numai indivizi, ci un ansamblu, o masă – Biserica lui Hristos, cea una singură.
El nu spune: „Voi sunteţi epistole”, ci” voi sunteţi epistola lui Hristos.” Deşi este cu totul
adevărat că orice creştin, în parte, trebuie să arate pe Hristos înaintea lumii, totuşi însemnătatea
Bisericii, a unităţii sale, pe pământ, este covârşitoare.

Noi toţi suntem epistola lui Hristos pe pământ, adică în fiecare răscumpărat al Domnului să se
vadă acelaşi scris, acelaşi fel de a fi, aceeaşi ţintă, aceeaşi dragoste.
Să fim exemplare originale ale lui Hristos.

Iată fraţii mei, în lumina acestor gânduri, să ne cercetăm serios. Să ştim limpede că rostul nostru
pe pământ este să fim epistola lui Hristos, scrisă cu Duhul Sfânt.

2 Corinteni 3 : 4

Şi credinţa şi încrederea şi nădejdea şi toate celelalte laturi ale harului dumnezeiesc, toate, le
avem deplin numai prin Domnul Isus Hristos.

„Din El, prin El şi pentru El sunt toate lucrurile. (Romani 11:36).

Tot ce primim, fie de sus, fie de jos, ne face bine cu adevărat, numai dacă trec prin Hristos.

Credinţa şi încrederea, nădejdea şi dragostea, toate sunt adevărate numai dacă le primim prin
Hristos.

„Avem încrederea aceasta tare în Dumnezeu, prin Hristos.”

Nu e destul să ai credinţă în Dumnezeu, ci trebuie să ai şi încredere tare în El; numai aşa poţi trăi
o viaţă fericită, de roadă şi de biruinţă spre slava Lui.

Credincioşii care se încred în Dumnezeu şi-L iubesc cu toată fiinţa lor, sunt singurii slujitori
adevăraţi ai lui Dumnezeu pe pământ, în care El îşi pune încrederea.

Dumnezeu caută oameni în care să Se încreadă, şi lor le încredinţează tainele Sale şi lucrarea pe
ogorul Său. Aceştia sunt cei care se încred în El.

Mai întâi trebuie să ne încredem noi în Dumnezeu, ca apoi să Se poată încrede şi El în noi.

„Avem încrederea aceasta tare în Dumnezeu, prin Hristos.”

Încrederea tare în Dumnezeu şi în Cuvântul Său, face viaţa tare. Vină furtuni, vină necazuri de
tot felul, nu-l vor clinti însă pe cel care stă pe Stânca puternică a încrederii în Dumnezeu.

Mântuitorul meu, îţi mulţumesc că prin Tine primesc orice har de care am nevoie. Creşte-mi
harul încrederii în Tine, ca să Te poţi încrede deplin în mine, în orice timp şi în orice
împrejurare, amin.

2 Corinteni 3 : 5

Numai cine-i conştient în orice timp, că tot ce are bun este de la Dumnezeu, poate să trăiască
smerenia cea adevărată. Şi poate fi conştient de acest lucru numai cel care, prin credinţă a primit
pe Domnul Isus ca Mântuitor şi Domn al său personal şi care-L are necurmat înaintea ochilor săi.
Dumnezeu este Cel care lucrează în noi şi ne dă după plăcerea Lui şi voinţa şi înfăptuirea. (Filip.
2:13). Zice Fer. Augustin: „Când noi voim, ne exprimăm voinţa noastră, dar El (Dumnezeu) ne
face să voim.”Sau cum spunea un credincios din zilele noastre: „Acum voinţa există, dar n-o
putem folosi dacă nu este mişcată de har.” Deci, „liberul arbitru” (voinţa liberă) este numai în
cadrul harului lui Dumnezeu.

Creştinul adevărat, ca mlădiţă în marea Viţă – Hristos, îşi trage seva din El. Şi roadă şi biruinţă
are numai datorită acestei seve dumnezeieşti.

Fraţii mei, firea veche (eul) din noi umblă cu toată puterea să se împodobească cu darurile pe
care ni le-a dat Dumnezeu, în vederea slujbei pe care o avem de făcut. Să fim foarte atenţi în
privinţa aceasta, ca să nu alunecăm în braţele lui Lucifer,

„…Destoinicia noastră vine de la Dumnezeu.”

Lui I se cuvine toată slava şi mulţumirea în orice vreme. Destoinicia noastră nu este altceva decât
lumina Lui în noi. Fără această lumină am fi în întuneric.

Dacă e ceva al nostru, atunci acel ceva este numai păcatul, numai neascultarea de Dumnezeu.
Lucrurile bune şi frumoase din noi sunt ale lui Dumnezeu, date prin Mântuitorul Isus Hristos.
„Totul vine de la Tine şi din mâna Ta primim ce-Ţi aducem” – spunea David. (1 Cronici 29:14).

Cât de fericiţi am fi dacă ne-am păstra locul nostru şi am fi conştienţi că Dumnezeu este Cel care
ne dă totul şi lucrează în noi şi prin noi în orice vreme! N-ar mai fi mândrie şi gelozie între noi,
pentru că ştim că trăim din cele ale Stăpânului nostru.

Să nu folosim lucrurile Stăpânului în alte scopuri decât spre slava Lui şi spre propăşirea lucrării
Lui pe pământ.

A-ţi atribui ceva din ceea ce ştii că e a lui Dumnezeu, înseamnă furt.

Talentele noastre, destoinicia noastră ca şi întreaga noastră viaţă, toate sunt de la Dumnezeu. Lui
trebuie să-l mulţumim, Lui trebuie să-l dăm slavă în tot timpul.

2 Corinteni 3 : 6

Orice răscumpărat al Domnului Isus, orice creştin adevărat este un slujitor al Noului Legământ.

Pe toţi cei care am primit, prin credinţă, pe Domnul Isus ca Mântuitor personal, Dumnezeu ne-a
făcut slujitori ai Noului Legământ. Şi cum ne-a adus El în această stare? – Prin naşterea din nou.

Toţi cei care primesc conştient pe Domnul Isus ca Mântuitor, sunt născuţi din nou, nu din voia
lor, nici din voia vreunui om, ci din Dumnezeu, ( Ioan 1:12-13). Ei sunt oameni noi, cu minte
nouă, cu dorinţe noi şi cu o cale nouă. Faţă de ceilalţi oameni, ei se deosebesc, aşa cum se
deosebea şi Domnul Isus, Căpetenia lor.

În slujba acestui Legământ Nou, Dumnezeu nu se poate folosi de nimic vechi: nici de oameni
vechi (nenăscuţi din nou), nici de lucruri din Vechiul Legământ. Aici totul e nou.
„…Ne-a făcut în stare să fim slujitori ai unui legământ nou, nu al slovei, ci al Duhului; căci
slova omoară, dar Duhul dă viaţă.”

Cei născuţi din nou, aşa cum s-a amintit, se deosebesc de restul lumii: ei au viaţă din Dumnezeu.

Dumnezeu nu se uită la cât ştii din Biblie, ci se uită dacă ai viaţă nouă din El, prin Hristos.
Această viaţă nouă este certificatul că eşti născut din nou, că faci parte din Biserica lui Hristos şi
că eşti un preot (slujitor) al Noului Legământ.

Orice slujitor al noului legământ este un împărţitor de viaţă şi pace din Dumnezeu. El nu se
opreşte numai la litera Scripturii, ci dovedeşte adevărul ei prin viaţa nouă pe care o trăieşte. Căci
litera Scripturii, fără o viaţă nouă din partea celui care o mărturiseşte, omoară. Numai Duhul,
care lucrează prin slujitorul Noului Legământ, dă viaţă.

Cel născut din nou nu stabileşte dogme, pe care apoi, cu forţa, să le impună cuiva. Nu. El înalţă
pretutindeni viaţa lui Hristos, căci Legământul Nou este Legământul vieţii, nu al simbolurilor şi
al formelor, nu al dogmelor şi al ceremoniilor.

„…Căci slova omoară, dar Duhul dă viaţă.”

Cine nu ştie, din cercetarea istoriei, cât sânge s-a vărsat din pricina literei (dogmelor)?

Mulţi s-au scârbit de creştinism şi n-au vrut să mai recunoască pe Domnul Isus, ca pe
Mântuitorul păcătoşilor, din pricina certurilor şi vărsărilor de sânge dintre cei ce s-au dat drept
creştini. În această privinţă, a avut dreptate filozoful Lucian Blaga, când a zis: „Lupul este setos
de sânge ca o dogmă.” în adevăr litera (dogma) omoară, dar Duhul dă viaţă. Şi într-un fel şi în
altul, litera omoară, adică îl duce pe om într-o stare de moarte, de nepăsare, dacă nu-i înviorat
zilnic de Duhul Sfânt.

Adevărat zice sf. Maxim Mărturisitorul: „Litera Scripturii şi socotelile pătimaşe ce se ivesc din
pricina celor văzute numai cu simţurile, sunt adevăraţi solzi care împiedică străbaterea la
Cuvântul neştirbit al adevărului… Cel ce caută pe Dumnezeu cu evlavie, să nu fie reţinut numai
de litera Cuvântului, ca nu cumva să primească în locul lui Dumnezeu cele din jurul lui
Dumnezeu, aşa cum egipteanca a rămas numai cu veşmintele lui Iosif. (Filo.)

Tâlcuind acest verset, filozoful german Hegel spunea: „Aici, ceea ce este important e spiritul pe
care-l aduce, spiritul care dă viaţă cuvântului. Trebuie să ştii să aduci cu tine un spirit concret,
unul care gândeşte sau un spirit care reflectează, care simte, şi trebuie să ai cunoştinţă de acest
spirit, care este activ şi sesizează acest conţinut…Acest spirit îşi are reprezentările, concepţiile
sale, este o fiinţă logică, o activitate gânditoare…Aşadar acesta este lucrul principal în ceea ce
priveşte pozitivul, anume că spiritul gândeşte…” (Prelegeri de filozofie a religiei, pag. 434,
Editura Academiei Române, 1969).

Tot sf. Maxim Mărturisitorul spune despre Sf. Scriptură că are trup, suflet şi duh. Mulţi se opresc
numai la trup. Mai puţini trec la sufletul ei şi mai puţini, trec în duhul ei. Aceştia gustă din
tainele adevărului fără văl.
„Cuvântul e oricând un mijloc imperfect de comunicare” – spunea scriitorul Camil Petrescu.

Repetăm: Numai cei născuţi din nou, care dovedesc acest lucru printr-o viaţă nouă din Hristos,
sunt preoţi (slujitori) al Noului Legământ. Ei cheamă necurmat pe toţi păcătoşii să vină la
Mântuitorul Hristos, care-i poate izbăvi din moartea păcatului şi să le dea viaţă nouă din El.

2 Corinteni 3 : 7

Legea veche cu toate rânduielile ei, era dată de Dumnezeu, prin Moise, şi tot ce vine de la
Dumnezeu, fie că e vorba de lucruri pământeşti, fie că e vorba de lucruri duhovniceşti, totul are
strălucire. Dumnezeu însă, în dragostea şi înţelepciunea Lui, a dat şi dă omului treptat lucrurile
Sale. Întâi cele cu strălucire mai mică apoi cele cu strălucire din ce în ce mai mare. Întâi cele
fireşti, cu strălucire mai mică, apoi cele duhovniceşti, cu strălucire mare, neînchipuit de mare.

Dacă la lucrurile fizice ale lui Dumnezeu, cum ar fi de pildă soarele, nu poţi privi cu ochiul, din
pricina strălucirii, cum vei putea privi lucrurile spirituale (cereşti) în strălucirea lor? Trebuie
minte nouă şi ochi noi, ca să poată rezista acestei străluciri.

Legea veche, dată prin Moise, pentru că era Cuvântul lui Dumnezeu, avea strălucirea ei, cu toate
că a fost scrisă pe table de piatră. Acest Sfânt Cuvânt dă lumină tuturor, celor care se apropie de
Dumnezeu. Faţa lui Moise strălucea aşa de puternic, încât copiii lui Israel nu puteau privi la el.
Oricine stă în Faţa lui Dumnezeu şi-l ascultă Cuvântul, primeşte strălucirea lui Dumnezeu.
Acesta-i un adevăr pe care trebuie să-l băgăm în seamă.

Moise avea o strălucire trecătoare, pentru că aşa era legea pe care o primise de la Dumnezeu. Era
legea morţii, cu toate că promitea viaţa celor care ar fi împlinit-o. Nimeni dintre oameni n-a putut
s-o împlinească, pentru că ea cerea omului să alerge pe calea dreptăţii dumnezeieşti, dar omul nu
avea picioare şi ea nu-i putea da picioare.

Harul însă dă omului întâi picioare şi apoi îi spune să alerge pe calea lui Dumnezeu.

Dacă Moise, care era slujitorul legii morţii, avea totuşi strălucire aşa de mare, cu cât mai mult
vom avea noi, credincioşii Noului Legământ al harului, care suntem chemaţi la o slavă cu o
strălucire veşnică, dacă ascultăm chemarea cu smerenie?

Strălucirea noastră atârnă de rămânerea în Faţa Domnului, ascultând Cuvântul Lui. Se cunosc
toţi cei care ascultă Cuvântul lui Dumnezeu, după lumina pe care o au în trăirea lor.

2 Corinteni 3 : 8

Dacă legea, care prin arătarea păcatului şi a neputinţei omului de a o ţinea, era aducătoare de
moarte, şi totuşi avea o strălucire, cu cât mai multă strălucire şi slavă are şi va avea slujba
Duhului dătător de viaţă?

Deosebirea dintre literă şi Duh, adică lege şi har este mare.

Legea este o lumină care-l arată pe om în starea lui decăzută, fără să-l poată ridica. Harul însă
este puterea care se coboară până în fundul prăpastiei şi de acolo îl ridică pe om, punându-l într-o
stare nouă, după voia lui Dumnezeu.

Legea zice omului păcătos: „Fă ceva pentru mântuirea ta!”

Legea zice păcătosului: „Primeşte ce a fost făcut pentru mântuirea ta!” Mântuitorul Hristos a
făcut totul pentru tine.

Cât de puţini sunt creştinii care înţeleg cu adevărat legea şi harul!

Începând cu vers. 7, şi până la 16, din cap. 3 al Epistolei a doua către Corinteni, sf. ap. Pavel
arată limpede slujba pe care o face harul sau Duhul. Slujba legii este o slujbă a morţii, pentru că
deşi făgăduieşte omului viaţă, nu i-o poate da. Orice om de sub lege se află într-o situaţie care-l
omoară, pentru că îşi vede neputinţa de a o împlini şi prin împlinire să capete viaţă. Legea
distruge, odată pentru totdeauna, pretenţia omului de a se pune în rânduială cu Dumnezeu şi a
obţine viaţă în acest fel.

În contrast cu slujba morţii, sf. ap. Pavel vorbeşte nu de slujba vieţii ci de aceea a Duhului,
pentru că Duhul Sfânt este Acela care aduce viaţa în inimi.

Pe cât este de deosebită viaţa de moarte, pe atât de deosebită este slava uneia faţă de a celeilalte.

Să trecem în întregime de partea Duhului, să fim călăuziţi tot timpul de El, ca să ne învrednicim
de slava Lui, atunci când vom dezbrăca învelişul de ţărână.

2 Corinteni 3 : 9

Legea dreptăţii aduce totdeauna osândă celor care-o calcă. Şi cum toţi oamenii sunt născuţi
strâmbi, din pricina păcatului, nu pot împlini legea dreptăţii, şi neîmplinind-o nu pot fi mântuiţi,
nu pot avea viaţă. Dar Dumnezeu, în dragostea Lui, a găsit o altă cale pentru mântuirea omului:
calea harului. A trimis la noi păcătoşii pe singurul Său Fiu, care a luat asupra Sa toate păcatele
noastre şi a plătit, cu moartea Sa pe cruce, tot ce datoram noi dreptăţii dumnezeieşti. Acum cine
vrea să fie mântuit şi să aibă viaţă veşnică, are de făcut un singur lucru: să primească, prin
credinţă, ceea ce a făcut Domnul Isus, fiul lui Dumnezeu, pentru păcătoşi.

Dacă legea dreptăţii, care aduce osândă omului, a fost slăvită, cu cât mai multă slavă se cuvine
harului, care dă viaţă veşnică, celor ce vor să-l primească.

Domnul Isus este întruparea harului şi dragostei dumnezeieşti.

„Legea veche – spune sf. Ioan Gură de Aur – când prindea un ucigaş, îl omora, pe când legea
harului când prinde pe ucigaş îl face viu şi-l luminează.”

Să fim copii ai harului şi purtătorii lui pretutindeni, ca să ne împărtăşim de slava pe care o are El.
Să ne contopim desăvârşit, prin credinţă, cu Domnul Isus, care este harul şi adevărul întrupat, şi
vom fi feriţi de duhul legii vechi purtătoare de osândă. Să fim purtătorii vieţii şi ai dragostei, în
orice timp şi în orice loc.

2 Corinteni 3 : 10

Stelele strălucesc noaptea. Atunci este admirată lumina lor. Ziua, cu toate că nu-şi schimbă locul
de pe cer, nimeni nu le mai admiră lumina, pentru că nu se mai văd. Soarele cu lumina lui
puternică, le-a acoperit.

Aşa şi legea veche. Şi-a pierdut cu totul însemnătatea şi slava, pentru că lumina şi puterea harului
venit prin Domnul Isus Hristos, a copleşit-o.

Legea a fost trecătoare, harul este veşnic.

Legea i-a cerut şi iar i-a cerut omului neputincios. Harul i-a dat şi-i dă mereu cu îmbelşugare tot
ce el are nevoie.

Legea avea sabia morţii scoasă pentru orice păcătos, harul are leacul alinător al vieţii, pentru
oricine vrea să-l primească, prin credinţă.

Legea pentru că era dreaptă, avea o strălucire. Dreptatea ei însă era rece, neînduplecată şi
semănătoare de moarte. Harul, care este dragoste, a împlinit în locul omului cele ale dreptăţii,
dându-i viaţă veşnică, de aceea are o slavă nemărginită şi eternă.

Slava harului a întrecut atât de mult slava legii, încât nici nu se mai vede că a fost.

„Şi în privinţa aceasta, ce a fost slăvit nici n-a fost slăvit, din pricina slavei care o întrece cu
mult.”

Despărţirea legii de har, a literei de Duh, trebuie s-o facem zilnic, ca să nu cădem în stări grele de
deznădejde şi nesiguranţă.

Până la venirea Domnului Isus, va fi mereu pericolul duhului legii, dar cei cu ochii credinţei
deschişi n-au de ce să se teamă. Ei şi-au încredinţat fiinţa în mâna harului şi sunt liniştiţi.

2 Corinteni 3 : 11

Şi firul de iarbă are o slavă a lui, cu toate că este aşa de trecător.

Tot ce vine de la Dumnezeu, are frumuseţe şi slavă, fie că este vorba de lucruri trecătoare, fie că
este vorba de lucruri veşnice.

Legea veche a venit de la Dumnezeu şi de aceea a avut slavă. Ea însă a venit numai pentru un
timp, ca să pregătească drumul harului, adică al Domnului Isus Hristos, prin care au venit harul
şi adevărul, ( Ioan 1:17).
Harul şi adevărul sunt veşnice, după cum veşnică este dragostea. Şi ceea ce este veşnic are slavă
neînchipuit mai mare decât ceea ce este trecător.

Harul şi dragostea lui Dumnezeu s-au arătat deplin pe crucea de pe Golgota, când Domnul Isus,
Fiul Său, Şi-a dat viaţa ca preţ de răscumpărare, pentru neamul omenesc aflat în robia păcatului.
Aici pe cruce a fost împlinită lucrarea lui Dumnezeu pentru noi.

Slujba pe care o făcea legea, şi-a găsit sfârşitul pe cruce. Tot ce cerea dreptatea lui Dumnezeu a
fost plătit pe cruce. Legea dreptăţii, deci, nu mai are de cerut nimic omului dator. El nu mai este
dator, pentru că Hristos a plătit totul în locul său.

Dreptatea şi dragostea lui Dumnezeu s-au întâlnit la cruce şi aici au putut să se unească deplin în
ceea ce priveşte mântuirea omului păcătos. Crucea arată cum Dumnezeu a putut împăca ura Sa
faţă de păcat (o judecată care trebuia să condamne păcatul) cu dragostea Sa faţă de păcătos.

Lucrarea săvârşită pe cruce pentru mântuirea omului este conţinutul Evangheliei, este harul lui
Dumnezeu, arătat în toată splendoarea lui, este slujba Duhului dătător de viaţă, iată de ce marele
apostol Pavel îi dă o însemnătate aşa de mare în propovăduirea lui.

Această slujbă (slujba Duhului – vers. 8) este rezultatul tuturor gândurilor lui Dumnezeu cu
privire la oameni.

Apostolul continuă şi spune: „…Cu cât mai mult va rămânea în slavă ce este netrecător!”

Întreaga slavă a lui Dumnezeu s-a arătat în lucrarea împlinită pe cruce pentru noi. Această
lucrare dăinuieşte pentru totdeauna în slavă, pentru că este lucrarea harului veşnic al vieţii, e
lucrarea dragostei nemărginite.

2 Corinteni 3 : 12

Nădejdea este viaţa şi puterea oricărei lucrări şi lupte.

Numai nădejdea dă îndrăzneală şi avânt în lucrare şi în luptă.

Cine ar lucra şi ar lupta fără nădejdea biruinţei?

Plugarul n-ar pune plugul în brazdă şi nu şi-ar arunca sămânţa în pământ, dacă n-ar avea
nădejdea roadelor, pe care le va strânge la timpul cuvenit.

Orice lucrare fără nădejde este sortită înfrângerii.

Nimeni nu luptă numai de dragul luptei, ci luptă cu nădejdea biruinţei, care-i va aduce o viaţă
mai bună şi mai fericită.

Când nu mai ai ce să nădăjduieşti, nici lupta, nici lucrarea nu-şi mai au rost. Totul e mort.
„Fiindcă avem dar o astfel de nădejde, noi lucrăm cu multă îndrăzneală.”

Cu cât nădejdea este mai strălucită şi cu cât ţinta este mai neclintită, adică veşnică, cu atât
îndrăzneala în lucrare şi în luptă este mai vie şi mai statornică.

Nădejdea este inima îndrăznelii.

„Nădejdea – zice sf. Ioan Gură de Aur – le poartă pe toate şi pe toate le recâştigă… Căci precum
ancora atârnată de corabie nu o lasă să fie purtată în toate părţile, chiar de ar clătina-o mii de
vânturi, tot aşa şi nădejdea. Ea dă statornicie şi siguranţă vieţii.”

„Inima fără nădejde, este ca o săgeată fără arc.” – spune un proverb românesc.

Sunt şi nădejdi înşelătoare.

Numai nădejdea pe care o dă credinţa în Dumnezeul adevărului şi al dragostei, poate lumina,

încălzi şi întări viaţa.

Numai cine are nădejdea în făgăduinţele lui Dumnezeu, cu privire la viaţa veşnică, poate să
lucreze cu îndrăzneală în vremea de acum şi poate să se curăţească de tot ce-i păcătos.

Nădejde fără credinţă nu-i cu putinţă.

2 Corinteni 3 : 13

Pentru că vorbise cu Dumnezeu, pielea feţei lui Moise strălucea şi copiii lui Israel se temeau să
se apropie de el. Totuşi, fiindcă i-a chemat, ei au ascultat şi au venit aproape, iar el le-a vorbit din
partea Domnului. După vorbire, şi-a pus o mahramă peste faţă. (vezi Exod. 34:29 – 33).

De ce şi-a pus Moise mahramă pe faţă? Răspunsul ni-l dă sf. ap. Pavel: „Pentru ca fiii lui Israel
să nu-şi pironească ochii asupra sfârşitului a ceea ce era trecător.”

Strălucirea feţei lui Moise era trecătoare, foarte trecătoare, ca şi strălucirea legii lui Dumnezeu,
dată prin el. Şi ca să nu se vadă cum se risipea strălucirea de pe faţă, Moise şi-o acoperea cu o
mahramă.

în Noul Legământ, Legământul harului, nu se mai lucrează cu lucruri trecătoare, ci numai cu

lucruri veşnice: har veşnic, mântuire veşnică, dragoste veşnică, viaţă veşnică. Şi pe cât este de
deosebit ceea ce este trecător faţă de ceea ce este veşnic, tot aşa, este şi strălucirea celui dintâi,
faţă de a celui de al doilea.

Credincioşii Noului Legământ au primit o strălucire a vieţii lor, în urma naşterii din nou şi a
rămânerii lor în Hristos, prin credinţă, şi datorită acestui fapt sunt fii ai luminii. (1 Tes. 5:5; Mat.
5:14; Efes. 5:8). Strălucirea aceasta este veşnică, pentru că ea este venită direct de la Domnul.
Este Domnul însuşi. Şi pe Domnul nu avem voie (nu putem) să-L acoperim. Viaţa Lui să
lumineze cât poate de puternic în noi, ca în felul acesta să atragem cât mai multe suflete la
mântuire.

Urmaşii Domnului Isus nu numai că nu-şi acoperă faţa (viaţa) cu vreo mahramă, ci caută pe toate
căile să arate lumina Domnului din ei, ca s-o cunoască toţi şi să se bucure de ea. Slujba pe care o
au de făcut, este, în primul rând, să lumineze. Numai unde se face lumină se pot începe alte
lucrări.

„Lumina – zice sf. Grigore Teologul – este cel mai frumos şi mai înalt dar al lui Dumnezeu în
noi. „Să avem grijă ca lumina care este în noi să nu fie întuneric (Luca 11:35), adică să n-o
acoperim printr-o purtare lumească, prin mândrie, sau alt păcat.

Binecuvântat să fie Dumnezeu, pentru lumina care Şi-o revarsă necurmat peste noi, amin.

2 Corinteni 3 : 14

Păcatul este cea mai grea povară din univers. El îngreuiază şi inima şi mintea omului, aşa încât el
(omul) nu mai poate nici simţi şi nici gândi drept.

Lucrurile adevărului duhovnicesc se pot pricepe numai cu o minte uşurată de povara păcatului şi
înnoită prin Duhul Sfânt.

Versetul de mai sus nu are în vedere numai pe evrei (fie cei de pe vremea sf. ap. Pavel, fie cei de
azi), ci el are în vedere pe toţi cei care ne-am hotărât pentru Domnul Isus, pe toţi care vrem să
fim creştini adevăraţi.

Aici este un adevăr valabil pentru orice suflet, care vrea să fie mântuit.

„…Mahrama este dată la o parte în Hristos.”

Toate lucrurile duhovniceşti şi toate tainele lui Dumnezeu sunt descoperite numai în Hristos. În
afară de Hristos, lângă El chiar, este întunericul gros al necunoaşterii în care bâjbâie oamenii şi
nu pot ieşi. (Fac. 19:11; F. Ap. 17:27).

Păcatul acoperă ochii tuturor oamenilor şi-i împiedică să deosebească binele de rău. Oricine face
păcat are o mahramă pe ochi şi nu ştie unde merge. Orbirea este cu atât mai groaznică, cu cât cel
orb nu se consideră orb.

Mahrama păcatului şi a necunoaşterii este dată la o parte numai în Hristos. Numai în El avem
vederea clară, numai în El cunoaştem cu adevărat, numai în El nu este păcat. În lumea de acum,
Hristos este Corabia salvatoare, care pluteşte pe apele morţii. Numai în corabie este viaţă şi
lumină, alături de corabie este moarte şi întuneric. Nu este deajuns să fim numai lângă Hristos, ci
trebuie să fim înăuntru, în Hristos. Nu lângă Viţă, ci în Viţă – numai aşa putem rodi. ( Ioan 15:4).

Dumnezeu se descoperă oamenilor numai în Hristos. In El se întâlneşte Dumnezeu cu omul şi

omul cu Dumnezeu. Cine s-a întâlnit cu Dumnezeu în Hristos, cunoaşte slava Lui Dumnezeu, i
se descoperă lucrurile duhovniceşti, şi este schimbat în chipul Lui, din slavă în slavă. (2 Cor.
3:18).

Când nu cunoaştem un lucru, să nu alergăm la nimeni afară de Hristos – în El este dată la o parte
orice mahramă. Tainele lui Dumnezeu, tainele Bibliei, numai în Hristos le putem cunoaşte. Cine
este în Hristos trebuie să trăiască cum a trăit Hristos (1 Ioan 2:6). Sfinţenia este condiţia
cunoaşterii lucrurilor duhovniceşti. Cu cât suntem mai afundaţi în Hristos, cu atât suntem mai
curaţi şi cu cât suntem mai curaţi, cu atât mahramă necunoaşterii ne este dată la o parte.

Şcolile în care se învaţă Biblia sunt bune numai în măsura în care aduc pe oameni în Hristos.
Dacă nu fac acest lucru sunt o înşelăciune a diavolului. Cine vrea să înveţe tainele lui Dumnezeu
din altă parte afară de Hristos, acela se înşeală şi pe el şi pe alţii.

Numai în Hristos se pot cunoaşte tainele lui Dumnezeu.

2 Corinteni 3 : 15

Dacă sufletul nu se contopeşte, prin credinţă, cu Mântuitorul Isus Hristos, nu va înţelege

niciodată tainele Scripturii Sfinte şi nici lucrările lui Dumnezeu. Peste ochii lui va fi totdeauna o
mahramă, care-l va împiedica să cunoască adevărul.

Numai Domnul Isus, odată cu noua viaţă pe care ne-a dat-o atunci când ne-am întors la El, ne-a
ridicat orice mahramă de pe ochi, ca să putem pricepe tainele adevărului dumnezeiesc şi astfel să
ne bucurăm de lumină.

Putem pricepe harul lui Dumnezeu şi lucrarea Duhului de viaţă, numai prin Domnul Isus, după
ce El ne-a eliberat fiinţa din robia păcatului şi a morţii.

Cine pricepe lucrarea harului dumnezeiesc, ajunge la o stare de libertate şi de lumină, aşa încât
nimic din toate frământările religioase din lume nu-l mai tulbură şi nu-l mai clatină. El este
deasupra tuturor şi se odihneşte deplin în Hristos. Faţa şi inima lui strălucesc de lumina bucuriei
de dincolo de vălul materiei. El este dezlegat şi de lege şi de fărădelege, şi păşeşte sigur pe
pajiştile adevărului, gustând din roadele pomului vieţii veşnice din mijlocul Raiului lui
Dumnezeu. Nici un heruvim nu-i mai stă înainte cu sabia scoasă.

Mulţumesc, Doamne Isuse, că Tu eşti Mântuitorul meu, şi, în dragostea Ta, îmi faci parte de
lumină. Prin lumina Ta eu văd lumină. Vreau, prin harul Tău, să-Ţi slujesc în lumină până la
capăt. Amin.

2 Corinteni 3 : 16

Când îţi întorci privirile spre Domnul, Soarele Dreptăţii, te luminezi, (Psalm. 34:5), dar când
priveşti în altă parte, faţa şi inima ţi se umplu de întuneric şi tulburare (Psalm. 30:7). Iată un
mijloc simplu, şi oricând la îndemână, pentru cercetarea stării tale, fratele meu.
Nici o mahramă nu mai poate rămâne peste ochii tăi, dacă ţi-ai întors cu adevărat faţa şi inima
spre Domnul, de asemenea nici o tulburare şi nesiguranţă nu mai au putere asupra ta, dacă te-ai
predat în întregime în mâna Mântuitorului tău.

Toate stările grele din viaţa noastră vin de aici: nu avem o predare totală în mâna Domnului.
Chiar dacă numai unul la sută rămâne nepredat Domnului, acesta ne poate aduce o pagubă
duhovnicească neînchipuit de mare.

Locul nepredat Domnului din noi este terenul diavolului, prin care ne poate aduce moartea.

Dumnezeu ne vrea cu gelozie numai pentru Sine, căci numai aşa ni Se poate da şi El nouă.

Un om al lui Dumnezeu (Spurgeon) zicea: „Cine vrea să slujească diavolului, poate să-i slujească
oricum; cine însă vrea să slujească Domnului, nu poate decât cu inima predată Lui sută la sută.”

Să rămânem în întregime în faţa Soarelui Dreptăţii, ca să putem primi în întregime lumina Lui şi
astfel să fim o lumină adevărată în lumea întunecată de păcat.

Doamne Isuse, Mântuitorul meu, Lumina mea veşnică, păstrează-mă deplin şi necurmat în Faţa
Ta, ca să fiu lumină adevărată în umblarea mea pe pământ, spre slava Numelui Tău, amin.

2 Corinteni 3 : 17

Din nou ni se înfăţişează limpede adevărul cum că omul are nevoie, pentru mântuirea lui, nu de o
teorie, oricât de frumoasă şi adevărată ar fi, ci de Domnul ca Persoană.

Numai cine primeşte pe Domnul, prin credinţă, ca Persoană, numai acela ajunge la viaţă şi
adevăr.

Citind versetul de mai sus: „Căci Domnul este Duhul…”şi punându-l în legătură cu versetul 6:
„…Slova omoară, dar Duhul dă viaţă”, înţelegem mai bine adevărul în legătură cu mântuirea
omului păcătos.

„Şi nu vreţi să veniţi la Mine, ca să aveţi viaţa!” – spunea Domnul Isus. ( Ioan 5:40).

Viaţa este principalul. Şi ne folosim de lucruri şi de teorii numai în măsura în care acestea apără
viaţa. Viaţa veşnică din Dumnezeu este scopul, restul sunt mijloace.

Cine a ajuns la viaţa din Dumnezeu, adică viaţa cea nouă adusă de Domnul Isus, în urma morţii
şi învierii Sale, acela să nu se mai teamă de rătăcire şi să nu se mai neliniştească atunci când unii
îl consideră rătăcit. El este slobod şi de teorii şi de lucruri, pentru că se află, prin credinţă, în
Mântuitorul Isus ca Persoană.

„…Unde este Duhul Domnului, acolo este slobozenie.”

Vrei să fii liber? Primeşte pe Domnul Isus ca Mântuitor personal. Crede în jertfa Lui, pentru că
El a murit să ne scape de starea de păcat, care ne ţine robi.

Libertatea cuprinde în ea o mare răspundere şi Dumnezeu n-o dă decât aceluia care se supune
adevărului (Ioan 8:32) şi cârmuirii Duhului. După Scriptură, a fi slobod înseamnă să gândeşti ce
este adevărat, să simţi ce este frumos, să te hotărăşti pentru ce este bun şi să faci ce este de
trebuinţă.

A fi liber nu înseamnă a-ţi face de cap, ci dimpotrivă a merge călăuzit de Duhul. Numai în
adunarea credincioşilor unde Duhul este slobod, numai acolo este slobozenie pentru orice lucru
bun. Doar Acela care işte Izvorul libertăţii – Domnul Isus – ne poate duce pe tărâmul libertăţii,
acolo unde vântul suflă încotro vrea El.

Oamenii ne pot împiedica, dar Duhul ne duce pe căile slobozeniei. Ce minunată este temelia pe
care se sprijineşte lucrarea Duhului lui Dumnezeu! în adevăr, dacă Domnul Isus nu s-ar fi jertfit
pentru păcatele noastre, noi am fi încă robi acestor păcate, căci Duhul lui Dumnezeu nu poate
lucra decât acolo unde păcatul este înlăturat.

„…Unde este Duhul Domnului, acolo-i slobozenia.”

Slobozenia este semnul omului care are adevărul, semnul celui izbăvit de sub robia păcatului.
Unde-i slobozenia, acolo-i Duhul Sfânt, în Domnul Isus nu este decât o singură robie: dragostea.
Adevărul te face slobod, dragostea te face rob. Aceasta este un fel de a vorbi, căci, de fapt, cine
iubeşte mai mult acela stăpâneşte mai mult, acela este mai bogat. Căci atâta îţi aparţine, cât
iubeşti. Iubeşti pe Dumnezeu, îţi aparţine Dumnezeu. Iubeşti pe toţi oamenii, toţi oamenii îţi
aparţin.

Dragostea adevărată este aceea care izvorăşte din adevăr, din Domnul Isus; ea curge prin noi,
trecând mai departe la alţii, rămânând totuşi în noi – ca lumina care se dăruieşte fără să scadă.

Dragostea este lanţul ceresc, care leagă pe toţi cei ce cred în Mântuitorul Isus.

Dragostea este focul sacru, care arde toate legăturile pământeşti şi diavoleşti. Numai o inimă
slobodă poate să iubească fierbinte şi adevărat. Tot ce este impus nu poate fi iubit, chiar dacă
este acceptat. Unde lipseşte iubirea totul se dărâmă. Adevărul de aceea este tare şi puternic,
pentru că este zidit pe temelia iubirii şi iubirea de aceea este fierbinte şi puternică, fiindcă stă în
adevăr. Minciuna n-are iubire în ea însăşi, şi tot ce nu are iubire este minciună.

Cu cât suntem mai plini de Duhul Sfânt, cu atât suntem mai slobozi şi cu atât iubim mai mult.

Adevărata fericire se naşte şi trăieşte din dragoste şi libertate.

2 Corinteni 3 : 18

Cât de minunat este harul lui Dumnezeu!

Cu cât cugeti mai adânc, cu atât descoperi noi şi noi feţe ale lucrării Lui cu privire la mântuirea,
desăvârşirea şi fericirea omului păcătos.

Legea era o formă de robie, care-l făcea pe om neputincios, când era vorba să se apropie de
Dumnezeu; harul însă ne deschide toate porţile, dă la o parte toate piedicile, ne conduce în Sfânta
Sfintelor, în prezenţa Sa (a lui Dumnezeu) şi ne dă puterea să privim fără văl persoana Domnului
Isus, care a devenit Dreptatea lui Dumnezeu pentru noi. Aici, în faţa Dumnezeirii nemărginite,
suntem schimbaţi, devenind în adevăr o epistolă a lui Hristos înaintea lumii.

Slava lui Dumnezeu, ne transformă din slavă în slavă într-o fiinţă asemenea Lui. Această
schimbare însă este parţială, căci nu vom atinge desăvârşirea aici pe pământ, în trupul acesta
supus putrezirii, ci numai în clipa când vom fi dezbrăcaţi de el şi îmbrăcaţi cu celălalt trup.

„Noi toţi privim cu faţa descoperită, ca într-o oglindă, slava Domnului, şi suntem schimbaţi în
acelaşi chip al Lui, din slavă în slavă, prin Duhul Domnului.”

Cine stă cu adevărat în faţa Domnului primeşte pe faţa lui strălucirea Domnului, chipul şi
asemănarea Lui.

Credinţa adevărată te duce în faţa Domnului şi acolo se petrece o lucrare măreaţă cu tine: eşti
schimbat în chipul Lui. Şi numai cei care au pe faţă şi în inimă chipul Domnului Isus, sunt
creştini adevăraţi, pe care-i trimite El în lucrarea Lui. Zice sf. Macarie cel Mare: „După cum o
monedă de aur, ce nu poartă tipărit pe ea chipul împăratului, nu intră în circulaţie, nici nu este
pusă în comorile împăratului, ci este aruncată, tot astfel şi sufletul n-are valoare pentru comoara
cerească, dacă nu poartă în sine tipărit chipul lui Hristos.”

Fraţii mei, tot creştinismul şi toate învăţăturile Bibliei se reduc la primirea şi purtarea chipului
Domnului Isus Hristos, de către cei care cred şi s-au pocăit cu adevărat.

Credinţa şi pocăinţa adevărată te schimbă, adică te face asemenea chipului lui Hristos. Aceasta
este naşterea din nou. Nu numai cunoştinţe noi şi multe, ci schimbarea vieţii – iată ce înseamnă a
fi creştin.

N-are importanţă religia în care eşti, ci viaţa nouă pe care o trăieşti.

Noi nu suntem chemaţi la o religie din cele multe câte sunt, ci la o Persoană vie, la Mântuitorul
Hristos, care în urma alipirii noastre de El, prin credinţă, ne dă viaţa Sa şi chipul Său.

Creştinul adevărat se cunoaşte îndată. Faţa lui, vorba şi purtarea lui îl dau de gol.

Pe faţă se citeşte ce este înăuntru. Faţa este o oglindă a sufletului. Dragostea sau ura, mila sau
cruzimea, pacea sau tulburarea, liniştea sau spaima, îndrăzneala sau ruşinea, încrederea sau
gelozia, curăţia sau stricăciunea, iubirea de Dumnezeu sau necredinţa,toate acestea pot fi citite pe
faţă.
Faţa Domnului Isus, când trăia El pe pământ, arăta desăvârşit tot ce este sfânt, bun, drept, iubitor
şi milostiv. Slava lui Dumnezeu era pe faţa Lui.

Un sculptor german a cheltuit opt ani, pentru a sculpta faţa lui Hristos. În ea se vedeau atât de
bine emoţiile de dragoste şi tristeţe, încât privitorii plângeau. După ce a fost gata statuia, cineva a
cerut să sculpteze şi o statuie pentru zeiţa Venus. Dar el a spus: „După ce am privit atâta timp
faţa lui Hristos, cum pot eu să-mi îndrept atenţia spre o zeiţă păgână?”

Cei dintâi creştini au primit, pentru prima dată în Antiohia, numele acesta, din pricină că
semănau cu Hristos, Mântuitorul lor. Păgânii i-au numit (poreclit) aşa.

Grija noastră de căpetenie, oriunde ne-am afla, să fie aceasta: să nu acoperim cu nimic strălucirea
chipului Domnului Isus de pe faţa noastră. Nu cunoştinţele noastre despre Hristos să se vadă
întâi, ci chipul Lui, viaţa Lui în noi. Acesta-i principalul lucru.

Se spune că un pictor pictase odată Cina Domnului. După terminarea tabloului, au venit prietenii
la el, ca să-şi dea părerea asupra lucrării. În tablou, fiecare din cei ce şedeau la masă avea în faţă
o cupă din care bea. Când au venit prietenii, toţi şi-au îndreptat privirile spre cupele acelea,
spunând: „Ce cupe frumoase!” Pictorul a înţeles, şi după plecarea prietenilor a luat pensula şi a
şters toate cupele. El nu pictase ca să atragă atenţia cupele, ci să îndrepte privirile spre faţa
Domnului Hristos.

Avem noi, oare, de învăţat ceva de aici?

Nu numai activitatea noastră pe ogorul Evangheliei, sau cunoştinţele noastre mari în ale
Scripturii trebuie să se vadă, ci, mai întâi, chipul Domnului Isus în trăirea noastră.

Dacă un om stă numai câteva ore la soare, se cunoaşte că a stat la soare. O vorbă zice aşa:
„Spune-mi cu cine te aduni, ca să-ţi spun cine eşti.” Legătura strânsă cu Dumnezeu a făcut ca
ceva din strălucirea lui Dumnezeu să se citească pe faţa lui.

O văduvă avea mai mulţi copii. Ea era credincioasă şi-i creştea cum putea mai bine. Se ruga
împreună cu ei, dar avea şi timpul ei de rugăciune singură. Ea spunea copiilor să fie cuminţi, ca
să se poată ruga. Copiii nu făceau gălăgie, căci ştiau că mama lor se roagă. Într-un timp, unul din
copii a spus: „Vai, mamă, ce faţă ai când ieşi de la rugăciune!…

Nu stăm deajuns de retraşi cu Domnul nostru, ca să căpătăm mai mult de la El. Nu ne facem timp
pentru astfel de clipe binefăcătoare, nu stăm deajuns cugetând la Cuvântul lui Dumnezeu. Este
sigur că atunci s-ar vedea la noi mai mult din Dumnezeu, atât în viaţa noastră, cât şi pe faţa
noastră.

„Toţi privim cu faţa descoperită…”

Faţa descoperită este faţa fără văl, fără mască. Vălul poate fi o învăţătură falsă, un duh străin
(duhul de partidă, de pildă), sau poate fi un păcat sau o stare rea aşa de subţire, care nu se
observă deodată. Dacă privim pe Domnul Isus fără văl, fără mască, suntem schimbaţi în acelaşi
chip al Lui. Schimbarea se face treptat, odată cu creşterea omului cel nou din noi.

„Noi toţi privim cu faţa descoperită, ca într-o oglindă, slava Domnului şi suntem schimbaţi în
acelaşi chip al Lui, din slavă în slavă, prin Duhul Domnului.”

Pecetea pusă pe ceara caldă face ca ceara să primească forma şi figura peceţii, dar nu şi calitatea
ei, adică aşa: o pecete de aur nu lasă pe ceară nici o urmă de aur şi una de aramă nu lasă nici o
urmă de aramă. În oglindă se arată nu numai figura şi forma cuiva, ci şi mişcarea acelei fiinţe,
însă nici una din celelalte calităţi ale ei. Dar după cum fierul înroşit în foc este chiar foc, tot aşa
şi noi semănăm cu Domnul nostru în sfinţenie şi fericire.

O, suflete al meu, aşa să fii şi tu în Hristos ca fierul înroşit în foc, aşa să fii schimbat în firea şi
Duhul Lui! Starea ta de azi este ea în felul acesta? Ah, nu tocmai cum ar trebui să fie! Dar El,
care a lucrat asemănarea până aici, este Domnul şi nu-şi va înceta lucrarea până n-o va sfârşi.

Foc al lămuririi, treci prin inima mea, până când mă aprind şi eu şi mă fac roşu ca tine!

Doamne, Te rog în vederea aceasta, având siguranţa că ceea ce este în dorinţa mea, voi primi
necurmat. Mă încred în mâinile Tale: schimbă-mă în totul în chipul Tău! Amin.

2 Corinteni 4 : 1

După siguranţa pe care trebuie s-o aibă, cum că este copil al lui Dumnezeu, cel care a primit, prin
credinţă, pe Domnul Isus, ca Mântuitor al său personal, trebuie să fie apoi conştient şi să aibă
siguranţa că face parte din Trupul lui Hristos (Biserica), în care are o slujbă de împlinit. Deci să
fie sigur de slujba pe care o are în Biserică.

Cine nu are siguranţa că este copil al lui Dumnezeu şi că face parte din Trupul lui Hristos,
trebuie să se gândească serios la limpezirea situaţiei sale duhovniceşti. Orice amânare este
primejdioasă.

Cine este sigur că a fost primit de Dumnezeu, prin har, în Casa mântuirii, acela este sigur şi de
slujba pe care o are de făcut în această slăvită Casă şi caută să şi-o împlinească zilnic cu
credincioşie.

Sf. ap. Pavel ştia precis cine este şi ce slujbă are în lucrarea lui Dumnezeu.

„De aceea, fiindcă avem slujba aceasta, după îndurarea pe care am căpătat-o, noi nu cădem de
oboseală.”

Orice creştin adevărat trebuie să ştie precis cine este şi ce slujbă are în Trupul lui Hristos, în
lucrarea Evangheliei, şi să nu cadă de oboseală, atunci când trebuie să-şi împlinească slujba. Zice
sf. Vasile cel Mare: „Cine nu gândeşte şi nu lucrează ca Hristos, nu este al lui Hristos!” Iar sf.
Ioan Gură de Aur precizează felul cum trebuie să lucrăm în ogorul Domnului, când zice: „Să
aducem oamenii la Hristos, prin modul nostru de viaţă.”
„…Noi nu cădem de oboseală” în lucrarea lui Dumnezeu, numai atâta vreme cât păstrăm o vie şi
strânsă legătură cu Domnul Isus prin rugăciune, veghere, cercetarea Scripturii şi părtăşia
frăţească.

Harul lui Dumnezeu ne-a pus totul la îndemână, ca să trăim o viaţă adevărată de copii ai lui
Dumnezeu şi de slujitori ai Săi. Să luăm prin credinţă, ceea ce harul ne-a pregătit.

2 Corinteni 4 : 2

Numai prin arătarea adevărului te faci vrednic şi în faţa lui Dumnezeu şi în faţa oamenilor.

În versetul acesta, sf. ap. Pavel vorbeşte despre sine. El a fost acela care a lepădat meşteşugurile
ruşinoase şi ascunse, prin care umbla cu vicleşug şi strica Cuvântul lui Dumnezeu. Dar care erau
aceste meşteşuguri ruşinoase, cu care se ocupa el înainte de a se întâlni cu Domnul Isus? Să fi
fost oare hoţii, înşelăciuni, desfrânări sau altceva de felul acesta? Nu. El se ocupa cu lucruri
religioase şi era plin de râvnă pentru legea lui Moise, prin care căuta să ridice poporul pe o
treaptă morală superioară. În râvna lui, umbla să stârpească din mijlocul poporului iudeu tot ce
era nou şi străin de lege. (comparaţi Filipeni 3:5-8).

Până când cineva nu se întâlneşte cu Domnul Isus Hristos, primindu-L în mod conştient ca
Mântuitor personal, până când nu-şi recunoaşte starea de păcat în care s-a născut şi a trăit, până
când nu se hotărăşte să-L urmeze cu întreaga viaţă, până atunci, oricât de frumoase şi religioase
ocupaţii ar avea, toate sunt ca un gunoi, nu ajută cu nimic la mântuirea şi fericirea sufletului său
şi al altora. Cuvântul lui Dumnezeu o spune.

Cu cât sunt mai religioase lucrurile cu care te ocupi, înainte de naşterea din nou, cu atât sunt mai
primejdioase pentru adevărul mântuitor adus de Domnul Isus. Ele sunt meşteşuguri satanice, prin
care caută să înşele pe oameni, ca să nu se întoarcă la Dumnezeu. Prin ele se strică Cuvântul
adevărului lui Dumnezeu, iar sufletele rămân dezorientate.

Numai o lepădare totală a acestor lucruri, aduce o eliberare adevărată şi pune un început bun în
viaţă. Aşa a făcut sf. ap. Pavel. El n-a căutat să aleagă ce este bun şi ce nu este bun din religia lui,
ci a lepădat tot şi s-a predat gol Domnului Isus, ca să poată fi umplut cu un conţinut nou.

„Ca unii care am lepădat meşteşugirile ruşinoase şi ascunse, nu umblăm cu vicleşug şi nu

stricăm Cuvântul lui Dumnezeu.”

Aceasta-i o condiţie principală pentru a deveni urmaş al Mântuitorului Hristos. Altă cale nu
există. Orice lucruri religioase nelepădate, în clipa întoarcerii la Domnul Isus, sunt uneltele
vrăjmaşului, cu care el, mai devreme sau mai târziu, va strica Cuvântul lui Dumnezeu. E o regulă
de la care nu există excepţie.

Stricarea Cuvântului lui Dumnezeu este cel mai mare păcat, este drumul unei pierzări sigure.

Zice Clement Alexandrinul (învăţător creştin din sec. 3): „Să păzim cu toată puterea aşezământul
Cuvântului, în nici un fel, cu nimic să nu-l călcăm.”
„Nimeni să nu strice Cuvântul lui Dumnezeu – zice sf. Maxim Mărturisitorul – ca să nu ne facem
vinovaţi de stricarea căii lui Dumnezeu.”

Să primim, prin credinţă, pe Domnul Isus, lepădând toată viaţa noastră veche, şi să avem
încredere deplină în El, că ne va da tot ce ne trebuie, în vederea trăirii noii vieţi.

„…Prin arătarea adevărului, ne facem vrednici să fim primiţi de orice cuget omenesc, înaintea
lui Dumnezeu.”

După ce ne-am lepădat de tot ce avem şi am primit personal pe Domnul Isus ca Mântuitor, să
arătăm practic acest adevăr, ca prin el să atragem noi păcătoşi la mântuire. Aceasta-i slujba
noastră de creştini.

În nici un caz să nu stricăm Cuvântul lui Dumnezeu, printr-o interpretare forţată, căutând să
plăcem oamenilor, dacă vrem să ne bucurăm de mântuire şi de prezenţa Domnului.

Să mărturisim curat adevărul Cuvântului Sfânt, în orice timp şi în orice loc, aşa cum făcea marele
Pavel. Numai aşa ne facem vrednici să fim primiţi de orice cuget omenesc înaintea lui
Dumnezeu.

„Nevoia cea mare – zice sf. Ioan Gură de Aur – nu este de cuvinte frumoase, ci de mărturisirea
adevărului şi de o viaţă sfântă.” Slăvit să fie Domnul!

2 Corinteni 4 : 3

Soarele nu este acoperit decât pentru cei ce se ascund de el. La fel şi Evanghelia, această lumină
a vieţii, nu este acoperită decât pentru cei care fug de ea şi se afundă în prăpăstiile păcatului.

Cine vrea să se bucure de lumina Evangheliei harului, să iasă din ascunzişul indiferenţei, al
mândriei şi al oricărui păcat.

Evanghelia vieţii nu poate da viaţă celor care fug de ea. Dumnezeu nu mântuieşte pe nimeni cu
forţa. O mântuire silită nu aduce omului fericirea. „Dacă vrea cineva să Mă urmeze…” spunea
Domnul Isus. (Mat. 16:24; Marcu 8:34, Luca 9:23). Totul este de bunăvoie când este vorba de
mântuire.

Ori de câte ori simţim că Evanghelia este acoperită pentru noi, că nu mai avem plăcere de ea,
înseamnă că suntem acoperiţi în vreo privinţă de un păcat sau de o stare firească (lumească). Să
ne cercetăm serios, ca să descoperim boala care ne-a cuprins şi să ne îndreptăm îndată spre
Domnul Isus, Marele nostru Medic şi El ne va vindeca.

Păcatul care ne acoperă (înfăşoară lesne – Evrei 12:1) împiedică Evanghelia tainelor lui
Dumnezeu, să ne lumineze.

De multe ori suntem acoperiţi de o înţelepciune firească, de o neprihănire proprie, sau de o falsă
cunoaştere. Evanghelia nu poate pătrunde atunci până la noi şi, deci, nu ne putem bucura de
lumina şi frumuseţea tainelor ei. Curăţia şi golirea de tot ce ţine de firea omului, sunt condiţiile
de temelie pentru a pătrunde în Templul Evangheliei harului dumnezeiesc.

Dumnezeu ne dă lumină, iar noi trebuie să vrem s-o primim.

2 Corinteni 4 : 4

Credinţa deschide ochii minţii, ca omul să vadă adevărul lui Dumnezeu în toate laturile lui, şi
văzându-l, să ajungă la ştiinţă.

Nu se poate ajunge cu adevărat la ştiinţă decât prin credinţă. Trebuie să crezi, şi apoi să te avânţi
în munca cercetării, prin care apoi ajungi la ştiinţă. Toţi descoperitorii, în toate domeniile, întâi
au crezut şi, pe baza credinţei, au ajuns la descoperirea adevărului.

Dacă la descoperirea adevărului fizic trebuie credinţă, cu cât mai mult se cere credinţă, când este
vorba de adevărul spiritual.

Mintea necredincioasă nu va ajunge niciodată la cunoaşterea adevărului spiritual, nu va pătrunde

niciodată în Templul tainelor lui Dumnezeu şi, deci, nu va găsi mântuirea şi fericirea după care
însetează. Va umbla încoace şi încolo, şi nu-şi va afla odihna şi echilibrul.

„Începutul tuturor bunurilor este credinţa” – zice sf. Maxim Mărturisitorul.

Necredinţa este calea pe care merg toate păcatele şi nenorocirile. Necredinţa este fiica diavolului,
care naşte întunericul şi orbia în lume.

„Comoara credinţei este cea mai mare taină a creştinismului” – spune Tertulian.

„Credinţa este totul – spune sf. Ioan Gură de Aur. – Dacă ea va întări pe cineva, inima lui va sta
în siguranţă; dacă va lumina pe cineva, mintea lui se va odihni în adevărul veşnic.”

„A căror minte necredincioasă a orbit-o dumnezeul veacului acestuia, ca să nu vadă strălucind

lumina Evangheliei slavei lui Hristos, care este chipul lui Dumnezeu.”

Noi credem că „dumnezeul veacului acestuia”, despre care vorbeşte sf. ap. Pavel aici, este
diavolul. Însuşi Domnul Isus a numit pe Satana „stăpânitorul lumii acesteia” ( Ioan 12:31; Ioan
14:30; Ioan 16:11). Iar sf. ap. Pavel, în altă parte a Scripturii, spune limpede că Satana orbeşte
ochii oamenilor, (vezi F. Ap. 26:18).

Satana, prin mijloacele lui de amăgire, luptă cu toate puterile să ţină pe oameni în orbie, ca să nu
poată ajunge la cunoaşterea adevărului Evangheliei Domnului Isus şi astfel să rămână mai
departe robii păcatului, ai mizeriei şi ai morţii. El le orbeşte mintea prin microbul necredinţei, pe
care îl înmulţeşte prin diferite căi: falsă ştiinţă, slavă deşartă, uşurătate, iubire de bani şi păcate
trupeşti.
Omul cu mintea oarbă este purtat încoace şi încolo, pe unde vrea diavolul să-l ducă, împlinindu-i
planurile lui. Este calul orb, coborât în mina întunecoasă, care trage la vagonetele cu cărbuni.

Vorbind despre mintea întunecată şi despre gândurile negre, unii din sfinţii părinţi, au cuvinte
precise, care limpezesc frumos adevărul acesta.

Sf. Marcu Ascetul zice: „Mintea devine oarbă prin trei patimi: iubirea de argint, slava deşartă şi
plăcerea.”

Sf. Antonie cel Mare: „Sămânţa patimilor sunt gândurile rele. În minte seamănă diavolul această
blestemată sămânţă.”

Ilie Ecdicul (învăţător creştin, sec. 8): „Dracii războiesc sufletul mai ales prin gânduri, nu prin
lucruri.”

Sf. Maxim Mărturisitorul: „Războiul dracilor împotriva noastră prin gânduri, e mai periculos ca
războiul cel prin lucruri.”

Sf. Ioan Gură de Aur: „Cine, prin necredinţă, a ajuns orb cu mintea, nu mai poate vedea lumina
tainelor Evangheliei.”

Oricât de frumoase lucruri duhovniceşti i-ai arăta unui orb spiritual, el va rămâne de piatră.

În catedrala unui oraş din apus se află un tablou minunat, care reprezintă ultimele clipe ale
Domnului Isus pe cruce. Pe faţa Lui este exprimată o dragoste mare, o seriozitate adâncă şi o
durere sfâşietoare, Ioan, apostolul iubit, priveşte sus la El, iar Maica Domnului zace leşinată la
picioarele crucii şi este sprijinită de Măria Magdalena. Când se dă perdeaua la o parte, căci, de
obicei tabloul este acoperit, privitorul se simte biruit de priveliştea din faţa sa; el nu poate rosti
nici un cuvânt şi nu-şi poate lua ochii de la tablou. Este copleşit de admiraţie şi, ca sutaşul roman
de odinioară, exclamă: „Cu adevărat, Acesta era Fiul lui Dumnezeu!” – Dar, ia pe un cerşetor
orb, care stă cu pălăria întinsă la uşa catedralei, şi condu-l înaintea tabloului. Ei va sta înaintea
acestei minuni ca un stâlp rece de marmoră. Tot aşa este şi cu un orb spiritual.

Grea stare este orbia!

„A căror minte necredincioasă a orbit-o dumnezeul veacului acestuia, ca să nu vadă strălucind

lumina Evangheliei slava lui Hristos, care este chipul lui Dumnezeu.”

Evanghelia slavei este chipul lui Dumnezeu, nu chipul unei religii sau al unui om.

Dragul meu, poate şi tu eşti orb în vreo privinţă. Vrei să scapi de această nenorocită stare? Dacă
vrei, se poate. Domnul Isus este Marele Medic, care poate să vindece orice boală, deci şi orbia ta.
Chiar dacă nu poţi crede îndeajuns, ridică spre El dorinţa ta şi vei vedea minunea. Să ştii că mai
grea decât starea de orbie, este starea de nepăsare faţă de posibilitatea unei vindecări, adică să ai
lângă tine pe Cel care te poate vindeca, iar tu să-L respingi.
Doamne Isuse, Mântuitorul meu, îţi mulţumesc de harul vindecării pe care mi L-ai dat.
Păstrează-mi ochii aţintiţi spre Tine necurmat, ca să pot avea totdeauna o lumină limpede şi
astfel să arăt şi altora calea mântuirii Tale. Fii binecuvântat! Amin.

2 Corinteni 4 : 5

Când cauţi să-ţi arăţi talentul tău în predică, în cântare sau în scris, ca să fii deasupra celorlalţi,
care fac acelaşi lucru, tu nu propovăduieşti pe Hristos, ci pe tine însuţi.

Când lauzi pe oameni, ca prin aceasta să primeşti laudele lor, tu nu propovăduieşti pe Hristos, ci
pe tine însuţi.

Când faci un bine cuiva, rostind Numele Domnului, dar aştepţi apoi laude pentru acest bine, tu
nu arăţi pe Hristos, ci pe tine însuţi.

Când vorbeşti despre gruparea religioasă din care faci parte, socotind-o mai bună decât altele,
îndemnând pe oameni să intre în această grupare, tu nu propovăduieşti pe Hristos, ci gruparea ta,
pe tine însuţi.

Când din toată activitatea ta pe ogorul Evangheliei, urmăreşti un câştig cât de mic, sau slavă
deşartă, tu nu propovăduieşti pe Hristos, ci pe tine însuţi.

Cât de viclean este eul omului! Cât de perfect se ascunde în dosul celor mai frumoase şi
nevinovate lucrări, ca de acolo să-şi tragă hrana, prin care să crească şi apoi să stăpânească!

Cel mai mare duşman al nostru este eul (firea veche) din noi.

Cine câştigă biruinţa asupra lui însuşi, toate celelalte biruinţe sunt uşor de câştigat.

Singurul loc al eului nostru este crucea. Numai aşa putem avea linişte din partea lui şi numai aşa
putem merge fără şovăieli pe calea mântuirii. Cine-şi răstigneşte clipă de clipă firea veche, este
sigur de biruinţă în lupta cea bună a credinţei. Numai când eul nostru este pus pe cruce, suntem
siguri că propovăduim pe Hristos, fie prin trăirea noastră, fie prin vorbirea sau lucrarea noastră.

„Căci noi nu ne propovăduim pe noi înşine, ci pe Domnul Hristos Isus. Noi suntem robii voştri,
pentru Isus.”

Numai cel cu adevărat izbăvit de orice robie – robia păcatului, a eului, a duhului de partidă sau a
lucrurilor pământeşti – poate fi cu adevărat robul tuturor, pentru Isus.

Domnul Isus S-a făcut robul nostru, ca să ne ducă la mântuire şi fericire veşnică. Noi, dacă
suntem cu adevărat urmaşii Lui, să învăţăm de la El, ca să fim robii tuturor, în vederea mântuirii
şi îndumnezeirii lor.

Cine este cu adevărat rob, nu mai urmăreşte slava sa, ci numai slava Stăpânului.
Suntem cu adevărat robii fraţilor noştri, numai atunci, când pe orice cale, urmărim binele lor
veşnic, când vrem cu orice preţ să se vadă Domnul Isus mai limpede în viaţa lor.

„Noi suntem robii voştri, pentru Isus.”

Dar numai pentru Isus, nu pentru alte scopuri.

2 Corinteni 4 : 6

Tot ceea ce am primit de la Dumnezeu: viaţă, mântuire, daruri pământeşti, daruri duhovniceşti,
lumină ca să cunoaştem adevărul Lui, totul are în vedere un singur scop: înălţarea luminii
cunoştinţei slavei lui Dumnezeu pe pământ, pentru ca oamenii să vină la mântuire.

„Ne-a luminat inimile, pentru ca să facem să strălucească lumina cunoştinţei slavei lui
Dumnezeu pe faţa lui Isus Hristos.”

Darurile lui Dumnezeu, date nouă, au în vedere împlinirea planului Său pe pământ. Nu ne-a dat
aceste daruri numai pentru noi, bucurându-ne de ele în chip egoist. Nu. Toate trebuie să slujească
scopului înalt, împreună cu viaţa noastră.

Ne-a luminat inima, pentru ca noi, la rândul nostru, să facem să strălucească lumina cunoştinţei
slavei lui Dumnezeu pe faţa lui Isus Hristos.

Dumnezeu are nevoie de oameni, pentru a-Şi arăta lumina adevărului Său lumii. „Voi sunteţi
lumina lumii” – spunea Domnul Isus ucenicilor Săi. (Mat. 5:14). Omul credincios este purtătorul
luminii dumnezeieşti, este obiectul pe care se opreşte lumina Soarelui Neprihănirii, ca s-o
răsfrângă apoi în jurul său.

Lumina soarelui nu are o realitate efectivă în abisurile interplanetare. Pentru ca această lumină să
fie cu adevărat lumină trebuie să se reflecte asupra substanţei materiale a lumii. Vorbind despre
soare, Zarathustra rosteşte: „O, mare astru, care ar fi fericirea ta, dacă n-ai avea pe cine să
luminezi?

Dumnezeu vrea să ne facă împreună lucrători cu El, la mântuirea şi luminarea lumii. Vrea să ne
facă lumini adevărate. Zice un proverb: „Lumina nu arde când o ţii în jos.”Ca să fim lumină,
trebuie să umblăm după lucrurile de sus.

Domnul Isus Hristos, Mântuitorul păcătoşilor, trebuie înălţat în toată fiinţa noastră, în orice timp
şi în orice loc. Pentru acest lucru primim lumină din partea lui Dumnezeu Tatăl, prin Duhul
Sfânt,

Cineva poate să aibă o cunoştinţă (lumină) mare în tainele Scripturii Sfinte, dar dacă această
cunoştinţă nu slujeşte practic la înălţarea Domnului Isus Hristos şi a jertfei Sale în faţa
păcătoşilor, nu aduce nici o roadă şi, deci, nici în faţa lui Dumnezeu, nu are valoare.
Dacă suntem luminaţi de Dumnezeu, lucrul acesta să se vadă din trăirea noastră. Faţa şi inima
nostră să arate lumina bucuriei, a păcii şi a dragostei lui Dumnezeu.

Sunt oameni posomorâţi a căror prezenţă ne face să nu ne simţim bine şi ne apasă.

Dar sunt şi oameni pe a căror faţă şi în a căror fiinţă este o strălucire care face bine tuturor celor
ce vin în legătură cu ei. Această strălucire n-o putem avea la comandă şi după voinţa noastră; nu.
Ea trebuie să iasă din inimă, să fie adică în adâncul inimii noastre.

Pe faţa Domnului Isus s-a arătat strălucirea slavei lui Dumnezeu. Suntem oameni fericiţi, dacă
lumina cunoştinţei slavei lui Dumnezeu ne umple inimile. Atunci şi cei ai casei noastre, cei ce
lucrează împreună cu noi şi toţi cu câţi avem a face, văd această lumină şi sunt atraşi de ea.

Cât de mare lucru este acesta ca noi să purtăm cu noi ceva din lumina cunoştinţei slavei lui
Dumnezeu! De aceea să privim mereu la Domnul Isus, pentru ca razele Lui să lucreze asupra
noastră şi dragostea Lui să strălucească în noi şi să se răsfrângă şi asupra celor din jurul nostru.

În timpuri mai de demult, exista în munţii Alpi obiceiul, după care, cineva era rânduit să stea
dimineaţa pe un vârf înalt, pentru ca îndată ce se înălţa soarele la orizont, să sufle cu putere în
corn şi să dea de ştire ivirea zilei. În chipul acesta, în acele vremuri, răsuna de la un vârf de
munte la altul, o slăvire adusă lui Dumnezeu, care se auzea departe.

O, voi suflete fericite, fraţii mei, care aţi văzut răsăritul Soarelui Neprihănirii, faceţi să răsune
inima şi glasul vostru, pentru ca slăvirea Lui să se audă până departe.

„…Ne-a luminat inimile, pentru ca să facem să strălucească lumina cunoştinţei slavei lui
Dumnezeu pe faţa lui Isus Hristos.”

Ceea ce ne izbeşte privirea în cap. 3 şi 4 din epistola a doua către Corinteni este slava. Acest
cuvânt vrem să-l subliniem şi în versetul de mai sus şi în alte versete: „Lumina cunoştinţei
slavei…” (verset. 6). „Evanghelia slavei lui Hristos…” (verset. 4). „Privim cu faţa descoperită,
ca într-o oglindă slava Domnului şi suntem schimbaţi în acelaşi chip al Lui, din slavă în
slavă…” (cap. 3:18). „Căci întristările noastre uşoare de o clipă lucrează pentru noi tot mai
mult o greutate veşnică de slavă.” (cap. 4:17).

Cei mai mulţi dintre credincioşi înţeleg că slava este cerul. Fără îndoială, că şi cerul face parte
din slavă, dar nu este numai atât. Nu numai când vom ajunge în cer vom intra în slavă şi, deci,
atunci o vom cunoaşte. Slavă înseamnă desăvârşirea lui Dumnezeu în totalitatea ei. Acest lucru
s-a văzut în Persoana Domnului Isus Hristos, şi se vede, într-o măsură oarecare, în fiecare urmaş
al Său adevărat. Când însă trupul stării noastre smerite va fi schimbat, vom fi şi noi asemenea
trupului slavei lui Hristos. (vezi Filipeni 3:21). La slava aceasta vom ajunge toţi odată, atunci
când va fi răpirea Bisericii.

Punctul culminant al slavei – şi acum şi în veşnicie – este şi va fi dragostea. Dacă Domnul Isus ar
fi străbătut această lume, fără a arăta dragostea Sa, unde ar fi fost slava Sa? „Şi noi am privit
slava Sa, ca slava singurului născut din Tatăl.” ( Ioan 1:14). Slava Sa nu putea fi măsurată decât
prin ceea ce exista în inima Tatălui, trimiţând aici jos, pe singurul Său Fiu, pentru noi. Slava Sa
era dragostea Sa, dragoste care se arăta sub forma îndurării pentru păcătos.

Chiar şi faptul că Dumnezeu a dat Domnului Isus, după înviere, o slavă neînchipuit de mare, care
umple acum cerul, este tot dragostea Sa arătată în chip strălucit, fără văl.

Să arătăm dragoste în legăturile noastre cu oamenii, şi, în felul acesta, facem să strălucească
lumina cunoştinţei slavei lui Dumnezeu pe faţa lui Hristos.

Suntem cuprinşi în slava lui Dumnezeu în măsura în care iubim.

2 Corinteni 4 : 7

Adevăraţii creştini sunt vase purtătoare de comori nebănuite. Nici un creştin nu este în afara
acestei chemări înalte: purtător de comori veşnice.

Noi, care am primit, prin credinţă, pe Domnul Isus ca Mântuitor personal, am fost născuţi din
nou de Dumnezeu, şi odată cu naşterea din nou am primit comori dumnezeieşti.

În versetul de mai sus, sf. ap. Pavel vorbeşte despre o comoară pe care o purta în el, în trupul lui,
acest vas slab de lut. Ce să fie oare comoara despre care vorbeşte aici? Veţi spune fără nici o
greutate: Comoara aceasta este Domnul Isus. E adevărat că Domnul Isus este Comoara
comorilor, dar în acest verset, după felul cum sunt înşirate cuvintele şi în legătură cu cele spuse
în versetele dinainte, comoara este ori slujba de a vesti Evanghelia, ori tot ce cuprinde
Evanghelia, adică marea mântuire în Domnul Isus Hristos.

Orice credincios adevărat poartă în sine această comoară, pe care trebuie s-o folosească spre
slava lui Dumnezeu şi pentru mântuirea multor suflete. Cine n-o foloseşte devine tot mai slab şi
mai lumesc. În loc să fie o pricină de înălţare şi de viaţă pentru alţii, este o pricină de poticnire şi
de moarte.

Câtă nevoie este în lume de slujitori curaţi şi plini de râvnă pentru mântuirea sufletelor!

Dacă suntem conştienţi că purtăm în noi comoara slujbei pentru mântuirea păcătoşilor şi pentru
întărirea credincioşilor, să fim fericiţi şi să nu stăm nici o clipă în nelucrare.

Ce poate fi mai frumos, mai bun şi mai folositor decât să vesteşti oamenilor siguranţa iertării în
sângele Domnului Isus?

Un gând vrem să subliniem în versetul amintit: „vase de lut.”

„Comoara aceasta o purtăm în nişte vase de lut, pentru ca această putere nemaipomenită să fie
de la Dumnezeu şi nu de la noi.”

Vase de lut! Tot ce este mai simplu, mai comun! Un vas de fier valorează mai mult decât un vas
de lut; un vas de bronz, mai mult decât un vas de fier; un vas de argint sau de aur, mai mult decât
un vas de bronz. Sf. ap. Pavel îşi atribuie calitatea unui vas de lut. Dar de ce a ales Dumnezeu un
astfel de vas, ca să-Şi pună comoara Sa? Răspunsul este dat chiar în verset: „Pentru ca această
putere nemaipomenită să fie de la Dumnezeu şi nu de la noi.” Aşa face El. Alege lucrurile slabe
ca să-Şi arate puterea Sa. Ce s-ar fi întâmplat, dacă sf. ap. Pavel ar fi fost altceva decât un vas de
pământ? Pe de o parte, el ar fi putut să-şi atribuie culmea puterii, pe de alta, comoara n-ar fi putut
să strălucească în afară. Trebuia deci un vas de lut, dar mai ales un vas care trebuia sfărâmat. Ce
pildă minunată avem în Sfânta Scriptură, când însoţitorii lui Ghedeon au mers să se lupte cu
Madian! Făcliile lor erau purtate în urcioare goale şi, pentru a face să se răspândească lumina
trebuiau să spargă ulcioarele.

Comoara de lumină şi de viaţă pe care Dumnezeu voia s-o dea fraţilor din Corint, cât şi tuturor
credincioşilor din toate timpurile, era purtată într-un vas de lut.

Sf. ap Pavel descrie cum Dumnezeu hotărâse în privinţa lui, nu să sfarme complet vasul, ci să-l
crape. Necazul şi prigoanele îi atingeau vasul şi el trebuia să rabde liniştit şi încrezător, pentru că
Dumnezeu veghea asupra comorii Sale, în vederea lucrării pe care o avea de făcut.

„Comoara aceasta o purtăm în nişte vase de lut, pentru ca această putere nemaipomenită să fie
de la Dumnezeu şi nu de la noi.”

Condiţia ca puterea să fie de la Dumnezeu, putere care înviază sufletele la o viaţă nouă, este
aceasta: comoara să fie neapărat în vase de lut – smerenia, adică slăbiciunile noastre în care
lucrează puterea harului dumnezeiesc.

Numai în vase de lut se păstrează apa mai proaspătă. Vasele de aur nu sunt potrivite pentru apă.

Dacă suntem conştienţi că n-avem nici o valoare, că suntem dintr-un material slab – lutul –
trebuie să fim îngăduitori cu cei slabi şi să nu-i judecăm aspru. Calităţile nu sunt ale noastre, ci
sunt comoara lui Dumnezeu pusă în noi şi lui I se cuvine toată slava. Când cineva îşi atribuie lui
calităţile pe care le are, atunci ies la iveală multe defecte. Fiecare are defectele calităţilor care şi
le atribuie.

Geniile religioase, ca şi celelalte, au de obicei defectul unilateralităţii (îngustimii), ba chiar şi al

fanatismului.

Să nu uităm că noi nu suntem ai noştri ci ai Domnului Isus şi că ucenicii Lui n-au nici o vază în
lumea aceasta. Ei trebuie să meargă pe drumuri de durere, care-i smeresc, dar care îi fac cu
adevărat folositori pe pământ. Aceasta-i calea lui Dumnezeu, pentru ca să se arate puterea şi
slava lui în viaţa noastră. Odată şi odată vom înţelege bine totul şi atunci îi vom mulţumi cu
recunoştinţă, pentru felul Său minunat de a lucra.

2 Corinteni 4 : 8

Ochiul Tatălui Ceresc este necurmat asupra noastră, ca să nu ni se întâmple nimic rău, nimic din
ceea ce ne-ar primejdui viaţa cea nouă, nimic străin de planul Său, care are în vedere creşterea şi
desăvârşirea făpturii celei noi dinăuntrul nostru.
Chiar când suntem încolţiţi din toate părţile şi în toate chipurile, Tatăl nostru nu va îngădui nici
un fir de păr peste greutatea pe care o putem duce. Niciodată nu va lăsa ca răbdarea noastră să
ajungă aproape de capăt. Durerea şi încercarea se vor sfârşi cu mult mai devreme de capătul
răbdării noastre. Totdeauna în cele mai grele necazuri, va fi o uşă care ni se va deschide spre
lărgime, spre izbăvire. Niciodată nu vom ajunge într-o fundătură: „Suntem încolţiţi în toate
chipurile, dar nu la strâmtorare…”

Binecuvântat să fie Dumnezeul nostru, Dumnezeul dragostei şi al harului nemărginit, pentru

minunata Sa orânduire, care are în vedere numai binele nostru veşnic. Noi nu vedem şi nu
înţelegem rostul multor lucruri care vin peste noi, dar El, care cântăreşte totul cu cea mai mare
precizie, ştie ce ne trebuie. El nu ne dă prea mult soare, dar nici prea mult nor, ci totul este
potrivit cu nevoile noastre. Să ne încredem, deci, deplin în dragostea Lui purtătoare de grijă.

Adevărat scrie pr. Iosif Trifa: „Necazurile, întristările, încercările sunt băţul, sunt nuiaua cu care
Domnul loveşte pe fiii Săi, pentru a-i opri din calea pierzării şi a-i întoarce „acasă” la El.”

Sunt încercări pentru îndreptarea noastră şi sunt încercări pentru biruinţa lucrării lui Dumnezeu
prin noi. Să fim fericiţi că suntem aleşi pentru acest măreţ scop. Din orice încercare, dacă
rămânem credincioşi şi liniştiţi, ieşim mai asemănători cu Domnul Isus, mai roditori şi mai
întăriţi în nădejde.

Zice învăţătorul creştin Teofilact: „Deşi suntem vase de lut şi din toate părţile primim lovituri, cu
toate acestea nu ne sfărâmăm după cum ar fi natural să se întâmple, nici comoara din noi n-o
pierdem, fiindcă Dumnezeu este Tăria şi Nădejdea noastră.”

Slavă I se cuvine în veci, pentru că viaţa noastră este în mâna Lui cea tare şi nimic nu vine peste
noi fără ştirea Lui şi pentru binele nostru. Amin.

2 Corinteni 4 : 9

Aşa cum pentru sf. ap. Pavel, Dumnezeu hotărâse să nu-i sfarme de tot vasul, ci numai să i-l
crape, pentru ca, în felul acesta, să vadă că nu-i părăsit şi că preţioasa comoară din el este păzită
cu mare grijă, tot aşa, Dumnezeu, îngăduie să vină suferinţe peste noi, ca să ne întărească mai
mult viaţa cea nouă şi să ne desăvârşească încrederea în dragostea Lui purtătoare de grijă.

Dacă ne-am predat Domnului cu adevărat el nu ne mai părăseşte-nu mai poate să ne părăsească.
Pentru El ar fi o pierdere mai mare decât pentru noi. e adevărat, noi ne-am pierde viaţa, dar El Şi-
ar pierde onoarea. Aşa ceva nu se poate întâmpla. Numai în cazul când noi, în mod conştient, ne
smulgem din braţul Lui şi nu mai vrem să venim înapoi, numai atunci El ne lasă, pentru că nu
vrea să ne mântuiască cu forţa. Încă odată spunem: aşa ceva nu se poate întâmpla.

„Prigoniţi, dar nu părăsiţi; trântiţi jos, dar nu omorâţi.”

Un credincios al Domnului din Anglia, în timpul prigoanei, a fost dus în faţa eşafodului pentru a
fi decapitat. Văzând eşafodul, a scos din buzunar Noul Testament şi a început să se roage astfel:
„O, Doamne, arată-mi un verset care să mă întărească în această scenă groaznică.” A deschis
apoi cartea şi ochii i-au căzut pe text. Imediat a închis-o şi a zis: „Slavă Ţie Doamne! Asta îmi
ajunge.”

„Prigoniţi, dar nu părăsiţi; trântiţi jos, dar nu omorâţi.”

Aşadar să nu ne mirăm când vedem un copil al lui Dumnezeu „trântit jos” (indiferent de ce
natură ar fi această trântire). „Totuşi va sta în picioare căci Domnul are putere să-l întărească să
stea. Dacă stă în picioare sau cade, este treaba stăpânului său.” (Romani 14:4).

„Prigoana nu e o întâmplare în viaţa creştină” – zice un om al lui Dumnezeu.

„Nu vă descurajaţi când sunteţi prigoniţi – scria Sundar Syng. Pietrele cu care sunteţi loviţi de
bârfeala oamenilor sunt cea mai bună dovadă de rodnicie a vieţii noastre.

E un har deosebit din parte Domnului, să suferi pentru numele Lui, pentru Evanghelia Lui
slăvită.

Ferice va fi de noi, când, din pricina Mântuitorului nostru, îndurăm prigoane şi necazuri.

Domnul îşi îndreaptă privirile peste tot pământul, ca să sprijinească pe acei a căror inimă este
întreagă a Lui. (2 Cronici 16:9). Dar dintre aceştia cei care sunt mai în atenţia Lui, sunt
credincioşii care trec prin suferinţe. În chip deosebit, Dumnezeu Se îngrijeşte de ei, ca să-i
întărească şi să nu se atingă nimeni de viaţa lor (viaţa cea nouă).

„Prigoniţi, dar nu părăsiţi; trântiţi jos, dar nu omorâţi.”

Zice sf. Ioan Gură de Aur: „Ai văzut cât câştig este din necazuri? Căci şi puterea lui Dumnezeu
şi harul Lui, în acelaşi timp, se arată mai mult.” Iar Teodoret al Cirului limpezeşte adevărul
despre suferinţă când zice: „Căci dacă nu ne-ar lovi nimic, nu s-ar arăta mărirea dumnezeieşti firi
în noi şi ne-am asemăna cu răsadurile care se topesc în foc.”

Fraţii mei, când vin prigoanele şi necazurile asupra noastră, să nu uităm că tocmai atunci suntem
mai în atenţia lui Dumnezeu, tocmai atunci dragostea Lui purtătoare de grijă ne învăluie mai
mult, tocmai atunci ni se pregăteşte o cunună mai frumoasă.

Să dăm slavă lui Dumnezeu, pentru acest har deosebit, şi să ne alipim mai mult de El, prin
credinţă.

2 Corinteni 4 : 10

Numai în măsura în care purtăm moartea Domnului Isus în trupul nostru, se arată şi viaţa Lui în
noi. Şi numai în măsura în care se vede viaţa Lui în noi, suntem creştini adevăraţi. Altă cale nu
există.

Întâi moartea şi apoi viaţa. Aşa este acum.

Gândul care L-a adus pe Domnul Isus pe pământ, era ca să-Şi dea viaţa ca jertfă, pentru
mântuirea omului păcătos.

Gândul principal al urmaşilor lui Hristos, aici pe pământ, trebuie să fie ca al Stăpânului lor: să-şi
dea viaţa. Căci numai cine-şi dă viaţa va avea viaţă.

Cine poartă în sine moartea, nu se mai teme de moarte.

Sf. ap. Pavel purta în orice timp şi în orice loc moartea Domnului Isus în trupul său, de aceea nu
se mai temea de moarte, de aceea viaţa Mântuitorului său se arăta din plin în el, de aceea lucrarea
Evangheliei propăşea în mâinile lui.

Numai cine se supune până la moarte lui Dumnezeu, este destoinic pentru lucrarea vieţii celei noi
din Dumnezeu în lume.

Purtăm cu adevărat moartea Domnului Isus în trupul nostru, când se vede în noi şi moartea faţă
de păcat, faţă de lume şi faţă de noi înşine, atârnând întru totul de Dumnezeu. Aşa era sf. ap.
Pavel.

„Purtăm întotdeauna cu noi, în trupul nostru, omorârea Domnului Isus, pentru ca şi viaţa lui
Isus să se arate în trupul nostru.”

Noi, cei care credem în Domnul Isus, murim ca să trăim. Nu murim fără nici un scop. Murim ca
să se arate în noi viaţa Mântuitorului nostru. Cine moare în felul acesta nu se mai teme de
moarte. Noi preţuim viaţa Domnului Isus, de aceea ne-o dăm pe-a noastră.

O femeie credincioasă spunea: „în fiecare dimineaţă, mai înainte de a coborî treptele, îmi moi
picioarele în apele morţii, şi astfel nu mă mai tem de clipa când mă voi afunda cu totul în apele
morţii.”

Cei, care mor în fiecare zi – cum de altfel trebuie s-o facă orice urmaş al Domnului Isus – vor fi
mereu gata de moarte.

Un credincios cu numele de Bengel, spunea:” Creştinul adevărat nici nu trebuie să facă atâta caz
de moarte. Când mă aflu într-o societate şi vine cineva la uşă şi spune: „Domnul Bengel este
chemat”, atunci părăsesc imediat acea societate, cu conversaţia ei, mă strecor afară fără să fiu
simţit şi sunt dus… se poate ca după un timp să se spună: „Bengel s-a retras.” – Da, asta-i totul,
şi acesta este felul cum aş dori să mor, adică Dumnezeu să bată la uşa mea şi eu, fără multă
vorbă, să mă strecor afară.”

„Purtăm întotdeauna cu noi, în trupul nostru, omorârea Domnului Isus, pentru ca şi viaţa lui
Isus să se arate în trupul nostru.”

Trebuie câteodată, să simţi fiorul apropierii fiarelor sălbatice, pentru ca să ştii să pui preţ pe
apropierea lui Dumnezeu.
În vechime, se obişnuia ca palma pe care o primea sclavul din partea stăpânului său, să însemne
eliberarea lui. Şi ce n-ar fi dat bietul sclav, ca să primească o palmă oricât de dureroasă ar fi fost
ea! în Evul mediu, cavalerii erau făcuţi prin lovituri de sabie pe umeri; şi ce-l mai interesa pe cel
care dorea să fie ridicat la rangul de cavaler, dacă mâna împăratului era grea! Dacă Domnul
urmăreşte ridicarea slujitorilor Săi pe o treaptă mai înaltă a vieţii duhovniceşti, le trimite deseori
întristări mari. El face din Iacov un biruitor, după ce îi dă o lovitură grea.

Ori de câte ori Dumnezeu ne dă o lovitură grea, o dă numai în legătură cu o năzuinţă mai mare.
Urmează îndată înălţarea.

Sf. ap. Pavel iese din furtuna de pe mare mai încrezător ca oricând şi mai destoinic pentru
lucrarea Domnului.

Spunea Spurgeon: „Dacă Dumnezeu nu ne ia necazul, ne va da cu siguranţă, putere să-l purtăm.”

„Purtăm întotdeauna cu noi, în trupul nostru, omorârea Domnului Isus, pentru ca şi viaţa lui
Isus, să se arate în trupul nostru.”

Nu numai din când în când ci totdeauna trebuie să purtăm în trupul nostru omorârea Domnului
Isus, pentru ca necurmat să se vadă viaţa Lui în noi.

Viaţa cea nouă în noi să se păstreze numai pe moartea celei vechi şi aceasta este o lucrare
neîntreruptă.

Numai cine moare cu adevărat, trăieşte cu adevărat. Aici este taina vieţii creştine.

2 Corinteni 4 : 11

Când Thomas Morus (om de stat englez şi credincios în acelaşi timp, 1478 – 1535) a fost judecat
şi condamnat la moarte de Henric al VIII-lea, soţia lui, Luiza, a încercat să-l înduplece, ca să se
supună voinţei regeşti, făgăduind adevărul. El însă i-a zis: „Draga mea Luiza, după cum vezi, nu
mai sunt tânăr, spune-mi dar, cam câţi ani aş mai putea trăi?” Ea a răspuns: „Mai poţi trăi încă
douăzeci de ani.” – „Atunci tu eşti o negustoreasă tare nepricepută”, îi replică Thomas. „Pentru
douăzeci de ani de viaţă pământească să-mi pierd eu o veşnicie fericită şi să mă osândesc pentru
veşnicie?”

„Căci noi cei vii totdeauna suntem daţi la moarte din pricina lui Isus…”

De subliniat gândul: „noi cei vii suntem daţi la moarte…” Nu oricine poate fi dat la moarte din
pricina lui Isus, ci numai cei care au fost înviaţi de El la o viaţă nouă, cei care sunt cu adevărat
creştini, cei care sunt vii în lucrarea Lui, mărturisindu-l în orice timp şi în orice loc. Da, ei pot fi
daţi la moarte.

„Ucenicul Domnului Isus – spunea fr. Ioan Marini – şi lucrarea lui Dumnezeu în lume, îşi poartă
paşii pe calea crucii, prin mii de piedici şi suferinţe.” Adevărat scria şi Thomas Kempis:” Dacă tu
nu vrei să suferi nici un necaz, cum vei fi prietenul lui Isus cel Răstignit?”
Domnul Isus-adevărul, n-are loc în lumea minciunii. Este urmărit şi prigonit. Ucenicii Lui, de
asemenea, sunt urmăriţi şi daţi la moarte totdeauna. Până la sfârşitul veacului, adevăraţii urmaşi
ai lui Hristos nu au altă cale prin lume decât calea crucii. Ei sunt mereu daţi morţii, dar nu
moartea este cea care-i biruieşte, ci ei biruiesc moartea.

Dumnezeu îngăduie ca slujitorii Lui să fie daţi morţii, numai ca să se vadă mai limpede viaţa lui
Hristos în ei.

Prin ferestrele morţii se vede mai limpede viaţa cea nouă din Hristos.

„…Totdeauna suntem daţi la moarte din pricina lui Isus, pentru ca viaţa lui Isus să se arate în
trupul nostru muritor.”

Ţinta mântuirii este una singură: viaţa lui Isus în trupul muritor al creştinului. Nu este creştin
acela în care nu se arată viaţa Domnului.

Aşa cum a trăit El pe pământ: viaţă de sfinţenie, de lepădare de sine, de lumină, de adevăr, de
dragoste şi de ascultare. Nu este creştin acela care trăieşte o viaţă de compromis: să fie bine şi cu
lumea şi cu Dumnezeu; şi cu lumina şi cu întunericul; şi cu păcatul şi cu neprihănirea. Nu este
urmaş al lui Hristos, acela care şi-a legat inima de pământul unde El nu avea nimic afară de
cruce, căci atât i-a dat Lui pământul. Păsările cerului aveau cuiburi şi vulpile aveau vizuini, dar
El nu avea unde să-Şi plece capul.

Nu este creştin acela care nu arde în focul Lucrării lui Dumnezeu, care nu are pe inimă greutatea
slujbei sfinte de ridicare a celor căzuţi, de înviere a celor morţi, de izbăvire a celor legaţi. Cine
stă liniştit şi indiferent faţă de Lucrarea lui Dumnezeu, nu are în el viaţa lui Isus, care nu şedea
fără lucru nici o clipă.(vezi Ioan 5:17; Ioan 9:4). Cine stă liniştit când casa vecinului arde, este
ori nebun ori vrăjmaş. Nu poţi sta liniştit când în jurul tău vezi atâta lipsă de ajutor. Domnul Isus
nu era liniştit când ştia pentru ce a venit din cer, când vedea în jurul Lui munţi de nevoi şi dureri.

Dumnezeu nu are şomeri în Lucrarea Sa. Totdeauna se găseşte de lucru.

A trăi viaţa Domnului Isus, sub toate aspectele, iată ce vrea El de la noi. De altfel viaţa nu te lasă
în pasivitate. Acolo unde este viaţă, este mişcare, este lucrare, este progres. Numai moartea şi
somnul stau în nelucrare. Dumnezeu nu umblă cu jumătăţi de măsură: ori tot, ori nimic; ori calea
Lui, ori calea vrăjmaşului. Amestecul este totdeauna de la cel rău. Cine vrea să amestece viaţa lui
Isus cu viaţa păcatului, acolo trăieşte, de fapt, numai viaţa păcatului; cine amestecă adevărul cu
minciuna, trăieşte, de fapt, numai minciuna.

Cine s-a hotărât pentru Hristos, dovedeşte aceasta numai prin viaţa lui Hristos pe care o poartă în
trupul său muritor. Unde este viaţă din Hristos nu poate rămâne ascunsă.

Cine rămâne în foc primeşte viaţa focului.

Hristos trăieşte pe pământ prin fiecare urmaş al Său şi se dăruieşte tuturor prin cei care-L poartă.
Suntem purtători ai vieţii lui Hristos într-o lume a morţii. Numai Hristos este viaţă restul e
moarte; numai cine trăieşte viaţa lui Hristos, este viu şi numai el poate împărţi viaţă. Slujba
creştinului adevărat este de a împrăştia viaţa lui Hristos pe oriunde merge.

2 Corinteni 4 : 12

Orice viaţă are la temelie jertfa altei vieţi, asta şi când este vorba de viaţa fizică şi când este
vorba de viaţa duhovnicească.

Noi, copiii lui Dumnezeu de azi, ne trăim viaţa duhovnicească datorită jertfei Domnului Isus şi
datorită vieţii înaintaşilor noştri, care şi-au jertfit-o pe altarul Evangheliei. Mai trăim această
viaţă nouă datorită jertfirii vieţii celei vechi din noi. Trăim apoi viaţa fizică tot datorită jertfirii
altor vieţi: animale şi plante.

Viaţa nu se poate păstra decât prin moartea altei vieţi. E o lege de temelie a vieţii.

Unde lucrează bine moartea, acolo lucrează bine şi viaţa.

„Astfel că, în noi lucrează moartea, iar în voi viaţa.”

Sf. ap. Pavel îşi jertfea viaţa, ca să poată da viaţă altora.

Când îţi dai de bunăvoie viaţa, pentru ca alţii să trăiască prin tine, nu te mai temi de moarte,
biruieşti totdeauna şi eşti fericit, de fapt nimeni nu-i mai sigur de viaţă decât acel ce şi-o dă de
bunăvoie.

În Apocalipsa cap. 12:11, scrie: „Ei l-au biruit (pe diavolul), prin sângele Mielului şi prin
cuvântul mărturisirii lor, şi nu şi-au iubit viaţa chiar până la moarte.”

Câţiva tineri credincioşi din Anglia au plecat în regiunile sălbatice să propovăduiască păgânilor
Evanghelia.

– „Cum de nu vă temeţi? Aceşti sălbatici vă vor ucide, veţi muri înainte de vreme”, le-au spus
prietenii lor.

– „Noi am murit deja înainte de a ne hotărî să plecăm”, a răspuns unul din ei.

Drumul spre biruinţă şi spre roadă este atunci când nu ne mai temem de moarte, când zilnic ne
dăm morţii.

În istoria veche a Greciei – pe vremea lui Antigon – se povesteşte despre un caz interesant. Un
soldat, care avea o boală foarte dureroasă şi fără nădejde de vindecare – având doar puţin de trăit
– era mereu în fruntea celorlalţi soldaţi în luptă, şi făcea minuni de vitejie. El se arunca în
vârtejul cel mai fierbinte al bătăliei, căci şi aşa avea să moară de boala lui, şi totdeauna ieşea
biruitor. Teama de moarte îi dispăruse de tot. Auzind despre acest soldat, şi despre vitejia lui,
regele Antigon, l-a chemat şi l-a dat pe mâna celui mai iscusit medic, ca să-l vindece de boală.
După un timp, soldatul s-a vindecat şi a fost trimis din nou în luptă. De data aceasta însă, fiind
sănătos şi mergându-i bine în toate, nu s-a mai avântat în bătălie, ca atunci când, din pricina
bolii, nu-şi mai iubea viaţa. Acum şi-o apăra cu toată puterea şi ocolea cu grijă tot ce i-ar fi
putut-o primejdui.

Bucuriile lumii şi comodităţile vieţii acesteia sunt o piedică puternică în calea lucrării Domnului
pe pământ, o piedică în trăirea sfinţeniei adevărate. Cine nu se leapădă de tot ce are şi nu se dă
zilnic morţii, nu poate fi cu adevărat slujitor al Domnului Isus, nu poate câştiga biruinţe şi nici nu
va putea aduce roadă pe ogorul Evangheliei.

Ca să poată lucra bine viaţa lui Hristos în noi şi prin noi la alţii, trebuie mai întâi să lucreze bine
moartea, adică, prin Duhul, să omoram zilnic mădularele firii vechi, cum scrie la Coloseni 3:5.

Să rămânem în lumina Domnului, ca să înţelegem bine adevărul acesta.

2 Corinteni 4 : 13

A fi născut din nou, adică a fi creştin adevărat, înseamnă a fi stăpânit de duhul credinţei, şi toate
mişcările vieţii să arate lucrul acesta.

Credincios este numai omul care nu-şi poate ascunde credinţa, aşa cum nu-şi poate ascunde
viaţa.

Credinţa este ca lumina în întuneric: se vede. Şi prietenii şi neprietenii, şi îngerii şi dracii, ba

chiar şi animalele, toţi văd şi ştiu dacă cineva are sau nu are credinţă şi încredere în Dumnezeu.

Credinţa adevărată este întotdeauna însoţită de faptele lui Dumnezeu, pe care le-a pregătit să
umblăm în ele, după primirea duhului credinţei. (Efeseni 2:10).

„…Fiindcă avem acelaşi duh de credinţă, potrivit cu ceea ce este scris: „Am crezut, de aceea am
vorbit!”

Numai vorbele şi faptele izvorâte din credinţă au putere de convingere, căci numai ceea ce
izvorăşte din credinţă face lucrare pentru Dumnezeu şi pentru mântuirea oamenilor. Dumnezeu
Se bucură de noi şi de lucrările noastre, numai dacă duhul credinţei stăpâneşte totul.

Zice sf. Macarie cel Mare: „Cel ce pronunţă cuvinte duhovniceşti, fără să le simtă şi să le
trăiască, se aseamănă cu un om care umblă pe o arşiţă puternică de soare, printr-un loc pustiu şi,
în setea sa mare, îşi zugrăveşte un izvor de apă, ce ţâşneşte, în care el este arătat ca bând; dar în
timpul acesta buzele şi limba sa se usucă de sete. Se aseamănă iarăşi cu un om care vorbeşte
despre dulceaţa mierii fără s-o fi gustat.”

Limpede scrie şi sf. Vasile cel Mare în privinţa aceasta: „Cel ce vorbeşte despre lucrurile lui
Dumnezeu, fără credinţă, face o lucrare zadarnică”
Iar învăţătorul creştin Teofilact, spune cu apăs: „Trebuie să dovedim adevărurile dumnezeieşti nu
numai cu înţelepciunea noastră, ci mai ales cu credinţa noastră.”

Fraţii mei, să nu pornim în lucrarea lui Dumnezeu, până nu ne-am cercetat mai întâi, punându-ne
întrebarea: credem cu adevărat ceea ce spunem altora?

Dacă lucrarea lui Dumnezeu nu propăşeşte prin noi, cauza este una singură: nu credem cu
adevărat ceea ce vorbim, cântăm sau scriem.

Unde este credinţă adevărată este şi trăire adevărată.

Iată, Cuvântul Domnului ne-a vorbit şi astăzi.

2 Corinteni 4 : 14

Există o treaptă în viaţa de credinţă, pe care trebuie s-o ajungă orice credincios: treapta ştiinţei.

Trebuie să ajungem să ştim lucrurile duhovniceşti, nu numai să le credem, aceasta-i viaţa

normală în Hristos.

Cine crede bine, va ajunge să ştie bine lucrurile lui Dumnezeu, şi cine ştie bine nu va mai fi
clătinat de nici un vânt vrăjmaş.

Credinţa falsă duce la ştiinţă falsă, adică la neştiinţă. Din această pricină omul rătăceşte şi se
afundă în mlaştina deznădejdii.

Zice un înţelept francez (La Rochefoucauld): „Sunt trei feluri de ignoranţă (neştiinţă): a nu şti
ceea ce ar trebui să ştii, a şti rău ce ştii; a şti ceea ce n-ar trebui să ştii.”

Cel care, prin credinţă, şi-a încredinţat soarta în mâna lui Dumnezeu, şi este stăpânit de duhul
ascultării de adevărul sfânt, chiar dacă nu ştie bine unele lucruri duhovniceşti, va ajunge să le ştie
bine. Duhul lui Dumnezeu îl va călăuzi în tot adevărul, aşa cum este scris, ( Ioan 16:13).

Versetul de mai sus începe cu cuvintele: „Şi ştim că Cel ce a înviat pe Domnul Isus, ne va învia
şi pe noi împreună cu Isus, şi ne va face să ne înfăţişăm împreună cu voi.”

Învierea Domnului Isus este o realitate atât de puternică încât, pentru adevăraţii credincioşi, ea
nu mai trebuie crezută, ci trebuie ştiută.

Ştim că Dumnezeu a înviat pe Domnul Isus şi ştim că ne va învia şi trupurile noastre, în ziua
venirii Lui a doua oară. Ştim lucrul acesta pentru că, prin credinţă, am înviat acum, duhovniceşte,
la o viaţă nouă împreună cu Mântuitorul nostru.

Dacă, prin credinţă, am ajuns la realităţi duhovniceşti, acum în trupul acesta muritor, atunci ştim
sigur că vom trăi şi celelalte realităţi, care ne sunt făgăduite de Cuvântul lui Dumnezeu. Învierea
trupurilor este una din aceste realităţi. Nu mai credem în acest lucru pentru că îl ştim sigur. Ceea
ce ştii, nu mai trebuie să crezi.

„Ştim că cel ce a înviat pe Domnul Isus, ne va învia şi pe noi împreună cu Isus, şi ne va face să
ne înfăţişăm împreună cu voi.”

Binecuvântat să fii Tu, Dumnezeul nostru, pentru lumina pe care ne-o dai, ca să ne bucurăm din
plin de realităţile Tale, de făgăduinţele Tale sfinte. Îţi mulţumim pentru ajutorul pe care îl
primim de la Tine, ca să urcăm treptele vieţii celei noi, păşind, în multe privinţe, de pe treapta
credinţei pe treapta ştiinţei duhovniceşti. Dorim ca acest lucru să fie o realitate puternică în noi,
ca să nu mai fim purtaţi încoace şi încolo de orice vânt vrăjmaş. Dorim să trăim pentru Tine şi
pentru lucrarea Ta, ca să Te poţi bucura de noi totdeauna, amin.

2 Corinteni 4 : 15

Copii ai lui Dumnezeu, fraţii mei, cât de liniştiţi ar trebui să fim, în orice împrejurare, ştiind, prin
credinţă, că tot ce se petrece cu noi este numai şi numai spre folosul nostru veşnic!

Cât de încrezători ar trebui să fim în harul lui Dumnezeu, cum că nimic rău nu ni se poate
întâmpla, când e vorba de lucrurile dinafară, dacă în adevăr suntem credincioşi!

Câtă siguranţă ar trebui să domnească în fiinţa noastră, ştiind că Dumnezeu, Tatăl nostru are în
mâinile Sale atotputernice cârma întregului univers pentru prezent şi viitor, în cele mai mici
lucruri, aşa cum a avut-o şi în trecut!

Să ştim sigur şi să fim totdeauna conştienţi de adevărul acesta puternic. În viaţa celor credincioşi
nimic nu vine la întâmplare, ci totul are un scop precis, după planul cel desăvârşit şi veşnic al lui
Dumnezeu.

Copii ai lui Dumnezeu, fraţii mei, credeţi voi lucrul acesta?

Credinţa adevărată se dovedeşte prin trăirea de fiecare clipă.

Cuvântul lui Dumnezeu trebuie crezut şi împlinit practic. El este adevărul, şi numai adevărul dă
echilibru, linişte şi bucurie vieţii.

„Căci toate aceste lucruri se petrec in folosul vostru, pentru ca harul mare, căpătat prin mulţi,
să facă să sporească mulţumirile spre slava lui Dumnezeu.”

Dar absolut toate lucrurile lucrează împreună spre binele nostru, dacă iubim cu adevărat pe
Dumnezeu. De aceea trebuie să-l mulţumim cu recunoştinţă, pentru toate, căci prin toate câte vin
asupra noastră se dovedeşte din plin dragostea Sa nemărginită faţă de noi.

După cum într-o maşină uriaşă toate roţile şi rotiţele dinţate se învârtesc, mişcând una pe
cealaltă, tot aşa şi în viaţa noastră de copii ai lui Dumnezeu, toate lucrurile lucrează împreună
spre binele nostru. Cel mai mic şi mai neînsemnat lucru, pe care noi îl socotim aşa, este o rotiţă
care pune în mişcare întregul angrenaj de roţi. Roţile mari n-ar merge fără mişcarea celei mai
mici rotiţe.

Se povesteşte că într-o ţară din apus domnea o regină crudă faţă de credincioşii Domnului, care
dăduse legi şi porunci aspre, pentru stârpirea lor din toate colţurile ţării. Astfel, într-o localitate
depărtată, a fost prins un credincios bătrân, care după ce a fost bătut şi schingiuit îngrozitor, l-au
urcat într-un car special, ca să fie dus în capitala ţării, pentru a fi ars pe rug. Călăul, ca să-şi bată
joc de credinciosul osândit, i-a zis: „Poţi să mulţumeşti lui Dumnezeu şi pentru asta?” – „Da” –
răspunse credinciosul. „Slavă şi mulţumire Domnului pentru toate, căci toate lucrează împreună
pentru binele meu.” Călăul a râs batjocoritor. La o cotitură, carul s-a răsturnat, iar credinciosului,
care a căzut sub car, i s-a rupt un picior. Călăul, văzând cele întâmplate, i-a zis iarăşi
credinciosului: „Poţi mulţumi şi pentru asta lui Dumnezeu?” – „Binecuvântat să fie Dumnezeu
pentru toate, căci El nu greşeşte în ceea ce face”, – a răspuns din nou bătrânul credincios.

Călăul, împreună cu osânditul, în starea în care se aflau, nu şi-au mai putut continua drumul şi au
rămas într-o casă din apropiere, până la vindecarea piciorului. În timpul acesta, cruda regină a
murit subit, iar în locul ei s-a urcat pe tron un rege drept şi binevoitor faţă de credincioşii lui
Dumnezeu. El a anulat toate legile date de fosta regină.

Bătrânul credincios a dat slavă lui Dumnezeu, pentru că ia timpul potrivit i s-a rupt piciorul şi
astfel a scăpat cu viaţă.

Cât de minunate sunt lucrările lui Dumnezeu, şi cum cele mai mici lucruri au un rost mare în
viaţa noastră de credincioşi ai Săi! Să ne încredem deplin în El şi să-i mulţumim necurmat pentru
harul Lui cel mare revărsat peste noi, şi pentru toate lucrurile care vin în viaţa noastră. Să-l
mulţumim şi pentru cele plăcute şi pentru cele care nu ne plac, pentru că toate au în vedere binele
nostru veşnic şi slava lui Dumnezeu.

2 Corinteni 4 : 16

Nu prin puterea noastră, ci prin puterea Duhului Sfânt, prin lucrarea harului dumnezeiesc pe care
l-am primit, nu cădem de oboseală. Prin ceea ce suntem noi, sau prin ceea ce vine din noi înşine,
suntem doborâţi mereu, nu numai de oboseală, ci de toate ispitele şi luptele care vin asupra
noastră, iată de ce trebuie să rămânem necurmat sub călăuzirea Duhului Sfânt, – Puterea şi
Lumina noastră – ca să trăim o viaţă proaspătă, de biruinţă şi de roadă spre slava lui Dumnezeu.

Când cădem de oboseală, când nu mai avem plăcere de Cuvântul lui Dumnezeu, când întâlnirea
cu fraţii ne plictiseşte, este semn că am ieşit de sub călăuzirea Duhului Sfânt, că am rupt legătura
cu Dumnezeu prin rugăciune. În clipa când ne-am dat seama de starea aceasta, să alergăm îndată
la Domnul Isus, Mântuitorul nostru, să-l spunem durerea care ne apasă şi El ne va ridica. Să nu
amânăm, căci orice amânare duce la o stare de împietrire.

Trăim într-un veac deosebit. Satana ştie că mai are puţină vreme (Apoc. 12:12) şi de aceea caută
să înşele, dacă este cu putinţă, chiar pe cei aleşi.
Să lucrăm necurmat pe ogorul Evangheliei, căci numai legătura cu Dumnezeu prin rugăciune şi
lucrare, ne păstrează statornici în credinţa care biruieşte şi aduce roadă.

„Noi nu cădem de oboseală…”

Un om al lui Dumnezeu, dr. Cox şi-a închinat zilele vieţii lui răspândirii Evangheliei, în ţara
locuită de negri, numită Liberia, din Africa. Puţin timp înainte de cea din urmă călătorie a lui
într-acolo, un prieten i-a spus că merge la moarte, dar Cox a răspuns: „Atunci trebuie să vii după
mine şi să-mi scrii cuvintele care vor fi pe piatra de la mormântul meu.” – „Şi ce să scriu?” – l-a
întrebat celălalt. „De-ar fi să moară o mie de misionari, dar Africa tot să n-o părăsiţi.” Acest
cuvânt nu va fi uitat niciodată. La 7 martie 1833, el a debarcat în Liberia, iar la 28 iulie, acelaşi
an, a plecat la Domnul; răspândirea Evangheliei însă a fost bine întemeiată în acea ţară.

Cine iubeşte pe Domnul Isus, are milă de sufletele care nu-L cunosc pe El şi lucrează în vederea
aceasta, ca acelea să fie aduse la Domnul Isus. Şi chiar dacă lucrul acesta îi costă ceva, ba poate
îi costă mult, face: răsplata întrece orice închipuire. O, de ar umple Domnul pe credincioşii Săi
de tot mai multă râvnă în ce priveşte lucrarea de răspândire a Evangheliei!

„…Chiar dacă omul nostru de afară se trece, totuşi omul nostru dinăuntru se înnoieşte din zi în
zi.”

„Omul credincios – zice sf. Vasile cel Mare – este dublu: cel de afară (trupul) şi cel dinăuntru
(duhul). Trupul trebuie să fie unealta duhului şi nu invers.”

Cum se ajunge la această stare dublă? Căci nu toţi oamenii sunt dubli ci numai creştinii
adevăraţi. Răspunsul ni-l dă Cartea Sfântă a lui Dumnezeu: prin naşterea din nou, prin credinţă.
„Dar tuturor celor ce L-au primit (pe Hristos), adică celor ce cred în numele Lui, le-a dat
dreptul (puterea, în original) să se facă copii ai lui Dumnezeu, născuţi nu din sânge, nici din
voia vreunui om, ci din Dumnezeu.” ( Ioan 1:12-13). „Aţi fost născuţi din nou nu dintr-o
sămânţă, care poate putrezi, ci dintr-una care nu poate putrezi prin Cuvântul lui Dumnezeu,
care este viu şi care rămâne în veac.” (1 Petru 1:23).

Cine ascultă Cuvântul lui Dumnezeu şi-L primeşte în inimă, prin credinţă, ajunge la această
lucrare tainică a lui Dumnezeu: naşterea din nou. E o lucrare pe care Dumnezeu o face în om, dar
nu fără voia lui. Cine vrea, va fi născut din nou. În cel născut din nou se află a doua fire (firea
nouă) sau făptura cea nouă. (2 Cor. 5:17). Acesta-i omul dinăuntru, despre care vorbeşte versetul
de mai sus, om care, deşi e nou, se înnoieşte din zi în zi, adică se împrospătează şi creşte prin
Duhul Sfânt, prin rugăciune, prin Cuvântul lui Dumnezeu şi prin legătura frăţească.

Zice sf. Ioan Gură de Aur: „Naşterea din nou este o a doua creaţiune, căci din ceea ce nu eram
am fost aduşi la ceea ce suntem…” (Omil. 4, Efeseni).

„Toţi cei ce se apropie de Domnul şi cred în El – zice sf. Macarie cel Mare – se învrednicesc de
naşterea de sus.” (Omilia 30:3).
Aşa după cum trupul, fiind supus legilor fizice, se trece, adică îmbătrâneşte şi se întoarce în
ţărână de unde a fost luat, tot aşa omul cel nou, care este supus legilor Duhului se înnoieşte din zi
în zi, adică se desăvârşeşte şi arată tot mai limpede chipul şi asemănarea cu Dumnezeu.

Viaţa normală cu Domnul Isus, este o necurmată înnoire, o necurmată înălţare spre cele
dumnezeieşti.

După cum e natural ca trupul să meargă necurmat înspre pământul de unde a fost luat, tot aşa şi
omul cel nou (făptura cea nouă) se înalţă necurmat spre Dumnezeu de unde a primit naşterea din
nou.

Adevărat zice sf. Ioan Gură de Aur: „Dar cu cât omul de afară (trupul) slăbeşte, cu atât cel
dinăuntru se primeneşte (înnoieşte) din zi în zi…” (Predicile despre pocăinţă, predica a V-a).

Grija noastră de căpetenie, fraţii mei, trebuie să fie omul nostru dinăuntru, ajutându-l, prin tot ce
harul lui Dumnezeu ne-a pus la îndemână, să se înnoiască zi de zi. Iar omului dinafară (trupului)
să-i dăm cele necesare numai în vederea dezvoltării omului cel nou. Să nu facem un scop din
grija pentru trupul trecător, iar pe omul netrecător (omul cel nou) să-l lăsăm pe planul al doilea, e
una din ispitele cele mai mari, cu care diavolul înşeală pe mulţi credincioşi, adică inversarea
valorilor.

Să fim atenţi şi nu vom cădea în ispită.

2 Corinteni 4 : 17

Nu pot fi găsite alte cuvinte mai potrivite şi mai puternice, pentru a înfăţişa cele două stări:
întristarea şi slava, ca aceste expresii ale sf. ap. Pavel. El pune pe un taler al balanţei necazurile,
iar pe celălalt slava care urmează. Diferenţa este uimitoare. Greutăţile întristărilor sunt
neînchipuit de uşoare şi de scurtă durată (o clipă), faţă de greutatea mare a slavei, care coboară
balanţa până în străfunduri şi care este veşnică.

Întristările şi necazurile nu sunt niciodată uşoare – căci oricât de mică ar fi suferinţa este serioasă
– dar depinde de pe ce temelie priveşti un lucru sau altul. Fără credinţă şi fără nădejde, cea mai
mică întristare este aşa de grea, încât cel care o poartă, geme şi se zbate neputincios sub ea. Cu
credinţă şi cu nădejde însă, încercarea este purtată liniştit şi cu câştig duhovnicesc.

Credinţa vede în încercări un mijloc prin care Dumnezeu trimite binecuvântări şi roade.

Necredinţa le ia ca pe nişte vrăjmaşi, care urmăresc distrugerea vieţii.

Un lucru trebuie să ştim, fraţii mei: întristările şi necazurile sunt unelte ale lui Dumnezeu, cu care
El lucrează în viaţa noastră. „… Întristările noastre uşoare de o clipă lucrează pentru noi tot mai
mult o greutate veşnică de slavă.”

Întristările ne silesc să nu ne bizuim pe lucrurile văzute, ci să ne alipim, cu atât mai mult, de cele
nevăzute. Oare nu adeseori, chiar încercarea ne descoperă aceste lucruri? Fără suferinţă, cu greu,
le-am fi putut descoperi, ori poate chiar ar fi rămas ascunse, pentru noi. Încercările ne călăuzesc
către Dumnezeul dragostei, descoperit nouă prin Isus Hristos, care ni se va arăta, cu atât mai
iubitor şi mai aproape de noi, cu cât va fi mai întuneric în jurul nostru.

Drumul spre lumină trece prin nori întunecoşi.

Dacă suferinţele ne jefuiesc de puterile trupeşti, e numai pentru ca să ne îmbogăţească în cele

duhovniceşti şi veşnice.

Adevărat zice sf. Ioan Gură de Aur: „Apele suferinţelor umplu cămările sufletului nostru cu
rodul minunat al pocăinţei, fără de care, în legea harului, nu este mântuire. – Deci fiind rodul
necazurilor şi durerilor părerea de rău pentru păcat, ar fi atât de nefiresc să ne revoltăm contra
lor, pe cât de nefirească ar fi revolta agricultorului contra ploilor, care fac să rodească spicul de
aur şi umplu grânarele sale cu boabe.”

Vorbind despre suferinţa în viaţa celor credincioşi, vestitorul Evangheliei Billy Graham, scria:
„Ferice de cei ce suferă! Ei sunt fericiţi pentru că ştiu că întristarea lor, chinul şi lipsurile lor,
sunt durerile naşterii unei lumi noi. Sunt fericiţi pentru că sunt conştienţi de faptul că Artistul
Divin întrebuinţează în acelaşi timp lumina şi umbra, pentru a crea o capodoperă demnă de arta
divină.”

Credinciosul nu caută suferinţa, dar atunci când vine, rămâne liniştit în mâna Marelui său
Mântuitor, ştiind, prin credinţă, că Dumnezeu i-a adus noi binecuvântări la poarta vieţii sale, care
trebuie să intre înăuntru prin uşa crucii.

În adevăr, suferinţele sunt musafirii care nu trebuie să fie poftiţi, însă cei care cârtesc şi se
împotrivesc, le trimit căruţa ca să-i aducă în casa lor.

Un om al lui Dumnezeu zicea: „Suferinţa şi izbânda merg împreună. Dacă aveţi izbândă fără
suferinţă, este că alţii au suferit înaintea voastră; dar dacă suferiţi fără izbândă, atunci alţii vor
avea izbândă în urma voastră.”

Oricum ar fi, urmaşul credincios al Domnului Isus, are numai de câştigat de pe urma suferinţei.
Ea este plugul care brăzdează sufletul, spre a-l face potrivit pentru adevărurile veşnice şi-i dă la o
parte toate pietrele din drumul spre slavă.

„Căci întristările noastre uşoare de o clipă lucrează pentru noi tot mai mult o greutate veşnică
de slavă.”

Binecuvântat să fie Dumnezeu, pentru minunata Lui orânduire, care are în vedere binele şi slava
noastră veşnică! Amin!

2 Corinteni 4 : 18

Ca să poţi vedea lucrurile fizice, trebuie să ai ochi fizici sănătoşi şi deschişi.

Ca să poţi vedea lucrurile spirituale („cele ce nu se văd”), îţi trebuie ochi spirituali sănătoşi şi
deschişi – ochii credinţei. Fără ochi nu poţi vedea lucrurile.

Adevărata credinţă are ochi deschişi, umblă numai după lucrurile duhovniceşti şi nu rătăceşte
calea adevărului.

Cei care umblă numai după lucrurile trecătoare, lăsând în urmă lucrurile duhovniceşti şi veşnice,
şi care totuşi spun că sunt credincioşi, au o credinţă falsă sau oarbă.

Zice sf. Chirii al Alexandriei: „Credinţa care umblă după cele văzute, nu e credinţă.”

Oamenii nenăscuţi din nou sunt prea nerăbdători ca să aştepte bucuriile veşnice, singurele care
rămân, ci se grăbesc să apuce bucuriile păcatului, care sunt numai pentru puţin timp. Aceşti
oameni se aseamănă cu copiii care nu pot să aştepte până să se coacă strugurii, ci îi mănâncă acri
şi necopţi.

Îndeobşte, bucuria este cuprinsă în nădejde. Cei care n-au credinţa cea adevărată nu vor să dea
nădejdii nici un loc. Acum ori niciodată; să am toate astăzi, mâine pot să rabd de foame.

Şi totuşi, aceste lucruri grăbite nu dau adevărata fericire.

Un om al iui Dumnezeu a vizitat odată un negustor bogat, vorbindu-i despre mântuirea care se
capătă prin credinţa în Domnul Isus Hristos şi despre viaţa fericită care va veni.

Omul acela bogat s-a întors către credincios şi i-a zis cu un aer pe care îl au de obicei
necredincioşii, care cred că fericirea lor le este asigurată aici pe pământ: „Domnule P., eu am
atâta de lucru cu lumea de aici, că nu am vreme să mă ocup şi cu lumea de dincolo.” La câteva
luni după aceea, în negustoria acelui om au urmat nenorociri după nenorociri, iar el s-a
îmbolnăvit şi a murit. Toată casa şi averea lui s-au împrăştiat fără urmă.

Este o nebunie să-şi pună cineva încrederea în cele ce se văd şi să stea nepăsător faţă de
mântuirea sa. Şi totuşi, cei mai mulţi oameni se fac vinovaţi de această nebunie. A trăi în aşa fel
ca şi cum n-ar exista Dumnezeu, n-ar fi judecată şi veşnicie, n-ar fi Evanghelie şi mântuire, este
nebunia cea mai mare. Sfârşitul acestor oameni şi veşnicia lor va fi după umbletele lor.

Chiar şi cei credincioşi sunt furaţi de valurile lucrurilor pământeşti şi a vieţii prezente, dacă nu
privesc cu ochii credinţei, spre malul veşniciei, unde văd împlinite făgăduinţele lui Dumnezeu.

Se povesteşte că un profesor a făcut o călătorie ştiinţifică în Islanda, în timpul acestei călătorii, a

fost silit să traverseze călare pe un cal un râu năvalnic, care se vărsa în mare. În timp ce calul
viteaz se lupta cu valurile spumegânde ale râului, vârtejurile sălbatice, la care privea călătorul, l-
au copleşit atât de puternic, încât a început să ameţească în şea şi se afla în primejdia să cadă de
pe cal. Călăuza lui, care-l urmărea cu atenţie, i-a strigat cu glas puternic: „Priveşte cu tărie malul
de dincolo!” Profesorul a ascultat acest îndemn, şi-a luat privirea de la apa spumegândă,
îndreptându-şi ochii spre malul celălalt şi astfel a trecut cu bine apa.
Omul n-a fost făcut să caute lucrurile veşnice pe pământ şi nici nu poate să le găsească aici.

Să învăţăm necurmat, prin credinţă, să privim lucrurile care nu se văd.

Cine priveşte soarele primeşte chipul lui pe faţă. Spre ceea ce priveşti ţi se imprimă pe faţa ta. Să
privim cele veşnice, ca să devenim veşnici. Să privim dinspre veşnicie spre lucrurile lumii, spre
lucrurile care se văd şi le vom înţelege bine cum sunt. Vom fi eliberaţi de ele.

Trebuie să ne pregătim zilnic pentru intrarea în lucrurile veşnice, printr-o viaţă de credinţă,
pocăinţă, sfinţenie şi alipire totală de Domnul Isus – Mântuitorul. Aceasta este calea cea mai
sigură – singura cale adevărată, care duce la mulţumire şi fericire.

Să trăim zi de zi în ascultare de voia lui Dumnezeu şi să aşteptăm, cu credinţă, slava care va fi

arătată în viitor.

2 Corinteni 5 : 1

Iarăşi întâlnim cuvântul „ştim”, cuvânt, care în Noul Testament şi îndeosebi în epistolele sf. ap.
Pavel, are o însemnătate deosebită. El arată deplina siguranţă a vieţii creştine în făgăduinţele lui
Dumnezeu din viitor, pe care le socoteşte ca pe nişte realităţi prezente.

Numai cine a ajuns, prin credinţă, la ştiinţa celor ce se vor întâmpla în viitor (a anumitor lucruri –
nu la toate), acela nu se mai clatină în nădejde şi nu mai este doborât de vânturile vrăjmaşe de
îndoieli şi ispite.

Dumnezeu vrea să ajungem la siguranţă în viaţa duhovnicească, de aceea ne îndeamnă să folosim

toate mijloacele harului Său, ca să creştem în credinţă şi în toate privinţele.

Credinţa adevărată ne duce la adâncirea Cuvântului Sfintei Scripturi, şi cine cercetează Scriptura
ajunge la ştiinţa duhovnicească, pe care numai cel născut din nou o poate avea.

„Ştim, in adevăr, că, dacă se desface casa pământească a cortului nostru trupesc, avem o clădire
în cer de la Dumnezeu, o casă, care nu este făcută de mână, ci este veşnică.”

Sf. ap. Pavel prezintă trupul credinciosului ca un cort, care va fi distrus, dar distrugerea lui nu se
va întâmpla decât atunci când nu va mai fi nevoie de el, când noua viaţă lăuntrică (omul cel nou)
a ajuns la punctul când poate să îmbrace un trup nou, o nouă formă văzută. Este întocmai ca
transformarea crisalidelor (gogoşile din care ies fluturi), care se face încet şi care rămân luni
întregi în aceeaşi stare. Lucrarea

care se petrece este lăuntrică, şi într-o bună zi se vede şi în afară, adică iese fluturele frumos,
această nouă formă de viaţă.

Prin credinţă însă noi trebuie să ştim lucrul acesta, ca să nu împiedicăm lucrarea dinăuntrul
nostru, care, în viitorul apropiat, va primi şi în afară o nouă formă.
Vechiul cort, pe care-l făcuse Moise în pustie, a fost distrus în clipa când a apărut măreţul
Templu al lui Solomon, dar şi Templul lui Solomon a fost distrus, ca să facă loc unuia şi mai
măreţ, adică Templul veşnic, nefăcut de mână omenească. (Evrei 9:11).

Avem azi un templu unde locuieşte Dumnezeu, căci trupul nostru este Templul Său. (1 Cor.
3:16; 1 Cor. 6:9) Dar, ca şi cortul lui Moise, trupul nostru trebuie să fie distrus, ca să facă loc
cortului veşnic, pregătit de Dumnezeu în cer.

Să avem grijă cum zidim acum, căci putem să cădem în ispita de a zidi pe ceea ce este trecător, şi
să uităm de ceea ce este veşnic. Să ne aducem mereu aminte, că pe uşa casei de aici se va scoate
odată sicriul nostru. Dar să nu ne temem de moarte dacă suntem cu adevărat credincioşii.

Zice sf. Ioan Gură de Aur: „Cel ce vrea să zidească din nou o casă veche, mai întâi scoate dintr-
însa pe vieţuitorii ei, apoi o dărâmă şi din nou, o ridică într-o formă mai bună. Cei scoşi nu se
supără, ci dimpotrivă se bucură, pentru că îşi aţintesc luarea aminte nu asupra dărâmării văzute,
ci îşi închipuie clădirea viitoare, deşi ea încă nu se vede. Acelaşi lucru îl face şi Dumnezeu cu
noi. El dărâmă trupul nostru, ca să introducă din nou sufletul cu o mai mare slavă. Prin urmare,
ne aţintim privirea nu asupra dărâmării, ci asupra slavei.” Tot sf. Ioan Gură de Aur zice mai
departe: „Ce nebunie mare ar fi însă, să crezi că este cer desfătător şi totuşi să deplângi pe acei,
care se mută de pe pământ acolo.”

Sf. Ciprian, vorbind despre adevărul acesta, zice: „Să nu ne temem de moarte, când e sigur că
vom fi încoronaţi după moarte.”

Să avem încredere că tot ceea ce Dumnezeu ne-a spus în Cuvântul Său scris, se va împlini
întocmai, ba încă şi mai mult decât înţelegem noi.

Viaţa noastră trecătoare, cu vasul care o poartă (trupul), nu este altceva decât mijlocul prin care
ajungem la cele veşnice şi desăvârşite.

Frumos scrie poetul. R. Tagore: „în şuvoiul îngust al anilor mei pe pământ mă agăţ de trupul
meu, această plută vie. O părăsesc când trecerea s-a sfârşit. Iar apoi? Cel Nepătruns e veşnica
libertate. El sfărâmă scoica şi scoate la iveală mărgăritarul ce zace mut în temniţa întunericului.
Sărmană inimă tu stai pe gânduri şi plângi zilele ce au trecut! Bucură-te, căci mai vin zile! Zile
fără de sfârşit. Pelerinule, ceasul sună!”

Slăvit să fie Domnul!

2 Corinteni 5 : 2

Cortul este o locuinţă vremelnică a omului. Casa de zid însă este de durată lungă.

Trupul nostru este un cort în care locuim pentru un timp şi gemem în el, dorind să ajungem mai
repede la adevărata casă, unde sunt toate rosturile noastre.
Acum suntem nedesăvârşiţi şi siliţi să trăim ca peştele într-o găleată cu apă. El nu poate vieţui
acolo, ci doreşte să meargă în apele cele mari şi late. Aşa suntem închişi şi noi şi nu putem face
tot ce dorim; dorim însă mai mult, dorim adică să fim umpluţi cu plinătatea lui Dumnezeu.

Da, acum suntem ca închişi, ca legaţi, duhul nostru înnoit se simte încătuşat. Peştele nu poate
dori nici pe jumătate râul, aşa cum dorim noi o stare mai liberă şi mai înaltă. Cum merge leul de
la un capăt la altul în cuşca lui, plin de nerăbdare din pricină că este închis, tot aşa şi duhul nostru
este mereu în mişcare după lucruri mai bune.

Suntem ca puiul în găoace: el ciocăneşte coaja care-l închide. Vedem că mai sunt multe lucruri în
afara zidurilor noastre şi dorim să ieşim dintre ziduri. Nu este oare aceasta mărturia tuturor
oamenilor sfinţi? Nu simt ei legăturile? Nu suspină sub ele?

Dumnezeu nu face să se nască în noi dorinţe fără să aibă pregătită şi împlinirea lor: pentru sete,
este băutură; pentru foame, este mâncare; pentru ochi, este lumină. Tot aşa şi pentru duhul care
doreşte şi însetează după neprihănire, este saturare. Inima înnoită va vedea desăvârşirea după
care tânjeşte, şi sufletul sfânt va gusta din plin legătura cu Dumnezeu după care însetează.

Zice Fer. Augustin: „Cine iubeşte pe Dumnezeu şi doreşte să-L vadă, acela rabdă cu pace viaţa
aceasta ca o povară şi moare plin de bucurie.”

„Şi gemem în cortul acesta, plini de dorinţa să ne îmbrăcăm peste el cu locaşul nostru ceresc.”

Într-o dimineaţă, cineva a întrebat pe un bătrân credincios cum se simte. Acesta a răspuns: „bine,
foarte bine, dar casa în care trăiesc nu se simte bine.”

Dumnezeu ne-a pregătit un locaş veşnic: un trup slăvit şi o patrie slăvită.

Ştim, noi oare, prin credinţă, lucrul acesta? Dacă ştim, atunci nu mai avem nici un motiv să ne
temem de viitor. Pentru noi, copii ai lui Dumnezeu, care ne-am încredinţat soarta în mâna
Domnului, viitorul nu ne poate aduce decât eliberare, lumină şi slavă.

Să privim necurmat, prin credinţă, la cele pregătite nouă de Dumnezeu. Deocamdată avem un
cort trecător şi plin de slăbiciuni, dar ştim, prin credinţă, că ni s-a pregătit o casă veşnică, în care
vom gusta fericirea adevărată şi vom vedea lucruri nebănuite.

2 Corinteni 5 : 3

Iată aici ni se vorbeşte limpede despre făptura cea nouă, pe care o au numai cei născuţi din nou,
credincioşii adevăraţi ai Domnului Isus. Ei se îmbracă cu făptura cea nouă peste trupul acesta de
carne, în timpul vieţii lui, fără să-l poată opri de la moarte. Când însă ceasul dezbrăcării soseşte,
adică moartea trupului, atunci făptura cea nouă este îmbrăcată de Dumnezeu într-un trup nou,
potrivit cu natura ei. Până atunci însă geme în acest străin trup de carne.

Cu privire la „dezbrăcare” şi „îmbrăcare”, cum spune versetul de mai sus, în Noul Testament
întâlnim de mai multe ori asemenea cuvinte şi de fiecare dată este vorba despre omul cel nou şi
despre omul cel vechi (firea pământească): „Să vă îmbrăcaţi în omul cel nou, făcut după chipul
lui Dumnezeu, de o neprihănire şi sfinţenie pe care o dă adevărul.” (Efes. 4:24). „Nu vă minţiţi
unii pe alţii, întrucât v-aţi dezbrăcat de omul cel vechi, cu faptele lui, şi v-aţi îmbrăcat cu omul
cel nou, care se înnoieşte spre cunoştinţă, după chipul Celui ce l-a făcut.” (Colos. 3:9-10).
„Îmbrăcaţi-vă în Domnul Isus Hristos…” (Romani 13:14).

Naşterea din nou înseamnă îmbrăcarea cu omul cel nou peste trupul de carne, sau, cum se mai
zice: îmbrăcarea cu Hristos.

A fi creştin înseamnă să fii născut din nou, înseamnă să fii îmbrăcat cu Hristos.

Cel care a fost născut din nou, prin credinţa în Domnul Isus Hristos, adică cel care L-a primit ca
Mântuitor personal, acela se îmbracă zilnic cu roadă Duhului: cu inimă plină de îndurare, cu
bunătate, cu smerenie, cu blândeţe, cu îndelungă răbdare, cu dragoste.”(vezi Colos. 3:12-14).
Această îmbrăcăminte duhovnicească trebuie s-o avem toţi cei care suntem predaţi Domnului.
Numai cine o are, poate muri bine şi poate aştepta cu încredere îmbrăcarea cea fericită, cu trupul
cel nou şi veşnic.

„Negreşit dacă atunci când vom fi îmbrăcaţi nu vom fi găsiţi dezbrăcaţi.”

Cine s-a dezbrăcat şi s-a îmbrăcat bine, cât timp a trăit în trup, acela va fi dezbrăcat şi îmbrăcat
bine la sfârşit

Zice Fer. Augustin: „Cel ce a trăit bine nu poate muri rău.”

„Locaş ceresc – zice sf. Maxim Mărturisitorul – este deprinderea cea nepătimaşă după faptele
dumnezeieşti şi cunoştinţa cea care nu are nici o gândire de rătăcire, care s-o hărţuiască în lupte.”

Adevărat şi limpede scrie sf. Ambrozie în legătură cu versetul de mai sus. Zice el: „Moarte bună
are acela, care la moartea sa a murit deja mai înainte pentru lumea aceasta.”

„Păcătosul nepocăit – zice sf. Ciprian – în adevăr, se poate teme de moarte, căci el de la moartea
aceasta trece la altă moarte, care va ţinea în veci.”

Frumos scrie şi sf. Ioan Gură de Aur: „O dată ce te-ai dezbrăcat de hainele cele vechi şi te-ai
îmbrăcat cu cele albe duhovniceşti trebuie să fii pururea îmbrăcat în alb.”

Grija noastră de căpetenie este să îmbrăcăm clipă de clipă hainele pe care harul lui Dumnezeu ni
le-a pregătit. Nu noi ne-am făcut haine, ci harul. Îmbrăcarea sau dezbrăcarea însă atârnă de noi.

Hainele mântuirii sunt făcute de harul lui Dumnezeu, şi tot prin har primim şi puterea să le
îmbrăcăm. Dar dacă nu vrem să le îmbrăcăm Dumnezeu nu ne sileşte. Vine însă ziua când vom fi
dezbrăcaţi de trup şi, dacă nu ne-am îmbrăcat cu hainele harului, vom fi goi şi în starea aceasta
nu putem intra în Casa Tatălui Ceresc.

2 Corinteni 5 : 4
Moartea nu este ceva plăcut, oricât de grea ar fi povara trupului şi oricât de puternică ar fi
nădejdea în fericirea de după moarte. Aşa cum durerea nu este ceva plăcut, tot aşa şi moartea.
Prin credinţă însă şi teama de durere şi teama de moarte dispar.

Un copil credincios zăcea greu bolnav. Într-o zi, mama lui l-a întrebat dacă n-ar dori să meargă
în cer. „Ba da, foarte bucuros, dar fără să mor”, a răspuns copilul.

De acest cuvânt şi-a adus aminte un credincios, când zăcea pe patul de moarte şi zicea zâmbind
că şi el ar dori să intre în cer fără să moară.

Sf. ap. Pavel era şi el însufleţit de această dorinţă, când scrie: „…Nu că dorim să fim dezbrăcaţi
de trupul acesta, ci să fim îmbrăcaţi cu trupul celălalt peste acesta, pentru ca ce este muritor în
noi, să fie înghiţit de viaţă.”

Moartea este un vrăjmaş (1 Cor. 15:26), care s-a arătat ca urmare a păcatului, credincioşii nu se
învoiesc aici cu păcatul şi nici cu urmările păcatului, iată de ce ei nu se împrietenesc cu moartea.
Şi chiar dacă trebuie să moară în ce priveşte trupul, ei nu privesc la moarte, ci la Cel ce este
dincolo de moarte, la Domnul Isus. „Fie că trăim, fie că murim, noi suntem ai Domnului.” (Rom.
14:7).

Credincioşii, chiar dacă aşteaptă cu bucurie sfârşitul călătoriei pământeşti, nu moartea este ceea
ce îi bucură, ci întâlnirea cu Domnul şi îmbrăcarea cu trupul cel nou şi veşnic.

Noi dorim ca ce este muritor în noi, să fie înghiţit de viaţă – viaţă veşnică.

Fericită este starea despre care vorbeşte sf. ap. Pavel: „Nu toţi vom adormi, dar toţi vom fi
schimbaţi.” (1 Cor. 15:51). Schimbare înseamnă trecerea dintr-o stare în alta fără moarte. La
Dumnezeu este cu putinţă acest lucru, şi, dacă ni se va da nouă harul acesta, îi vom mulţumi cu
recunoştinţă. În tot cazul, venirea Domnului Isus este aproape şi când va veni El, cei morţi vor
învia, iar credincioşii vii vor fi schimbaţi într-o clipeală de ochi (1 Cor. 15:52), adică nu vor mai
vedea moartea.

Binecuvântat să fie Dumnezeu, pentru minunatele Sale orânduiri în care ne vom bucura veşnic,
amin.

2 Corinteni 5 : 5

Ca să intrăm în împărăţia sfinţeniei şi să locuim acolo, trebuie să fim sfinţi. Şi cine poate să ne
facă sfinţi? – Dumnezeu, prin jertfa Domnului Isus, Fiul Său.

Ca să intrăm în împărăţia cea veşnică a luminii şi a adevărului, şi să fim cetăţenii ei pentru

veşnicie, trebuie să fim lumină şi adevăr. Cine poate să ne aducă în starea aceasta? – Dumnezeu,
prin jertfa Domnului Isus, Fiul Său.

Ca să intrăm ca moştenitori în împărăţia dreptăţii veşnice, trebuie să fim drepţi. Şi cine poate să
ne facă drepţi? – Dumnezeu, prin jertfa Domnului Isus, Fiul Său.
În împărăţia lui Dumnezeu locuieşte numai Dumnezeu şi cei care au chipul şi asemănarea Lui.
Cine sunt aceştia? Toţi cei răscumpăraţi de El, prin jertfa Fiului Său.

„…Cel ce ne-a făcut pentru aceasta, este Dumnezeu, care ne-a dat arvuna Duhului.”

Da, Dumnezeu, prin harul Său, cel mare, ne-a făcut şi ne face după firea lucrurilor de Sus, să fim
moştenitori ai împărăţiei Sale veşnice. Din tot ce vom primi când vom dezbrăca haina trupului
pământesc, ne-a dat acum o arvună (o mică parte) prin Duhul Sfânt. Un fel de „gustare” a ceea ce
este acolo din belşug, şi fără nici o piedică sau luptă.

Dumnezeu ne dă firea (natura) împărăţiei Sale, o viaţă potrivită cu cele ce sunt acolo, unde nu va
mai fi păcat, durere şi moarte.

2 Corinteni 5 : 6

Pentru o înţelegere mai limpede a acestui verset, ţinem să spunem, că traducerea după original
sună astfel: „Să nu fim acasă în trup, căci (atunci) pribegim departe de Domnul.” Sau: „în timp
ce suntem acasă în trup, pribegim departe de Domnul.” (Tr. Cornilescu, 1931). Sau: „Locuind în
trup, locuim departe de Domnul.” (Tr. Nicodim şi sf. Sinod, 1914). Cu alte cuvinte, să nu facem
din trupul acesta o casă stătătoare, adică să nu ne simţim în el ca acasă, ci să ştim bine totdeauna
că el este un cort trecător şi că adevărata casă statornică este la Domnul.

Când îţi legi prea mult inima de trup, de viaţa aceasta, de lucrurile pământeşti, nu mai doreşti
după viaţa de dincolo, după casa pe care a pregătit-o Domnul, după lucrurile duhovniceşti. E
normal să fie aşa, pentru că nu poţi merge în două direcţii în acelaşi timp.

Numai prin credinţă ajungem să ne smulgem din direcţia pământului şi să ne îndreptăm spre cele
cereşti; prin credinţă ajungem la ştiinţa sigură că avem o casă veşnică la Domnul.

„Aşa dar, noi totdeauna suntem plini de încredere; căci ştim că, dacă suntem (ne simţim) acasă
în trup, pribegim departe de Domnul.”

Adevăraţii creştini ştiu că au în cer o casă, pregătită de Domnul, şi nu se mai tem de moarte,
adică de dezbrăcarea trupului de carne. Ei doresc să ajungă mai repede dincolo de vălul materiei,
la Domnul.

Iată câteva din gândurile unor sf. părinţi şi scriitori creştini în legătură cu versetul de mai sus:

Sf. Atanasie cel Mare: „Drepţii n-au nici o moarte, ci o trecere la viaţa de veci.”

Fer. Ieronim, vorbind despre moarte, o roagă astfel: „Deschide-mi soră dragă. Dacă tu nu-mi
deschizi poarta, eu nu pot intra, să mă bucur de Dumnezeul meu.”

Fer. Augustin: „O, moarte vrednică de dorit, tu sfârşitul relelor, capătul ostenelilor, începutul
liniştii.”
Sf. Ioan Gură de Aur:” Dacă regele ar fi pregătit pentru cineva o locuinţă în palatul său, însă
deocamdată l-ar sili să locuiască într-o colibă, cât de tare ar trebui să dorească acela, să iasă din
colibă şi să intre în reşedinţă?”

Sf. Bernard de Clairvaux: „Moartea nu-i numai sfârşitul necazurilor, ci şi uşa vieţii.”

Sf. Bruno: „Să nu-i mai zică nimenea „moarte”, ci începutul vieţii.”

Aşa cum s-a mai spus şi în meditaţia de la versetul 4, spunem şi acum: Noi nu dorim moartea ca
şi cum ne-ar place de ea, ci dorim casa noastră cea veşnică, dorim ca să fim cu Domnul fără
luptele şi ispitele din trup, dorim lipsa durerilor şi suferinţelor, deci dorim moartea numai ca pe
uşa prin care se ajunge la harurile dumnezeieşti. Şi ştim, prin credinţă, că dezbrăcând trupul
acesta, vom fi îmbrăcaţi cu alt trup, un trup nou, de slavă şi veşnic. În acest nou trup ne simţim
cu adevărat acasă, pentru că el este de natura lui Dumnezeu, cu care vom fi contopiţi pe veşnicie.

Slavă veşnică Dumnezeului nostru, care ne-a făcut, prin har, moştenitorii împărăţiei Sale de
dragoste, viaţă şi lumină, amin.

2 Corinteni 5 : 7

Într-o lume care umblă disperată numai după lucrurile care se văd: bogăţii pământeşti
(materiale), pofte trupeşti şi slavă deşartă, cei care umblă prin credinţă sunt o privelişte
deosebită, pentru că sunt puţini la număr.

Taina cunoaşterii adevărului, a echilibrului în viaţă, a păcii netulburate şi a fericirii adevărate şi

statornice, se află numai în umblarea prin credinţă, nu prin vedere.

Enoh umbla, prin credinţă, cu Dumnezeu, de aceea Dumnezeu l-a luat la El. (Fac. 5:22 – 24;
Evrei 11:5).

Nu-i cu putinţă umblarea cu Dumnezeu decât prin credinţă, căci credinţa te smulge din lumea
materiei şi te duce într-o împărăţie de realităţi spirituale, pe care nu le poţi pricepe fără aparatul
credinţă. În lumea duhurilor şi a realităţilor de dincolo de vălul materiei poţi pătrunde numai prin
uşa credinţei.

Una din marile ispite ale diavolului, cu care prinde multe suflete la sfârşitul veacului, este
înălţarea materiei pe treapta cea mai înaltă, înlăturând cu dibăcie tot ce duce spre spirit. Studiind
materia pe toate feţele, privind mereu numai spre ea, omul devine tot mai material şi mai
necredincios, spunând: „Eu nu cred decât ceea ce văd, ca şi când toate le-ar vedea, din cele de
care se foloseşte el. Poţi foarte bine să te încălzeşti la un foc fără să-l vezi. Fiind momit de cele
ce se văd, omului îi convine mai bine să nu creadă în Dumnezeu şi în realităţile spirituale, decât
să creadă. Îi convine să se ştie fără grija unei răspunderi, fără teama unei drepte judecăţi, ca să
trăiască nestingherit în păcatul pe care-i iubeşte. De aceea nu vrea să creadă, ca şi când prin
aceasta ar desfiinţa ceea ce este.
Dar nu numai pentru cei ce nu vor să creadă (necredincioşii) este versetul de mai sus, ci şi pentru
cei care spun că cred şi totuşi nu umblă prin credinţă, ci prin vedere. Mai ales lor li se adresează
Duhul Sfânt când zice: „…Umblăm prin credinţă, nu prin vedere.” Cine umblă după minuni,
simboluri şi alte rânduieli religioase văzute, lăsând la o parte lucrarea tainică, lăuntrică, de
transformarea omului după chipul lui Dumnezeu, pe care vrea s-o facă Duhul Sfânt în fiecare
răscumpărat al Domnului Isus, acela umblă prin vedere nu prin credinţă.

„Cu cât minunea se arată mai învederată, mai lămurită, mai pe faţă – zice sf. Ioan Gură de Aur –
cu atât plata credinţei se micşorează.”

Minunea şi umblarea după lucruri văzute, este o stare de copilărie în credinţă, pentru cel născut
din nou.

Numai credinţa are orizonturi nesfârşite.

Ea se poate bucura de lărgime şi de lucruri nebănuite. Cine se închide în carapacea materiei,

trăieşte o viaţă sărăcăcioasă de întemniţat.

Prin credinţă urcăm nebănuite trepte în flecare zi şi gustăm bucurii neînţelese de ceilalţi oameni.

Prin credinţă trăim adevărate biruinţe şi aducem roade plăcute, spre slava lui Dumnezeu şi spre
folosul oamenilor.

Prin credinţă coboară Dumnezeu cu adevărul Lui la noi, iar noi ne înălţăm la El, în lumină
negrăită.

Credinţa şi dragostea sunt aripi dumnezeieşti, cu care omul poate zbura, fără piedică, în tot
universul fizic şi spiritual al lui Dumnezeu.

Credincioşii sunt adevăraţii oameni liberi. Ei, în duhul lor, pot merge şi în cerşi pe pământ,
purtând lumină dumnezeiască pretutindeni.

„…Umblăm prin credinţă, nu prin vedere.”

Aşa fac oamenii lui Dumnezeu, numai că acest lucru este prea adesea şi prea uşor uitat. Cei mai
mulţi vor să vadă şi să nu se mărginească numai să creadă, de aceea unii se rătăcesc, şi sunt robiţi
de cele văzute. Cine însă ţine tare adevărul acestui cuvânt al Scripturii, acela merge mângâiat
chiar când trece prin locuri întunecoase. El poartă în inimă o pace şi o odihnă pe care n-o pot
clătina nici cele mai grele căi, n-o pot înspăimânta nici cele mai rele vremuri şi nici cele mai
năprasnice valuri.

Ce înseamnă a umbla prin credinţă? înseamnă a te sprijini pe Dumnezeul Cel nevăzut, dar
totdeauna de faţă, înseamnă a ţine mereu seama de patria aceea ale cărei porţi ne stau deschise în
faţă, înseamnă a te lipsi de bucuriile trecătoare ale timpului de acum, care te-ar împiedica să
ajungi la bucuriile cele veşnice.
Vederea (umblarea prin vedere) vine după ce am terminat călătoria pământească, atunci când va
bate ora lui Dumnezeu şi după ce vom fi păstrat credinţa; atunci va fi minunat.

2 Corinteni 5 : 8

Două gânduri vrem să subliniem în versetul acesta: plinătate şi plăcere, ca apoi să înţelegem mai
uşor adevărul lui Dumnezeu cu privire la părăsirea trupului de carne.

„…Suntem plini de încredere…”

Sfânta Scriptură vorbeşte mult despre plinătate: Plini de cunoştinţă (Rom. 15:14), plini de
înţelepciune (F. Ap. 6:3), plini de har, (2 Cor. 9:8), plini de bucurie (F. Ap. 13:52), plini de roadă
neprihănirii (Filip. 1:11), plini de Duhul Sfânt (F. Ap. 6:3; Efes. 5:18), plini de toată plinătatea
lui Dumnezeu (Efes. 3:19).

Viaţa creştină poate fi trăită normal numai când este plină. Zice un proverb: „Numai sacul plin
poate sta drept”, ceea ce ar însemna că numai credinciosul plin de încredere, de Duhul Sfânt, de
har şi de Dumnezeu, poate să umble drept, poate să aducă roadă plăcută, poate să lucreze pe
ogorul Evangheliei, poate să aştepte în linişte împlinirea făgăduinţelor lui Dumnezeu, poate să
rămână netulburat când trece prin încercări, poate să se bucure cu adevărat şi poate fi o lumină
limpede în întunericul lumii.

Numai credinciosului plin de încredere îi este plăcută plecarea din trup, ca să fie acasă la
Domnul.

Fără credinţă şi încredere nu-i cu putinţă să-ţi placă să mori, pentru că nu-i cu putinţă să ajungi la
dragostea şi plăcerea pentru lucrurile de dincolo. Zice scriitorul francez Sthendal: „Adevărata
dragoste face ca ideea morţii să-ţi fie obişnuită, uşor de îndurat, fără spaime.”

Prin credinţă noi aşteptăm pe Dumnezeu ca Răsplată a noastră, aşa cum limpede vorbeşte Fer.
Augustin: „Tot ce aşteptăm noi constă dintr-un singur cuvânt: Dumnezeu. Răsplata ce ne-o
promite Domnul este El însuşi.”

Noi putem spune cu toată puterea că Domnul este acum al nostru, iar atunci îl vom privi aşa cum
este, adică fără nici un văl. Cerul este acum al nostru, atunci însă ne vom bucura de el fără
piedica trupului de carne.

Un bătrân credincios, a fost întrebat odată dacă are nădejdea intrării în cer, când va muri. „Omule
– glăsui bătrânul credincios – eu trăiesc deja în cer!” Marele predicator Spurgeon îndemna pe
ascultători adeseori, spunând: „Intraţi, duhovniceşte, în cer, înainte de a vă muta definitiv acolo.”
Cine nu are acum cerul în el, nu-l va avea nici în clipa dezbrăcării trupului de carne.

„Da, suntem plini de încredere, şi ne place mult mai mult să părăsim trupul acesta, ca să fim
acasă la Domnul.”
Un om, care iubea pe Domnul Isus, zăcea de mult timp pe patul de suferinţă. Într-o dimineaţă s-a
deşteptat înviorat şi vesel, parcă ar fi fost în cer, şi a istorisit la ai săi următorul vis: „Un înger m-
a dus prin ţinuturi depărtate şi pustii. De jur împrejur, nu era decât un deşert înfiorător; nicăieri
nu era vreun loc plăcut. La întrebarea mea: De ce mă laşi să privesc numai nişte ţinuturi pustii şi
triste? De ce nu luminează aici soarele cu putere şi de ce este numai iarnă în jurul meu? – îngerul
mi-a răspuns: „Primăvara ta vine după aceasta.”

Lumea de acum se aseamănă cu un pustiu din care Dumnezeu nu poate să culeagă nimic plăcut.
Păcatul s-a întins peste tot şi a dărăpănat totul. Pe lângă aceasta, ea este şi vrăjmaşă lui
Dumnezeu, urând pe copiii Lui Dumnezeu şi căutând să le facă rău. Nu este de mirare dacă şi
pentru credincioşi lumea este adesea un pustiu. Unde este comoara cuiva, acolo îi este şi inima.
Comoara credincioşilor este însă Domnul Isus şi El este în cer, de aceea într-acolo se îndreaptă
mereu inimile şi dorinţele lor.

2 Corinteni 5 : 9

Dorinţa lui Dumnezeu cu privire la noi, copiii Săi, este una singură: să ajungem la starea de a-l fi
plăcuţi în orice vreme. În simţurile noastre, în gândurile noastre, în vorbele şi faptele noastre să-
Şi poată găsi El plăcerea mereu. Aceasta ar trebui să ne fire deviza. Zice sf. Efrem Sirul: „Toate
să le faci în aşa fel şi despre toate să te gândeşti în aşa fel ca să fii plăcut lui Dumnezeu. Dar dacă
n-ai acest gând, atunci îşi va pierde preţul orice faptă pe care o faci.” Sf. Ioan Gură de Aur zice
că: „A fi plăcuţi lui Dumnezeu este capitalul tuturor bunurilor noastre.”

Ca să ajungi la starea de a fi plăcut tot timpul lui Dumnezeu, trebuie să te sileşti tot timpul în
vederea acestui scop. Fără silinţă nu-i cu putinţă ceva bun în viaţă.

„De aceea ne şi silim să-l fim plăcuţi fie că rămânem acasă fie că suntem departe de casă.”

Despre sf. Macarie Egipteanul se povesteşte că venind într-o zi în Alexandria, însoţit de un

credincios, a văzut pe stradă o femeie destrăbălată îmbrăcată în haine scumpe şi împodobită cu
felurite bijuterii. La vederea ei, Macarie a început să plângă cu hohot. Mirat de aceasta,
însoţitorul l-a întrebat: „De ce plângi?” „Plâng din două pricini – zise sf. Macarie: „întâi pentru
că femeia aceasta merge cu paşi iuţi spre pierzare veşnică, şi, în al doilea rând, fiindcă eu nu sunt
aşa de împodobit înăuntru pentru Stăpânul şi iubitul inimii mele, Hristos, cum este împodobită pe
dinafară acesta femeie, pentru ca să placă oamenilor.”

Dumnezeu ne-a iubit întâi şi din această pricină a trimis pe singurul Său Fiu, să moară pentru
noi, dându-ne viaţă şi fericire prin moartea Lui (1 Ioan 4:10). Şi El priveşte mereu spre noi cu
dragoste duioasă, chiar şi atunci când ne abatem de la calea sfinţeniei. Dar nu-i suntem plăcuţi. E
o deosebire fină, însă categorică, între iubire şi plăcere. Dumnezeu ne iubeşte totdeauna, fără
întrerupere, dar nu-i suntem plăcuţi decât atunci când facem voia Lui, când umblăm îmbrăcaţi cu
podoabe sfinte (Psalm. 29:2) şi când veghem ca să nu murdărim

hainele albe pe care ni le-a dat harul Său. El vrea să ajungem la starea Domnului Isus, ca să poată
spune şi despre noi ceea ce a spus despre El: „Acesta este Fiul Meu prea iubit, în care-mi găsesc
toată plăcerea.” (Marcu 1:11).
Poţi să-ţi iubeşti copilul chiar şi fără să-ţi placă de el. Îl iubeşti pentru că este al tău şi face parte
din tine, dar faptele lui rele ţi-l fac neplăcut.

Părtăşia adevărată cu Dumnezeu este numai atunci când îi suntem plăcuţi şi pentru acest lucru
trebuie să ne silim: „De aceea ne şi silim să-l fim plăcuţi, fie că rămânem acasă fie că suntem
departe de casă.”

2 Corinteni 5 : 10

Judecata Domnului Isus Hristos e ceva care nu poate fi ocolit, aşa cum nu poate fi ocolită
moartea; toţi oamenii trebuie să se înfăţişeze înaintea judecăţii. Dreptatea lui Dumnezeu cere
lucrul acesta. Păcatul făptuit de om, trebuie să-şi primească plata. Judecata aceasta însă a început
pe crucea de pe Golgota, când Domnul Isus, care S-a încărcat cu păcatul lumii întregi a fost
osândit la moarte. El a plătit datoria în locul omului, dreptatea, lui Dumnezeu a fost satisfăcută.
Acum, cine vrea să primească, prin credinţă, ceea ce Domnul Isus a făcut pe cruce, nu mai vine
la judecata de osândire, ci la judecata de răsplătire, căci judecata are aceste două laturi: osândă şi
răsplată. Domnul Isus va răsplăti cu viaţă şi fericire veşnică pe cei ce L-au primit ca Mântuitor,
iar pe ceilalţi îi va întreba de ce nu L-au primit şi-i va lăsa în locul pe care şi l-au ales: departe de
Faţa Lui.

Zice Fer. Augustin: „Căci precum Dumnezeu nu minte în făgăduinţele Sale, tot aşa nu minte în
ameninţările Sale. Cine-i sincer în făgăduinţe, acela-i sincer şi în ameninţări.” Cine nu vrea să
primească pe Domnul Isus ca pe Cel care i-a plătit datoria, va trebui să şi-o plătească singur, căci
ea trebuie plătită. O veche carte (Panciatantra) spune: „După cum umbra şi lumina sunt veşnic
strâns legate una de alta, astfel fapta şi făptaşul sunt prinşi unul de altul.”

„Căci toţi trebuie să ne înfăţişăm înaintea scaunului de judecată al lui Hristos, pentru ca fiecare
să-şi primească răsplata după binele sau răul, pe care-l va fi făcut când trăia în trup.”

Binele şi răul trebuie privite din punctul lui Dumnezeu de vedere.

Nu tot ce pare omului bun, este bun cu adevărat, şi nu tot ce i se pare lui rău, este în adevăr rău.

Numai inima născută din nou poate face binele, pentru că numai ea îl cunoaşte. „…Nimic bun nu
locuieşte… În firea mea pământească…” ( Rom. 7:18), spune sf. ap. Pavel. Singurul bine pe
care-l poţi face tu, omule, e să treci de partea Domnului Isus, să vii la El, ca prin credinţa în El,
să fii născut din nou ( Ioan 1:12), şi, apoi, cu firea nouă, poţi făptui binele. Altfel faci numai rău.
Cel nepocăit (nenăscut din nou) orice bine ar făptui, nu poate fi mântuit prin el şi nu poate scăpa
de judecata viitoare.

Repet: singurul bine pe care-l poate face omul este să treacă, prin credinţă, de partea Domnului
Isus, căci El este supremul Bine. Cine-L are cu adevărat, nu mai duce lipsă de nimic nici acum,
nici în veşnicie.

Un credincios a fost rugat să vină la un om care era greu bolnav. Cum l-a văzut bolnavul i-a spus
că n-a dorit să vină până la el, pentru ca să-i vorbească de religie, fiindcă el nu crede în
Dumnezeu, ci a voit numai să-i mulţumească pentru bunătatea pe care adeseori a avut-o faţă de
el. Credinciosul i-a spus atunci că, dacă voieşte, să-i răspundă la o întrebare. „Da”, a răspuns
bolnavul, „numai să nu fie despre religie.” Credinciosul a zis: „Astă seară eu trebuie să predic.
Mulţi oameni vin să asculte, mai ales săraci şi necăjiţi, care în curând vor fi şi ei în faţa morţii ca
dumneata. Te întreb, despre ce să le vorbesc?” După un timp destul de lung, bolnavul a răspuns
tremurând şi cu lacrimi în ochi: „Domnule B. vorbiţi-le despre Isus al dumneavoastră, numai
despre Isus!” După aceea bolnavul, zdrobit înăuntrul său, s-a apropiat, prin credinţă, de Domnul
Isus, L-a primit ca pe Mântuitorul său şi a adormit în pace.

Ziua marii socoteli se apropie pentru fiecare din noi. Atunci nu vom putea sta înaintea Dreptului
Judecător nici cu ştiinţa noastră cu care ne-am lăudat, nici cu necredinţa noastră, nici cu formele
şi ceremoniile religioase pe care le-am practicat şi nici cu vreo faptă bună săvârşită dintr-o stare
de nepocăinţă, ci numai cu Domnul Isus, pe care L-am primit ca Mântuitor.

Dacă păcatele mele sunt asupra mea sau asupra Domnului Isus, aceasta-i întrebarea cea mai
însemnată în ziua judecăţii.

Fer. Ieronim zice: „Sunt două cărţi după care sunt judecaţi morţii: Evanghelia şi conştiinţa.”

Origen spune că: „Fiecare înger, în ziua judecăţii, va mărturisi contra celui care a dispreţuit harul
lui Dumnezeu şi toate prilejurile de cercetare.”

Sf. Ioan Gură de Aur arată limpede adevărul despre judecata viitoare, când zice: „Te vor învinui
rănile lui Isus Hristos. Cuiele vor grăi asupra ta, iar crucea Lui va striga împotriva ta.” Tot sf.
Ioan Gură de Aur zice mai departe: „Cei osândiţi chiar şi dacă n-ar simţi altă durere, singură
ruşinea aceasta ar fi un iad pentru ei.”

Sf. Vasile cel Mare zice, la rândul lui: „Cu o singură privire se vor cunoaşte toate păcatele celui
judecat, ca şi cum ar fi zugrăvite.”

Sf. Grigore cel Mare, în una din scrierile sale, zice despre judecată: „Dacă în ziua judecăţii, se va
cere socoteală pentru orice cuvânt nesocotit, mai mult se va cere pentru unul neruşinat.”

Fer. Augustin ne atrage atenţia, când zice: „Veni-va ziua judecăţii şi vei afla într-adevăr aceea, la
ce deja de mult te-a făcut atent Dumnezeu.”

„În puterea noastră stă – zice sf. Elegiu – cum să fim judecaţi.”

„Fiecare om – zice sf. Bernard de Clairvaux – se teme de judecata dumnezeiască; dar pe când
păcătoşii nepocăiţi trec de la frică la disperare, credincioşii trec de la frică la încredere.”

Sf. Salvian se întreabă: „Cum se poate că creştinii cred în judecată şi în veşnicie, şi totuşi trăiesc
ca şi când n-ar exista acestea?”
Cei ce cred în judecată, şi se pregătesc în vederea aceasta, nu pierd nimic, chiar dacă n-ar fi
judecată. Dar cei care nu vor să creadă în judecată, ce vor face în ziua cea mare, când netăgăduita
realitate a judecăţii dumnezeieşti se va desfăşura în faţa lor?

Fericiţi sunt cei care, acum, primesc pe Domnul Isus ca Mântuitor, căci în ziua judecăţii vor fi
răsplătiţi cu slavă şi fericire veşnică împreună cu toţi sfinţii.

2 Corinteni 5 : 11

Acest verset este în strânsă legătură cu judecata lui Dumnezeu, prin Isus Hristos, despre care
vorbeşte celălalt verset dinaintea lui. Că el poate fi pus în legătură şi cu alte laturi ale adevărului
arătat de Sfintele Scripturi, aceasta este iarăşi adevărat.

Noi am văzut în versetul 10, că toţi oamenii trebuie să se înfăţişeze înaintea scaunului de
judecată al Domnului Isus Hristos şi că fiecare îşi va primi răsplata după binele sau răul pe care-l
va fi făcut când trăia în trup. Lucrul acesta este foarte serios şi trebuie să ne trezească din orice
stare de nepăsare, să sădească în noi frica de Domnul – nu frica de pedeapsă, ci de Domnul, ca
să-l slujim mai frumos, mai cu spor şi în tot timpul.

Dacă problema păcatului nostru a fost rezolvată de Domnul Isus, atunci când L-am primit ca
Mântuitor personal – dacă L-am primit – atunci nu avem de ce să ne mai temem de judecata
viitoare. De unde vine gândul ca un creştin să se teamă de judecata lui Hristos? Din aceea că
conştiinţa sa nu este eliberată.

Noi trebuie să trăim tot timpul ca înaintea Tribunalului lui Dumnezeu, dar cu cugetul curăţit de
orice vină, prin sângele Domnului Isus Hristos. În felul acesta trăim o viaţă normală creştină.

„Ca unii care cunoaştem deci frica de Domnul, pe oameni, căutăm să-i încredinţăm; dar
Dumnezeu ne cunoaşte bine şi nădăjduiesc că şi voi ne cunoaşteţi bine în cugetele voastre.”

Ca slujitori ai Domnului Isus, trebuie să cunoaştem frica de Domnul, pentru că ea este izvor de
viaţă şi ne fereşte de cursele morţii. (Prov. 14:27). Şi cine cunoaşte frica de Domnul trebuie să
dovedească acest lucru nu numai cu gura, ci cu viaţa – mai ales cu viaţa.

Tot ca slujitori ai Domnului trebuie apoi, nu numai să desţelenim ogorul inimilor ci să şi

semănăm sămânţa adevărului vieţii veşnice, adică să încredinţăm pe oameni cu privire la acest
lucru, să-i învăţăm amănunţit calea Domnului, întrucât atârnă de noi. Învăţătura are o parte
însemnată în viaţa de credinţă. Fără ea nu putem cunoaşte adevărul şi fără adevăr nu este
mântuire. Adevărat zice sf. Teodor:

„Cât înţelege cineva, atâta doreşte; şi cât doreşte, atâta primeşte; şi cât primeşte, atâta foloseşte.”

A înfăţişa oamenilor pe Hristos, trebuie, în afară de pilda vieţii personale, şi o învăţătură limpede
şi uşor de primit despre Hristos şi planul Lui de mântuire.
Duhul Sfânt ne-a statornicit în scris toată partea văzută a învăţăturii despre Domnul Hristos.
Trebuie să cunoaştem Scripturile, pentru ca să devenim destoinici în lucrarea de încredinţare a
oamenilor. Fără cunoaşterea Sfintelor Scripturi, nu-i cu putinţă înfăptuirea slujbei de
încredinţare. Zice sf. Ambrozie: „O mare este Sfânta Scriptură; o mare ce cuprinde nesfârşite
învăţături. Cu cât vei citi mai mult în ea şi te vei adânci, te vei umplea cu „apa vieţii” iar cine se
adapă cu apa aceasta, ajunge şi el însuşi un adăpător pentru alţii.”

Din nici o altă carte n-avem dreptul să încredinţăm pe oameni, afară de Biblie. Adevărul este
ascuns pe paginile acestei Sfinte Cărţi şi el primeşte trup în clipa când îl trăim practic.
„Scripturile Sfinte ajung pentru învăţătură” – zice sf. Antonie cel Mare. A „lua Hristos chip în
noi” (Gal. 4:19), înseamnă întruparea adevărului în noi.

Adevărul atunci convinge cu adevărat, când este întrupat într-o viaţă. Armonia dintre cele vorbite
şi cele trăite, trebuie să fie desăvârşită, iată marea răspundere care apasă pe umerii celor ce
mărturisesc Evanghelia (şi toţi creştinii trebuie s-o mărturisim). O mare parte din vina celor ce nu
s-au putut încredinţa de adevărul Sfintelor Scripturi, în toate laturile lui, o purtăm noi care am
mărturisit cu gura şi n-am trăit cele mărturisite.

Versetul de mai sus se încheie cu cuvintele: „…Dumnezeu ne cunoaşte bine, şi nădăjduiesc că şi

voi ne cunoaşteţi bine în cugetele voastre.”

Trăim noi înaintea lui Dumnezeu şi înaintea oamenilor în aşa fel ca să nu ascundem nimic nici
Unuia, nici celorlalţi? Iată o întrebare serioasă. Sf. ap. Pavel trăia aşa. Simţea toată seriozitatea
scaunului de judecată al lui Dumnezeu în Hristos, dar acest gând îl făcea deplin liniştit şi fericit,
pentru că avea siguranţa mântuirii, prin credinţă.

O, Doamne, dă-mi harul acela, ca să nu vorbesc lucruri, pe care nu le trăiesc mai întâi, şi astfel să
fac rău lucrării Tale. Tot ce vorbesc, să trăiesc, şi tot ce trăiesc, să mărturisesc deschis cu gura ori
de câte ori este nevoie, amin.

2 Corinteni 5 : 12

Când scrie aceste lucruri, sf. ap. Pavel nu se gândeşte la sine, ci la biruinţa adevărului lui
Dumnezeu, la limpezirea lui în inimile credincioşilor din Corint şi de pretutindeni. El nu urmărea
laudă de la oameni, dar dacă era nevoie de o pildă vie, prin care Evanghelie avea de câştigat,
atunci se dădea pe sine pildă, adică arăta lucrarea lui Dumnezeu din el.

Când cauţi cu adevărat slava lui Dumnezeu, dându-te pe tine însuţi pildă, dar fără nici un gând
ascuns, prin care urmăreşti slavă deşartă, fii liniştit! Când însă cauţi slava ta, chiar dacă nu arăţi
în afară lucrul acesta, teme-te! Dumnezeu te cunoaşte şi te va pedepsi.

Din fire omului îi place să se laude şi-i place să primească laude, de aceea, credincioşii
Domnului Isus trebuie să fie foarte atenţi. Diavolul ştie ce-i place firii vechi şi tocmai acolo
lucrează el şi mai stăruitor.
Zice sf. Casian Romanul: „Dacă diavolul nu-i poate ademeni şi moleşi pe cineva prin belşugul
bucatelor, îl slăbănogeşte prin postul pe care-l ţine de dragul laudelor.”

„Cel care caută lauda – zice sf. Marcu Ascetul – e supus patimii şi cel ce se plânge de necaz,
iubeşte plăcerea.”

„Nu fiţi sensibili la critică, nu aveţi un simţ exagerat al importanţei voastre, căci aceasta este
taina nefericirii” – zice vestitorul Evangheliei, Billy Graham.

Să ne dăm pildă pe noi înşine şi să ne lăudăm cu oameni credincioşi, numai în măsura în care
câştigă lucrarea lui Dumnezeu din aceasta.

Totul este curat pentru cel curat, chiar şi când vorbeşte despre sine. Întrucât el nu mai trăieşte, ci
Hristos trăieşte în el (Gal. 2:20), poate să se dea drept pildă de urmat pentru alţii. Aşa făcea
Domnul Isus, aşa făcea sf. ap. Pavel, aşa au făcut toţi oamenii lui Dumnezeu.

2 Corinteni 5 : 13

Numai dacă ieşim din felul nostru vechi de a fi, dacă ieşim din felul de a fi al lumii, dacă ne
ieşim din mintea noastră veche cu felul ei de a înţelege lucrurile, numai atunci suntem buni
pentru Dumnezeu şi lucrarea Lui în adevăr, aceasta este o nebunie pentru lume, e o abatere de la
mersul care i se pare ei normal.

Da, în lumea păcatului, normal este să păcătuieşti. Sfinţenia este ceva anormal (nebunie).

În lumea urii, normal este să urăşti pe cei ce-ţi fac rău. Nebunie este să-ţi iubeşti vrăjmaşii.

În lumea nedreptăţii, normal este să te porţi ca ea. Nebunie este să trăieşti după dreptatea
dumnezeiască.

Tot ce este din Dumnezeu şi din împărăţia Lui, este anormal (nebunie) în împărăţia diavolului.

Odată cu căderea omului în păcat, tot pământul a intrat într-o stare de blestem, adică a ieşit din
felul de viaţă în care Dumnezeu îl aşezase. Omenirea, deci, s-a născut într-un fel strâmb de viaţă
şi aşa i se pare că este normal. Felul de viaţă al lui Dumnezeu i se pare anormal.

Domnul Isus S-a întrupat, S-a jertfit şi a înviat pentru ca să aducă din nou omenirii felul de viaţă
pe care Dumnezeu l-a creat la început.

Toţi urmaşii Domnului Isus, care au primit felul Lui de viaţă, sunt socotiţi nebuni de restul
oamenilor. De aceea lumea îi urăşte şi-i prigoneşte. Mersul vieţii lor este potrivnic mersului vieţii
lumii păcătoase.

Adevărul însă rămâne adevăr, chiar dacă toată lumea nu l-ar înţelege şi s-ar răscula împotriva lui.
Viaţa din Dumnezeu este adevărata viaţă şi la aceasta sunt chemaţi toţi oamenii, pentru că numai
aici este mântuire şi fericire adevărată.

Cine vrea viaţa din Dumnezeu, să-L primească pe Domnul Isus ca Mântuitor, prin credinţă, şi
atunci va înţelege rostul lucrurilor în adevăratul lor înţeles.

Prin credinţa în Domnul Isus se ajunge la naşterea din nou, adică la felul de viaţă din Dumnezeu.

2 Corinteni 5 : 14

De la început ţinem să subliniem gândul, că în versetul acesta este vorba despre dragostea lui
Hristos faţă de noi, şi nu despre dragostea noastră faţă de Hristos.

Dragostea lui Hristos ne strânge, nu dragostea noastră. Şi în Romani 8:35, este vorba tot despre
acest lucru: „Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Hristos?…”

Fiind limpeziţi bine în acest adevăr, putem să înţelegem uşor calea mântuirii şi a desăvârşirii
noastre în toate privinţele. Înţelegem mai uşor harul lui Dumnezeu şi suntem mai întăriţi în
nădejde.

Nu ceea ce fac eu, ci ceea ce a făcut Hristos pentru mine – aceasta-i siguranţa şi fericirea mea de
acum şi de mâine.

Dragostea lui Hristos ne-a strâns din împrăştierea în care ne-a dus păcatul şi ne-a dus în Casa
Tatălui Ceresc, care ne-a făcut copii ai Săi.

Dragostea lui Hristos ne strânge, ca să fim fericiţi laolaltă.

Noi suntem obiectul dragostei lui Hristos, de aceea putem vorbi mereu despre ea.

Din pricină că Domnul ne iubeşte, îl iubim şi noi. Focul dragostei Lui ne-a aprins şi ne-a
transformat în foc. Acesta-i semnul celor mântuiţi.

Din pricină că Domnul ne iubeşte – şi El a dovedit lucrul acesta fiindcă a murit în locul nostru –
ne judecăm aspru acum, ca să nu-L necinstim prin faptele noastre, iar în ziua judecăţii să se poată
lăuda cu noi.

Din pricină că Domnul ne iubeşte, ne avântăm cu toată fiinţa noastră în lucrarea Lui şi-L înălţăm
pretutindeni, ca să-l poată cunoaşte oricine, fără greutate.

„Dragostea lui Hristos ne strânge…”

Vorbind despre acest lucru, marele predicator al Evangheliei, Spurgeon, spunea: „Iată un cuvânt
cu neputinţă de spus în orice religie. Dragostea lui Dumnezeu, dragoste care ne strânge? Ce
poate cineva să vadă într-un astfel de cuvânt? Omul ştie doar atâta: să-şi împlinească datoriile
religioase; mai mult decât atâta, nimeni nu poate să-i ceară. Evanghelia însă nu ne pune în faţă
datorii şi obligaţii, gânduri şi rânduieli religioase, ci în primul rând o faptă şi anume că
Dumnezeu ne-a iubit. Din dragoste faţă de omenirea rătăcită, El a trimis un Mântuitor, pe
Domnul Hristos. Şi pe acest Mântuitor, îl mărturisim ca pe Acela care a fost răstignit, a murit şi a
fost îngropat, a înviat şi S-a înălţat la cer. Despre acest Mântuitor, apostolul spune: „Dragostea
lui Hristos ne strânge.”Ce se înţelege prin acest cuvânt? Că noi iubim pe Domnul Isus Hristos?
Da, şi aceasta. Noi îl iubim şi ne ţinem de El Dar se înţelege şi mai mult: că El ne iubeşte. Crucea
Lui dovedeşte iubirea Lui. Ei, bine, această iubire ne tulbură dacă avem lucruri sucite în mintea,
în inima şi în viaţa noastră; dar ne încălzeşte şi ne lărgeşte inima, când putem să facem ceva
pentru Domnul. Trebuie să fim martorii dragostei Lui, în cuvânt şi în faptă, şi astăzi ca şi în toată
vremea.”

Iubirea este expresia unităţii. Dumnezeu e Unicul, autorul iubirii oamenii sunt fraţi, fii ai
Unicului. Unitatea lor se defineşte numai raportată la iubirea Unicului. În El se adună toţi prin
iubire. Cu cât sunt mai aproape de El cu atât sunt mai aproape unii de alţii, în iubirea Unicului.
Un cuvânt al Avvei Dorotei arată cu o uimitoare limpezime acest adevăr: „închipuieşte-ţi un
cerc, cu un centru şi cu nişte raze care pornesc din el. Cu cât mai departe merg razele de centru,
cu atât se distanţează una de alta; dimpotrivă, cu cât mai aproape sunt de centru, cu atât mai
aproape sunt una de alta. Închipuieşte-ţi acum că cercul este lumea, că centrul ei este Dumnezeu,
iar razele sunt drumurile oamenilor în viaţă. În măsura în care sfinţii intră în cerc şi se apropie de
centru, dorind să fie tot mai aproape de Dumnezeu, ei se apropie, în mod proporţional, mai
aproape şi de Dumnezeu şi unul faţă de altul. Acelaşi lucru se aplică şi celor ce se depărtează. În
măsura în care oamenii se depărtează de Dumnezeu, în aceeaşi măsură se depărtează şi unul de
altul. Tot aşa este şi cu dragostea: în măsura în care rămânem în afară şi nu iubim pe Dumnezeu,
în aceiaşi măsură fiecare se depărtează de aproapele său. Dar dacă iubim pe Dumnezeu, atunci în
măsura în care ne apropiem de Dumnezeu prin dragoste, ne unim în dragoste şi cu aproapele
nostru, şi în măsura în care suntem uniţi cu aproapele nostru, suntem uniţi şi cu Dumnezeu.”

„Dragostea lui Hristos ne strânge…”

Să mai stăruim asupra acestui cuvânt, căci ne face bine.

În limba greacă, în care a fost scris Noul Testament, versetul de mai Sus are un înţeles mai
adânc, prin faptul că în loc de cuvântul „strânge” este un cuvânt care s-ar putea traduce cu
cuvântul „constrânge”.

Iată versetul acesta în câteva traduceri în limba română:

„Dragostea lui Hristos ne constrânge.” (Tr. de laşi, 1874).

„Dragostea lui Hristos ne stăpâneşte pe noi” (Tr. Sf. Sinod, 1968).

„Dragostea lui Hristos ne strânge cu putere.” (Tr. Galaction)

„Dragostea lui Hristos ne ţine pe noi.” (Tr. Sf. Sinod, 1914).

„Dragostea lui Hristos ne absoarbe pe noi.” (Tr. Nicodim).

„Dragostea lui Hristos ne sileşte cu putere.” (Tr. de Roma, 1967).

Dragostea este mare putere – cea mai mare putere. Aceasta vrea să ne spună Domnul prin
versetul de mai sus. Cine ajunge în braţele dragostei lui Dumnezeu, nu mai poate fi smuls de aici
de nici o altă putere, pentru că şi el este transformat în dragoste. Şi cine-i transformat în dragoste,
nu mai poate face decât cele ale dragostei, este constrâns, aşa cum soarele nu poate decât să
lumineze şi să dea căldură. Aceasta-i natura lui.

Dragostea constrânge, adică sileşte pe cei care sunt în braţele ei să facă faptele ei.

Când este vorba de strângerea (adunarea) fiilor dragostei ei fac lucrul acesta, pentru că sunt
constrânşi de dragoste. Nu pot altfel. Zice sf. Maxim Mărturisitorul: „Nimic nu adună împreună
aşa de mult pe cei împrăştiaţi ca iubirea.”

„Dragostea lui Hristos ne strânge…”

Acul busolei poate să fie împins şi mişcat din locul său, dar de îndată ce este lăsat slobod, vine la
locul său, arătând spre pol.

Aşa este şi cu inima noastră, când este atrasă de dragostea lui Hristos: ea nu-şi găseşte odihnă
până nu se întoarce la El. Grijile şi munca zilei pot să ne îndrepte gândurile spre alte lucruri; dar
îndată ce apăsarea lor încetează, gândurile zboară spre Acela pe care-L iubeşte sufletul nostru.
Nu putem să aflăm odihnă decât în Domnul Isus. Naşterea din nou ne-a făcut să nu mai găsim
mulţumirea în lume. Suntem mânaţi spre Domnul Isus prin neliniştea care nu-şi găseşte
vindecare în nici o altă parte. Suntem traşi spre Hristos printr-o mişcare căreia n-avem nici o
dorinţă să ne împotrivim. Este rostul vieţii noastre şi este bucuria inimii noastre să arătăm aşa de
lămurit spre El încât, oricine vrea să vadă pe Domnul Isus, n-are decât să privească într-acolo
încotro arată mereu fiinţa noastră. Suntem supuşi unor abateri şi tulburări, dar Tu, Doamne, ştii
că sufletul nostru cel mai dinăuntru pe Tine Te caută.

2 Corinteni 5 : 15

Iată piatra principală de la temelia templului mântuirii omului: „Unul singur (Domnul Isus) a
murit pentru toţi…”

Cât de simplu şi puternic este acest adevăr! Preţul pe care l-a plătit Domnul Isus – moartea Sa pe
cruce – este îndeajuns, prea îndeajuns, ca să răscumpere nu numai lumea aceasta din robia
păcatului şi a morţii, ci încă multe alte lumi.

Să nu ne împotrivim, ci să ne lăsăm mântuiţi de Marele nostru Răscumpărător.

„Fiindcă socotim că, dacă Unul singura murit pentru toţi, toţi deci au murit.”

Viaţa creştină normală este o viaţă de necurmată socotire (judecată, raţiune), ca să nu dai un preţ
mai mare pe lucruri fără valoare, iar lucrurile valoroase să le treci cu vederea.
Cum nu ţi-e greu să numeri banii când cumperi pâine sau alte lucruri pământeşti, deci faci lucrul
acesta mereu, tot aşa să nu-ţi fie greu să socoteşti, să judeci necurmat orice lucru duhovnicesc,
orice cuvântai lui Dumnezeu, orice mişcare a harului veşnic.

Dacă socotim că Domnul Isus a murit pentru noi (în locul nostru), ce atitudine trebuie să luăm?

„…Fiindcă socotim (judecăm) că, dacă Unul singur a murit pentru toţi, toţi deci au murit…”

Să fim atenţi ia citire, adică să socotim (judecăm) bine, ca să înţelegem marele adevăr care este
cuprins în acest verset.

Când Domnul Isus a fost pe cruce, noi am murit cu toţii – nu individual, căci încă nu eram
născuţi – ci, fiind în El, noi am murit în El. „Unul singur a murit pentru toţi, deci toţi au murit.”
Când El a fost răstignit, noi toţi am fost răstigniţi acolo cu El. Explicând acest loc din Scriptură,
un om al lui Dumnezeu (W. Nee), dădea un exemplu frumos şi uşor, pentru a putea face pe
ascultători să înţeleagă. „Am luat odată o cărticică – zicea el – şi am pus în ea o foaie de hârtie,
apoi am spus acelor oameni simpli: „Acum, priviţi cu atenţie. Foaia pe care am pus-o

În carte, are o identitate a ei însăşi, cu totul aparte de cartea aceasta. Dacă trimit cartea prin poştă
în alt oraş, nu pun la poştă hârtia, ci cartea, dar hârtia se află în carte. Ce se întâmplă cu hârtia?
Simplu de înţeles. Unde merge cartea merge şi hârtia.”

Noi suntem în Domnul Isus, şi am fost cuprinşi în moartea Lui, ca să putem fi apoi cuprinşi în
viaţa Lui. Destinul nostru este legat de al Lui. Prin ceea ce a trecut El, prin aceea am trecut şi noi,
căci a fi „în Hristos” înseamnă a fi una (identificat) cu El atât în moartea Lui cât şi în învierea
Lui.

„…Şi El a murit pentru toţi, pentru ca cei ce trăiesc, să nu mai trăiască pentru ei înşişi, ci pentru
Cel ce a murit şi a înviat pentru ei.”

Cine primeşte cu adevărat, prin credinţă, moartea şi învierea Domnului Isus, acela nu mai trăieşte
pentru sine, ci pentru Mântuitorul lui. Acesta-i semnul.

A fi creştin înseamnă a fi mântuit şi a fi mântuit înseamnă a te lepăda de tine însuţi şi a primi pe

Domnul Isus ca viaţă a ta. Aceasta mai înseamnă şi naştere din nou.

Cine nu trăieşte numai pentru Hristos încă nu s-a predat lui Hristos, încă n-a început viaţa cea
nouă, care izvorăşte din moartea şi învierea Lui, încă n-a înţeles, marea lucrare de pe Golgota şi
din dimineaţa învierii.

Calea mântuirii nu s-a schimbat. Este aceeaşi şi va rămâne aceeaşi, până la sfârşitul veacului.

„…Pentru că cei ce trăiesc, să nu mai trăiască pentru ei înşişi, ci pentru Cel ce a murit şi a
înviat pentru ei.”
Din clipa când am înţeles întreaga valoare a lucrării Domnului Isus, am intrat într-o sferă din
care egoismul este exclus: „Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine. „(Gal. 2:20). Eul meu
poate trăi foarte bine şi liniştit, chiar ocupându-ne cu vestirea Evangheliei, cu activitatea
religioasă, cu chemarea sufletelor la Hristos. Din toate acestea el poate să-şi atragă pentru sine
slavă deşartă, iată de ce este nevoie de purtarea zilnică a crucii. (Luca 9:23). Numai crucea poate
să mă ferească de pericolul cel mare al eului meu. Să mă cercetez mereu: Pentru cine trăiesc şi
lucrez eu? Hristos trebuie să fie Centrul meu.

A trăi pentru Hristos înseamnă să trăieşti pentru felul Lui de a fi, pentru ceea ce este El, nu
pentru o morală simplă. Cum este Hristos? Iată o întrebare mare. El nu-l nici confesionalist, nici
naţionalist, nici părtinitorul unei clase sociale.

Să citim încă odată, cu atenţie: „El a murit pentru toţi, pentru ca cei ce trăiesc să nu mai trăiască
pentru ei înşişi, ci pentru Cel ce a murit şi a înviat pentru ei.”

Ce zici tu, dragul meu, citind acest verset? Eşti tu cu adevărat creştin? Este viaţa ta viaţa lui
Hristos, şi viaţa lui Hristos este viaţa ta? Iată o întrebare la care trebuie să te gândeşti adânc, dacă
vrei să fii fericit acum şi în vecii vecilor.

Viaţa creştină înseamnă a nu mai trăi pentru rine, ci pentru Hristos, şi cine trăieşte cu adevărat
pentru Hristos, trăieşte cu adevărat pentru fericirea sa.

2 Corinteni 5 : 16

Două feluri de cunoaşteri sunt în lume: cunoaştere firească (felul lumii) şi cunoaştere
duhovnicească (felul lui Hristos). Asupra acestui adevăr trebuie să fim bine lămuriţi, ca să nu
încurcăm lucrurile şi astfel să ieşim în pagubă duhovnicească de neînlocuit.

Cea mai mare parte a lucrării diavolului pe ogorul creştinismului, care a adus cel mai mare rău,
îşi are izvorul aici: amestecul celor două feluri de cunoaşteri. Oameni fireşti (nenăscuţi din nou),
cu gândire firească, au căutat să conducă lucrurile în Biserica lui Hristos.

Lumea are felul ei de a cunoaşte pe Hristos, dar felul acesta este vrăjmaş felului lui Hristos de a
cunoaşte şi de a lucra. Cunoaşterea în felul lumii lasă pe om în păcat şi în moarte; cunoaşterea în
felul lui Hristos aduce omului izbăvire de păcat şi-i dă o viaţă nouă.

Cunoaşterea în felul lumii rămâne numai în literă (teorie); cunoaşterea în felul lui Hristos duce la
trăire practică a voii lui Dumnezeu.

Un scriitor creştin, Alfred Loisy, scria cu durere: „Teologia contemporană este un adevărat turn-
Babel, unde confuzia ideilor este mai mare decât mulţimea limbilor.”

Cunoaşterea în felul lumii, cunoaşterea cu mintea stricată de păcat, duce la dărâmarea lucrării lui
Dumnezeu, la întărirea duhului lumii în Biserică.
Numai omul care şi-a recunoscut starea lui de păcat, întorcându-se la Dumnezeu şi primindu-L
pe Domnul Isus ca pe Mântuitorul lui personal, numai el poate ajunge la cunoaşterea adevărată a
lucrurilor, cunoaştere în felul lui Hristos.

Numai cei născuţi din nou pot cunoaşte cu adevărat şi binele şi răul.

„A-L cunoaşte pe Hristos – zice omul lui Dumnezeu, Billy Graham – înseamnă a avea parte de
mântuirea Sa şi a-L lăsa pe El să ne cârmuiască.”

E cu neputinţă să vorbeşti despre făurirea unui om nou fără a-l cunoaşte mai întâi pe cel vechi.

E cu neputinţă să cunoşti lucrurile duhovniceşti, dacă nu ai ochi duhovniceşti.

Mai întâi trebuie să fii viu pentru Dumnezeu, ca să poţi cunoaşte pe Dumnezeu.

Vorbind despre cele două feluri de cunoaştere, sf. Ioan Gură de Aur zicea: „Numai cei care au
murit faţă de păcat şi au înviat pentru Dumnezeu, prin naşterea din nou, prin Duhul Sfânt, nu mai
cunosc pe nimeni şi nimic în felul lumii (după trup).

„Aşa că de acum încolo, nu mai cunoaştem pe nimeni în felul lumii; şi chiar dacă am cunoscut
pe Hristos în felul lumii, totuşi acum nu-L mai cunoaştem în felul acesta.”

Subliniem cuvântul „acum”, ca să înţelegem adevărul mare, că viaţa celui cu adevărat credincios
se împarte în două: azi şi ieri, acum şi atunci.

A fost o vreme când nu L-am cunoscut pe Hristos în adevărata cunoaştere, dar acum îl cunosc.
Pot să spun eu cu toată siguranţa lucrul acesta? Dacă m-am întors la Dumnezeu, cu pocăinţă
adevărată, dacă am primit, prin credinţă, pe Domnul Isus ca Mântuitor personal, şi prin această
primire am fost născut din nou, pot să spun. Viaţa creştină nu-i formă şi teorie, ci realitate
puternică.

O schimbare totală se petrece în viaţa celui care-L primeşte cu adevărat pe Domnul Isus ca
Mântuitor al Său. El este aşezat în relaţii cu totul deosebite faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni.

Creştinismul nu se transmite prin legături naturale dintre tată şi copil şi nici nu se primeşte în
mod inconştient, ci prin deplină conştiinţă, prin legământ de bunăvoie.

„Aşa că, de acum încolo, nu mai cunoaştem pe nimeni în felul lumii; şi chiar dacă am cunoscut
pe Hristos în felul lumii, totuşi acum nu-L mai cunoaştem în felul acesta.”

„Şi prin aceasta ştim că îl cunoaştem: dacă păzim poruncile Lui.” (1 Ioan 2:3).

„Vă dau o poruncă nouă: Să vă iubiţi unii pe alţii; cum v-am iubit Eu, aşa să vă iubiţi şi voi unii
pe alţii.” (Ioan 13:34).
„Prin aceasta se cunosc copiii lui Dumnezeu şi copiii diavolului: oricine nu trăieşte în
neprihănire, nu este de la Dumnezeu; nici cine nu iubeşte pe fratele său.”(1 Ioan 3:10).

Cine cunoaşte pe Hristos, are viaţă din Hristos.

2 Corinteni 5 : 17

A fi în Hristos – iată taina vieţii creştine, taina mântuirii, a naşterii din nou.

În epistolele sale, sf. ap. Pavel foloseşte de 170 de ori expresia: „în Hristos”, „prin Hristos”.
Cineva a numit-o magnifica obsesie (marele gând, marea frământare necurmată) a apostolului
neamurilor.

Dar cum poţi fi „în Hristos”? Răspunsul ni-l dă simplu, Cartea Sfântă: prin credinţă. (Rom. 5:1-
10; Rom. 8:9-10). Cine primeşte, prin credinţă, pe Domnul Isus ca Mântuitor al său, acela a intrat
în Hristos şi Hristos a intrat în el. (Efes. 3:17; Ioan 15:4).

Omenirea se împarte în două: o parte (cea mai mare) se află „în Adam” şi o parte (mai mică) „în
Hristos”. Orice om se naşte trupeşte „în Adam”, adică în păcat şi sub blestemul morţii. Şi orice
om, care-L primeşte pe Domnul Isus Hristos, prin credinţă, ca Mântuitor personal, se naşte din
nou, devine o făptură nouă, căci El (Domnul Isus) este „al doilea Adam” sau Adam cel din urmă
(1 Cor 15:45) din care se nasc oameni noi.

Sunt două creaţii: prin Adam şi prin Hristos.

Prima creaţie sau, cum se mai zice, vechea creaţie nu mai este pe placul lui Dumnezeu, din
pricina păcatului în care a târât-o diavolul, de aceea Dumnezeu S-a gândit la o nouă creaţie, prin
Noul Adam (Domnul Isus, Fiul Său).

Prin naşterea din nou, adică prin primirea Domnului Isus ca Mântuitor personal, orice om poate
intra în noua creaţie sau noua împărăţie a lui Dumnezeu.

Zice sf. Ioan Gură de Aur: „Naşterea din nou este a doua creaţiune, căci din ceea ce nu eram am
fost aduşi la ceea ce suntem. Ceea ce eram mai înainte am murit, adică omul cel vechi, şi ceea ce
am devenit, nu eram mai înainte.” (Omilia 4 la Ep. către Efeseni). Tot sf. Ioan Gură de Aur zice:
„Dacă cineva a crezut în Hristos, a venit într-o altă creaţie, căci s-a născut de sus, prin Duhul.
(Omilia 11 la 2 Corinteni).

Nimic din vechea creaţie, din vechea împărăţie, din vechea lume nu poate fi mutat în cea nouă.
Cele două creaţii sunt vrăjmaşe una celeilalte. Întrebarea care se pune este: cărei creaţii
(împărăţii) aparţinem?

Sf. ap. Pavel spune limpede şi categoric, că Dumnezeu, mântuindu-ne, „…ne-a izbăvit de sub
puterea întunericului şi ne-a strămutat în împărăţia Fiului dragostei Lui.” (Colos. 1:12-13).
Cetăţenia noastră de aici înainte este acolo.
A fi născut din nou în Hristos înseamnă a fi născut pentru un ideal nou, pentru noi aspiraţii,
pentru noi speranţe şi pentru noi capacităţi cu care să atingem obiective cu totul noi. Hristos
Mântuitorul şi Stăpânul nostru, ne-a dat o nouă viaţă.

Numai şi numai prin naşterea din nou în Hristos, omul poate, nu numai să-şi schimbe felul de
vieţuire, ci şi să capete o nouă personalitate.

Cât de limpede este arătată taina naşterii din nou în Sfânta Scriptură, cum se face ea, adică prin
credinţa în Domnul Isus (primirea Lui ca Mântuitor) şi prin sămânţa care nu poate putrezi, adică
Sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu (1 Pet. 1:23), şi cât de deosebit o arată Biserica Ortodoxă, iată
ce zice Mitropolitul Nicolae Mladin:

„Întrebarea este: Cum ne naştem noi în Hristos şi în Biserică? Cum devenim noi fii ai lui
Dumnezeu după har şi fii ai Bisericii? Răspunsul este: Prin Sfânta Taină a Botezului, cea dintâi
Taină dată de Hristos Bisericii Sale. Prin această Sfântă Taină se sălăşluieşte Isus Hristos în noi,
ne curăţă de păcatul strămoşesc şi de orice alte păcate şi ne naşte la o viaţă nouă, de sfinţenie,
după asemănarea lui Hristos. Cum Sfântul Botez este săvârşit de Biserică întru care lucrează
Duhul lui Hristos, Biserica este mama noastră spirituală, care ne naşte în Hristos şi astfel
devenim fii ai Tatălui…” (vezi „Mitropolia Ardealului”, 1973, nr. 11-12, pag. 991).

Subliniem gândul, care s-a amintit mai sus: naşterea din nou. Ca să ne aducă în noua Sa
împărăţie, Dumnezeu trebuie să facă ceva nou în noi: trebuie să ne facă făpturi noi (creaturi noi).
Dacă nu suntem creaţi din nou, noi nu putem fi potriviţi în noua împărăţie. „Ce este născut din
carne este carne” şi „carnea şi sângele nu pot să moştenească împărăţia lui Dumnezeu, „( Ioan
3:6; 1 Cor. 15:50). Oricât de învăţată, oricât de cultivată, oricât de îmbunătăţită ar fi ea, carnea
(firea pământească) este tot carne. Potrivirea noastră pentru noua împărăţie este determinată de
creaţia căreia îi aparţinem. Aparţinem vechii creaţii sau celei noi? Să nu uităm: ceea ce aparţine
vechii creaţii nu poate trece niciodată în cea nouă.

Dumnezeu a vrut să ne aibă pentru Sine, dar El nu putea să ne ducă aşa cum eram în ceea ce a
plănuit El; aşa că El ne-a lichidat mai întâi prin crucea lui Hristos şi apoi, prin înviere, ne-a dat o
viaţă nouă.

„Dacă este cineva în Hristos, este o făptură nouă (nouă creatură). Cele vechi s-au dus: iată că
toate lucrurile s-au făcut noi.”

Fiind acum creaturi noi, cu o nouă fire (natură) şi cu o minte nouă, putem intra în noua împărăţie,
în noua lume a lui Dumnezeu.

Crucea a fost mijlocul folosit de Dumnezeu ca să pună capăt „lucrurilor vechi”. Cineva spunea:
„Cel mai mare negativ din univers este crucea, căci prin ea Dumnezeu a aruncat afară tot ce nu
era din Sine. Cel mai mare pozitiv din lume este învierea, căci prin ea Dumnezeu a adus la fiinţă
tot ceea ce vrea El să aibă în noua creaţie.”

„…Cele vechi s-au dus: iată că toate lucrurile s-au făcut noi.”
În cel care s-a petrecut lucrarea naşterii din nou, se vede o schimbare totală chiar dacă unele
apucături ale vechii firi se mai observă ici-colo. Cu timpul, pe măsura creşterii omului cel nou,
ele dispar cu totul.

Frunzele vechi, care au rămas pe copaci toamne şi iarna, cad primăvara. Am văzut un gard viu
care a stat toată iarna cu frunzele uscate pe el, nici bruma, nici vântul iernii nu le-a dat jos;
primăvara le-a înlăturat curând. Viaţa nouă dă la o parte pe cea veche, o înlătură ca pe ceva
nepotrivit. Stricăciunile noastre vechi sunt înlăturate prin creşterea harurilor noi. In măsura în
care îmboboceşte viaţa cea nouă, lucrurile vechi ale stării noastre dinainte sunt silite să plece de
la noi.

Înţelepciunea noastră stă în a trăi în apropiere de Dumnezeu, pentru ca, prin puterea Duhului
Sfânt, să ne întărească toate harurile, iar puterea care alungă păcatul să lucreze asupra vieţii
noastre; frunzele noi ale harului să alunge pornirile şi obişnuinţele vechi, uscate şi păcătoase.

„Dacă este cineva in Hristos, este o făptură nouă. Cele vechi s-au dus: iată că toate lucrurile s-
au făcut noi.”

Naşterea din nou, făptura cea nouă este condiţionată de intrarea în Domnul Isus Hristos. Dacă –
iată condiţia – deci „dacă este cineva în Hristos este o făptură nouă”, altfel nu.

întoarcerea la Dumnezeu, adică pocăinţa adevărată, duce pe om în Hristos şi acolo devine şi se

păstrează om nou.

Care este starea ta, dragul meu? Să nu-ţi cadă rău întrebarea. Este spre binele tău de acum şi din
veşnicie.

2 Corinteni 5 : 18

Naşterea noastră din nou, înnoirea tuturor lucrurilor, mântuirea şi fericirea noastră veşnică, toate
sunt lucrările lui Dumnezeu, totul e harul Său nemărginit. Pentru toate lui i Se cuvine mulţumire
şi slavă, acum şi în vecii vecilor, amin.

Lucrurile vechi s-au dus, toate lucrurile s-au făcut noi. Viaţa mea de copil al lui Dumnezeu, nu
mai aparţine acestei lumi; nădejdea mea nu mai are nimic a face cu nădejdile pământeşti, ci cu
împărăţia lui Dumnezeu.

„…Toate lucrurile acestea sunt de la Dumnezeu, care ne-a împăcat cu Sine însuşi prin Isus
Hristos…”

Mântuirea noastră stă în împăcarea noastră cu Dumnezeu, căci păcatul în care ne-am născut şi în
care am trăit, ne-a pus într-o stare de vrăjmăşie faţă de Dumnezeu şi faţă de dreptatea Lui.
Dumnezeu însă, în dragostea Lui, a găsit calea cea mai desăvârşită, ca să ne împace cu

Sine, trimiţând pe Fiul Său să ne plătească datoria faţă de dreptatea Sa veşnică, pe care am
călcat-o.
Domnul Isus a ispăşit păcatul nostru, prin moartea Sa pe cruce şi astfel suntem împăcaţi cu
Dumnezeu, dacă vrem să-L primim, prin credinţă, ca Mântuitor al nostru.

Dumnezeu mă vede drept şi sfânt prin Isus Hristos. Am devenit copilul şi prietenul Său, prin Isus
Hristos. Împărăţia Lui cea veşnică şi fericită este pregătită, prin Isus Hristos. Fie-I binecuvântat
Numele!

Prin Domnul Isus Hristos am fost împăcaţi cu Dumnezeu, pentru că El nu este numai
Mântuitorul nostru, ci şi Mirele nostru. Toţi cei mântuiţi, la un loc, formează Biserica sau
Mireasa lui Hristos. (2 Cor. 11:2; Efes. 5:25 şi 32; Apoc. 19:7; Apoc. 21:2).

O femeie văduvă a căzut în mari datorii, din care nu mai putea scăpa. Un prieten o îndrăgeşte, şi,
în marea lui iubire faţă de ea o ia în căsătorie. Abia s-a terminat ceremonia căsătoriei, şi femeia a
scăpat de povară, căci toate datoriile ei trecuseră asupra soţului ei, care le-a achitat cu dragoste.

Aşa a făcut Domnul Isus. Toate datoriile noastre le-a plătit cu prisosinţă, iar noi, liberi şi fericiţi,
am intrat în moştenirea Lui veşnică.

„…Dumnezeu, care ne-a împăcat cu El prin Isus Hristos, şi ne-a încredinţat slujba împăcării.”

Chemarea la mântuire, la împăcarea cu Dumnezeu, ne-a încredinţat-o nouă, celor care am primit,
prin credinţă, mântuirea. La rândul nostru trebuie să chemăm şi pe alţi păcătoşi la Dumnezeu, să
se împace cu El şi să-l primească darul iertării de păcate, iată marea noastră slujbă.

Nici un creştin adevărat nu este în afara slujbei de chemare a păcătoşilor la Dumnezeu. Adevărat
zice sf. Ioan Gură de Aur: „Dumnezeu voieşte ca fiecare creştin să fie un învăţător al lumii, un
aluat, o sare şi o lumină pentru alţii, aşa cum este El.” Tot sf. Ioan Gură de Aur zice mai departe:
„Ce foloseşte un creştin, dacă el nu câştigă pe nimeni pentru Hristos? Căci a fi creştin şi a nu te
îngriji de mântuirea celorlalţi oameni, săvârşeşti un păcat, şi nu un păcat mic.”

„…Ne-a încredinţat slujba împăcării.”

Fratele meu, răscumpărat al Domnului Hristos, îţi dai tu bine seama de chemarea ta în lume? Ştii
tu că ai de înfăptuit zilnic o slujbă în mijlocul celor care nu sunt împăcaţi cu Dumnezeu? Cum îţi
împlineşti slujba încredinţată ţie de Dumnezeu?

Iată, Cuvântul Domnului te-a cercetat şi astăzi.

2 Corinteni 5 : 19

Mintea omenească este prea slabă, prea mărginită, ca să poată cuprinde în întregime marele preţ
plătit de Dumnezeu, pentru mântuirea noastră.

El însuşi, Făcătorul cerului şi al pământului, a suferit chinurile crucii, pe care păcatul nostru le-a
născut.
„Dumnezeu era în Hristos, împăcând lumea cu Sine…”

Tatăl, fiind una cu Fiul, au suferit împreună, au plătit împreună datoria noastră faţă de dreptatea
veşnică.

Păcatul ne-a pus într-o stare de vrăjmăşie faţă de Dumnezeu, dar El ne-a împăcat cu Sine, prin
faptul că a aluat asupra Sa păcatul nostru, a suferit pe cruce pentru el şi astfel ne-a iertat şi ne-a
făcut copiii şi prietenii Săi.

Da, Dumnezeu Tatăl, a suferit pentru noi, prin Hristos, Fiul Său. Zice sf. Ioan Gură de Aur:
„Cine era cel batjocorit? El. Cine a venit apoi la împăcare? El. „Dar – zici tu – a trimis pe Fiul, şi
n-a venit El.” Pe Fiul L-a trimis, desigur, dar nu numai Fiul Se ruga, ci împreună cu Dânsul şi
printr-însul şi Tatăl însuşi.”

Nu s-a găsit alt mijloc pentru răscumpărarea noastră din păcat decât crucea. Dacă s-ar fi găsit
altul mai potrivit, Dumnezeu l-ar fi folosit pe acela.

Când Domnul Isus Hristos a fost întins pe cruce, din pricina păcatului nostru cu care S-a încărcat,
era şi Dumnezeu Tatăl în El. Trebuia plătită jertfa aceasta, pentru mântuirea noastră. Dumnezeu
n-a mai ţinut în socoteală păcatele noastre, pentru că S-a încărcat El cu ele, iar pe noi ne-a iertat.
„Hristos – zice sf. Ioan Gură de Aur – S-a jertfit pe cruce; şi unde este jertfa, acolo este şi
iertarea păcatelor, acolo este şi împăcarea cu Dumnezeu.”

„…Dumnezeu era în Hristos, împăcând lumea cu Sine, neţinându-le în seamă păcatele lor…”

Din pricina preţului plătit pe crucea de pe Golgota, pentru păcatul lumii întregi, Dumnezeu nu ne
mai ţine în seamă păcatele noastre, dacă primim, prin credinţă, acest preţ pentru noi şi dacă ne
hotărâm să părăsim împărăţia lumii şi să intrăm în împărăţia (stăpânirea) Domnului Isus. El vrea
să ne împace cu Sine, dar numai dacă vrem şi noi lucrul acesta.

Binecuvântat să fie Tatăl nostru Ceresc şi Domnul Isus, Fiul Său, pentru marea Mântuire care ne-
a adus-o prin cruce, amin.

2 Corinteni 5 : 20

Mai întâi spunem ceva despre împăcarea cu Dumnezeu, apoi vorbim şi despre trimiterea noastră,
a celor împăcaţi cu El, ca să propovăduim Evanghelia, chemând pe oameni să se împace şi ei cu
Dumnezeu.

Prin păcat, orice om s-a despărţit de Dumnezeu şi a devenit vrăjmaşul Lui. Şi fiindcă strămoşul
nostru Adam a păcătuit şi astfel a devenit vrăjmaşul lui Dumnezeu, toţi ne-am născut în această
stare, deci toţi avem nevoie să fim împăcaţi cu Dumnezeu.

Cum s-a vorbit şi în meditaţiile dinainte, Dumnezeu, în dragostea Lui faţă de omul căzut, a găsit
calea cea mai desăvârşită pentru a readuce pe păcătos la starea de mântuire, de copil şi prieten al
Său.
Împăcarea, din partea lui Dumnezeu, nu urmează să se facă, ci ea a fost făcută, atunci când s-a
plătit preţul ei, pe crucea de pe Golgota: „Dumnezeu era în Hristos, împăcând lumea cu Sine,
neţinându-le în socoteală păcatele lor…” Deci, temelia împăcării a fost pusă la cruce. Din partea
omului păcătos însă, împăcarea trebuie să se facă, adică să primească împăcarea adusă de
Dumnezeu.

Dumnezeu ne-a împăcat cu Sine prin Hristos (Rom. 5:10), prin jertfa Lui răscumpărătoare. Asta-i
partea lui Dumnezeu. Mai trebuie însă şi partea noastră: să ne împăcăm noi cu Dumnezeu, cu
felul Lui de a fi, să primim de bunăvoie acest fel în viaţa noastră, noi, care am fost împăcaţi cu
Dumnezeu. Căci El ne-a împăcat cu Sine, dar noi, poate, nu ne-am împăcat cu El, cu felul Său de
a fi. Iată, o idee la care trebuie să ne gândim adânc.

Felul lui Dumnezeu de a fi este nepărtinirea, adică El este deasupra tuturor despărţirilor de pe
pământ. El nu este nici naţionalist, nici confesionalist, nici apărătorul vreunei clase sociale. El
este sfânt (sfânt înseamnă neamestecat, pus de o parte). Şi aşa cum este El trebuie să fim şi noi,
copiii Săi.

Să te împaci cu felul lui Dumnezeu de a fi şi să-l trăieşti practic în orice timp şi loc, înseamnă
împăcare cu Dumnezeu. Altfel e o minciună toată viaţa celor care spun că sunt creştini, dar
trăiesc după felul de a fi al pământului.

„…Dumnezeu îndeamnă prin noi şi vă rugăm fierbinte: împăcaţi-vă cu Dumnezeu!”

Tâlcuind acest verset, sf. Ioan Gură de Aur zice: „Însuşi Hristos vă roagă. Şi de ce vă roagă? Ca
să vă împăcaţi cu Dumnezeu căci nu El se poartă duşmănos, ci voi.”

„Dumnezeu – zice sf. Dionisie Areopagul – umblă în urma păcătoşilor, ca un îndrăgostit nebăgat
în seamă, şi urmărindu-i pretutindeni, îi roagă încontinuu să se întoarcă la El.”

Da, astăzi e vremea harului, astăzi e vremea când Dumnezeu umblă după vrăjmaşii Lui ca să-i
convingă să se împace cu El. Va veni însă o vreme când El nu va mai umbla după păcătoşi şi
atunci, aşa cum zice sf. Alfons de Liguori: „Vai de acela care moare înduşmănit cu Dumnezeu!”
Sf. Ioan Gură de Aur zice că: „Până la venirea Lui a doua oară, Se roagă Hristos de om ca să se
împace cu Dumnezeu. (Omil. 12, la 2 Cor.).

Fiecare om păcătos trebuie să vină personal la Dumnezeu ca să se împace cu El. De aceea se face
astăzi chemarea.

Fericirea împăcării trebuie s-o guşti singur.

Un copil negru a primit de la un misionar o bucată de zahăr. Niciodată nu mai văzuse până atunci
zahăr. Când a gustat şi a văzut cât e de dulce şi plăcut, a alergat acasă şi a istorisit tatălui său cele
întâmplate şi cum era de dulce acea materie albă. Tatăl însă nu putea să priceapă bine adevărul
din cele spuse de copil. Dar copilul nu s-a lăsat şi a fugit din nou la misionar, cerându-i încă o
bucată de zahăr, pentru tatăl său, care după ce a gustat-o şi-a dat seama de realitatea mărturisită
de copil.
Împăcarea cu Dumnezeu are în ea o dulceaţă, pe care numai cei care o gustă o ştiu cu adevărat.

Dacă noi am primit împăcarea, oare nu trebuie să alergăm în lume s-o spunem?

Orice om împăcat cu Dumnezeu, prin Domnul Isus Hristos, trebuie să meargă în lume şi să
stăruiască, să roage fierbinte din partea lui Dumnezeu, pe toţi păcătoşii (vrăjmaşii) ca să se
împace cu Dumnezeu.

Nu numai apostolii, ci toţi cei împăcaţi cu Dumnezeu sunt trimişi împuterniciţi ai lui Dumnezeu
în mijlocul lumii, ca să facă slujba de vestitori ai dragostei lui Dumnezeu.

„Noi suntem trimişi împuterniciţi ai lui Hristos…”

Un şeic (şeful unui trib arab) văzu o desfrânată şi-i spuse: „Pari a fi sclava vinului şi a
dezmăţului.” – Iar ea-i dădu răspuns: „Ce par a fi, eu sunt. – Dar tu, învăţătorule eşti ceea ce pari
a fi?”

Creştinul adevărat este trimisul şi împuternicitul lui Hristos, aici pe pământ, adică este ministrul
sau ambasadorul împărăţiei Sale. Aici, în această împărăţie a lumii, Hristos şi împărăţia Sa este
reprezentată prin miniştrii Săi (toţi creştinii adevăraţi), aşa după cum o ţară este reprezentată în
altă ţară de ambasadorul respectiv.

Orice ambasador trăieşte şi lucrează după legile ţării care l-a trimis, iar ţara unde a fost trimis,
este o ţară străină, şi el n-are nici o legătură cu ea decât în măsura în care-şi reprezintă ţara sa.
Deci el face treburile ţării sale în acea ţară străină.

Urmaşul Domnului Isus Hristos nu are afaceri de ale lui în această împărăţie străină a lumii, ci
treburile lui Hristos şi ale împărăţiei Sale sunt treburile sau afacerile lui.

Întrebarea care trebuie să mi-o pun clipă de clipă să fie aceasta: „Sunt eu ceea ce par a fi?” Sunt
eu cu adevărat reprezentantul lui Hristos pe unde merg? Sunt eu reprezentantul lui Hristos în
familia mea, în faţa soţiei şi a copiilor mei? Sunt eu reprezentantul lui Hristos la serviciul meu?
O, cât de serioasă întrebare este aceasta! Hristos este lumină. Cum poţi să reprezinţi lumina? –
Fiind tu însuţi lumină. Să fiu eu însumi lumină în toată purtarea mea. Dacă spun că reprezint
lumina şi eu trăiesc în întuneric, nu sunt eu oare un mare mincinos? Lumina este reprezentată
numai de lumină. Pacea este reprezentată numai de pace. Hristos este pace şi împărăţia Lui este
împărăţia păcii.

„Noi suntem trimişi împuterniciţi ai lui Hristos…” Trimişii luminii se cunosc, chiar dacă nu spun
cu gura. Razele soarelui n-au nevoie să facă gălăgie. Ele mărturisesc prin ele însele că sunt
trimişii soarelui fiindcă sunt de aceeaşi natură. La fel razele Soarelui Dreptăţii, mărturisesc prin
însăşi firea lor că sunt reprezentanţii Lui, fără prea multă vorbă.

Nu toţi cei care vin în Numele lui Hristos, sunt trimişii Lui. Natura lor îi arată. Cine-i născut din
Dumnezeu, din lumină, o dovedeşte prin însăşi natura lui, adică e şi el lumină.
Reprezentantul luminii nu se ocupă cu treburile întunericului. Cum ar putea lumina să apere
întunericul sau să-i facă treburile?… Căci lumina prin însăşi natura ei este moartea întunericului.
Unde se arată ea, întunericul este nimicit.

Dragul meu, ce fel de trimis eşti tu în lumea de acum? Un trimis tot eşti. Viaţa ta o spune.

Nimeni nu este liber: ori e trimisul lui Hristos şi al împărăţiei Sale, ori e trimisul lumii, al
interesului firesc şi al păcatului.

2 Corinteni 5 : 21

Pentru noi, da, pentru noi păcătoşii, a trebuit să Se coboare atât de mult scumpul nostru
Mântuitor, Domnul Isus.

Pentru noi S-a întrupat. Dar nu numai atât, ci pentru noi, Dumnezeu L-a făcut păcat, ca să fim
izbăviţi şi să fim neprihănirea lui Dumnezeu în El.

Ce gând adânc şi aproape de nepătruns!

Cel ce n-a cunoscut nici un păcat, aşadar Cel Sfânt şi Drept, Acela care a fost Dumnezeu întrupat
în scurta Sa călătorie pe pământ, S-a unit cu noi din dragoste, în aşa fel, încât S-a făcut una cu
păcatul, pentru ca prin moartea Lui pe cruce, păcatul să fie nimicit. Din această pricină, L-au
trecut sudori de sânge când Se ruga în grădina Ghetsimani. Şi tot din această pricină, a fost
cuprins de o durere grozavă atunci când, înainte de a-Şi da duhul, a băut paharul suferinţelor
până în fund, fiind chiar părăsit de Dumnezeu.

Oricât de mult am căuta să pătrundem taina suferinţelor lui Hristos, nu ne va fi cu putinţă. Totuşi
aceste suferinţe nu au fost numai trupeşti – deşi şi suferinţele trupeşti au fost nespus de mari şi
grele – ci mai ales sufleteşti. E groaznic, în adevăr, să ai un cuget treaz şi să treci prin astfel de
clipe! Şi dacă nouă ne este greu, ce trebuie să fi fost pe Domnul Isus, care n-a cunoscut păcat, să
Se vadă nu numai încărcat cu păcatele noastre, ci chiar făcut păcat! Şi a suferit acest chin numai
ca noi să scăpăm de păcat. Slăvit să fie El în veci!

Vorbind despre zguduitoarea lucrare de pe Golgota, sf. Ioan Gură de Aur spunea: „Pe Cel Drept,
Dumnezeu L-a făcut păcătos, ca pe cei păcătoşi să-i facă drepţi…Adam a păcătuit şi a murit,
Hristos n-a păcătuit, dar a murit…Adam a fost dator faţă de diavolul care îl ţinea înlănţuit.
Hristos i-a plătit datoria şi l-a slobozit.”

„Domnul nostru Isus Hristos – zice sf. Irineu – ca să ne facă ceea ce este El însuşi, potrivit
nemăsuratei Lui iubiri, S-a făcut ceea ce suntem noi.”

„Pe Cel ce n-a cunoscut nici un păcat, El L-a făcut păcat pentru noi, ca noi să fim neprihănirea
lui Dumnezeu în El.”

Pe timpul lui Napoleon I, s-a făcut o mobilizare, ceea ce a atins şi pe un om sărac cu o droaie de
copii. Acesta avea un prieten tânăr, imobilizat, care a primit să meargă în locul lui pe front. Încă
din prima bătălie tânărul locţiitor a fost împuşcat mortal. Nu după multă vreme s-a făcut iarăşi o
mobilizare, şi acelaşi om sărac a primit din nou ordin de chemare. De data aceasta însă omul
refuză să se prezinte la încorporare, spunând autorităţilor: „Dumneavoastră nu mă puteţi lua, căci
eu sunt mort. Eu am fost ucis în cutare bătălie!” – Omule, eşti nebun? Doar nu eşti mort!” – „Nu.
Eu personal nu sunt mort, însă am avut un locţiitor; acesta a mers în locul meu la luptă şi a murit
în locul meu; de aceea eu sunt un om mort.” Autorităţile i-au respins acest drept şi l-au trimis în
faţa justiţiei militare şi apoi chiar înaintea împăratului Napoleon I, care a spus că omul are
perfectă dreptate, şi l-a eliberat.

Aşa a făcut Domnul Isus. El a murit în locul nostru.

Orice păcătos, care primeşte prin credinţă, jertfa Domnului Isus de pe cruce, şi apoi păşeşte pe
calea deschisă de El, nu mai este pedepsit pentru păcatul în care s-a născut şi a trăit.

Domnul Isus S-a întrupat pentru noi, a murit pentru noi şi a înviat pentru noi. Dreptatea lui
Dumnezeu nu mai poate cere nimic de la noi, dacă ne alipim cu toată fiinţa, prin credinţă, de
Domnul Isus. Nici diavolul cu toată ura lui, nu ne mai poate învinui.

Unii cercetători ai Sfintelor Scripturi au tălmăcit actul întrupării Domnului Isus ca o „momeală”
pentru diavolul, care n-a cunoscut taina întrupării şi a răscumpărării, cum de altfel nici îngerii n-
au ştiut (cf. Efes. 3:9-11), ci au cunoscut-o prin Biserică. Alţi cercetători văd în întruparea
Mântuitorului un act împărătesc de dreptate şi putere.

Printre cei care tălmăcesc întruparea ca o „momeală” pentru diavolul se află şi sf. Grigorie de
Nisa. El zice: „Dumnezeirea S-a ascuns în învelişul firii noastre, pentru a nu fi cunoscut (Fiul) de
vrăjmaşul care stăpânea pe om…şi pentru ca potrivnicul să tragă şi undiţa Dumnezeirii; şi astfel,
viat fiind în moarte şi lumina apărând în întuneric, să dispară şi moartea şi întunericul.” (Marea
cuvântare catehetică, pag. 76).

Orice interpretare i s-ar da întrupării Domnului Isus, scopul ei este unul: să izbăvească omenirea
căzută în robia păcatului şi a morţii şi s-o ducă la starea fericită din împărăţia lui Dumnezeu,
pentru care a fost creat primul om – Adam.

Mulţumesc, Doamne Isuse, şi mă închin Ţie, pentru tot ce ai făcut Tu, ca să mă mântuieşti. Îţi
mulţumesc pentru viitorul fericit în care voi ajunge, pe calea cea nouă şi vie pe care ai deschis-o
prin trupul Tău. Fii binecuvântat în veci, amin.

2 Corinteni 6 : 1

Este o parte pe care trebuie s-o facă omul, în lucrarea mântuirii, şi anume: să primească
mântuirea pe care i-a pregătit-o Dumnezeu. Dacă nu vrea s-o primească, Dumnezeu nu i-o dă cu
forţa, şi atunci, pentru el, devine zadarnică.

Plugarul care nu se duce să strângă roadă, pe care i-a dat-o Dumnezeu în ogorul său, va pieri de
foame, căci Dumnezeu n-o să i-o strângă şi să i-o pună în grânar. În zadar a fost toată roadă, dacă
nu şi-o strânge de pe câmp.
Niciodată Dumnezeu n-a slăbit responsabilitatea omului când este vorba de primirea şi de
păstrarea mântuirii. E adevărat că omul, de multe ori, nu cunoaşte ceea ce i-ar putea folosi spre
binele şi fericirea lui. Dumnezeu însă are mii de căi prin care-l poate lumina, ca să vadă harul
mântuirii şi să-l primească. Dacă după ce a fost luminat, se mai împotriveşte harului, atunci,
pentru el, harul este în zadar. Nimeni nu-l mai poate ajuta.

Dar chiar şi cei care au primit harul mântuirii, pot, prin neveghere şi neascultare, să
zădărnicească lucrarea de rodire a harului în ei şi prin ei.

Iată câteva gânduri din scrierile sf. Părinţi despre acest lucru:

Sf. Chirii al Ierusalimului: „Nu dispreţui harul, prin faptul că ţi-e dat în dar! Ci, după ce l-ai
primit, păstrează-l cu evlavie.”

Sf. Macarie cel Mare: „Plasa harului se întinde peste toţi, însă oamenii nu ascultă.”

Sf. Ioan Gură de Aur: „Cel ce a fost odată izbăvit de păcate şi a devenit prieten cu Dumnezeu,
dacă din nou se tăvăleşte în cele dinainte, se întoarce iarăşi la starea de vrăjmăşie, ceea ce
înseamnă că a primit în zadar harul.”

Sf. Maxim Mărturisitorul: „Legea harului nu trebuie pusă sub obroc, ci în suflet, care e un
adevărat sfeşnic de aur, ca să lumineze prin fulgerările faptelor dreptăţii, a cugetelor înţelepte, şi
a râvnei în ogorul Evangheliei, tuturor celor din jur.”

„Ca unii care lucrăm împreună cu Dumnezeu, vă sfătuim să faceţi aşa ca să nu fi primit în zadar
harul lui Dumnezeu.”

Şi cei care seamănă sămânţa Cuvântului lui Dumnezeu şi cei care o primesc, să facă tot ce le stă
în putinţă, ca să nu fie zadarnică această lucrare.

Cei care seamănă, să semene cu mâini curate şi sub călăuzirea Duhului Sfânt; cei care primesc,
să nu lase spinii lucrurilor pământeşti să astupe sămânţa, făcând-o neroditoare.

Fraţii mei, să avem mare grijă, clipă de clipă, şi să facem în aşa fel ca să nu fi primit în zadar
harul lui Dumnezeu, căci a fost adus pe pământ cu un preţ aşa de mare: Jertfa Domnului Isus pe
crucea Golgotei.

„…Vă sfătuim să faceţi aşa ca să nu fi primit în zadar harul lui Dumnezeu.”

Nu e vorba aici de harul mântuirii personale, ci de un anumit har în vederea lucrării lui
Dumnezeu şi, mai ales, harul de a face parte din Mireasa lui Hristos. Mântuit este şi cel care a
fost dat pe mâna Satanei, ca să-i fie nimicită carnea (1 Cor. 5:5), dar cine poate spune că acesta
avea duhul miresei, care arde după mirele ei? Cine nu-şi păstrează vrednicia miresei îşi
zădărniceşte acest har. Marta şi Măria sunt două categorii de mântuiţi (căci şi Marta era
credincioasă Domnului Isus şi-L iubea), însă Măria şi-a ales partea cea bună. (Luca 10:42).
2 Corinteni 6 : 2

Deşi locul acesta din Scriptură are în vedere pe noul Israel (Biserica) în ceea ce priveşte slujba sa
în lume, aşa cum odinioară era vechiul Israel (Isaia 49:8), totuşi el se îndreaptă şi spre flecare om
în parte.

Dumnezeu vorbeşte şi cu poporul întreg, dar şi cu individul, pentru că El are aceeaşi cale pentru
toţi ca şi pentru unul.

Există o „vreme potrivită” pentru orice lucru, pe care trebuie s-o înţeleagă omul. Fiind trecută
această „vreme potrivită” nu se mai poate ajunge la ceea ce doreşti. Cine nu iese la semănat la
vremea semănatului, nu va strânge roade la vremea seceratului.

Şi pentru Dumnezeu este „vreme potrivită” şi pentru om. Zice sf. Grigorie de Nisa: „Acela care,
pentru a stârpi răul, a voit să se îmbrace cu omenitatea, aşteaptă, cum se cuvenea, ca păcatul
semănat de vrăjmaş să încolţească bine. Numai după aceea, cum spune Evanghelia, a lovit cu
securea însăşi rădăcina (Mat. 3:10)…Doctorul sufletelor noastre bolnave aşteaptă ca boala
păcatului, de care este infectată natura omenească, să se descopere deplin, aşa ca nimic să nu
rămână ascuns şi nevindecat.”

Dacă Dumnezeu ţine seama de „vremea potrivită”, cu cât mai mult trebuie să ţinem noi, oamenii
mărginiţi şi păcătoşi, ca să nu pierdem nici un prilej.

„…Iată că acum este vremea potrivită; iată că acum este ziua mântuirii.”

Acum este vremea potrivită ca să te întorci la Dumnezeu, dragul meu, dacă nu te-ai întors. Iar
dacă eşti întors, acum este vremea potrivită ca să te cercetezi şi să vezi dacă ai adevărata legătură
cu Dumnezeu prin Domnul Isus Hristos, printr-o credinţă ascultătoare de Cuvântul Său. Acum e
ziua mântuirii, mai târziu, peste o oră sau peste o zi, s-ar putea să nu mai fie, pentru tine, „ziua
mântuirii”.

Pe malul fluviului Niagara, acolo unde curenţii apei încep să devină foarte periculoşi şi se
pregătesc pentru căderea vertiginoasă, se află fixată o tablă mare, pe care sunt scrise următoarele
cuvinte: „De aici încolo, nu mai există salvare!”

Să avem grijă să nu depăşim linia, adică să nu treacă ziua „mântuirii”. Acum este ziua mântuirii.

Deşi pentru omenire, „ziua mântuirii” este, aşa cum zice şi sf. Ioan Gură de Aur, până la venirea
Domnului Isus a doua oară, totuşi, pentru fiecare păcătos în parte este acum. Şi sf. Vasile cel
Mare zice: „Acum este ziua mântuirii, acesta este veacul pocăinţei iar cel care va veni este al
răsplătirii… Acum dobândim îndelungă răbdare, atunci vom cunoaşte dreapta judecată.”

Domnul Isus Hristos, Mântuitorul lumii, stă acum cu braţele harului Său întinse spre noi şi ne
cheamă duios: „Veniţi la Mine toţi cei trudiţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi da odihnă. (Mat. 11:28).
Să nu pierdem acest prilej sfânt, să nu întoarcem spatele dragostei lui Dumnezeu.
2 Corinteni 6 : 3

Fiecare răscumpărat al Domnului Isus, fiecare creştin adevărat, pe lângă faptul că se bucură de
mântuirea primită, prin credinţa în Jertfa de pe cruce, are încredinţată din partea Mântuitorului
său, slujba de a netezi calea sufletelor spre mântuire.

Prin tot ce suntem şi facem noi, credincioşii, trebuie să slujim aproapelui nostru spre mântuirea şi
fericirea lui, trebuie să-i uşurăm calea spre Domnul Isus, Mântuitorul, spre adevăr. Noi suntem
aşezaţi pe pământ ca să fim lumina oamenilor.

Întunericul păcatului este aşa de gros în lume, că nu-i cu putinţă să facă cineva un pas spre viaţă,
fără să se împiedice.

Numai în întuneric se poticneşte omul. Iată de ce spunea Domnul Isus ucenicilor Săi: „Luaţi
seama dar, ca lumina care este în voi, să nu fie întuneric.” (Luca 11:35).

Putem să avem lumina cunoştinţei, dar dacă nu avem şi lumina trăirii practice a adevărului,
lumina aceasta este întuneric în noi, şi atunci, pentru oameni, suntem pricină de poticnire.

„Noi nu dăm nimănui nici un prilej de poticnire, pentru ca slujba noastră să nu fie defăimată.”

Pot să spun şi pentru mine cu toată tăria, cuvintele de mai sus ale sf. ap. Pavel? Este viaţa mea
lumină în toate privinţele, ca să nu se poticnească nimeni şi să nu fie defăimată lucrarea lui
Dumnezeu? Iată întrebări pe care trebuie să mi le pun mereu, dacă sunt în adevăr urmaş al
Domnului Isus.

Zice sf. Ioan Gură de Aur: „Este cu putinţă ca cineva să primească har şi totuşi să nu-l
întrebuinţeze cum trebuie.”

Orice întrebuinţare a darurilor lui Dumnezeu: viaţă, timp, bunuri materiale şi bunuri
duhovniceşti, în alt scop decât lucrarea lui Dumnezeu sau spre lucrarea lui Dumnezeu, poate fi o
pricină de poticnire pentru cineva. Să fim cu mare grijă în trecerea noastră pe pământ.

2 Corinteni 6 : 4

Să citim cu atenţie: „În toate privinţele, arătăm că suntem nişte vrednici slujitori ai lui
Dumnezeu…”

Cineva poate să fie credincios şi slujitor al lui Dumnezeu în multe privinţe, dar dacă numai într-o
singură privinţă nu se poartă într-un chip vrednic de starea şi chemarea lui, Dumnezeu nu-l mai
trimite în lucrare.

Oricât de nou şi frumos ar fi un vas dacă are o singură gaură nu mai poate fi folosit. Zice un
proverb rusesc: „Cu găleata găurită nu poţi duce apă.”
Versetul de mai sus, deşi vorbeşte că slujitorul lui Dumnezeu trebuie să se arate vrednic în toate
privinţele, subliniază aici răbdarea în necazuri, în nevoi şi strâmtorări pe care trebuie s-o aibă
orice creştin adevărat şi mai ales, cel care are o slujbă deosebită.

Multe pagube duhovniceşti avem noi, urmaşii Domnului Isus, prin faptul că nu răbdăm până la
capăt în toate privinţele şi de la toţi!

Cine ştie să rabde numai câteva clipe mai mult, după ce atacul vrăjmaş a ajuns la culmea lui,
acela câştigă cea mai frumoasă şi cea mai sigură biruinţă.

În versetul de mai sus se vorbeşte despre multă răbdare nu numai în necazuri, ci şi în nevoi.
Omul are multe nevoi: fizice, fiziologice, spirituale. Cine învaţă multa răbdare în nevoi, adică să
nu şi le satisfacă repede şi prin mijloace necurate, acela este cu adevărat om după chipul lui
Dumnezeu şi slujitor al Evangheliei în mijlocul celorlalţi oameni.

Răbdarea este păstrătoarea tuturor virtuţilor şi dă valoare tuturor.

Dragostea îşi pierde frumuseţea şi puterea, dacă răbdarea nu o duce până la capăt, peste toate
piedicile.

Biruinţa în necazuri şi în nevoi, este cu putinţă numai dacă răbdarea o însoţeşte.

„Cei răbdători – spune sf. Grigorie cel Mare – să nu se supere înăuntrul lor pentru cele ce rabdă
în afară, căci altcum jertfa unei astfel de virtuţi, pe care o duc în afară în chip desăvârşit, se strică
înăuntru prin veninul răutăţii.”

Răbdarea este bună totdeauna şi pe vremi cu soare şi pe vremi cu nor. Niciodată nu-i prea multă
şi niciodată nu strică vieţii duhovniceşti în Hristos.

Viaţa normală creştină este cu putinţă numai când ne îmbrăcăm cu îndelungă răbdare, în tot
timpul şi acest lucru îl putem avea numai când rămânem în Hristos aşa cum ne spune El. (Ioan
15:4).

2 Corinteni 6 : 5

În toate acestea, slujitorul adevărat al lui Dumnezeu, creştinul adevărat, trebuie să arate multă
răbdare, căci numai aşa îşi poate împlini menirea lui în lume.

Cu câte mai grea suferinţa, când treci prin ea fără răbdarea liniştită şi încrezătoare!

Lipsa răbdării nu schimbă în bine situaţia, ci în rău.

Necazuri, strâmtorări, prigoane, bătăi, temniţe şi osteneli, nu sunt altceva decât calea crucii pe
care trebuie să meargă zilnic urmaşul Domnului Isus. În împărăţia lui Dumnezeu nu se poate
intra decât pe această cale. (F. Ap. 14:22). Calea crucii a fost deschisă de însuşi Mântuitorul
nostru; El a mers întâi pe ea.
Sămânţa adevărului evanghelic nu se poate semăna pe ogorul lumii decât cu multă sudoare şi cu
sânge. Dar cu cât ostenelile şi jertfele sunt mai multe, cu atât mai îmbelşugat şi mai statornic va
creşte rodul. Aceasta este o lege pe care nimeni n-o poate schimba.

Fraţii mei, dacă şi aşa trebuie să trecem prin felurite încercări, căci nu avem altă cale a mântuirii,
nu este mai fericit şi mai sfânt să primim toate acestea cu multă răbdare?

Crucea devine cu atât mai grea, cu cât nu vrem s-o purtăm cu răbdare.

Dacă suntem credincioşi supuşi voii lui Dumnezeu, El ne dă zilnic harul răbdării, ca să nu ne
frângem sub greutăţi. Să avem încrederea aceasta deplină.

Binecuvântat să fii Tu, Dumnezeul şi Tatăl meu din cer, care ai început în mine lucrarea
mântuirii şi desăvârşirii, şi care veghezi necurmat asupra mea, ca să nu fie vântul necazurilor mai
mare decât puterea şi răbdarea pe care mi le-ai dat. Îţi mulţumesc de cântarul Tău în care-mi pui
zilnic viaţa. Ştiu că totul este numai spre binele meu veşnic.

Slavă Ţie, amin!

2 Corinteni 6 : 6

Versetul acesta este în strânsă legătură cu versetul 4, unde se arată starea slujitorului lui
Dumnezeu şi a oricărui credincios adevărat: „Ci, în toate privinţele, arătăm că suntem nişte
vrednici slujitori ai lui Dumnezeu, prin multă răbdare în necazuri…”

„Prin curăţie…”

Slujitorul lui Dumnezeu, rânduit să ajute pe oamenii căzuţi în murdăria păcatului, ca să se ridice
şi să meargă pe calea Mântuitorului Hristos, trebuie mai întâi să fie el curat.

Nu poţi să duci apa vieţii şi a adevărului, celor însetaţi după mântuire, cu un vas murdar. Nimeni
nu bea o apă murdară.

Curăţia este prima condiţie a slujitorului lui Dumnezeu, a creştinului care mărturiseşte pe
Domnul Isus Hristos. Şi orice creştin trebuie să fie un mărturisitor.

„Prin înţelepciune…”

„Nu e vorba de înţelepciunea omenească, firească, ci de înţelepciunea de Sus, duhovnicească,

înţelepciune necunoscută de nici un înţelept al veacului acestuia, (lac. 3:17; 1 Cor. 1:21; 1 Cor.
2:13-14). Prin această înţelepciune dumnezeiască, primită prin Duhul Sfânt, în urma naşterii din
nou, poate împlini cu vrednicie lucrarea lui Dumnezeu orice slujitor al Evangheliei. Prin această
înţelepciune aduce el sufletele la viaţă. Vorbind despre marii înţelepţi ai lumii, Sundar Syngh
spunea: „Ei au săpat canale, dar numai Hristos le-a umplut cu apă.”

„Prin îndelungă răbdare…”

Dincolo de răbdare este îndelunga răbdare. Cui i se termină răbdarea, să păşească pe treapta
îndelungii răbdări. Slujitorul adevărat al lui Dumnezeu trebuie să aibă îndelungă răbdare în toate:
şi în suferinţe şi în lucrare, căci numai aşa se arată vrednic de chemarea sa.

„Prin bunătate…”

Poţi să fii răbdător fără să fii bun. Un slujitor al lui Dumnezeu însă, trebuie să unească îndelunga
răbdare cu bunătatea, altfel nu seamănă cu Domnul Isus şi nu va aduce nici un rod pe ogorul
Evangheliei.

„Prin Duhul Sfânt…”

Slujitorul lui Dumnezeu şi-a încredinţat cârma vieţii sale în mâinile Duhului Sfânt. Oriunde îl
duce Duhul, acolo merge, şi orice îi spune Duhul să facă, aceea face. El nu mai lucrează de capul
lui. (Num. 16:28). În aceasta stă vrednicia lui.

„Printr-o dragoste neprefăcută.”

Cu cuvintele raţiunii nu putem defini dragostea aşa cum nu putem descrie parfumul trandafirului.
Dragostea adevărată nu este numai un sentiment natural al omului, ci este ceva dumnezeiesc,
turnat în inima credinciosului. (Rom. 5:5), este însuşi Dumnezeu. Cine are această dragoste se
cunoaşte şi se simte îndată. Ceea ce este adevărat nu se poate falsifica. Dragostea adevărată nu se
poate preface, ci ea se dăruieşte pe sine aşa cum este.

Slujitorul lui Dumnezeu are în el dragostea lui Dumnezeu şi nu se poate preface.

Să ne cercetăm în lumina Cuvântului lui Dumnezeu: suntem cu adevărat slujitori ai lui

Dumnezeu?

Cu cât ne lepădăm de noi înşine şi de toate câte ţin de noi, primind pe Domnul Isus cu tot ce ţine
de El, devenim slujitori ai Săi mai desăvârşiţi.

2 Corinteni 6 : 7

„Prin cuvântul adevărului…”

Fără cuvântul adevărului, cum ar putea fi cineva slujitorul Dumnezeului adevărului? Iar cuvântul
adevărului este, în primul rând, cuvântul Sfintei Scripturi, care este Cuvântul lui Dumnezeu:
„Cuvântul Tău este adevărul.” ( Ioan 17:17).

Prin cuvântul adevărului, arătăm că suntem nişte slujitori vrednici ai lui Dumnezeu şi El îşi
găseşte plăcerea în noi. Viaţa şi lucrarea noastră sunt puse la probă prin focul adevărului, în toate
privinţele. „Cuvintele voastre vor fi puse la încercare, şi voi şti dacă adevărul este cu voi.” (Fac.
42:16). Numai în măsura în care suntem adevăr, suntem folositori oamenilor. „Martorul care
spune adevărul, scapă suflete.”Prov. 14:25).
„Prin puterea lui Dumnezeu…”

În luptele lui Dumnezeu să nu facem nici un pas prin puterea noastră, căci vom fi biruiţi. Să
aşteptăm totdeauna liniştiţi să ne umbrească puterea lui Dumnezeu şi vom fi siguri de izbândă.
„Unii se bizuiesc pe carele lor, alţii pe caii lor; dar noi ne bizuim pe Numele Domnului,
Dumnezeului nostru. Ei se îndoaie şi cad; dar noi rămânem în picioare.” (Psalm. 20:7 – 8).
„Dreapta Domnului câştigă biruinţa.” (Psalm. 118:16).

„Prin armele de lovire şi de apărare pe care le dă neprihănirea.” Neprihănit înseamnă drept şi

curat. Numai cel curat este tare.

Shakespeare spunea: „Există o platoşă mai puternică decât o inimă curată?”

„Cel ce se învârteşte în păcate – spune sf. Ioan Gură de Aur – este fără arme şi gol, după cum şi
cel ce se găseşte în neprihănire este pururea înarmat.”

Viaţa adevăratului creştin, a slujitorului lui Dumnezeu, este o necurmată luptă. Aşa spune
Cuvântul lui Dumnezeu, aşa spune Domnul Isus. Dar în această luptă nu întrebuinţăm arme
fireşti (fizice), ci arme duhovniceşti, arme ale luminii, adică o viaţă curată şi sfântă.

Când te apără dreptatea şi curăţia, nu-ţi mai poate face nici un rău lumea toată. Iar când este
vorba să loveşti păcatul şi minciuna, îmbrăcat fiind în neprihănire şi adevăr, vei dărâma totul,
oricâte întărituri ar aduce omenirea întreagă.

Adevărul, puterea lui Dumnezeu şi armele de lovire şi de apărare ale neprihănirii, fac din noi,
credincioşii Domnului Isus, nişte slujitori neînfrânţi, chiar dacă s-ar ridica împotriva noastră toţi
vrăjmaşii lui Dumnezeu în frunte cu Satana.

Versetul de mai sus în Biblia tr. sf. Sinod, 1968, sună astfel: „Prin armele dreptăţii cele de-a
dreapta şi cele de-a stânga”, adică arme nepărtinitoare. Raţiunea şi sentimentele trebuie să fie ca
Dumnezeu: nepărtinitoare (la dreapta cât şi la stânga).

Îmbracă-mă necurmat, Mântuitorul meu, cu armătura Ta dumnezeiască, ţine-mi necurmat fiinţa

şi aţinteşte-mi necurmat prin harul Tău, ochii spre Tine, ca să pot trăi o viaţă de roadă şi de
biruinţă spre slava şi bucuria Ta, amin.

2 Corinteni 6 : 8

Mersul adevăratului creştin prin lume este ca al unui alpinist: când în văile cele mai adânci şi mai
întunecoase ale ocării şi ale prigoanei din partea oamenilor necredincioşi, când pe culmile cele
mai înalte ale slavei şi ale cinstei din partea celor credincioşi. Am putea spune că în acelaşi timp
el merge şi pe culmi şi prin văi.

Credinciosul este o privelişte şi pentru împărăţia lui Dumnezeu şi pentru împărăţia diavolului. Şi
îngerii şi dracii îl urmăresc necurmat; când se bucură unii, se întristează ceilalţi, depinde în care
parte se apleacă el.
Mare grijă trebuie să avem asupra noastră, a purtării noastre, fraţii mei!

„În slavă şi în ocară, în vorbire de rău şi în vorbire de bine…”

Ca urmaşi ai Domnului Isus, ca slujitori ai Evangheliei Sale pe pământ, avem nevoie de

amândouă stările: şi de soare şi de nor, şi de cinste şi de prigoană. Numai aşa se desăvârşeşte
lucrarea lui Dumnezeu în noi şi prin noi. Vântul şi ploaia, soarele şi vremea liniştită îşi au marele
lor rost în rodirea ogoarelor.

Să nu deznădăjduim când trecem prin prigoane şi dureri, şi să nu ne încredem în noi, uitând de

harul lui Dumnezeu, când merg toate bine şi ne laudă toţi.

„Popularitatea şi admiraţia – zice Billy Graham – sunt mai periculoase pentru un creştin decât
prigonirea.

Cine rămâne însă necurmat sub călăuzirea Duhului Sfânt, nu se va abate din calea Domnului Isus
nici în vreme de furtună şi nici în vreme de linişte. El este neclintit ca soarele: fie că-l laudă sau
îl batjocoresc oamenii, îşi urmează neclătinat drumul său, trimiţând fără întrerupere lumina şi
căldura sa tuturor. Părerile oamenilor despre el nu-i schimbă natura (firea) sa, ci păşeşte hotărât
în împlinirea chemării sale.

„Suntem priviţi ca nişte înşelători, măcar că spunem adevărul.”

Aurul rămâne aur, fie că vrea cineva să recunoască lucrul acesta sau nu.

Credinciosul este un slujitor al adevărului – este un adevăr întrupat – chiar dacă oamenii îl
socotesc altfel. În privinţa aceasta să fim deplin liniştiţi. Părerile oamenilor n-au greutate. Cum
este starea noastră în faţa lui Dumnezeu, aceea are însemnătate.

2 Corinteni 6 : 9

Copiii lui Dumnezeu, în starea aceasta nouă, sunt necunoscuţi în lume – sau, mai bine zis, nu
sunt recunoscuţi ca făpturi reale ale unei împărăţii de dincolo de materie. Dumnezeu le dă acest
drept, dar lumea nu vrea să li-l recunoască. „Vedeţi ce dragoste ne-a arătat Tatăl, să ne numim
copii ai lui Dumnezeu! Şi suntem. Lumea nu ne cunoaşte, pentru că nu L-a cunoscut nici pe El.
Preaiubiţilor, acum suntem copii ai lui Dumnezeu. „(1 Ioan 3:1-2).

Lumea nu vrea să recunoască pe copiii lui Dumnezeu, dar îi prigoneşte, vrând să scape de ei,
întrucât îi socoteşte ca ceva străin de viaţa ei. În felul acesta sunt bine cunoscuţi.

Pentru poziţia copiilor lui Dumnezeu în lume, se potriveşte vorba spusă de poetul grec din
vechime, Homer: „Unde vântul nu te lasă nici să rămâi nici să porneşti.” Adică ei sunt şi iubiţi
pentru cinstea şi hărnicia lor, dar şi urâţi cu înfocare pentru calea lor.
Fraţii mei, nu trebuie să ne pese ce gândeşte lumea despre noi. Să fim liniştiţi şi bucuroşi că ne
cunoaşte Dumnezeu şi El ştie ce ne trebuie. În dragostea Lui, ne va da har pentru orice
împrejurare, ca să putem creşte şi să putem înainta pe calea Sa binecuvântată.

Mai departe, versetul spune:

„…Ca unii care murim şi iată trăim, ca nişte pedepsiţi, măcar că nu suntem omorâţi.”

Duhovniceşte, zilnic trebuie să murim („să fim răstigniţi”) faţă de lume şi păcat (Gal. 6:14), să
omoram în noi toate pornirile spre păcat (Colos. 3:5), ca să putem trăi viaţa cea nouă pe care am
primit-o, prin credinţă, de la Domnul Isus Hristos.

Numai atâta trăim cu adevărat, cât murim cu adevărat.

Versetul de mai sus se înţelege şi în felul că, sf. ap. Pavel – şi ca el toţi slujitorii lui Dumnezeu –
era muritor, adică avea din partea lumii sentinţa de moarte, dar Dumnezeu îl păstra cu viaţă,
pentru împlinirea lucrării Lui. Era pedepsit, adică Dumnezeu se folosea de lume ca de un bici,
pentru creşterea duhovnicească a iubitului Său apostol. Aşa este calea mântuirii şi desăvârşirii
noastre pe pământ: necunoscuţi şi totuşi bine cunoscuţi; murim şi totuşi trăim; suntem pedepsiţi
dar şi mângâiaţi. Dumnezeu este Cel care are în mâinile Sale frânele, şi nici un rău nu ni se poate
întâmpla. Să avem deplină încredere în dragostea, înţelepciunea şi puterea Lui. Sfârşitul nostru
va fi luminos şi fericit, dacă rămânem până la capăt în mâna Lui.

2 Corinteni 6 : 10

Adevărata viaţă a credinciosului porneşte dinăuntru spre afară. El dinăuntrul lui se bucură,
primeşte putere şi rodeşte, pentru că acolo, în tainiţele inimii, L-a primit pe Domnul Isus ca
Mântuitor şi Domn al său, acolo s-a produs lucrarea naşterii din nou. Lumea dinafară poate să-i
producă multe necazuri şi întristări, lăuntrul lui însă rămâne plin de pace şi încredere, plin de
bucurie şi nădejde, pentru că acolo se află Mântuitorul său. El nu se uită la împrejurări şi nici la
slăbiciunile trupului său, ci priveşte necurmat spre Domnul Isus, de unde-i vin toate: şi viaţă, şi
roadă, şi biruinţă, şi fericire. Aşa stând lucrurile, putem înţelege mai bine şi mai uşor prima parte
a versetului: „Ca nişte întristaţi, şi totdeauna veseli…”

Mai departe versetul spune:

„Ca nişte săraci, şi totuşi îmbogăţim pe mulţi…”

Credinciosul adevărat este cel mai bogat om de pe pământ, chiar dacă în cele pământeşti n-ar
avea ce să mănânce sau ce să îmbrace. El este copilul lui Dumnezeu şi cine este mai bogat ca
Dumnezeu?

Adevărata bogăţie nu stă în lucrurile materiale, ci în bunurile spirituale.

„Omul virtuos – spune sf. Ioan Gură de Aur – este mai presus de averile pământeşti.” Tot acest
om al lui Dumnezeu spune mai departe: „Care e folosul bogăţiei dinafară, când e atâta sărăcie pe
dinăuntru? Şi ce neajuns are sărăcia dinafară, când înăuntru sunt grămădite atâtea bogăţii?”

„…Săraci şi totuşi îmbogăţim pe mulţi.”

Aşa erau apostolii Domnului: săraci. Şi nu le era ruşine că erau săraci. Oricine putea să-i
dispreţuiască pentru că erau săraci, totuşi ei ştiau bine că au în ei o comoară (2 Cor 4:7) şi anume
pe Domnul Isus. Făcând parte şi altora de cunoaşterea Domnului Isus şi ajutându-i să vină la El,
îi îmbogăţeau şi pe aceia cu ce fuseseră mai întâi ei îmbogăţiţi.

Şi în această privinţă, ei călcau pe urmele Domnului.

În adevăr, sărac a fost Domnul Isus când a fost pe pământ. El n-a avut nimic. Noi tot mai avem
câte ceva. Când te întreabă cineva unde locuieşti, poate că eşti în stare să-i dai vreo adresă. El
nici atâta. Adeseori a dormit sub cerul liber. A ştiut ce este oboseala, flămânzi rea, setea, plânsul.
Şi totuşi pe câţi i-a îmbogăţit El! „în El sunt ascunse toate comorile înţelepciunii şi ale
cunoştinţei.” (Colos. 2:3).

Aşa că n-are a face starea ta de pe pământ, fratele meu; ceea ce are a face este să ai în tine
această comoară, adică pe Domnul Isus. Atunci poţi să fii, în mâna Lui, un mijloc de îmbogăţire
a altora cu această comoară.

Dacă El ocupă primul loc în viaţa ta, atunci îţi este cu adevărat comoară.

Comoara-Hristos cu cât o împărţi, creşte mai mult.

2 Corinteni 6 : 11

Faţă de fraţii pe care-i cunoşti şi cu care ai ajuns prieten, te deschizi în toate încăperile inimii,
fără teamă, bucurându-te de ei şi ei bucurându-se de tine.

Mare lucru este starea în care nu mai sunt bariere şi uşi! Atunci, dragostea, nestingherită de
nimic, îşi răspândeşte din belşug mireasma ei dumnezeiască şi dătătoare de fericire. Atunci,
părtăşia având drumul liber. Îşi aruncă mantia ei de lumină peste toate fiinţele, contopindu-le
într-o singură inimă.

Dumnezeu, Tatăl nostru, vrea să-l devenim prieteni, nu numai copii. Vrea să nu mai fie nici o
barieră între noi şi El. Vrea să fim o unitate fericită, în care să poată să-Şi dea drumul gurii şi să
ne spună, fără reţineri, tainele Sale. Întrebarea care se pune este: vrem şi noi, din toată inima
lucrul acesta? El vrea să ni Se dea nouă în întregime. Vrem şi noi să facem la fel? Numai unde
este dăruire fără rezerve, se ajunge la unitate, la părtăşie, la prietenie adevărată, la fericire.

Fericirea este numai în unitate cu Dumnezeu, prin Domnul Isus Hristos, şi cu copiii lui
Dumnezeu, fraţii noştri.
Omul singur nu poate fi fericit. Fericirea începe de la doi. Şi cu cât sunt mai mulţi fericirea
creşte.

„… Mi s-a lărgit inima.”

Numai inima nouă, izbăvită de împietrirea păcatului, de egoism şi de slavă deşartă, se poate
lărgi. Piatra nu se poate lărgi (întinde); carnea se poate.

Inimile noi, pe care le dă Dumnezeu celor care cred cu adevărat, sunt inimi de carne (Ezec.
11:19; Ezec. 36:26), care se pot lărgi şi pot cuprinde în ele pe toţi copiii lui Dumnezeu.

În inima cea nouă, Dumnezeu toarnă dragostea Sa, prin Duhul Sfânt (Romani 5:5) şi unde este
dragostea lui Dumnezeu acolo este şi lărgime adevărată.

Copiii harului sunt izbăviţi de zidurile de piatră ale unor legi şi canoane fixate de oameni,
întrucât au dragostea ca lege a vieţii. Pentru ei se potriveşte un cuvânt al unui înţelept (Gracian),
care zice: „Nu trăiţi după percepte fixate odată pentru totdeauna, nici nu prescrieţi voinţei voastre
legi fixe, deoarece mâine veţi bea, foarte bine, apa de care râdeţi astăzi.”

Să lăsăm pe Duhul lui Dumnezeu să ne călăuzească şi să ne lărgească necurmat inima, aşa cum
ştie El, şi totul va fi din bine spre mai bine.

2 Corinteni 6 : 12

Iată aici ni se vorbeşte despre o anumită stare a inimii omului şi îndeosebi a inimii omului
credincios.

Inima omului este o locuinţă unde poate să se odihnească Domnul sau diavolul; sfinţenia sau
păcatul; adevărul sau rătăcirea. Şi acest lucru atârnă de om, care deschide uşa inimii fie pentru
unul, fie pentru altul.

Inima în care a fost primit Domnul Isus, prin credinţă şi pocăinţă, este înnoită şi umplută cu tot
ce este dumnezeiesc, ca să poată fi destoinică în slujba lui Dumnezeu pe pământ.

Una din laturile vieţii creştine, a inimii înnoită prin credinţa în Jertfa Domnului Isus, este putinţa
de a se lărgi, întrucât a fost izbăvită de împietrirea păcatului. Inima credinciosului trebuie să
cuprindă în sine pe toţi credincioşii Domnului, chiar şi pe cei de care nu-i convine întrucât sunt
din altă partidă religioasă. Şi să-i primească în aşa fel, ca să nu se simtă la strâmtoare în inima
lui.

„Voi nu sunteţi la strâmtoare în noi; dar inima voastră s-a strâns pentru noi.”

Sunt inimi credincioase în care dacă intri, te simţi la larg, îţi desfaci toate petalele vieţii, fără nici
o frică, şi sunt inimi credincioase în care te simţi strâmtorat şi urmărit pas cu pas. Din aceasta din
urmă abia aştepţi să pleci.
Inima sf. ap. Pavel, inimă în care Domnul Isus era deplin Stăpân, era largă şi ospitalieră pentru
toţi credincioşii Domnului, fără să facă deosebire. Inima credincioşilor din Corint nu era aşa. Ei
nu se puteau lărgi pentru oricine. Unii ziceau că sunt ai lui Pavel, alţii ziceau că sunt ai lui Apolo,
alţii ai lui Chifa. Despărţirile din creştinism au menirea de a împietri inimile celor care au făcut
un legământ cu Domnul. Să fim atenţi fraţii mei. Chiar dacă suntem în una din partidele
existente, să avem inima larg deschisă pentru brice copil al lui Dumnezeu, din orice partidă ar fi
el.

Inima de carne (inimă înnoită) se poate lărgi, inima de piatră nu se poate lărgi. Ea trebuie
zdrobită.

Avem noi ceva de învăţat din această meditaţie? Să nu trecem cu uşurătate peste anumite
gânduri. Este spre folosul nostru de acum şi din veşnicie.

Dumnezeu vrea să fim ca El, de aceea ne-a răscumpărat.

2 Corinteni 6 : 13

Cum am stăruit şi în versetele de mai sus, spunem şi acum: numai inima de carne, adică inima
născută din nou se poate lărgi.

Omenirea se împarte în două, din punctul lui Dumnezeu de vedere: păcătoşi mântuiţi („copii ai
lui Dumnezeu” – 1 Ioan 3:10), şi păcătoşi nemântuiţi („copii ai diavolului” – 1 Ioan 3:10). Cei
dintâi, în urma naşterii din nou, au inima de carne, inimă care se poate lărgi (Ezec. 11:19). Cei
din urmă, fiind încă sub robia păcatului, au inima de piatră, şi piatra nu se poate lărgi. Păcatul
împietreşte inima. (Evrei 3:15).

Copiii lui Dumnezeu, adică păcătoşii mântuiţi, se lărgesc tot mai mult, pe măsura creşterii lor
duhovniceşti. Cu cât trec zilele, ei văd tot mai limpede adevărul lui Dumnezeu şi în felul acesta
sunt scăpaţi de prejudecăţi, devenind tot mai largi. Zice un mistic creştin, sf. Simeon Noul
Teolog: „Pe măsură ce te apropii, prin trăire, de Dumnezeu, în acelaşi timp te deschizi pentru
lumina Sa, îţi desfaci simţurile spirituale şi-ţi lărgeşti conştiinţa.”

Adevărul eliberează pe om şi îi dă putinţa să se lărgească.

Păcatul şi rătăcirea îl fac pe om îngust, de piatră şi plin de prejudecăţi.

Cei mai intoleranţi (neîngăduitori) oameni sunt cei stăpâniţi de duhul unei partide, cei stăpâniţi
de ignoranţă, cei stăpâniţi de vreun păcat oarecare.

Spune cărturarul român G. Ibrăileanu: „Netoleranţa este o stare de suflet alcătuită din tot ce este
mai josnic în om. Ea presupune brutalitate de sentiment şi inferioritate de gândire. Netoleranţa
este ură şi lipsă de iubire intelectuală. Netoleranţa este strâns legată de pornirea bestială de
agresiune. Netoleranţa este atitudinea gloriei feroce, care a parvenit să vorbească.”
„Toleranţa este produsul cel mai înalt al culturii sufleteşti. Ea este semnul adevăratei civilizaţii.
Orice aspect mai înalt al vieţii morale are la bază toleranţa. Progresul omenirii este progresul
toleranţei. Libertatea de gândire, se întemeiază pe progresul toleranţei. Omul tolerant ţine fruntea
sus, are privirea senină. E echilibrat. Netolerantul are înfăţişarea animalului rău, care vrea să
împungă…” (Privind viaţa, pag. 146).

Am dat acest lung citat, pentru a înţelege mai bine adevărul despre lărgirea inimii.

Cei care nu se pot lărgi, ori nu sunt născuţi din nou, ori au căzut într-o împietrire din pricina
duhului de partidă sau ignoranţă (necunoaştere) în care se află.

Sf. ap. Pavel, îndeamnă pe fraţii din Corint: „Faceţi-ne şi voi la fel”, adică aşa cum ne-am lărgit
noi, lărgiţi-vă şi voi. Smulgeţi-vă din braţele oricărui duh străin care v-a prins, şi avântaţi-vă
înainte.

Filozoful Voltaire spunea: „Prejudecăţile sunt raţiunea proştilor.” Iar alt înţelept J. P. Richter),
vorbind despre lărgime şi îngustime, scria: „Numai inima strâmtă nu creşte; o inimă largă se
măreşte; anii o îngustează pe una, pe cealaltă o fac mai vastă (întinsă).”

Cine se poate lărgi, seamănă cu Dumnezeu, care este necuprins şi care ne cuprinde pe toţi.

2 Corinteni 6 : 14

Un îndemn şi o poruncă, în acelaşi timp, pentru cei credincioşi. Este una din poruncile clare şi
puternice pentru copiii harului lui Dumnezeu, din partea Duhului Sfânt, de care atârnă biruinţa,
rodirea şi fericirea lor pe pământ. Aşa este versetul de mai sus.

„Nu vă înjugaţi la un jug nepotrivit…”

Nimeni nu poate să te înjuge cu forţa, pe tine, urmaşule al lui Hristos, dacă, într-o măsură
oarecare, nu vrei tu, fie că-i vorba de jugul căsătoriei, prieteniei, sau de alt jug, la care trebuie să
tragi alături de un tovarăş necredincios (nu e vorba aici de locul de muncă fizică).

Jugul este făcut pentru doi.

Să spunem mai întâi câteva cuvinte despre jugul căsniciei. Ca să meargă normal carul familiei,
cei doi soţi, care s-au înjugat la el, trebuie să se potrivească în pas, în vederi, în dorinţe, în
credinţă, şi

să aibă aceeaşi ţintă. Într-un cuvânt, să fie de aceeaşi natură, adică născuţi din nou, prin credinţa
în jertfa Domnului Isus. Altfel totul e un chin şi nimic din ce se zideşte nu rămâne. Naturile
deosebite se resping. Când sunt amestecate, produc tulburare şi explozie.

Chiar şi înţelepţii veacului acestuia au observat, dintr-o anumită latură, adevărul despre care s-a
vorbit mai sus. O veche carte indiană (Panciatantra) spune: „Prietenia şi căsătoria sunt cu putinţă
numai între doi care au aceeaşi avere sau care sunt de acelaşi neam; nu însă între un bogat şi un
sărac.”

Scriitorul francez A. Ghide subliniază cu putere acelaşi adevăr, când zice: „Nu se obţine nimic
bun prin amestec.”

„Numai cei buni sunt asemănători şi prieteni între ei”, scria filozoful din vechime, Platon.

Sf. Ioan Gură de Aur, în lumina pe care a primit-o el de la Dumnezeu, zice: „Dacă cel ce se
deosebeşte prin obiceiurile sale nu poate fi aproape de un om bun, atunci cu atât mai mult de
Dumnezeu.”

Învăţătorul creştin Teofilact (sec. 12), tâlcuind acest loc din Scriptură, zice: „Nu vă înjugaţi la un
jug străin, adică nu nedreptăţiţi dreptatea, nu vă plecaţi şi nu vă împătimiţi cu cei necredincioşi…
jugul străin duce la cumpănirea cea nedreaptă, când o parte a cumpenei se pleacă şi nu stă în
asemănare cu dreptatea.”(în dreptul dreptăţii).

Înţeleptul Fotie (sec. 9), zice: „Neînjugarea cu cei străini înseamnă neamestecul cu cei
necredincioşi fie prin nuntă, fie la vreo lucrare duhovnicească.”

A te înjuga înseamnă a te pleca, a-ţi pleca gâtul pentru a primi jugul.

Fiecare om poartă un jug. Cine însă a primit jugul lui Hristos (Mat. 11:29), nu mai poate primi
alt jug, dacă vrea să fie creştin.

Jugul nepotrivit al unei căsnicii, al unei prietenii, al unei lucrări, sau altceva de felul acesta, este
un jug străin de jugul lui Hristos, şi credinciosul înjugat la el se chinuieşte tot timpul, pierzând
vremea unei rodiri frumoase pentru Dumnezeu şi Evanghelia Sa.

Chiar şi în legea veche era porunca limpede şi categorică: „Să nu ari cu un bou şi cu un măgar
înjugaţi împreună.” (Deuteronom 22:10). Amestecul este o lucrare diavolească menită să strice
lucrarea lui Dumnezeu.

Să fim atenţi fraţii mei!

„Nu vă înjugaţi la un jug nepotrivit cu cei necredincioşi. Căci ce legătură este între neprihănire
şi fărădelege? Sau cum poate sta împreună lumina cu întunericul?”

Sf. Ioan Gură de Aur spune că în loc de persoane pune aici fapte, dar este acelaşi lucru.

„Ce legătură este între neprihănire şi fărădelege?”

Este un lucru mare să ai un prieten. Dar trebuie să luăm seama la felul de a fi al aceluia. Este el
un fiu al întunericului? Este el un urmaş al lui Belial, cel mai decăzut dintre îngeri? Atunci îi voi
spune adio şi-mi voi alege un prieten, care să-mi fie pildă de viaţă curată şi sfântă. Astfel de
prieteni te fac să treci uşor şi cu folos veşnic prin viaţă. Filozoful Platon spunea că: „Cel care
este lipsit de personalitate lăuntrică şi dezbinat prin păcate, nu poate fi prieten adevărat altuia.”

Este iarăşi un lucru mare să fii tu însuţi un prieten. Pot să mă împrietenesc cu cineva. Pot să
înrâuresc pe cineva cu pilda vieţii mele. Ce mare răspundere este în aceasta! Şi ce mare obligaţie
am prin aceasta! Nu există nici o dezvinovăţire pentru mine, dacă sunt o piatră de poticnire în
calea spre Dumnezeu a prietenului meu. Nu există lucru mai măreţ pentru mine decât să-l aduc
pe acela la o viaţă tot mai duhovnicească, tot mai asemănătoare cu Dumnezeu.

Dacă vrem ca Dumnezeu să fie în mijlocul prietenilor noştri, trebuie să ne despărţim de acei
prieteni care ne rănesc sufletul, vrând să ne târască pe căile lumii păcătoase. Trebuie să dăm la o
parte tot ce împiedică sufletul în mersul lui spre Ţinta pusă de Domnul Isus. Numai astfel, plini
de încredere în harul lui Dumnezeu, putem să trăim o viaţă liniştită, sfântă şi cu rod fericit spre
slava lui Dumnezeu.

2 Corinteni 6 : 15

Iată întrebări serioase, peste care nu putem trece cu uşurinţă. Trebuie să răspundem cu
sinceritate., dacă zicem că suntem credincioşi cu adevărat.

Calea Domnului este una, Adevărul Domnului este unul, Voia Domnului este una, Dragostea Lui
este una, Neprihănirea Lui este una,

Orânduirea Lui este una, pentru că El este Unul, neamestecat şi neschimbat. Cine vrea să-l
slujească nu poate decât pe calea Lui, în adevărul Lui, în sfinţenia Lui, în orânduirea Lui. Din ce
este al Lui, El nu poate lăsa nimic niciodată, pentru că atunci s-ar tăgădui pe Sine.

Nici o înţelegere sau prietenie nu poate fi între Hristos şi Belial (Belial este un cuvânt ebraic,
care înseamnă: Răutate, Nelegiuire, Stricăciune, Apostat, Fără jug – adică fără jugul lui
Dumnezeu – şi este un nume general al Diavolului).

„Ce înţelegere poate fi între Hristos şi Belial?” – Nici una, aşa cum nu poate fi înţelegere sau
prietenie între lumină şi întuneric.

„Sau ce legătură are cel credincios cu cel necredincios?”

În altă traducere, în loc de cuvântul „legătură”este cuvântul „parte”. Adică credinciosul nu are
nici o părticică în viaţa necredinciosului, pentru care, apoi, să facă legătura cu el. Căci numai
atunci faci legătură cu cineva, când ai şi tu ceva, o „parte”, care te interesează în viaţa cuiva.

Creştinul adevărat are totul deplin în Hristos (Colos. 2:10) şi nimic, nici o „parte”nu mai are în
alt loc, pentru care ar trebui să-şi lege viaţa.

Dacă cineva, care mărturiseşte că este creştin, şi totuşi mai are legături spirituale în lume, mai are
„parte” în ceva pământesc, mărturia lui nu este adevărată, viaţa lui nu este ceea ce trebuie să fie.
Dumnezeu este un Dumnezeu gelos şi ne vrea numai pentru Sine. Legăturile cu cei necredincioşi
au adus totdeauna mari pagube duhovniceşti în viaţa credincioşilor. Când se face o asemenea
legătură, niciodată nu câştigă partea bună, partea credinţei, ci totdeauna partea rea, partea
necredinţei. Adevărul acesta a fost şi este trăit de atâţia şi atâţia creştini, fiecare mărturisind
aceeaşi realitate crudă: amestecul dă totdeauna câştig de cauză răului. Puţina otravă biruieşte
marea cantitate de lapte.

Fraţii mei, strig cu toată puterea, nici o legătură (în afară de relaţii de serviciu) cu cei
necredincioşi, căci din toate celelalte legături avem numai noi, credincioşii de pierdut.

Iată o deviză a noastră.

2 Corinteni 6 : 16

Aşa cum s-a mai spus în alte meditaţii, idol este tot ce ia locul lui Dumnezeu în inima omului – a
omului credincios.

Idol poate fi în primul rând, eul propriu. Când cauţi să faci, în toate, numai voia ta, neţinând
seamă de voia lui Dumnezeu, tu aduci închinare idolului.

Idol poate fi pântecele tău (Filip. 3:19). Când te zbaţi să ai mâncare şi băutură cât mai bună şi
mai multă, făcându-ţi din asta preocuparea ta principală, tu aduci închinare idolului.

Idol poate fi familia şi casa ta. Când tot timpul ţi-l ocupi numai cu lucrurile pământeşti,
dărâmând şi zidind, iar lucrurilor duhovniceşti le laşi un loc neînsemnat – sau poate le uiţi de tot
– tu aduci închinare idolului.

Idol poate fi moda, fie că-i vorba de îmbrăcăminte, fel de a te purta, patima maşinilor, sau
fotbalul. Când toate acestea şi altele asemănătoare, pun stăpânire pe inima ta, tu aduci închinare
idolului.

Idol poate fi chiar religia ta, închipuirea ta religioasă, sau practicile (formele) religioase pe care
le respecţi cu stricteţe, dar care nu-ţi schimbă viaţa, făcându-ţi-o asemănătoare cu a Domnului
Isus. Când laşi Cuvântul simplu al lui Dumnezeu, îndemnurile Lui la o viaţă nouă, şi-ţi împlineşti
mai departe formele religioase pe care le-ai apucat de la părinţi, tu aduci închinare idolului.

Idol poate fi tot ce faci de formă pentru Dumnezeu – fie rugăciunea, citirea Bibliei, cântare, etc.

Cuvântul „idol” vine de la o vorbă grecească (eidolon) şi înseamnă: formă, chip, închipuire.

Nimic de formă, nimic închipuit să nu fie în viaţa noastră de credincioşi ai Domnului Isus, ca să
nu ajungem la starea grozavă de a fi socotiţi printre închinătorii la idoli.

Cuvântul lui Dumnezeu, în privinţa aceasta este limpede, categoric şi ne porunceşte:

„Copilaşilor, păziţi-vă de idoli.”(1 Ioan 5:21).
Prin nimic n-a mâhnit mai mult pe Dumnezeu, poporul lui Israel de odinioară, ca prin închinarea
la idoli. Ei se duceau şi la Templul lui Dumnezeu din Ierusalim, dar aveau şi idoli la care se
închinau.

Aşa a fost totdeauna inima omenească: a trăit o viaţă dublă. Şi Dumnezeu urăşte o asemenea
viaţă.

Inima oricărui răscumpărat al Domnului Isus este un templu pentru Dumnezeu, în care vrea să
locuiască şi în care vrea să primească închinăciuni şi jertfe. El nu mai îngăduie să fie şi altcineva
înăuntru. Şi dacă aşa stau lucrurile, să citim încă odată versetul, ca să-l înţelegem mai bine:
„Cum se împacă Templul lui Dumnezeu cu idolii? Căci noi suntem Templul Dumnezeului celui
viu, cum a zis Dumnezeu: „Eu voi locui şi voi umbla în mijlocul lor; Eu voi fi Dumnezeul lor şi
ei vor fi poporul Meu.”

Zice sf. Ioan Gură de Aur: „Gândeşte-te cine umblă cu tine, cine locuieşte în tine, ca să trăieşti
vrednic de Numele Lui.

2 Corinteni 6 : 17

Viaţa creştină normală este o necurmată ieşire spirituală din mijlocul a tot ce este străin de
Dumnezeu şi de adevărul Lui, o necurmată despărţire de tot ce-i rău şi păcătos, fie că-i vorba de
oameni, fie că-i vorba de învăţăturile şi căile lor.

Numai cine iese în întregime din lume, intră în întregime în Dumnezeu şi în moştenirea Lui. Cine
se desparte cu adevărat de păruta fericire pe care o dă lumea păcatului, intră cu adevărat în
fericirea sfântă din Templul lui Dumnezeu. Acest adevăr este valabil şi când este vorba de viaţa
personală a fiecărui credincios şi când este vorba despre Biserică, adică totalitatea credincioşilor.

Dacă Biserica şi-a pierdut azi din puterea ei, este din pricină că a încheiat legături vinovate cu
lumea, a trecut cu vederea stricăciunile lumii, care au schimbat-o într-atâta, încât abia o mai poţi
deosebi din mijlocul adunării iubitoare de sine şi de desfătări a oamenilor care nu au nimic
comun cu credinţa. Câţi creştini, sub cuvânt că vor să îmbunătăţească lumea, trăiesc în mijlocul
ei şi găsesc plăcere în ea!

Lumea însă nu se poate îmbunătăţi cu nici un chip. Ba dimpotrivă, astfel de creştini vor
scandaliza pe aceia, pe care vor să-i câştige şi vor ajuta la pierzarea acelora pe care vor să-i
aducă la adevăr! Căci lumea poate vorbi de rău pe cei statornici şi credincioşi, poate să-i ia drept
proşti şi nechibzuiţi, dar, în ascuns, ea va recunoaşte că ei au dreptate.

Din căderea altora, e bina ca adevăraţii credincioşi să înveţe bine drumul lor: despărţiţi. Sunt
despărţiri dureroase, e drept, dar foarte roditoare în ce priveşte cele ce avem de lucrat aici pe
pământ.

Biserica n-are nevoie să fie lumească pentru ca să mântuiască lumea. Dimpotrivă ea va lucra la
mântuirea lumii cu atât mai mult, cu cât va fi sfântă, deci mai deosebită de lume.
Orice credincios trebuie să aibă conştiinţa Bisericii, adică să ştie limpede că face parte din Trupul
lui Hristos, să trăiască numai pentru El şi pentru mântuirea altora, şi să fie despărţiţi de tot ce-i
lumesc şi necurat.

Adevărat scria fr. Ioan Marini: „Parola credincioşilor de azi ar trebui să fie: „adevăr cu orice
preţ”. Înainte de toate păstrarea adevărului. O unire ce se face jertfind adevărul, n-are nici un preţ
înaintea lui Dumnezeu. Din contră, când se nesocoteşte Cuvântul Lui, urmarea este stricarea
mărturiei, apoi păcatul, căderea, moartea.”

„De aceea: „Ieşiţi din mijlocul lor, şi despărţiţi-vă de ei, zice Domnul; nu vă atingeţi de ce este
necurat, şi vă voi primi.”

Dicţionarele definesc curăţia astfel: „Lipsa oricărui amestec străin, a oricărui lucru vătămător.”

A trăi curat înseamnă a trăi despărţit de tot ce este rău şi păcătos, căci numai atunci suntem
primiţi de Dumnezeu în slujba Lui: „Nu vă atingeţi de ce este necurat şi vă voi primi.”

Dar cum putem şti ce este curat şi ce este necurat? Iată o întrebare serioasă.

Ca să poţi cunoaşte trebuie să ai ochi sănătoşi şi minte sănătoasă.

Numai cei vindecaţi şi înnoiţi de Domnul pot deosebi lucrurile. Ei au primit lumina Lui şi prin
această lumină pot cunoaşte ce este curat şi ce este necurat.

Duhul lui Dumnezeu şi Cuvântul Sfintei Scripturi ne învaţă zilnic şi ne luminează ochii minţii
noastre, ca să putem face deosebire între oameni şi între învăţături, ca nimic necurat să nu pună
stăpânire pe noi. Dacă Sfânta Scriptură spune: „Feriţi-vă de orice se pare rău”(1 Tes 5:22), eu
trebuie să ascult, dacă sunt credincios, căci altfel plătesc amar.

Nu numai de rău trebuie să mă feresc, ci chiar şi de ceea ce mi se pare că-i rău. Mai bine să mă
feresc mai mult decât trebuie, decât mai puţin. Numai aşa îmi voi păstra viaţa.

Se povesteşte că odată un sfânt s-a dus, de curiozitate, într-un local de petrecere. Îndată ce s-a
aşezat pe un scaun, a venit diavolul la el, l-a luat şi l-a dus chiar în centrul păcatului, trezindu-i în
el plăcerea ca să ia parte cu toată fiinţa la ce vedea. Un alt sfânt, prieten cu cel căzut în ispită,
după multă căutare, şi-a văzut prietenul în braţele diavolului. Atunci a alergat în faţa diavolului şi
i-a spus: „De ce mi-ai luat prietenul şi fratele meu?” Diavolul i-a răspuns: „Eu n-am umblat după
el să-l iau, ci l-am găsit în hotarul meu. Şi tot ce-i pe hotarul meu îmi aparţine.”

Fraţii mei, să ne ferim de locul sau hotarul diavolului şi nu vom cădea în braţele lui. Să ieşim din
tot ce-i străin de Dumnezeu şi să ne despărţim de tot ce nu-i din adevărul Său şi atunci vom putea
să trăim spre slava Lui şi spre mântuirea altora.

2 Corinteni 6 : 18
Nu e vorba aicea de faptul că toţi oamenii de pe pământ sunt făpturile lui Dumnezeu şi că, din
pricina aceasta, El le este Tată. Ci, aici, are în vedere numai pe oamenii, care, prin credinţa în
Mântuitorul Isus Hristos, au fost născuţi din nou ( Ioan 1:12) şi prin această naştere au ieşit din
lume, adică s-au deosebit de ea, de felul ei păcătos de a fi. Lor le spune Dumnezeu: „Eu vă voi fi
Tată, şi voi îmi veţi fi fii şi fiice.”

Deşi toate popoarele de pe faţa pământului au ieşit din Dumnezeu, totuşi numai poporul lui Israel
era poporul duhovnicesc al Lui. Aşa şi astăzi. Numai oamenii duhovniceşti (născuţi din nou),
care au firea (natura) lui Dumnezeu sunt copiii Lui, pe care-i îngrijeşte în chip deosebit. Lumea,
aşa cum s-a mai spus, este împărţită în două: copii ai lui Dumnezeu şi copii ai diavolului. (1 Ioan
3:10).

Orice om este chemat de Dumnezeu, ca să se întoarcă la El, să iasă din lumea păcatului, să-L
primească pe Domnul Isus ca Mântuitor personal şi astfel să fie născut din nou, să devină copil al
Tatălui Ceresc. Dumnezeu vrea ca toţi oamenii să fie mântuiţi, toţi oamenii să devină copiii Lui
duhovniceşti. Întrebarea care se pune este: vor şi oamenii lucrul acesta? Cine vrea, poate ajunge
la starea fericită de copil al lui Dumnezeu.

Numai cine vrea, cine doreşte să devină copil al lui Dumnezeu, numai pe acela îl face
Dumnezeu. Deşi El este Atotputernic şi poate face tot ce vrea în cer şi pe pământ (Psalm. 135:6),
nu forţează pe nimeni să devină copil duhovnicesc al Său, nu mântuieşte pe nimeni fără
consimţământul personal.

Dumnezeu poate face tot ce vrea, dar nu vrea numai ce-i potrivit şi demn de Dumnezeu, şi ceea
ce nu-i împotriva adevărului, dragostei, sfinţeniei şi libertăţii. Voinţa lui Dumnezeu nu-i liberă,
ci determinată şi condiţionată de caracterul Său. Dumnezeu nu vrea să treacă peste libertatea
noastră, de aceea nu ne mântuieşte cu forţa.

Dar ce fericit este cel care vrea să devină copilul lui Dumnezeu! El şi-a găsit adevăratul echilibru
al vieţii şi are o nădejde vie într-un viitor strălucit.

2 Corinteni 7 : 1

Deşi versetul acesta, ca multe altele din epistolele sf. ap. Pavel, pare să miroase a lege, adică
pune apăs pe ceea ce ar putea să facă omul pentru mântuirea şi fericirea lui, totuşi nu are în
vedere nici o lege şi nici vreo posibilitate din partea omului, ca să se ajute, ci este arătat şi aici
harul lui Dumnezeu, singurul care poate aduce izbăvirea şi desăvârşirea omului.

Mântuirea este în întregime a lui Dumnezeu şi a harului Său.

Calea mântuirii pe care trebuie să meargă omul pe pământ, până va ajunge la Ţintă, adică locul
unde nu mai sunt lupte şi osteneli, este tot calea lui Dumnezeu şi a harului Său.

Toate cele trebuincioase pentru a putea merge omul pe calea mântuirii, sunt ale lui Dumnezeu şi
ale harului Său.
Ce-ar fi putut face israelitul pentru izbăvirea lui, dacă n-ar fi fost mâna lui Dumnezeu, care l-a
izbăvit, dacă n-ar fi fost sângele mielului de Paşte?

Ce-ar fi putut face israelitul în faţa Mării Roşii, dacă n-ar fi intervenit Dumnezeu cu harul Său
izbăvitor?

Da, toată mântuirea israeliţilor de odinioară aparţinea lui Dumnezeu şi barului Său.

Toată mântuirea noastră, a Israelului cel Nou de astăzi, este a Marelui Dumnezeu şi a harului
Său.

Dumnezeu ne înfăţişează mântuirea Sa minunată prin mijloacele cele mai simple şi mai limpezi,
ca noi, oamenii păcătoşi s-o primim cu uşurinţă. Dar un lucru nu face El: nu ne forţează să
primim mântuirea şi calea ei.

Israelitul de odinioară, cu toate semnele şi minunile pe care le-a făcut Dumnezeu, în scopul
izbăvirii lui, putea totuşi, să se împotrivească şi să nu iasă din Egipt. Dumnezeu nu l-ar fi scos cu
forţa. Dar toţi cei care au ieşit din Egipt, deci cei izbăviţi, trebuiau să meargă pe calea pe care le-
o arăta Dumnezeu, ca să poată ajunge la odihnă, în Canaan.

În felul acesta trebuie înţeles şi versetul se mai sus. El este dat numai celor mântuiţi, celor care
au ieşit din robia lumii păcatului, prin credinţa în sângele Mielului lui Dumnezeu – Domnul Isus
Hristos.

Mântuirea o avem, dar trebuie, prin ajutorul harului lui Dumnezeu, s-o ducem până la capăt cu
frică şi cutremur. Avem la îndemână tot ce ne trebuie, ca s-o putem duce. Dumnezeu S-a îngrijit
de lucrul acesta. Să întindem doar mâna credinţei şi vom lua din belşugul harului lui Dumnezeu,
care se află lângă noi, şi astfel vom putea înainta.

„Deci, fiindcă avem astfel de făgăduinţe, preaiubiţilor, să ne curăţim de orice întinăciune a

cărnii şi a duhului, şi să ne ducem sfinţirea până la capăt, în frica de Dumnezeu.”

Copilul lui Dumnezeu, adică omul născut din nou, prin credinţa în Jertfa Domnului Isus, poartă
încă trupul de carne, de aceea trebuie să vegheze asupra lui tot timpul, ca să nu se întineze cu
lucrurile lumii păcatului şi astfel să fie împiedicat în mersul lui spre Ţintă. Aceasta este o treabă
pe care o poate face numai el, căci curăţirea cea mare, adică iertarea trecutului păcătos, a făcut-o
Domnul Isus prin sângele Său, odată pentru totdeauna.

Păstrându-ne curaţi de întinăciunile cărnii şi ale duhului (gânduri rele şi învăţături străine de
adevărul lui Dumnezeu), putem să înaintăm pe calea sfinţirii şi putem fi folosiţi în lucrarea lui
Dumnezeu.

Sf. Vasile cel Mare fiind întrebat odată despre cum înţelege întinăciunea cărnii şi a duhului, a
răspuns: „întinăciunea cărnii este amestecul cu oamenii care săvârşesc fărădelegi, iar
întinăciunea duhului este indiferenţa credinciosului faţă de cei care săvârşesc fărădelegi.”
„…În frica de Dumnezeu.”

Aşa încheie versetul.

E vorba aici de frica în dragoste sau de frica dragostei. Cine iubeşte cu adevărat, se teme tot
timpul, ca să nu facă vreo faptă urâtă care ar atinge fiinţa iubită.

A asculta de Dumnezeu numai de frică înseamnă a fi egoist, pe când dacă asculţi din dragoste
înseamnă că eşti sincer şi dezinteresat, gata să dai fără să aştepţi nimic în schimb.

Cât de mult s-ar schimba faţa lumii, dacă oamenii s-ar teme de Dumnezeu măcar cum se tem unii
de alţii! „Vai, să nu mă vadă cineva.” – aşa se aude deseori, când e vorba de o faptă urâtă sau
vorbă nepotrivită.

Dar, nu numai atât: noi trebuie să iubim pe Dumnezeu şi din dragoste pentru El să trăim în
sfinţenie şi să lucrăm pe ogorul Lui. Orice înaintare pe calea sfinţeniei, este o dovadă a dragostei
noastre faţă de Dumnezeu. „Fiecare progres în sfinţenie – spune Spurgeon – este un progres în
fericire”, este o treaptă spre asemănarea cu Dumnezeu.

2 Corinteni 7 : 2

Când scrie aceste rânduri, sf. ap. Pavel are în vedere, în primul rând, pe fraţii din Corint, pe
aceşti copii duhovniceşti ai lui, pe care, cu preţ de lacrimi şi de jertfe, i-a adus în casa Tatălui
Ceresc. El s-a” cheltuit pe sine pentru ei şi n-a urmărit nici un folos material sau de altă natură
din partea lor. Iar când s-au ivit tulburări de tot felul între ei, el n-a încetat să-i sfătuiască, să-i
îndemne spre îndreptare şi să-i mustre chiar, ca să nu rămână în starea primejdioasă în care se
aflau. Nici când era în mijlocul lor, nici când era departe cu trupul de ei, şi le trimitea epistole de
îndemn şi mustrare pentru anumite stări şi fapte, el n-a nedreptăţit pe nimeni, n-a vătămat pe
nimeni, în ceea ce priveşte mântuirea şi n-a înşelat pe nimeni în ceea ce priveşte calea
adevărului. Dar nu numai pe ei, ci pe toţi credincioşii Domnului de pretutindeni.

Frumoasă este starea inimii, care poate spune fără nici o reţinere: „N-am nedreptăţit pe nimeni,
n-am vătămat pe nimeni, n-am înşelat pe nimeni!”

Aşa ne vrea Mântuitorul nostru. El vrea să fim curaţi, cinstiţi şi drepţi în toate privinţele.

Să nu nedreptăţim pe nimeni şi să nu vătămăm pe nimeni nici trupeşte, nici duhovniceşte; nici

când e vorba de lucruri materiale, nici în lucruri spirituale. Să împărţim drept Cuvântul
adevărului lui Dumnezeu (2 Tim. 2:15), după cum trebuie să împărţim drept şi bunurile
pământeşti celor în nevoie. Atunci nu nedreptăţim pe nimeni, nu vătămăm pe nimeni şi nu
înşelăm pe nimeni.

Noi suntem doar administratori ai bunurilor lui Dumnezeu, fie pământeşti, fie duhovniceşti. Să
avem grijă de împărţirea lor.

Să nu nedreptăţim pe nimeni nici în dragostea pe care o datorăm unii altora.

Şi dacă rămânem deplin sub călăuzirea Duhului Sfânt, nu vom nedreptăţi pe nimeni şi nu vom
vătăma nici calea sfinţeniei lui Dumnezeu, printr-o purtare nepotrivită.

2 Corinteni 7 : 3

Inima credinciosului este un templu unde trebuie să locuiască Domnul şi toţi copiii Lui. Lucrarea
aceasta a făcut-o şi o face necurmat harul nemărginit, care a fost adus pe crucea de pe Golgota.

Orice inimă care primeşte, prin credinţă, harul mântuitor, este transformată într-un locaş
dumnezeiesc, pe care dragostea şi sfinţenia o împodobesc cu îmbelşugare. Aici îşi găsesc loc de
odihnă şi de bucurie toţi credincioşii, toţi răscumpăraţii Domnului, toţi acei ale căror inimi au
devenit temple sfinte.

„…Sunteţi în inimile noastre pe viaţă şi pe moarte.”

Aşa scria sf. ap. Pavel fraţilor din Corint. Aceşti creştini erau în inima lărgită şi sfinţită de harul
lui Dumnezeu, a acestui mare om. Şi nu erau numai pentru un timp, sau numai în anumite stări şi
împrejurări, ci erau pe viaţă şi pe moarte, adică pentru totdeauna.

Cine se lasă cuprins de braţul harului lui Dumnezeu, nimeni nu-l va mai smulge de aici niciodată.

Dragostea şi harul lui Dumnezeu nu încep lucrări şi apoi să le lase neterminate.

O dovadă că şi noi suntem lucrarea dragostei şi harului sfânt, este statornicia noastră în credinţă
şi în dragoste faţă de Dumnezeu şi faţă de copiii lui Dumnezeu, este inima înnoită, care se poate
lărgi pentru toţi.

Fraţii noştri trebuie să fie în inima noastră pe viaţă şi pe moarte. Nici un om, nici o împrejurare
nu trebuie să-i smulgă de acolo. Şi nu numai pe unii de care ne-ar conveni, ci pe toţi.

Noi trebuie să trăim viaţa şi felul de a fi al împărăţiei lui Dumnezeu încă de aici. În fiecare zi să
învăţăm câte o lecţie. Dacă acolo vom trăi în dulce părtăşie cu toţi răscumpăraţii Domnului Isus,
de ce oare n-am începe de aici această părtăşie? Chemarea noastră aici este îndreptată. Şi nu
numai o părtăşie de vreme bună, ci şi când ne aflăm în mari primejdii trebuie să păstrăm
dragostea şi părtăşia cu fraţii noştri.

„…Sunteţi în inimile noastre pe viaţă şi pe moarte.”

Vremurile de încercare arată cât de adevărată este lucrarea lui Dumnezeu în noi.

Doamne Isuse, Mântuitorul meu, pregăteşte-mi în fiecare zi inima, ca să poată cuprinde şi păstra
în ea, în orice împrejurare, pe toţi răscumpăraţii Tăi, fraţii mei. Îţi mulţumesc de lecţia de astăzi.
Doresc s-o învăţ cât mai bine şi s-o pot trăi mereu, spre slava Numelui Tău, amin.

2 Corinteni 7 : 4
Aceşti creştini din Corint, care mai înainte fuseseră pricină de întristare şi durere pentru marele
apostol Pavel, părintele lor duhovnicesc, căci îngăduiseră păcatul şi duhul de dezbinare în
adunarea lor, iată-i acum o pricină de laudă şi de bucurie pentru inima lui.

Care a fost taina acestei schimbări din temelii? Una singură: pocăinţa. Fraţii din Corint s-au
pocăit de păcatul faţă de care s-au purtat cu uşurătate, şi au îndreptat tot ce trebuia să îndrepte, ca
Duhul lui Dumnezeu să poată lucra liber în adunarea lor.

În adevăr, mare lucrare poate săvârşi pocăinţa, atât în viaţa unui om, cât şi în viaţa unei
comunităţi! Ea schimbă complet cursul vieţii şi atitudinea lui Dumnezeu faţă de cel pocăit.
Dintre multele exemple de oameni care s-au pocăit, din Sfânta Scriptură luăm unul: pocăinţa
împăratului Manase. El a făcut ce este rău înaintea Domnului, aducând idoli în Templul Sfânt din
Ierusalim, unde le-a zidit altare şi le-a adus jertfe. A jertfit apoi copii în valea Hinom, în cinstea
idolului Moloh şi ţinea lângă sine oameni care chemau duhurile, umblau cu descântece şi tot
felul de vrăjitorii. Din pricina lui Manase tot poporul s-a rătăcit. Atunci Domnul a pedepsit aspru
pe Manase, lăsându-l să cadă prizonier în mâinile împăratului Asiriei. Aici, în suferinţă, Manase
s-a cercetat pe sine, a văzut tot răul pe care-l săvârşise împotriva Domnului şi împotriva
poporului Său, şi cu adâncă pocăinţă s-a rugat să-l ierte. Dumnezeu i-a văzut pocăinţa sinceră. S-
a lăsat înduplecat, i-a ascultat cererile şi l-a dus din nou la Ierusalim, pe tronul împărăţiei lui
Iuda. (vezi 2 Cronici cap. 33).

Pocăinţa este singurul leac împotriva păcatului săvârşit, singurul leac pentru a fi pus din nou în
loc de cinste şi încredere, singurul leac pentru alungarea norilor întristării şi aducerea soarelui
bucuriei.

Aşa au făcut fraţii din Corint. În urma pocăinţei lor, au căpătat iarăşi încredere înaintea lui
Dumnezeu şi a marelui apostol Pavel, au fost iarăşi o pricină de laudă şi de bucurie pentru inima
lui.

În adevăr, numai în omul pocăit poţi avea încredere, numai cu el poţi să te lauzi şi numai el
produce bucurie înaintea lui Dumnezeu şi a credincioşilor Săi.

„Am o mare încredere în voi. Am tot dreptul să mă laud cu voi. Sunt plin de mângâiere, îmi saltă
inima de bucurie în toate necazurile noastre.”

Adevărata pocăinţă dă iarăşi locul care I se cuvine lui Dumnezeu în viaţă, adică locul cel dintâi.
Şi ce bucurie poate fi mai mare, în cer şi pe pământ, decât atunci când Dumnezeu îşi ia locul care
I Se cuvine?

Când Dumnezeu îşi are locul Său într-o inimă sau într-o adunare, toate izvoarele binecuvântărilor
sunt deschise şi roadă plăcută a neprihănirii creşte nestingherită.

Numai oamenii cu adevărat pocăiţi primesc lumina adevărului, sunt împodobiţi cu smerenia şi
primesc mireasma dragostei.

„Pocăinţa – spune sf. Efrem Sirul – este scara care ne urcă acolo de unde am căzut.”
Sf. Ioan Gură de Aur spune că: „Dacă noi ne aducem aminte de păcatele noastre, Dumnezeu le
va uita.”

Numai cei cu păcatele acoperite şi uitate de Dumnezeu sunt fericiţi cu adevărat, numai ei sunt
vrednici de încredere, numai ei sunt purtători de lumină şi de bucurie, numai ei sunt folositori
oamenilor şi lucrării lui Dumnezeu pe pământ.

Aceştia sunt pocăiţii.

2 Corinteni 7 : 5

Trupul celui credincios, deocamdată, n-are odihnă. Lumea este pentru el o ţară străină, plină de
tot felul de lupte şi încercări. Dar nu e alt drum spre împărăţia luminii şi păcii veşnice decât
acesta, adică drumul crucii. Pe el a mers întâi Domnul Isus, Căpetenia credinţei şi mântuirii
noastre; pe el au mers apostolii binecuvântaţi; pe el au mers toţi răscumpăraţii Domnului din
toate vremurile; pe el trebuie să mergem şi noi.

„…Trupul nostru n-a avut nici o odihnă. Am fost necăjiţi în toate chipurile: de afară lupte,
dinăuntru temeri.”

Nu numai într-un fel, ci în toate felurile trebuie să fie necăjiţi creştinii pe pământ: şi dinăuntru şi
dinafară se ridică împotriviri. Marele vrăjmaş al neamului omenesc întrebuinţează toate
mijloacele, ca să doboare pe cei care au făcut un legământ cu Domnul Isus. Planurile lui însă vor
fi zdrobite, pentru că noi ne bizuim pe Acela care a câştigat cea mai mare biruinţă asupra lui, pe
crucea de pe Golgota şi în dimineaţa învierii.

Multe sunt luptele dinafară, multe sunt frământările şi temerile dinăuntru, dar peste toate este
harul lui Dumnezeu, care ne poartă şi ne adăposteşte. Nici un rău nu ni se va putea întâmpla. Tot
ce vine asupra noastră este numai spre binele nostru veşnic, spre desăvârşirea noastră. Să fim
deplin liniştiţi în privinţa aceasta.

Aşa cum Domnul Isus a câştigat biruinţa, aşa cum apostolii şi toţi credincioşii au trecut cu bine
peste încercări, aşa va fi şi cu noi.

Suntem în mâna Domnului şi toată slava se cuvine Lui.

2 Corinteni 7 : 6

Mângâierile lui Dumnezeu sunt ca nişte ape, care se revarsă din cer peste pământ. Ele însă nu se
pot opri pe vârfurile ascuţite ale minţilor mândriei omeneşti, şi se adună în văile smereniei, în
inimile celor care s-au lepădat de sine.

Cei smeriţi atrag mângâierile şi binecuvântările lui Dumnezeu, aşa cum pădurile din văi atrag
ploaia. Dumnezeu însuşi este al celor smeriţi.
„Dumnezeu – zice sf. Macarie cel Mare – S-a arătat oamenilor îmbrăcat în smerenie şi cine între
oameni se va îmbrăca în smerenie se va face asemenea cu Dumnezeu.”

Fer. Ieronim spune că „smerenia adevărată nu se arată prin forma dinafară a trupului, nici prin
vocea frântă, ci prin curata mişcare a inimii.”

În inima lui, omul se mândreşte sau se smereşte; este biruit sau biruitor; trăieşte în curăţie sau în
spurcăciune.

Lucifer, cel mai mare dintre îngeri, a căzut mai întâi, în inima lui, prin mândria care s-a născut
acolo, (vezi Isaia 14:12:13).

Vorbind despre puterea şi însemnătatea smereniei în viaţa celui credincios, sf. Ioan Gură de Aur
spunea: „Ca să cunoaşteţi cât de mare este păcatul mândriei şi cât de însemnată este smerenia,
închipuiţi-vă două căruţe, care se întrec una pe alta. Una din ele e trasă de doi cai: dreptatea şi
mândria, iar cealaltă de alţi doi: păcatul şi smerenia. Ce credeţi, care va întrece şi va trece
înainte? Cea a păcatului întrece şi biruieşte pe cea a dreptăţii, nu că doar carul păcatului ar fi
având o aşa mare putere, ci pentru că îl ajută smerenia de lângă el. Căruţa dreptăţii rămâne bătută
în urmă, nu pentru că dreptatea ar fi slabă, ci pentru povara şi greutatea mândriei. Toată nevoinţa
noastră, toate ostenelile, toată truda, toate faptele noastre, oricât de bune ar fi ele, dacă le
înhămăm la căruţa mândriei, se răstoarnă şi nimica se alege de ele…Temelia cea de piatră a
Evangheliei este smerenia. Cel ce nu clădeşte pe această temelie, zideşte pe nisip şi zidirea lui o
răstoarnă apele şi vânturile.”

„Dar Dumnezeu, care mângâie pe cei smeriţi, ne-a mângâiat prin venirea lui Tit.”

Încă un gând vrem să subliniem în acest verset: Cei smeriţi sunt cu adevărat o mângâiere pe
oriunde merg. Tit era un copil smerit al lui Dumnezeu, de aceea Dumnezeu a făcut din el o
pricină de mângâiere.

„…Ne-a mângâiat prin venirea lui Tit.”

Fratele meu, şi tu, zilnic, vii şi te duci. Ce simt cei cu care vii în legătură? Sunt ei mângâiaţi şi
învioraţi prin venirea ta? Totul atârnă de lepădarea de sine, de predarea ta în braţele Domnului,
de smerenia ta.

Cei mai folositori oameni de pe pământ sunt cei smeriţi.

2 Corinteni 7 : 7

Adevărata pocăinţă aduce în inimă smerenia, iar smerenia dovedeşte prezenţa reală a pocăinţei.

Faptul că fraţii din biserica Domnului din Corint se pocăiseră de starea lor rea, pe care sf. ap.
Pavel o arăta în prima sa epistolă adresată lor, ne-o dovedeşte supunerea lor faţă de Domnul, faţă
de calea şi adevărul Lui, şi smerenia lor sinceră. În starea lor smerită, erau o pricină de
mângâiere pentru toţi credincioşii. Tit a fost unul dintre credincioşii mângâiaţi de corinteni.
Numai cei smeriţi pot mângâia cu adevărat pe alţii.

În lumea suferinţei prin care trecem, e nevoie de atâta mângâiere. Şi cine poate purta harul
mângâierii, afară de credincioşii smeriţi ai Domnului Isus?

Plecarea şi venirea noastră trebuie să fie totdeauna dintr-o stare smerită, ca să putem duce
mângâierea şi înviorarea Domnului pretutindeni. Aceasta este slujba noastră pe pământ.

Zilnic trebuie să învăţăm smerenia de la Domnul Isus, ca să putem fi folositori oamenilor cu care
venim în legătură.

Smerenia este o alifie duhovnicească, potrivită pentru orice suferinţă omenească. Numai
smerenia poate purta dragostea care se poate apleca spre toţi oamenii. Numai smerenia poate
purta cu vrednicie Evanghelia mântuirii prin lume.

2 Corinteni 7 : 8

Cine stă necurmat sub călăuzirea Duhului Sfânt, nu poate să greşească în lucrarea lui Dumnezeu
şi să-i pară rău după aceea. Toate greşelile noastre şi toate remuşcările pe care le avem în urma
unor cuvinte şi fapte, vin în viaţă numai atunci când nu rămânem sută la sută sub călăuzirea
Duhului Sfânt.

Când pornim în slujba lui Dumnezeu, să nu privim nici la noi, la anumite sentimente ale noastre
şi nici la oameni. Ci să mergem drept, privind ţintă la Domnul Isus, Căpetenia şi desăvârşirea
credinţei noastre, şi nu vom greşi niciodată.

Chiar dacă unele cuvinte, sau fapte, sau atitudini produc întristare unor inimi, dacă toate acestea
sunt izvorâte dintr-o stare de legătură adevărată cu Hristos, să fim liniştiţi. Inimile întristate, dacă
sunt sincere, vor înţelege adevărul şi se vor pocăi. Noi, fiind unelte în mâna Domnului, suntem
folosiţi de El cum îi place, spre împlinirea lucrării Lui pe pământ. Câteodată suntem sabie care
taie umflătura păcatului, iar câteodată suntem balsam alinător de dureri. Şi una şi alta duc la
viaţă. Să avem însă grijă să rămânem mereu sub călăuzirea Duhului Sfânt şi vom fi cu adevărat
folositori semenilor noştri.

2 Corinteni 7 : 9

Mijloacele pe care le întrebuinţează Dumnezeu, cu privire la atingerea scopului Său în noi şi prin
noi, sunt multe. Nu însă mijloacele, mai obişnuite sau mai puţin obişnuite, ar trebui să ne atragă
atenţia, ci scopul. Mijloacele, aşa cum s-a zis sunt felurite, şi în acelaşi timp trecătoare, pe când
scopul este unul singur şi veşnic.

Contopirea noastră cu Dumnezeu şi, prin noi, contopirea altora cu Dumnezeu, ca, până la urmă,
Dumnezeu să fie totul în toţi, este Scopul – unicii şi veşnicul Scop.

Dumnezeu vrea să fim în El şi ca El, pentru ca astfel să fim fericiţi. Nu există fericire în afara lui
Dumnezeu. Izbăvirea de sub puterea păcatului şi a morţii, este calea care duce la contopirea cu
Dumnezeu. Şi la această izbăvire se ajunge numai prin credinţa în jertfa Domnului Isus, prin
pocăinţă adevărată.

Suferinţa şi întristarea sunt mijloace pe care Dumnezeu le îngăduie să vină peste noi, pentru ca,
prin ele, să fim aduşi la pocăinţă şi prin pocăinţă la o părtăşie mai adevărată cu El.

„Totuşi, acum mă bucur, nu pentru că aţi fost întristaţi, ci pentru că întristarea voastră v-a adus
la pocăinţă.”

Capătul unei sârme de înaltă tensiune (curent electric foarte puternic) era pe pavaj. Cineva,
plimbându-se, se apropie neatent de locul acesta. De pe trotuarul celălalt, un om l-a strigat dar
strigătul n-a fost auzit. Atunci omul a aruncat o piatră, care a lovit în piept pe cel care se plimba
neatent. În felul acesta i-a salvat viaţa.

Nu sunt plăcute loviturile, dar dacă ele ne salvează viaţa, să vină cât mai multe.

În dragostea Lui faţă de noi, Dumnezeu îngăduie să trecem prin întristări, pentru ca să fim treziţi
la pocăinţă. Să nu ne împotrivim harului mântuitor care se apropie de noi în felul acesta.

Întristările după voia lui Dumnezeu nu numai că nu ne păgubesc, ci aduc în viaţa noastră un mare
câştig duhovnicesc.

Creştinii din Corint, după ce au fost mustraţi şi întristaţi, pentru o vreme, de sf. ap. Pavel, au avut
parte de un har deosebit din partea lui Dumnezeu, iar în adunarea lor, totul a intrat în rânduiala
Duhului Sfânt.

Binecuvântate sunt loviturile dragostei lui Dumnezeu, căci numai ele ne vor binele cel adevărat
şi veşnic.

2 Corinteni 7 : 10

Sf. ap. Pavel se bucură aici de tristeţea pe care au încercat-o creştinii din Corint la primirea
primei lui epistole, căci această întristare pe care el o numeşte întristare după voia lui Dumnezeu,
a dat roduri binecuvântate în mijlocul lor. El o pune faţă în faţă cu întristarea lumii, care aduce
moartea. Cea dintâi izvorăşte din cunoaşterea slăbiciunilor vieţii noastre şi aruncă pe vinovat la
picioarele crucii, unde Duhul Sfânt îl ajută să-şi găsească pacea şi iertarea. Cea de a doua este
urmarea amăgirilor venite din partea lumii şi a golului pe care-l simt cei ce se lasă în voia ei. Pe
măsură ce omul se desfătează în plăceri, pe măsură ce el urmăreşte mulţumirea poftelor lui,
descoperă, cu groază, că pământul îi fuge de sub picioare şi că n-are nimic tocmai când se credea
mai stăpân pe tot. O astfel de întristare duce la deznădejde şi la moarte. Ah, dacă s-ar putea să n-
o cunoaştem! Dacă am putea să cunoaştem numai întristarea după voia lui Dumnezeu, care aduce
pocăinţă spre mântuire şi de care nu te căieşti niciodată.

Vorbind despre acest adevăr al Scripturii Sfinte, sf. Ioan Gură de Aur zicea: „întristarea după
voia lui Dumnezeu e mai bună şi mai folositoare decât bucuria lumii…” „Cel ce se întristează de
pierderea banilor, nu înlătură paguba, dar cel ce se întristează pentru păcate, este singurul care
foloseşte ceva din întristare, pentru că îl împinge la pocăinţă.”

„Cel ce este nemulţumit de sine însuşi şi întristat din pricina păcatului – zice Fer. Augustin – se
află pe calea cea bună, care duce la viaţă.”

Întristarea după voia lui Dumnezeu nu rămâne niciodată fără roadă bună în viaţa omului. Ea îl
înalţă totdeauna pe o treaptă nouă a desăvârşirii, făcându-l mai folositor semenilor şi lucrării lui
Dumnezeu, întristarea lumii însă îl coboară în prăpăstiile deznădejdii, pe unde umblă îngerul
morţii.

Întristarea după voia lui Dumnezeu este urmată îndată de o bucurie nebănuită, care întăreşte
viaţa.

Doamne Isuse, trimite-mi, ori de câte ori este nevoie, întristare după voia Ta, ca să pot înainta,
prin pocăinţă, spre ţinta pe care mi-ai pus-o în faţă. Mulţumesc că sunt în mâna Ta şi Tu vei face
tot ce-i bine în mine şi prin mine, amin.

2 Corinteni 7 : 11

Cu toate că nu toţi creştinii din Corint săvârşiseră păcatul acela scârbos şi mare, arătat în epistola
întâia, cap. 5, totuşi sf. ap. Pavel îi mustră pe toţi, pentru că toţi aveau nevoie de pocăinţă. Dar ce
fel de pocăinţă, dacă ei nu erau părtaşi la fapta de moarte săvârşită de acel om?

Sf. ap. Pavel, în prima epistolă, le-a dovedit că în loc să fie creştini duhovniceşti erau creştini
trupeşti (fireşti). Motivele activităţii lor religioase nu erau altele decât satisfacerea mândriei lor, a
eului vechi, care nu era răstignit; ei se foloseau de darurile lor, ca să se laude. Aceasta era starea
adunării strălucite din Corint, unde nu puteai intra fără să spui: „Dumnezeu este cu adevărat
printre voi!” Dar când înaintea Cuvântului lui Dumnezeu, rostit prin apostolul Său, ei se
cercetează, cad într-o adâncă întristare, întrebându-se cum au putut lăsa să crească în mijlocul lor
un rău atât de scandalos? Vor fi spus ei: „Noi suntem departe de Dumnezeu în gândurile noastre
şi nu avem o legătură reală cu El; noi căutăm multă cunoştinţă, rezolvarea tuturor problemelor
intelectuale, semne văzute ale puterii care iese din om, dar cugetul nostru nu avea legătură cu
aceste lucruri!”

Fraţii mei, cele spuse mai sus despre corinteni, au mare însemnătate pentru noi toţi. Când vedem
că se întâmplă un rău în adunare, suntem îndemnaţi să-l scoatem îndată din mijlocul nostru. Dar
oare este deajuns atât? Problema aceasta trebuie să mişte adânc cugetul nostru şi să ne îndemne
la o cercetare lăuntrică serioasă. Producerea unui rău oarecare într-o adunare a lui Dumnezeu,
provine nu numai de la cel care a făptuit răul, ci de la adunarea întreagă, care era într-o stare de
nepăsare. Când răul izbucneşte, să fim siguri, nu există numai un singur vinovat, ci toată
adunarea. Calea de scăpare este una singură: pocăinţa pentru toţi.

Corintenii nu se mărginiseră numai la întristarea simplă, în urma mustrării venită de la

Dumnezeu, prin slujitorul Său, Pavel, ci, această întristare i-a îndemnat la o adâncă pocăinţă. În
inima lor orice gând de a se considera valoroşi dispăruse în mijlocul lacrimilor pe care le-au
vărsat; toate problemele de inteligenţă le-au lăsat deoparte şi au venit goi în faţa Domnului.
Aceasta este adevărata pocăinţă. Când nu mai învinuieşti pe nimeni şi te învinuieşti pe tine
însuţi, eşti pe drumul adevăratei pocăinţe, şi vindecarea de care ai nevoie începe să se vadă.

Mult iubeşte Dumnezeu inima care se pocăieşte sincer! Toate binecuvântările Lui se revarsă
peste ea şi rodul plăcut al neprihănirii se arată frumos şi strălucitor.

2 Corinteni 7 : 12

Starea bisericii din Corint trebuia îndreptată, chiar dacă n-ar fi fost acel om, care prin păcatul lui
a provocat o tulburare aşa de mare. El a fost doar o mică roată în marea maşină a diavolului, care
lucra în mijlocul adunării, la distrugerea ei.

Dumnezeu, în marea Lui dragoste faţă de răscumpăraţii din Corint, urmărea de multă vreme
îndreptarea lor, şi, când s-a ivit un prilej mai nimerit, Şi-a început lucrarea, prin slujitorul Său,
Pavel.

Nu ceea ce a prilejuit începutul lucrării de îndreptare este însemnat, ci nevoia de îndreptare, care
cerea demult lucrul acesta. Să nu privim niciodată lucrurile numai la suprafaţă, ci să cercetăm în
adânc, căci atunci vom cunoaşte adevărul.

Ceea ce s-a întâmplat cu fraţii din Corint, se poate întâmpla cu fiecare din noi în parte.
Dumnezeu veghează asupra vieţii noastre şi caută câte un prilej, ca să ne apropie mai mult de
ceea ce trebuie să fim, adică după chipul şi asemănarea Sa. Dacă e nevoie de întristare, trimite
întristarea în inima noastră, ca să ne împingă la o cercetare adâncă, prin care, apoi, să ajungem la
pocăinţă. Să nu ne oprim însă numai la punctul de unde a plecat cercetarea lui Dumnezeu, ci să
privim la întreaga noastră viaţă, mergând înapoi pe firul zilelor şi al anilor, ca să vedem starea
rea în care am trăit şi care cere o îndreptare. Să citim încă o dată versetul:

„Aşa că, dacă v-am scris nu v-am scris nici din pricina celui ce a făcut ocara, nici din pricina
celui ce a suferit ocara, ci ca să se arate marea noastră purtare de grijă pentru voi înaintea lui
Dumnezeu.”

De oriunde ar porni lucrarea noastră faţă de cineva, trebuie să se vadă în ea marea purtare de
grijă pentru mântuirea şi desăvârşirea lui.

Aşa cum Dumnezeu veghează asupra noastră, ca să ne facă binele cel mai mare, tot aşa trebuie să
fim şi noi faţă de fraţii şi semenii noştri. Să avem grijă de viaţa lor înaintea lui Dumnezeu.

2 Corinteni 7 : 13

Numai cel curat, cel smerit, cel cu adevărat lepădat de sine se poate bucura sincer de bucuria şi
succesul aproapelui său. Omul, în general, este egoist şi pretutindeni caută un folos pentru sine,
chiar şi atunci când laudă pe cineva sau îi face un bine.
Prin propriile sale puteri omul nu poate scăpa de robia şi tirania eului său. Cu cât vrea să scape,
cu atât mai mult este prins şi strâns în braţele lui nemiloase. Cu multă amărăciune, un înţelept
francez (La Rochefoucauld) scria despre egoism: „…îşi jură propria-i nimicire – zice el –
fiindcă, pe când se distruge într-o parte, într-alta se reclădeşte. Uneori parcă ar întoarce spatele
plăcerii, dar, de fapt, nu face decât s-o suspende şi s-o preschimbe, iar, pe când pare învins şi
crezi că ai scăpat de el, îl regăseşti triumfând de propria lui înfrângere, iată chipul egoismului
care umple cu zvăpăiata lui întreaga noastră viaţă.” Tot acest înţelept zice mai departe: „Mulţi
vor să fie cucernici, dar nimeni nu consimte să fie umil.”

Există totuşi o izbăvire de sub robia eului şi anume: Domnul Isus Hristos, Crucea Lui. Cine
doreşte cu adevărat să fie izbăvit, să se apropie cu credinţă de Mântuitorul Isus şi va primi
izbăvirea. El nu numai că ne iartă tot trecutul păcătos, dar ne dă şi o viaţă nouă, cu puteri noi, ca
să ţinem pe cruce eul nostru vechi. Crucea este locul eului nostru. Creştini adevăraţi sunt numai
cei care-şi ţin necurmat pe cruce eul lor vechi. Ei sunt singurii oameni care se pot bucura sincer
de bucuriile şi succesele altora.

Sf. ap. Pavel se bucura mai mult de bucuria lui Tit decât de alte biruinţe personale, pentru că el
era cu adevărat smerit. Om smerit poate fi numai cel care-şi ţintuieşte necurmat pe cruce eul.

„…Ne-am bucurat şi mai mult de bucuria lui Tit, al cărui duh a fost răcorit de voi toţi.”

Să fii o pricină de odihnă şi de răcorire pentru alţii, iată chemarea noastră de adevăraţi urmaşi ai
Domnului Isus.

Într-o lume frământată de tot felul de lupte şi arsă în văpaia unui foc tot mai ucigător al
păcatului, câtă nevoie este de odihnă şi răcorire!

Numai cei odihniţi de Domnul Isus, pot da odihnă altor obosiţi.

Numai cei răcoriţi de apa vie a adevărului şi a dragostei, pe care o dă Mântuitorul, pot răcori pe
toţi cei care ard în vâlvătăile minciunii şi ale păcatului.

Să mă cercetez adânc: sunt eu o pricină de răcorire şi de odihnă pentru suflete? Domnul Isus la
slujba aceasta m-a chemat.

2 Corinteni 7 : 14

E un lucru frumos şi de dorit, pentru tine răscumpărat al Domnului Isus să te lauzi cu oameni
credincioşi. Prin aceasta este, de fapt, lăudată lucrarea harului lui Dumnezeu şi în acelaşi timp,
este un mijloc potrivit de chemare şi îndemn la mântuire pentru alte suflete. Însuşi Dumnezeu Se
laudă cu credincioşii Lui. S-a lăudat odinioară cu Iov, cu Moise, cu David şi cu alţii.

Mai bine să lauzi pe cineva, chiar şi pe nedrept, decât să bârfeşti pe drept. Totuşi lauda noastră
este bine să se întemeieze pe adevăr.

Unul din înţelesurile cuvântului „binecuvântare” este acela de a vorbi de bine, de a lăuda.
Un gând vrem să subliniem în versetul acesta: „…în orice lucru v-am spus adevărul.”

Fiind născut din adevăr, credinciosul mărturiseşte pretutindeni adevărul, în orice timp şi în orice
lucru. Nu poate altfel. Asta-i natura lui, aşa cum raza ţâşnită din soare nu poate fi decât lumină.

Adevărul este pâinea cu care se hrăneşte copilul lui Dumnezeu, iar dragostea este băutura lui.

Această pâine trebuie s-o împărţim celui flămând (Isaia 58:7) în toată vremea.

Orice împrejurare şi orice loc este prielnic pentru a mărturisi adevărul. Adevărul trebuie să-l
arătăm în orice lucru. Prin aceasta ne deosebim de lume şi duhul ei.

Orice ascundere de adevăr este o lovitură dată lui Hristos, căci ea este egală cu păcatul. Adevărul
poate fi ascuns din următoarele pricini: frică, laşitate, interes, ruşine, lipsă de respect şi lipsă de
dragoste.

Prin aceasta dovedim că suntem urmaşii Adevărului fiindcă îl spunem în orice lucru. Cu cât
suntem mai plini de adevăr, cu atât nu putem tăcea în lumea minciunii şi cu atât mai mult vom fi
urâţi şi prigoniţi de ea. Creşterea în adevăr atrage după sine creşterea urii şi prigoanei din partea
lumii.

Să mărturisim totdeauna numai adevărul, care este în noi, de care suntem luminaţi şi convinşi,
căci numai acela are putere de convingere. Să nu mărturisim numai cu gura adevărul – acesta nu
are putere, ci să unim mărturisirea gurii cu trăirea, cu viaţa. Atâta adevăr avem în noi cât îl trăim.
Hristos este adevărul.

Orice ascundere a adevărului, este lipsa dragostei. Dacă iubim pe Domnul, atunci trebuie să
spunem adevărul în orice lucru, căci numai atunci ne asemănăm cu El, care a zis: „Eu pentru
aceasta M-am născut şi am venit în lume, ca să mărturisesc despre adevăr…! (Ioan 18:37).

2 Corinteni 7 : 15

Pocăinţa sinceră nu scade valoarea unui om, ci dimpotrivă. Cu cât cineva se smereşte şi-şi
recunoaşte păcatul înaintea lui Dumnezeu şi înaintea oamenilor, care au fost păgubiţi de acest
păcat, cu atât se înalţă şi devine mai frumos, mai neprihănit şi mai valoros pentru lucrarea
Evangheliei pe pământ.

Pocăinţa sinceră aduce în viaţa omului propăşire în tot ce-i dumnezeiesc, dar ascunderea
fărădelegilor stinge tot ce-i frumos şi sfânt în om. (vezi Prov. 28:13).

Creştinii din Corint, fiindcă s-au pocăit cu adevărat de toată starea lor rea în care erau înainte de
primirea primei epistole de la sf. ap. Pavel, şi fiindcă au ascultat toate îndemnurile de îndreptare
din epistolă, au primit cu deosebit respect în mijlocul lor pe Tit, ucenicul iubit al marelui Pavel.
Iar Tit, la rândul lui, s-a alipit de ei cu mare dragoste şi i-a aşezat în locul cel mai de cinste în
inima lui.
„El are o şi mai mare dragoste pentru voi, când îşi aduce aminte de ascultarea voastră a tuturor
şi de primirea pe care i-aţi făcut-o, cu frică şi cu cutremur.”

Pocăinţa curăţeşte şi desăvârşeşte în om toate darurile dumnezeieşti: credinţa, dragostea,

înţelepciunea, puterea, etc. şi-l umple cu un nou avânt pe calea mântuirii.

Zice misticul creştin Avva Isaia: „Precum după o ploaie îmbelşugată se curăţă aerul, tot astfel
după vărsarea lacrimilor se aşterne liniştea şi seninul, iar întunericul păcatelor dispare.”

Când pocăinţa nu-i adevărată, în viaţa unuia care zice că este creştin, atunci nici credinţa nu-i
adevărată, nici dragostea nu-i din Dumnezeu şi nici o virtute nu mai străluceşte.

Viaţa creştină este ca o roată cu multe spiţe. Când roata se învârteşte, toate spiţele pornesc
deodată.

Credinţa, dragostea, smerenia, evlavia, răbdarea şi toate celelalte virtuţi (daruri dumnezeieşti),
împreună cu pocăinţa, sunt spiţele roţii vieţii celei noi în Hristos. Când roata merge bine, toate
spiţele merg împreună cu ea.

Să ne cercetăm, fraţii mei, în lumina adevărului lui Dumnezeu, cuprins în paginile Sfintei
Scripturi.

Cum stăm noi cu privire la roata vieţii în Hristos?

2 Corinteni 7 : 16

Credinţa adevărată şi pocăinţa sinceră fac oameni de încredere şi destoinici pentru orice lucrare
bună.

Dumnezeu vrea să facă din noi, credincioşii Săi, stâlpi în Templul harului sfânt, pe care să se
sprijinească toată greutatea lucrării mântuirii oamenilor. „Pe cel ce va birui, îl voi face un stâlp
în Templul Dumnezeului Meu, şi nu va mai ieşi afară din el…” (Apoc. 3:12).

Nu orice material poate ajunge stâlp pe care să se sprijinească o casă, ci numai un material
vrednic de încredere, după ce a fost, mai întâi, cercetat cu de amănuntul şi pus la încercare.

Adevăraţii creştini sunt adevăraţii oameni de încredere în toate privinţele, şi pentru Dumnezeu şi
pentru oameni.

Numai cine crede şi se încrede cu adevărat în Dumnezeu, şi Dumnezeu Se încrede în el.

Încrederea trebuie să fie din amândouă părţile. Sf. ap. Pavel spunea despre sine: „Mulţumesc lui
Hristos Isus, Domnul nostru, care m-a întărit, că m-a socotit vrednic de încredere şi m-a pus în
slujba Lui.” (1 Timotei 1:12).
Creştinii din Corint, în urma pocăinţei lor sincere, au devenit oameni vrednici de încredere în
lucrarea lui Dumnezeu, bucurând inima părintelui lor duhovnicesc, Pavel. Pe ei se putea sprijini
în toate privinţele, Templul harului lui Dumnezeu.

Ce stare minunată este pentru un credincios al Domnului Isus, ca să fie găsit vrednic de încredere
în toate privinţele! Şi la această stare trebuie să ajungem toţi cei ce am încheiat un legământ cu
Domnul.

Zice sf. Ioan Gură de Aur: „Dumnezeu voieşte ca fiecare creştin să fie un învăţător al lumii, un
om de încredere, un aluat, o sare şi o lumină pentru alţii, aşa cum este El.”

Nu este deajuns numai să vreau să lucrez pe ogorul Domnului, ci trebuie să fiu un lucrător de
încredere în toate privinţele, ca El să Se poată bucura de mine.

2 Corinteni 8 : 1

Nu poate fi slujbă mai frumoasă, mai sfântă şi mai necesară din partea unui răscumpărat al
Domnului, pentru oameni, decât să le aducă la cunoştinţă harul lui Dumnezeu dat omenirii
întregi, prin Domnul Isus Hristos.

Sf. ap. Pavel scria corintenilor: „… Voim să vă aducem la cunoştinţă harul, pe care l-a dar
Dumnezeu în bisericile Macedoniei.”

Harul lui Dumnezeu este nespus de felurit şi nemărginit. El este dat după nevoie, atât adunărilor
(bisericilor) cât şi fiecărui om în parte. Omenirea însă nu cunoaşte harul lui Dumnezeu, coborât
din cer prin cruce, şi din pricina aceasta se zbate în ghearele păcatului, ale suferinţelor de tot
felul şi ale morţii. Cine să-i arate calea spre mântuire? Cine să-i aducă la cunoştinţă harul
dumnezeiesc? Numai cei care au primit, prin credinţă, harul mântuirii, cei care au gustat şi au
văzut cât de bun este Domnul (1 Petru 2:3; Evrei 6:5; Psalm. 34:8), cei care, de bunăvoie, s-au
hotărât să urmeze Domnului Isus, încheind un legământ cu El, într-un cuvânt, cei care sunt
adevăraţi creştini. Ei au chemarea şi împuternicirea din partea Mântuitorului lor să vestească şi
altora harul mântuirii prin credinţă, harul în toate laturile lui.

Fraţii mei, prin tot ce facem, prin tot ce vorbim sau cântăm, prin toată fiinţa noastră să aducem la
cunoştinţă tuturor harul lui Dumnezeu, arătând, prin trăirea” noastră, că suntem fii ai harului.
Pentru slujba aceasta suntem noi pe pământ. Şi dacă nu ne-o împlinim cu credincioşie, cum vor
mai ajunge păcătoşii la mântuire, sau cei necăjiţi la nădejde şi bucurie?

Este folositor să mărturisim şi despre harul pe care l-am primit noi şi despre harul pe care l-au
primit alţii, ca, prin aceasta, oamenii să înţeleagă şi să primească mai uşor harul lui Dumnezeu.

„Voim să vă aducem la cunoştinţă harul, pe care l-a dat Dumnezeu în bisericile Macedoniei.”

E vorba aici despre harul dărniciei – căci, în adevăr, dărnicia este un mare har – pe care creştinii
din Macedonia îl primiseră din partea Domnului şi pe care sf. ap. Pavel căuta să-l aducă la
cunoştinţa creştinilor din Corint, ca şi ei să-şi deschidă inima şi să-l primească.
Numai inima care se deschide prin credinţă, poate fi umplută de Dumnezeu cu harul Său cel
nespus de felurit.

Zice sf. Chirii al Ierusalimului: „Fiţi gata să primiţi harul! Iar o dată ce l-aţi primit, nu-l
aruncaţi.” Iar Diadach al Foticeii subliniază însemnătatea harului, când scrie: „Lumina harului
deschide auzul, curăţă ochii, înfloreşte mintea.”

„Dumnezeu îţi întinde mâna; dă-i-o şi tu pe a ta” – spune sf. Ioan Gură de Aur.

Dumnezeu vrea să aducă la cunoştinţa tuturor harul Său, iar pe noi, copii Săi, ne-a rânduit să
facem slujba aceasta. Să nu uităm nici o clipă chemarea noastră.

2 Corinteni 8 : 2

Răscumpăraţii Domnului Isus, adică cei care L-au primit ca Mântuitor al lor personal, prin
credinţă, au fost născuţi din nou, din sămânţă dumnezeiască. În urma naşterii din nou ei se
deosebesc de restul oamenilor, deşi au încă trupul de carne. Deosebirea acesta îi face să treacă
drept nebuni în faţa lumii în care trăiesc.

E ceva de neînchipuit ca să te rogi pentru binele celui ce te batjocoreşte, să întorci şi obrazul

celălalt celui care te loveşte, să dai şi cămaşa celui ce-ţi ia haina. Acesta-i creştinismul adevărat.
El are la temelie dragostea, care-i mai presus de înţelegerea minţii omeneşti.

Între lucrurile neobişnuite din viaţa creştinilor, se numără şi cele arătate în versetul de mai sus:
bucurie mare în necazuri şi belşug de dărnicie în sărăcie lucie.

Lucian de Samosata, filozof păgân (120-200), observa că frăţietatea este o virtute caracteristică
creştinismului. „E de necrezut, scrie el, oamenii acestei religii se ajută în nevoi. Ei nu
precupeţesc nimic pentru asta. Primul lor dătător de lege i-a învăţat că toţi sunt fraţi.”

Numai Dumnezeu, prin Duhul Sfânt, poate să facă o asemenea lucrare.

„În mijlocul multor necazuri prin care au trecut, bucuria lor peste măsură de mare şi sărăcia lor
lucie, au dat naştere la un belşug de dărnicie din partea lor.”

Iată harul lui Dumnezeu revărsat peste adunările creştine din Macedonia, har pe care sf. ap. Pavel
l-a adus la cunoştinţa creştinilor din Corint şi nu numai lor ci şi nouă.

În adevăr, harul lui Dumnezeu se arată mai limpede şi mai strălucitor în slăbiciune, adică acolo
unde nu mai intervine puterea, înţelepciunea, bunătatea şi bogăţia omului.

Dacă fraţilor din Macedonia le-ar fi mers bine din partea lumii, dacă ar fi fost bogat în cele
pământeşti, n-ar fi fost ceva neobişnuit să fie bucuroşi şi darnici. Dar ei, în mijlocul persecuţiilor
crude din partea autorităţilor de atunci, când li s-au confiscat bunurile, rămânând săraci, s-au
aprins mai mult în dragoste pentru Domnul Isus, pentru lucrarea Lui şi pentru fraţii care se aflau
în lipsuri (e vorba de fraţii din Ierusalim, care treceau prin mari necazuri).
Cu toate necazurile prin care au trecut fraţii din Macedonia, bucuria lor era peste măsură de
mare. Cum e cu putinţă aşa ceva şi de unde izvorăşte această bucurie? De obicei, văpaia
necazurilor închide izvoarele bucuriei. Dar, aşa cum s-a zis mai sus, aici e taina cea mare din
viaţa creştinilor adevăraţi. Ei sunt marele semn de întrebare în mijlocul lumii. Cum de au putut
rezista în mijlocul atâtor persecuţii de la început şi până astăzi? Sf. ap. Pavel zicea despre sine:
„Mă bucur şi în necazuri.” Cuvântul lui Dumnezeu ne arată izvoarele ascunse ale bucuriei care
nu încetează. Mai întâi Dumnezeu mângâie pe cei smeriţi şi primeşte pe cei împovăraţi. După
aceea, Dumnezeu descoperă în necaz puterea harului Său, păstrează credinţa, o curăţeşte şi o
lămureşte ca aurul prin foc. (1 Petru 1:7). În sfârşit, în vreme de necaz se trezeşte în noi
dragostea către fraţi şi bucuria în Domnul curge atunci de dă pe deasupra. Cine a trăit acestea, le
înţelege. Cine nu le-a trăit, le va trăi şi le va înţelege şi el.

„…Şi sărăcia lor lucie, au dat naştere la un belşug de dărnicie din partea lor.”

Zice un învăţător creştin de demult (Ilie Ecdicul): „Darnic cu adevărat nu e cel ce dă de bunăvoie
cele de prisos, ci cel ce lasă cele de trebuinţă neapărată celor ce le răpesc.”

Creştinii din Corint, care erau mai bogaţi, strângeau anevoie ajutoarele pentru credincioşii săraci.
Creştinii din Macedonia, care erau săraci, înţelegeau mai bine pe cei mai săraci ca ei. Iată marele
rost al ispitelor şi încercărilor din viaţa copilului lui Dumnezeu. El va înţelege şi va ajuta mai
repede pe cei ispitiţi şi încercaţi, pentru că ştie ce înseamnă ispita şi încercarea.

Bogaţii se despart mai greu de bunurile lor, pentru că cu cât au mai mult, inima li se îngreuiază şi
nu se poate mişca sprinten în lucrarea lui Dumnezeu. Bunăstarea usucă inimile faţă de nevoile
altora.

Sf. ap. Pavel căuta, cu multă dragoste şi gingăşie, să trezească pe fraţii din Corint, ca şi ei să
simtă cu lucrarea lui Dumnezeu şi cu nevoile întregii frăţietăţi.

Cine trăieşte numai pentru sine, se anchilozează duhovniceşte.

Dărnicia se învaţă prin practică aşa cum se învaţă toate celelalte virtuţi. Cu cât dai mai mult şi
mai des, cu atât vei da mai uşor, pentru că devii mai uşor în alergarea pe calea Domnului Isus.

Un scriitor francez (A. Ghide) zicea: „Posesiunea desăvârşită nu se dovedeşte decât prin dăruire.
Tot ce nu ştii să dai te subjugă.”

Numai ceea ce dai, cu dragoste şi cu smerenie, este al tău cu adevărat.

Dumnezeu priveşte nu la cât dai, ci la inima cu care dai, adică la intenţie, şi, mai ales, priveşte la
cât rămâne.

Dărnicia face parte din organismul nostru duhovnicesc, aşa cum picioarele fac parte din trup.
Cine nu practică dărnicia este olog şi nu se poate mişca duhovniceşte spre împărăţia lui
Dumnezeu.
2 Corinteni 8 : 3

În Casa Domnului, unde locuiesc toţi cei izbăviţi din ţara robiei păcatului, nu se face nici o
lucrare de rob, nimic silit, ci totul se face de bunăvoie, din dragoste şi cu bucurie.

Duhul libertăţii este duhul sau atmosfera împărăţiei harului. Aici totul creşte şi rodeşte natural,
fără nici o silă din partea cuiva.

În dragoste nu există nici frică şi nici silă, ci totul izvorăşte din cea mai curată şi adâncă bucurie.

Vorbind despre dărnicia creştinilor din Macedonia, sf. ap. Pavel spune că au dat de bunăvoie,
după puterea lor, şi chiar peste puterea lor.

În Vechiul Legământ era legea cu poruncile ei, unde fiecare om, vrând nevrând, trebuia să se
supună. Aici zeciuiala trebuia dată, căci altfel veneau pedepsele. În Noul Legământ însă nu mai
poate fi vorba de ceva impus, de vreo poruncă pe care omul, de frică, trebuie s-o împlinească, ci
totul vine de la sine, vine din starea nouă în care a fost aşezat omul. Prin naşterea din nou el are
legile dragostei şi ale dreptăţii scrise în inima lui, şi le împlineşte în mod natural.

Dărnicia, fiind un rod al Duhului Sfânt în cel credincios, se face fără silă, aşa cum un pom nu se
sileşte să facă roade.

Zice sf. Ioan Gură de Aur: „Dumnezeu nu voieşte ca voi să daţi cu de-a sila, fiindcă nu ar putea
fi atunci nici o răsplată… Puterea milostiveniei nu stă în faptul că dai mult sau puţin, ci în faptul
că dai de bunăvoie, cu dragoste şi nu dai mai puţin decât poţi.”

În Vechiul Legământ, unde nu se ştia despre naşterea din nou, despre făptura cea nouă, care
rodeşte natural roadele dumnezeirii, trebuia o lege care silea pe om să facă binele. Numai omul
nenăscut din nou trebuie forţat să facă binele. Cel născut din nou împlineşte binele cu plăcere şi
cu mare bucurie.

2 Corinteni 8 : 4

Strângerea de ajutoare pentru sfinţi (toţi creştinii adevăraţi sunt sfinţi) este un har deosebit, pe
care, prin credinţă, ca şi harul mântuirii, poate să-l primească orice credincios. Ne dăm noi bine
seama de lucrul acesta? Dărnicia este un har şi la acest har trebuie să ajungă orice suflet care a
primit harul mântuirii adus de Domnul Isus.

Creştinii din Macedonia ceruseră sf. ap. Pavel cu mari stăruinţe, să fie şi ei părtaşi la harul
strângerii de ajutoare pentru sfinţii din Ierusalim, şi cererea lor le-a fost împlinită.

Cum stăm noi, credincioşii de astăzi, faţă de acest lucru? Căutăm noi harul dărniciei, aşa cum
căutăm harul fericirii noastre personale?

Un lucru trebuie să ştim: numai acel suflet caută cu adevărat harul mântuirii şi fericirii lui, care
caută, în acelaşi timp, cu stăruinţă şi harul dărniciei.
Cine vrea să primească har felurit din partea lui Dumnezeu, trebuie să fie gata să dea şi el din ale
sale.

Numai atunci dovedim că ne-am contopit cu Dumnezeu, prin credinţă, când suntem gata să
dăruim tot ce avem mai scump – aşa cum a făcut El – pentru mântuirea şi binele altora.

Dacă suntem născuţi din Dumnezeu, trebuie să simţim la fel ca Dumnezeu, pentru lucrarea Lui
pe pământ. Din clipa când ne-am hotărât să-l slujim, noi nu mai suntem ai noştri, ci suntem ai
Lui şi ai lucrării Sale, după cum şi El este al nostru cu tot ce are El. Suntem moştenitorii Lui
împreună cu Domnul Hristos. Şi dacă noi nu mai suntem ai noştri, cu atât mai mult lucrurile de
pe lângă noi nu mai sunt ale noastre. Suntem doar administratorii lor.

Primim har din partea lui Dumnezeu, numai în măsura în care suntem gata să-l dăm mai departe.

Învăţătura că toţi creştinii sunt fraţi în Hristos stă la temelia unei atitudini specifice faţă de
bunurile pământeşti, potrivit căreia ele sunt bunuri comune. Ideea aceasta va străbate întreg
scrisul sfinţilor părinţi. „Pune totul în comun cu fratele tău şi nu zice că ai bunuri proprii.”
(Didahiile).

Creştinii adevăraţi trebuie să fie conducte desfundate, ca tot ce primesc din partea lui Dumnezeu,
să treacă mai departe la alţii. Conductele înfundate (egoiştii) n-au ce căuta în lucrarea lui
Dumnezeu. Ei fac mare rău acestei sfinte lucrări.

2 Corinteni 8 : 5

Toate sunt adevărate şi frumoase în viaţa unui creştin: şi credinţă şi dragoste şi smerenie şi
bunătate şi dărnicie şi evlavie dacă este adevărată predarea vieţii lui Domnului.

Mai întâi pocăinţa şi predarea vieţii întregi lui Dumnezeu şi apoi urmează toate celelalte lucruri
frumoase în cel credincios.

Predarea vieţii în mâna Domnului este temelia. Şi dacă temelia este bună şi întărită, toată zidirea
care se face va fi bună şi frumoasă.

Cum este predarea noastră Domnului, aşa este credinţa noastră, aşa este dragostea şi dărnicia
noastră.

Cine s-a predat cu adevărat Domnului, acela este liber cu adevărat, pentru că cea mai grea robie
este robia eului propriu şi apoi a lucrurilor de care este legat eul.

„… S-au dat mai întâi pe ei înşişi Domnului şi apoi nouă.”

Ca să poţi să lucrezi pentru alţii, trebuie să fii liber. Ca să fii liber, trebuie să te predai Domnului,
căci numai El poate să ne dezrobească de jugul vrăjmaşului, să ne scape de noi înşine, de
patimile noastre şi să ne dea libertatea de a trăi în mijlocul oamenilor o viaţă după voia lui
Dumnezeu.
Nu putem să slujim semenilor noştri atâta vreme cât n-avem nici o legătură cu Dumnezeu prin
Domnul Isus. Pe de altă parte, legătura cu Dumnezeu, care nu se arată în viaţa de toate zilele în
legătură cu semenii noştri, nu este o adevărată legătură. Când vom încerca să-i iubim, când ne
vom sili să ne punem în slujba lor, vom vedea că inima noastră, iubitoare de sine şi pornită spre
rău, simte din ce în ce mai mult, trebuinţa ca Cel Preaînalt s-o ajute şi s-o schimbe.

Pentru ca să ne dăm în slujba altora, trebuie să fim mai întâi ai lui Dumnezeu, şi numai fiind cu
adevărat ai lui Dumnezeu, putem să slujim altora. Una fără alta nu merge.

Predarea totală Domnului, înseamnă că El este deplin Stăpânul tău. Casa vieţii tale este a
Domnului Isus, căruia te-ai predat, şi El, ca un împărat, vine cu toată suita Lui şi cu toate
bogăţiile Sale. Toţi credincioşii fac parte din suita Domnului şi ei vin în casa vieţii tale ca în casa
lor, întrucât şi ei sunt ai Domnului. Este predarea ta în felul acesta?

Pe de altă parte, acolo unde vine Domnul Isus cu iertarea, aduce cu Sine şi celelalte haruri şi
bogăţii ale Sale, deci nu numai credinţa, ci şi iubirea, nădejdea, răbdarea, curajul, râvna, dărnicia
şi toată ceata de virtuţi. Ar fi o minciună să spui: „Hristos în mine”, când în inima ta nu locuiesc
harurile Duhului Său.

„… S-au dat mai întâi pe ei înşişi Domnului, şi apoi nouă, prin voia lui Dumnezeu.”

Poetul indian R. Tagore spune într-una din poeziile sale: „Un cerşetor merge în sat din casă în
casă. În depărtare, ca într-un vis, se arată un car de aur strălucitor, în care stă regele. Regele
întinde mâna spre cerşetor şi-l întreabă: „Ce ai să-mi dai?” Uluit, cerşetorul vâră mâna în sac şi
dă regelui cel mai mic bob din grâul pe care-l căpătase. Când cerşetorul şi-a deşertat seara sacul,
a văzut între boabele de grâu un bob de aur strălucitor. Printr-o minune, regele prefăcuse în aur
bobul care-i fusese dăruit. Acum cerşetorul stă şi plânge cu amar: „O, dacă i-aş fi dat totul! Ce
bogat aş fi acum!”

Domnul Isus ne cere întreaga noastră viaţă, ca să ne-o prefacă în aurul dumnezeirii Sale. El ne-o
cere ca să ne-o dea înapoi încărcată cu comorile Sale veşnice.

Când ucenicii lui Socrate au vrut să-i facă acestuia un dar, unul din cei mai buni ucenici ai săi i-a
zis: „Eu n-am nici unul din lucrurile pe care ţi le dau ceilalţi; eu mă dau pe mine însumi ţie.” La
aceasta, Socrate a răspuns: „Acesta este cel mai bun dar pe care l-am primit astăzi.”

„…S-au dat mai întâi pe ei înşişi Domnului, şi apoi nouă.”

Frumoasă prezentare face sf. ap. Pavel creştinilor din Macedonia!

Nimic nu face cinste unui om, nici talentele lui, nici ştiinţa lui, nici bogăţia lui, ca faptul de a fi
predat în întregime Domnului.

Adevăraţii slujitori ai lui Dumnezeu sunt numai cei care s-au predat în întregime Lui. Şi
adevărata dărnicie izvorăşte numai dintr-o inimă predată sută la sută Domnului.
Zice sf. Grigorie de Nazianz: „Fiecare să dea ceva. Fiecare să aducă rod Celui ce s-a dat pe Sine
preţ de răscumpărare, pentru noi. Nu putem aduce nimic mai bun decât pe noi înşine.”

Adevărat scrie şi sf. Ioan Gură de Aur. „A da bani pot s-o facă mulţi; dara servi însuşi pe săraci
cu bunăvoinţă, cu iubire şi frăţietate, pentru aceasta trebuie un suflet predat cu adevărat lui
Hristos.”

Fraţii mei, să nu uităm niciodată acest lucru: orice dar, care nu are la temelie o inimă
credincioasă şi predată în întregime Domnului, este lipsit de valoare duhovnicească şi de rod spre
slava lui Dumnezeu.

Credincioşii din Macedonia au imitat modelul dumnezeiesc. Cei ce au dăruit, au cunoscut harul
Domnului nostru Isus Hristos şi de aceea au fost gata să-L urmeze şi în această privinţă. Cine stă
în apropierea Betleemului şi la umbra crucii, cum să nu fie darnic?

Doamne Isuse, ia-mă, Tu, deplin în stăpânirea Ta; ia-mă mai mult decât pot să mă predau eu şi fă
cu mine şi cu lucrurile mele ce-Ţi place Ţie. Inima mea să fie locuinţa Ta şi a tuturor
credincioşilor Tăi, amin.

2 Corinteni 8 : 6

Lucrul început numai atunci este folositor când este isprăvit. La ce-ţi foloseşte o casă, pe care ai
zidit-o până sus, dar nu i-ai făcut acoperişul?

Ce câştig ai din drumul pe care l-ai început, dar n-ai mers pe el până la ţintă?

Aşa este şi cu mântuirea şi cu orice gând bun. Totul trebuie dus până la capăt, şi atunci vom fi
fericiţi cu adevărat.

Ce exemplu puternic avem în sf. ap. Pavel, când e vorba de isprăvit lucrurile începute! El
plănuise strângerea de ajutoare pentru sfinţi, o începuse chiar, şi, cu toate că era prins în lucrarea
de propovăduire a Evangheliei, n-a slăbit nici o clipă această strângere de ajutoare. Sfinţii din
Ierusalim, care erau într-o mare lipsă de hrană şi îmbrăcăminte, aveau nevoie grabnică de
ajutorul frăţesc.

„Cine dă la timp, dă de două ori” – spune un proverb.

Sunt lucrări care nu îngăduie nici o amânare. Adevăratul urmaş al Domnului Isus trebuie să
deosebească o lucrare faţă de alta prin urgenţa ei.

Toate lucrările noastre începute şi neterminate, n-au nici o valoare, atât pentru vremea de acum
cât şi pentru cea viitoare, dacă am putut să le terminăm şi nu le-am terminat.

Când e vorba de ajutorul sfinţilor în nevoie, nu mai îngăduie nici o amânare.

Iată ce zice sf. Ioan Gură de Aur: „Mare cu adevărat este darul milosteniei, mai mare chiar decât
cel al învierii morţilor. Că a hrăni pe Hristos cel flămând este cu mult mai însemnat decât a învia
pe cei morţi, pentru că aici faci tu bine lui Hristos, iar acolo îţi face El ţie. Şi apoi răsplata stă în a
face bine, iar nu în a primi bine.”

Să înţelegem, fraţii mei, adevărul pe care Cuvântul lui Dumnezeu ni-l limpezeşte şi astăzi, să-l
împlinim apoi cu fapta, ca să putem fi cu adevărat lucrători împreună cu Dumnezeu pe pământ.

2 Corinteni 8 : 7

Unde este viaţă este creştere şi sporire.

Viaţa normală creştină sporeşte necontenit în toate privinţele, asemănându-se tot mai mult cu
viaţa Domnului Isus. Unde nu se vede spor în toate laturile, acolo ori nu este viaţă din Hristos,
ori o boală s-a încuibat (un păcat ascuns sau un duh străin) şi împiedică lucrul acesta.

Poate fi şi o viaţă creştină anormală, care sporeşte în anumite privinţe, iar în altele nu se vede
nici cea mai mică mişcare. Această viaţă este o piedică în lucrarea lui Dumnezeu între oameni.

Anormală este viaţa ta, copil al lui Dumnezeu, dacă nu uneşti cu credinţa ta, fapta; cu fapta,
cunoştinţa; cu cunoştinţa, înfrânarea; cu înfrânarea, răbdarea; cu răbdarea, evlavia; cu evlavia,
dragostea de fraţi (de toţi fraţii) şi iubirea de oameni (2 Petru 1:5-7) şi dacă nu sporeşti zilnic în
aceste virtuţi.

Sf. ap. Pavel scrie fraţilor din Corint, ca să-şi cerceteze adânc viaţa cea nouă şi să vadă în ce
sporesc şi în ce nu sporesc. Ei sporeau în cunoştinţă şi în râvnă pentru predică, în dragoste pentru
unii (pentru Pavel de exemplu, dar nu pentru toţi creştinii), – toate acestea pot face parte din
cultul eului, – însă nu se vedea nici un spor în ceea ce priveşte dărnicia, în strângerea ajutoarelor
pentru credincioşii săraci din alte părţi. Din pricina aceasta şi celelalte laturi ale vieţii
duhovniceşti nu mai puteau fi folositoare lucrării lui Dumnezeu.

Adevărata viaţă creştină se desăvârşeşte prin dăruire.

„După cum sporiţi în toate lucrurile: în credinţă, în cuvânt, în cunoştinţă, în orice râvnă şi în
dragostea voastră pentru noi, căutaţi să sporiţi şi în această binefacere.”

Strângerea de ajutoare este un lucru însemnat. Din Vechiul Testament se vede lămurit că Duhul
Sfânt se revărsa într-o măsură mai mare, când poporul aducea zeciuială.

Domnul Isus arată prietenilor Săi că ei ar trebui să fie pregătiţi să-şi pună avutul la picioarele
Lui, când El le va cere acest lucru. Mădularele celor dintâi adunări creştine au dovedit o jertfă de
bunăvoie pentru săracii lor. Cei bogaţi îşi vindeau avuţiile şi aduceau banii apostolilor, pentru ca
ei să ajute pe cei în strâmtorare. Sfânta Scriptură ne arată în chip deosebit acest lucru. Domnul
nostru făcuse începutul. Cu toate că El era bogat, S-a făcut sărac, din dragoste pentru noi, pentru
ca prin sărăcia Sa, să ajungem bogaţi.
A da de bunăvoie este un har, care n-ar trebui să lipsească nimănui. Cel tare trebuie să
sprijinească pe cel slab.

Dragostea lui Dumnezeu nu locuieşte în omul care trece nepăsător pe lângă fratele său nevoiaş.

În dărnicie, ca şi în cunoştinţă, se poate spori numai stăruind în învăţătură. Cine învaţă să dea,
acela dovedeşte că a înţeles duhul Evangheliei Domnului Isus Hristos.

2 Corinteni 8 : 8

Râvna pentru cele bune, pentru înălţarea adevărului, pentru lucrarea lui Dumnezeu în vederea
mântuirii sufletelor, trebuie înflăcărată zilnic, altfel se pierde. Focul care nu este întreţinut, se
stinge.

Dragostea care nu este pusă la încercare în curăţia ei, nu poate rămâne statornică în furtuni şi nu
poate aduce roduri frumoase.

Sf. ap. Pavel, prin îndemnurile pe care le dădea creştinilor din Corint, avea”în vedere înflăcărarea
râvnei lor în lucrarea lui Dumnezeu şi încercarea curăţiei dragostei lor pentru toţi sfinţii (fraţii de
pretutindeni), mai ales pentru ajutorarea celor săraci.

O râvnă neînflăcărată şi o dragoste neîncercată nu sunt de nici un folos, când este vorba de a face
bine omului şi a sluji lui Dumnezeu.

Aşa cum strângem zilnic arcul ceasului, ca să poată merge, aşa trebuie să înflăcărăm zilnic darul
lui Dumnezeu, care este în noi (vezi 2 Timotei 1:6), ca să putem fi folosiţi în lucrarea Lui.

Cine nu-şi înflăcărează râvna pentru Dumnezeu şi lucrarea Lui pe pământ, va fi plin de râvnă
pentru lucrurile vieţii acesteia trecătoare, pentru lucrurile lumii. Ori într-o parte, ori în alta omul
îşi îndreaptă râvna sa şi şi-o înflăcărează, pentru că orice om râvneşte spre ceva.

Noi, ca urmaşi ai Domnului Isus, ca unii care cunoaştem o altă viaţă – viaţa cea nouă şi veşnică
din împărăţia lui Dumnezeu, să nu îngăduim nici unui vânt vrăjmaş să ne stingă flacăra râvnei şi
a dragostei noastre pentru Mântuitorul nostru, pentru lucrarea de vestire a Evangheliei Sale pe
pământ, pentru binele şi mântuirea semenilor noştri. În fiecare zi să ne cercetăm şi să ne
întoarcem ceasul vieţii noastre duhovniceşti, ca să arate bine timpul şi drumul lui Dumnezeu.

2 Corinteni 8 : 9

Altfel vorbeşti unor oameni care cunosc un lucru şi altfel vorbeşti celor care nu ştiu nimic despre
el.

Altfel de răspundere au cei care ştiu despre un lucru şi nu-l fac, şi altfel de răspundere au cei ce
nu ştiu nimic. Domnul Isus spunea: „Dacă n-aş fi venit şi nu le-aş fi vorbit, n-ar avea păcat; dar
acum n-au nici o dezvinovăţire pentru păcatul lor.” ( Ioan 15:22).
„Căci cunoaşteţi harul Domnului nostru Isus Hristos…”

Aşa scria sf. ap. Pavel creştinilor din Corint. Ei cunoşteau bine harul Domnului Isus în toate
laturile lui. Ştiau că El, măcar că era bogat, S-a făcut sărac, ca prin sărăcia Lui să fie îmbogăţiţi
ei. Şi din pricină că ştiau, îi îndemna să facă şi ei la fel, adică să se cheltuiască şi ei pentru alţii,
să ajute şi ei pe cei săraci. Îi îndemna să pună în practică ceea ce ştiau, privind necurmat la
Domnul Isus, Pilda cea desăvârşită, ca şi ei să se asemene Lui.

„Mila – zice sf. Ioan Gură de Aur – face pe oameni la fel cu Dumnezeu.”

Trebuie să fiu larg în dărnicia mea, dacă sunt cu adevărat urmaşul credincios al Celui care a dat
totul pentru mântuirea mea şi a neamului omenesc. Pot să cresc în cunoştinţă şi în credinţă, dar
atâta vreme cât credinţa mea nu s-a întins până la banii mei, încă nu sunt un creştin întreg. Este
aşa ca şi cum un om ar fi zidit o casă, dar o lasă fără acoperiş.

Trebuie să fiu larg în dărnicie, dacă urmez pe Mântuitorul meu; căci cunosc harul Domnului Isus
Hristos: El, măcar că era bogat, S-a făcut sărac pentru mine… Iată un puternic motiv ca să fiu
darnic faţă de alţii, întrucât şi eu trăiesc din dărnicia Domnului meu.

Trebuie să fiu larg în dărnicie, dacă sunt în adevăr un copil al lui Dumnezeu. El aşteaptă acest
lucru de la mine. Mi-l cere chiar. Şi are dreptul să-mi ceară acest lucru, pentru că El este Marele
Dăruitor. El înţelege putinţa mea şi nu-mi cere mai mult decât pot. Dar aşteaptă ca şi eu să pun în
practică dorinţele mele de a lucra pentru El, şi a jertfi pentru împărăţia Lui. Îmi cere, pentru ca, şi
în acest lucru, să vadă chipul Lui în mine.

„El, măcar că era bogat, S-a făcut sărac pentru voi, pentru ca, prin sărăcia Lui, voi să vă
îmbogăţiţi.”

Cât de bogat este Domnul nostru, cine poate să spună? Dar cât de sărac S-a făcut, ne este spus. În
adevăr, Betleemul, locul unde S-a născut El, aduce în noi simţământul de fior pentru o
neînchipuită sărăcie. Culcat în iesle şi înfăşat în ce au putut să aibă la îndemână nişte săraci, ne
vorbeşte de o cumplită sărăcie. Mai târziu, El spunea că şi vulpile îşi au vizuinile lor şi păsările
cerului îşi au cuiburile lor, dar Fiul Omului n-are unde-Şi odihni capul. Cei mai mulţi dintre
oameni mor pe un pat al lor sau al altora; dar patul pe care a murit El, a fost o cruce. Singura
avere care a rămas de la El au fost hainele cu care era îmbrăcat, haine pe care le-au împărţit
soldaţii între ei. Şi totuşi câtă bogăţie avem prin El! Iertare, pace, bucurie, putere, viaţă,
mângâiere, lumină, înţelepciune, slava şi viaţa veşnică.

Da, toate acestea sunt ale noastre şi le avem numai datorită Lui, care S-a făcut sărac pentru ca să
ne îmbogăţească pe noi. „…S-a dat pe Sine însuşi pentru noi…”

Adevărat zice Fer. Augustin: „Deşi Isus este Dumnezeu Atotputernic, totuşi mai mult nu ne
putea da. Şi oare, ar putea primi sau dori un suflet o mai mare comoară?”

Şi sf. Ioan Gură de Aur scrie limpede despre acest lucru: „Dacă din milă şi din iubire de oameni
Dumnezeu S-a făcut om, ba încă S-a înduplecat de a devenit rob, cu atât mai mult pe robi îi va
introduce în camera locuinţei Sale.” Tot sf. Ioan Gură de Aur, zice mai departe: „Dacă nu crezi
poate că sărăcia este creatoare de bogăţie, gândeşte-te la Stăpânul tău şi atunci nu te vei mai
îndoi. Căci dacă El nu devenea sărac, tu n-ai fi devenit bogat. Că minunea este aceasta: sărăcia a
îmbogăţit pe bogăţie.”

Cât de minunat este harul lui Dumnezeu şi cât de îmbelşugat s-a revărsat el asupra noastră prin
întruparea Domnului Isus Hristos!

Dacă trăim o viaţă de sărăcie duhovnicească este vina noastră, pentru că nu întindem mâna
credinţei, ca să luăm din bogăţiile harului, şi din ele apoi să dăm şi altora.

Cine primeşte în el harul adus de Domnul Isus, va căuta să ducă acest har şi altor suflete. Harul
te îndeamnă să dai şi să lucrezi, aşa cum a făcut Domnul Isus.

2 Corinteni 8 : 10

Un sfat bun este un drum spre viaţă şi fericire; un sfat rău este calea spre întuneric şi moarte.

Să fim atenţi la sfaturile care ne vin dintr-o parte sau alta, şi iarăşi să fim atenţi la sfaturile pe
care le dăm altora. Nici un sfat nu-i fără urmări.

Numai sfaturile care izvorăsc din Dumnezeu, din adevărul şi dragostea Lui, duc la viaţă şi
fericire.

Suntem aşezaţi pe pământ să primim şi să dăm sfaturi: să primim sfaturile adevărului şi ale
harului lui Dumnezeu, prin Duhul Sfânt, şi să le dăm mai departe semenilor noştri, ori de câte ori
este nevoie.

După cum este primejdios să primeşti un sfat rău, tot aşa de primejdios este respingerea unui sfat
bun. „Fiindcă lepădaţi sfaturile mele – zice înţelepciunea – voi râde când veţi fi în nenorocire.”
(Prov. 1:25-26). „Biruinţa vine de la marele număr de sfetnici.” (Prov. 11:14). „De la mine –
zice Domnul – vine sfatul şi izbânda.” (Prov:8:14). „Vă rog, fraţilor, să primiţi bine acest cuvânt
de sfătuire.” (Evrei 13:22).

Sf. ap. Pavel, ca unul care cunoaşte valoarea sfaturilor bune, nu pierdea nici un prilej, ci, sub
călăuzirea Duhului Sfânt, sfătuia pe toţi fraţii şi pe toţi oamenii. Creştinilor din Corint le-a dat
multe sfaturi, şi în urma lor s-au îndreptat lucrurile în această frământată adunare: „…Vă
sfătuiesc ca pe nişte copii preaiubiţi ai mei.” (1 Cor. 4:14). În privinţa strângerii ajutoarelor
pentru sfinţii săraci, au fost iarăşi sfătuiţi şi sfatul a avut urmări frumoase.

„În această privinţă vă dau un sfat. Şi sfatul acesta vă este de folos vouă, care, de acum un an,
cei dintâi aţi început nu numai să faceţi, ci să şi voiţi.”

Încă un gând se desprinde din versetul acesta:

„…Aţi început nu numai să faceţi, ci şi să voiţi.”

Sunt împrejurări când eşti silit să faci ce nu voieşti şi sunt împrejurări când faci nesilit ce nu
voieşti, ci doar pentru a fi în rând cu alţii, care fac. Oricum ar fi, cine face aşa este un rob: fie
robul împrejurărilor, fie robul oamenilor, fie robul lui însuşi, al mândriei, al interesului sau al
patimii lui.

Ceea ce nu se face din dragoste, este robie. Şi numai ceea ce se face din dragoste, se face cu
voinţă liberă.

Câţi nu slujesc familia numai pentru că n-au încotro! Şi din această cauză, viaţa familială este o
povară, care se îngreuiază cu fiecare zi.

Câţi nu slujesc pe Dumnezeu numai pentru că n-au alt mijloc de trai, sau numai pentru ca să nu
se facă de râs în faţa lumii!

Şi câţi nu fac lucrare pentru Dumnezeu – nu că le place – ci pentru că făcând această lucrare, se
pot înălţa în ochii altora!

Aceste slujbe sunt o urâciune înaintea lui Dumnezeu, care Se uită la inima din care izvorăşte
orice gând şi orice lucrare.

Căci nu mărimea darului, nici mărimea lucrării făcută pentru Dumnezeu dă valoare, ci inima cu
care s-a dat sau s-a făcut.

Darul văduvei, deşi era aşa de neînsemnat în afară, în ochii Domnului Isus însă care a văzut
lăuntrul, a fost mai mare decât toate darurile celor bogaţi, care aruncau bani mulţi în vistieria
Templului. Darul ei era arătarea unei mari recunoştinţe faţă de Dumnezeu, căruia îi datora nu
numai unicul ei bun trecător, ci şi toată viaţa ei.

Cât de bogaţi şi fericiţi sunt oamenii, care fac din dragoste slujbă pentru Dumnezeu, şi care din
dragoste şi de bunăvoie jertfesc bunurile trupeşti şi duhovniceşti, pentru El!

Cât de mult ar propăşi împărăţia lui Dumnezeu pe pământ, dacă ar fi mai multe inimi ca a
văduvei, care a fost în stare să jertfească tot ce a avut pentru Domnul?

2 Corinteni 8 : 11

Când este vorba de înfăptuirea binelui, nu mai trebuie îngăduită nici o amânare.

Lucrarea răului înaintează cu atâta spor, încât lucrarea lui Dumnezeu, în amândouă laturile:
trupească şi duhovnicească, trebuie să facă totul de urgenţă.

Şi când este vorba de vestirea Evangheliei, şi când este vorba de ajutorarea celor săraci, totul
trebuie făcut în grabă. Orice amânare prelungeşte suferinţa şi produce pagube mari. Lumea este
un uriaş vapor, care se scufundă în oceanul păcatului şi al suferinţei cu fiecare clipă. Cine trebuie
şi poate să lucreze la salvarea oamenilor de pe acest vapor? Creştinii. Da, ei au această chemare
din partea Domnului Isus Hristos, pentru că ei au fost, mai întâi, salvaţi de la moarte. Ei au tot ce
le trebuie pentru a ajuta pe naufragiaţi. Cei care sunt pe vapor, nu se pot ajuta singuri.

„Isprăviţi dar acum de făcut; pentru ca, după graba voinţei să fie şi înfăptuirea, potrivit cu
mijloacele voastre.”

Domnul Isus nu ne cere – nouă care ne-am hotărât să-L urmăm – să facem ceva peste puterile
noastre, dar atât cât putem face, să facem. Dacă nu facem binele atât cât putem, săvârşim un
păcat. Căci păcat este nu numai când faci răul, ci şi când nu faci binele pe care-l poţi face. „Cine
ştie să facă bine şi nu face, săvârşeşte un păcat” – spune Cartea Sfântă, (Iac. 4:17).

E atâta nevoie de bine în lume!

Să facem totdeauna binele, pentru că e nevoie să fie făcut, nu cu gândul la răsplată.

O veche carte evreiască de învăţătură (Midraşul) istoriseşte următoarele: „Odată împăratul roman
Adrian a călătorit prin Palestina, şi a văzut pe un bătrân evreu care planta un smochin tânăr.
Împăratul l-a întrebat ce vârstă are. „Cu ajutorul lui Dumnezeu, azi împlinesc o sută de ani” –
răspunse bătrânul. „Şi mai tragi nădejde, în ciuda bătrâneţii, să mănânci rodul muncii tale?” –
întreabă împăratul. „Eu – zise din nou bătrânul – plantez pomul acesta ca să aducă roade. Dacă-i
place lui Dumnezeu să mă lase să mănânc din rodul său, e bine; dacă nu, vor mânca alţii după
mine, tot aşa cum şi eu am mâncat din rodul muncii acelora, care au fost înainte de mine.”

Domnul Isus, Mântuitorul nostru, cât a fost pe pământ umbla din loc în loc făcând bine (F. Ap.
10:38), fie bine trupesc, fie bine duhovnicesc, iar noi, ca urmaşi ai lui, să facem ca El şi să nu
amânăm nici o clipă înfăptuirea binelui.

2 Corinteni 8 : 12

Tot ce avem, fie viaţa pământească împreună cu darurile pământeşti, fie viaţa duhovnicească
împreună cu darurile duhovniceşti, totul vine de la Dumnezeu. Nimic n-avem de la noi sau prin
noi înşine. Şi Dumnezeu, dacă ne cere ceva, pentru lucrarea Lui şi pentru a ajuta pe cei ce se află
în nevoie, cere din ceea ce ne-a dat El.

Nici un credincios nu-i fără dar din partea lui Dumnezeu. Cine nu are bunuri pământeşti mai din
belşug, are, sau ar putea să aibă bunuri duhovniceşti. Toţi creştinii adevăraţi trebuie să aibă
bunuri duhovniceşti (roadă Duhului Sfânt) şi din acestea trebuie să împartă tuturor oamenilor.

Zice sf. Ioan Gură de Aur: Chiar dacă nu ai nimic din bunurile materiale, dar dacă ai o inimă
compătimitoare, spune un cuvânt bun celui în necaz şi vei fi răsplătit.” Tot acest om al lui
Dumnezeu spune mai departe: „Milostenia nu se judecă după măsura puterii, ci după măsura
bunei voinţe… Dă, deci după puterea ta, pâine; dacă nu ai pâine, dă un ban; dacă nu ai un ban, dă
măcar un pahar cu apă. Nu ai nici atât, atunci fă-te părtaş la durerea celui apăsat şi vei avea
răsplată, pentru că răsplata nu se măsoară după nevoia lui, ci după dragostea şi bunăvoinţa ta…
Dă cât poţi da. De ai un ban, cumpără cu el cerul, nu pentru că cerul este aşa ieftin, ci pentru că
Dumnezeu este aşa de milostiv şi iubitor.”
„Pentru că, dacă este bunăvoinţă, darul este primit, avându-se în vedere ce are cineva, nu ce n-
are.”

Într-un oraş, câţiva credincioşi s-au adunat ca să se sfătuiască împreună, ce s-ar putea face pentru
a clădi o casă de adunare într-o parte a oraşului, locuită mai mult de oameni săraci. După ce au
privit lucrurile pe toate părţile, au vrut să vadă cât s-ar putea strânge în adunare pentru acest
scop. Fiecare a spus în auzul tuturor celor de acolo suma pe care voia s-o dea. Nu s-a făgăduit
însă decât jumătate din cât trebuia şi se gândeau să se lase de acest plan.

În fundul sălii stătea o spălătoreasă. Ea s-a sculat în picioare şi a spus că băieţelul ei a murit cu o
săptămână în urmă. Toată averea pe care o avea ea era de o mie de lei. „Asta e tot ce am”, a
adăugat femeia, „dar vreau să dau această mie de lei pentru acest scop.” Cuvintele femeii au
mişcat inimile celor de faţă. Cei cu dare de mână s-au simţit ruşinaţi de darurile lor mici şi în
scurt timp s-a strâns toată suma de care aveau trebuinţă.

De câte ori nu se întâmplă şi cu noi acelaşi lucru! Avem de multe ori dorinţa să începem şi să
facem câte o lucrare mare şi de mult folos pentru împărăţia lui Dumnezeu, dar nu putem face
aceasta din pricină că suntem împiedicaţi de zgârcenia multora. Acest păcat bântuie grozav în
veacul nostru. El e unul din cele mai urâte şi mai păgubitoare păcate.

În lumina celor de mai sus, dragul meu, cercetează-te şi vezi cum eşti. Dacă eşti cu adevărat
întors la Dumnezeu, dacă prin credinţă ai primit o inimă nouă de la El, nu poţi fi altfel decât ca
Cel care te-a mântuit.

Cine-i născut din Dumnezeul dragostei este şi el dragoste şi dragostea se dă pe sine pentru binele
altora.

2 Corinteni 8 : 13

După cum în trup fiecare mădular poartă o anumită sarcină, pentru ca trupul să fie deplin
echilibrat, tot aşa în Trupul lui Hristos (Biserica), fiecare credincios îşi are locul lui, în vederea
slujirii celorlalţi credincioşi, adică a întregului Trup.

Nici un mădular nu ţine pentru sine mai mult decât îi trebuie, din hrana pe care o primeşte trupul,
ci dă mai departe la celelalte mădulare, ca să aibă fiecare îndeajuns. În privinţa aceasta nu există
excepţie. Orice părtinire, dacă s-ar face, duce la clătinarea întregului trup.

Cât de limpede este calea pe care Dumnezeu, prin Duhul Sfânt, ne-a dat-o să mergem pe ea, când
e vorba de viaţa de comunitate (adunare)! Ce echilibru desăvârşit ar fi în Trupul lui Hristos
(Biserica), dacă fiecare credincios ar trăi practic cele arătate de Sfânta Carte! N-ar mai fi săraci şi
nici bogaţi în creştinism, ci toate bunurile, fie cele materiale, fie cele spirituale ar circula peste
tot, bucurându-se de ele toţi credincioşii mici şi mari. Atunci s-ar trăi fericita unitate pe care o
doreşte Domnul de la ai Săi, atunci egoismul ar fi înfrânt, atunci slava Domnului şi a împărăţiei
Sale ar străluci în toată frumuseţea ei.
Şi lucrul acesta este cu putinţă, dacă fiecare credincios în parte ar începe să-l trăiască. Fratele
meu, tu vrei acest lucru?

2 Corinteni 8 : 14

În Casa lui Dumnezeu şi în lucrarea Lui toate sunt făcute, în aşa fel, ca să se potrivească în chip
desăvârşit. Fie că este vorba de latura fizică, sau de latura spirituală, nici o luptă străină şi nici o
inegalitate nu se întâlneşte aici. Împărăţia lui Dumnezeu este împărăţia păcii, a armoniei şi a
dragostei de aceea se poate numi împărăţia fericirii.

Biserica este împărăţia lui Dumnezeu pe pământ şi în această împărăţie, repartizarea bunurilor,
duhovniceşti şi pământeşti, se face fără părtinire, ca să fie o potrivire (egalitate) desăvârşită. Nici
un mădular din Biserică (Trupul lui Hristos) să nu ducă lipsă. Adevărat scrie sf. Ioan Gură de
Aur în această privinţă: „Dacă tu eşti avut, însă cheltuieşti mai mult decât este nevoie, vei da
seamă despre comorile ce ţi s-au încredinţat. În Biserică trebuie să ne bucurăm de o mare
egalitate…”

„A nu face parte săracului – zice Fer. Augustin – din cele ce rămân peste nevoile noastre
înseamnă a răpi binele altuia.”

Dacă într-o parte se adună prea multe bunuri, în cealaltă parte este sărăcie.

Credincioşii Domnului Isus sunt oamenii egalităţii, pentru că sunt fii ai dragostei, iar dragostea
adevărată este nepărtinitoare.

Numai în Hristos este cu putinţă egalitate între oameni, pentru că numai în El este izbăvirea de
egoism (firea păcătoasă a omului) şi numai în El este adevărata dragoste, care are milă de cel
nevoiaş.

Să ne cercetăm, fraţii mei! Cum stăm noi în privinţa împărţirii bunurilor? Nu cumva cheltuim
peste nevoile noastre şi dăm bani pe lucruri nefolositoare, iar în jurul nostru sunt fraţi săraci?

Evanghelia trebuie trăită şi în această latură, altfel nu putem să împlinim slujba la care suntem
chemaţi, nu suntem adevăraţi creştini.

2 Corinteni 8 : 15

Este vorba aici despre mana dată de Dumnezeu în pustie, pentru poporul lui Israel şi care trebuia
s-o strângă zilnic. Fiecărui israelit îi ajungea ca hrană un omer de mană pentru o singură zi. Dacă
cineva strângea mai mult, trebuia s-o dea celui, care din diferite motive: boală, slăbiciune sau
bătrâneţe, nu putea strânge cât avea nevoie (un omer). Mana strânsă în plus şi nedată la cei care
duceau lipsă, nu se putea păstra până a doua zi, căci se strica, făcea viermi, (vezi Exod 16:18-20).

Ce învăţătură minunată şi limpede, pentru noi, credincioşii din Noul Legământ!

Cât de uşoară ne-ar fi viaţa şi ce spor am avea în alergarea noastră spre Ţinta care ne stă înainte,
dacă nu ne-am încărca inima cu poveri!

Tot ce strângem în plus, fie bunuri materiale, fie bunuri spirituale, să dăm la cei care sunt în
lipsă, pentru că ceea ce nu dăm se strică, face viermi şi viermii aceştia ne otrăvesc viaţa.

Ca şi odinioară, în vechiul Israel, tot aşa şi în noul Israel (Biserica), bunurile trebuie să circule,
pentru că sunt date de Dumnezeu să fie pentru folosul tuturor credincioşilor Săi. Nu-i vorba aici
de a încuraja lenea, sau altă stare păcătoasă, ci de a se face o potrivire sfântă, pentru cei nevoiaşi,
pentru ca nimeni să nu ducă lipsă de nimic.

Toţi creştinii adevăraţi formează Trupul lui Hristos, sunt o părticică din Hristos. Dacă duce lipsă
cineva dintre credincioşi de hrană, îmbrăcăminte sau altceva de care atârnă viaţa şi noi, cei care
l-am putea ajuta, nu-l ajutăm, pe Hristos nu-l ajutăm. Zice sf. Ioan Gură de Aur: „Câinele tău
este ghiftuit, pe când Hristos se topeşte de foame.”

Să fim atenţi la trecerea noastră prin lume, ca să nu fie nimic spre osândă, ci spre binecuvântare.

2 Corinteni 8 : 16

Cu fiecare verset din Sfânta Scriptură ni se limpezeşte o latură a veşnicului adevăr dumnezeiesc,
dat nouă oamenilor spre mântuire, desăvârşire şi fericire veşnică.

Versetul de mai sus ne arată încă o dată acea latură a adevărului, cum că oricât de drept şi
credincios ar fi omul, nu poate face nimic bun prin sine însuşi, ci tot ce are şi tot ce poate face
bun este harul sfânt, turnat în inima lui de Tatăl Ceresc, care este Izvorul oricărui bine.

Tit, ucenicul credincios al marelui Pavel, deşi era deosebit ca viaţă de neprihănire, ca lucrător
încercat pe ogorul Evangheliei, totuşi nu cu puterea şi înţelepciunea lui reuşise să ajungă la ceva
bun şi folositor, ci numai harul lui Dumnezeu, care lucra în el, îl adusese în starea aceasta.

„Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, care a pus în inima lui Tit aceeaşi râvnă pentru voi.”

Inima lui Tit stătea mereu deschisă spre Dumnezeu şi de aceea era umplută necurmat cu har
felurit, în vederea lucrării pe care o avea de făcut: fie propovăduirea Evangheliei, fie strângerea
de ajutoare pentru sfinţi.

Numai inima deschisă pentru Dumnezeu, poate fi umplută de Dumnezeu cu harul Său.

Oricât de puternic ar fi izvorul, nu poate intra într-un vas închis.

Cu cât suntem mai deschişi spre Dumnezeu, suntem mai închişi spre lume. Şi invers.

Fraţii mei, prin credinţă să ţinem vasul vieţii noastre deschis spre Dumnezeu şi El ni-l va umplea
cu harul şi binecuvântările Sale, spre slava Lui şi fericirea noastră.
2 Corinteni 8 : 17

Îndemnurile bune şi adevărate le primeşte mai uşor omul născut din nou. Cel născut din
Dumnezeul bunătăţii şi al adevărului veşnic, fiind şi el de aceeaşi fire (natură) cu Dumnezeu,
înţelege şi primeşte fără împotrivire toate sfaturile şi îndemnurile Lui.

Tit, ucenicul credincios al sf. ap. Pavel, ca unul care fusese născut din nou, prin credinţa în
Domnul Isus, primea cu bucurie îndemnurile şi sfaturile izvorâte din adevărul dumnezeiesc şi le
împlinea cu o râvnă arzătoare.

Numai atunci dovedeşti că ai primit sfatul şi îndemnul bun, când îl împlineşti cu râvnă arzătoare.
Şi numai ceea ce împlineşti, foloseşte aproapelui şi întregii adunări a lui Dumnezeu.

„El a primit îndemnul nostru; ba încă, stăpânit de o râvnă arzătoare, a pornit de bunăvoie spre
voi.”

În privinţa strângerii de ajutoare pentru sfinţi, Tit a împlinit cu râvnă arzătoare sfatul şi îndemnul
marelui Pavel, pentru că, în adevăr, era nevoie grabnică de această împlinire.

Când râvna ta arde pentru lucrarea lui Dumnezeu, nu poţi sta nepăsător, ci trebuie s-o
înfăptuieşti. Cine stă în foc nu poate dormi. Fără focul râvnei, nu poţi porni în lucrarea lui
Dumnezeu şi să aştepţi apoi roade.

Tit era stăpânit de o râvnă arzătoare. Şi ce lucrare frumoasă s-a făcut prin el.

Numai când eşti stăpânit de râvnă arzătoare poţi înfăptui lucruri mari, frumoase, şi folositoare
omenirii.

Să nu pornim în lucrarea lui Dumnezeu, până nu am fost, mai întâi, aprinşi în râvnă de Duhul
Sfânt. Tot ce se face fără foc, nu se face bine şi nu durează.

2 Corinteni 8 : 18

Cine a fost fratele care îl însoţea pe Tit, noi nu ştim. Unii (Origen şi Ieronim) spun că ar fi fost
Luca, alţii (sf. Ioan Gură de Aur) spun că ar fi fost Barnaba, iar alţii (Teodoret al Cirului) spun că
ar fi fost Apolo. N-are însă nici o însemnătate numele, ci însemnat este faptul că era un
credincios predat în întregime Domnului Isus şi slujbei Evangheliei Sale, încât era cunoscut şi
lăudat în toate comunităţile creştine de atunci, Sf. ap Pavel îl prezintă corintenilor ca pe un om de
mare încredere în slujba de strângerea ajutoarelor, care, alături de Tit, trebuiau s-o facă în grabă.

Fratele despre către este vorba aici, nu datorită talentului său de vorbitor sau vreun alt talent, era
lăudat în toate bisericile ci datorită vieţii lui de contopire cu Domnul Isus, viaţă încărcată cu
roadă Duhului Sfânt.

Din legătura personală cu Domnul Isus, izvorăşte frumuseţea şi puterea noastră duhovnicească.
Această legătură ne face potriviţi pentru lucrarea lui Dumnezeu pe pământ, ne face vrednici de
încredere între oameni şi ne încununează cu lauda cea sfântă, care nu îngâmfă, ci încurajează mai
mult sufletul în slujba Evangheliei.

Să fii un lăudat al Domnului şi al credincioşilor Săi, ce poate fi mai măreţ şi mai folositor, pentru
un lucrător pe ogorul Evangheliei?

Dumnezeu lăuda pe Iov, pentru neprihănirea lui (Iov 1:8), pe David, pentru credincioşia lui (F.
Ap. 13:22; 1 Sam. 13:14), pe Avraam, pentru ascultarea şi credinţa lui (Fac. 15:6; Iac. 2:23). Da,
lui Dumnezeu îi place să se laude cu credincioşii Lui adevăraţi, pentru că această laudă este un
fel de pecete (ştampilă), care dă valoare vieţii. Tot ceea ce face un lăudat al Domnului şi al
credincioşilor Săi, are valoare în faţa tuturor. E ca un act cu ştampilă.

Cât de mult trebuie să veghem asupra bunului nume, căci de păstrarea lui atârnă propăşirea
lucrării lui Dumnezeu prin mâinile noastre.

Nu trebuie să umblăm după laude, căci cine umblă după ele nu stă bine în credinţă; dar dacă vin,
le punem toate la picioarele Domnului, aşa cum cei douăzeci şi patru de bătrâni din Apocalipsa
cap. 4:10, îşi aruncau cununile înaintea scaunului de domnie. Nu umblăm după laude, dar căutăm
să ne păstrăm bunul nume, fără de care nu putem sluji lui Dumnezeu şi semenilor noştri.

2 Corinteni 8 : 19

Alesul lui Dumnezeu poate deveni alesul oamenilor, dar alesul oamenilor nu poate deveni alesul
lui Dumnezeu. Aceasta este o ordine dumnezeiască, şi răsturnarea ei duce la nimicirea lucrării
duhovniceşti a Evangheliei.

Pe poarta alegerii intră ori binecuvântarea ori blestemul într-o adunare creştină şi în întreaga
lucrare a lui Dumnezeu. Dacă cei aleşi de oameni într-o slujbă sunt, mai întâi, aleşii Domnului,
adică născuţi din nou, şi această naştere să fie dovedită prin roade, atunci, în adunarea aceea intră
binecuvântarea. Dacă sunt aleşi întâi de oameni, aşteptând ca apoi să fie aleşi de Dumnezeu,
acolo nu mai poate fi binecuvântare, ci blestem. Sunt destule exemple în privinţa aceasta şi din
istorie şi din zilele noastre.

Cât de grăitoare este poziţia primei biserici creştine din Ierusalim în privinţa aceasta! Când a fost
vorba să limpezească anumite lucruri care frământau pe fraţi, apostolii şi ceilalţi credincioşi din
Ierusalim s-au adunat şi au hotărât ceea ce trebuie, spunând cuvintele: „Căci s-a părut nimerit
Duhului Sfânt şi nouă, să nu mai punem peste voi nici o altă greutate decât ceea ce trebuie…” (F.
Ap. 15:28). Deci întâi Duhul Sfânta hotărât şi apoi oamenii credincioşi, chiar dacă erau ei
apostoli.

Ferice de noi dacă ne ţinem strâns de rânduiala Duhului Sfânt! Niciodată nu vom fi în pericolul
alunecării, iar viaţa noastră cât şi a întregii adunări din care facem parte, va fi binecuvântată cu
roade şi cu o stare de lumină.

„Mai mult, el a fost ales de Biserici să meargă împreună cu noi în această lucrare de binefacere,
pe care o săvârşim spre slava Domnului…”
Credinciosul despre care este vorba în versetul acesta, era cunoscut în toate adunările creştine de
atunci ca un ales al Domnului, ca un om născut din nou, prin viaţa de sfinţenie pe care o trăia, şi
din această pricină l-au ales în ceata celor care făceau lucrarea strângerii de ajutoare pentru sfinţi
în această lucrare mai ales, era nevoie de oameni de încredere. Şi numai cei născuţi din nou sunt
oameni de încredere. Nu mai puţină nevoie de oameni de încredere, sfinţi şi plini de râvnă pentru
Dumnezeu, se cere atunci când e vorba de cei care stau în fruntea adunărilor şi împart pâinea
Cuvântului lui Dumnezeu.

Oameni cu adevărat de încredere sunt cei, care, în toate lucrurile, caută slava lui Dumnezeu şi
folosul semenilor.

„…Această lucrare de binefacere, pe care o săvârşim spre slava lui Dumnezeu…”

Când eşti lepădat de tine însuţi, când nu mai urmăreşti decât slava lui Dumnezeu în toate
lucrurile, eşti omul de încredere în lucrarea lui Dumnezeu şi o pricină de binecuvântare pentru
toţi.

2 Corinteni 8 : 20

Nu e deajuns să faci bine, ci binele trebuie făcut bine, ca să fie cu adevărat folositor.

Gândul de a strânge ajutoare pentru credincioşii săraci este dumnezeiesc, dar dacă nu sunt aleşi
oameni potriviţi în vederea acestei lucrări, adică oameni născuţi din nou, sfinţi în toată purtarea
lor, care să nu-şi însuşească nimic din cele strânse, zic, gândul acesta poate fi întinat prin
defăimare.

Când cei care strâng ajutoare nu sunt cinstiţi în această lucrare, atrag nu numai spre ei
defăimarea, ci şi spre slujba de strângerea ajutoarelor. In felul acesta este împiedicată o lucrare
sfântă de absolută trebuinţă printre credincioşi şi printre oameni în general.

Iată de ce trebuie mare grijă în alegerea oamenilor, pentru lucrarea lui Dumnezeu. Un om
nepotrivit, pus într-o slujbă sfântă pe ogorul lui Dumnezeu, poate face un rău mai mare decât n-
ar fi nimeni în acea slujbă. El poate împiedica multe suflete să ajungă la Evanghelia mântuirii, iar
pentru cei mântuiţi poate fi o ispită, care să-i împingă spre alunecarea din calea cea nouă şi vie a
Mântuitorului Isus.

Înainte de a i se încredinţa cuiva o slujbă, trebuie să fie cercetat cu de-amănuntul şi pus la

încercare. Dacă viaţa pe care o trăieşte arată că este un ales al Domnului, atunci poate fi ales şi
de oameni în lucrarea cea sfântă.

După cum n-ai curajul să te urci într-un automobil la volanul căruia stă un om, care nu cunoaşte
şofatul, tot aşa nu poţi încredinţa viaţa credincioşilor şi bunurile lucrării lui Dumnezeu unui om
care nu-i născut din nou şi care nu ştie să meargă pe calea sfinţeniei. Lucrul acesta trebuie să ne
fie limpede.

2 Corinteni 8 : 21
Cinstea este cununa adevăraţilor fii ai credinţei.

Nimeni nu poate păşi pe calea Domnului Isus, dacă nu-i cinstit cu sine însuşi, cu fraţii şi cu toţi
oamenii.

Credinciosul necinstit e ca o sobă fără foc.

Mărgăritar de mare preţ este cinstea; fără de el nu mai are valoare viaţa, iată de ce diavolul
întrebuinţează toate mijloacele ca să ni-l fure.

Fără cinste, credinţa noastră nu mai prezintă garanţie în faţa oamenilor. Tot ce facem rămâne fără
rod şi fără urmări binecuvântate pentru oameni.

Cinstea, ca şi viaţa, odată pierdută n-o mai poţi recâştiga.

În lucrarea lui Dumnezeu, pe lângă credinţă, dragoste şi smerenie, trebuie să fie şi cinstea.
Credinţă cinstită, dragoste cinstită, smerenie cinstită – iată ce caută Dumnezeu în viaţa noastră.
Când le avem pe toate acestea, atunci suntem cinstiţi şi în lucrarea pe care o facem, iar
Dumnezeu îşi găseşte plăcerea în noi.

„Căci căutăm să lucrăm cinstit nu numai înaintea Domnului, ci şi înaintea oamenilor.”

De fapt cine este cinstit înaintea Domnului, cine este cinstit înăuntrul lui, acela este cinstit şi în
afară, în faţa oamenilor.

Nu numai în legătură cu strângerea ajutoarelor pentru sfinţi – căci despre aceasta scrie aici sf. ap.
Pavel – ci în toate privinţele trebuie să lucrăm cinstit, dacă suntem adevăraţi urmaşi ai Domnului
Isus, dacă suntem cu adevărat pocăiţi, născuţi din nou, dacă umblăm necurmat sub călăuzirea
Duhului Sfânt.

Să ne purtăm în aşa fel, fraţii mei, ca în nici o privinţă să nu trezim bănuială în inima nimănui.
Cinstea să ne fie ca o făclie puternică deasupra porţii cetăţii vieţii noastre, ca s-o poată vedea toţi
de la mare depărtare şi cu lumina ei să păşească spre împărăţia lui Dumnezeu, împărăţia
mântuirii şi a fericirii adevărate.

2 Corinteni 8 : 22

Nimeni nu poate fi adevărat slujitor al lui Dumnezeu pe pământ, fără o predare totală, în mâna
Lui, fără dragoste şi fără râvnă în lucrare.

Sf. ap. Pavel, în versetul de mai sus, vorbeşte despre râvna încercată a unui frate, care a pornit în
lucrarea lui Dumnezeu.

Numai lucrurile încercate şi care trec cu bine încercarea sunt cu adevărat folositoare.
Credinţă încercată, dragoste încercată, râvnă încercată – iată ce doreşte Dumnezeu de la noi,
slujitorii Săi.

Râvnă adevărată este numai cea încercată, cea arzătoare şi cea care creşte necurmat.

„…A cărui râvnă am încercat-o. de data aceasta, arată mai multă râvnă…”

Ceea ce este adevărat, rezistă în încercări. Ceea ce este fals, se pierde.

Câtă nevoie este în lucrarea lui Dumnezeu de o râvnă încercată, arzătoare şi mereu crescândă din
partea slujitorilor Evangheliei! Fără această râvnă nu poate propăşi lucrarea lui Dumnezeu pe
pământ.

Domnul Isus spunea că a venit să arunce un foc pe pământ – focul adevărului Evangheliei Sale,
care aduce mântuirea oamenilor (Luca 12:49). Orice mântuit, adică orice creştin adevărat trebuie
să fie o flacără a Domnului pe pământ, pentru mântuirea altora. Numai focul poate face alt foc.
Cine nu arde pentru Dumnezeu, nu poate împlini voia Sa, nu poate face lucrare sfântă. De fapt,
cine nu arde pentru Dumnezeu, arde pentru lume şi păcat. Nu există stare de mijloc.

Zice sf. Ioan Gură de Aur: „E de ajuns un singur om înflăcărat de râvna credinţei, ca să îndrepte
tot poporul.”

E de ajuns o scânteie, ca să aprindă o şură de paie.

Fratele meu, eşti tu un foc al lui Dumnezeu acolo unde trăieşti? Să ştii că noi nu trăim viaţa la
întâmplare. Mântuitorul nostru vrea să ducem mai departe focul aprins de El pe pământ.

2 Corinteni 8 : 23

Nepărtinirea este felul de a fi al adevărului.

Pentru un botanist, şi mărăcinele, care nu face rod, dar în schimb are ghimpi, şi viţa de vie, care
face struguri dulci sunt tot plante. Numai omul interesat face deosebire între ele.

Interesul denaturează adevărul.

Dumnezeu este nepărtinitor, pentru că El este Adevărul. El, în dragostea Sa, care este contopită
cu adevărul, a adus o mântuire desăvârşită pentru toţi oamenii. Nimeni nu este scos în afara
acestui har. Şi toţi cei care vor să-l primească, indiferent de neam, grupare religioasă, treaptă
socială, sau sex, El dă cu mână largă.

Să învăţăm să iubim cu nepărtinire pe toţi copiii lui Dumnezeu, pe toţi oamenii, ca şi Dumnezeu,
căci numai în felul acesta suntem potriviţi pentru slujba cea sfântă a Evangheliei.

Sf. ap. Pavel îndeamnă pe corinteni să fie nepărtinitori, dar nu numai pe ei, ci şi pe noi, dacă
suntem credincioşi Domnului Isus.
Nepărtinirea este una din laturile chipului lui Dumnezeu, pe care trebuie să-l dobândim toţi cei
răscumpăraţi.

„…Sunt trimişii Bisericilor şi fala lui Hristos:”

Despre Tit şi ceilalţi fraţi, care împlineau slujba de strângerea ajutoarelor pentru sfinţi, este vorba
aici. Ei erau fala lui Hristos printre oameni.

Orice creştin adevărat trebuie să fie fala lui Hristos în lume. O, ce chemare înaltă! îţi dai tu bine
seama de acest lucru, fratele meu? Se poate lăuda Mântuitorul tău cu tine pe pământ?

Fala lui Hristos sunt oamenii smeriţi, lepădaţi de sine şi ascultători de Cuvântul Său în orice
clipă. Ei pot împlini cu adevărat slujba Evangheliei pe pământ, ei aduc rod binecuvântat pentru
împărăţia lui Dumnezeu.

2 Corinteni 8 : 24

Dragostea adevărată este numai aceea, care se dovedeşte prin fapte, prin adevăr, prin trăire.
„Copilaşilor, să nu iubim cu vorba, nici cu limba, ci cu fapta şi cu adevărul.” (1 Ioan 3:18).

Ca urmaşi ai Domnului Isus, suntem chemaţi să dăm dovadă de dragoste faţă de Dumnezeu, faţă
de fraţi, faţă de toţi oamenii şi faţă de vrăjmaşi.

Dovezile dragostei sunt faptele, nu numai vorbele.

Şi Dumnezeu şi oamenii vor de la noi dragostea-faptă nu dragostea-vorbă.

Dragostea se învaţă zilnic, practicând-o. Oricine este născut din Dumnezeul dragostei, trebuie să
practice dragostea.

Să avem inimile deschise spre Dumnezeu, ca El să le poată umplea cu dragostea Lui (Rom. 5:5)
şi cu această dragoste să iubim pe fraţi şi pe toţi oamenii.

Numai dragostea din Dumnezeu este nepărtinitoare şi mereu fierbinte.

Dragostea este raiul în care ne-a chemat Dumnezeu, şi din acest rai să nu scoatem pe nimeni.
Suntem fericiţi numai când aducem fiinţe în rai, nu când le scoatem afară din el.

Zice Fer. Augustin: „Lărgeşte-ţi dragostea până la marginile pământului, dacă vrei să iubeşti pe
Hristos cum trebuie, căci mădularele lui Hristos sunt răspândite în toată lumea. Dacă nu iubeşti
decât o parte, eşti tu însuţi parte, nu eşti în tot corpul, nu eşti sub cap.”

„Daţi-le înaintea bisericilor dovadă de dragostea voastră, şi arătaţi-le că avem dreptul să ne

lăudăm cu voi.”
Sf. ap. Pavel îndemna pe creştinii din Corint, să dea dovadă de dragoste, ca să se poată lăuda cu
ei. Era vorba de strângerea de ajutoare, iar fraţii rânduiţi cu această slujbă, să nu întâmpine nici o
piedică.

Pricina cea mai de seamă, cu care se poate lăuda un creştin cu alt creştin, nu este înţelepciunea,
nici talentele, nici darul minunilor, nici vorbirea în limbi, nici bogăţia lui, ci dragostea. Dragostea
îl face pe om frumos, înţelept, puternic şi sfânt.

Suntem fala lui Hristos în lume, numai în măsura în care suntem contopiţi cu El prin dragoste, şi
în măsura în care iubim cu adevărat pe toţi fraţii şi pe toţi oamenii.

Ne putem lăuda cu oamenii numai în măsura în care focul dragostei dumnezeieşti arde puternic
în ei, căci cei mai folositori oameni pe pământ sunt cei care iubesc cu adevărat pe semeni.

2 Corinteni 9 : 1

Sunt legi naturale ale vieţii, faţă de care orice fiinţă vie se supune, fără să fie învăţată sau silită de
cineva, căci nesupunându-se, ar însemna să moară.

E de prisos să spui unui om: respiră sau mănâncă, sau bea. El face de la sine lucrurile acestea,
pentru că de împlinirea lor atârnă viaţa lui.

Odată cu venirea ei în lume, viaţa are căile şi legile ei, pe care le ţine fără a fi silită, fiindcă ele
fac parte din ea însăşi.

Aşa este şi cu viaţa duhovnicească, viaţa cea nouă a oricărui om, care, prin credinţa în Domnul
Isus Hristos, a fost născut din nou.

Această viaţă are felul ei de a fi, fără să fie impus de cineva dinafară. Fiind născută din
Dumnezeu, ea seamănă cu Dumnezeu, adică este bună, iubitoare, miloasă, darnică, sfântă şi
mereu îndreptată spre cer, aşa cum este Dumnezeu.

E de prisos să spui soarelui să lumineze şi să dea căldură. El face lucrul acesta fără să fie rugat
sau învăţat de cineva, pentru că acesta-i felul lui de a fi, natura lui. El nu poate fi altfel.

E de prisos să spui unui adevărat creştin, născut din nou, să fie bun şi darnic. El este aşa prin
însăşi natura lui cea nouă, duhovnicească. E în natura (firea) lui să fie bun, darnic şi milos,
pentru că este născut din Dumnezeul dragostei şi al bunătăţii.

„Este de prisos să vă mai scriu cu privire la strângerea de ajutoare pentru sfinţi.”

Aşa scria sf. ap. Pavel creştinilor din Corint. Ei ştiau că trebuie să fie darnici, ştiau că trebuie să
strângă ajutoare pentru sfinţi. De data aceasta doar li se aduce aminte. În adevăr, întrucât copilul
lui Dumnezeu are un trup străin de făptura lui cea nouă şi trăieşte într-o lume străină de
Dumnezeu şi sfinţenia Lui, trebuie să fie mereu trezit, ca să nu-şi uite drumul şi menirea lui pe
pământ, să nu iasă din mediul duhovnicesc în care a fost aşezat, să-şi păstreze legătura strânsă cu
Mântuitorul său, prin care poate să trăiască, natural, viaţa cea nouă cu felul ei de a fi.

După firea cea nouă, credinciosul este bun, drept, milos şi sfânt ca Dumnezeu.

După firea lui veche, pământească, este rău, zgârcit, neiubitor, ca lumea păcătoasă care-l
înconjoară.

De aceea trebuie să ne cercetăm necurmat, noi care ne-am întors la Dumnezeu, ca să nu ieşim,
prin neveghere, din Hristos, unde am fost aşezaţi. „Rămâneţi în Mine – zicea Domnul Isus – şi
Eu voi rămânea în voi. Căci despărţiţi de Mine nu puteţi face nimic.” ( Ioan 15:4-5). Adică
numai rămânând în Hristos, putem să trăim natural viaţa cea nouă, bunătatea, dragostea, mila şi
sfinţenia. Numai rămânând în Hristos este de prisos îndemnul: „fii bun, fii darnic!” Nerămânând
în El ne asemănăm cu cei din lume. Iată de ce este nevoie de îndemn la cercetare: suntem sau nu
în Hristos?

„Este de prisos să vă mai scriu cu privire la strângerea de ajutoare pentru sfinţi.”

Da, este de prisos numai dacă suntem în Hristos.

Să veghem mereu, ca să rămânem în El. În El suntem: buni, darnici, iubitori şi sfinţi.

2 Corinteni 9 : 2

Fratele meu, răscumpărat al Domnului Isus, este frumos şi folositor, e o datorie chiar, din partea
ta, să cunoşti calităţile fraţilor apropiaţi, şi să te lauzi cu ei în faţa altora. Prin aceste calităţi, care
nu sunt altceva decât lucrarea harului lui Dumnezeu în ei, se netezeşte şi mai mult drumul
adevărului Evanghelic pe pământ, iar sufletele sunt îndemnate şi încurajate în lupta cea bună a
credinţei.

Sf. ap. Pavel cunoştea această metodă de lucru a Duhului Sfânt, şi o folosea din plin ori de câte
ori i se da ocazia. El se laudă cu fraţii din Macedonia către fraţii din Corint (2 Cor:8:1-2) şi cu
fraţii din Corint faţă de macedoneni, ca din această laudă să propăşească lucrarea Evangheliei şi
Numele Domnului să fie mai mult proslăvit.

„…Râvna voastră a îmbărbătat pe foarte mulţi din ei.”

Fiind de o mare însemnătate râvna în viaţa creştină şi în lucrarea lui Dumnezeu pe pământ,
spunem câteva cuvinte despre ea, ca să trezim şi în alţii această minunată virtute, fără de care
celelalte îşi pierd puterea şi frumuseţea.

Nimic trainic nu se poate face fără râvnă şi dragoste. La ce foloseşte înţelepciunea şi talentul,
dacă lipseşte râvna şi dragostea? Râvna este încălţămintea credinciosului. (Efes. 6:15). Cu
picioarele goale nimeni nu poate lucra cu adevărat pe ogorul Domnului. Lumea este plină de
mărăcini, de pietre ascuţite şi de şerpi mici otrăvitori. Cum ar putea cineva umbla desculţ?
Picioarele i s-ar răni la cel dintâi pas, iar şerpii l-ar muşca cu uşurinţă. Afară de aceste greutăţi,
mai este şi nisipul fierbinte al duhului necredinţei, care umple pustia acestei lumi. Piciorul gol nu
poate suporta fierbinţeala, şi se întoarce înapoi.

O parte importantă în slujba Domnului este îmbărbătarea altora. Cum s-ar putea împlini această
parte fără râvnă?

Lipsa râvnei va fi judecată de Dumnezeu, la fel ca oricare din păcatele care copleşesc viaţa
noastră.

Dumnezeu ne-a trimis în lume ca să lucrăm pe ogorul sfânt, aducând suflete la viaţă, iar când ne-
a trimis ne-a dat tot ce ne trebuie pentru a putea face lucrarea aceasta. El a ştiut că nu e uşor, şi
de aceea ne-a dat tot. Căci nu va cere nimic de la noi, afară de ceea ce ne-a dat El întâi. El dă şi
apoi cere.

Dacă lucrarea este grea şi ogorul unde suntem aşezaţi este periculos, Dumnezeu ne-a pus la
îndemână şi arme, şi unelte, şi îmbrăcăminte şi hrană, pentru ca lucrul Său să nu fie stingherit.
Noi n-avem de făcut decât atât: să luăm. Să luăm ce ne trebuie şi cât ne trebuie pentru ca
lucrarea Lui să meargă bine. Dacă nu luăm vom fi judecaţi.

Suntem desculţi? de ce nu mergem să ne încălţăm cu râvnă? Nu ne foloseşte la nimic toată

armătura, toată îmbrăcămintea frumoasă şi toată hrana bună, dacă nu suntem încălţaţi cu râvnă.
Locul unde suntem nu ne permite să umblăm desculţi. Şi-apoi cine îşi poate închipui un ostaş
îmbrăcat cu tot echipamentul de luptă, cu toate armele necesare, iar picioarele să-i fie goale?

O, dar în creştinism, cu durere constatăm, că sunt foarte mulţi ostaşi cu picioarele goale. Mulţi au
cunoştinţă mare, talente strălucitoare, posibilităţi materiale, credinţă, dar le lipseşte râvna. Toţi
aceştia sunt nefolositori pentru lucrarea lui Dumnezeu, sunt nefolositori în lupta cea mare, ce se
dă între împărăţia lui Dumnezeu şi împărăţia diavolului.

De multe ori e mai bine să ai râvnă fără pricepere – dar niciodată nu este bine să ai pricepere fără
râvnă. E ceva mort, Cel mai bine însă este unirea râvnei cu priceperea. Aşa ne vrea Dumnezeu.

2 Corinteni 9 : 3

Bunul nume şi starea bună la care trebuie să ajungă cei credincioşi, sunt comori scumpe şi de
neapărată trebuinţă în lucrarea lui Dumnezeu. Aceste comori trebuie apărate tot timpul şi mărite
cu fiecare zi, căci dacă nu se măresc încep să scadă.

Fraţii din Corint ajunseseră, în inima sf. ap. Pavel, pe o treaptă înaltă, şi se lăuda cu ei în faţa
altor credincioşi. De pe această treaptă n-ar fi vrutei să fie coborâţi, de aceea îi îndemna cu
stăruinţă să fie gata în ceea ce priveşte strângerea ajutoarelor.

Aşa cum avem grijă de bunul nostru nume şi de o stare bună în faţa lui Dumnezeu şi în faţa
oamenilor, ca să putem împlini lucrarea Evangheliei pe pământ, tot aşa trebuie să avem grijă de
bunul nume şi de starea bună a fraţilor noştri, ca să nu scadă cu nimic, şi astfel lucrarea
Domnului să propăşească şi prin ei.
Noi toţi cei răscumpăraţi suntem un singur trup – Trupul lui Hristos, de aceea trebuie să avem
grijă unii de alţii, aşa cum mădularele unui trup se îngrijesc unele de altele, ca s-i meargă bine
întregului trup.

Gândul acesta este subliniat cu putere de Fer. Augustin, când zice: „Fiecare membru lucrează
pentru binele întregului trup, toţi beneficiază de ceea ce lucrează unul, aşa cum beneficiază el
însuşi.”

Dumnezeu ne-a cuprins în planul Său, ca să fim împreună lucrători cu El la mântuirea

păcătoşilor; dar această chemare la slujbă n-o putem împlini decât în măsura păstrării unităţii
noastre, în dragoste, iată de ce trebuie să veghem unii asupra altora, păstrând cu scumpătate
părtăşia, bunul nume şi o stare de lumină în faţa lui Dumnezeu şi în faţa oamenilor.

2 Corinteni 9 : 4

Orice lucru bun pe care-l facem, este folositor numai dacă l-am sfârşit. Un lucru făcut pe
jumătate, de multe ori mai mult încurcă decât descurcă. De aceea, oamenii de caracter, adevăraţii
credincioşi, când încep un lucru, îl duc la bun sfârşit, ca să poată fi folositor. „Tot ce începe duce
la bun sfârşit”, zice psalmistul despre omul predat lui Dumnezeu. (Psalm. 1:3). Dumnezeu
însuşi, în lucrările Lui, nu rămâne niciodată la jumătatea drumului, ci le duce la desăvârşire. „El
va sfârşi ceea ce a început…”(Psalm. 138:8; Filip. 1:6).

Lucrarea de răscumpărare, pe care a început-o pentru noi, Domnul Isus, încă din ieslea
Betleemului, a dus-o la bun sfârşit pe crucea de pe Golgota, când a zis: „S-a sfârşit!” ( Ioan
19:30).

Cât de mult avem de învăţat noi, cei care ne-am predat Domnului şi lucrării Lui, din sfatul pe
care ni-l dă Cuvântul lui Dumnezeu astăzi, adică să sfârşim orice lucru bun pe care-l începem!
Iată şi acesta este un semn al credincioşilor adevăraţi, al celor născuţi din nou.

Când am zis „da”, să fie „da” în toate: şi în vorbire şi în lucrare. Aşa a fost şi este Mântuitorul
nostru, ai cărui urmaşi spunem că suntem.

„Dacă vor veni vreunii din Macedonia cu mine, şi nu vă vor găsi gata, n-aş vrea ca noi (ca să nu
zic voi) să fim daţi de ruşine în încrederea aceasta.”

Nu numai lucrările noastre să fie gata, ci şi noi înşine să fim gata în toate privinţele, pentru că nu
ştim când vine Domnul nostru.

Sf ap. Pavel îndeamnă pe credincioşii din Corint să fie gata în ceea ce priveşte strângerea
ajutoarelor, ca atunci când vor veni cei care au slujba de a le duce unde trebuie, să nu fie
împiedicaţi.

Fratele meu, faţă de cele arătate mai sus, cum stai tu? Nu cumva, în viaţa ta, ai lucruri
neterminate, pentru Dumnezeu, din pricina delăsării sau a avântului după lucrurile lumii
acesteia? Cercetează-te! Domnul Isus vrea să fii omul Lui de încredere, ca atunci când ţi-a
încredinţat ceva de făcut, să duci la bun sfârşit.

2 Corinteni 9 : 5

Dărnicia are un loc tot atât de însemnat în viaţa Bisericii lui Hristos, ca şi rugăciunea, ca şi
dragostea. De altfel, unul din semnele dragostei este dărnicia.

Dacă într-o comunitate sau într-o inimă creştină nu se dă locul cuvenit dărniciei, toate celelalte
virtuţi nu mai au frumuseţe şi putere. Nu-i cu putinţă viaţă creştină normală fără dărnicie.

Bossuet (teolog francez) spunea: Dumnezeu porunceşte ca slujba Lui să fie întreruptă, ca să se
restabilească milostenia (dărnicia).”

„Voi – zice sf. Francisc de Sales – trebuie uneori să lăsaţi slujba lui Dumnezeu, pentru a o
prefera pe cea a aproapelui.”

Sf. ap. Pavel dă o atât de mare însemnătate strângerii ajutoarelor pentru sfinţi, adică dărniciei din
partea credincioşilor, încât lasă, din când în când, propovăduirea directă a Evangheliei şi se
ocupă de lucrul acesta.

Dărnicia este dragoste materializată, Evanghelie trăită.

Măria ungând picioarele Domnului Isus, este socotită de Iuda ca o risipitoare. Dar învăţătorul îi
ia apărarea, spunând că prin această faptă, ea a arătat, iubire faţă de El.

Mulţi cred că banii întrebuinţaţi pentru binefaceri înseamnă risipă. Sf. ap. Pavel însă arată că tot
ce se dă pentru Dumnezeu şi pentru fraţi nu este risipă, ci dimpotrivă. El aseamănă dărnicia cu
sămânţa, care se seamănă pe câmp. Ea nu se risipeşte, ci creşte şi aduce rod. Aducerea rodului
fireşte că este în legătură cu semănatul seminţei. Dacă semănăm puţin recolta va fi slabă. Dacă
semănăm din belşug, recolta va fi potrivită cu belşugul de semănătură.

„…Strângerea darurilor făgăduite de voi…să fie gata, făcute cu dărnicie nu cu zgârcenie.”

Zgârcenia este ceva urât şi respingător în viaţa celui care zice că este urmaşul lui Hristos, care S-
a dat pe Sine însuşi pentru mântuirea şi îmbogăţirea noastră veşnică.

Să fim gata totdeauna, fraţii mei, pentru ajutorarea celor lipsiţi, adică să punem deoparte mai
înainte, fără zgârcenie, ceea ce se cuvine Domnului, ca atunci când este nevoie, să dăm îndată.

Dumnezeu priveşte cu luare aminte la felul cum împlinim noi această latură a Evangheliei.

2 Corinteni 9 : 6

De mâna semănătorului depinde sămânţa.

Orice credincios adevărat al Domnului Isus este rânduit să fie un semănător. Nimeni nu este în
afara acestei chemări.

Avem două feluri de sămânţă, pe care trebuie să le semănăm mereu: sămânţă duhovnicească
(Cuvântul lui Dumnezeu) şi sămânţă pământească (daruri pentru lucrarea Evangheliei şi ajutoare
pentru sfinţii şi oamenii nevoiaşi). Unul fără altul, din aceste două feluri de sămânţă, nu se poate.
Numai atunci prinde cu adevărat sămânţa Cuvântului în inimile oamenilor, când o semănăm şi pe
cealaltă, adică dărnicia în cele pământeşti.

Să nu fim zgârciţi!

Cine uită binefacerea şi dărnicia, arată că a devenit robul lucrurilor trecătoare şi un om robit nu
poate fi slujitorul Aceluia, care a dat totul pentru răscumpărarea noastră.

Nimeni nu poate da din bunurile sale pământeşti, dacă nu este mai întâi, dat el însuşi în întregime
lui Dumnezeu. Atâta dăm, cât suntem daţi lui Dumnezeu.

Primii creştini puneau deoparte în fiecare săptămână, partea Domnului din bunurile lor
pământeşti. Da, trebuie să aibă şi Domnul partea Lui din cele ce El ne-a dat. Să n-o uităm!

Sămânţa pe care trebuie s-o semănăm, este tot de la Dumnezeu, căci din noi şi prin noi înşine nu
avem nimic. Să semănăm cu belşug această sămânţă – duhovnicească şi pământească – şi vom
secera cu belşug la vremea potrivită.

„Să ştiţi: cine seamănă puţin, puţin va secera; iar cine seamănă mult, mult va secera.”

Un vestitor al Evangheliei din Scoţia, a făcut odată la sfârşitul adunării o strângere de ajutoare
pentru lucrarea de răspândire a Evangheliei (misiune). O servitoare a pus pe farfurie un ban de
aur. Văzând aceasta, vestitorul a spus servitoarei că poate s-a lipsit de unele lucruri absolut
necesare pentru a da atât de mult şi a convins-o să ia înapoi aurul, spre a se mai gândi peste
noapte.

A doua zi dimineaţa, fata a trimis vestitorului Evangheliei două bucăţi de aur.

„Doar nu veţi primi aceşti bani!” observă un om care era de faţă. „Ba îi primesc”, răspunse
predicatorul, „căci dacă voi înapoia aceste două bucăţi de aur, servitoarea, care iubeşte pe
Domnul şi sufletele oamenilor, îmi va trimite patru bucăţi.”

Cine seamănă puţin, puţin va secera; iar cine seamănă mult, mult va secera.”

Dacă un om a hotărât o sumă pentru clădirea unei case, cheltuieşte aceşti bani cu voie bună, câtă
vreme rămâne în marginile sumei hotărâte; după ce a cheltuit acea sumă, se desparte cu greu de
orice bănuţ. Este bine să hotărâm pentru Domnul Isus o parte mare, pentru ca mai târziu să nu ne
pară rău.
Vrem să avem parte de multă milă din partea lui Dumnezeu? Să semănăm multă milă printre
oameni.

Dumnezeu ne dă din belşug darurile Sale, dacă şi noi suntem gata să le semănăm cu belşug.

Urmaşul adevărat al Mântuitorului Hristos este o conductă, prin care El îşi revarsă necurmat
harul spre oameni. Dar nu toarnă har într-o conductă astupată.

Cine poate să dea mult, mult va primi, iată un mare adevăr de care trebuie să ţinem seamă.

2 Corinteni 9 : 7

Adevărata dărnicie nu se face la întâmplare, ci după o gândire adâncă, urmată de o hotărâre

limpede şi puternică. De altfel, în viaţa celui credincios Domnului Isus, nimic nu trebuie făcut la
întâmplare, ci totul trebuie să fie calculat şi sub călăuzirea Duhului Sfânt, avându-se în vedere
proslăvirea Numelui lui Dumnezeu şi propăşirea lucrării Lui pe pământ.

Când este vorba de dărnicie, trebuie hotărâtă, mai întâi, în inimă suma de bani sau alte daruri,
după posibilitatea fiecărui credincios, şi apoi trecerea la faptă.

Mulţi, când fac dărnicie, pun banii neglijent, negândindu-se la nimic; alţii ca să fie admiraţi; alţii
din obicei. Puţini însă fac lucrul acesta din dragoste pentru Mântuitorul Hristos.

Cu câtă plăcere ai munci, dacă ai avea mereu gândul: Prin munca mea neplăcută şi grea,
dobândesc bani pentru ai dărui lucrării lui Dumnezeu.

Momentele când dai sunt cele mai fericite din viaţă.

E mai bine să trimiţi banii înainte, decât să-i laşi în urmă la moarte, că n-o să mai auzi de ei.

Ai renunţat vreodată la o masă, la o haină sau la vreun lucru dorit, ca să poţi da mai mult pentru
Hristos? Să vezi ce plăcere e!

Fraţii mei, să avem necurmat în minte adevărul acesta şi anume:

Numai Dumnezeu stăpâneşte în chip deosebit, tot ce se cuprinde în lumea văzută şi nevăzută; noi
nu suntem decât nişte chivernisitori (administratori). Dacă ar vrea să ia înapoi tot ce e al Lui,
nimeni n-ar avea dreptul sau puterea să-L împiedice. Cu toate acestea, El a primit să-Şi restrângă
atotputernicia, în folosul nostru, căci, încredinţându-ne anumite bunuri, El ne lasă să le
întrebuinţăm cum ni se pare nouă mai bine. Dacă întrebuinţarea va fi dreaptă, El ne va
binecuvânta şi ne va încredinţa bogăţii nespus de preţioase; dacă, dimpotrivă, întrebuinţarea va fi
rea, El va lua de la noi darurile, pe care ni le-a încredinţat şi le va da altora.

Noi nu vom păstra, în viaţa viitoare, decât ceea ce am dat Domnului, şi vom pierde tot ce am vrut
să păstrăm pentru noi. Dar Dumnezeu nu ne îndeamnă numai să-l dăm ce putem, ci acest dar al
nostru să-l facem cu bucurie. Dacă tristeţea şi părerea de rău întovărăşesc jertfa, aceasta îşi
pierde,numaidecât, preţul.

În adevăr să nu uităm niciodată, că Dumnezeu n-are trebuinţă să-l dăm noi ceva, căci toate
lucrurile sunt ale Lui; dacă ţine la ceva, apoi ţine la felul cum îi aducem darul, nu la ce-l dăm.

Pentru înţelegerea mai limpede a acestui lucru, dăm mai jos câteva din gândurile sf. Părinţi.

Sf. Ioan Gură de Aur: „Dumnezeu nu se uită şi nu cântăreşte cele date, ci El Se uită la intenţia
celui ce a dat…Nici bogăţia nu ne duce în cer şi nici sărăcia în iad, ci numai intenţia bună sau
rea…Mărimea milosteniei nu se judecă după mulţimea darurilor, ci după inima dăruitorului.”

Sf. Ambrozie: „Dispoziţia inimii face ca darul să fie mare sau mic. Ea singură dă obiectelor
preţul lor.”

Asterie al Amasiei: „Dumnezeu nu judecă despărţirea de averi şi milostenia după cantitatea

celor date, ci după voinţa şi dragostea celui care dă.”

Fer. Augustin: „Faptele bune fără o bună intenţie, sunt ca jertfa fără grăsime, sau ca trupul fără
suflet. Dumnezeu le respinge…A da cu plăcere înseamnă mai mult decât a da multe.”

„Fiecare să dea după cum a hotărât în inima lui; nu cu părere de rău, sau de silă, căci „pe cine
dă cu bucurie, îl iubeşte Dumnezeu.”

Orice lucrare pe care o facem pentru Dumnezeu şi Evanghelia Sa, trebuie să poarte mireasma
curăţiei, a păcii şi a bucuriei. Numai aşa va aduce un rod frumos şi veşnic, numai aşa Dumnezeu
o primeşte cu plăcere.

Milostenia făcută fără bucurie, nu aduce alinarea care trebuie şi nu va fi răsplătită.

„Dacă dai pâinea cu inimă mâhnită, pierzi şi pâinea şi răsplata” – scrie sf. Ioan Gură de Aur. Tot
el zice mai departe: „A face milostenie nu înseamnă a da în mod simplu, ci a da cu bunăvoinţă şi
bucurie. Dacă cineva nu dă în felul acesta, să nu mai dea, căci aceasta nu mai este milostenie, ci
pagubă.”

„…Pe cine dă cu bucurie, îl iubeşte Dumnezeu.”

Să observăm cuvântul: „îl iubeşte Dumnezeu. „Nu înseamnă aici că Dumnezeu nu iubeşte pe toţi
copiii Săi, ci, acolo unde se întâlneşte dorinţa fericită de a sluji Domnului în bunurile pământeşti,
se arată mai puternic dragostea lui Dumnezeu.

Domnul Isus spune ucenicilor Săi: „Dacă…veţi păzi Cuvântul Meu, Tatăl vă va iubi.” ( Ioan
14:23). Aici însă găsim: „Dumnezeu vă iubeşte, dacă vă arătaţi dărnicia.”
În măsura în care noi întrebuinţăm cu bucurie lucrurile de pe pământ pentru slujba Celui care ni
le-a încredinţat, vom avea în inimă o bucurie deosebită de dragoste şi aprobare din partea lui
Dumnezeu.

În măsura lepădării de noi înşine şi în măsura predării noastre Domnului, sunt predate şi bunurile
noastre pământeşti, ca fiind ale lui Dumnezeu şi ale lucrării Sale, iar El ne foloseşte cu plăcere în
slujba Sa, şi îşi arată dragostea într-o lumină nouă faţă de noi.

Fie-I binecuvântat Numele, acum şi în vecii vecilor, amin.

2 Corinteni 9 : 8

În acest verset subliniem o latură de mare însemnătate a adevărului, în legătură cu viaţa celor
credincioşi şi anume: „Dumnezeu poate să vă umple cu orice har…” Se cere însă o condiţie,
pentru ca un vas să poată fi umplut: să nu fie acoperit sau întors cu gura în jos.

Ca vase ale Sale, Dumnezeu vrea să ne umple necurmat cu orice har, pentru ca acest har să-l
putem împărţi şi celor care încă nu cunosc drumul mântuirii şi celor mântuiţi. Dar dacă vasul
vieţii noastre este întors în jos, spre cele pământeşti sau acoperit cu vreun păcat sau stare rea,
harul care vine de la Dumnezeu, se prelinge pe lângă noi, lăsându-ne goi. Un vas astupat poate fi
cufundat în mare şi tot gol va rămânea.

Partea lui Dumnezeu este să ne dea necurmat harul Său, iar partea noastră este să vrem să primim
acest har, adică să avem mereu vasul vieţii noastre întors spre Dumnezeu şi neacoperit cu nimic
din ceea ce este pământesc.

„Harul se dă foarte repede”, zice sf. Chirii al Ierusalimului, dar să fie cine să-l primească. Zice el
mai departe: „Lucrul lui Dumnezeu este de a da harul, iar al tău de a-l lua şi a-l păstra.”

„Harul nu se învecheşte niciodată”, spune sf. Maxim Mărturisitorul.

„Şi Dumnezeu poate să vă umple cu orice har, pentru ca, având totdeauna în toate lucrurile din
destul, să prisosiţi în orice faptă bună.!

Dumnezeu nu ne cere nimic, până ce, mai întâi, nu ne dă totul din belşug. Din aceea ce ne dă El,
ne spune, apoi, să prisosim în orice faptă bună.

Faptele noastre bune sunt, de fapt, harul lui Dumnezeu, care umple vasul vieţii noastre. Din acest
har trăim noi şi putem face bine şi altora.

Harul lui Dumnezeu ne întăreşte, ne hrăneşte şi lucrează în noi orice faptă bună. Dărnicia este un
rod al harului sfânt care ne-a umplut fiinţa. Şi cu cât dăruim mai mult din bunurile noastre, cu
atât ni se măreşte şi ni se împrospătează averea. „Dărnicia – spune o veche carte – păstrează
averea agonisită ca şanţul de scurgere apele îngrămădite în albia unui lac.”
„Dumnezeu poate să vă umple cu orice har, pentru ca, având totdeauna în toate lucrurile din
destul, să prisosiţi în orice faptă bună.”

În timpuri de boală şi locuri unde este boală, oamenii se silesc să-şi întărească trupul prin hrană
bună şi caută astfel ca prin mâncare sănătoasă, să ţină boala departe de ei. În privinţa aceasta, ei
lucrează cu înţelepciune. La fel se cade să lucrăm şi pentru sufletele noastre.

Dacă până şi aerul pe care-l respirăm pare îmbâcsit de greşeli şi de păcate, trebuie să fim cu
îndoită băgare de seamă la cele ce auzim şi la locurile unde mergem.

Păcatul se strecoară atât de pe nebăgate de seamă şi atât de ucigător ca microbul ciumei, şi de

aceea se cade să fim cu luare aminte ca să rămânem cât mai departe de prilejurile şi de ispitele de
a păcătui. Trebuie să trăim mai aproape de Dumnezeu, să ne hrănim mai mult cu Hristos şi să
căutăm mai mult Duhul Său decât altădată, ca să fim întăriţi împotriva primejdiilor.

Atunci vom fi tari împotriva ispitelor şi a patimilor, şi cu toate că mii de oameni pot să cadă
lângă noi, moartea duhovnicească nu se poate apropia de noi. A te întări în Domnul este cel mai
bun mijloc de apărare împotriva relelor din timpul nostru şi împotriva primejdiilor din partea
celor ce ne înconjoară.

Slăvit să fie Domnul, pentru minunatul Său Cuvânt, care ni l-a dat şi astăzi.

2 Corinteni 9 : 9

Izvorul nu ţine pentru sine apa, ci pentru cei însetaţi, şi nici soarele nu păstrează căldura şi
lumina spre folosul său, ci totul este pentru binele şi viaţa altora.

Aşa este Dumnezeu: tot ce are El, aparţine făpturilor Sale. Plăcerea şi bucuria Lui este să
dăruiască încontinuu. Şi aşa cum este DUMNEZEU, sunt şi adevăraţii Săi copii. Ei tot ce au:
bunuri pământeşti şi bunuri duhovniceşti, au numai ca să dea celor care sunt în nevoie.

Ce stare poate fi mai fericită, decât să fii o conductă aşezată în Marele Izvorul harului –
Dumnezeu – ca, prin tine, să-Şi reverse El, spre toţi cei însetaţi, apele mântuirii Sale! Harul Său
cel nespus de felurit, este nu pentru a fi ţinut, ci pentru a fi împrăştiat la cei care au nevoie: „A
împrăştiat, a dat săracilor…” Dar EL are nevoie de vase, de conducte, prin care să-Şi împrăştie
harul. Eşti tu gata să faci slujba aceasta?

Tot ce ai pe lângă tine, răscumpăratule al lui Dumnezeu, ai numai pentru a da mai departe. Nimic
nu ai pentru a păstra în chip egoist. Priveşte mereu la izvorul cu apă limpede, priveşte mereu la
soarele care te luminează şi te încălzeşte, şi învaţă ca să fii şi tu la fel.

Numai prin faptul că dăruieşti, trăieşti. Inima trăieşte numai pentru că trimite mai departe sângele
pe care-l primeşte.

„A împrăştiat, a dat săracilor, neprihănirea lui rămâne în veac.”

Eşti neprihănit numai în măsura în care dai. Neprihănirea ta rămâne în veac, numai pe baza
dărniciei lui Dumnezeu şi a dărniciei tale, pentru că nu dai din ceea ce eşti tu, ci din ceea ce este
Dumnezeu, din ceea ce ţi-a dăruit El.

Zice sf. Ioan Gură de Aur: „împrăştie banii, ca să aduni dreptatea (neprihănirea). Căci dreptatea
nu vrea să fie împreună cu banii, ci prin ei, dar nu cu ei ne va sta în faţă.”

Fii cu băgare de seamă la ceea ce ţi-a dăruit Dumnezeu.

2 Corinteni 9 : 10

Tot ce este bun pe pământ, este darul lui Dumnezeu.

Dacă nu şi-ar deschide Dumnezeu mâna, n-ar fi nici un fel de sămânţă a vieţii pe planeta noastră.
De la om până la cel mai neînsemnat fir de iarbă, toată această scară a vieţii, îşi are izvorul în
Dumnezeu.

Aşa stând lucrurile, cu ce te lauzi tu omule? Ai tu ceva bun care să fie numai al tău, fără să fi
primit nimic din afara ta?

Eşti semănător şi te lauzi cu frumosul ogor, răsărit în urma muncii tale? De unde ai sămânţa? De
unde ai avut apă să uzi ogorul, vânt să-l facă să rodească şi soare să-l coacă? De unde ai avut
sănătatea şi puterea cu care să-l munceşti? Dacă nu cumva ţi-i stricată mintea, judecă sincer şi
vei descoperi adevărul. Îl vei descoperi pe Dumnezeu, care ţi-a dăruit totul şi căruia I Se cuvine
toată lauda, cinstea şi închinăciunea, acum şi în vecii vecilor.

Dacă tot ce ai este darul lui Dumnezeu, fii şi tu mai departe, purtătorul acestui dar. Du-l înainte,
ca să se bucure şi alte fiinţe de el. Munca ta să uşureze mersul bunurilor pământeşti şi
duhovniceşti la toţi cei care sunt în nevoi.

„Nu fi la luat, cu mâinile înainte, iar la dat cu ele strânse” – glăsuieşte cea mai veche carte
creştină după Noul Testament (Didahiile – învăţătura celor doisprezece apostoli).

„Dărnicia, folosinţa şi pierderea – spune o altă veche carete – sunt cele trei stări ale bogăţiei; cine
nu dă nici nu se foloseşte. Aceluia îi rămâne starea a treia.”

La înmormântarea unui mare bogătaş din America (New York), nici un cuvânt de mulţumire nu i
s-a adus, ci numai blesteme. Zi şi noapte el se străduia să ajungă cel mai bogat om din ţara sa. De
nimic nu ţinea seama, era grosolan, rece şi aspru. Din vina lui un prieten s-a sinucis, iar pe altul
l-a dus la cerşetorie. El nu cunoştea decât o singură plăcere: aur, aur. Aşa a murit: un blestem
pentru alţii.

Cu totul altfel a murit într-un azil o femeie bătrână de 80 de ani, care şi-a dat cel din urmă bănuţ
pentru cei nevoiaşi şi pentru răspândirea Evangheliei. Ea adunase bani în cinci cutii pentru cinci
localităţi de răspândire a Evangheliei, jertfind tot ce-a avut.
Câte nevoi sunt în jurul nostru! Oamenii pier pe veci din pricina zgârceniei noastre.

Fratele meu, nu te mai socoti atâta! Fii totdeauna gata să dai! Căci în îmbrăcămintea cu care vei
fi îngropat, nu vei găsi nici un ban din aceia pe care i-ai pus deoparte pentru tine. Cu atâta vei
rămânea cu cât ai dat.

Dumnezeu îţi binecuvântează mâna cu care ai dat şi face să se înmulţească bunurile tale.

„… Vă va da şi vă va înmulţi şi vouă sămânţa de semănat şi va face să crească roadele

neprihănirii voastre.”

Dumnezeu face să se înmulţească harul, pentru ca să putem prisosi în orice faptă bună. Roadele
neprihănirii noastre cresc numai în măsura în care împărţim bunurile noastre pământeşti şi
duhovniceşti.

Dacă neprihănirea noastră nu poartă roade, vina este numai una: n-am fost darnici.

Zice sf. Ioan Gură de Aur: „Dacă Dumnezeu dă roadă şi celor ce seamănă în pământ, apoi cu cât
mai mult va da roadă celor ce cultivă cerul.”

Doamne Isuse, Mântuitorul meu, îţi mulţumesc că m-ai mântuit, prin jertfa Ta cea mare. Îţi
mulţumesc că m-ai chemat în lucrarea Ta. Doresc fierbinte să am totdeauna o inimă ca a Ta, gata
pentru dăruire. Prin harul Tău, dă-mi necurmat această inimă, ca să crească roadele neprihănirii
în mine, spre slava Ta şi spre propăşirea lucrării Tale pe pământ, amin.

2 Corinteni 9 : 11

Dumnezeu ne îmbogăţeşte în toate privinţele numai cu un singur scop: să îmbogăţim la rândul

nostru pe alţii.

Dumnezeu ne dă ca să ne facă darnici, nu zgârciţi.

Darul dărniciei trebuie căutat măcar tot atât de stăruitor cât se caută înţelepciunea şi trebuie
dezvoltat măcar tot atât cât se dezvoltă vorbirea în adunare.

Dar, cu mâhnire trebuie să spunem că lucrurile nu stau chiar aşa. Când e vorba de strâns ajutoare
pentru nevoiaşi sau pentru lucrarea Evangheliei, totul merge greu.

Un candidat la funcţia de ofiţer de miliţie (poliţie) a fost întrebat: „Ce ai face dacă ai avea de
risipit o mulţime? – Aş începe să fac o colectă.

Desigur, aceasta este o glumă, dar cu un sâmbure de adevăr şi cu un înţeles adânc pentru creştini.

Aşa cum trebuie să creştem în credinţă şi în dragoste, trăind practic credinţa şi dragostea, tot aşa
trebuie să creştem şi în privinţa dărniciei. Şi nu putem creşte decât practicând-o.
Cu cât practicăm dărnicia, cu atât ne îmbogăţeşte Dumnezeu mai mult, ca s-o putem împlini mai
bine şi mai frumos.

Mâinile săracilor în care punem darul nostru, sunt punga lui Dumnezeu. În această pungă ne sunt
păstrate toate bunurile noastre, dăruite ca să le avem în veşnicie, fără teama hoţilor sau a ruginii.

„În chipul acesta veţi fi îmbogăţiţi în toate privinţele, pentru orice dărnicie, care, prin noi, va
face să se aducă mulţumiri lui Dumnezeu.”

Darul pe care-l dau, măreşte slava lui Dumnezeu, prin mulţumirile pe care I le aduc cei cărora le-
am dat. Când ştiu că prin aceasta se slăveşte numele lui Dumnezeu şi I Se aduc mulţumiri ca
jertfă, trebuie să fiu mai puternic îndemnat la dărnicie, dacă iubesc cu adevărat pe Dumnezeu.

2 Corinteni 9 : 12

Dărnicia este binecuvântată din orice latură, şi poartă în sine viaţă, bucurie şi mulţumiri către
Dumnezeu, atât dintr-o parte cât şi din alta.

Prin dărnicie, lucrarea Evangheliei pe pământ câştigă cele mai multe roade. Este darul Duhului
Sfânt (1 Cor. 12:28), care îngrijeşte şi păstrează şi vasul de lut (trupul) şi comoara din el (firea
nouă – Hristos, 2 Cor. 4:7).

Dărnicia acoperă nevoile sfinţilor şi este o pricină de mulţumire către Dumnezeu.

Dacă prin darul meu aplec o fiinţă înaintea lui Dumnezeu ca să-l aducă mulţumiri, am împlinit
cea mai sfântă slujbă. Ce poate fi mai frumos, mai înălţător şi mai folositor ca aceasta? Nimic
nu-L bucură pe Dumnezeu mai mult, decât atunci când vede o făptură aplecată înaintea Lui, cu
mulţumire şi închinare. Când făptura se apleacă spre Creator, se naşte fericita unitate pe care o
doreşte Dumnezeu şi care va fi atmosfera Casei lui Dumnezeu în veşnicia care vine.

Zice sf. Ioan Gură de Aur: „Omul e mare lucru! Omul milostiv şi darnic însă e un lucru şi mai
mare.” Tot el zice mai departe: „Dacă din milă şi din iubire de oameni Dumnezeu S-a făcut om,
ba încă S-a înduplecat de a deveni rob, cu atât mai mult pe robi îi va introduce în camera
locuinţei Sale.”

Mila şi dragostea L-au aplecat pe Dumnezeu spre oameni; mila şi dragostea să ne călăuzească şi
pe noi în toată umblarea noastră pe pământ, ca să fim cât mai folositori fraţilor şi tuturor
semenilor noştri.

Mila şi dragostea ne fac asemănători cu Dumnezeu şi cu Domnul Isus. Numai mila şi dragostea
se pot dărui cu adevărat, fără să se gândească la răsplată.

2 Corinteni 9 : 13

Orice pas spre împlinirea chemării noastre de copii ai lui Dumnezeu, în lumea păcatului, adică de
mărturisitori ai Evangheliei, este o dovadă că mântuirea pe care am primit-o de la Domnul Isus,
prin credinţă, este o realitate. Şi avem mereu-mereu nevoie de dovezi în faţa oamenilor, pentru ca
ei, prin noi, să se apropie de Mântuitorul Hristos, ca să fie mântuiţi şi să-i dea slavă.

Oamenii văd credinţa noastră din faptele noastre, din trăirea noastră. Mărturisirea pe care o
spunem cu gura, este primită numai dacă poartă pecetea sau dovada faptelor.

„Teoria care nu este dovedită prin fapte, este falsă” – spune Aristotel, filozof grec din vechime.

„Aşa că dovada dată de voi prin ajutorul acesta, îi face să slăvească pe Dumnezeu pentru
ascultarea pe care mărturisiţi că o aveţi faţă de Evanghelia lui Hristos.”

Creştinii din Corint, prin ajutorul dat sfinţilor săraci, au dat dovadă că trăiesc ceea ce mărturisesc
din Evanghelia Domnului Hristos şi, afară de aceasta, au fost o pricină de mulţumire către
Dumnezeu şi de slăvire a Numelui Său.

Pentru două lucruri mulţumesc şi dau slavă lui Dumnezeu, credincioşii care au primit ajutor:
întâi pentru că fraţii lor sunt supuşi Evangheliei şi, în al doilea rând, pentru că prin dărnicia
aceasta s-a arătat mai frumoasă şi s-a desăvârşit părtăşia lor.

Tot ce duce la proslăvirea Numelui lui Dumnezeu şi la întărirea unităţii frăţeşti, bucură inima lui
Dumnezeu şi face să rodească şi mai mult lucrarea Lui pe pământ.

Să căutăm ca prin tot ce avem: bunuri pământeşti şi bunuri duhovniceşti, să se proslăvească

Dumnezeu şi să se întărească dragostea între fraţi. Prin aceasta dovedim că ne-am înţeles
chemarea noastră pe pământ.

2 Corinteni 9 : 14

E un privilegiu deosebit, pentru slujitorul lui Dumnezeu, să fie obiectul rugăciunii sfinţilor, adică
a altor creştini. De câte pericole şi greşeli poate fi păzit, din pricina acestei mijlociri.

Darea să fie obiectul rugăciunii altora, slujitorul lui Dumnezeu, adică orice creştin adevărat,
trebuie să-i ajute cu tot ce are el din partea lui Dumnezeu: bunuri pământeşti şi bunuri
duhovniceşti.

Dacă vrei să primeşti, trebuie să dai mai întâi. Şi dai nu din ale tale, ci din ceea ce primeşti şi tu
de la Dumnezeu – Izvorul oricărui bun.

Bunurile lui Dumnezeu trebuie să circule continuu, şi fiecare credincios trebuie să fie un vas
deschis prin care să poată circula aceste bunuri. Ele sunt un fel de „sânge” care păstrează viaţa
întregului Trup al lui Hristos. Ce s-ar întâmpla cu trupul omului, dacă un mădular n-ar da mai
departe sângele primit? E lesne de înţeles: moartea mădularului şi chiar a trupului.

Fraţii din Corint erau obiectul rugăciunii sfinţilor, adică a credincioşilor cărora ei le trimiteau
ajutoare. Dărnicia lor trezise duhul rugăciunii, al dragostei, al mulţumirii şi al laudei lui
Dumnezeu în aceşti sfinţi.
Binecuvântată este dărnicia! Ea aduce cu sine o mulţime de bunuri dumnezeieşti! Este
deschizătoarea zăgazului harului lui Dumnezeu.

Câtă nevoie este de rugăciune şi de dragoste!

„Şi-i face să se roage pentru voi, şi să vă iubească din inimă…”

Fraţii mei, dacă facem să circule bunurile pe care noi le-am primit de la Dumnezeu, vom primi
alte daruri din partea celor cărora le-am dat.

Vom fi cuprinşi în rugăciunile şi dragostea lor, iar Numele lui Dumnezeu va fi mai înălţat şi
slăvit.

2 Corinteni 9 : 15

Cel mai mare DAR pe care ni l-a dat nouă Dumnezeu, este Fiul Său, ISUS HRISTOS. Fără
Domnul Isus – Preţul răscumpărării noastre, toate celelalte daruri nu au nici o valoare. Cu El însă
totul primeşte valoare şi frumuseţe.

Iată de ce, pe altarul vieţii noastre, trebuie să ardă necurmat jertfa de mulţumire pentru
Dumnezeu, care ne-a adus un astfel de DAR. În adevăr, numai cine a primit (a vrut să primească)
prin credinţă, acest mare DAR are motiv de necurmată mulţumire faţă de Dumnezeu Tatăl.

Pentru noi, răscumpăraţii Săi, Persoana Domnului Isus Hristos este VIAŢA noastră. Pe lângă
celelalte daruri, darul vieţii este cel mai mare.

„Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, pentru darul Lui nespus de mare.”

Aşa cum nu uităm să mâncăm într-o zi, cum nu uităm să respirăm şi cum nu uităm să deschidem
ochii ca să privim lumina, aşa nu trebuie să uităm mulţumirea şi recunoştinţa faţă de Dumnezeu,
de la care primim toate darurile.

Închină-te şi mulţumeşte necurmat lui Dumnezeu – iată datoria ta cea mai mare, credinciosule,
fratele meu. Toate celelalte lucruri bune pe care le faci în viaţă, dacă nu se află în fruntea lor
mulţumirea şi închinarea faţă de Dumnezeu, nu au putere şi frumuseţe.

Mulţumirea şi închinarea sunt lumina în care trebuie făcute toate celelalte lucruri.

„Cine aduce mulţumiri ca jertfă, acela Mă proslăveşte.” – zice Domnul. (Psalm. 50:23).

Adevărat scrie sf. Ioan Gură de Aur: „Nu e cu putinţă de a sluji lui Dumnezeu cu mulţumire,
dacă nu-l mulţumim pentru toate: şi pentru încercări şi pentru viaţă liniştită.”

Numai dacă trăim o viaţă creştină normală, nu uităm jertfa zilnică: mulţumirea pentru toate
lucrurile, pentru că toate – şi cele ce ne plac şi cele ce nu ne plac – sunt darul lui Dumnezeu, spre
desăvârşirea şi fericirea noastră veşnică.
2 Corinteni 10 : 1

Adunarea creştină din Corint scăpase de un pericol: anumite păcate care pătrunseseră în mijlocul
ei (vezi 1 Cor. 5), şi acum era ameninţată de un nou pericol: anumiţi oameni care strecurau
învăţături străine de Evanghelia lui Hristos şi care subminau autoritatea marelui apostol Pavel. Ei
se dădeau drept „apostoli”, dar erau „apostoli mincinoşi” – aşa cum îi numea sf. Pavel. (cap.
11:13).

Când era cu trupul în mijlocul corintenilor, sf. ap. Pavel se purta blând, smerit şi cu dulceaţă în
vorbirea lui, căutând să fie cât mai asemănător cu Domnul Isus, ca să poată pătrunde Cuvântul
Evangheliei în inimile lor. Chiar când vedea abateri în purtarea lor, nu-i mustra cu asprime. Când
însă era departe cu trupul de ei le trimitea scrisori, era plin de îndrăzneală şi mustra toate stările
lor rele.

Această purtare a lui – de aproape şi de departe – avea în vedere numai binele duhovnicesc al
acestor creştini, desăvârşirea stării lor, ca să ocupe cu vrednicie locul ce li se cuvenea în Trupul
lui Hristos – Biserica universală.

„Eu, Pavel, vă rog, prin blândeţea şi bunătatea lui Hristos, – eu, cel „smerit când sunt de faţă în
mijlocul vostru, şi plin de îndrăzneală împotriva voastră, când sunt departe.”

Blândeţea şi asprimea, ca metode de lucru pe ogorul Domnului, trebuie întrebuinţate strict sub
călăuzirea Duhului Sfânt.

Să nu punem balsam pe o umflătură care trebuie tăiată cu bisturiul Cuvântului lui Dumnezeu şi
să nu tăiem, cu acest bisturiu, într-o rană care are nevoie de balsam.

Dacă suntem cu totul predaţi Domnului Isus, dacă inima noastră arde numai pentru împlinirea
voii şi lucrării Lui, nu vom greşi niciodată în folosirea metodelor de lucru. Să fim totdeauna
atenţi la călăuzirea Duhului.

Nu poate fi socotită purtare firească din partea slujitorului lui Dumnezeu, când mustră cu
asprime o stare rea a unui credincios sau a unei adunări, după cum nu poate fi socotită purtare
duhovnicească atunci când foloseşte numai blândeţea faţă de un rău, care trebuie

Îndreptat. Duhul Sfânt este cel care stabileşte dreapta purtare a slujitorului lui Dumnezeu. Totuşi
oricare ar fi starea unui frate sau a unei adunări creştine, mai potrivită este la început blândeţea,
pentru îndreptare decât mustrarea aspră. Dacă răul nu poate fi stârpit prin blândeţe atunci să se
întrebuinţeze asprimea. Dar, repet, Duhul Sfânt este Cel care trebuie să dea îndemn pentru o
metodă de lucru sau pentru alta.

2 Corinteni 10 : 2

Niciodată, Dumnezeu, nu întrebuinţează cu plăcere asprimea sau pedeapsa, ca mijloc de

îndreptare a copiilor Săi. Dar dacă trebuie, face şi acest lucru. Pentru vindecarea bolii se
întrebuinţează toate mijloacele. Ultimul mijloc este operaţia, adică tăierea cu bisturiul a locului
bolnav. E dureros acest ultim mijloc, dar dacă apărarea vieţii îl cere este întrebuinţat.

Sf. ap. Pavel, ca şi Dumnezeu, al cărui slujitor credincios era, căuta pe toate căile să fie blând şi
smerit în lucrarea sa de creştere şi călăuzire în viaţa cea nouă a credincioşilor, pe care i-a născut
el în Hristos, prin Evanghelie, (vezi 1 Cor. 4:15). Dar dacă nevoia cerea, atunci întrebuinţa şi
asprimea. Din pricina aceasta, unii vrăjmaşi ai lui, îl acuzau că lucrează prin firea pământească.

Cu câtă neplăcere întrebuinţa el asprimea, ca metodă de lucru! Ar fi vrut să fie aspru numai cu
vrăjmaşii Evangheliei, şi nicidecum cu fraţii lui iubiţi. De aceea zice: „Vă rog, dar, să nu mă
faceţi ca atunci când voi fi de faţă, să alerg cu hotărâre la îndrăzneala aceea, pe care am de
gând s-o întrebuinţez împotriva unora, care îşi închipuiesc că noi suntem mânaţi de firea
pământească.”

Ca să fie grădina frumoasă, trebuie curăţită mereu de tot ce este străin, de toate buruienele. Aşa şi
în viaţa noastră duhovnicească. Când cresc buruieni, sau când se usucă vreo creangă, Marele
Grădinar – Dumnezeu, ia sapa sau cuţitul şi taie tot ce-i rău. Şi lucrul acesta îl face fie direct fie
prin slujitorii Săi. Să rămânem liniştiţi, când Marele Grădinar curăţă grădina vieţii noastre. El
vrea să ne-o facă mai frumoasă şi mai roditoare.

2 Corinteni 10 : 3

În original şi în alte traduceri mai apropiate de original, versetul acesta este astfel: „Măcar că
trăim în trup, nu ne luptăm trupeşte.” Deci firea pământească despre care este vorba aici, este
trupul.

Cel credincios Domnului Isus, în urma naşterii din nou, prin credinţă, are în el o nouă făptură
(fire), din Dumnezeu, care este adevărata lui persoană. Această făptură nouă nu are, deocamdată,
un trup al ei, ci se foloseşte de trupul de carne, plin de slăbiciuni. De aceea, în mersul, lupta şi
lucrarea lui, credinciosul are multe abateri şi înfrângeri. Dar, cu cât făptura cea nouă creşte, cu
atât are putere mai mare să ţină sub stăpânirea ei trupul de carne, făcându-l, prin lucrarea
Duhului Sfânt, un templu al lui Dumnezeu. (1 Cor. 3:16).

„Măcar că trăim în firea pământească (trupul), totuşi nu ne luptăm călăuziţi de firea

pământească.” (trupul).

Sf. ap. Pavel trebuie să fi avut o purtare simplă, omenească, fără pretenţie de înger. De aceea,
făţarnicii, îl acuzau că e mânat de „firea pământească.” (trupul). El însă, în smerenia lui, spunea
că nu luptă trupeşte (călăuzit de firea pământească), ci, dimpotrivă, luptă să se dezbrace de tot
ce-i firesc, ca să poată împlini voia şi lucrarea lui Dumnezeu.

Dacă sf. Pavel, care era un vas ales al lui Dumnezeu, trebuia să vegheze şi să se dezbrace
necurmat de toate pornirile trupului, ca să nu târască lucrarea lui Dumnezeu într-o stare firească,
cu cât mai mult noi, care nu suntem la înălţimea lui, trebuie să veghem şi să luptăm împotriva
tuturor pornirilor fireşti, ca să nu ne pomenim în afara hotarului lui Dumnezeu, hotarul Duhului.
Să nu uităm nici o clipă, că făptura cea nouă este purtată într-un trup străin; de aceea trebuie s-o
hrănim necurmat cu Pâinea cea vie a

Cuvântului lui Dumnezeu, pentru ca să fie puternică şi să supună trupul, ducându-l pe calea cea
strâmtă a sfinţeniei.

Toate luptele noastre, ca urmaşi ai Domnului Isus, ca răscumpăraţi ai Săi, trebuie contopite în
unica luptă a credinţei, sub călăuzirea Duhului Sfânt. Numai aşa nu suntem în primejdia de a
lupta pentru trup sau pentru o cauză străină de Dumnezeu.

2 Corinteni 10 : 4

Adevăratul creştin este o fiinţă, care nu are nimic al său, ci totul este darul lui Dumnezeu în el.

Darul vieţii celei noi l-a făcut copil al lui Dumnezeu. L-a făcut apoi lucrător împreună cu
Dumnezeu pe ogorul Evangheliei, primind din partea Duhului Sfânt uneltele trebuincioase
acestei slujbe. Dar nu numai atât, ci l-a făcut un ostaş, un luptător neînfricat în lupta cea bună a
credinţei, primind arme duhovniceşti cu care să poată înfrânge pe toţi vrăjmaşii.

Copil al lui Dumnezeu, lucrător al lui Dumnezeu, ostaş al lui Dumnezeu – acesta este creştinul
adevărat. Şi uneltele de lucru şi armele de luptă, toate sunt date de Dumnezeu, prin Duhul Sfânt,
ca să poată fi destoinic şi biruitor în orice lucrare şi luptă sfântă. Şi uneltele şi armele sunt
duhovniceşti, nesupuse firii pământeşti (trupului sau materiei).

În lucrarea şi în lupta duhovnicească pe care le are de dus creştinul, nimic firesc nu poate
întrebuinţa: nici înţelepciune firească, nici putere firească, nici dragoste firească, nici arme
fireşti. Tot ce este firesc strică lucrării lui Dumnezeu şi împiedică biruinţa în lupta cea sfântă.

Sf. ap. Pavel, ca un om adânc duhovnicesc desăvârşit de predat Domnului şi care umbla
necurmat sub călăuzirea Duhului Sfânt, în lupta pe care o ducea, nu avea nimic din cele ale firii
pământeşti. El putea să zică fără nici o reţinere: „Căci armele cu care ne luptăm noi, nu sunt
supuse firii pământeşti, ci sunt puternice, întărite de Dumnezeu ca să surpe întăriturile.”

Toate înfrângerile pe care le avem pe calea şi în lupta credinţei vin de aici: amestecăm ce este
duhovnicesc cu ce este firesc, iar amestecătura duce totdeauna la pagube mari duhovniceşti.

Suntem tari şi biruitori numai când rămânem sub călăuzirea Duhului Sfânt şi când întrebuinţăm,
în lupta credinţei, numai arme duhovniceşti. Adevărul, neprihănirea, râvna Evangheliei, scutul
credinţei, coiful mântuirii, sabia Duhului, care este Cuvântul lui Dumnezeu şi rugăciunea, iată o
parte din armele lui Dumnezeu, pe care trebuie să le folosească ostaşul Domnului – creştinul
adevărat, (vezi Efes. 6:13-18). Numai cu aceste arme poate să surpe toate întăriturile
vrăjmaşului.

Zice sf. Ioan Gură de Aur: „Nimic comun să nu ai cu pământul şi atunci nu vei avea nici o
greutate spre a-l birui.”
Cu cât suntem mai duhovniceşti, cu atât suntem mai biruitori şi mai roditori.

Cei duhovniceşti sunt oamenii de încredere ai lui Dumnezeu, sunt bucuria şi plăcerea Lui.

2 Corinteni 10 : 5

În marea luptă pe care o duce Satana împotriva omului, ca să-l abată de la adevărata cunoaştere a
lui Dumnezeu, îşi îndreaptă puterile spre mintea lui, ca s-o strice şi să-i schimbe calea.

În mintea omului ridică Satana toate întăriturile lui şi de aici dă el cele mai puternice atacuri,
pentru câştigarea bătăliei. Căci de hotărârile minţii atârnă şi simţurile omului şi acţiunile
(lucrările) lui.

Ori de câte ori este vorba despre inimă în Sfânta Scriptură, se înţelege mintea omului unită cu
sentimentele (simţurile) lui.

Mintea este sediul sau tribunalul vieţii omului, unde se judecă totul şi se iau hotărâri. Fără acest
tribunal, toate celelalte părţi ale omului sunt sortite morţii.

Şi Dumnezeu şi Satana caută să câştige mintea omului.

Satana prin păcat strică sau îmbolnăveşte mintea, ca omul să nu mai poată cunoaşte calea
adevărului. Necunoscând această cale, el este sortit pieirii. Orice păcat îmbolnăveşte mintea.

Dumnezeu vrea să vindece mintea omului, prin izbăvirea lui de sub puterea păcatului, şi cu minte
sănătoasă, apoi, să cunoască adevărul, care-i poate da mântuirea şi fericirea veşnică.

„Noi răsturnăm izvodirile minţii şi orice înălţime, care se ridică împotriva cunoştinţei lui
Dumnezeu; şi orice gând îl facem rob ascultării de Hristos.”

În mintea oricărui om, chiar celui mai credincios şi mai sfânt, se pot ridica gânduri rele,
potrivnice lui Dumnezeu. Deci, mare grijă asupra gândurilor.

Sf. ap. Pavel, cunoscând marea însemnătate a gândului, scrie limpede: „…Orice gând îl facem
rob ascultării de Hristos.”

Nici mai mult nici mai puţin, ci rob. Gândul trebuie făcut rob, căci liber fiind, într-o lume
păcătoasă, nu poate să asculte de Hristos şi de calea sfinţeniei şi a adevărului.

De la gând pleacă aproape toate greşelile noastre, căci gândul e maşina, unde se pregăteşte
păcatul încetul cu încetul; tot gândul este cel din urmă loc de scăpare al păcatului, fortăreaţa, în
care se retrage el, când e biruit şi de unde e foarte greu să-l dai afară. Câţi creştini nu sunt, care
au biruit păcatul, în fapte şi în vorbe, dar care, înăuntrul lor, sunt încă robi ai lui! O mulţime de
gânduri de mândrie, de osândă, de deznădejde, de îndoială, de lăcomie şi de pizmă ne otrăvesc
viaţa. Bineînţeles, nu totdeauna le putem împiedica de a ne străbate cugetul, însă le putem opri
de a se înrădăcina şi a locui în noi. Şi cel mai bun mijloc pentru aceasta e să le supunem
cercetării lui Hristos, rugându-L să ne scape de cele ce sunt potrivnice voii Lui sfinte şi făcând
toate lucrurile la lumina şi sub privirea Sfântului Său Duh.

Câteva din gândurile sf. părinţi, ne vor ajuta să înţelegem şi mai bine versetul de mai sus.

Sf. Ioan Gură de Aur: „După cum trupul se păcătoşeşte prin stricăciune, tot aşa şi sufletul se
mânjeşte de gânduri diavoleşti, de păreri rătăcite, de cugetări nesăbuite.”

Ava Moise: „Căci precum moara, câtă vreme e mişcată de apă, nu se poate opri de la sine, dar stă
în puterea morarului să macine grâu sau neghină, tot astfel şi cugetarea nostră, fiind mereu în
mişcare, nu

poate sta fără gânduri, dar stă în puterea noastră să gândim cele duhovniceşti sau cele fireşti.”

Ilie Ecdicul: „Precum se ascund stelele când răsare soarele, aşa se sting gândurile când se
întoarce mintea spre Domnul şi împărăţia Sa.”

Isichie Sinaitul: „Precum fără corabie nu e cu putinţă a trece marea, aşa fără chemarea lui Isus
Hristos e cu neputinţă a izgoni momeala gândului rău.”

Sf. Macarie cel Mare: „Când noi nu dormim şi nu dăm gândurilor noastre dezordonate nici un
fel de hrană, ci ostenim mintea cu voinţa noastră şi constrângem gândurile noastre spre
Dumnezeu, atunci şi Domnul va veni desigur cu voinţa Sa la noi şi ne va strânge la Sine cu
adevărat.”

Sf. Tihon: „Stinge scânteia până n-a devenit flacără, şi ucide pe vrăjmaş până când e mic.”

Evagrie Monahul: „Gândurile le-a dat Domnul, omului, ca pe nişte oi, păstorului bun… l-a mai
dat pe lângă acestea şi lege după care să păzească oile, loc de verdeaţă, apă de odihnă, caval şi
toiag. Şi i-a rânduit să se hrănească şi să se îmbrace de la această turmă, iar la vreme să-i adune
fân. Căci zice Cuvântul: „Cine păstoreşte turma şi nu mănâncă din laptele ei?” Credinciosul
trebuie să păzească turma zi şi noapte, ca nu cumva să fie răpit vreun miel de fiarele sălbatice,
sau să-l ia tâlharii… Dacă un gând de ură, de lăcomie, de desfrânare, etc. se învârte în noi, să
ştim că o fiară l-a luat pe el… Să păzim oile sub muntele Sinai, ca Domnul Dumnezeul părinţilor
noştri să ne cheme din rug şi pe noi şi să ne dăruiască înţelepciunea semnelor şi minunilor.”

„Noi răsturnăm izvodirile minţii şi orice înălţime, care se ridică împotriva cunoştinţei lui
Dumnezeu…”

Încurcându-i mintea omului, prin învăţături şi căi rătăcite, Satana s-a arătat ca duşman al lui
Dumnezeu, care, în dragostea Lui, caută să aducă mântuirea şi fericirea făpturilor Sale căzute.
Acest duşman, ştiind mai dinainte planul lui Dumnezeu de mântuire, a căutat să imite şi să
falsifice adevărurile sfinte, înainte ca ele să fie date omului. E o izvodire a minţii lui, o întăritură,
care se ridică împotriva cunoştinţei lui Dumnezeu.
Cu privire la acest lucru, iată ce spun unii din scriitorii vechi creştini: Firmicus Maternus (sec.
4): „Satana, care ştia că Hristos va apărea în lume la „plinirea vremii” şi va introduce în
omenire, odată cu noua religie, şi tainele, a căutat să le introducă el mai înainte în celelalte
religii, pentru ca astfel creştinismul să apară ca o copie lipsită de originalitate a celorlalte
religii…Toate acestea, preaticălosul duşman al neamului omenesc, le-a transplantat din sfintele
preziceri ale proorocilor în pângăritele crime ale furiei sale.” (De errore profanarum religionum,
17:8).

Tertulian (160 – 240): „Desigur, sunt imitate chiar şi lucrurile sfinte în misterele idolilor de
către diavol, care deturnează adevărul, promite credincioşilor şi adepţilor săi ispăşirea de păcate
printr-o baie… Mithra înseamnă acolo în frunte pe oştenii săi, celebrează şi pâinea ablaţiunii şi
reprezintă imaginea învierii.” (De prescription, 40).

Sf. Iustin Martirul (+166): „…Cum şi în misterele lui Mithra au transmis, imitându-le demonii
cei răi.” (Apologia, 1:66).

Fraţii mei, şi în noi şi în afara noastră, să împlinim versetul acesta: „Noi răsturnăm izvodirile
minţii şi orice înălţime, care se ridică împotriva cunoştinţei lui Dumnezeu; şi orice gând îl facem
rob ascultării de Hristos.”

Dacă viaţa noastră este predată în întregime Domnului Isus Hristos, dacă ne ascundem în El ca
într-o cetate întărită, nici o metodă vrăjmaşă de luptă nu ne va putea birui.

Când vin gânduri şi îndemnuri vrăjmaşe, fie dinăuntru, fie dinafară, să le aducem înaintea
Domnului şi Mântuitorului nostru şi El le va topi cu puterea Sa.

Orice gând de al nostru, care nu vrea să devină rob ascultării de Hristos, este de la cel rău, deci
să-l alungăm îndată.

Să curăţim zilnic templul minţii noastre, răsturnând toate mesele negustorilor, care au pătruns
înăuntru.

Binecuvântat să fie Dumnezeu, care, în dragostea Lui, ne dă mereu lumină, ca să înţelegem voia
şi calea Lui. Amin.

2 Corinteni 10 : 6

Ascultarea de Dumnezeu este poarta vieţii şi a tuturor binecuvântărilor.

în măsura în care ascultăm de Dumnezeu, de Cuvântul adevărului Său, suntem fericiţi şi plini de
lumină.

Omenirea se împarte în două: fiii ascultării şi fiii neascultării.

Toţi oamenii, din pricina lui Adam, se nasc ca fii ai neascultării. Din pricina Domnului Isus
Hristos însă, cei care L-au primit, prin credinţă, ca Mântuitor personal, devin fii ai ascultării, şi
dovedesc lucrul acesta prin trăirea lor.

Neascultarea de Cuvântul lui Dumnezeu a scos pe primul om din rai, iar ascultarea îi deschide
poarta, ca să intre din nou în rai.

Ca fiu al ascultării de Dumnezeu, sf. ap. Pavel îndeamnă cu putere, pe toţi credincioşii să fie
ascultători, şi îndeosebi pe creştinii din Corint.

„Îndată ce se va săvârşi ascultarea din partea voastră, suntem gata să pedepsim orice
neascultare.”

Nu poţi să îndrepţi pe altul, câtă vreme tu eşti strâmb.

Nu are putere îndemnul tău la ascultare, dacă tu nu asculţi. Dar îndată ce se săvârşeşte ascultarea,
devii alt om. Atunci poţi să îndrăzneşti în lucrarea lui Dumnezeu, poţi întinde mâna ca să ajuţi pe
cei căzuţi în neascultare sau alt păcat, poţi rosti fără teamă şi fără nici o piedică Numele
Domnului.

Zice sf. Simeon Noul Teolog: „Acela care nu ascultă de Cuvântul lui Hristos, să nu se socotească
nici o clipă că nu s-a lepădat de El. Fiindcă orice călcare de poruncă şi orice neascultare este o
lepădare de Hristos.”

Dacă viaţa noastră-este fără roadă, dacă suntem biruiţi de anumite stări grele sau păcate, cauza
este numai una: Nu ascultăm în totul de Dumnezeu şi Cuvântul Său. Îndată ce vom săvârşi
ascultarea, totul se va îndrepta, totul se va lumina. Să încercăm!

2 Corinteni 10 : 7

Dacă suntem copii ai lui Dumnezeu, să învăţăm să privim ca Dumnezeu, ca să putem, apoi, lucra
ca Dumnezeu.

Dumnezeu nu se uită la partea dinafară a omului, adică la înfăţişare, ci priveşte înăuntru, în inimă
şi după starea inimii îl judecă. (1 Samuel 16:7).

Ca să ajungi la cunoaşterea adevărului, trebuie să priveşti totdeauna dinăuntru spre afară şi nu

dinafară spre înăuntru. Domnul Isus a privit mai întâi inima văduvei sărace şi apoi a privit darul
ei pentru templu. Inima ei mare a mărit darul mic pe care l-a dat.

Să nu fim niciodată furaţi de aparenţe (înfăţişare), căci aparenţele, de multe ori înşeală.

„La înfăţişare vă uitaţi?”

De când e lumea, oamenii se împart în două cete: unii care vor să pară altfel decât sunt, şi alţii
care nu vor să arate decât ceea ce sunt ei în adevăr.
Cei dintâi alcătuiesc marea mulţime. Oamenii aceştia sunt ocupaţi numai cu ce gândeşte lumea
despre ei. Ei vor să pară bogaţi, vor să pară înţelepţi, vor să pară creştini; ies în faţă când e rost
de oarecare foloase, dar se ascund când se simt ameninţaţi.

Abia când se apropie de Domnul Isus, un astfel de om începe să se vadă aşa cum este: făţarnic.
Atunci vede el golul din viaţa sa, căci n-a trăit cu adevărat.

Viaţa adevărată este numai în Domnul Isus Hristos; în El însă aparenţa nu-şi are locul. El a fost
smerit, ascuns, fără zgomot. Pentru El, realitatea e totul. Şi ce realitate! Sfinţenia, iubirea, viaţa
veşnică. Şi astfel, în legătură cu El, sufletul trezit părăseşte pentru totdeauna speranţa, care nu e
decât o minciună, şi îmbrăţişează realitatea şi mai ales realităţile care nu pier niciodată.

Dragul meu, ai cunoscut tu această lucrare? Trăieşti încă pentru aparenţă, sau ai pus stăpânire,
prin Domnul Isus, pe realităţile veşnice? Iată întrebări la care trebuie să răspunzi.

Cine trăieşte în Realitatea-Hristos, va recunoaşte şi în alţii această Realitate, şi atunci nu va mai

fi nici o piedică în calea părtăşiei adevărate.

2 Corinteni 10 : 8

Tot ce ne-a dăruit Dumnezeu, are în vedere un singur scop: zidirea şi înrădăcinarea sufletelor în
Hristos.

Nici un creştin adevărat nu este în afara acestei chemări. Fiecare, după darul primit din partea lui
Dumnezeu, trebuie să lucreze la cioplirea pietrelor din muntele lumii şi la zidirea lor în Templul
cel viu al lui Hristos – Biserica. În vederea acestei lucrări, orice credincios a primit tot ce-i
trebuie. Numai cine nu vrea, sau cine-i robit de o stare grea, nu poate chema sufletele la Hristos.

Şi printre credincioşi şi printre necredincioşi, slujitorul lui Dumnezeu trebuie să facă lucrarea cea
sfântă la care a fost chemat. Pe unii să-i aducă la Hristos, iar pe alţii să-i adâncească în Hristos.

Ce minunată pildă ne este sf. ap. Pavel, în această privinţă! Din toată trăirea şi lucrarea lui se
desprinde un singur Nume, o singură Persoană: HRISTOS. El stăpânea darurile pe care i le
dăduse Dumnezeu, numai în vederea zidirii sufletelor în Hristos. Şi din asta nu făcea o pricină de
laudă, ci umbla smerit şi înaintea oamenilor şi înaintea Mântuitorului şi Domnului său.

„Şi chiar dacă m-aş lăuda ceva mai mult cu stăpânirea, pe care mi-a dat-o Domnul pentru
zidirea voastră, iar nu pentru dărâmarea voastră, tot nu mi-ar fi ruşine.”

Noi, răscumpăraţii Domnului Isus, am primit de la El putere şi înţelepciune, dragoste şi milă

numai pentru zidirea sufletelor şi nicidecum pentru dărâmarea lor. Templul lui Hristos trebuie
zidit zilnic, prin tot ce ne dă Dumnezeu, prin Duhul Sfânt. Cine zideşte pe altul în Hristos, se
zideşte şi pe sine, adică se află într-o dispoziţie (stare) în care poate fi zidit şi întărit mai mult în
zidul Templului cel viu. „Cine udă pe alţii, va fi udat şi el.” (Prov. 11:25).
Nici o lucrare pe care o facem pentru alţii, în Domnul Hristos, nu rămâne fără o urmare fericită
în viaţa noastră.

Numai lucrând pentru alţii, trăim cu adevărat. Intrăm sigur pe poarta veşniciei, când ducem cât
mai mulţi împreună cu noi.

2 Corinteni 10 : 9

Adevăratul urmaş al Domnului Isus poartă pretutindeni felul de viaţă al Mântuitorului şi

învăţătorului său, înmiresmând cu pace şi încredere, cu dragoste şi blândeţe, pe orice suflet cu
care vine în legătură.

El nu înfricoşează pe nimeni, nici prin vorbă, nici prin scris, nici prin lucrări. Ţinta lui este numai
una: să netezească prin adevăr şi dragoste, drumul sufletelor spre Mântuitorul său, ca şi ele să
primească mântuire. Aceasta îi este chemarea şi caută să şi-o împlinească hotărât, mărturisind
limpede adevărul.

Prin înfricoşare nu se face niciodată o lucrare temeinică şi plăcută în acelaşi timp. Ce este zidit
sub ameninţări, se clatină la orice vânt.

Harul lui Dumnezeu nu ameninţă pe nimeni, dar atrage serios atenţia tuturor de primejdia care s-
ar putea ivi.

„…Să nu se pară că vreau să vă înfricoşez prin epistolele mele.”

Aşa scria sf. ap. Pavel. El înfăţişa adevărul despre Harul mântuirii lui Dumnezeu, dintr-o stare de
pace şi de dragoste, chiar şi atunci când se afla în situaţii deosebite.

Adevărul prezentat prin dragoste şi linişte, prinde rădăcini în suflet mai uşor şi mai adânc decât
dacă ar fi spus dintr-o altă stare.

Cine stă sub călăuzirea Duhului Sfânt va şti totdeauna cum să lucreze, ca să nu fie niciodată
blând cu minciuna şi aspru când e vorba de adevăr.

2 Corinteni 10 : 10

Sunt unii slujitori ai lui Dumnezeu, care se exprimă mai bine în scris decât în vorbă, iar alţii au
limpezime mai mult în vorbă decât în scris. Dar asta n-are mare însemnătate, ci adevărul pe care
vrei să-l spui – acesta are însemnătate. Cineva poate să se exprime frumos – prin vorbă sau scris
– fără să arate limpede adevărul, ba chiar să-l încurce, pe când altul, fără darul vorbirii sau al
scrisului, să arate adevărul simplu şi puternic.

Zice Fer. Ieronim: „Mai bine să spun adevărul în cuvinte necioplite, decât să propovăduiesc
minciuna în cuvinte alese.”
Adevărat zice şi sf. Marcu Ascetul: „A cunoaşte lucruri religioase e un lucru şi a cunoaşte
adevărul e cu totul alt lucru. Pe cât se deosebeşte soarele de lună, pe atât e mai de folos cea de a
doua decât cea dintâi.”

Adevărul dă valoare şi cuvântului şi scrisului nostru, chiar dacă unii oameni au altă părere despre
noi. Noi să nu slujim lui Dumnezeu, ca să fim admiraţi de oameni, ci să-l slujim pentru că El este
Adevărul şi Viaţa.

Şi scrisul şi cuvântul nostru trebuie să poarte adevărul limpede şi atunci vor avea greutate. Să
venim necurmat cu vasul vieţii noastre la Apa cea vie a Adevărului – Domnul Isus Hristos, şi
vom fi umpluţi până sus, spre folosul semenilor noştri şi spre slava lui Dumnezeu.

Când e vorba de scris, avem mai multă posibilitate la alegerea cuvintelor, ca să arătăm adevărul
limpede. Ceea ce scriem trebuie să fie uşor de înţeles şi greu de scris, nu greu de înţeles şi uşor
de scris. Căci aşa cum zicea cineva: „Scriem pe hârtia noastră şi tipărim pe hârtia tuturor.”

Nici scrisul, nici cuvântul să nu poarte chipul uşurătăţii, ci chipul unei gândiri adânci, care
pătrunde în Hristos.

Hristos – Adevărul este adevărata Valoare a vieţii. Cine-L are, să nu se mai teamă de – rătăcire şi
nici de sărăcie duhovnicească.

Cuvântul, scrisul şi orice lucru pe care-l facem, să arate deplin pe Hristos şi atunci totul este
desăvârşit de bine.

2 Corinteni 10 : 11

Numai armonizarea desăvârşită între vorbă şi faptă, dă putere şi valoare vieţii celui credincios
Domnului Isus. Fără această armonizare (unitate), viaţa este lipsită de roadă, de frumuseţe
duhovnicească şi de biruinţă, iar păcatul făţărniciei domneşte nestingherit în ea.

Domnul Isus a înfierat puternic pe farisei, care spuneau una şi făceau alta. „Ei zic, dar nu fac.
„Mat. 23:3).

Duhul dezbinării dintre vorbă şi faptă este un duh al diavolului, un duh care stăpâneşte puternic
lumea şi în chip deosebit lumea creştină. Cu multă dibăcie se strecoară în inimile credincioşilor
neveghetori, care, prin silinţa lor de înmulţirea cunoştinţei şi prin râvna lor de a spune şi altora,
adică de a „lucra” pe ogorul Evangheliei, uită trăirea practică a sfintelor adevăruri.

„Nu oricine-Mi zice: „Doamne, Doamne!” va intra în împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia
Tatălui Meu care este în ceruri.” (Mat. 7:21). Desigur este vorba despre cei credincioşi, despre
cei născuţi din nou, despre cei în a căror inimă Dumnezeu Şi-a scris legile Sale. (Evrei 8:10). Ei
pot împlini voia lui Dumnezeu, pentru că numai ei o cunosc. Ceilalţi oameni sunt morţi în păcat,
şi de la un mort nu poţi să ceri nimic. Credincioşii, deci, trebuie să-şi armonizeze (unească)
necurmat vorba cu fapta, ei trebuie să se ferească de duhul făţărniciei, ei trebuie să împlinească
voia lui Dumnezeu aşa cum este ea.
Sf. ap. Pavel vorbeşte despre sine că aşa cum este în vorbă şi în scris, tot aşa este şi în faptă. Şi
aceasta nu numai faţă de corinteni, ci faţă de toţi, căci acesta era felul lui de viaţă în Hristos.

Fraţii mei, să învăţăm felul de viaţă al Domnului Isus, adică vorba noastră să fie unită cu fapta.
Numai aşa suntem adevăraţi creştini, numai aşa putem să slujim cu adevărat lui Dumnezeu.

2 Corinteni 10 : 12

În noi nu este nimic vrednic de laudă. Toată fiinţa noastră, din tălpi până în creştetul capului, este
stricată de păcat.

A te lăuda singur este o amăgire pentru tine şi un lucru neplăcut în faţa altora.

Nu e frumos să te lauzi cu bunătatea, puterea şi înţelepciunea ta, chiar atunci când ai, în adevăr,
aceste însuşiri. Merge vorba că acela care îşi dă seama de frumuseţea sa, îşi pierde farmecul. Un
copil drăgălaş, când îşi dă seama că este frumos îşi pierde drăgălăşenia. Moise, coborându-se de
pe munte de la întâlnirea pe care o avusese cu Dumnezeu, avea faţa plină de strălucire. Poporul i-
a văzut strălucirea; dar Moise nu ştia nimic de lucrul acesta.

Adevărata mărire nu se cunoaşte pe sine. Despre anumite persoane se spune că poartă, săpat pe
frunţile lor, Numele lui Hristos. Oricine vede aceasta, numai ei nu ştiu nimic.

„Cine se laudă să se laude în Domnul.” (10:17). Ce frumoasă stare! Să poţi să atragi la Hristos
pe oameni printr-o purtare smerită şi printr-o mărturie cu gura fără miros firesc, iată un lucru de
dorit.

Cine se laudă singur nu mai are cine să-l laude.

Dumnezeu nu Se mai laudă cu oamenii care se laudă singuri.

Un proverb chinez glăsuieşte astfel: „Cine se scoate singur în evidenţă, nu străluceşte.”

„Butoiul gol sună mai tare” – spune un proverb maghiar.

„Gura care se laudă singură miroase urât” – zice limpede un proverb românesc.

„…Prin faptul că se măsoară cu ei înşişi şi se pun alături cu ei înşişi, sunt fără pricepere.”

A te măsura cu tine însuţi înseamnă că nu mai ai nevoie de Dumnezeu şi nici de oameni. Tu eşti
totul. Ce tristă stare!

Pe cei care se laudă singuri şi care se socotesc deasupra tuturor, nu-i mai poate ajuta nimeni.

În adevăr, când te masori cu tine însuţi, ai ajuns la marginea minţii, înţelepciunea şi priceperea
nu mai au unde să intre.
Lepădarea de sine este poarta pe unde intră în om şi mântuirea şi înţelepciunea.

Domnul Isus S-a făcut pentru noi înţelepciune şi Răscumpărare. Cine se goleşte de sine, face loc
Domnului Isus, ca să intre în inimă cu toate binecuvântările Sale.

Orice om, care se reazemă pe el însuşi sau pe alt om, şi nu pe Domnul Isus, este fără pricepere în
lucrurile duhovniceşti, chiar dacă cunoaşte toată ştiinţa omenească şi toată Biblia.

Firea veche, adică eul, trebuie ţinut zilnic pe cruce, pentru ca Domnul Isus – înţelepciunea şi
Mântuirea să poată stăpâni fiinţa noastră.

2 Corinteni 10 : 13

Ca să mărturiseşti cu adevărat Evanghelia, ca să poţi spune cu putere şi limpezime ceva despre

Mântuitorul Isus, trebuie să spui despre ce ţi-a făcut El, despre mântuirea care ţi-a dăruit-o,
atunci când te-ai întors la El şi L-ai primit, prin credinţă, ca Mântuitorul tău personal. Trebuie să
spui că ai devenit copil al lui Dumnezeu şi că la starea aceasta doreşti să ajungă şi cei cărora le
vorbeşti, iată hotarul pe care ţi l-a însemnat Dumnezeu, ca să te poţi lăuda.

Da, creştinul adevărat are o margine hotărâtă de Dumnezeu, în care trebuie să se laude, altfel nu
este creştin, nu este un mărturisitor al Evangheliei. Este lauda orbului vindecat de Domnul Isus,
este lauda celor înviaţi de El, este lauda slăbănogilor vindecaţi, este lauda marelui Pavel, care
mărturisea cu putere minunea petrecută cu el pe drumul Damascului.

A ne lăuda cu harul lui Dumnezeu, cu lucrarea pe care El a făcut-o în noi, pe lângă faptul că este
ceva natural, este şi o poruncă din partea Mântuitorului nostru (Marcu 1:28; Marcu 5:19; Luca
8:39). Această laudă este drumul harului mântuitor spre sufletele oamenilor. Este o laudă care
hrăneşte firea cea nouă şi omoară pe cea veche.

Cine se laudă cu viaţa lui cea nouă şi cu vindecarea primită, de fapt se laudă cu Cel care i-a
dăruit viaţă, se laudă cu Mântuitorul său, se laudă cu dragostea Lui cea mare şi veşnică. Se laudă
cu nevrednicia lui şi cu vrednicia Mielului lui Dumnezeu, prin care a ajuns în această stare.
(Apoc. 5:9).

Fraţii mei, să ne lăudăm în măsura marginilor pe care ni le-a însemnat Dumnezeu. Numai aşa
putem să ne trăim viaţa normală în Hristos, numai aşa îl putem mărturisi cu adevărat.

2 Corinteni 10 : 14

Două gânduri desprindem din acest verset: „Nu ne întindem prea mult…” şi „Până la voi am
ajuns în Evanghelia lui Hristos.”

Să-ţi cunoşti hotarul până unde poţi să te întinzi, e o înţelepciune pe care trebuie s-o dobândeşti
de la Dumnezeu, tu, credinciosule şi lucrătorule pe ogorul Evangheliei. Dacă nu cunoşti hotarul
acesta şi treci de el, îţi faci rău şi ţie şi lucrării lui Dumnezeu.
„Nu ne întindem prea mult…”

Iată un îndemna din partea Duhului Sfânt, care poate fi de folos în toate laturile vieţii şi în orice
timp.

Chiar şi înţelepciunea firească a omului, îl învaţă să nu se întindă mai mult decât îi este plapuma
(spune proverbul). Cine se întinde mai mult, are de suferit şi el şi cei din jurul lui.

În lucrarea lui Dumnezeu, de asemenea, îndemnul acesta este de mare trebuinţă. Să nu ne

întindem mai mult decât hotarul rânduit nouă de Dumnezeu, prin darul pe care ni l-a dat. Unii
vor să fie de toate şi să facă de toate în adunarea şi lucrarea Domnului, fără să aibă chemarea
aceasta. Ce se întâmplă atunci? Răspunsul e de la sine: Un amestec firesc într-o lucrare
duhovnicească, şi, în loc de roadă şi propăşire se vede uscăciune şi sărăcie.

Să nu ne întindem prea mult nici când e vorba de lucrul Domnului într-un anumit loc, ca să nu
aruncăm mărgăritarele sfinte în troaca porcilor. Cine stă sub călăuzirea Duhului Sfânt, îşi
cunoaşte bine marginile şi nu se va întinde mai mult.

Piciorul nu se va întinde niciodată să facă slujba mâinii sau a altui mădular din trup şi nici nu se
va întinde mai mult decât îi este drumul. În felul acesta slujeşte bine trupului. Aşa şi în trupul lui
Hristos – Biserica. Fiecare credincios să rămână la locul lui, slujind Trupului şi Lucrării lui
Dumnezeu pe pământ, după darul primit de Sus.

„…Până la voi am ajuns în Evanghelia lui Hristos.”

Dacă în Hristos şi în Evanghelia Lui ai ajuns să te apropii de un suflet, în adevăr, este cea mai
folositoare, fericită şi veşnică apropiere.

Numai prin Evanghelia Sfântă a Domnului Isus, putem s-ajungem cu folos unii la alţii
apropiindu-ne nu numai cu trupul, ci cu duhul – mai ales cu duhul. Aici, în duh, se ajunge la
părtăşia cea adevărată, pentru că aici locuieşte dragostea din Dumnezeu.

Cât de dorită este o apropiere în duhul, între copiii lui Dumnezeu! Această apropiere duce la
fericita unitate pe care o doreşte Dumnezeu de la noi, credincioşii Săi.

Oriunde vrem să ajungem, să ajungem numai prin Evanghelia Domnului Isus, şi nu vom greşi
niciodată, fie că este vorba de treburi pământeşti, fie că e vorba de treburi duhovniceşti, fie că
este vorba de sufletele oamenilor – fraţi sau nefraţi.

2 Corinteni 10 : 15

A-ţi însuşi osteneala altuia, lăudându-te ca şi cum ar fi a ta înseamnă furt. Hoţii nu moştenesc
împărăţia lui Dumnezeu. (1 Cor. 6:10).

Osteneala altuia poate fi nu numai în lucrurile materiale, ci şi în cele spirituale; nu numai în

obiecte, ci şi în oameni. A lua oameni câştigaţi pentru Hristos într-un anumit loc şi ai muta în
locul unde te afli tu, ca să te lauzi cu trupul lor (Gal. 6:13), înseamnă că ţi-ai,însuşit osteneala
altuia, deci eşti un hoţ.

Să nu ne lăudăm cu ostenelile altuia, să nu luăm peşti din plasa nimănui, punându-i în plasa
noastră. Domnul urăşte acest lucru. Pământul este destul de mare şi putem să muncim unde
dorim. Marea, de asemenea, este destul de întinsă şi putem arunca plasa după plăcere, pentru ca
să prindem peşti.

„…Dacă credinţa voastră creşte, va creşte şi câmpul nostru de lucru între voi…”

Credinţă adevărată este numai aceea care creşte. Şi tot ce creşte dă dovadă de viaţă şi de sănătate.

Credinţă vie şi sănătoasă – iată temelia vieţii creştine. Şi aceasta este cu putinţă numai prin
Cuvântul curat al lui Dumnezeu, prin auzirea lui (Rom. 10:17).

Numai credinţa vie şi sănătoasă poate creşte, poate aduce roadă spre slava lui Dumnezeu şi poate
să-şi lărgească ogorul de lucru.

Tot ce nu creşte este mort şi moartea nu are loc în împărăţia lui Dumnezeu.

Credinţa, fiind un dar de la Dumnezeu (Iuda 3), este vie, ca şi dragostea, ca şi nădejdea (1 Pet.
1:3), căci tot ce vine de la El, este viu şi dă naştere la viaţă.

Credinţa vie face lucrare vie printre oameni. Şi numai unde este viaţă, este bucurie, roadă şi
biruinţă. Dumnezeu Se bucură numai de ceea ce este viu şi roditor.

Dragul meu, ce fel de credinţă ai tu?

2 Corinteni 10 : 16

Totdeauna se naşte tulburare, când intri în câmpul altuia de lucru.

Lucrarea Evangheliei este una peste tot pământul, dar lucrători pe ogorul ei sunt mulţi, fiecare cu
locul sau câmpul lui de lucru, fiecare cu felul lui de a lucra, pentru atingerea aceleiaşi ţinte:
mântuirea omului, îndumnezeirea lui. Nu mijloacele de lucru sunt importante, ci scopul care
trebui atins.

Dacă intră cineva în câmpul de lucru al altuia, aducând aici mijloacele folosite de el şi un nou fel
de a lucra, oare nu se tulbură şi nu se împiedică lucrarea începută înainte de celălalt lucrător? Şi,
de fapt, de ce să intri acolo unde nu îţi este locul tău, dacă tu nu urmăreşti nici un folos? Poate că
zici: „Acela nu face lucru bun, şi de aceea intru în câmpul lui.” Dar este oare treaba ta să te
amesteci unde nu ai fost chemat de la început? îi va cere Domnul socoteală dacă nu face lucrare
bună. Căci dacă ar fi fost nevoie de tine, te punea El de la început aici. Iar dacă zici că n-ai încă
loc de muncă, priveşte în jur: pământul este aşa de mare, că nu sunt atâţia lucrători, care să-l
cuprindă. Alege-ţi un câmp al tău, unde n-a mai lucrat nimeni, şi aşează-te cu râvnă pe lucru.
Domnul te va binecuvânta.
În privinţa aceasta, ce spune marele propovăduitor al Evangheliei, Spurgeon: „Aş socoti ca o
ruşine pentru mine să mi se spună că adunarea unde predic, este alcătuită din membri furaţi din
alte adunări creştine (biserici). Preţuiesc însă sufletele, care au ieşit dintre cei necredincioşi şi
nepăsători, din lumea de păcate, care s-au întors la Hristos şi au fost aduşi în Biserica Lui cea
vie. Aceştia sunt adevărate comori, care nu sunt târâţi hoţeşte de la biserici înrudite. Noi salutăm
pe fraţii din alte biserici, care sunt mânaţi spre noi de dragostea lui Dumnezeu, ca să ne bucurăm
de harul sfânt, dar nu vrem niciodată să zdrobim adunări creştine ca să ne îmbogăţim din ruinele
lor. Noi căutăm sufletele pierdute şi nicidecum să momim pe oamenii nestatornici din alte
adunări. Să recrutezi un regiment din alt regiment nu înseamnă că s-a întărit oştirea. Ţinta muncii
noastre trebuie să fie de a câştiga pe noi pierduţi în păcate, ca să fie născuţi din nou din
Dumnezeu.”

Prima condiţie a lucrătorului lui Dumnezeu este lepădare de sine şi apoi să fie supus în totul
numai Stăpânului său, ca să-l poată folosi, fără piedică în lucrarea Sa.

Nimeni nu se poate bucura deplin de Dumnezeu şi nu poate fi împreună lucrător cu El, înainte de
a fi isprăvit cu eul său, pentru că, tocmai unde se sfârşeşte omul firesc, Dumnezeu începe să se
descopere.

Multe necazuri aduce eul între fraţi! Multă pagubă duhovnicească pe ogorul Evangheliei şi multă
răceală în dragostea frăţească a adus amestecul în câmpul altuia de lucru! Câte certuri, câte lupte
şi ce biruinţe a câştigat diavolul aici!

Fraţii mei, să ne trezim!

Dacă vrem să lucrăm pentru Domnul, dacă vrem cu adevărat mântuirea păcătoşilor, avem atât loc
pe pământ, sunt atâţia păcătoşi şi în jurul nostru, că nu ne ajunge timpul să mergem la fiecare şi
să-L vestim pe Domnul Isus. De ce să intrăm în câmpul altuia de lucru? E un mare păcat acesta.

Noi putem să ne sfătuim cu fraţii noştri, care lucrează la locul încredinţat lor de Domnul, putem
să ne îndemnăm la lucru, dar nicidecum să-i tulburăm cu intrarea noastră în câmpul lor. Dacă
suntem cu adevărat credincioşi, înţelegem adevărul acesta şi ne vom supune lui.

Domnul să binecuvinteze inimile sincere, amin.

2 Corinteni 10 : 17

Faptul că sunt o fiinţă în lumea pământească şi în cea duhovnicească, nu am nici un merit. Toată
lucrarea aceasta este a lui Dumnezeu, a harului Său. Puteam tot atât de bine să nu exist.

Şi dacă am ceva în fiinţa mea, bunuri pământeşti şi bunuri duhovniceşti, de asemenea, nu sunt de
la mine, ci le-am primit, fără să le merit, de la Dumnezeu – Făcătorul meu, prin har. Lui I Se
cuvine toată lauda şi cinstea, acum şi în vecii vecilor, pentru că El este Cel care a pus temelia şi
acoperişul casei fiinţei mele.
Cine se laudă cu ceva, din bunurile pe care le are, ca şi cum ar fi ajuns la ele prin ceea ce este el,
acela este un îngâmfat întunecat. De altfel, orice mândrie este o dovadă a întunericului, care
stăpâneşte inima omului. Numai cei care nu se cunosc nici pe ei, nici pe Dumnezeu, se mândresc
şi se laudă.

Adevărata credinţă şi pocăinţă, te duc la lumina în care te poţi cunoaşte şi pe tine şi poţi cunoaşte
şi pe Dumnezeu. Te cunoşti pe tine ca fiind nimic şi cunoşti pe Dumnezeu ca fiind totul. De
aceea, te lauzi cu El şi numai cu El, tot timpul şi în faţa oricui. El te împodobeşte cu daruri,
pentru că El te-a făcut lucrarea Lui (Efes. 2:10), ca să-l porţi cu cinste Numele pe pământ.

„Cine ştie să se laude în Domnul, – zice sf. Ioan Gură de Aur – nu se îngâmfă niciodată… Căci a
te lăuda în Hristos, înseamnă a te rezema pe credinţă.”

„Fugi de laude, – zice sf. Nil Sinaitul – dar ruşinează-te şi de mustrări.”

Vorbind despre laudă, Fer. Augustin zice: „Viciul prin care e biruit omul de prima dată, se biruie
în urma tuturor, pentru că atunci când biruim toate păcatele, rămâne primejdia ca recunoscând
buna stare proprie, noi ne putem lăuda cu noi înşine, iar nu cu Domnul.”

„…Oricine se laudă, să se laude în Domnul.”

Numai cel cu adevărat lepădat de sine, se poate lăuda cu Domnul şi cu harul Său.

Eul nostru este cea mai mare piedică în calea adevăratei laude a lui Dumnezeu.

Adevărata poziţie faţă de Dumnezeu a fiului credinţei este smerenia şi dragostea, care-L laudă în
toată vremea şi cu care se laudă în faţa tuturor. Aici este taina biruinţei şi a fericirii.

Lăudat să fie Dumnezeu, acum şi în vecii vecilor, amin.

2 Corinteni 10 : 18

Un rege de pe vremuri, avea un cântăreţ renumit. Într-o zi de sărbătoare deosebită, i-a cerut să-i
cânte ceva, mai ales că la masă se aflau oaspeţi distinşi. Cântăreţul a atins coardele harfei sale, şi
a scos cele mai frumoase sunete; în cântare însă, el se lăuda pe sine, arătând că muzica lui a
fermecat pe mulţi şi că virtuţile şi calităţile sale sunt deosebite.

Când s-a terminat sărbătoarea, cântăreţul s-a apropiat de rege şi i-a spus: „Dă-mi plata cuvenită,
după meritul meu.” Regele însă i-a răspuns: „Întrucât te-ai cântat pe tine însuţi, n-ai decât să te
plăteşti. Cântările au fost propriile tale slăviri, de aceea fii şi propriul tău plătitor.” Cântăreţul a
exclamat: „N-am cântat eu minunat? Dă-mi, dar, din aurul tău!” Regele i-a răspuns din nou: „Cu
atât mai rău, pentru mândria ta, că risipeşti o voce atât de frumoasă, pentru tine. Pleacă de aici;
nu vreau să te mai ţin la curtea mea.”
Un om poate să albească în facerea de bine şi în slujba propovăduirii Evangheliei, dar dacă face
acest lucru numai pentru a se slăvi pe sine însuşi, Domnul Isus nu-i primeşte slujba şi îi va spune
odată: „Tu ai urmărit numai gloria ta, nu slava Mea şi nici mântuirea sufletelor.”

Zice sf. Ioan Gură de Aur: „Slava deşartă face până şi fapte bune omeneşti, nefolositoare însă.”
Zice el mai departe: „Ce poate fi mai nechibzuit decât să cauţi laudă de la oameni pentru faptele
tale. Prin aceasta dispreţuieşti lauda ta faţă de Acela care este Atotputernic şi gata să răsplătească
faptele plăcute Lui.”

Cu cât omul se vede pe sine mai micşorat în ochii săi, cu atât este înălţat harul lui Dumnezeu, cu
atât se vede mai limpede Persoana Domnului Isus, cu atât mai uşor înţeleg păcătoşii calea
mântuirii.

Cine se laudă singur, se aşează de-a curmezişul drumului adevărului, împiedicându-l să-şi facă
lucrarea.

Mare atenţie, fraţii mei, la mişcările eului nostru. Locul lui este crucea. Să-l ţinem zilnic acolo,
pentru că este în stare să facă răul cel mai mare.

Dumnezeu vrea să ne laude – e plăcerea Lui şi binele nostru veşnic. Să nu-L împiedicăm,
lăudându-ne singuri.

2 Corinteni 11 : 1

Nu pentru toţi oamenii sunt la fel vorbele, faptele şi atitudinile din viaţa lor, chiar dacă la
înfăţişare sunt la fel.

Altfel se vede un păcat în viaţa unui copil al lui Dumnezeu şi altfel se vede, acelaşi păcat, în
viaţa unui necredincios.

Totul atârnă de poziţia omului în faţa lui Dumnezeu şi în faţa lumii. Ce este îngăduit unuia, nu
este îngăduit altuia.

Când este vorba de slujitorul lui Dumnezeu, care nu mai are viaţă proprie, fiindcă şi-a predat-o
Domnului, care are pe inimă numai lucrarea lui Dumnezeu printre oameni, care nu urmăreşte
decât mântuirea lor, zic, la un astfel de om altfel trebuie judecate vorbele, faptele şi atitudinile.

Sf. ap. Pavel, deşi se lăuda cu anumite fapte ale sale, lucru pe care-l făceau şi apostolii mincinoşi,
el nu se avea în vedere pe el însuşi, ci avea în vedere pe Dumnezeu şi harul Său, se gândea cum
să netezească mai bine calea spre mântuirea şi desăvârşirea sufletelor. Acesta era scopul laudelor
sale. Nu altul. Ştiind însă că inima omului uşor se poate poticni, şi uşor poate tălmăci rău această
laudă el o numeşte „nebunie”.

„O, de aţi putea suferi puţintică nebunie din partea mea! Ei, haide, suferiţi-mă!”
Dacă eşti curat în tine însuţi, slujitorule al lui Dumnezeu, fratele meu, dacă nu ai în vedere decât
slava lui Dumnezeu şi mântuirea sufletelor, atunci poţi să te lauzi cu lucrarea harului
dumnezeiesc din tine. Dar să fi şi tu ca marele Pavel, să ai starea lui în Hristos. El făcea cu mare
silă lucrul acesta (lauda), având în vedere biruinţa adevărului în inimile fraţilor.

Un medic bun face tot ce-i stă în putinţă pentru vindecarea bolnavilor, chiar dacă ei îl socotesc
nebun.

„Numiţi-mă nebun, – spune sf. Pavel – dacă vin să vă vorbesc despre meritele mele. Sunt silit să
vă vorbesc astfel, pentru a mă împotrivi celor care caută să vă abată de la credinţa cea adevărată,
câştigându-vă încrederea.”

Pentru mântuirea sufletelor să facem totul – afară de păcat. Aceasta-i voia lui Dumnezeu, cu
privire la noi, slujitorii Săi.

2 Corinteni 11 : 2

Mai întâi spunem ceva despre gelozie, căci, vorbele pe care le rosteşte sf. ap. Pavel: „Sunt gelos
de voi, cu o gelozie după voia lui Dumnezeu”, par a fi ciudate în gura lui.

Gelozia, în adevăr, e socotită ca un simţământ ruşinos, cu totul nepotrivit, pentru numele de

creştin. Dar sunt gelozii între gelozii; cea care e oprită oricărei inimi bune, e gelozia, care
izvorăşte din iubirea de sine, sau din duhul de partidă, şi pe care omul o simte atunci când nu
urmăreşte decât folosul său, sau al grupului din care face parte.

Gelozia după voia lui Dumnezeu, care umplea sufletul inimosului apostol faţă de creştinii din
Corint, are ca izvor o inimă bogată în dragoste dumnezeiască, nepărtinitoare, care doreşte
fierbinte, fericirea aproapelui.

Creştinul e gelos pentru Stăpânul lui; el ar vrea să vadă mântuiţi pe toţi aceia, pe care a venit
Hristos să-i mântuiască şi simte o mâhnire adâncă faţă de împietrirea inimii lor. Gelozia după
voia lui Dumnezeu este deci aceea, pe care o are omul, pentru biruinţa Mântuitorului, pentru
mântuirea şi unitatea tuturor copiilor lui Dumnezeu, fraţii lui. Şi nu sunt oare, acestea cele mai
curate şi mai sfinte simţiri.?

„Căci sunt gelos pe voi cu o gelozie după voia lui Dumnezeu, pentru că v-am logodit cu un
bărbat, ca să vă înfăţişez înaintea lui Hristos ca pe o fecioară curată.”

Mare taină se ascunde aici! Dumnezeu ne-a creat din dragoste şi pentru dragoste. El nu vrea să
aibă altfel de legături cu făpturile Sale decât prin dragoste, adică legături de căsătorie. În
căsătorie este adevărata unire, pentru că numai aici dragostea ajunge culmea ei.

Te voi logodi cu Mine pentru totdeauna; te voi logodi cu Mine prin neprihănire, judecată, mare
bunătate şi îndurare; te voi logodi cu Mine prin credincioşie, şi vei cunoaşte pe Domnul. „(Osea
2:19 – 20). Aşa i-a vorbit Dumnezeu vechiului Israel. Şi acelaşi lucru i-l spune azi Noului Israel
– Biserica lui Hristos.
Astăzi este ziua alegerii Miresei lui Hristos, şi toţi cei care, prin credinţă, primesc pe Domnul
Hristos ca Mântuitor personal, predându-se Lui cu adevărat şi încheind un legământ de bunăvoie
cu El, fac parte din Mireasă, adică din Biserica Lui cea vie.

Dăm mai jos câteva din gândurile sf. Părinţi cu privire la acest adevăr mare, gânduri care ne
limpezesc înţelegerea noastră despre Mireasă şi Mire.

Sf. Ioan Gură de Aur: „Timpul de faţă este timp de logodnă, iar timpul când se va zice că „a
sosit Mirele”, este timpul nunţii. O, ce lucruri noi şi minunate! în lume fecioarele rămân până la
măritiş, iar după măritiş nu mai sunt fecioare. Dar aici (în Hristos) nu-i aşa, ci chiar dacă n-ar fi
fecioare mai înainte de măritişul acesta, totuşi după nuntă devin fecioare. Astfel întreaga Biserică
este fecioară.”

Sf. Vasile cel Mare: „Dumnezeu l-a făcut pe om, ca să locuiască în trupul şi în sufletul lui, să-l
fie mireasă frumoasă.”

Fer. Augustin: „Fecioară curată pentru Hristos: curăţia minţii este credinţa desăvârşită, nădejdea
statornică şi dragostea fierbinte şi deplină.”

Origen: „De vei primi creştinule în aşternutul sufletului tău pe diavolul, ţi-ai desfrânat sufletul.”

Tertulian: „Biserica este plinătatea harului, este Mireasa lui Hristos, ne având nici pată, nici
zbârcitură, curată şi neîntinată, indestructibilă (nestricăcioasă) şi eternă.”

Tot despre unitatea prin dragoste – legătura de căsătorie – a sufletului cu Dumnezeu, cităm
câteva gânduri ale unor mistici apuseni:

Sf. Alfons de Liguori: „în căsătoria spirituală, sufletul este prefăcut în Dumnezeu şi este una cu
El, cum apa dintr-un vas aruncată în mare, e una cu ea.”

Sf. Ioan al Crucii: „Prin căsătoria spirituală, sufletul devine una cu Dumnezeu şi este, într-un
fel, Dumnezeu prin părtăşie… Căsătoria spirituală înseamnă să te transformi total în Cel
Preaiubit.”

Sf. Caterina de Genova: „Eul meu este Dumnezeu şi nu cunosc nici un alt eu decât acest
Dumnezeu al meu.

Meister Eckehart: „Ochiul meu şi ochiul lui Dumnezeu sunt un ochi. Dumnezeu mă zămisleşte
ca fiu al Său, fără deosebire. Cel smerit şi iubitor are atâta putere peste Dumnezeu, cât are
Dumnezeu peste el însuşi. Unii oameni simpli îşi închipuie că trebuie să vadă pe Dumnezeu, ca
şi când El ar sta acolo şi ei aici. Nu-i aşa Dumnezeu. Eu şi El suntem una. Focul transformă în
foc tot ce introduci în el. Aşa şi Dumnezeu. Sufletul predat lui Dumnezeu, devine Dumnezeu.”

„Căci sunt gelos pe voi cu o gelozie după voia lui Dumnezeu, pentru că v-am logodit cu un
bărbat, ca să vă înfăţişez înaintea lui Hristos ca pe o fecioară curată.”
A fi creştin înseamnă a fi unit cu Dumnezeu, prin credinţa care lucrează prin dragoste, înseamnă
a fi logodit cu Hristos şi a trăi numai pentru El. Un altfel de creştinism nu-i creştinism.

Cine este creştin va căuta să facă necurmat să facă noi creştini, adică să logodească noi suflete cu
Hristos.

Zice Origen: „Când sufletul se uneşte cu Mirele său Hristos, şi ascultă graiurile Lui, fără
îndoială, îl primeşte şi pe cel care a semănat sămânţa duhovnicească.”

Aşa stând lucrurile, înţelegem gelozia sf. Pavel, pentru copiii săi duhovniceşti. El voia să-i ştie
contopiţi desăvârşit cu Mirele Hristos şi dezlipiţi de oameni şi învăţăturile lor.

Numai când eşti predat cu adevărat lui Hristos, când te-ai contopit cu toată fiinţa în El, trăieşti în
curăţia cea dumnezeiască şi simţi în tine pacea şi fericirea cerească.

2 Corinteni 11 : 3

Nu întâmplător, sf. ap. Pavel, a amintit aici numele Evei, mama după trup a neamului omenesc,
ci Duhul Sfânt l-a călăuzit, ca să ne înveţe pe noi adevărul, şi să ne atragă serios atenţia asupra
luptei pe care o dă marele vrăjmaş împotriva copiilor lui Dumnezeu.

După cum Eva, soţia primului Adam, a fost ţinta atacului vrăjmaş, tot aşa a doua „Evă”, Biserica,
soţia Celui de al doilea Adam (Domnul Isus), este ţinta loviturilor diavolului (şarpele cel vechi),
ca prin ea, apoi, să-şi împlinească planul lui distrugător.

Fiecare creştin adevărat face parte din a doua „Evă” (Biserica), de aceea trebuie mare atenţie la
uneltirile şarpelui cel vechi, din partea noastră a tuturor, dacă vrem să ne păstrăm starea curată în
Hristos.

„Dar mă tem ca, după cum şarpele a amăgit pe Eva cu şiretlicul lui, tot aşa şi gândurile voastre
să nu se strice de la curăţia şi credincioşia care este faţă de Hristos.”

Prima lucrare a diavolului în omul credincios e îndreptată asupra gândurilor. De la gând ia

naştere vorba, iar din vorbă fapta. Aşa a fost cu Eva. Prin gând şi-a întinat ea dragostea faţă de
Dumnezeu, de care era legată prin legământul veşnic de căsătorie.

Eva, prin gând, a părăsit dragostea dintâi. (Apoc. 2:5).

Prima iubire este cea mai proaspătă.

Să veghem asupra primei iubiri faţă de Domnul Isus – Mirele nostru, ca să nu ne-o strice şarpele
cel vechi.

Să veghem asupra gândurilor, ca să nu se strice de la curăţia şi credincioşia care este faţă de

Hristos.
Nu putem păstra curăţia gândurilor decât într-un singur fel: „Orice gând îl facem rob ascultării
de Hristos.” (2 Cor. 10:5).

Un credincios de demult spunea: „Precum focul nu poate zăbovi în apă, tot aşa nici gândul urât
în inima iubitoare de Dumnezeu.”

Nu se înfiripă nori fără adiere de vânt şi nu se naşte patimă fără gând.

Mintea curată este scaunul lui Dumnezeu. Să avem grijă mereu de curăţia acestui scaun, ca să se
poată odihni Dumnezeu în el.

Câteva gânduri din vechii scriitori creştini, ne vor ajuta să pătrundem mai bine adevărul despre
curăţia minţii, pe care trebuie să şi-o păstreze orice răscumpărat al Domnului Isus, orice mădular
al Bisericii.

Sf. Maxim Mărturisitorul: „Bine este a nu îngădui minţii să zăbovească în cele trupeşti şi în
patimi. Căci nu culegi nici din ciulini smochine, adică din patimi virtuţi, nici din scaieţi struguri,
adică din trup cunoştinţa bucuriei.”

Talasie Libianul: „Sufletul primeşte cunoştinţa celor dumnezeieşti pe măsura curăţiei minţii.”

Avva Isaia: „Lucrurile de care te ruşinezi în faţa oamenilor, să socoteşti că e ruşinos să te

gândeşti la ele.”

Avva Pimen: „După cum nu poţi împiedica vântul să sufle în pieptul deschis, tot aşa nu poţi opri
năvala gândurilor, pentru că sufletul omenesc, după firea lui (primită în urma căderii în păcat a
strămoşului Adam), este deschis pentru orice lucrare a răului.”

Isichie Sinaitul: „Trebuie să învârtim pururea în cuprinsul minţii noastre Numele lui Isus
Hristos, precum se învârteşte fulgerul în văzduhul tăriei, când e să înceapă ploaia.”

„Dar mă tem ca nu cumva, după cum şarpele a amăgit pe Eva cu şiretlicul lui, tot aşa şi
gândurile voastre să nu se strice de la curăţia şi credincioşia care este faţă de Hristos.”

Când scrie sf. ap. Pavel aceste îndemnuri, pentru creştinii din Corint, are în vedere situaţia
primejdioasă în care se aflau ei, faţă de apostolii mincinoşi, care strecurau în mijlocul lor alte
învăţături, menite să strice învăţătura limpede despre Domnul Isus Hristos. Persoana Domnului
Isus era umbrită de alte teorii şi fiind umbrită persoana şi învăţătura Lui, începea să se clatine
întreaga clădire a vieţii lor în Hristos. Ei erau logodiţi cu Hristos, şi, acum, ca odinioară şarpele
faţă de Eva, mintea lor era în pericolul de stricare, de întinare, de rătăcire faţă de dragostea
Mirelui iubit.

Era vorba nu atât de stricăciunea morală a gândirii, ci de o stricăciune dogmatică (învăţătura

sănătoasă). Rătăcirea în gândire e mai primejdioasă decât orice rătăcire şi decât orice păcat.
Cel mai mic fir de praf face dureri în ochi, când intră acolo; tot aşa face cugetul, care ne mustră
pentru cele mai mici greşeli. Dacă ne împotrivim mustrărilor lui, ajungem ca stomacul struţului
despre care se zice că mistuie şi fier; sau ajunge ca partea aceea din trup, care a fost arsă cu fierul
roşu şi nu mai are nici o simţire, sau ca apa care nu poate să ţină deasupra nici un ac măcar, dar
îngheţând tot mai mult ajunge să ţină pe ea şi o căruţă încărcată. Unii oameni îşi pierd simţul
delicat faţă de păcat prin păcătuire repetată.

Să ne păstrăm curăţia gândirii, prin adevărul Cuvântului lui Dumnezeu, prin învăţătura limpede a
Domnului Isus, şi să ne păstrăm curăţia cugetului, ferindu-ne de orice se pare rău.

A pierde simţirea cugetului înseamnă a pierde tot ce avem mai bun şi mai de preţ în noi. Ce preţ
mai are ochiul, dacă nu mai poate să simtă durere, sau mâna, dacă nu mai are nici o simţire, sau
capul dacă nu mai e în stare să primească impresii? De ce folos este un paznic care doarme?

Să luăm aminte cu toată seriozitatea!

„Dar mă tem ca, după cum şarpele a amăgit pe Eva cu şiretlicul lui, tot aşa şi gândurile voastre
să nu se strice de la curăţia şi credincioşia care este faţă de Hristos.”

Dacă un om amestecă otravă în carne, chiar dacă ar avea un stomac care să mistuie foarte bine şi
chiar dacă prin tăria trupului lui ar birui otrava, tot se găseşte în mare primejdie.

Aşa se întâmplă şi cu câte un suflet când e vorba să fie mai tare decât o învăţătură stricată: este
cu putinţă ca el să biruie tăria unei doze puternice de învăţături stricate, dar se află în aşa mare
primejdie încât nimeni n-ar trebui să se ocupe cu astfel de învăţături. Mai sigur este să luăm
seama la ceea ce ascultăm, ca să nu luăm parte la nimic din ce vine dintr-un ţinut îndoielnic. În
lume sunt mulţi învăţători care spun că apără calea cea dreaptă, şi multe cărţi care se dau a fi
după adevăr, dar nu sunt. Citeşte pe cele cunoscute ca fiind după adevăr. De celelalte, fereşte-te!

O, Doamne, hrăneşte-mă Tu cu pâinea vieţii. Nu mă lăsa să mănânc din bucăţica Satanei! N-am
putere de prisos. Păzeşte-mă să n-o pun la încercare, primind în mine învăţăturile ucigătoare ale
celor care se rătăcesc de la adevăr, care caută să umbrească harul Tău, şi care, pe lângă Numele
Tău scump mai adaugă şi altceva.

Mulţumesc că Tu nu mă vei lăsa. Amin!

2 Corinteni 11 : 4

Creştinismul se reazemă pe trei principii fundamentale, trei stâlpi puternici, fără de care, întreaga
lui clădire n-ar putea rămâne în picioare nici o clipă şi anume: Persoana lui Hristos, Duhul lui
Hristos şi Evanghelia lui Hristos.

împotriva acestor stâlpi îşi îndreaptă Satana toată lupta, fie că e vorba de un singur suflet, fie că e
vorba de o adunare creştină, fie că e vorba de întreaga Biserică. Fără Persoana lui Hristos, fără
Duhul lui Hristos şi fără Evanghelia lui Hristos nu poate fi mântuire, nu poate fi naştere din nou,
nu poate fi viaţă veşnică şi fericită.
Aceste trei principii fundamentale, erau în pericol în adunarea creştină din Corint, prin venirea în
mijlocul ei a noilor propovăduitori („apostoli mincinoşi” – cum îi numeşte marele Pavel. Ochii
credincioşilor din Corint, care în multe privinţe erau sinceri, erau atât de întunecaţi încât nu
observau că lucrarea acestor oameni lovea însăşi temeliile credinţei lor, şi îi pregătea, încetul cu
încetul, pentru o credinţă falsă, iată de ce sf. ap. Pavel ia o atitudine hotărâtă şi trece la o luptă
dârză de apărare a acestor fraţi. Era în joc viaţa lor, veşnicia lor şi adevărul Mântuitorului
Hristos.

Când este vorba de apărarea adevărului lui Dumnezeu, nu trebuie să precupeţim nimic, ci să
luăm o poziţie limpede şi hotărâtă, aşa cum făcea neînfricatul Pavel – eroul creştinismului.

Dacă într-un suflet sau într-o adunare care se cheamă creştină nu se observă limpede în centru
Persoana Domnului Isus, dacă Duhul Lui

nu umple necurmat întreaga viaţă şi dacă Evanghelia (învăţătura) Lui curată nu este pâinea şi apa
cea de toate zilele, acolo este orice, numai creştinism nu.

Diavolul, pe orice cale, se luptă să înlocuiască Persoana şi Duhul lui Hristos dintr-o adunare sau
dintr-un suflet, cu altceva: teorii, ceremonii, rânduieli omeneşti, programe religioase, forme de
cult, etc.

Chiar şi învăţătura curată a lui Hristos nu are nici o valoare, dacă nu se vede Duhul lui Hristos în
viaţa cuiva: „Cine nu are Duhul lui Hristos, nu este al lui.” (Rom:8:9).

A fi în Hristos, în Duhul Lui, iată întregul creştinism, iată mântuirea şi fericirea după care
tânjeşte făptura omenească. Numai în Hristos, în Duhul Lui este adevărata pace şi adevăratul
echilibru al vieţii.

A avea Duhul lui Hristos înseamnă a avea viaţa Lui, felul Lui de a fi, bunătatea şi blândeţea Lui,
smerenia şi dragostea Lui, duhul de jertfă şi ascultarea Lui.

Sufletele sunt adesea atrase mai mult la Domnul prin trăsăturile care le întâlnesc la slujitorii lui
Hristos, decât prin tot ce pot auzi prin gura lor.

Subliniem cu putere gândul: sufletul înainte de orice, are nevoie de Persoana Domnului Hristos,
de Duhul Lui. Cine are cu adevărat pe Hristos, are totul deplin, este o făptură nouă, şi face parte
din Trupul Lui – Biserica cea vie.

Prin credinţă şi pocăinţă, oricine se poate apropia de persoana Domnului Hristos. •

2 Corinteni 11 : 5

Dacă un medic care a vindecat mulţi bolnavi, vorbeşte despre ştiinţa lui în faţa acestor bolnavi,
pentru a-i convinge să aibă încredere în el, ca şi ei să fie vindecaţi, nu înseamnă o laudă egoistă,
ci dragoste de oameni.
Aşa era sf. ap. Pavel. El, ca un medic duhovnicesc priceput, care cunoaşte bine bolile şi pe
bolnavi, îşi înălţa darul, nu pentru a se lăuda pe sine în chip egoist, ci pentru a fi de ajutor tuturor.
Mai arăta apoi pe medicii falşi (apostolii mincinoşi), care înşelau buna credinţă a oamenilor.

Când ştii bine un lucru, prin care poţi fi de folos semenilor, şi vezi pe alţii care se laudă că ştiu,
dar nu ştiu, ci înşeală pe cei lesne crezători, nu numai că nu faci răul vorbind despre ştiinţa şi
darul tău, dar ai chiar o datorie sfântă să faci lucrul acesta, pentru a împiedica lucrarea de
înşelare, care aduce nenorocire între oameni.

Fraţii mei, răscumpăraţi ai Domnului Isus, dacă am aflat cu adevărat pe Domnul, dacă am fost cu
adevărat mântuiţi de El, prin credinţă, dacă ştim bine calea Lui, avem o grea răspundere dacă nu
mărturisim cu putere lucrul acesta şi dacă nu luptăm împotriva falşilor slujitori ai lui Dumnezeu,
care înşeală sufletele, ca să aibă folos de pe urma lor. Pe cei care se dau drept medici şi nu sunt –
trăirea lor o spune – trebuie să-i demascam în numele mântuirii şi al Mântuitorului. Din dragoste
pentru oameni facem lucrul acesta.

Cei care intră în Templul lui Dumnezeu, ca să facă negoţ acolo, trebuie scoşi afară. Dar când
facem lucrul acesta trebuie să fim la înălţimea pe care o cere Domnul de la un slujitor al Său.
Altfel suntem mai răi decât ceilalţi.

2 Corinteni 11 : 6

Dacă cineva s-a rătăcit prin pădure şi întâlneşte un om simplu, care ştie bine drumul cel bun, dar
nu ştie să spună lucrul acesta în cuvinte alese, ci doar merge înainte şi arată, ce însemnătate mai
pot avea vorbele aşezate frumos? Dar dacă cineva ştie să aşeze frumos vorbele, însă nu ştie
drumul cel bun, ce folos aduce el semenilor?

Sf ap. Pavel, în smerenia lui, recunoştea că nu are vorbire aleasă, dar mărturisea cu putere că ştia
bine drumul mântuirii. Lucrul acesta îl dovedea în tot felul şi în toate privinţele.

Cei rătăciţi prin pustia lumii păcatului au nevoie de o călăuză care ştie bine drumul, chiar dacă nu
are darul vorbirii frumoase.

În Corint se iviseră unii care se dădeau drept apostoli, prin faptul că ştiau să aşeze bine vorbele,
însă nu cunoşteau deloc drumul mântuirii. Vorbirea lor era menită să adâncească şi mai mult în
rătăcire pe cei rătăciţi, iar pe cei care nu erau rătăciţi să-i rătăcească. În faţa acestei situaţii,
marele Pavel s-a ridicat cu hotărâre, arătând primejdia. El era conştient de lumina care o primise
din partea Mântuitorului său, ştia bine, foarte bine drumul mântuirii, de aceea mărturisea cu
multă îndrăzneală şi putere solia încredinţată lui.

Ca slujitori ai lui Dumnezeu să învăţăm bine, mai întâi, nu vorbirea frumoasă, ci drumul
mântuirii şi să mergem hotărâţi pe el, căci atunci putem face cu adevărat lucrarea lui Dumnezeu
printre oameni.

Zice un om al lui Dumnezeu (Teognost): „Cuvântător nu este cel care poate vorbi, căci aceasta o
poate face tot omul, ci acel care caută şi merge pe urmele lui Dumnezeu.”
Fie binecuvântat Dumnezeu, pentru adevărul Său cel limpede, pe care ni-i descoperă mereu.
Amin!

2 Corinteni 11 : 7

Nu numai că nu e păcat, când te smereşti pe tine însuţi, ca să înalţi pe altul, ci este cea mai
strălucită virtute, este miezul Evangheliei, este o taină neînţeleasă de lume.

Cum ar fi fost cu putinţă înălţarea noastră din prăpastia păcatului şi a morţii, dacă nu s-ar fi
smerit Domnul Isus – Fiul lui Dumnezeu? în smerenia Lui este înălţarea noastră; în moartea Lui
este viaţa noastră; în înomenirea Lui este îndumnezeirea noastră. Şi aşa cum a fost El trebuie să
fim şi noi, urmaşii Lui. Nu putem ajuta pe alţii să se ridice, dacă nu ne coborâm noi mai întâi,
iată de ce nu poate fi nimeni cu adevărat slujitor al lui Dumnezeu, dacă mai întâi nu se smereşte,
adică să se lepede de sine.

Smerenia adevărată este numai atunci când te cobori pe tine însuţi, ca să înalţi pe altul. Şi aceasta
nu-i cu putinţă decât atunci când ţii pe cruce firea veche şi trăieşti ascuns în Hristos.

Sf. ap. Pavel pune întrebarea: „Am făcut un păcat, când m-am smerit pe mine însumi, ca să fiţi
înălţaţi voi?…”

întrebarea este pusă nu pentru că n-ar şti el adevărul, ci pentru ca să trezească pe creştinii din
Corint la adevărata viaţă în Hristos, adică să se lepede de sine şi să fie cu adevărat smeriţi. Voia
să le atragă atenţia asupra acelora care se dădeau drept apostoli, care se măsurau cu ei înşişi (cap.
10:12), şi care umblau după foloasele lor.

„…V-am vestit fără plată Evanghelia lui Dumnezeu.”

Numai cel smerit poate face slujba lui Dumnezeu fără plată, aşa cum a făcut-o Domnul Isus. El
nu umblă nici după plată materială, nici după plată spirituală (laude şi admiraţie). El slujeşte
dăruindu-se pe sine, aşa cum se dăruieşte sarea în bucate: se consumă fără să se mai vadă şi nu
aşteaptă nici o răsplată.

Să luăm aminte la adevărul acesta şi în lumina lui, să ne cercetăm. Suntem noi cu adevărat
slujitori ai lui Dumnezeu?

2 Corinteni 11 : 8

Ca un ispravnic desăvârşit al tainelor lui Dumnezeu, sf. ap. Pavel cunoştea bine nevoile Bisericii
lui Hristos pe pământ şi se silea să păstreze un echilibru în toate privinţele, ca să nu ducă lipsă o
parte, iar alta să aibă prea mult. El era vasul de care Duhul Sfânt se folosea în chip deosebit,
pentru păstrarea acestui echilibru, ca astfel lucrarea lui Dumnezeu în lume să se facă
nestingherită.

Ca într-o familie unde domneşte dragostea şi înţelepciunea, când i se dă celui mai slab mai multă
îngrijire, prin hrană mai bună, aşa făcea sf. ap. Pavel în marea familie a lui Dumnezeu. Lua
bunuri dintr-o parte, adică de acolo unde era mai multă sănătate şi putere duhovnicească şi dădea
în partea mai slabă, mai crudă, ca să poată creşte.

Aşa a fost cu adunarea creştină din Corint. Până s-a întărit, ca să poată sta pe picioarele ei apoi să
lucreze, marele Pavel ca o mamă duioasă şi înţeleaptă, îngrijea de toate trebuinţele, luând de la
alte adunări cele necesare, ca să nu-i pună nici o sarcină. Acum,.după ce a crescut şi s-a întărit,
după ce s-a îmbogăţit şi a ajuns la saturare (vezi 1 Cor. 4:8), a început să asculte de alţi
propovăduitori, care îi aduceau alte învăţături, alt duh şi alt Isus (vers. 4), uitând de tot ce a fost
la începutul vieţii ei. De aceea părintele ei duhovnicesc – Pavel – îi aducea aminte şi căuta s-o
stabilească pe adevărata cale.

În lucrarea lui Dumnezeu la care am fost chemaţi, să căutăm şi noi, ca odinioară sf. Pavel, să
păstrăm echilibrul în toate privinţele şi faţă de toţi. Prin lumina care o primim din partea Duhului
Sfânt, să cercetăm cu grijă nevoile frăţietăţii şi să-i venim în ajutor la timp. Să nu fim nepăsători
şi părtinitori. Domnul priveşte spre noi ca să ne vadă cum lucrăm pe ogorul Lui.

2 Corinteni 11 : 9

Slujitorul lui Dumnezeu, adică orice creştin adevărat, este chemat de Mântuitorul său ca să ia
sarcinile oamenilor, să-i uşureze în toate privinţele, şi nicidecum să pună sarcini pe viaţa cuiva.

„Purtaţi-vă sarcinile unii altora şi veţi împlini legea lui Hristos. „(Gal. 6:2).

Iată cât de limpede glăsuieşte Sfânta Carte.

Când pui sarcini (fie trupeşti, fie duhovniceşti), sau când eşti tu însuţi sarcină cuiva, eşti în afara
legii lui Hristos, adică în afara dragostei şi a harului.

Har înseamnă izbăvire de sarcini, înseamnă bucurie, pentru că el nu cere nimic omului, ci numai
îi dă. Îl cheamă stăruitor să primească ceea ce i-a pregătit.

Fiul harului, de asemenea, duce peste tot uşurare şi chemare la Cel care poate să uşureze pe om
de toate poverile lui.

Fariseii ca slujitori ai Legii vechi, care cerea omului totul, dar nu-i dădea nimic, legau sarcini
grele şi le puneau pe umerii oamenilor, dar pe care ei nu le puteau purta. (Mat. 23:4).

Să treci pe pământ ca lumina, neîngreuind pe oameni, ci uşurând pe toţi – iată chemarea ta,
urmaşule al lui Hristos.

Să treci prin lume ca o cântare plăcută, fără să răneşti pe cineva, – iată slujba ta, copil al lui
Dumnezeu.

Să treci printre oameni ca mângâierea zefirului înviorător, – iată lucrarea pe care o ai de făcut
printre toţi răniţii vieţii, răscumpăratule al Domnului Isus.
„…N-am fost sarcină nimănui… În toate m-am ferit, şi mă voi feri să vă îngreuiez cu ceva.”

Fiecărui suflet cu care venim în legătură să-i ducem o bucurie şi o uşurare din partea
Mântuitorului nostru, iar lucrarea pe care ne-a încredinţat-o s-o facem, să nu pună greutăţi pe
nimeni. Aşa a făcut sf. ap. Pavel, aşa a făcut Domnul Isus, aşa face harul.

2 Corinteni 11 : 10

Adevărata viaţă creştină este aceea care arată pe Hristos în toată umblarea ei.

Nu numele, nici împlinirea unor forme religioase te arată că eşti creştin, ci Hristos în tine, în
trăirea ta practică – creştinismul adevărat.

Soba numai atunci are valoare când arde focul în ea. Fără foc este respingătoare şi ocupă
degeaba locul.

Hristos este Focul care transformă viaţa noastră în firea (natura) Lui, dacă L-am primit cu
adevărat în noi.

A fi creştin înseamnă a primi, prin credinţă, pe Hristos în inima ta ca Mântuitor şi ca Domn.

(vezi Efes. 3:17; 1 Pet. 3:15). Nu numai primirea cu capul a învăţăturii Lui, ci primirea cu inima
a Fiinţei Lui – aceasta te face creştin, aceasta îţi dă mântuirea şi fericirea reală.

Cine nu are Fiinţa (Duhul) lui Hristos în el, nu-i creştin, nu este al lui Hristos (vezi Rom:8:9).
Poţi să fii doctor în teologie, adică să ştii toată învăţătura lui Hristos, şi totuşi să nu fii creştin,
dacă nu-L ai pe El ca Persoană, ca Duh în tine. E bine să fim cu foarte mare atenţie la acest lucru,
ca să nu ne înşelăm singuri. Zice sf. Maxim Mărturisitorul: „învăţarea simplă a unui lucru nu dă
cunoaşterea pe care o dă trăirea.” Sf. Ambrozie întăreşte adevărul acesta când zice: „Nu clădi pe
tine însuţi. Fii plin de Hristos, de Duhul Lui. Aceasta te deosebeşte de ceilalţi oameni, în felul
acesta eşti sarea pământului şi lumina lumii.” Iar sf. Grigorie de Nisa limpezeşte desăvârşit
gândul dezbătut mai sus, zicând: „Creştinii adevăraţi sunt corturi purtătoare de Hristos, sunt
locaşuri ale plinătăţii dumnezeirii.”

„Pe adevărul lui Hristos care este în mine…”

Hristos este adevărul, ( Ioan 14:6). El a arătat întregul gând al lui Dumnezeu înaintea oamenilor,
a arătat adevărata viaţă pe care Dumnezeu vrea să ne-o dea. Mântuire şi viaţă sfântă înseamnă
Hristos. Cine-L primeşte pe El, prin credinţă, are adevăr, mântuire şi sfinţire. În El avem totul
deplin. (Col 2:10). Şi cine are pe Hristos, nu poate rămâne ascuns. Toţi ştiu: şi prieteni şi
neprieteni.

Când ai lumina în tine, n-o poţi ascunde. Hristos este Lumina lumii, este Soarele Neprihănirii.

Un cuvânt adevărat spune un pedagog german, Foerster: „De o mie de ori de s-ar fi născut
Hristos în Betleem şi nu s-a născut în tine – tu eşti pierdut pe veci.”
„Pe adevărul lui Hristos care este în mine.”

Nu adevărul care se află în altă parte îţi face bine, ci adevărul care-l ai în tine este al tău şi-ţi
foloseşte.

Avem adevărul numai în măsura în care avem pe Hristos în noi, în trăirea noastră. Cu El ne
lăudăm, pe El îl înălţăm în faţa tuturor şi Lui îi slujim acum şi în vecii vecilor. Amin!

2 Corinteni 11 : 11

Omul poate să-şi facă păreri bune sau rele despre alt om, după cât cunoaşte sau nu cunoaşte el.
Adevărul curat şi neclătinat îl ştie numai Dumnezeu. În privinţa aceasta, părerile omului n-au
nici o valoare, iată de ce trebuie să fim prudenţi şi reţinuţi când este vorba de o părere sau de o
hotărâre asupra cuiva, ca să nu ne încărcăm cu un păcat, pentru care vom da socoteală în faţa lui
Dumnezeu.

Cunoaştem în parte şi în cele mai multe cazuri nu cunoaştem deloc. Să nu ne grăbim, deci, să
judecăm pe nimeni şi mai ales să nu rostim sentinţe de osândă. Este spre binele nostru de acum şi
din veşnicie.

Mai bine să gândesc bine despre un om, decât să gândesc rău, chiar dacă el n-ar merita un gând
bun din partea mea. Gândind bine, n-am pierdut nimic, ci dimpotrivă, devin mai bun. Când
gândesc rău, chiar dacă am dreptate în ce gândesc, devin mai rău.

Omul este mai întâi rodul gândurilor lui şi apoi al faptelor lui.

Să păzim gândurile noastre şi să nu le dăm drumul decât în păşunea lui Dumnezeu. Şi diavolul
are păşunea lui.

Sf. ap. Pavel punea întrebări fraţilor din Corint, prin care să-i trezească la realitate, la acea
realitate cum că el, părintele lor duhovnicesc, din dragoste fierbinte pentru ei, făcea tot ce făcea.
Îi şi mustra, îi şi mângâia, numai ca să-i ajute să rămână în Hristos – Adevărul şi Viaţa. Dorea cu
orice preţ să-i facă să gândească, să judece adânc şi să nu se lase influenţaţi de învăţătorii şi
apostolii mincinoşi, care le propovăduiau un alt Isus, un alt Duh şi o altă Evanghelie.

Avem şi noi mereu nevoie să fim împrospătaţi în gândirea noastră, cu Cuvântul limpede al lui
Dumnezeu, ca să nu ne abatem din calea cea una singură a adevărului, adică Hristos.

2 Corinteni 11 : 12

Chemarea sufletului la mântuire, la viaţă nouă împreună cu Hristos, este chemare la lucrare
împreună cu Dumnezeu, chemare la necurmată mişcare spre înainte.

Creştinul adevărat este ca izvorul, care curge ziua şi noaptea spre binele tuturor; este ca soarele,
care necurmat îşi trimite lumina şi căldura sa pe pământ.
În lucrare, adică în muncă necurmată se păstrează viaţa şi fericirea.

Adevăratul rai este în lucrare. Zice sf. Ioan Gură de Aur: „Când Adam ducea o viaţă fără muncă,
a fost dat afară din rai; Pavel, care ducea o viaţă plină de muncă şi trudă, a fost răpit în
rai.”Munca este o parte însemnată a împărăţiei lui Dumnezeu. Dumnezeu lucrează încontinuu şi
slujitorii lui Dumnezeu de asemenea.

O veche carte creştină (Patericul) povesteşte următoarele: „Au venit odată la Avva Luchie nişte
călugări ce se numeau Evhiţi, adică rugători. Şi bătrânul i-a întrebat: „Care-i lucrul mâinilor
voastre?” Ei au răspuns: „Noi nu atingem lucrul cu mâinile, ci împlinim ce zice apostolul: ne
rugăm neîncetat. „Bătrânul le-a zis din nou: „Nu mâncaţi?” Iar ei au zis: „Da, mâncăm.” Şi le-a
zis lor: „Apoi când mâncaţi cine se roagă pentru voi?” Iarăşi le-a zis: „Nu dormiţi?” Ei au
răspuns: „Da, dormim.” Şi a zis bătrânul: „Apoi când dormiţi, cine se roagă pentru voi?” Şi n-au
putut răspunde la aceste întrebări. Din nou le-a zis bătrânul: „Iertaţi-mă, dar iată că nu faceţi cum
ziceţi. Eu însă vă arăt vouă că lucrând cu mâinile, neîncetat mă rog. Şed cu ajutorul lui
Dumnezeu şi când împletesc o funie zic: „Miluieşte-mă, Dumnezeule, după mare mila Ta şi după
mulţimea îndurărilor Tale şterge fărădelegea mea.” Şi le-a zis lor: „Nu este rugăciune aceasta?”
„Ba da”, au zis ei. Iar bătrânul a adăugat: „Când petrec toată ziua lucrând şi rugându-mă, fac mai
mult, şi din banii câştigaţi dau o parte săracilor, iar ei se roagă pentru mine şi când mănânc şi
când dorm. Şi cu ajutorul lui Dumnezeu împlinesc Cuvântul care zice: „Rugaţi-vă neîncetat!”

„Dar lucrez şi voi lucra astfel, pentru ca să tai orice prilej celor ce caută un prilej, ca să poată fi
găsiţi deopotrivă cu mine în lucrurile cu care se laudă.”

Sf. ap. Pavel lucra necontenit, pentru că acesta era felul lui, aceasta era natura (firea) lui
duhovnicească şi nicidecum să se ia la întrecere cu cineva. Nu putea altfel. Dar dacă s-a ivit şi un
astfel de prilej, el este gata să dovedească adevărul care-i umple viaţa în toate privinţele.

Prin lucrarea lui făcută sub puterea Duhului Sfânt, el nu se lăuda pe sine, ci lăuda pe Cel care i-a
încredinţat această lucrare, lăuda pe Domnul Isus, Mântuitorul şi Stăpânul lui. Cei care se dădeau
drept apostoli, drept lucrători ai lui Hristos, fără să fi fost trimişi de El, erau descoperiţi ca
mincinoşi prin lucrarea lui (Pavel).

Fraţii mei, dacă suntem cu adevărat urmaşii Domnului Isus, dovedim lucrul acesta nu numai prin
mărturisirea cu gura, ci prin trăirea noastră, prin lucrarea necurmată pe ogorul Domnului, în locul
unde suntem şi după darul pe care l-am primit. Dar dacă nu suntem ai Domnului, dacă nu suntem
născuţi din nou, să nu intrăm în lucrul Domnului, căci atunci suntem lucrători răi, fraţi mincinoşi.
Mai întâi, deci, să ne predăm în întregime Domnului, prin credinţă şi prin pocăinţă adevărată, şi
El ne va pune, la timpul potrivit, în lucrarea Sa.

2 Corinteni 11 : 13

Apostol înseamnă „trimis”.

Trimisul luminii este numai cel care este lumină în toată trăirea lui.
Trimisul dragostei este numai cel care împarte dragoste necurmat, pretutindeni şi fără părtinire.

Trimisul lui Hristos este numai cel care ascultă de Hristos, trăieşte ca Hristos şi lucrează ca
Hristos.

Cine spune că este apostolul (trimisul) luminii, dar trăieşte în întuneric, este un apostol mincinos.

Cine spune că este apostolul (trimisul) lui Hristos, dar nu gândeşte, nu trăieşte, nu iubeşte şi nu
lucrează ca Hristos, este un apostol mincinos, este un înşelător, este un prefăcut.

Apostol adevărat al lui Hristos este numai acela care înalţă numai pe Hristos şi Evanghelia Lui în
tot timpul şi în tot locul.

Orice creştin adevărat, este, într-o privinţă, un trimis (apostol) al lui Hristos, pentru că orice
creştin adevărat trebuie să fie lumină în toată purtarea lui. Hristos, fiind Soarele Dreptăţii,
creştinii sunt razele Lui. Raza este trimisul (apostolul) soarelui.

Viaţa ta arată al cui trimis eşti.

Dacă eşti lumină, eşti trimisul luminii. Dacă eşti întuneric, prin trăirea ta, eşti trimisul
întunericului.

Cine se preface că este trimisul sau lucrătorul lui Hristos, dar viaţa lui este altfel decât a lui
Hristos acela este un mincinos, este un prefăcut.

„Oamenii aceştia sunt nişte apostoli mincinoşi, nişte lucrători înşelători, care se prefac în
apostoli ai lui Hristos.”

Sf. ap. Pavel căuta să-i lămurească pe creştinii din Corint asupra unor lucrători răi, ca să nu-i
târască în căi străine de Hristos, căi care duc la moarte. Aceşti lucrători răi se prefăceau în
apostoli ai lui Hristos.

Multă prefăcătorie este în lume!

Domnul Isus a luptat cu toată hotărârea împotriva prefăcătoriei, împotriva fariseilor şi

cărturarilor făţarnici.

Să ne păzim cu toată puterea de făţărnicie şi de făţarnici.

Nimic nu încurcă mai mult lucrarea lui Dumnezeu în noi, ca făţărnicia noastră şi ca făţărnicia
altora.

Vorbind despre oamenii prefăcuţi, sf. Ioan Gură de Aur zice: „Nimeni nu merită mai mult dispreţ
ca omul veninos, prefăcut şi viclean…” Tot el zice mai departe: „Când noi slăvim bine pe
Hristos, însă nu vieţuim bine, atunci îl necinstim, pentru că recunoscându-L pe El de Stăpân şi
Dascăl, îl dispreţuim.”
„O virtute falsă – zice Spurgeon – este voalul care ascunde păcatele.”

Făţărnicia este roadă şi dovada omului nelepădat de sine, dovada necredinţei şi a slavei deşarte
după care umblă.

Să ne cercetăm serios în faţa adevărului lui Dumnezeu, descoperit în acest verset din Sfânta
Scriptură. Cum suntem noi? în faţa dreptei judecăţi a lui Dumnezeu nu ne mai putem preface.
Dar dacă ne judecăm acum, vom scăpa de judecata viitoare.

2 Corinteni 11 : 14

Niciodată răul sau păcatul n-ar avea putere asupra omului, dacă ar veni în adevărata lui
înfăţişare. Omul l-ar respinge îndată cu toată hotărârea. El însă vine îmbrăcat în hainele cele mai
strălucitoare ale binelui şi ale fericirii, iar omul, înşelat fiind, crede şi se supune lui.

Un credincios spunea: „Răul, prin însăşi natura lui, nu este stabil; binele prin însăşi natura lui
este stabil. Răul n-ar putea să existe dacă n-ar exista binele împrejurul lui, ca să-l facă să
plutească la suprafaţă…Dacă răul s-ar arăta în toată goliciunea lui, s-ar prăbuşi îndată.”

Răul în sine nu are putere, ci binele cu care vine el îmbrăcat îi dă putere să biruiască.

În capitala unei ţări, cineva a adus unui demnitar o măsuţă de scris foarte frumos lucrată. După
ce i-a predat cheile de la sertare, persoana care a adus-o a plecat. Primitorul, plin de bucurie şi de
admiraţie, a început s-o cerceteze în amănunt, descuind sertar după sertar. Când a deschis
sertarul din mijloc, s-a produs o explozie puternică, trântind la pământ pe toţi din jur şi
producând mari stricăciuni casei. Era o maşină

Infernală, care ascundea moartea în chip maestru în măsuţa frumos lucrată.

Aşa face diavolul, care se apropie de noi în cele mai frumoase veşminte, ca să ne prindă apoi în
laţul morţii.

Un pustnic, după ce şi-a terminat rugăciunea de miezul nopţii, în timp ce cânta o cântare de laudă
pentru Dumnezeu, a văzut o mare lumină, care i-a umplut chilia. Din mijlocul luminii un glas i-a
zis: „Fericit eşti Avramie (aşa se numea pustnicul), că nimeni nu este asemeni ţie, ca să-mi
păzească desăvârşit poruncile.” Pustnicul i-a răspuns: „Întunecimea ta să fie cu tine în pieire,
plinule de minciună şi de amăgire, pentru că eu sunt un om slab şi păcătos.”

În urma acestui răspuns, lumina din chilie a dispărut.

Cum putem noi deosebi adevăratul bine de închipuitul bine? Numai într-un singur fel: rămânând
deplin ascunşi în Hristos, prin ascultare şi supunere faţă de Cuvântul Lui, scris pe paginile Sfintei
Scripturi. Cine rămâne deplin ascuns în Hristos, are lumina cea adevărată, care arată fără greş
toate falsele lumini.
Lucrarea diavolului, chiar dacă vine îmbrăcată în cele mai strălucitoare haine ale neprihănirii, se
cunoaşte prin aceea că tulbură sufletul omului şi-i răpeşte bucuria.

La pustnicul Pahomie s-a arătat odată diavolul în chip de Hristos, zicându-i: „Pahomie, eu sunt
Hristos şi am venit la tine prietenul meu.” Văzându-l, Pahomie s-a tulburat adânc şi i-a răspuns:
„Hristos este Pacea, iar tu m-ai umplut de tulburare. Nu eşti Hristos.” Auzind acestea, arătarea a
pierit.

Sf. Macarie Egipteanul, fiind întrebat prin ce se poate deosebi un diavol care se preface în înger
de lumină, de un adevărat înger, şi prin ce deosebeşte harul lui Dumnezeu de rătăcire, a răspuns:
„Harul umple sufletul omului cu bucurie, cu pace, cu dragoste şi cu adevăr, iar adevărul îl sileşte
pe om să caute şi mai mult adevărul şi să urască păcatul. Diavolul schimbat în înger de lumină,
tulbură sufletul omului şi-l îndeamnă la mândrie, prin laudele care i le aduce.”

De obicei, diavolul se preface în înger de lumină mai mult în faţa celor care umblă după
împlinirea dorinţelor eului lor, fie dorinţe trupeşti, fie dorinţe sufleteşti (religioase). Aici găseşte
el cârlig ca să-şi agate momelile lui. Zice sf. Vasile cel Mare: „Satana se preface în înger de
lumină numai în faţa celor ce iubesc slava, bogăţia şi păcatul.”

Domnul Isus spunea odată despre Satana: „…Vine stăpânitorul lumii acesteia. El n-are nimic în
Mine.” ( Ioan 14:30).

Numai în măsura în care păstrez ceva din lucrurile diavolului, ale lumii şi ale firii mele vechi în
mine, adică pe tronul vieţii mele, în măsura aceea voi fi înşelat mai mult de arătările Satanei
prefăcut în înger de lumină.

Dacă stau treaz necurmat şi cu mătura cercetării de sine în mână, măturând orice aluat străin din
viaţa mea (1 Cor. 5:7-8), nu voi fi în pericolul de a fi înşelat de diavolul, iată un lucru pe care
trebuie să-l ştiu bine şi să-l practic neîncetat.

2 Corinteni 11 : 15

Felul de a fi al Satanei este prefăcătoria. Tot timpul el născoceşte cum să se prefacă mai bine, ca
să poată înşela pe oameni şi îndeosebi pe cei credincioşi. Niciodată nu vine la cineva în
adevărata lui înfăţişare. În lucrarea de distrugere pe care o face, el şi-a ales slujitori – mulţi
slujitori – însă cei mai talentaţi, mai asemănători chipului său întunecat sunt cei care ştiu să se
prefacă mai bine.

Prefăcătoria sau făţărnicia este unealta de bază în lucrarea diavolului, este aerul pe care-l respiră
toţi cei din împărăţia lui – aerul morţii.

„Nu este mare lucru dar, dacă şi slujitorii lui se prefac în slujitori ai neprihănirii…”

Ca să te prefaci nu este aşa de greu, totuşi trebuie să înveţi în şcoala diavolului şi a păcatului.

Oricine se preface este un ucenic al diavolului.

Să avem mare grijă, fraţii mei, ca să nu fim ucenicii vrăjmaşului lui Dumnezeu nici câteva clipe
măcar. Prefăcătoria aduce mari pagube în rândurile copiilor lui Dumnezeu, fie că vine din afară,
fie că vine dinăuntru.

Diavolul se preface în înger de lumină şi slujitorii lui de asemenea. Un credincios de demult a

fost întrebat: „Prin ce se deosebeşte lumina diavolului de lumina harului?” El a răspuns: „Lumina
diavolului este în chip de foc fumegător, pe care un suflet curat o deosebeşte îndată. Ea tulbură
sufletul. Lumina harului însă aduce cu sine bucurie, pace şi blândeţe.”

Prefăcătoria, ca lucrare a minciunii, nu poate dura până la sfârşit. Este descoperită. Cine stă sub
călăuzirea Duhului Sfânt, nu poate fi înşelat de cei care se dau drept slujitori ai neprihănirii.
Lumina adevărată descoperă toate luminile false. Şi cât este de urâtă falsa lumină după ce a fost
descoperită!

Dumnezeu nu lasă lucrarea prefăcătoriei să înainteze prea mult. Ea va primi ce i se cuvine, atât în
timpul de acum cât şi în ziua din urmă a judecăţii celei drepte.

Doamne Isuse, Mântuitorul şi Soarele meu, ascunde-mă tot timpul în Tine, ca să nu pot să mă
prefac, ci să înalţ pretutindeni lumina Ta cea adevărată, să fiu o rază ţâşnită din Tine, spre slava
Numelui Tău şi spre propăşirea lucrării Tale pe pământ. Amin!

2 Corinteni 11 : 16

În primul rând adevărul – iată ce mă interesează pe mine – şi lucrul acesta vreau să-l arăt şi celor
ce vin în legătură cu mine. Indiferent cum mă cred unii sau alţii, adevărul şi felul de a fi al
Domnului Isus, Mântuitorul meu, să se vadă limpede în trăirea şi lucrarea mea.

Dacă unii mă cred nebun, iar alţii mă cred înţelept, aceasta are mai puţină însemnătate. Pe mine
mă interesează să nu pun piedici adevărului, care vrea să lucreze prin fiinţa mea. Totuşi, trebuie
să mărturisesc, atunci când e nevoie, că nu sunt nebun, ci harul Domnului mi-a dat o altă viaţă,
deosebită de viaţa lumii păcătoase şi merg pe o cale necunoscută de înţelepciunea pământului, pe
care tot harul Domnului mi-a dat-o. Din pricina aceasta, mulţi mă socotesc nebun.

Când este vorba să clasifici (împărţi) lucrurile în bune sau rele, pe oameni în nebuni sau înţelepţi,
totul atârnă de starea ta, de poziţia ta – şi cea lăuntrică şi cea din afară, de interesele tale.

Şi când totul judeci după inima ta, cunoaşterea ta nu te duce la adevărul absolut, şi, deci, nu vei
ajunge niciodată să deosebeşti binele de rău. Lupul socoteşte că a mânca o oaie e cel mai mare
bine. Dar nu tot aşa socoteşte şi oaia. Pentru unul care are patima beţiei, băutura este fericirea lui.
Hoţul, la fel, nu socoteşte furtul un rău.

Un om care trăieşte în păcat va socoti nebun pe unul care s-a pocăit şi trăieşte o altă viaţă.

Nu omul este cel care stabileşte adevărul, ci Dumnezeu, prin Cuvântul şi lucrările Lui.
Să avem ochii, mintea şi inima armonizate cu Dumnezeu, printr-o predare totală în mâna Lui şi
prin naşterea din nou, şi nu vom greşi calea adevărului în umblarea noastră pe pământ.

2 Corinteni 11 : 17

În smerenia lui, sf. ap. Pavel spunea totdeauna, fără ocol, când vorbea din descoperire
dumnezeiască şi când vorbea de la el. (comp. 1 Cor. 7:6-12). Dar şi când vorbea de la el tot cu
aceeaşi autoritate vorbea, pentru că era stăpânit de Duhul lui Dumnezeu şi nu. putea să dea
sfaturi potrivnice voii lui Dumnezeu, (vezi 1 Cor. 7:25 – 40).

Să fii întreg şi să mergi numai în aceeaşi direcţie, – direcţia cerului – iată ce vrea Dumnezeu de
la tine şi de la mine, dragul meu.

Cuvântul evlavie se tălmăceşte a fi integru, adică dintr-o bucată.

Numai cei care sunt dintr-o bucată, cei care merg într-o singură direcţie, cei care nu sunt
dezbinaţi în ei înşişi, sunt cu adevărat evlavioşi, sunt cu adevărat slujitori ai lui Dumnezeu. Pe ei
nu-i poate clătina nimic: nici teama de oameni, nici ruşinea, nici interese personale, nici slava
deşartă. Ei sunt numai pentru Domnul şi pentru lucrarea Lui. Fiinţa lor este o fericită unitate cu
Mântuitorul care i-a răscumpărat.

Toţi paşii pe care-i face omul credincios călăuzit deplin şi tot timpul de Duhul Sfânt, sunt paşi
binecuvântaţi şi duc sigur spre o lumină tot mai mare, suind treaptă cu treaptă pe scara
adevărului.

Toate lucrările pe care le face adevăratul slujitor al lui Dumnezeu, care rămâne necurmat sub
stăpânirea Duhului Sfânt, sunt lucrări binecuvântate şi cu rod pentru veşnicie.

Toate vorbele pe care le rosteşte un copil al lui Dumnezeu, chiar dacă nu sunt din descoperire
dumnezeiască directă, sunt vorbe pline de sucul harului şi al adevărului.

Aşa era sf. ap. Pavel când vorbea nu după Domnul, ci ca şi când ar fi vorbit din nebunie. El era
dintr-o bucată şi era zidit în Hristos – Stânca Veacurilor.

2 Corinteni 11 : 18

Eu, ca răscumpărat al Domnului Isus, sunt liber să fac tot ce fac ceilalţi oameni, cu un singur
gând însă: totul să slujească spre slava ui Dumnezeu şi spre mântuirea semenilor mei.

Sf. ap. Pavel, ca nimeni altul, folosea toate mijloacele care-i stăteau la îndemână, pentru
propăşirea lucrării Evangheliei pe pământ. În libertatea pe care harul lui Dumnezeu i-a dat-o,
putea să se mişte uşor şi mereu cu câştig pentru Cauza sfântă.

Dacă unii se laudă după firea pământească, făcea şi el lucrul acesta, dar numai ca să poată ajuta
la mântuirea altora. El, personal, nu avea nevoie să se laude, în faţa altora, dar pentru biruinţa
adevărului lui Dumnezeu în inimile lor, făcea şi lucrul acesta. Când se lăuda el, lăuda de fapt
lucrarea harului din el.

Numai omul mort faţă de lume şi faţă de păcat are drept să se laude, pentru că numai el, prin
lauda care şi-o aduce, poate face bine altora, iar lui nu-şi face rău.

Să ne lăudăm cu darurile lui Dumnezeu, pe care le-am primit, dar numai în măsura în care
suntem morţi faţă de noi înşine, adică să nu simţim nici o gâdilare a eului, şi în măsura care
vedem că ar face bine semenilor noştri spre mântuirea lor. Altfel lauda este o hrană a firii noastre
vechi, este o unealtă a diavolului îndreptată împotriva lucrării lui Dumnezeu, este un păcat mare.

Doamne Isuse, Mântuitorul meu, doresc să-Ţi slujesc cât mai bine şi mai frumos, prin tot ce sunt.
N-aş vrea însă niciodată să fac ceva pentru întărirea firii mele vechi, n-aş vrea să fur slava care se
cuvine numai Ţie. De aceea Te rog să mă ascunzi deplin în Tine, ca să nu pot greşi în nimic.
Amin!

2 Corinteni 11 : 19

Sunt împrejurări, când trebuie să vorbeşti oamenilor acelaşi adevăr, dar cu alte cuvinte, care par a
fi nepotrivite cu felul adevărului; trebuie să le vorbeşti despre cea mai sfântă şi mântuitoare
înţelepciune, în cuvinte care par să semene a nebunie; trebuie să le înfăţişezi smerenia printr-o
haină care pare mândrie. Şi trebuie să le vorbeşti aşa, pentru că ei aşa pot să înţeleagă. Dar nu
asta este important, ci adevărul, care trebuie să ajungă la sufletele lor.

Sf. ap. Pavel vorbea creştinilor din Corint într-un fel care aducea a nebunie, pentru că se lăuda pe
sine, dar, acesta era felul cel mai bun de vorbire în împrejurările acelea, întrucât ei erau într-o
stare zdruncinată, în urma apostolilor mincinoşi, care veniseră în mijlocul lor.

Sunt împrejurări când unui om bolnav trebuie să-i dai palme, ca să-l poţi trezi. Aşa şi
duhovniceşte.

Corintenii sufereau mai bine nebunie decât înţelepciune. Şi Pavel, părintele lor duhovnicesc, a
ales felul acesta de vorbire, ca să le poată face bine.

„Doar voi suferiţi cu plăcere pe nebuni, voi, care sunteţi înţelepţi.”

Dacă avem pe inimă slava lui Dumnezeu şi lucrarea Lui pe pământ, dacă vrem cu tot dinadinsul
mântuirea sufletelor, vom fi învăţaţi necurmat de Duhul Sfânt felul cum trebuie să lucrăm, ca să
fim cât mai folositori.

Să avem totdeauna o predare adevărată în mâna Domnului şi El ne va folosi cel mai bine şi mai
cu spor în ogorul Lui, spre o roadă tot mai frumoasă şi mai îmbelşugată.

2 Corinteni 11 : 20
Unul din mijloacele cu care diavolul înşeală pe oameni, când e vorba de primirea harului
mântuirii lui Dumnezeu, este şoapta vicleană că acest har nu se primeşte aşa de uşor, adică numai
prin simpla credinţă în sângele Domnului Isus Hristos, ci că omul trebuie să facă anumite fapte
bune, să se supună anumitor chinuri şi lupte, să împlinească anumite legi şi canoane; şi nici chiar
atunci nu-i sigur de mântuire, ci numai după moarte se va şti.

Cu un cuvânt diavolul caută să-i răpească omului încrederea şi siguranţa în Cuvântul lui
Dumnezeu care zice: „…Dacă crezi In inima ta că Dumnezeu L-a înviat (pe Hristos) din morţi,
vei fi mântuit. Căci prin credinţa din inimă se capătă neprihănirea… „(Rom. 10:9-10). Şi unde
nu-i siguranţă, nu-i nici pace, nici bucurie, de ce se mai vorbeşte atunci de bucuria mântuirii,
dacă nu eşti sigur de mântuire? De ce se spune despre pacea lui Dumnezeu, care întrece orice
pricepere şi care păzeşte inimile credincioşilor (Filip. 4:7), dacă nu este siguranţa mântuirii?

Să nu ne lăsăm înşelaţi.

Tot ce ne dă Dumnezeu, ne dă numai prin credinţă, fără vreun efort al firii noastre vechi.

O întâmplare din Vechiul Testament ne va limpezi mai bine adevărul despre mântuirea prin
credinţă. Este vorba despre generalul sirian Naaman, care, fiind lepros, a venit la proorocul Elisei
ca să-l vindece. Elisei însă a trimis un slujitor să-i spună să meargă să se scalde de şapte ori, şi se
va vindeca. „Naaman s-a mâniat, şi a plecat zicând: „Eu credeam că va ieşi la mine, se va
înfăţişa el însuşi, va chema Numele Domnului Dumnezeului lui, îşi va duce mâna pe locul rănii
şi va vindeca lepra. Nu sunt oare râurile Damascului, Abana şi Parpar, mai bune decât toate
apele lui Israel? N-aş fi putut oare să mă spăl în ele şi să mă fac curat? Şi s-a întors plin de
mânie. Dar slujitorii lui s-au apropiat să-i vorbească, şi au zis: „Părinte, dacă proorocul ţi-ar fi
cerut un lucru greu, nu l-ai fi făcut? Cu atât mai mult trebuie să faci ce ţi-a spus: „Scaldă-te şi
vei fi curat” Naaman a ascultat, a făcut aşa şi s-a vindecat.” (vezi 2 Regi 5:10 – 14).Sf. ap.
Pavel căuta să-i limpezească pe creştinii din Corint, că nu trebuie să se lase robiţi de apostolii
mincinoşi, care le puneau pe umăr greutăţi, prin care, spuneau ei, ar fi mai siguri de mântuire.
Aceşti credincioşi voiau să simtă pe pielea lor ceva, ca să poată avea linişte.

„Dacă vă robeşte cineva, dacă vă mănâncă cineva, dacă pune cineva mâna pe voi, dacă vă
priveşte cineva de sus, dacă vă bate cineva peste obraz, suferiţi!”

Citind cu atenţie Cuvântul lui Dumnezeu şi crezând cu inimă de copil cele scrise, vom ajunge la
siguranţa mântuirii, la bucurie şi pace.

Să nu ne lăsăm robiţi de nimeni. Libertatea este temelia vieţii celei noi în HRISTOS.

2 Corinteni 11 : 21

Câtă smerenie, câtă dragoste şi câtă simţire duhovnicească era în sf. ap. Pavel! El s-a făcut una
cu copiii săi duhovniceşti: slăbiciunea lor a luat-o asupra sa, necazurile lor le simţea şi el,
înfrângerile lor şi ruşinea lor le socotea ca ale sale. Cum putea el să semene mai bine cu Domnul
Isus, Mântuitorul şi Stăpânul său, decât în felul acesta? Şi la slujba aceasta, la felul acesta de
viaţă sunt chemaţi toţi creştinii adevăraţi, toţi cei care fac parte din Trupul lui Hristos – Biserica
cea vie. Toţi trebuie să simtă unii cu alţii, toţi trebuie să poarte poverile fraţilor lor, întrucât sunt
una.

Numai când te faci una cu fraţii tăi, în toate privinţele, îi poţi ajuta cu adevărat. Când înfrângerile
lor sunt înfrângerile tale, când ruşinea lor este ruşinea ta, când slăbiciunile lor sunt slăbiciunile
tale, atunci altfel ajuţi pentru că simţi altfel. Atunci nu te bucuri, ei plângi şi te pocăieşti tu în faţa
lui Dumnezeu, când vezi pe un frate că a păcătuit. El face parte din tine.

Când sf. ap. Pavel zice: „Spre ruşinea mea o spun, că am fost slabi…”arată, prin aceasta,
unitatea lui cu fraţii din Corint. Ei erau, de fapt, slabi. El însă se făcea una cu slăbiciunea lor şi se
ruşina în faţa lui Dumnezeu şi în faţa oamenilor de lucrul acesta.

Să învăţăm ceva din această mică lecţie, ca să fim mai destoinici în lucrarea lui Dumnezeu, mai
asemănători cu Domnul Isus.

2 Corinteni 11 : 22

Dacă este vorba de o laudă cu lucruri văzute, care ar ajuta la mântuirea cuiva, slujitorul lui
Dumnezeu face şi lucrul acesta.

Omul păcătos poate să se laude cu neamul lui, cu religia lui, cu treapta lui socială. Credinciosul
însă, care urmăreşte mântuirea lui, caută unele puncte de legătură chiar în lucrurile cu care se
laudă, ca să-l poată ajuta.

Cine are inima armonizată cu Dumnezeu şi lucrarea Lui, găseşte pretutindeni dovezi pentru
sprijinirea lucrării Evangheliei, chiar din lucrurile care ar părea cel mai puţin apropiate de
Evanghelie.

Dacă apostolii mincinoşi, despre care vorbeşte sf. ap. Pavel în versetul de mai sus, se lăudau că
sunt evrei, că sunt urmaşii lui Avraam, deci cu neamul şi religia lor după trup, acelaşi lucru putea
să-l facă şi el, apostolul neamurilor, deşi nu s-a gândit niciodată la aşa ceva. Dar dacă situaţia, în
care se aflau credincioşii din Corint, cerea lucrul acesta, îl făcea, ca să le fie de folos.

Pentru Hristos şi pentru fraţii lui Hristos, marele Pavel făcea orice. Persoana lui nu şi-o avea
niciodată în vedere, ci numai Numele Mântuitorului său şi numai binele copiilor săi
duhovniceşti.

În felul acesta trebuie să înţelegem toate mişcările fiinţei lui, toate vorbele lui şi toate mijloacele
folosite de el în lucrarea Evangheliei.

2 Corinteni 11 : 23

Sf. ap. Pavel este ultimul chemat la apostolat, dar a lucrat şi a suferit mai mult ca toţi pentru
Hristos.
Când a aflat el adevărata cale a mântuirii, când a văzut starea de pierzare în care se află
omenirea, s-a aruncat cu toată fiinţa în lucrarea de izbăvire şi nu l-a mai interesat nici cele ce
avea să sufere din pricina aceasta şi nici faptul că era socotit nebun. El ştia un singur lucru: viaţa
i-a fost dată să ducă pe Hristos sufletelor şi să aducă sufletele la Hristos. Era atâta nevoie de
ajutor în jurul său, şi de aceea nu mai avea vreme de pierdut cu altceva.

Nimeni n-ar socoti nebun pe unul care începe să ţipe şi care se aruncă în mare, ca să scoată pe
cineva care se îneacă, sau pe şoferul automobilului de pompieri fiindcă aleargă aşa iute. Aşa
trebuie priviţi slujitorii lui Dumnezeu pe pământ.

Ca o casă care arde şi ca un om care se îneacă, aşa trebuie să socotim lucrarea de mântuire a
sufletelor din păcat fraţii mei, răscumpăraţi ai Domnului Isus.

Suferinţele prin care trecea sf. ap. Pavel, din pricina lucrării la care fusese chemat, nu le mai
socotea, ci se avânta tot mai mult în lucrare. Dacă totuşi le aminteşte, este numai pentru ca să se
bucure că a fost găsit vrednic de cruce, pentru Numele lui Hristos.

Sf. Laurenţiu, când a fost ars pe rug, îşi bătea joc de tiran, zicându-i: „Întoarce-mă, ca să fiu fript
bine şi apoi mănâncă-mă.” Vorbind despre acest martir, Fer. Augustin spunea: „Nu-i de mirare,
deoarece sf. Laurenţiu, cuprins de iubirea dumnezeiască, n-a simţit chiar nimic din văpaia
focului. Câtă dulceaţă nu simte un păcătos încă aici pe pământ, dacă îşi plânge păcatele cu
adevărat.”

Fericirea de a suferi pentru adevăr, pentru Numele Domnului Isus este aşa de dulce, că numai cel
care trece prin suferinţă o ştie cu adevărat. E singura fericire pe care nu o va mai găsi în
împărăţia lui Dumnezeu cea viitoare.

2 Corinteni 11 : 24

Prin multe suferinţe a trecut marele apostol Pavel, din pricina Numelui Domnului Hristos şi din
pricina lucrării Evangheliei!

Cei mai înverşunaţi duşmani ai săi au fost iudeii şi apostolii mincinoşi, adică oamenii religioşi.
Ei îl urmăreau de aproape şi plănuiau nimicirea lui, întrucât îl socoteau duşmanul adevărului. Cât
de adevărate sunt cuvintele Domnului Isus, când zice despre urmaşii Săi: „…Va veni vremea
când, oricine vă va ucide, să creadă că aduce o slujbă lui Dumnezeu.” ( Ioan 16:2).

În ura lor, iudeii au prins pe sf. Pavel şi l-au bătut de cinci ori cu patruzeci de lovituri fără una.
Era scris în Legea lui Moise, ca cel pedepsit cu lovituri, să nu primească mai mult de patruzeci,
ca să nu fie, în felul acesta, înjosit ca om. (Deut. 25:3). Dacă n-ar fi fost scris aşa în legea lor, ei
l-ar fi omorât de la prima bătaie.

Prigoana şi suferinţa, în lumea păcatului sunt legate de viaţa creştinului adevărat, aşa cum este
legat fumul de foc. Zice un înţelept – N. Iorga: „Să te întrebi ce ai greşit în ziua când vei vedea
că nu mai ai duşmani.”
Pentru lume, Biserica lui Hristos este ca un ghimpe, care o deranjează; e ceva cu totul străin de
felul ei de viaţă. Din această pricină o prigoneşte.

Cine zice că este urmaşul lui Hristos, dar nu are nimic de suferit din partea lumii, încă nu se află
exact pe urmele Celui care nu a avut unde să-Şi plece capul în lume. (Mat:8:20).

Noi nu căutăm suferinţa şi prigoana, dar nu fugim când se ivesc în calea noastră. Prin toate vrem
să mărturisim că suntem urmaşii Domnului Isus şi prin toate vrem să-l aducem slavă.

2 Corinteni 11 : 25

De n-ar fi fost în mâna Domnului, sf. ap. Pavel, acest mare om şi slujitor neînfricat al
Evangheliei, ar fi fost zdrobit de Satana de la prima lovitură. Mâna Domnului însă l-a ocrotit, l-a
întărit şi l-a purtat cu biruinţă prin toate încercările, pentru că avea de făcut o lucrare mare pe
pământ şi el era vasul principal.

Dacă ne-am predat cu adevărat Domnului, să fim deplin liniştiţi când trecem prin încercări, că nu
ni se va întâmpla nimic mai mult, decât ceea ce este îngăduit de El, pentru binele nostru veşnic şi
pentru propăşirea lucrării Lui pe pământ. El are un plan cu noi, şi nimeni nu poate zădărnici acest
plan.

Oricât de mari şi multe lovituri ar primi credinciosul din partea lumii, nici una din ele nu-i vor fi
spre nimicire, ci numai spre înălţare. Drumul crucii este drumul slavei. Zice vestitorul
Evangheliei, Billy Graham: „Hristos, într-un anumit înţeles, este un Rege în exil, iar noi, ucenicii
Săi, suntem adesea, priviţi cu batjocură. Pentru că suntem asemenea Lui, suntem prigoniţi, dar
într-o zi vom fi regi şi vom locui în împărăţia Lui.”

„De trei ori am fost bătut cu nuiele; o dată am fost împroşcat cu pietre; de trei ori s-a sfărâmat
corabia cu mine; o noapte şi o zi am fost în adâncul mării.”

Când s-a sfărâmat corabia, în timp ce sf. Pavel călătorea spre Roma ca întemniţat, a înotat o
noapte şi o zi (F. Ap. 27:41), ieşind teafăr la mal.

Sf. Ioan Damaschin tâlcuieşte alegoric sfărâmarea corăbiei, zicând: „De trei ori s-a răsturnat
corabia în care călătorea omul: odată în rai, prin călcarea dumnezeieştii porunci; a doua oară în
potop şi a treia oară după ce a primit legea.” „O noapte şi o zi în adâncul mării”, zice acelaşi
scriitor: „Prin „noapte” se înţelege timpul de rătăcire pe care l-a trăit omul până la venirea lui
Hristos, iar „zi” se înţelege timpul de după Hristos.”

Oricum ar fi tâlcuit, Cuvântul lui Dumnezeu, pentru inima credincioasă, este izvor de viaţă,
lumină şi putere. Prin el înţelegem că după noaptea suferinţei, prin care trec urmaşii Domnului
Isus, urmează Dimineaţa fără sfârşit a bucuriei.

Ferice de cel care rabdă în linişte orice încercare, căci în curând va fi încununat cu slavă şi
odihnă de Mântuitorul Hristos.
2 Corinteni 11 : 26

Numai valorile sunt pândite şi urmărite, numai ele sunt în primejdie din toate părţile.

Creştinii adevăraţi sunt cele mai mari valori în lume, pentru că fiecare în parte poartă în sine pe
Hristos – Comoara comorilor. (2 Cor. 4:7; Efes. 3:17; 1 Pet. 3:15; Colos 1:27). De aceea sunt
mereu în primejdii şi dintr-o parte şi din alta. Diavolul întrebuinţează toate armatele sale văzute
şi nevăzute, ca să nimicească valorile sfinte, să fure Comoara cea mare din fiecare credincios.

Sf. ap. Pavel, ca una din marile valori ale lui Dumnezeu, era pândit de felurite primejdii în tot
timpul şi în tot locul, trupeşti şi duhovniceşti. Diavolul îl urmărea necurmat.

Primejdiile pe râuri erau atunci când le trecea cu mici bărci, care puteau să se răstoarne în fiece
clipă.

Primejdiile din partea tâlharilor erau atunci când acest mare slujitor al Evangheliei mergea dintr-
un loc în altul, pe drumuri pustii, ducând deseori daruri pentru sfinţii săraci.

Primejdii din partea neamului firesc şi a religiei în care s-a născut, pentru că nu-i mai era devotat,
ca înainte.

Primejdii din partea fraţilor mincinoşi, care cătau, în chip făţarnic, să profite de pe urma
Evangheliei.

Câte primejdii!

Dar nu numai marele Pavel era în primejdii, ci şi ceilalţi credincioşi. El se păzea şi pe sine şi îi
păzea şi pe ei. O veche carte spune: „Dacă poţi să-ţi vezi prietenul, atunci când viaţa ţi-e în
primejdie de moarte, aceasta-i o mângâiere pentru amândoi, fie că trăieşti după aceea, fie că
mori.”

„Deseori am fost în călătorii, în primejdii pe râuri, în primejdii din partea tâlharilor, în

primejdii din partea celor din neamul meu, în primejdii din partea păgânilor, în primejdii în
pustie, în primejdii pe mare, în primejdii între fraţii mincinoşi.”

Ce eroism se găseşte aici! Doamne, ajută-mă să mă ridic mai aproape de aceste înălţimi! Căci
Domnul meu îmi cere bărbăţie, vitejie şi curaj. Dacă prima Lui grijă este ca eu să găsesc odihnă
şi pace în iertarea păcatelor şi în siguranţa că sângele Lui a curăţit inima mea, a doua grijă este ca
eu să lupt vitejeşte. El vrea să am un devotament, care nu ştie de greutăţi şi de piedici.

Acest fapt face ca istoria credincioşilor să fie aşa de atrăgătoare. Nu mă interesează istoria
credincioşilor care au dus o viaţă liniştită şi uşoară. Aceia nu-mi aprind inima şi nu-mi încălzesc
sufletul. Dar îmi place să urmăresc Biserica atunci când puterile ei nu mai sunt în stare s-o ajute
în greutăţi şi când Domnul vine s-o mântuiască prin tăria Sa. Sunt mândru de luptătorii lui
Hristos, care nu se dau înapoi de la nimic pentru El.
Vreau să fiu în rândul acelora a căror credinţă este nu numai pentru zilele cu soare, ci şi pentru
furtuni. Aceasta este credinţa adevărată. Să merg şi eu pe urmele neînfricatului Pavel.

2 Corinteni 11 : 27

Păcatul a umplut de pietre şi buruieni ogorul lumii, iar desţelenirea lui cere mare osteneală, mare
răbdare şi mare dragoste, iată lucrarea la care sunt chemaţi toţi răscumpăraţii Domnului Isus. Ei
sunt plugarii lui Dumnezeu, care trebuie să înfrunte toate greutăţile ogorului lumii păcătoase,
semănând în el sămânţa vieţii cereşti şi a adevărului veşnic.

Fără lepădare de sine, fără osteneală, fără chin şi necaz, nu se poate ajunge la biruinţă şi roadă.

Sf. ap. Pavel, ca unul din marii plugari ai Evangheliei, a avut mult de suferit, a ostenit mult, a
luptat cu tot felul de greutăţi, şi-a dat viaţa ca jertfă, dar, în urma lui, a rămas un rod strălucit şi
veşnic: Biserica lui Hristos.

Sf. Ioan Gură de Aur, vorbind despre suferinţele marelui Pavel, zicea: „Martirul moare o singură
dată, pe când fericitul Pavel, cu un trup şi cu un suflet, a suferit atâtea primejdii, care ar fi
înspăimântat şi un suflet tare ca diamantul. El a suferit tot ce au suferit ceilalţi sfinţi la un loc.”

Biruinţele, în viaţă şi mai ales în viat de credinţă, sunt strâns legate de chinuri şi osteneli, de
lepădare de sine şi de predare totală în mâna Domnului Isus.

Fraţii mei, nu putem să suferim cu răbdare şi cu linişte pentru Numele Domnului Isus şi pentru
lucrarea Lui, dacă nu suntem liberi de legăturile lumii păcătoase, dacă inima noastră nu arde
pentru împărăţia lui Dumnezeu, pentru biruinţa adevărului duhovnicesc.

Vrem roadă şi biruinţă? Să reînnoim predarea noastră în braţul Domnului şi să înflăcărăm darul
lui Dumnezeu în noi. (2 Tim. 1:6).

2 Corinteni 11 : 28

Una din ispitele mari, cu care diavolul vine la cel credincios, este somnul spiritual. E de ajuns o
clipă de neveghere şi de „linişte” pe marea furtunoasă a lumii, şi somnul a şi venit. De aceea, în
Cuvântul Său, Domnul ne îndeamnă atât de mult şi atât de stăruitor la veghere: „Fiii treji şi
vegheaşi, pentru că potrivnicul vostru, diavolul, dă târcoale ca un leu care răcneşte, şi caută pe
cine să înghită.” (1 Pet. 5:8). Sau: „Vegheaţi şi rugaţi-vă, ca să nu cădeţi în ispită; duhul, în
adevăr, este plin de râvnă, dar carnea este neputincioasă.” (Mat. 26:41). Sau: „Deşteaptă-te tu,
care dormi…” (Efes. 5:14).

Este mai bine să fii în mijlocul luptelor, în mijlocul prigoanelor, în mijlocul lucrării încordate şi
aglomerate, decât să fii fără grijă şi fără luptă. Nimeni nu adoarme fiind înconjurat de flăcări, sau
în mijlocul luptei (înflăcărate) înverşunate, sau în mijlocul lucrării încordate.

Un rost mare au încercările şi luptele în viaţă: ne ţin treji şi proaspeţi în viaţa de credinţă.
Sf. ap. Pavel era treaz, viteaz în luptă şi harnic în lucrare, pentru că era încontinuu hărţuit din
afară de mulţi vrăjmaşi, iar dinăuntru era împins în lucrul Domnului.

„Şi pe lângă lucrurile de afară, în fiecare zi mă apasă grija pentru toate bisericile.”

Să fii apăsat de grija lucrării lui Dumnezeu, iată chemarea ta, urmaşule al lui Hristos.

Creştin adevărat este numai cel care arde necurmat pentru lucrarea lui Dumnezeu de mântuire a
sufletelor. Numai cel care lucrează trăieşte.

„Vai de cei care trăiesc fără grijă în Sion.” – în lucrarea lui Dumnezeu. – (Amos 6:1).

Fiecare credincios după darul lui, trebuie să fie apăsat de grija lucrării lui Dumnezeu, altfel
adoarme şi somnul este anticamera morţii.

2 Corinteni 11 : 29

Aşa ceva nu-i cu putinţă în lumea decăzută, unde fiecare om se gândeşte la sine şi se luptă cum
să-i fie bine, neţinând seamă de slăbiciunile aproapelui. Avea dreptate Tacitus, când scria: „Toţi
îşi cer partea succeselor, iar înfrângerile se trec numai pe seama unuia.”

Numai o inimă născută din nou, umplută cu dragostea Domnului Isus şi gata oricând de jertfă,
poate să simtă slăbiciunea altuia ca slăbiciunea sa.

Sf. ap. Pavel, în privinţa aceasta, era un model desăvârşit. Ce simţire mare avea el! Ea ne arată
frumoasa unire cu sufletele omeneşti, pe care Duhul Sfânt o sădise în inima lui, umplându-l de
dragostea dumnezeiască. În privinţa aceasta, el era mort pentru sine dar, în acelaşi timp, trăia
pentru Dumnezeu, în alţii, căci suferea de suferinţele, căderile şi neputinţele lor.

Atât de mult îi sta pe inimă sf. ap. Pavel mântuirea oamenilor încât, ori de câte ori i se părea că
această mântuire e în primejdie, simţea o adâncă mâhnire. Nu vom putea face nimic bun pentru
lume, dacă nu vom ajunge, prin dragoste, la această unire cu sufletele. Şi cum să nu căutăm să
ajungem la ea, când vedem că însuşi Dumnezeu se uneşte cu oamenii prin Hristos? Aici e
minunea, pe care ne-o arată Evanghelia: Dumnezeu se face una cu neamul nostru, intră în
neputinţele, neştiinţa şi amăgirile noastre, cunoaşte lacrimile noastre, cunoaşte chiar moartea. E
vorba ca, la rândul nostru, şi noi să ne unim în aşa fel cu El, încât lucrul Lui să fie lucrul nostru,
dragostea Lui dragostea noastră şi, înfrăţindu-ne cu suferinţele acestei omeniri, pe care El a iubit-
o cel dintâi, să luptăm cu toate puterile, pentru mântuirea ei.

Sf. ap. Pavel semăna aşa de bine cu Domnul Isus, Mântuitorul şi învăţătorul său! Pentru
mântuirea şi desăvârşirea fraţilor săi era în stare de orice jertfă. Când auzea de păcat, parcă lua
foc, „Cine cade în păcat şi eu să nu ard?” pentru că voia să înfăţişeze pe credincioşi, pe flecare
în parte şi ca adunare la un loc, curaţi, sfinţi, fără pată, fără zbârcitură.

Dar noi, credincioşii de azi, cum trebuie să fim? Oare s-a schimbat calea şi lucrarea Domnului?
Să ne cercetăm şi să reînnoim legământul nostru cu Domnul, ca El să ne poată folosi cu plăcere
şi cu bucurie în lucrarea Lui.

2 Corinteni 11 : 30

Cel mai bun certificat de vitejie al unui soldat sunt rănile lui. Ele nu-l fac deloc urât, ci
dimpotrivă, sunt nişte semne de cinste, cea mai de seamă podoabă a lui. Oamenii respectă pe un
astfel de om.

Ca un viteaz ostaş al lui Hristos, sf. ap. Pavel are un bun certificat pentru credincioşia lui. El
socoteşte suferinţele, ispitele, prigonirile, pierderile pe care le-a suferit, ca o dovadă de cinste în
slujba lui Dumnezeu. El se bucură de ele, căci ele sunt podoaba lui.

„Dacă este vorba să mă laud, mă voi lăuda numai cu lucrurile privitoare la slăbiciunea mea.”

Cât de puţin ne gândim noi la suferinţe când mergem pe urmele Domnului Isus, ba adeseori chiar
ne plângem când avem ceva de îndurat. Uităm că ele sunt certificatul nostru de bună purtare.
Uităm că e o adevărată fericire când suferim, cât de puţin şi în orice chip, pentru Hristos. Uităm
că Domnul Isus a spus: „Ferice va fi de voi când din pricina Mea, oamenii vă vor ocări, vă vor
prigoni şi vor spune tot felul de lucruri rele şi neadevărate împotriva voastră!” (Matei 5:11).

Un adevăr de preţ se desprinde din lauda sf. ap. Pavel cu privire la slăbiciunea lui şi anume: cu
cât eşti mai slab, cu atât se vede mai limpede puterea lui Dumnezeu, care lucrează prin tine.
Tăria noastră firească e o piedică în calea lucrării lui Dumnezeu în noi şi prin noi. Numai cine se
leapădă de sine cu adevărat, devine un vas potrivit în lucrarea lui Dumnezeu.

Sf. Ioan Gură de Aur, făcând o asemănare între David şi Pavel, zicea: „David a doborât pe Goliat
aruncând piatra; Pavel numai cu graiul lui dintr-o stare smerită a pus pe fugă întreaga falangă a
diavolului.”

Dragul meu, cum stai tu cu certificatul de credincioşie faţă de Domnul Isus şi în lucrarea Lui?
Rănile pe care le-ai primit în lupta Lui sunt podoabele tale.

2 Corinteni 11 : 31

Sf. ap. Pavel era conştient de faptul că trăia necurmat înaintea lui Dumnezeu, ştia că toate
mişcările fiinţei lui îi sunt cunoscute în adâncime, de aceea, când avea de dat socoteală pentru o
faptă sau pentru o anumită stare în faţa oamenilor, îl lua (pe Dumnezeu) martor.

Să iei martor pe Dumnezeu în toată umblarea ta pe pământ, e dovada cea mai puternică a faptului
că eşti stăpânit de adevăr, că naşterea ta din nou este o realitate de netăgăduit, că credinţa care-ţi
umple fiinţa, este cu adevărat darul lui Dumnezeu (Iuda 3) şi că eşti conştient că El e Tatăl tău,
care te vede tot timpul.

La starea aceasta trebuie să ajungă orice credincios, orice om căruia îi place să se numească
creştin.
Credinţă adevărată este numai aceea care aduce pe om în starea de a recunoaşte pe Dumnezeu în
toate căile Lui (Prov. 3:6), că toate mişcările sale îi sunt cunoscute şi că orice faptă, vorbă, sau
gând trebuie sfinţite necurmat.

Când adevărul este mediul în care trăieşti, când toate faptele, vorbele şi gândurile tale sunt
născute din adevăr, atunci, liniştit, poţi lua martor pe Dumnezeu, care ştie că nu minţi în nimic.

Creştinii adevăraţi, ca urmaşi ai Aceluia care a spus că este Adevărul ( Ioan 14:6), sunt singurii
purtători ai steagului adevărului într-o lume a minciunii şi a păcatului felurit.

Dragul meu, eşti tu un creştin adevărat? Poţi să spui şi tu ca sf. ap. Pavel: „Dumnezeu ştie că nu
mint?”

2 Corinteni 11 : 32

Nu este păcat mai mare şi slujbă mai diabolică, decât să pândeşti pe credincioşii Domnului, să-i
urmăreşti tot timpul, ca să-i prinzi şi să-i nimiceşti.

Despre împăratul Areta şi despre dregătorul lui istoria nu mai păstrează nici o amintire, afară de
faptul că au urmărit pe slujitorul lui Dumnezeu, Pavel, ca să-l prindă şi să-l condamne.

Să urmăreşti pe cei care sunt sarea pământului şi lumina lumii, pe cei care se trudesc să scape pe
oameni din păcat şi mizerie spirituală, pe cei care apără viaţa de stricăciune, ce poate fi mai
păcătos ca aceasta?

Cât de nenorociţi sunt acei oameni, care simt plăcere să prigonească pe urmaşii lui Hristos! Ei
vor da socoteală în ziua marii judecăţi de toate faptele lor, iar până atunci, viaţa pe care o trăiesc
este lipsită de pace, de echilibru şi de fericire. Căci cine prigoneşte pe altul nu poate fi fericit şi
liniştit.

Ce poate fi mai nefericit pentru un om, decât să lase în urma lui fapte asemănătoare cu ale lui
Nero sau ca ale împăratului Areta, amintit mai sus!

Să scrii pe drumul vieţii tale cu peniţa luminii şi a bunătăţii, cu peniţa adevărului şi a dragostei,
iată chemarea ta, urmaşule al lui Hristos. Pe oriunde mergi, să laşi în urmă mireasma plăcută a
cerului şi a sfinţeniei.

Cel bun şi după moartea lui răspândeşte lumină; cel rău şi după ce dispare, seamănă întuneric.

2 Corinteni 11 : 33

Cu toate că acest lucru era o umilire în faţa lumii, sf. ap Pavel se laudă cu el, arătând că şi el este
om slab şi că numai harul lui Dumnezeu este cel care lucrează în viaţa lui. Şi pentru că s-a
coborât pe sine atât de jos, – Dumnezeu l-a ridicat până la al treilea cer.
Sf. Macarie cel Mare, tâlcuind acest loc din Scriptură, zice: „Deşi apostolii aveau putere să facă
minuni, n-au folosit această putere pentru ei înşişi, în scopul apărării vieţii lor. Pavel ar fi putut
dărâma zidul, dar n-a făcut lucrul acesta, ci s-a folosit de un lucru natural.”

Un adevăr se desprinde de aici: Credincioşii în umblarea lor pe pământ, să se folosească de

lucrurile naturale, pentru nevoile lor şi numai în cazuri care trec peste ceea ce ar fi natural şi care
ar împiedica lucrarea lui Dumnezeu, să ceară puteri pentru minuni. Aşa a făcut Domnul Isus, aşa
au făcut apostolii, aşa au făcut toţi oamenii lui Dumnezeu.

Omul duhovnicesc nu-şi foloseşte puterile lui duhovniceşti pentru satisfacerea nevoilor trupeşti.

Să nu ispitim şi să nu silim pe Dumnezeu prin cereri, ca să ne dea lucruri pe care le putem face
noi, prin mijloace naturale, mijloace pe care tot El ni le-a pus la îndemână.

Dacă ne gândim adânc, vom ajunge să înţelegem că tot ce avem: minte, putere, sănătate, etc. sunt
minuni ale lui Dumnezeu dăruite nouă pentru folosul şi fericirea noastră. Şi nu înseamnă că dacă
folosim des un lucru, nu mai prezintă importanţă. Dimpotrivă. Lucrurile pe care le avem din
belşug, sunt minuni ale lui Dumnezeu şi ne dăm seama de acest adevăr numai după ce am pierdut
ceva ce ni s-a părut natural.

„Dar am fost dat jos pe o fereastră, într-o coşniţă, prin zid, şi am scăpat din mâinile lor.”

Încă un gând se desprinde din acest verset: să nu ne lăsăm în mâinile oamenilor în nici o privinţă,
ci să căutăm o scăpare cu orice chip.

Numai în mâinile Domnului avem siguranţă, de aceea să ne încredinţăm deplin soarta în aceste
slăvite mâini. (Psalm. 37:5).

2 Corinteni 12 : 1

Biserica lui Hristos nu este o religie ci un organism duhovnicesc, viu şi puternic, rânduit de
Dumnezeu pentru marea lucrare de răscumpărare a omenirii.

La temelia Bisericii stă credinţa revelată (descoperită) de Dumnezeu, prin Cuvântul Său scris pe
paginile Bibliei. În privinţa aceasta, învăţătura ei nu seamănă cu nici o învăţătură a miilor de
religii de pe pământ, întemeiate fie pe baza lucrurilor văzute (soare, stele, fulgere şi trăsnete,
pomi şi alte lucruri de pe pământ), fie pe baza speculaţiilor minţii omeneşti, fie pe baza unor
închipuiri.

Domnul Isus, întemeietorul Bisericii, a zis unuia dintre apostolii Săi (Petru), când a făcut o
mărturisire, cu o anumită ocazie: „Ferice de Tine, Simone, fiul lui Iona; fiindcă nu carnea şi
sângele ţi-au descoperit lucrul acesta, ci Tatăl Meu care este în ceruri.” (Matei 16:17). Deci
adevărul descoperit de Dumnezeu, stă la temelia Bisericii întregi şi la temelia mântuirii fiecărui
om în parte.
Credinţa descoperită (revelată) prin Cuvântul lui Dumnezeu este singura care dă mântuire şi
viaţă veşnică fericită.

Dumnezeu însă în lucrarea Lui pe pământ, a dat şi anumite descoperiri personale la anumiţi
slujitori ai Săi, de care nu lega mântuirea altora, ci doar ca să le dea o bucurie şi o întărire în plus,
să-şi împlinească mai uşor slujba la care au fost chemaţi. Aşa era sf. ap. Pavel. El se lăuda mai
bine în prigoane şi bătăi decât cu descoperirile înalte. Mai mult folos aduceau laudele din trăirea
practică a Evangheliei decât descoperirile pe care le-a avut el personal. Din această pricină nu le-
a povestit nimănui timp de patrusprezece ani. Gândul şi inima acestui mare om erau mereu la
slujba care i-a fost încredinţată de Dumnezeu, ca s-o împlinească mai bine şi mai cu rod, pentru
mântuirea oamenilor. Izvorul slujbei lui era Hristos, trăirea practică în El.

Dacă privim slujba în felul oamenilor, vedem deosebirea mare între gândirea lor şi aceea a
slujbei după voia lui Dumnezeu. Oamenii, chiar şi dintre cei credincioşi, gândesc că dobândind o
oarecare învăţătură omenească, vor putea deveni slujitorii lui Hristos. E o înşelare. Izvorul
slujbei, aşa cum s-a spus, este Persoana Domnului Hristos, este omul nou în Hristos. Nu există
nici o legătură cu ceea ce a dobândit omul cel vechi – învăţătură şi cultură. Trebuie naştere din
nou, trebuie o predare sută la sută în braţele Domnului. Numai în felul acesta pune El pe cineva
în slujba Lui.

Dacă privim la sf. ap. Pavel, vedem că el nu aminteşte niciodată despre „marea sa învăţătură” pe
care şi-o adunase înainte de întoarcerea sa la Hristos. Pe aceasta o considera ca aparţinând
primului Adam (omul cel vechi). Acum, adică după întoarcerea la Hristos, vorbind despre sine,
spune: „Cunosc un om în Hristos.”în omul nou îşi are izvorul slujba sa şi nu în omul vechi, în
Saul din Tars, care învăţase la picioarele lui Gămăliei. Pentru a-şi împlini bine slujba sa pentru
Dumnezeu, a trebuit să arunce tot ce omul voia să adauge la aceasta. De la început, Saul înţelege
lucrul acesta pe drumul Damascului. Omul său vechi fusese dat la o parte, judecat şi osândit la
moarte. El a învăţat într-o clipă că a sluji lui Hristos, înseamnă, în primul rând despărţire de tot
ce-i vechi. Noi, adesea, nu învăţăm decât într-un timp îndelungat şi cu greutate. De aceea se
întâmplă, câteodată, când întâlnim câte o binecuvântare în slujba noastră, să o atribuim calităţilor
noastre fireşti.

Nimic din toate acestea nu se întâlnesc la sf. ap. Pavel. El ştia că crucea lui Hristos este singurul
sprijin şi putea răstigni firea pământească cu toate avantajele ei.

De asemeni nu se lăuda decât cu omul nou, cu faptul de a fi în Hristos, şi de a nu avea nici un alt
loc.

Să învăţăm să nu ne lăudăm decât cu Domnul şi cu harul Lui, iar dacă este vorba despre vreo
descoperire dumnezeiască, sau despre vreo experienţă duhovnicească, să nu facem caz de ea
decât atunci când slujba lui Dumnezeu ar cere acest lucru, având grijă mare, ca să nu ne atribuim
nimic, ci totul numai Domnului şi harului Său.

2 Corinteni 12 : 2

A fi în Hristos, iată ce înseamnă a fi creştin.

A fi în Hristos, iată condiţia cunoaşterii adevărate a binelui şi a răului; a lucrurilor duhovniceşti
şi a lucrurilor pământeşti; a lui Dumnezeu şi a oamenilor.

A fi în Hristos, iată temelia vieţii şi a statorniciei în sfinţenie; a păcii şi a fericirii; a rodirii şi a

biruinţei.

A fi în Hristos!…

Cine este în Hristos, trebuie să trăiască aşa cum a trăit Hristos. (1 Ioan 2:6). Nici cea mai sigură
teorie a luminii n-ar folosi, dacă n-ar fi lumină; tot aşa nici o cunoştinţă despre Isus, nu-i
foloseşte omului, dacă nu s-a predat cu adevărat Lui şi dacă nu rămâne în El tot timpul.

Credincioşii fără Hristos, adică fără a fi în El, adunări creştine fără Hristos, adică fără a fi în
El,iată cea mai mare pacoste în lucrarea de vestire a Evangheliei, iată pricina sărăciei
duhovniceşti şi a înfrângerilor pe calea vieţii.

Un om al lui Dumnezeu zicea: „Dacă ai fi ce trebuie, Dumnezeu ar face ce vrei.”

Un singur lucru trebuie: să fim în Hristos şi El în noi. „Cunosc un om în Hristos…”

Cunoaşterea tainelor lui Dumnezeu atârnă de rămânerea în Hristos. Aşa era sf. ap. Pavel. El a
putut fi răpit până la al treilea cer numai pentru că era în Hristos.

Cine este în Hristos este smerit.

Patrusprezece ani a tăcut sf. Pavel, cu toate că a avut descoperiri aşa de mari. Şi ar fi tăcut mai
departe dacă nu ar fi fost atacat de vrăjmaşii Evangheliei, (vezi cap. 11:18). Să ai asemenea
experienţe şi să taci 14 ani!… Ce deosebire faţă de unii din ziua de azi, care se laudă cu vedenii,
descoperiri şi experienţe! El vorbea despre Hristos, nu despre experienţele sale.

Cu cât cineva cunoaşte mai adânc pe Dumnezeu, cu atât devine mai smerit, cu atât mai mult se
fereşte să vorbească despre sine. Un om al lui Dumnezeu din sec. 5, (Diadoh al Foticeii) spune:
„Definiţia cunoştinţei: a te uita pe tine când te gândeşti la Dumnezeu.”

„Cunosc un om în Hristos, care acum patrusprezece ani, a fost răpit până la al treilea cer (dacă a
fost în trup nu ştiu; dacă a fost fără trup, nu ştiu; Dumnezeu ştie.)”

Pentru a încuraja pe sf. ap. Pavel în slujba sa, unde întâlnea atâtea suferinţe, Dumnezeu l-a răpit
până la al treilea cer şi l-a făcut să audă cuvinte nemaiauzite. Era de cea mai mare însemnătate ca
apostolul neamurilor să fie pus în prezenţa măreţiei lui Hristos în al treilea cer, pentru ca, coborât
pe pământ, să fie convins că merita să îndure pentru El cele mai mari suferinţe.

Al treilea cer!…

Care este al treilea cer? La întrebarea aceasta au căutat să răspundă mulţi cercetători ai Sfintelor
Scripturi din toate timpurile.
Unii din sfinţii părinţi, vorbind despre al treilea cer, spun că este un singur cer, dar că e compus
din mai multe părţi.

„Al treilea cer – scrie Teofilact (sec. 12) – se înţelege diferitele trepte, care suie în Locul
Preasfânt, dincolo de îngeri, dincolo de heruvimi şi serafimi, înaintea Tronului lui Dumnezeu.
Acolo sunt lucruri pe care mintea nu le poate cuprinde şi se vorbeşte o limbă care nu poate fi
vorbită cu limba de carne.”

Alţi cercetători, mai noi, spun că primul cer este cel care se află în inima credincioşilor, al doilea
ar fi cel în care locuieşte diavolul cu îngerii lui (vezi Efes. 6:12), iar al treilea este cerul în care se
află Tronul lui Dumnezeu.

Unii dintre cercetători, mai puţini, au o părere cu totul aparte. Ei spun că cele trei lumi: cea
dinaintea potopului, cea de după potop până la venirea Domnului Isus a doua oară, când va
începe o altă eră, şi cea de după venirea Domnului, adică lumea veşnică, toate au cerul lor
spiritual. Deci fiecare lume (dispensaţie, cum îi zic unii) are cerul ei. Sf. ap. Pavel a fost răpit în
cerul celei de a treia lumi.

Alţii susţin, pe baza celor spuse de Biblie despre: vremuri trecute, vremuri de faţă şi vremuri
viitoare, că flecare vreme îşi are cerul ei. Veacurile (eoni în greceşte) care au fost înainte de
întemeierea lumii, au avut cerul lor, deci primul cer. Veacul de faţă (de la crearea lumii materiale
până în ziua când Domnul Isus va da împărăţiile lumii în mâinile Tatălui – Apoc. 11:15; 1 Cor.
15:27 – 28) îşi are cerul lui. Acesta ar fi al doilea cer. Şi veacurile viitoare, fără de număr, îşi au
cerul lor. Deci aici, în acest al treilea cer, a fost răpit sf. ap. Pavel.

Părerea celor mai mulţi credincioşi asupra celor trei ceruri este aceasta:

1). Primul cer este atmosfera, adică aerul care înconjoară pământul. În felul acesta avem
„păsările cerului”, care fac parte din atmosfera pământului.

2). Un cer mai sus decât atmosfera, adică al doilea cer este cerul estrelor, adică al stelelor. Cât de
întins este acest al doilea cer, nu se poate spune, pentru că nu se poate măsura (ştiinţa de azi
spune că universul ar măsura 12 miliarde ani lumină), oamenii (unii din ei) socotesc că soarele
este cel mai mare astru de pe cer, dar nu-i adevărat. Cărţile spun că numai în galaxia noastră sunt
sori mult mai mari decât soarele nostru şi sunt atât de departe de pământ încât, până să ajungă
lumina lor la noi, trebuiesc mii, zeci de mii şi chiar sute de mii de ani lumină, (lumina are o
viteză de 300.000 km. pe secundă). Ce minunăţie este cerul! Cerurile spun slava lui Dumnezeu.
El dă nume la toate stelele.

3). Dar mai sus de cerul estrelor, este al treilea cer. Acela este cerul spiritual, în care se află
Tronul slavei lui Dumnezeu. Ce fel este locul acesta, cine poate să spună? (Rabinii zic că ar fi
şapte ceruri). Aici, în al treilea cer, sunt sfinţii împreună cu Domnul Isus.

Templul, pe care Dumnezeu l-a arătat lui Moise pe munte, şi care era modelul lucrurilor cereşti,
era împărţit în trei: curtea, locul sfânt şi sfânta sfintelor (locul preasfânt). Această împărţire are o
însemnătate deosebită în legătură cu cele trei ceruri. Mai întâi curtea unde se afla altarul de
aramă, este închipuirea crucii într-un fel necunoscut pe pământ şi despre care Domnul Isus
spune: „După ce voi fi înălţat de pe pământ, voi atrage la mine pe toţi oamenii.” ( Ioan 12:32).
Se poate spune deci că prima parte a templului (cortului) iese din hotarele lucrurilor pământeşti,
ca simbol. Este punctul care ne separă deja de lume. Din curte se intră în locul sfânt, unde se află
masa, sfeşnicul şi ligheanul de aur. Noi suntem în locul sfânt, prezentaţi lui Dumnezeu în
Hristos, pregătiţi pentru a sluji, luminaţi de Duhul Sfânt.

În sfârşit vine locul preasfânt, adică al treilea cer. Acolo se află Tronul lui Dumnezeu. În al
treilea cer putem intra prin credinţă, prin Duhul, străbătând perdeaua ruptă, căci acolo este
scaunul harului

( Evrei 4:16). Dar marele apostol a fost dus acolo în realitate, fără să poată spune ce a auzit.

După toate părerile amintite aici, noi spunem că lucrul important nu este să ştim cum sunt
alcătuite cerurile şi ce se întâmplă acolo, ci cum să ajungem în ceruri. Şi putem ajunge în cerul
cel mai de sus numai dacă ne alipim, prin credinţă şi pocăinţă, de Domnul Isus Mântuitorul
neamului omenesc. El a spus: „încasa Tatălui Meu sunt multe locaşuri. Dacă n-ar fi aşa, v-aş fi
spus. Eu mă duc să vă pregătesc un loc. Şi după ce Mă voi duce şi vă voi pregăti un loc, Mă voi
întoarce şi vă voi lua cu Mine, ca acolo unde sunt Eu, să fiţi şi voi.” (Ioan 14:2 – 3).

2 Corinteni 12 : 3

În viaţa de credinţă şi de legătură cu Domnul Isus, trebuie să ştim bine anumite lucruri, şi anume:
lucrurile petrecute cu noi (pe care le-a făcut Domnul în noi şi cu noi), calea Domnului şi
făgăduinţele Domnului de viitor (în legătură cu noi). Toate acestea trebuie nu numai să le
credem, ci să le ştim bine. Există ştiinţă în credinţă. Altfel n-ar fi nici un progres.

Numai cine ştie bine calea, merge sigur pe ea şi are spor la mers.

Numai cine-şi ştie bine starea de copil al lui Dumnezeu, poate să cheme şi pe alţii la această
stare.

Numai cine ştie bine ce s-a petrecut cu el, poate să spună cu siguranţă şi altora lucrul acesta.

Dar oricât de bine am şti toate, Dumnezeu ştie mai mult şi mai bine decât noi. Lucrul acesta
iarăşi trebuie să-l ştim foarte bine, ca să nu încolţească gânduri luciferice în inima noastră. Noi
ştim în parte pentru că suntem mărginiţi, dar Dumnezeu ştie totul desăvârşit, pentru că este
nemărginit şi veşnic. Noi vedem o faţă a lucrurilor, Dumnezeu le vede în întregime. Noi ştim
ceea ce s-a petrecut cu noi, dar nu ştim cum s-a petrecut şi care este începutul acestei lucrări. Noi
nu putem vedea dincolo de văl.

Sf. ap. Pavel ştia că a fost răpit până la al treilea cer, ştia că a văzut lucruri minunate dar nu ştie
cum s-a petrecut răpirea, nu ştia dacă era în trup sau fără trup. Dumnezeu însă ştia lucrul acesta.
Şi cum zice sf.
Ioan Gură de Aur: „Dacă Pavel nu ştia că în răpirea lui a fost cu trup sau fără trup, cum o să ştim
noi?”

E bine să ne cunoaştem hotarul în toate. Dar până la hotarul nostru trebuie să mergem neapărat,
altfel vom fi lipsiţi de binecuvântările lui Dumnezeu. Dumnezeu nu binecuvântează pe cei leneşi
şi împotrivitori.

Să ştim bine lucrul acesta.

2 Corinteni 12 : 4

Se întreabă sf. Ioan Gură de Aur: „Pentru ce a fost răpit Pavel în rai?” Şi răspunde tot el: „Pentru
ca să nu se pară că este mai mic decât ceilalţi apostoli. Fiindcă ei au stat împreună cu Hristos, iar
el nu a stat. De aceea, l-a răpit, pentru un timp, în slavă.”

Sf. ap. Pavel însă, nu s-a gândit să se laude cu descoperirile sale mari, nu s-a gândit să se ia la
întrecere cu ceilalţi apostoli, dar s-a gândit la lucrarea lui Dumnezeu, adică să pună descoperirile
acestea în slujba Evangheliei, atunci când va fi nevoie – dacă va fi vreodată. De aceea a tăcut
patrusprezece ani. Era copleşit de măreţia celor văzute şi nu putea să vorbească despre ele, ca să
nu le scadă strălucirea.

Un om povestea mereu vedeniile şi experienţele sale cu Dumnezeu. Până într-o zi când s-a
întâlnit cu adevărat cu Dumnezeu. De atunci nu a mai povestit nimic.

Când ai văzut cu adevărat, taci. Lucrurile înalte duhovniceşti nu pot fi cuprinse în cuvinte şi nici
chiar în mintea obişnuită a omului. Ele sunt dincolo de tot ce-i pe pământ, dincolo de materie şi
de toată experienţa spirituală a omenirii. Dacă pentru vederea şi înţelegerea universului fizic al
lui Dumnezeu, un înţelept al lumii (Piere Rousseau, în cartea „Călătorie la capătul ştiinţei) se
plângea de „trista infirmitate a simţurilor noastre” şi că trebuie ca omul să aibă „alţi ochi”, cu cât
mai mult când este vorba despre universul spiritual al lui Dumnezeu, despre ceea ce va fi în
împărăţia care va veni este nevoie de alţi ochi.

Pentru lucrurile de dincolo de văl trebuie alţi ochi, altă inimă, altă minte şi altă alcătuire a fiinţei
noastre, ca să le putem pricepe, iată de ce trebuie dezbrăcarea de trupul stării noastre smerite.
(Filipeni 3:21)

Sf. Toma d'Aquino, la sfârşitul vieţii, după o experienţă spirituală îndelungată, şi-a pus pana jos
şi a zis: „Am văzut prea mult; nu mai pot scrie.”

Sf. Bernard zicea: „Vrei să ştii ce se află în rai? – Nimic nu se află acolo din ceea ce, prin
credinţă, n-ai vrea să fie. Acolo este tot ce doreşti.”

„Ştiu că omul acesta a fost răpit în rai, şi a auzit cuvinte, care nu se pot spune şi pe care nu-i
este îngăduit unui om să le rostească.”
Să nu încercăm să trecem peste hotarul pe care l-a aşezat Dumnezeu, pentru că ne trudim
zadarnic. Într-un vas nu încape decât atât cât îi este capacitatea. Şi, mai ales, dacă vasul e de
hârtie, cum să poată păstra în el focul?

Orânduirile din împărăţia lui Dumnezeu sunt, deocamdată, taine nepătrunse de noi, dar va veni o
zi când vom primi o alcătuire nouă, pe baza naşterii din nou de aici, care s-a făcut prin credinţa
în Domnul Isus, şi atunci ne vom bucura din plin de tot ceea ce ne-a pregătit Dumnezeu.

2 Corinteni 12 : 5

Este vorba despre omul care a fost răpit până la al treilea cer, omul care fusese smuls din toate
legăturile pământului, omul care trăia în întregime înaintea Domnului. Acesta este vrednic de
laudă, în el singur îşi pune Dumnezeu încrederea, pentru că şi el îşi pune toată încrederea în
Dumnezeu, în care şi-a găsit totul: viaţă, echilibru şi fericire.

Cu omul care, prin naşterea din nou, prin învierea din moartea păcatului, a fost răpit în cer
împreună cu Hristos (Efes. 2:6), te poţi lăuda fără frică, pentru că el este singurul om adevărat,
după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu.

Numai cel născut din Dumnezeu, are firea lui Dumnezeu şi numai el poate străbate cerul. Şi dacă
credinţa se laudă cu Dumnezeu, tot aşa se laudă cu copiii lui Dumnezeu, pentru că au aceeaşi
natură (fire).

Sf ap. Pavel, deşi vorbea despre sine, părea că vorbeşte despre altul. El vorbea despre omul său
duhovnicesc, care fusese răpit până la al treilea cer. Despre omul său firesc însă, se lăuda cu
slăbiciunile lui, căci, într-adevăr, cu cât este cineva mai slab în omul cel vechi, este mai tare în
cel nou.

Toate descoperirile dumnezeieşti se fac în omul cel nou (în duhul), căci omul cel vechi (firesc)
nu poate pricepe tainele sfinte.

Fiecare urmaş al Domnului Isus are în sine două firi: firea veche şi firea nouă. Pe cea dintâi
trebuie s-o ţină necurmat pe cruce, ca să poată creşte şi lucra cea de a doua.

Omul cel nou (firea cea nouă) este lucrarea lui Dumnezeu în cel credincios, pe când firea veche
este lucrarea păcatului. Şi firea veche şi firea nouă sunt văzute, în mişcările lor, de toţi oamenii.

Cu lucrarea lui Dumnezeu ne putem lăuda, aşa cum ne lăudăm cu Dumnezeu, căci lauda adusă
lui Dumnezeu este un izvor de binecuvântare pentru toţi oamenii.

2 Corinteni 12 : 6

Aşa cum te fereşti din drumul pe unde vine fiara, care ar putea să te sfâşie; cum te fereşti de locul
infectat de o boală molipsitoare, sau cum te fereşti să bei apă cu vasul în care a fost otravă, tot
aşa trebuie să te fereşti, ca nimeni să nu aibă despre tine o părere mai înaltă decât ceea ce eşti tu
în realitate – răscumpărat al Domnului, fratele meu.
Nici un păcat nu este aşa de general şi de mare ca mândria. El atacă deodată, toată fiinţa
credinciosului, paralizându-i toate simţurile duhovniceşti.

Mândria este chipul diavolului şi arma cu care face el cele mai multe victime. Începând din
fragedă pruncie şi până la adânci bătrâneţe, omul se fereşte să se arate pe sine în faţa oamenilor
cum este, ci totdeauna vrea să pară mai mult, căutând mijloace de umflare a fiinţei lui şi haine cu
care să-şi acopere slăbiciunile. Vrea totdeauna să fie mai mare şi niciodată mai mic; vrea să arate
că este drept şi sfânt, dar niciodată păcătos, deşi este plin de păcat; vrea să pară mai înţelept, deşi
nu este.

Sf. ap. Pavel, ca cel mai profund cunoscător al omului, se luptă cu toată puterea împotriva
mândriei, acest duh al diavolului, care caută să pună stăpânire chiar şi pe aleşii lui Dumnezeu. Ca
urmaş credincios al Domnului Isus, învăţa necurmat de la El blândeţea şi smerenia (Mat. 11:29)
şi îndemna şi pe alţii la acest lucru.

Creştinul adevărat trebuie să-şi trăiască viaţa exact împotriva felului de viaţă al lumii păcatului.
Oamenii din lume aleargă după locurile dintâi, căutând să pară mai mult decât sunt în realitate, şi
se feresc de ceea ce sunt ei de fapt; el (creştinul) se fereşte ca să nu aibă nimeni despre sine o
părere mai înaltă. Oamenii din lume umblă după foloasele lor, căutând lucrurile de pe pământ. El
(creştinul) umblă după foloasele altora (Filip. 2:4; 1 Cor. 10:24-33; Rom. 15:1-2), căutând
lucrurile cereşti. Oamenii din lume se răzbună pe cei cărora le pricinuiesc cea mai mică pagubă.
El (creştinul) iartă şi iubeşte pe vrăjmaşii lui.

Fraţii mei, să învăţăm felul de viaţă al Domnului Isus, ferindu-ne cu toată puterea şi în tot timpul
de duhul diavolului – mândria, ca să putem sluji cu adevărat lui Dumnezeu.

Numai cei smeriţi sunt primiţi ca slujitori în lucrarea mântuirii sufletelor, numai ei pot aduce
jertfe fără cusur Domnului.

2 Corinteni 12 : 7

Mândria este inima diavolului şi a lucrării sale, şi el caută cu orice preţ să-şi dea inima făpturilor
lui Dumnezeu.

Aşa după cum Domnul Isus era blând şi smerit cu inima (Mat. 11:29), diavolul este aspru şi
mândru cu inima.

Duhul Domnului Isus este smerenia şi dragostea; duhul diavolului este mândria şi ura.

Nu există păcat mai mare şi mai cuprinzător decât mândria şi, în acelaşi timp, mai uşor de
alunecat în el, chiar şi pentru cel mai credincios om.

Toţi oamenii lui Dumnezeu din toate timpurile, au socotit mândria ca pe cel mai primejdios
dintre păcate.

Iată câteva din gândurile lor cu privire la acest păcat:

Sf. Ioan Gură de Aur: „Chiar dacă cineva ar face nenumărate fapte bune şi ar săvârşi orice
virtute, iar despre sine cugetă înalt, un asemenea om este mai sărac şi mai ticălos decât toţi
oamenii.”

Fer. Augustin: „Toate viciile îşi au puterea lor numai în lucrările nelegiuite, iar de mândrie
trebuie să ne fie frică, chiar şi în fapte bune.”

Avva Isaia: „Ascunde-ţi ostenelile şi faptele bune şi fereşte-te ca limba ta să nu ţi le risipească.”

Sf. Nil Sinaitul: „Când cazi, suspină, iar când propăşeşti nu te îngâmfa.”

Sf. Antonie cel Mare: „Toate păcatele sunt urâte înaintea lui Dumnezeu, dar cel mai urâcios
păcat este mândria.”

Luther: „Adam a vrut să fie Dumnezeu, dar a pierdut şi ceea ce a avut de la Dumnezeu.”

Pr. Iosif Trifa: Prin păcatul trufiei a intrat Satana în lume şi în inima celui dintâi om.”

Spurgeon: „Mândria depărtează Duhul lui Dumnezeu; singură umilinţa îi pregăteşte un loc.”

Pentru ca sf. ap. Pavel, acest mare slujitor al Evangheliei, căruia Dumnezeu i-a dat harul unor
descoperiri nebănuite, să nu se umfle de mândrie, Dumnezeu i-a pus un ţepuş în carne.

Nimeni nu poate fi slujitor cu adevărat al lui Dumnezeu, dacă nu este izbăvit de toate păcatele şi
îndeosebi de păcatul mândriei.

Un mândru nu poate face slujba Celui ce a părăsit slava cerului, a îmbrăcat haina celei mai
adânci umilinţe şi a murit de moartea cea mai umilitoare, pentru mântuirea omului căzut.

Dumnezeu voia să-l păstreze smerit pe slujitorul Său, Pavel, de aceea i-a pus un ţepuş în carne.

Nici unul dintre apostoli nu a avut o activitate atât de mare, atât de periculoasă şi în acelaşi timp
atât de binecuvântată ca apostolul Pavel. Propovăduirea lui era însoţită de putere, semne, minuni
şi descoperiri dumnezeieşti. Oriunde răsunau cuvintele sale, se zguduiau din temelii lucrările
diavolului. De aceea avea mereu nevoie să-şi împrospăteze smerenia şi curăţia, căci, aşa cum
scrie într-o veche carte: „Orice lucrare este învăluită de păcat, ca focul de fum.”

„Şi ca să nu mă umflu de mândrie, din pricina strălucirii acestor descoperiri, mi-a fost pus un
ţepuş în carne, un sol al Satanei, ca să mă pălmuiască, şi să mă împiedice să mă îngâmf.”

Care a fost ţepuşul din carnea sf. ap. Pavel? Iată întrebarea, care a stârnit curiozitatea multor
cercetători ai Sfintelor Scripturi, din toate timpurile.

Fer. Ieronim înţelege prin ţepuş o neputinţă trupească a lui Pavel, o durere de cap.

Sf. Grigorie Teologul zice că ar fi fost podagra sau guta (boală metabolică).
Fer. Augustin: Slăbiciunea stomacului.

Sf. Vasile cel Mare: o boală oarecare, pentru a arăta că şi sf. ap. Pavel nu trecuse peste hotarul
firii omeneşti. Era şi el om ca toţi oamenii şi că prin această boală, rămânea mereu în smerenia
de care avea nevoie în slujba lui mare.

Tertulian spune că ar fi avut o boală de urechi.

Sf. Grigorie cel Mare şi alţii comentatori romano-catolici (Beda, Aquinat, Bellarmin, Ban-Est)
sunt de părere că ţepuşul sf. ap. Pavel ar fi fost o formă a ispitirii trupeşti. Această părere rezultă
din traducerea echivocă a expresiei „ţepuş în carne”, prin cuvintele latineşti: stimulus carnis din
Vulgata (Biblia, traducere latină a Fer. Ieronim). Părerea aceasta trebuie respinsă cu hotărâre,
căci sf. ap. Pavel a înăbuşit de timpuriu toate mişcările senzuale şi n-a existat încă om care să fi
rostit vorbe de o curăţenie mai înaltă ca el. Cum s-ar fi putut da el exemplu celor necăsătoriţi,
dacă ar fi avut slăbiciunea aceasta în trup? Şi cum s-ar fi lăudat cu ea?

Sf. Ioan Gură de Aur şi sf. Ilarie înţeleg prin ţepuş duşmănia şi prigoana pe care le îndura sf. ap.
Pavel din partea iudaizanţilor, şi îndeosebi de la căpeteniile lor. Sf. Ioan Gură de Aur tâlcuieşte
ţepuşul în legătură cu numele Satana, care în ebraică înseamnă: împotrivitor, Duşman, Războinic.
„Solul Satanei, zice el, nu poate fi altcineva decât Alexandru căldărarul, Imeneu, Filet şi pe toţi
împotrivitorii lui, care se războiau cu el.” Nu este de părere că ar fi fost o boală în trup, deoarece,
zice el, „Pavel avea putere asupra diavolului şi numai cu un singur cuvânt l-ar fi alungat.”

Părerea că ţepuşul din carnea sf. ap. Pavel ar fi fost alcătuit din oameni, o mai împărtăşesc unii
din ziua de azi – foarte puţini – care vor să apere o anumită părere în legătură cu bolile trupeşti.
Dacă acesta ar fi adevărul, înseamnă că şi Domnul Isus a avut un astfel de „ţepuş”, căci şi El a
avut duşmani. Dar cum putem primi noi gândul că Mântuitorul nostru ar fi fost ispitit de
mândrie, ca să fie nevoie de ţepuş în carnea Lui?

Unii sunt de părere că ţepuşul sf. ap. Pavel ar fi fost un defect la limbă, alţii spun că avea
epilepsie, iar cei mai mulţi spunea ar fi suferit de o boală de ochi (oftalmie purulentă), adică îi
curgeau mereu ochii, pentru că spune galatenilor: „N-aţi arătat nici dispreţ nici dezgust faţă de
ceea ce era o ispită pentru voi în trupul meu.” (Gal. 4:14). Se vede limpede, deci, că-i vorba de o
boală în trup. Înfăţişarea lui exterioară putea să producă dezgust. Şi adaugă: „Căci vă
mărturisesc că, dacă ar fi fost cu putinţă, v-aţi fi scos şi ochii şi mi i-aţi fi dat.” (Gal. 4:15).

Alţii spun că ar fi avut la rinichi sau la ficat o boală care-i dădea dese crize. Alţii (Luther şi
Calvin) sunt de părere că ar fi avut când şi când o stare de melancolie de tristeţe apăsătoare,
mustrări de conştiinţă pentru trecut, întrucât a prigonit Biserica lui Hristos. Alţii au alte păreri.

Este frumos întrebuinţat cuvântul „ţepuş”. Câte suferinţe pot să intre în acest cuvânt! Şi
suferinţele ţin într-o stare smerită pe orice slujitor al lui Dumnezeu.

În ordinul călugăresc franciscan, există o regulă interesantă: dacă un frate a predicat deosebit de
frumos, să fie pus a doua zi la curăţat cartofi spre a-l smeri.
Sf. Tihon zicea: „O, boală amară, dar leac sănătos. Aşa cum sarea împiedică putrezirea cărnii şi a
peştelui şi nu îngăduie să se zămislească întrînsele viermi, tot aşa orice boală fereşte trupul
nostru de putrezire şi descompunere duhovnicească şi nu îngăduie patimilor, ca unor viermi
sufleteşti, să se zămislească în noi.”

Vorbind despre rolul mare al suferinţelor în viaţa slujitorilor lui Dumnezeu, Spurgeon zicea:
„Dacă s-ar citi vieţile sfinţilor în lumina veşniciei, am înţelege pentru ce drumul vieţii plină de
dureri a anumitor credincioşi nu putea să fie altfel decât a fost. Vom vedea de ce li s-a trimis acea
întristare neobişnuită tocmai atunci, când păreau mai puţin pregătiţi s-o rabde. Vom descoperi că,
Dumnezeu a împins zidul întristării înaintea unei săgeţi veninoase nevăzută, pe care ochiul Său a
putut-o descoperi, şi că El a pus tocmai acolo mai multă greutate, unde Satana era ocupat să
trezească îngâmfare, dar, în acelaşi timp, Dumnezeu, prin Duhul Sfânt, i-a dat putere de răbdare,
ca să poată rămâne în picioare. Cuţitul care taie atât de adânc, ajunge numai până la punctul unde
se ascunde răul. Dar, răul acesta trebuie smuls împreună cu rădăcina lui.”

Binecuvântată este suferinţa îngăduită de Dumnezeu în viaţa slujitorilor Săi! Prin ea îi păzeşte El
de mândrie şi de alte păcate.

Pentru sf. ap. Pavel nu era pericol de a fi în al treilea cer, ci de a coborî de acolo. Cât timp era
acolo el îşi păstra locul, dar când coboară pe pământ, strălucirea descoperirilor ar fi putut să-l
umple de mândrie şi de aceea Dumnezeu a trimis un sol al Satanei, ca să-l pălmuiască din când
în când.

Un vestitor al Evangheliei a pus următoarea întrebare într-o adunare creştină: „Cui i-a făcut
dracul vreun bine?” Răspunsul l-a dat tot el: – „Lui Pavel.” (ţepuşul era solul Satanei, care l-a
împiedicat să se îngâmfe).

Satana devine astfel, ca şi pentru Iov, mijlocul de binecuvântare al marelui apostol.

Cât pământul e pământ, nu lipseşte buruiana din el. Şi noi, care deşi am fost născuţi de Sus, avem
şi pământ în noi. Trebuie veghere, necurmată veghere, ca să nu cârtim când Dumnezeu îngăduie
coasei suferinţelor să treacă peste buruienele vieţii noastre.

2 Corinteni 12 : 8

Este vorba de ţepuşul care era în carnea sf. ap. Pavel.

Nu e uşor să porţi un ţepuş în carne. De câte ori faci mişcări, şi mai ales într-o anumită parte, îi
simţi vârful cum se înfige mai tare, şi oricât de răbdător ai fi, te face sa gemi.

Marele Pavel gemea din pricina ţepuşului din carnea lui şi ar fi vrut să scape de el, de aceea s-a
rugat Domnului de trei ori pentru lucrul acesta, dar Domnul nu i-a împlinit rugăciunea. Nu că i-ar
fi plăcut Domnului să-Şi vadă copilul zbătându-se în dureri, dar pentru faptul că-l ferea de o
primejdie şi mai mare, primejdia mândriei, îi lăsa ţepuşul
În carne. De câte ori se apleca în partea aceasta, ţepuşul se înfigea şi mai tare, silindu-l să rămână
în poziţia cea dreaptă.

Dacă ne-am predat Domnului, şi ştim că El cunoaşte mai bine nevoile noastre duhovniceşti, să-L
lăsăm să lucreze în noi cum îi place şi cu mijloacele pe care le găseşte mai potrivite. Dacă
durerea este mijlocul cel mai potrivit pentru îndreptarea unei părţi din fiinţa noastră, atunci să
rămânem liniştiţi şi încrezători în braţul Domnului şi să nu-L forţăm, prin rugăciunile noastre, să
ne-o ia.

Rugăciunile neîmplinite sunt tot atât de folositoare, pentru noi, ca şi cele împlinite şi trebuie să
mulţumim Domnului şi pentru unele şi pentru altele.

„De trei ori am rugat pe Domnul să mi-l ia.”

E bine să ne aducem mereu aminte, când ne rugăm, de felul Domnului Isus de a se ruga, zicând
ca El: „Facă-se voia Ta!” Şi să zicem din toată inima lucrul acesta. Dumnezeu se bucură când
nu-L deranjăm în lucrarea pe care vrea s-o facă în noi şi cu noi. Să avem deplină încredere în El.

2 Corinteni 12 : 9

Pentru ca să înţelegem mai uşor acest verset bogat, vom lua pe rând cele trei părţi ale sale:

1). „Şi El mi-a zis: „Harul Meu îţi este de ajuns…”

Dumnezeu a vorbit, iar noi oamenii trebuie să credem şi să primim ceea ce a spus El, fără să
schimbăm nimic.

Harul Lui ne este de ajuns în orice împrejurare ne-am afla: şi în întristare şi în bucurie; şi în
pierdere şi în câştig; şi în înfrângeri şi în biruinţe; şi când suntem în singurătate şi când suntem în
mijlocul celor iubiţi. Da, harul lui Dumnezeu ne este de ajuns pentru viaţa noastră, pentru
mântuirea şi desăvârşirea ei; ne este de ajuns pentru trecut, prezent si viitor.

Mare este harul!

Dar ce înţelegem noi prin har? Ce este el? Desigur nu se poate spune în puţine cuvinte şi totuşi se
poate.

Harul este tema favorită de care a vorbit foarte des şi apăsat marele apostol Pavel. Alături de
Numele Domnului Isus, cuvântul har era cel mai mult rostit de gura acestui mare om.

Cuvântul har, cuvânt de origine greacă (haris), a intrat în limba română netradus, aşa cum sunt şi
alte cuvinte: amin, aleluia, biserică, etc. El a fost tradus prin cuvintele: graţie divină, favoare
dumnezeiască milă, bucurie, dragoste.
Toate foarte adevărate şi cuprinzătoare, dar harul este mai mult şi mai cuprinzător decât toate
aceste cuvinte. Dacă aţi fost vreodată la marginea mării, înţelegeţi ce înseamnă un lucru întins,
care cuprinde mai mult decât vezi cu ochii. Aşa este harul lui Dumnezeu.

Harul este ca şi Dumnezeu: necuprins. În faţa harului stă cel credincios şi se minunează şi nu
poate să-i pătrundă lungimea, lărgimea şi înălţimea.

Toate câte vin din cer, pentru noi oamenii sunt harul lui Dumnezeu. Harul înseamnă dragoste a
lui Dumnezeu, mila Lui, bunătatea Lui, mântuirea Lui, dar şi mai mult.

Harul lui Dumnezeu s-a revărsat peste omenire atunci când S-a arătat Domnul Isus Hristos. El
este întruparea harului şi adevărului, ( Ioan 1:17). Un pictor înfăţişa harul lui Dumnezeu ca pe o
bandă, care, prin Adam şi Eva, cuprinde toată omenirea. Toţi pot fi mântuiţi, dar numai prin
harul lui Dumnezeu, dacă intră pe poartă, prin pocăinţă şi credinţă.

Este har pentru toate lucrurile pe care le cere Dumnezeu de la noi, pe care trebuie să le avem şi în
care trebuie să trăim. Harul aduce putere, mângâiere şi îndemn la lucru.

Este har pentru mântuirea noastră. „Prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă.” (Efes. 2:8). Harul
înlătură orice pretenţie la meritul omului. Dacă spune cineva că mai face câte un bine, se mai
roagă din când în când, şi mai împlineşte anumite rânduieli religioase, credinciosul nu se poate
învoi cu astfel de vorbe. El ştie că tot ce poate face omul este pătat de egoism. Numai ce a făcut
Domnul Isus este în chip desăvârşit bun. Suntem mântuiţi prin har, fără nici un merit din partea
omului. Harul te smereşte până în ţărână, dar te şi înalţă până la Dumnezeu.

Este har pentru mântuire, prin har suntem mântuiţi. Lucrul acesta este spus clar în Cuvântul lui
Dumnezeu şi de multe ori.

Este har pentru a fi sfinţiţi şi pentru a trăi în sfinţenie înaintea lui Dumnezeu. Fără har nimic nu
se poate.

Este har pentru luptele şi ispitele noastre. Harul lui Dumnezeu este puterea noastră. Fără har nu
putem rezista în faţa ispitelor.

Este har pentru a putea lucra pe ogorul Evangheliei la mântuirea sufletelor.

Este har pentru trăirea vieţii în Hristos pretutindeni: în familie, în atelier, în birou, în călătorie.
Harul lui Dumnezeu păstrează pe credincioşi.

Este har pentru timpul de suferinţă.

Este har pentru clipele din urmă ale vieţii credinciosului. Da, este har şi pentru clipa morţii.

Avem nevoie de har pentru toate împrejurările, şi el este din belşug la Dumnezeu, numai să
întindem mâna credinţei să-l luăm.
Harul lui Dumnezeu lucrează să scoată din noi chipuri asemenea Domnului Isus.

Harul este atmosfera noastră, elementul nostru de viaţă.

Suntem copii ai lui Dumnezeu, prin har.

„Harul este esenţa adevărului” – zice sf. Macarie cel Mare.

2). „…Căci puterea Mea în slăbiciune este făcută desăvârşită…”

Este o mângâiere pentru noi să ştim că viaţa noastră este în mâna Domnului Isus nu numai în ce
priveşte sprijinul Său în orice nevoie, ci şi în ce priveşte creşterea noastră. El îngăduie înadins
greutăţi şi piedici în viaţa noastră, ca să se arate mai desăvârşit puterea Sa, aşa cum a fost cu Ilie,
care a turnat apă pe altarul pe care trebuia să se coboare focul ceresc.

Sf. ap. Pavel a rugat pe Dumnezeu să-i ia ţepuşul; dar rugăciunea nu i-a fost ascultată cum credea
el. În loc de a-i lua ţepuşul, Dumnezeu l-a încredinţat că harul Său e de ajuns ca să facă faţă
acestei greutăţi.

Suferinţa i-a fost dată ca să-l ferească de mândrie, deci, era harul lui Dumnezeu ascuns în ea,
care-l păzea de primejdie. Căci mândria este o boală grea şi foarte puţini oameni sunt scutiţi de
ea. Aproape că nu este om să nu fie atins de mândrie. Trebuie să mulţumim lui Dumnezeu pentru
paza vieţii, care ne-o asigură prin suferinţă.

„Cu cât este mai mare slăbiciunea noastră, – spune Ruth Pakson – cu atât mai vădită este puterea
lui Dumnezeu.”

Adevărat spunea şi păr. Iosif Trifa: „Cea dintâi cerinţă a mântuirii noastre este aceasta: să fii
biruit de Domnul, să-ţi simţi toată slăbiciunea puterilor tale, căci puterea lui Dumnezeu tocmai în
această slăbiciune se arată.

Fr. Ioan Marini sublinia cu putere adevărul acesta când spunea: „Adevărata tărie este puterea lui
Hristos în noi. Trebuie să ajungi să fii mai întâi slab, ca să poţi fi puternic. Puterea lui Hristos nu
poate locui în mine decât potrivit măsurii pe care o am despre cunoştinţa slăbiciunilor mele.”

Sf. Petru Damaschin zicea: „Nu-i nimic mai bun decât să-ţi cunoşti neputinţa şi necunoştinţa.
Atunci poate să lucreze Dumnezeu cu adevărat în tine.”

Adevărat spunea şi sf. Ciprian: „Nimeni nu este tare prin propriile sale puteri, ci prin harul şi
îndurarea lui Dumnezeu.”

Harul nu nimiceşte greutăţile, ci ne ajută să le biruim” – spune sf. Ioan Gură de Aur.

Ogorul unde se desăvârşeşte puterea lui Dumnezeu, este slăbiciunea noastră.

Trebuie să ajungem la o totală slăbiciune a firii vechi, ca să putem primi puterea lui Dumnezeu în
noi.

3).”…Deci mă voi lăuda mult mai bucuros cu slăbiciunile mele, pentru ca puterea lui Hristos să
rămână în mine.”

Numai ceea ce îţi rămâne este al tău cu adevărat.

Dacă puterea lui Hristos rămâne în tine, este a ta şi o poţi folosi după plăcere, pentru că nici
plăcerea nu mai este a ta, ci tot a lui Hristos.

Pare de neînţeles cum poate cineva să fie atât de fără minte încât să se laude cu slăbiciunile lui.
Fiecare caută, pe cât îi este cu putinţă, să-şi acopere slăbiciunile, ca să pară altfel de cum este.
Nimeni nu vrea să se dea de gol. Totuşi, sf. ap. Pavel ajunsese la altă încredinţare. Cum? O
găsise în şcoala suferinţei. El nu lucra, cu atâta binecuvântare, prin propria lui putere, ci prin
puterea lui Hristos, care locuia şi lucra în el. Ne trecând cu vedere slăbiciunea sa, apostolul
dovedea prin aceasta că puterea lui Hristos era aceea care lucra şi biruia în el.

Cu cât suntem mai puţin râvnitori după slava noastră, cu atât mai mare cinste capătă Domnul
Isus prin noi. Zice Fer. Augustin: „E mai bine să ne recunoaştem păcatele cu smerenie decât să
ne lăudăm în mod trufaş cu faptele bune.”

Să călcăm şi noi pe urmele marelui Pavel, căci şi el a călcat pe urmele lui Hristos. Să nu socotim
că suntem ceva sau că putem face ceva bun prin noi înşine. Nu, aşa nu se poate niciodată. Să
lăsăm totul în seama Domnului Isus, căci El va face lucruri minunate cu noi. Abia atunci vom
înţelege de ce sf. Pavel se lăuda cu slăbiciunile lui, fiindcă numai atunci se arată lămurit lucrarea
lui Hristos în cel credincios şi aceasta este bucuria Lui.

Binecuvântat să fie El în veci. Amin!

2 Corinteni 12 : 10

Aici sunt lucruri, care răstoarnă toate gândurile pe care ni le facem despre viaţă, ba chiar însăşi
legea vieţii pare a fi clătinată.

Cine simte plăcere în slăbiciuni, dureri şi prigoniri? Nimeni din cei născuţi din femei. Dar cei
care au fost născuţi din nou prin Duhul lui Dumnezeu, cei care au primit, prin credinţă, harul lui
Dumnezeu, au altă natură (fire), cu alte simţuri şi cu altă lumină. Ei simt plăcere în slăbiciuni, în
defăimări, în nevoi, în prigoniri pentru Hristos, fiindcă ei văd altfel toate lucrurile. Ei sunt
singurii oameni de pe pământ, care înţeleg binele şi răul în adevăratul înţeles, adică nu aşa cm
înţelege lumea păcatului.” De aceea ei par nebuni în ochii lumii.

Ceea ce se preţuieşte, mai cu deosebire, în lume, e mărirea, puterea, biruinţa. Adevăraţii urmaşi
ai lui Hristos se laudă tocmai cu ceea ce mâhneşte şi adeseori duce la deznădejde pe muritorii de
rând.
Sf. ap. Pavel a putut să simtă plăcere în slăbiciuni, în defăimări, în nevoi şi în prigoniri pentru
Hristos, atunci când a fost conştient că harul lui Dumnezeu îi este de ajuns, şi nu a mai simţit
nevoie şi de altceva din lume.

Până nu ajungem la starea sf. ap. Pavel, în care harul lui Dumnezeu să ne fie de ajuns, nu vom
simţi plăcere în slăbiciuni şi nu ne vom deosebi prea mult de ceilalţi oameni.

Dacă Dumnezeu îngăduie să vină slăbiciuni peste noi, dacă El ne călăuzeşte paşii prin valea
suferinţelor, înseamnă că acest lucru ne trebuie, ca să învăţăm răbdarea şi îndelunga răbdare.

Un prieten al lui Luther a venit într-o zi ia el, plângându-se de multele-i ispite. Luther i-a
răspuns: „Eu nu am cunoscut aşa ispite, dar, după câte înţeleg, acestea îţi sunt mai necesare ca
mâncarea şi băutura. Dumnezeu nu ţi le trimite degeaba. Fără ele n-ar ieşi nimic bun din tine.”

Ispitele, slăbiciunile şi primejdiile prin care trecem, ne ajută să cunoaştem comorile de tărie şi
putere pe care le putem găsi în Mântuitorul nostru. El ne cere înfrângeri multe şi dureroase, faţă
de care trupul se răzvrăteşte, ca să ne poată da noi şi noi binecuvântări şi roade duhovniceşti.

Drumul spre putere duhovnicească este slăbiciunea firii vechi, şi uşa împărăţiei lui Dumnezeu se
descuie numai cu cheia crucii.

Un mare vestitor al Evangheliei, chinezul W. Nee, scria limpede despre acest adevăr: „în adâncul
experienţei creştine există o ciudăţenie. Am ajuns să descopăr aceasta când am avut încercări în
care, asemenea lui Pavel, cu ţepuşul în carnea lui, la stăruinţele mele de a scăpa, primeam
răspunsul; „Nu!” Apoi am primit răspuns când m-am gândit la o barcă, care nu poate trece printr-
un loc unde apa nu este destul de adâncă, din cauza unui bolovan, care iese la suprafaţa apei cu
20 cm. mai sus. M-am întrebat: ar fi bine ca să se înlăture piatra sau să îngădui Domnului să
ridice nivelul apei cu 20 cm.? La cererea lui Pavel, răspunsul a fost: „Harul Meu îţi este de ajuns.
„Desigur că ar fi mai bine să crească nivelul apei! Problema mea s-a rezolvat. Căci creştinismul
nu este o chestiune de a îndepărta pietrele, ci de a avea ape mai adânci.”

„… Când sunt slab, atunci sunt tare.”

Conştiinţa slăbiciunii mă face să stau aproape de Domnul.

Un pustnic zicea: „E mai bună înfrângerea cu smerenie, decât biruinţa cu mândrie.” Iar un alt om
al lui Dumnezeu sublinia adevărul acesta, spunând: „Unde nu-i slăbiciune, nu-i virtute, căci n-ai
ce birui.”

Este o lege a cosmosului, că măreţia unei părţi a fiinţei noastre se cumpără, pentru un timp, prin
slăbiciunea alteia.

„Când sunt slab atunci sunt tare.”

Un credincios s-a întâlnit odată cu un prieten al lui, care era vestitor al Evangheliei, plin de
râvnă. Şi vorbeau între ei despre vremurile primejdioase în care trăiau. Credinciosul mărturisea şi
spunea că duhul lui voieşte să sufere, dar simte cum carnea lui este prea slabă pentru multă
suferinţă. Vestitorul Evangheliei i-a dat atunci sfaturi şi părea plin de curaj să întâmpine orice
primejdie. Amândoi au fost prinşi, după aceea osândiţi şi condamnaţi la moarte. Când s-a
apropiat ceasul să fie omorâţi, vestitorul Evangheliei a dat înapoi îngrozit, în timp ce credinciosul
celălalt a murit moarte de martir.

Este lucru sigur că mai tari suntem când ne simţim slăbiciunea decât când ne lăudăm cu tăria
noastră. Ne aşteptăm în chip sigur să vedem paşi greşiţi la aceia care ridică sus capul între fraţi.
Sufletele sfioase, cărora le este teamă ca nu cumva să se abată cu ceva de la calea cea dreaptă,
înaintează an cu an în sfinţenie plăcută şi modestă, în timp ce aceia care-i judecăm că sunt prea
lipsiţi de îndrăzneală, cad de la credinţă.

Nu e vremea de laudă cât timp suntem încă pe un pământ străin. „…Când sunt slab atunci sunt
tare.”

Când mă uit la viaţa mea duhovnicească, văd că Domnul Isus este puterea mea. El mi-a dat viaţă
duhovnicească, El este în stare să mi-o păstreze şi să mi-o crească. Este drept că mulţi duşmani
mă pândesc. Dar Dumnezeu face ca aceia să n-o poată nimici. În adevăr Cel ce mi-a dat-o, tot El
veghează asupra mea, ziua şi noaptea.

Când mă uit la împrejurările în care se găseşte viaţa mea, văd că şi aici tot Domnul Isus este
puterea mea. Câteodată mă gândesc că, dacă aş fi în alte împrejurări, aş putea să-l slujesc mai
bine. Dar în Roma în Galatia şi în Corint, El şi-a întărit ucenicii în aşa fel încât aceia au putut să
stea neclintiţi, neînfrânţi şi plini de îndrăzneală. Dacă El i-a putut păzi pe cei ce trăiau acolo
„unde era scaunul de domnie al Satanei” (Apoc 2:13), mă poate păzi şi pe mine oriunde.

Fie-i binecuvântat Numele în veci. Amin!

2 Corinteni 12 : 11

„Nebunia” marelui apostol Pavel consta în aceea că se lăuda cu lucrarea Domnului din El şi prin
el (vezi cap. 11:16; Rom. 15:17-18), şi acest lucru nu-l făcea cu plăcere, ci din pricina celor care
se dădeau drept „apostoli” şi care suceau calea Domnului şi răsturnau Evanghelia Lui. În faţa
acestei primejdii, el (Pavel) s-a folosit şi de acest mijloc: lauda, socotindu-l totuşi ca o nebunie.
Dar, aşa cum spune vorba: „Scopul scuză mijloacele.”

Chiar printre laudele pe care le aduce lucrării harului lui Dumnezeu în el şi prin el, Pavel nu uită
niciodată de slăbiciunile şi nimicnicia lui. El zice: „Măcar că nu sunt nimic…”

Iată judecata pe care şi-o face acest mare om al lui Dumnezeu. Mă întreb dacă vreunul din noi ar
putea să spună despre el însuşi cu toată sinceritatea: „Eu nu sunt nimic. Unii oameni al lui
Dumnezeu au arătat aceasta în practică. Atunci când Ioan Botezătorul a fost întrebat ce era, el a
răspuns: „Eu sunt glasul celui ce strigă în pustie.” ( Ioan 1:23). Dumnezeu vorbeşte prin glasul
meu, dar eu nu sunt nimic.

Sf. ap. Pavel se lăuda cu un om în Hristos, iar cât îl privea pe el se lăuda cu slăbiciunile lui.
Cu cât înaintăm mai mult în cunoaşterea de noi înşine şi a Domnului Isus, cu atât mai mult ne
smerim înaintea lui Dumnezeu şi cu atât mai mult ajungem fericiţi şi sfinţi.

Omul gândeşte despre sine că trebuie să fie ceva şi vrea cu toată puterea, şi aceasta este marea lui
nenorocire. Creştinul adevărat însă consimte a nu fi nimic, pentru ca Hristos să fie totul în toţi.
Dacă noi am simţi cu adevărat că nu suntem nimic, de câte chinuri am fi cruţaţi şi câte
descoperiri ale harului lui Dumnezeu, ar bucura şi ar sfinţi inimile noastre.

Pentru acei care simt că ei nu sunt nimic, Hristos poate fi ceva. Ei sunt goi, de aceea El îi umple;
sunt dezbrăcaţi, de aceea El îi îmbracă; sunt slabi, de aceea El îi întăreşte; sunt pierduţi, de aceea
El îi mântuieşte; sunt săraci, de aceea El îi îmbogăţeşte.

Credinciosule al Domnului Isus, fratele meu, tu n-ai nimic; fereşte-te deci să te mândreşti cu tine
însuţi, sau să-ţi închipui că meriţi mai bine decât ceea ce primeşti, fie de la Dumnezeu, fie de la
oameni.

Sufletele smerite sunt cu adevărat mulţumite.

2 Corinteni 12 : 12

Orice creştin adevărat este chemat în lucrarea lui Dumnezeu, pentru mântuirea oamenilor. Dar, în
această chemare generală sunt şi chemări speciale, cu daruri deosebite. Aşa a fost chemarea
apostolilor, aşa a fost chemarea proorocilor.

Dumnezeu, prin Duhul Sfânt, întăreşte orice chemare în lucrarea Lui, cu semne şi puteri,
necesare împlinirii acestei lucrări. Sf. Pavel, care a avut chemarea să fie apostol al neamurilor, a
fost întărit în chemarea lui deosebită cu semne deosebite, semne văzute de toţi.

Cine pretinde că are o chemare deosebită în lucrarea lui Dumnezeu, trebuie să dovedească acest
lucru prin semne deosebite, văzute şi cunoscute de toţi. Altfel nu are chemarea cu care se laudă.

Dar şi chemarea generală la lucrarea lui Dumnezeu, unde intră toţi creştinii adevăraţi, toţi cei
care au făcut un legământ de bunăvoie cu Domnul Isus, trebuie să fie însoţită de semne
dumnezeieşti. În primul rând, cine spune că este creştin, trebuie să dovedească acest lucru prin
naşterea din nou, adică printr-o viaţă nouă, de o sfinţenie şi neprihănire pe care o dă adevărul
(Efes. 4:24), o viaţă asemănătoare cu a Domnului Isus Hristos, după cum zice Scriptura: „Cine
zice că rămâne în El, trebuie să trăiască şi el cum a trăit Isus.” (1 Ioan 2:6).

Nu poţi înfăptui lucrarea de nimicire a întunericului păcatului, dacă nu eşti, mai întâi, o lumină
aprinsă de Dumnezeu în mijlocul lumii, o lumină în trăire, în gândire, în vorbire şi în lucrare.

Alt semn al urmaşului lui Hristos este dragostea şi blândeţea: „Prin aceasta vor cunoaşte toţi că
sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste…” ( Ioan 13:35). „Blândeţea voastră să fie
cunoscută de toţi oamenii.”(Filip. 4:5).
Fără aceste semne văzute, nimeni din cei care mărturisesc că sunt creştini, nu pot săvârşi lucrarea
lui Dumnezeu de mântuire a păcătoşilor şi de înălţare a Evangheliei Sale pe pământ.

2 Corinteni 12 : 13

Ca urmaşi ai Domnului Isus Hristos, noi trebuie să purtăm sarcinile altora (Gal. 6:2) şi nicidecum
să fim sarcină cuiva. Mântuitorul nostru a venit în lume să poarte sarcinile tuturor şi n-a fost
sarcină pentru nimeni, iată un lucru pe care trebuie să-l ştim bine noi.

Sf. ap. Pavel a înţeles desăvârşit felul de a fi al Domnului Isus şi a căutat să trăiască aşa. El s-a
silit pe toate căile să uşureze drumul sufletelor spre Hristos şi să nu împiedice pe nimeni cu
nimic, când era vorba de trăirea vieţii celei noi.

Câtă apropiere ar fi între sufletele răscumpărate, dacă flecare ar căuta să ia sarcinile altora şi
niciodată să nu pună sarcini pe nimeni! Multe din tulburările care sunt printre credincioşi, vin de
aici: se pun prea multe sarcini, fie trupeşti, fie spirituale (legi, pravile, regulamente şi rânduieli
făcute de oameni). Şi sufletele gem sub greutatea sarcinilor, căutând să scape de ele. De aceea
sunt tulburate.

Are şi Domnul Isus o sarcină pe care o pune pe umerii credincioşilor Săi, dar această sarcină este
uşoară şi plăcută. (Mat. 11:29). Ea se cheamă iubirea.

Fericite sunt sufletele, care poartă povara iubirii, căci cine poartă această povară este el însuşi
purtat de ea.

Sarcina iubirii este magnetul, care atrage spre sine toate celelalte sarcini ale semenilor, ducându-
le liniştită din treaptă în treaptă până sus.

Să fim purtătorii sarcinii lui Hristos şi atunci vom purta fericiţi sarcinile altora. Numai cine nu
poartă sarcina lui Hristos, nu poate purta sarcinile fraţilor şi semenilor lui.

Să nu fim sarcină, dar să purtăm sarcini – iată chemarea noastră aici pe pământ, fraţii mei.

2 Corinteni 12 : 14

Dumnezeu ne vrea pe noi, nu bunurile noastre şi nici lucrurile noastre. Şi ne vrea pe noi pentru
ca să ne facă fericiţi acum şi în veşnicie. Dacă suntem în adevăr, ai Lui, atunci primeşte şi
lucrările noastre.

Aşa cum e Dumnezeu faţă de noi, aşa trebuie să fim şi noi faţă de semenii noştri, faţă de fraţii
noştri. El, ca Părintele nostru, agoniseşte tot timpul pentru noi, copiii Săi. Bunurile Sale sunt ale
noastre, dacă ne-am predat cu adevărat Lui. Şi noi, tot ce am primit de la Dumnezeu, să dăm mai
departe, ca să împlinim nevoile celor din jur. Cu cât dăm, ni se va da, şi să nu aşteptăm niciodată
nimic de la nimeni.

„…Nu caut bunurile voastre, ci pe voi înşivă…”

Adevărata prietenie stă nu numai în a primi, ci şi în a da; nu numai în a se lăsa slujit, ci şi în a
sluji. Din toate epistolele sfântului ap. Pavel se vede cât de mult se sileşte el să facă bine altora şi
niciodată nu se gândeşte să tragă vreun folos pentru el.

Asta se vede şi din cuvintele: „Nu caut bunurile voastre, ci pe voi înşivă.” El nu voia să fie o
povară pentru creştinii din Corint, întrucât erau copiii lui duhovniceşti. Nu copiii strâng pentru
părinţii, ci părinţii pentru copii: sf. ap. Pavel era ca un părinte pentru ei. El voia să se jertfească şi
să fie jertfit pentru binele lor. Din nenorocire, purtarea de grijă a lui pentru ei nu era înţeleasă de
ei, căci, cu cât el îi iubea mai mult, cu atât ei îl iubeau mai puţin. Aceasta însă nu putea să
oprească purtarea lui de grijă faţă de ei. El îi iubea tot mai mult şi se silea să le facă tot mai mare
bine. El nu căuta folos de la ei, ci pe ei înşişi. În câteva cuvinte ni se arată adevărata prietenie,
care este totuna cu adevărata purtare de grijă.

Fraţii mei, înţelegem noi ceva din această lecţie duhovnicească?

Să ne silim să lucrăm pentru semenii noştri aşa cum a lucrat Domnul Isus: El S-a dat pe Sine
pentru noi. Şi apoi să observăm cum a lucrat marele Său slujitor, Pavel, care, de asemenea nu
căuta folosul său, ci ai sufletelor cu care venea în legătură.

Ţinta dragostei adevărate este: „Nu bunurile voastre, ci pe voi înşivă” – şi aceasta pentru
fericirea voastră.

2 Corinteni 12 : 15

În slujirea dumnezeiască principiul cheltuirii înseamnă principiul puterii. Cât eşti de folositor în
mâna Domnului se măsoară după principiul cheltuirii. Lucrarea noastră pentru Domnul izvorăşte
din slujire şi tot din slujire izvorăsc toate roadele.

Cine vrea să trăiască numai pentru sine, n-are ce căuta în slujba Celui care S-a dat pe Sine pentru
alţii.

Ce poate fi mai urât şi mai respingător ca egoismul în viaţa unui credincios?

În poporul evreu este o expresie: „Un om drept într-o blană” menită să ia în râs (să ironizeze) pe
falşii „oameni drepţi”. Un înţelept rabin explica această expresie populară arătând că atunci când
e frig într-o cameră, există două feluri de a te încălzi: ori aprinzi focul în sobă şi atunci se bucură
de căldură şi cei din jurul tău, ori te îmbraci cu o blană şi îi laşi pe ceilalţi să tremure de frig în
timp ce ţie ţi-e cald. „Un om drept înfăşurat într-o blană” este simbolul egoismului, care duce
grija numai pentru sine.

„Şi eu voi cheltui prea bucuros din ale mele, şi mă voi cheltui în totul şi pe mine însumi pentru
sufletele voastre…”

Sf. ap. Pavel era un urmaş desăvârşit al Domnului Isus şi un slujitor pe ogorul Evangheliei ca
nimeni altul. El şi-a înţeles adânc Stăpânul şi căuta să-l calce pe urme cu toată atenţia. Pentru
slujba de mântuire a sufletelor, pentru întărirea lor pe calea cea nouă şi vie, nu ţinea seama de
nimic: nici de slăbiciunile trupeşti, nici de piedici din afară. Se cheltuia în totul pe sine pentru
fraţii săi.

Se povesteşte despre Brutus (om politic roman) că l-a vizitat pe Ligariu (un prieten al său) şi
când l-a văzut pe acesta bolnav în pat, îl întrebă: „Cum? Tu eşti bolnav, Ligariu?” – „Nu,
Brutus”, i-a răspuns acesta, „dacă ai de încredinţat ceva pentru mine, sunt sănătos.”

Aşa ar trebui să spună credincioşii Domnului Isus. Orice ne-ar împiedica în alte treburi, nimic nu
trebuie să ne împiedice când este vorba de mântuirea sufletelor. Să ne cheltuim până la ultima
suflare, pentru că numai în dăruire este adevărata biruinţă şi fericire.

2 Corinteni 12 : 16

Să nu fi sarcină deloc, în nici o privinţă, pentru nimeni, iată o stare de dorit pentru toţi slujitorii
lui Dumnezeu, pentru toţi creştinii adevăraţi.

Poţi deveni povară pentru cineva nu numai când te întreţine pe cheltuiala lui, ci şi când felul tău
de a fi este greoi şi respingător pentru el. Deci purtarea ta devine povară, sau ia poverile
semenilor.

Să treci prin lume ca raza de lumină, care nu apasă pe umerii nimănui, iată o stare la care trebuie
să te sileşti să ajungi, lucrătorule pe ogorul Evangheliei, fratele meu.

Sf. ap. Pavel, ca unul care avea pe inimă lucrarea lui Dumnezeu în mijlocul oamenilor, căuta cu
toată înţelepciunea şi puterea să dea la o parte toate piedicile din calea acestei lucrări, şi mai ales
piedicile care ar fi venit prin persoana lui. De aceea renunţa chiar şi la cele mai naturale drepturi
în legătură cu slujba pe care o făcea. Prin nimic nu voia să fie sarcină cuiva. Cât de mult avem
noi de învăţat de la acest mare om al lui Dumnezeu!

Suntem chemaţi în slujba mântuirii oamenilor, şi în vederea împlinirii ei, să facem tot ce ne stă în
putinţă. Mai ales să nu fim sarcină nimănui.

2 Corinteni 12 : 17

Singurul folos după care trebuie să umble un slujitor al lui Hristos, adică orice creştin adevărat,
este acel al aproapelui în vederea mântuirii. „Fiecare din voi să se uite nu la foloasele lui, ci şi la
foloasele altora.” (Filip. 2:4). „Fiecăruia i se dă arătarea Duhului spre folosul altora.” (1 Cor.
12:7). Cu privire la persoana lui, sf. ap. Pavel era limpezit şi deplin hotărât, ca să nu caute vreun
folos în paguba altora. El zicea: „…Umblu după câştigul care prisoseşte în folosul vostru.”
(Filip. 4:17). Şi ca să nu-i aducă nimeni învinuirea că a trimis pe alţii în locul lui în vederea
strângerii de bani sau alte lucruri, el scria clar despre acest lucru, care putea să-l controleze
oricine.

Patriarhul Avraam odinioară, după biruinţa pe care a avut-o asupra împăraţilor invadatori, nu a
luat nimic pentru sine din bogăţiile capturate de la ei, ci le-a dat înapoi celor de la care aceştia le-
au luat. „Nimic pentru mine!” – zicea Avraam, „afară de ce au mâncat flăcăii şi partea
oamenilor care au mers cu mine…” (Fac. 14:16 şi 23-24). Sf. ap. Pavel nici atât nu a luat.

Cât de frumoasă este lepădarea de sine şi cât de mult bine face ea lucrării lui Dumnezeu pe
pământ! Cele mai multe pagube duhovniceşti în viaţa credinciosului şi cele mai mari piedici în
calea lucrării lui Dumnezeu pe pământ îşi au izvorul în lipsa lepădării de sine, în umblarea după
foloase personale.

Cine umblă după foloasele proprii nu poate fi împreună lucrător cu Domnul Isus Hristos, care S-
a dat pe Sine pentru mântuirea altora.

2 Corinteni 12 : 18

Numai când eşti călăuzit de acelaşi Duh (Duhul Sfânt) şi când calci pe aceleaşi urme (urmele lui
Hristos), poţi ajunge la fericita unitate cu toţi copiii lui Dumnezeu.

Acolo unde nu este unitate, între cei care mărturisesc că au aceiaşi credinţă în Mântuitorul Isus
Hristos, înseamnă că ori una, ori alta din părţi, ori amândouă nu se află sub călăuzirea Duhului
Sfânt şi nu păşesc pe urmele lui Hristos.

Unde este Hristos este unitate în dragoste şi bucurie în Duhul Sfânt.

Orice dezbinare şi tulburare între credincioşi îşi au rădăcina în păcat şi în umblarea sub
călăuzirea firii pământeşti.

Sf. ap. Pavel, întrucât umbla sub călăuzirea Duhului Sfânt şi călca sigur pe urmele Domnului
Hristos, nu căuta foloase personale şi nu făcea lucrare de separatism între credincioşi. Pentru el
toţi creştinii erau fraţi şi mădulare în acelaşi Trup al lui Hristos, de aceea căuta să le fie de folos
în toate privinţele.

Singurul folos pe care acest mare om al lui Dumnezeu îl căuta de la credincioşi, era bunăvoinţa
lor, ca să-l lase să le fie de folos.

Trimiterea lui Tit la fraţii din Corint, era semnul dragostei părinteşti a lui Pavel faţă de ei: „Am
rugat pe Tit să vină să vă vadă…” Măcar să-i vadă şi să le ducă un cuvânt de dragoste şi de
îndemn pe calea Domnului.

Câtă nevoie este totdeauna de dragoste şi de semne ale dragostei între credincioşi! Măcar să ne
vedem cu fraţii sau să le trimitem un salut duhovnicesc şi face mult. Să ştii că cineva se gândeşte
la tine, e o încurajare în lupta şi în lucrarea Domnului. Să nu uităm aceste lucruri mici, dar care
au urmări mari.

2 Corinteni 12 : 19
Prima parte a versetului vorbeşte despre starea credincioşilor din Corint, faţă de slujitorul lui
Dumnezeu, Pavel. Ei îşi făceau închipuiri cu privire la purtarea lui şi în urma închipuirilor luau o
anumită atitudine: „De multă vreme voi vă închipuiţi că, vrem să ne apărăm înaintea voastră…”

Cât e de primejdioasă starea unui credincios, care trăieşte din închipuiri şi nu din realităţi! El este
purtat încoace şi încolo de orice vânt, pentru că nu are temelie. Numai adevărul (Hristos) dă
statornicie şi lumină vieţii.

Cine nu are adevărul, trăieşte din închipuiri şi umblă în întuneric. Viaţa îi este mereu zbuciumată
şi lipsită de bucurie şi roadă.

În Domnul Isus Hristos avem lumina realităţii veşnice, în El avem temelia tare a adevărului şi în
El suntem păziţi de primejdia închipuirilor. Să ne alipim cu toată credinţa de El.

A doua parte a versetului subliniază cu putere starea în Hristos, plină de siguranţă şi îndrăzneală.
„…Noi vorbim înaintea lui Dumnezeu în Hristos… şi toate le spunem… pentru zidirea voastră.”

Fericit este sufletul, care a găsit pe Hristos şi s-a alipit în întregime de El! El şi-a găsit echilibrul
şi tăria, lumina şi pacea, nădejdea şi bucuria. Teama de oameni şi de rătăcire i s-a spulberat, şi
păşeşte cu îndrăzneală în lucrarea lui Dumnezeu. Aşa era sf. ap. Pavel. Pentru că viaţa lui era
deplin predată Domnului Hristos şi deplin statornicită în El, putea să zică:

„…Noi vorbim înaintea lui Dumnezeu… pentru zidirea voastră.”

Pentru ca orice cuvânt al nostru să fie spre zidire, trebuie să îndeplinim aceste condiţii: să vorbim
înaintea lui Dumnezeu şi să spunem ceea ce ştim că El ar spune.

Înaintea lui Dumnezeu, însă, nu putem sta decât într-un singur fel: în Hristos. Dumnezeu priveşte
la noi prin Hristos, ne vorbeşte prin Hristos şi ne întrebuinţează în lucrarea Lui prin Hristos.
Hristos este

Viaţa noastră, Pilda noastră, Mijlocitorul nostru şi Locul nostru înaintea lui Dumnezeu. Hristos
este TOTUL pentru noi.

Dar nu printr-un Hristos teoretic priveşte Dumnezeu spre noi, ci printr-un Hristos real, prin Acel
Hristos pe care L-am primit personal, prin credinţă şi pocăinţă şi căruia ne-am predat în
întregime, trăind necurmat sub călăuzirea Duhului Său. Dumnezeu nu priveşte la noi numai
pentru că rostim Numele lui Hristos, mai des sau mai rar, că facem parte dintr-o adunare creştină,
că împlinim anumite forme şi rânduieli religioase. Nu. Dumnezeu priveşte spre noi, ne ascultă
rugăciunile şi ne ajută numai în măsura trăirii vieţii Domnului Hristos: „Dacă rămâneţi în Mine
şi dacă rămân în voi cuvintele Mele, cereţi orice veţi vrea şi vi se va da.” (Ioan 15:7).

Prin Hristos suntem noi folositori aproapelui nostru, prin El putem rosti vorbe care zidesc. Toată
biruinţa noastră în vestirea Evangheliei atârnă de trăirea în Hristos, de rămânerea în El, în
Cuvântul Lui.
Dumnezeu nu are nevoie, în lucrarea Lui, de lucrători care spun una şi trăiesc alta. Nu are nevoie
de formalişti şi făţarnici.

Dacă vorbirea noastră nu are putere înseamnă că nu este izvorâtă din Hristos.

Să trăim şi să vorbim totdeauna înaintea lui Dumnezeu în Hristos şi atunci totul va fi spre zidirea
sufletelor şi spre slava lui Dumnezeu.

„… Vorbim înaintea lui Dumnezeu în Hristos… pentru zidirea voastră.”

Într-o zi a venit la un cunoscut slujitor al Evangheliei, un muzicant, care i-a mărturisit că, din
pricina meseriei lui de muzicant, n-are pace în cuget şi ar vrea să ştie ce are de făcut.
Credinciosul i-a răspuns: „Cântă înainte”. Omul a plecat şi şi-a văzut mai departe de meseria lui.
După câtva timp muzicantul a venit din nou, spunând că n-a găsit pace. N-ar vrea să-şi piardă
veşnicia; totuşi meseria lui este foarte bănoasă şi, având mulţi copii, nu s-ar putea lipsi de acest
venit. Credinciosul i-a dat încă odată acelaşi răspuns scurt: „Cântă înainte”. Iarăşi a trecut o
vreme. Într-o zi muzicantul a venit din nou şi a mărturisit cu bucurie că a băgat de seamă cum
acel credincios a glumit cu el când i-a spus să cânte înainte. Dumnezeu însă nu l-a lăsat, ci
mereu-mereu l-a luminat şi l-a mustrat prin glasul cugetului, până în clipa când s-a hotărât s-o
rupă cu meseria lui şi să-şi găsească altă ocupaţie, pentru câştigarea pâinii.

Credinciosul s-a bucurat mult împreună cu acest om, căutător sincer al mântuirii, căci ştia
dinainte că Domnul, care-l trezise n-o să-i dea pace până ce n-o rupe de tot cu păcatul şi cu
vechea lui viaţă. Şi acum ce nădăjduise se împlinise.

Mare lucru este să vorbim înaintea lui Dumnezeu Cuvântul Evangheliei Sale! El va răscoli
sufletele şi nu le va lăsa în nepăsare faţă de calea mântuirii.

„… Vorbim înaintea lui Dumnezeu în Hristos… pentru zidirea voastră.”

Voi vestitori ai Evangheliei, fraţii mei, înţelegeţi oare bine acest cuvânt de astăzi din partea
Domnului? Nu treceţi nepăsători pe lângă el. Slăvit să fie Domnul!

2 Corinteni 12 : 20

Sunt numai două feluri în care poate fi găsit omul: în Hristos sau în păcat; în lumină sau în
întuneric; în împărăţia lui Dumnezeu sau în împărăţia lumii.

Creştinii din Corint, cu toate că se lăudau cu anumite daruri, au alunecat pe calea firii pământeşti
din pricina dezbinărilor dintre ei şi a altor păcate. În prima epistolă, sf. ap. Pavel le scrie: „…A
trebuit să vă vorbesc ca unor oameni lumeşti… În adevăr, când între voi sunt zavistii, certuri şi
dezbinări, nu sunteţi voi lumeşti şi nu trăiţi voi în felul celorlalţi oameni? Când unul zice: Eu
sunt al lui Pavel!” Şi altul: „Eu sunt al lui Apolo”: nu sunteţi voi oameni de lume?” (1 Cor. 3:1;
3-4). Cu toate că trecuse un timp şi aceşti creştini îşi reveniseră aparent din starea lor grea, totuşi
nu era o pocăinţă adâncă şi în toate laturile fiinţei lor, de aceea marele Pavel, părintele lor
duhovnicesc, le scrie din nou, că, la venirea lui, se teme să nu-i găsească aşa cum n-ar vrea să-i
găsească. Nu este cu putinţă să trăim în puterea omului nou, dar, pe de altă parte, putem urma
drumul firii pământeşti dacă nu veghem.

Diavolul dă necurmat târcoale ca un leu, ca să ne înghită. El se Sileşte să ne împingă puţin,

numai puţin de pe calea Domnului şi atunci face cu noi ce-i place. Orice păcat nemărturisit ne
poate târî într-o stare lumească, firească, şi atunci pierdem frumuseţea şi lumina chipului lui
Hristos. În loc să producem bucurie celorlalţi credincioşi le producem întristare, iar lucrarea
Domnului păgubeşte de pe urma noastră.

Cine nu se află într-o stare duhovnicească bună, nu mai poate judeca drept. Va vedea rău şi pe
cel ce se află bine. De lucrul acesta se temea sf. Pavel din partea corintenilor.

„Mă tem ca nu cumva, la venirea mea, să vă găsesc aşa cum n-aş vrea să vă găsesc, şi eu însumi
să fiu găsit de voi aşa cum n-aţi vrea…”

Cât e de plăcut să mergi în mijlocul fraţilor cu veşti de bucurie şi cu mângâieri, dar cât e de
neplăcut să mergi cu mustrări şi cu asprime din pricina unor stări grele! Era deci îndreptăţită
teama sf. ap. Pavel.

Să avem grijă, fraţii mei, ca nu cumva cei care vin la noi, să ne găsească într-o sta re nedorită.
Uşor putem aluneca, dacă nu rămânem strâns alipiţi de Mântuitorul nostru, printr-o ascultare şi
supunere totală faţă de Cuvântul Lui.

2 Corinteni 12 : 21

E o parte însemnată a vieţii celui credincios, ca să se laude cu Domnul şi cu lucrările Lui, în faţa
oamenilor, ca prin această laudă să aducă mai multe suflete la mântuire şi să întărească pe cei
mântuiţi. Această parte însemnată a vieţii celei noi, nu trebuie uitată niciodată. „Făliţi-vă cu
Numele Lui cel sfânt”, ne îndeamnă cu tărie psalmistul. (Psalm. 105:3). „Limba mea va lăuda
dreptatea Ta”, zice iarăşi marele David. (Psalm. 34:3). „Eu mă voi lăuda cu Dumnezeu”,
vorbeşte cu apăsare acelaşi psalmist. (Psalm. 56:4). „Domnul este tăria mea şi pricina laudelor
mele”, zice limpede credinciosul Domnului. (Psalm. 118:14). „Fiecare neam de om să laude
lucrările Tale.”(Psalm. 145:4).

Dacă este frumos, plăcut şi necesar să ne lăudăm cu lucrurile fizice ale lui Dumnezeu, cu cât mai
frumos şi mai necesar este, pentru noi, răscumpăraţii Domnului, să ne lăudăm cu lucrările Lui
duhovniceşti. Una din lucrările duhovniceşti ale lui Dumnezeu, suntem noi, cei născuţi din nou,
prin credinţa în jertfa Mântuitorului Isus Hristos: „Noi suntem lucrarea Lui…” (Efes. 2:10). La
această lucrare contribuie şi lucrătorii Domnului. Şi dacă e ceva nepotrivit în lucrare, aceasta se
datoreşte slăbiciunii lucrătorului împreună cu Dumnezeu şi nicidecum lui Dumnezeu, iată de ce
sf. ap. Pavel, când era vorba de lucrarea lui Dumnezeu în Corint, se temea să nu-l smerească
Domnul din pricina nedesăvârşirii lucrării, în ceea ce îl privea pe el, lucrare cu care odată s-a
lăudat.

Cum este lucrarea Domnului care se face prin noi în sufletele oamenilor? Nu cumva, câteodată,
suntem smeriţi de Dumnezeu, din pricina calităţii slabe a lucrării? Dar lucrarea lui Dumnezeu
începută în noi, prin lucrătorii Săi, cum se află? Nu cumva trebuie să-i smerească Dumnezeu pe
aceşti lucrători din pricina noastră?

Iată întrebări care trebuie să ne îndemne la adâncă cercetare, şi să dăm un răspuns limpede în faţa
lui Dumnezeu.

2 Corinteni 13 : 1

Cât de hotărât este marele Pavel în lucrarea lui Dumnezeu! Pentru el viaţa însemna lucrare,
însemna dăruire pentru alţii, însemna ardere de tot pe altarul Mântuitorului Isus Hristos.

Cercetarea fraţilor şi îndreptarea lor pe calea Domnului era focul care-l mistuia. Pentru apărarea
adevărului, pentru biruinţa lui, era autoritar şi nu îngăduia nici o ştirbire. Era gata şi pentru
mângâiere şi pentru mustrare, şi nu lăsa nefăcut un lucru sau altul, când era nevoie, după cum
cereau împrejurările.

Venea la fraţii din Corint pentru a treia oară, ca să le fie de folos în privinţa vieţii lor în Hristos.
Ceea ce avea să le spună era întemeiat pe adevăr şi pe mărturia altora.

Cât de atenţi ar trebui să fim noi, când e vorba de o mustrare sau de o hotărâre asupra unui frate
care a căzut într-o greşeală, ca să nu-i facem rău în loc de bine. Ceea ce vrem să-i spunem să fie
bine sprijinit pe adevăr şi pe martori. Să fim întotdeauna zăbavnici la mustrări şi cu grabă la
dragoste şi mângâieri.

Chemarea noastră nu este să judecăm cu asprime păcatele fraţilor noştri, ci să-i îndreptăm cu
blândeţe spre scaunul harului lui Dumnezeu, ca să fie izbăviţi şi vindecaţi. Iar atunci când
împrejurarea cere să întrebuinţăm acea parte a săbiei, care taie adânc în umflătura păcatului, să
fim cu mare grijă şi cu înţelegere faţă de cel bolnav. Să ne gândim că şi noi suntem în trupul de
carne şi oricând putem să cădem. Cu dragostea şi blândeţea putem ajuta mai mult pe cel căzut
decât cu mustrarea aspră.

2 Corinteni 13 : 2

Cum adevărul nu se schimbă după oameni şi împrejurări,

Cum soarele rămâne acelaşi oricare ar fi starea pământului,

Tot aşa cel care este născut din Dumnezeul Adevărului, cel care este o rază ţâşnită din Soarele
Neprihănirii. El rămâne acelaşi, neschimbat, oricare ar fi împrejurările. În faţa oricui, mărturia lui
este aceeaşi: adevărul.

Sf. ap. Pavel era ca Mântuitorul său: neschimbat. Cum a venit prima dată la corinteni aşa a fost şi
a doua oară şi tot aşa şi a treia oară. El este neînduplecat faţă de calea Evangheliei. Nu lăsa nici p
iotă neîmplinită, atât în viaţa lui cât şi în viaţa fraţilor.
Faţă de păcat el era neînduplecat, dar faţă de păcătoşi era plin de dragoste şi de milă. Nu cruţa
păcatul, dar cruţa pe păcătoşi.

„…Spun iarăşi mai dinainte celor ce au păcătuit mai înainte, şi tuturor celorlalţi, că, dacă mă
voi întoarce la voi, n-am să cruţ deloc.”

Numai cine-i necruţător cu păcatul iubeşte cu adevărat viaţa şi mântuirea, pe Dumnezeu şi

lucrarea Lui.

Cine cruţă microbii urăşte viaţa.

Oricât de amare ar fi medicamentele ele fac bine bolnavului, căci omoară microbii şi aduc
sănătatea în trupul lui.

Adevărul care mustră e mai plăcut decât minciuna care mângâie.

2 Corinteni 13 : 3

Oricine vrea să caute dovezi despre faptul că noi suntem răscumpăraţi ai Domnului Isus, că
suntem copii ai lui Dumnezeu, că suntem împreună lucrători cu El, trebuie să le găsească fără
greutate dacă într-adevăr suntem. Domnul Isus spunea limpede despre ai Lui: „Prin aceasta vor
cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii pentru alţii.” (Ioan 13:35).

Dragul meu frate, poţi să dovedeşti că eşti ucenicul lui Hristos, prin dragostea care o ai faţă de
toţi credincioşii şi faţă de toţi oamenii? Să ştii că numai cine iubeşte poate dovedi că Hristos
vorbeşte prin el.

Dragostea este cea mai puternică dovadă a prezenţei lui Hristos într-o inimă şi a faptului că El
vorbeşte prin cineva.

Sf. ap. Pavel putea să dovedească oricui şi în orice vreme, că Hristos locuia în el, că ceea ce
vorbea era Cuvântul lui Hristos şi că ceea ce lucra era lucrarea Evangheliei Sale, prin faptul că
iubea cu adevărat pe toţi credincioşii şi pe toţi oamenii. Celelalte semne şi minuni pe care le
făcea el, n-ar fi avut nici o valoare dacă n-ar fi avut semnul semnelor: dragostea.

Dragostea adevărată lucrează prin adevăr şi ea are puterea cea mai mare asupra tuturor
vrăjmaşilor.

Cine vrea să caute dovezi noi, cum că suntem ai lui Hristos şi că El vorbeşte şi lucrează prin noi,
să privească la dragostea lui Hristos, care ne stăpâneşte fiinţa. În măsura în care ne-am predat
Lui, în aceiaşi măsură ne umple şi ne stăpâneşte dragostea Lui, şi în măsura aceea putem dovedi
că suntem împreună lucrători cu El. El este tăria noastră în măsura în care ne lepădăm de noi
înşine.

2 Corinteni 13 : 4
Pentru noi, Domnul Isus a îmbrăcat haina slăbiciunii, şi în această haină S-a lăsat răstignit. „…
Suferinţele noastre le-a purtat şi durerile noastre le-a luat asupra Lui…” (Isaia 53:4). „… S-a
dezbrăcat pe Sine însuşi şi a luat chip de rob, făcându-Se asemenea oamenilor.” (Filip. 2:7).

Dacă ar fi întrebuinţat puterea care o avea, Domnul Isus, n-ar mai fi ajuns la răstignire şi, în felul
acesta, mântuirea noastră n-ar mai fi fost câştigată. Dar, prin faptul că a îmbrăcat haina
slăbiciunii şi S-a făcut păcat pentru noi, am putut ajunge la mântuire. „Pedeapsa care ne dă
pacea, a căzut peste El şi prin rănile Lui suntem tămăduiţi.” (Isaia 53:5).

Aşa cum a fost Domnul Isus, aşa trebuie să fim şi noi, ca să putem sluji la mântuirea altora şi ca
să poată Dumnezeu să-Şi desăvârşească lucrarea Lui în noi. Numai când renunţăm la propriile
noastre puteri fireşti, se poate înfăptui lucrarea Duhului în noi. Câtă putere are eul nostru, atâta
putere are diavolul în noi. Şi cu cât devenim mai slabi în ceea ce suntem noi, cu atât puterea lui
Dumnezeu ne îmbracă şi ne stăpâneşte.

Sf. ap. Pavel simţea plăcere în slăbiciuni (cap. 12:10), pentru că în starea aceasta puterea iui
Hristos se revărsa asupra lui, şi prin puterea lui Hristos putea să slujească la mântuirea sufletelor.

„…Tor astfel şi noi suntem slabi in El, dar, prin puterea lui Dumnezeu, vom fi plini de viaţă cu
El faţă de voi.”

Dacă nu câştigăm biruinţe în luptele duhovniceşti, dacă nu se văd roade dumnezeieşti în noi, o
singură cauză este: nu suntem slabi cât trebuie în eul nostru, ca să-l putem ţintui pe cruce, pentru
că are putere să se împotrivească. Numai în urma răstignirii eului nostru ajungem la puterea lui
Dumnezeu prin care putem câştiga biruinţe şi prin care putem rodi în ogorul Lui.

2 Corinteni 13 : 5

Ca să-l putem înţelege mai uşor versetul acesta îl împărţim în două;

1). „Pe voi înşivă încercaţi-vă dacă sunteţi în credinţă. Pe voi înşivă cercaţi-vă…”

Trăim într-un veac al vitezei şi al nervozităţii, şi nimeni parcă nu mai are timp şi nu mai ştie să se
reculeagă, să se cerceteze, să se încerce pe sine însuşi. Lucrul acesta se ştia mai bine poate
altădată, când viaţa era mai puţin încurcată şi mai puţin tulbure ca acum. Aceasta însă este o
mare pagubă pentru noi, căci fără reculegere, nu poate fi vorba de o viaţă duhovnicească, de o
viaţă lăuntrică bogată.

Trebuie să ne oprim puţin din alergarea veacului, să ne cercetăm, să ne cunoaştem şi apoi să ne

îndreptăm fiinţa, statornicind-o pe calea adevăratei vieţi în adevărul Domnului Isus.

La un filozof grec din vechime, a venit odată un tânăr înzestrat cu multe calităţi sufleteşti,
cerându-i sfat cu privire la ştiinţa pe care ar trebui s-o aleagă ca s-o studieze mai întâi. Filozoful
i-a dat următorul răspuns: „Cunoaşte-te (recunoaşte-te) pe tine însuţi!” înţelept răspuns.” Căci
cine-şi cunoaşte starea inimii, acela poate să ajungă la îndreptare şi la lumina dorită, acela ajunge
la adevăr, la mântuire şi la fericire.
„Pe voi înşivă încercaţi-vă…”

Ca un negustor care-şi ţine o contabilitate strânsă, aşa trebuie să ne cercetăm noi, urmaşii lui
Hristos, în fiecare zi.

Goethe zicea: „O privire generală zilnică asupra faptelor ce ai săvârşit şi asupra celor ce ţi s-au
întâmplat în viaţă face ca să-ţi dai bine seama de faptele tale şi să te bucuri. La o astfel de
contabilitate ies de la sine în evidenţă lipsurile şi greşelile. Punerea faptelor din trecut în
adevărata lor lumină aduce mari foioase pentru viitor.” Tot Goethe zicea: „Purtarea ta îţi pune în
faţă o oglindă în care ţi se vede chipul.”

„Cercetează-te în fiecare zi – zice un mistic creştin, Isaia Pustnicul, – ca să-ţi cunoşti inima şi să
vezi ce patimi se află în ea înaintea lui Dumnezeu şi leapădă-le din inima ta, ca să nu vină
osândirea peste tine.”

Ca să ne cunoaştem starea, trebuie să ne cercetăm. Îndemnul Cuvântului lui Dumnezeu este

limpede şi cu un rost mare: „Pe voi înşivă încercaţi-vă dacă sunteţi în credinţă…”

A fi fără grijă cu privire la harul care ni s-a dat, pregăteşte calea pentru pierderea oricărui har.

Credincioşii sunt adesea ca şi cloşca din al cărui cuib s-au luat multe ouă: câtă vreme mai rămâne
acolo un ou sau două, ea nu bagă de seamă şi nu părăseşte cuibarul. Noi să nu fim însă fără minte
ca ea, ci să cumpănim bine dacă nu cumva, în vreo privinţă, avem o scădere de har. Să nu fim
mulţumiţi că nu l-am pierdut de tot, ci să căutăm să avem parte de el într-o măsură tot mai mare.

Femeia din pildă nu s-a liniştit cu gândul că mai avea alte drahme. Tot aşa ar trebui să ne simţim
şi noi când am pierdut un bob de har, cu toate că suntem siguri că ne-a rămas destul har ca să fim
mântuiţi.

Nici un om nu este aşa de sărac ca acela care-şi pierde averea pe nebăgate de seamă. Poţi să
astupi o spărtură, dacă dai peste ea; dar cine va putea să scape o corabie care se scufundă pe
nebăgate de seamă? Putem să vindecăm o rană; când însă viaţa se scurge încetul cu încetul, pe
ascuns, cine ne mai poate scăpa?

„Pe voi înşivă încercaţi-vă dacă sunteţi în credinţă. Pe voi înşivă cercaţi-vă…”

Cineva scrie aceste cuvinte: „înainte de întoarcerea mea la Dumnezeu, credinţa mea nu era
altceva decât o cheie de la casă, cheie pe care o bagi în buzunar când ai plecat de acasă, pentru ca
iarăşi să o scoţi din buzunar când te-ai întors seara acasă. În tot cursul zilei, nici nu te mai
gândeşti la ea. Ea nu-ţi este ne nici un folos, ba chiar îţi este un fel de greutate, pe care o treci
dintr-un buzunar în altul. Numai atât îţi este grija: să n-o pierzi. Altfel cum ai să intri seara în
casă?

Aşa-i că nu trebuie să fie aşa? Adevărata credinţă nu este un lucru mort, pe care numai din
obişnuinţă să-l porţi la tine. Dar câţi n-au decât nişte lucruri moarte, nişte obiceiuri fără viaţă?
Fratele meu, cum este credinţa ta? Este ea numai ca o cheie de la casă, adică ceva mort, ceva din
obişnuinţă, ceva care-ţi este ca o povară? Să nu-ţi închipui că aşa este credinţa: un fel de
vrăjitorie prin care descui după moarte cerul.

Adevărata credinţă este viaţa din Dumnezeu. Cum nu te poţi despărţi de viaţă, aşa nu poţi să te
desparţi de credinţă. Ea este necurmat cu tine căci prin ea trăieşti în Dumnezeu.

Un om al lui Dumnezeu, cunoscutul teolog E. Brunner, scria limpede despre credinţă: „Credinţa
creează comunitatea cu Dumnezeu. Eul uman este din nou la locul lui propriu şi anume în
Dumnezeu, prin credinţă.”

„Nu eu gândesc în credinţă – zice mai departe Brunner – ci Dumnezeu îmi dă ce gândesc. El nu-
mi împărtăşeşte ceva ci pe El însuşi… Prin credinţă ne deschidem iubirii Dumnezeieşti, care la
rândul ei transformă credinţa noastră în dragoste… Aurul trebuie să suporte proba aurului. Proba
aurului a adevăratei credinţe este însă iubirea.”

Crezi cu adevărat în Dumnezeu numai când îl iubeşti cu adevărat. Şi îl iubeşti cu adevărat când îl
asculţi şi te fereşti de păcat. Avea dreptate marele vestitor al Evangheliei, Billy Graham când
zicea: „Credinţa ar putea fi explicată printr-un singur cuvânt, s-ar putea spune că ea înseamnă
renunţare – renunţare la păcat.”

Dacă vrei să-ţi cercetezi credinţa, întreabă-te întâi, care este atitudinea ta faţă de păcat. Simţi
durerea pe care i-o produce lui Dumnezeu? (Psalm. 119:158).

E nevoie, mare nevoie de cercetarea şi încercarea credinţei. Lucrul neîncercat nu eşti sigur de el.
„Abia în perioada de secetă, se vede adevărata credinţă” – zice scriitorul francez A. Gide.

Cea mai bună cercetare a credinţei ţi-o face viaţa.

Încercările din viaţă dovedesc credinţa. Şi nu-i vorba numai de suferinţe care vin dinafară, ci şi
de ispite lăuntrice – mai ales de acestea.

2).”… Nu recunoaşteţi voi că Isus Hristos este în voi? Afară numai dacă sunteţi lepădaţi.”

Creştin adevărat este numai omul care are pe Hristos în el. „Hristos în voi…” (Colos. 1:27). Iată
trei cuvinte în care se cuprinde Evanghelia şi întreg creştinismul. Şi cum poate locui Hristos în
noi? – Prin credinţă: „Hristos să locuiască în inimile voastre prin credinţă.” (Efes. 3:17).

Luther zicea: „Hristos este în credinţă. Credinţa este prezenţa Duhului Sfânt în om… Această
credinţă creează comunitatea care reprezintă totalitatea celor cu adevărat credincioşi, adică
Biserica.”

Numai credinţa care aduce pe Domnul Isus – viaţa Lui – în om este credinţa adevărată. Căci aşa
cum zice sf. Ioan Gură de Aur: „Dacă sunteţi în credinţă, aveţi pe Hristos în voi. Cei care au
viaţa pustie, adică fără Hristos, nu sunt în credinţă, chiar dacă spun că cred.” Tot sf.
Ioan Gură de Aur, zice mai departe: „Cu Acel Domn, pe care îngerii nu îndrăznesc să-L
privească, noi ne unim şi ne facem un trup şi o carne.”

„Sufletul curat – spune sf. Atanasie cel Mare – are puterea să vadă în el însuşi, ca într-o oglindă
pe Dumnezeu.”

Limpede spune şi sf. Maxim Mărturisitorul: „Curăţeşte-ţi mintea de mânie de amintirea răului şi
de gânduri urâte. Atunci vei putea cunoaşte sălăşluirea lui Hristos în tine.”

„Pe voi înşivă încercaţi-vă…”

„Omului nu-i place să rămână singur cu sine” – zice Pascal. Cine poate să rămână singur cu sine,
ajunge la adevăr, la credinţă, la Hristos.

„Pe voi înşivă încercaţi-vă dacă sunteţi în credinţă. Pe voi înşivă cercaţi-vă. Nu recunoaşteţi voi
că Isus Hristos este în voi? Afară numai dacă sunteţi lepădaţi.”

Cum s-a zis mai sus: adevărata credinţă aduce pe Hristos în om şi pe om îl aduce în Hristos.

Nu cultul de care aparţii, nu învăţătura care-ai primit-o cu capul, nu ceremoniile sau formele
religioase – mai biblice sau mai puţin biblice – pe care le-ai împlinit sau le împlineşti, ci faptul
că ai primit în tine, ca Persoană pe Domnul Isus Hristos, că trăieşti viaţa Lui (1 Ioan 2:6), aceasta
are însemnătate atât în faţa cerului cât şi în faţa pământului.

Poţi fi înscris în registrele unui cult şi poţi împlini toate rânduielile lui şi totuşi să nu fi creştin,
adică să nu ai pe Hristos în tine. Iar dacă-L ai pe El, dacă L-ai primit cu adevărat în tine, prin
credinţă, fii liniştit, chiar dacă oamenii te învinuiesc de rătăcire. Unde a intrat Hristos se vede.

Cine a primit pe Hristos în el, prin credinţă, a intrat în acelaşi timp şi el în Hristos. Este o primire
reciprocă. Din clipa aceea nu mai poate fi smuls din Hristos de nici o forţă din univers, (vezi Ioan
10:28).

Dacă aşa stau lucrurile, cum se înţelege ultima frază din versetul de mai sus: Afară numai dacă
sunteţi lepădaţi?”

În original şi în alte traduceri nu spune „lepădaţi”, ci „netrebnici”. Adică: „Afară numai dacă nu
cumva sunteţi netrebnici.”

Netrebnic înseamnă cel care nu e bun de treabă.

Unul care a primit adevărata credinţă nu mai poate fi netrebnic, pentru că, prin credinţă, Hristos a
intrat în inimă şi unde e Hristos acolo este valoarea cea mai mare, şi starea cea mai bună pentru
treaba (lucrarea) lui Dumnezeu. Netrebnic este numai cel care nu a primit cu adevărat pe Hristos
în inimă, ci doar o anumită teorie sau învăţătură cu capul.

A fi religios şi a fi creştin, adică născut din nou sunt lucruri deosebite.

Poţi fi religios, poţi merge la adunările copiilor lui Dumnezeu şi totuşi să nu fi născut din nou, să
nu ai pe Hristos în tine. Atunci eşti netrebnic, eşti nepotrivit pentru lucrarea lui Dumnezeu,
pentru împărăţia Lui.

Iată de ce sf. ap. Pavel scria corintenilor: „Pe voi înşivă cercaţi-vă. Nu recunoaşteţi voi că Isus
Hristos este în voi? Afară numai dacă nu cumva sunteţi netrebnici.”

Dragul meu, cercetează-te şi tu. Nu cumva eşti netrebnic, adică un creştin de formă?

Întrebarea este foarte serioasă.

2 Corinteni 13 : 6

Cel cu inima sinceră va ajunge să cunoască adevărul în toate privinţele.

„Ferice de cei cu inima curată (sinceră), căci ei vor vedea pe Dumnezeu!” (Mat. 5:8). Nu tot aşa
stau lucrurile cu cei nesinceri, cu cei vicleni: ei nu vor ajunge niciodată la cunoaşterea
adevărului, dacă rămân în această stare.

Nesinceritatea şi viclenia duc sufletul omului în abisuri de unde nu-l mai poate salva nimeni.

Dumnezeu ajută pe omul care-şi recunoaşte starea decăzută, dar pe cel făţarnic, care nu vrea să-şi
recunoască starea lui de păcat, nu-l poate ajuta.

Creştinii din Corint, în măsura sincerităţii lor, au ajuns să cunoască adevărul despre sf. ap. Pavel,
cum că Hristos era în el şi că nu era lepădat, adică netrebnic. Trăirea lui dovedea din plin acest
lucru.

A fi netrebnic înseamnă a nu fi bun de treabă. Ori, despre acest mare om, cine putea să spună că
nu era bun de treabă (lucrarea) Domnului?

În toată istoria Bisericii pe pământ nu s-a ivit vreun om, care să facă mai multă treabă
duhovnicească pe ogorul Evangheliei ca sf. ap.

Pavel. Datorită lucrării pe care Duhul Sfânt a făcut-o prin el, suntem şi noi copii ai lui
Dumnezeu, ne bucurăm şi noi de lumina harului şi a adevărului veşnic, suntem şi noi moştenitori
ai împărăţiei dragostei dumnezeieşti. El (Pavel) era mereu la datorie, ca acel medic conştiincios,
al cărui copil a fost întrebat: „Tata este acasă?”

– Nu, e plecat.

– Pe unde-l pot găsi?

– Trebuie să mergeţi în vreun loc unde sunt oameni bolnavi sau accidentaţi. Nu ştiu unde e, dar
ştiu că ajută pe cineva.
Aşa era sf. ap. Pavel. Unde erau păcătoşi, acolo era şi el cu Cuvântul Evangheliei mântuirii.

Adevărul acesta îl cunoşteau creştinii din Corint, de aceea apostolul le atrage atenţia: „Dar trag
nădejde că veţi recunoaşte că noi nu suntem lepădaţi.”

Avem marea datorie să cunoaştem adevărul: şi despre Dumnezeu, şi despre om, şi despre
diavolul.

Dacă avem inima sinceră în căutarea adevărului, îl vom găsi.

Să nu rostim sentinţe pripite despre nimeni, ci, mai întâi, să cercetăm, ca să aflăm adevărul. Este
spre binele şi fericirea noastră de acum şi din viitor.

2 Corinteni 13 : 7

A iubi cu nepărtinire şi a dori din tot sufletul binele şi fericirea semenului, este una din condiţiile
de bază ale slujitorului lui Dumnezeu.

Cine porneşte în lucrarea lui Dumnezeu, cu gând să câştige ceva sau să fie răsplătit la sfârşitul
vieţii pământeşti, acela nu este un slujitor adevărat, nu este un împreună lucrător cu Dumnezeu la
mântuirea oamenilor. El este un negustor care se târguieşte cu Dumnezeu.

Dumnezeu ne iubeşte şi ne face binele, fără să Se aştepte la vreun câştig din partea noastră, iar
noi trebuie să fim ca El, dacă spunem că-l suntem slujitori.

Cât de bine a înţeles sf. ap. Pavel lucrarea lui Dumnezeu, în privinţa aceasta! „…Chiar dacă noi
am trece drept lepădaţi.” – spune el – totuşi ne rugăm lui Dumnezeu să nu faceţi ce este rău, ci
să faceţi ce este bine.”

Dorinţa acestui mare om, cu privire la semenii lui, era binele şi fericirea lor. El dorea ca ei să nu
facă răul, ci binele, pentru mântuirea şi fericirea lor.

Creştinii din Corint, cărora le scrie sf. ap. Pavel epistola, se abătuseră de la calea Domnului şi
astfel săvârşeau răul. Când te abaţi de la calea cea unică a adevărului lui Dumnezeu, nu mai poţi
săvârşi binele, căci binele se află numai pe această cale.

Nu este destul să nu faci răul, ci trebuie să faci necurmat binele. Atunci eşti cu adevărat
împreună lucrător cu Dumnezeu.

Numai cine săvârşeşte binele, îşi vrea binele lui şi este prietenul lui Dumnezeu, pentru că binele
este însuşi Dumnezeu. Zice un om al lui Dumnezeu – Stanley Jones: „Noi nu putem să ne
răsculăm împotriva lui Dumnezeu fără a ne răscula împotriva noastră înşine. O spun cu toată
evlavia: Dumnezeu ne-a prins în cârlig. Noi nu putem fugi de Dumnezeu fără să fugim de noi
înşine… Dacă nu vom trăi cu Dumnezeu, vom descoperi că nu putem trăi cu noi înşine.
Păcătosul este împotriva lui însuşi… Iadul şi raiul nu sunt nişte realităţi pe care ţi le dă
Dumnezeu la sfârşitul căii tale pe pământ. Ele sunt locuri pe care tu însuţi ţi le alegi aici şi
acum…”

Ca să fugim de rău şi să săvârşim binele, trebuie mai întâi să cunoaştem binele şi răul. Şi nu
putem ajunge la cunoaştere decât dacă rămânem în lumina lui Dumnezeu, în deplină supunere şi
ascultare totală de El.

2 Corinteni 13 : 8

Numai naturile (firile) deosebite se împotrivesc una alteia şi se resping, dar lucrurile care sunt de
aceeaşi natură se contopesc desăvârşit şi lucrează împreună fără nici o piedică.

Lumina nu are nici o putere împotriva luminii, căci toate lucrările ei sunt pentru lumină.

Copiii lui Dumnezeu, fiind născuţi din adevăr, nu au nici o putere împotriva adevărului, chiar şi
atunci când furtunile din afară îi apleacă într-o parte sau alta, chiar când se întâmplă accidente în
viaţa lor.

Toate lucrările lui Dumnezeu, cele fizice şi cele spirituale, sunt născute din adevăr şi lucrează
prin adevăr şi pentru adevăr.

Universul nu este întemeiat pe minciună. Poţi încerca să ţii minciuna cu toată inteligenţa şi
dibăcia, în cele din urmă se va prăbuşi.

Tu, copil al adevărului, fratele meu, fii totdeauna conştient de obârşia ta, de ceea ce eşti tu, de
chemarea şi lucrarea pe care o ai de făcut pe pământ, şi nu te teme de nimeni. Cu atât mai mult
nu te teme de minciună. Când spui adevărul, întregul univers este la spatele tău şi te sprijină; dar,
bagă de seamă, când spui minciuna, universul este împotriva ta.

Toţi câţi am făcut un legământ cu Domnul Isus – Adevărul ( Ioan 14:6), am fost născuţi din
Cuvântul Lui, care este adevărul. Împotriva acestui Cuvânt nu avem nici o putere şi nici nu vrem
să avem vreodată.

Unui negru i s-a spus de unul din prietenii săi, că Biblia nu este adevărată. Negrul, care nu se
aştepta la o asemenea tăgăduire, a răspuns simplu de tot: „Biblia nu este adevărată? Cum aşa,
când eu o iau în casa mea, mă aşez şi o citesc şi-mi face să sară inima de bucurie? Cum poate fi o
minciună ceea ce face să tresalte inima în mine? – Eu am fost un mare beţiv, un mare hoţ şi un
mare mincinos, dar Cartea aceasta a vorbit inimii mele şi m-a transformat într-un om nou. Nu! O
carte mincinoasă nu poate să facă o asemenea lucrare.”

Să preţuim Biblia, să preţuim adevărul de pe paginile ei. Adevărul este cel mai bun prieten, care
ne ocroteşte, ne luminează, ne dă viaţă şi ne bucură inima.

Fără adevăr nu poate fi viaţă, nu poate fi fericire.

Binecuvântat să fie adevărul, binecuvântat să fie Dumnezeul adevărului! Amin.

2 Corinteni 13 : 9

Să te bucuri din toată inima de succesele altuia şi să te rogi pentru desăvârşirea lui, e dovada
celei mai adevărate lepădări de sine şi semnul cel mai vădit că eşti urmaşul lui Hristos şi
împreună lucrător cu El.

Nu poţi dori cu adevărat binele altuia, renunţând la binele tău, dacă nu eşti lepădat de tine însuţi
şi dacă nu-ţi porţi zilnic crucea.

Numai când eşti lepădat de toate, devii stăpânul a toate.

Cine se leapădă de sine, devine proprietatea lui Dumnezeu, dar şi Dumnezeu devine proprietatea
lui. (1 Cor. 3:21: 23).

Domnul Isus, cu preţul morţii Sale, ne-a câştigat viaţă şi cu preţul slăbiciunii Sale ne-a dobândit
tărie şi biruinţă. Aceasta-i calea. Ca să putem trăi, fie trupeşte, fie duhovniceşte, trebuie să moară
cineva. Noi trăim prin moartea Domnului Isus şi biruim prin slăbiciunea Sa. Desăvârşită lepădare
de Sine! Şi aşa cum este Mântuitorul nostru, aşa trebuie să fim şi noi, răscumpăraţii Săi, aşa ne
vrea El. Altfel nu-i cu putinţă împlinirea slujbei la care am fost chemaţi.

Sf. ap. Pavel, ca un urmaş desăvârşit al Domnului Isus, a putut să spună din toată inima
creştinilor din Corint: „în adevăr, ne bucurăm când noi suntem slabi, iar voi sunteţi tari…” Ei
trăiau duhovniceşte datorită ostenelii acestui mare om al lui Dumnezeu,. El devenea tot mai slab
trupeşte, ca ei să poată fi întăriţi duhovniceşte. Sf. Ioan Gură de Aur tălmăceşte slăbiciunea sf.
Pavel, prin faptul că el, care avea putere şi drept, nu a pedepsit pe creştinii din Corint pentru
păcatul lor, ci a primit mai bine să fie socotit slab, dar, prin blândeţea şi dragostea lui, să-i
întărească pe ei pe calea Domnului.

Să învăţăm şi noi sfânta slăbiciune, ca să putem ajuta pe fraţii noştri, întărindu-i pe calea
mântuirii şi a lucrării pe ogorul Evangheliei.

Cine ştie să fie slab este cel mai tare om.

2 Corinteni 13 : 10

Orice lucrare, orice scrisoare, orice vorbă şi tot ce izvorăşte din viaţa noastră, trebuie să aibă un
scop precis. Nimic să nu fie la întâmplare, nimic fără scop. Aşa ne vrea Domnul Isus, dacă-l
suntem cu adevărat credincioşi.

Sf. ap. Pavel, în versetul de mai sus zice: „Tocmai de aceea vă scriu aceste lucruri…” Deci avea
un scop precis scrisoarea lui.

Cât sunt de fericite sufletele care şi-au aflat scopul vieţii! Hristos să ne fie SCOPUL şi pentru El
să cheltuim tot ce avem: înţelepciune, putere, timp, bunuri materiale, bunuri spirituale şi întreaga
noastră fiinţă.
Scopul epistolei sf. ap. Pavel către creştinii din Corint era izbăvirea lor de sub influenţele
învăţăturilor rele, izbăvirea de sub vraja păcatului şi alipirea lor de Hristos.

„…Puterea pe care mi-a dat-o Domnul pentru zidire, iar nu pentru dărâmare.”

Aşa scrie mai departe sf. Pavel.

Tot ce dă Mântuitorul Isus Hristos, este numai pentru zidirea duhovnicească a credincioşilor. În
vederea acestui lucru trebuie să ne trăim întreaga viaţă.

Sf. ap. Pavel ar fi putut întrebuinţa asprimea faţă de creştinii din Corint, pentru abaterile lor, însă
nu voia să folosească această cale, ci mai bine întrebuinţa dragostea şi blândeţea. Puterea care
izvorăşte din dragoste şi blândeţe îi zidea mai bine pe aceşti credincioşi, decât puterea care ar fi
izvorât din asprime şi dreptate.

Fraţii mei, tot ce am primit de la Domnul să folosim numai în scopul zidirii duhovniceşti a
credincioşilor şi a trezirii tuturor oamenilor pentru Hristos şi mântuire. Să nu lăsăm să treacă nici
o zi fără împlinirea chemării noastre de trezitori şi ziditori ai sufletelor.

2 Corinteni 13 : 11

Iată îndemnuri precise date de Duhul Sfânt, prin gura sf. ap. Pavel, credincioşilor din Corint şi
celorlalţi creştini de atunci şi din toate veacurile, deci şi nouă celor de azi.

Îndemnurile Duhului Sfânt sunt date credincioşilor numai în cadrul harului, adică nu omul, cu de
la el putere, ar putea să împlinească ceea ce cere Dumnezeu, ci, Dumnezeu, prin har a pregătit
totul, iar omul nu are de făcut altceva decât să ia din ceea ce Dumnezeu i-a pus înainte. Aşa şi cu
îndemnurile de mai sus. Ele sunt cu putinţă de împlinit numai prin har, prin credinţă. Prin aceste
îndemnuri şi încă multe altele din Noul Testament, se are în vedere intrarea celui răscumpărat în
faptele bune pe care Dumnezeu i le-a pregătit dinainte, ca să umble în ele. (vezi Efes. 2:10).

Versetul de mai sus arată stări şi fapte în care trebuie să umble orice copil al lui Dumnezeu, orice
creştin adevărat. În vederea acestui lucru, Dumnezeu, prin har, îi dă şi voinţa şi înfăptuirea.
(Filip. 2:13). Deci, totul este numai în cadrul harului lui Dumnezeu. Totul este har, de aceea este
cu putinţă împlinirea îndemnurilor sfinte.

„Încolo, fraţilor, fiţi sănătoşi…”

Omul n-ar putea să fie sănătos, cu de la el putere, căci boala vine fără să-i ceară învoire. Totuşi
chiar şi trupeşte omul se poate feri de anumite boli, mai precis, de anumite locuri în care s-ar
putea îmbolnăvi (locuri infectate de microbi). Dacă nu se fereşte, se îmbolnăveşte. Duhovniceşte
însă, mai mult şi mai uşor îşi poate păstra sănătatea, dacă se fereşte de locuri primejdioase. „Fiţi
sănătoşi”, adică păstraţi-vă sănătatea. În original şi în altă traducere, acest prim îndemn este:
„Fiţi veseli! Bucuraţi-vă!” Un creştin are mii de motive să se bucure, dacă vrea să se bucure.
Cine trăieşte în deplină părtăşie cu Mântuitorul Hristos, nu are de ce să fie trist şi tulburat.
Creştinii trişti şi tulburaţi sunt o mare piedică în calea lucrării lui Dumnezeu printre oamenii care
au nevoie de mântuire. Satana se luptă din răsputeri să ne răpească lumina bucuriei şi atunci face
cu noi ceea ce-i place.

O inimă tristă şi nemulţumită este o piatră grea pusă de-a curmezişul drumului lucrării
Evangheliei mântuirii. „Desăvârşiţi-vă!”

Da, e cu putinţă acest îndemn, pentru cei cu adevărat credincioşi. O asemănare ne-ar putea ajuta
să înţelegem mai bine acest adevăr. Un ceasornic poate fi asamblat fără nici o piesă lipsă şi totuşi
să-i lipsească ceva: nu merge. Trebuie verificată fiecare piesă, trebuie strâns arcul, pentru ca la
momentul potrivit să meargă cu exactitate, iată ce avem de făcut, fie ca adunare, fie personal.
Trebuie să lucrăm până ce fiecare rotiţă să funcţioneze după o poruncă pe care Dumnezeu poate
s-o spună; trebuie să strângem „arcul” zilnic, adică rugăciune şi cercetarea zilnică a Scripturii
Sfinte. Oare acest cuvânt: „Desăvârşiţi-vă!” nu vorbeşte nimic conştiinţelor noastre? Fiecare să
se cerceteze personal şi să-şi pună sincer întrebarea: nu cumva sunt şi eu unul din cei care
împiedică bunul mers al lucrării lui Dumnezeu, prin faptul că nu-mi împlinesc partea?

„Îmbărbătaţi-vă!”

Alt îndemn pe care trebuie să-l împlinim mereu. Aici îşi are rostul adunarea credincioşilor,
precum şi cercetarea frăţească. Să ne îmbărbătăm în lupta pe care o avem de dus, pentru ca
nimeni să nu cadă de oboseală.

„Fiţi cu un cuget!”

În altă traducere: „Aveţi acelaşi gând”, sau „Aveţi acelaşi sentiment.”

Ca să ajungem la unitate în gândire, trebuie să lepădăm zilnic felul nostru de a gândi şi să primim
în noi, zilnic şi în orice împrejurare, gândul care era şi în Isus Hristos. (Filipeni 2:5).

Să n-avem sentimente potrivnice unii contra altora, ci să ne înnoim sentimentele zilnic, prin
Duhul Sfânt.

„Trăiţi în pace!”

Cine îşi lasă gândurile şi inima stăpânite de pacea lui Dumnezeu, va putea trăi în pace şi cu fraţii
şi cu toţi oamenii. Spune sf. Maxim Mărturisitorul: „Pacea sfinţilor se păstrează prin dragostea
faţă de Dumnezeu şi prin dragostea frăţească.”

„Şi Dumnezeul dragostei şi al păcii va fi cu voi.”

Dacă împlinim partea noastră în lucrarea harului, care se face în noi, atunci Dumnezeul dragostei
şi al păcii va fi cu noi. El rămâne cu cei care caută pacea, cu cei care stăruiesc în dragostea
frăţească, cu cei care se bucură necurmat de harul dumnezeiesc.

înţelegem noi, oare, aceste îndemnuri pe care Duhul Sfânt ni le dă astăzi?

Ferice de noi dacă nu trecem nepăsători pe lângă Cuvântul lui Dumnezeu!

2 Corinteni 13 : 12

După viaţă, nimic nu e mai de dorit ca sănătatea.

Un om sănătos poate munci, poate cugeta, se poate bucura. Cel bolnav dimpotrivă: este trist,
chinuit, fără putere şi fără dispoziţie. Sănătatea este o avere, care nu se poate înlocui cu nimic.
Numai cine şi-a pierdut sănătatea îşi dă seama cât de scumpă e.

Aşa e şi duhovniceşte.

Sănătatea e aşa de preţioasă pentru cel credincios, ca şi viaţa însăşi. Numai un om sănătos
duhovniceşte poate lucra cu adevărat lucrarea adevărului.

A-i dori sănătate cuiva înseamnă a-i dori însăşi viaţa. Ce frumos îndeamnă sf. ap. Pavel:
„Spuneţi-vă sănătate unii altora.” Poţi fi în Hristos şi totuşi să nu poţi face lucrare pentru El, din
pricină că eşti bolnav. Cât de mult întristăm noi pe Domnul nostru cu o stare de boală! El ne
poate vindeca şi ne poate păzi numai să vrem să-l ascultăm Cuvântul. Neascultarea de Cuvântul
Lui îmbolnăveşte viaţa duhovnicească, iar o viaţă bolnavă este fără putere de muncă şi fără
bucurie.

Ostaşii bolnavi nu sunt de nici un folos pe câmpul de luptă, dimpotrivă: sunt o povară, sunt o
piedică pentru cei sănătoşi, care luptă. Tot aşa şi cu credincioşii bolnavi duhovniceşte: ei sunt o
piedică în lupta pentru înaintarea Evangheliei. Cei sănătoşi trebuie să-i îngrijească, în loc să
lucreze.

Să ne păzim de locuri infectate de microbii păcatului şi ai duhului lumii, ca să putem rămâne

într-o stare de sănătate duhovnicească şi astfel să putem fi folositori lucrării lui Dumnezeu.

„Spuneţi-vă unii altora sănătate, cu o sărutare sfântă.”

Sărutarea este dovada dragostei reciproce pe care sf. ap. Pavel dorea s-o vadă printre creştini.

Numai sărutarea sfântă, adică în Domnul este dovada dragostei şi întăreşte dragostea. Sărutarea
făţarnică este purtătoare de moarte.

Să nu facem nimic în chip făţarnic, dacă nu vrem să semănăm cu Iuda.

Tâlcuind acest loc din Scriptură, sf. Ioan Gură de Aur zice: „De aceea ni s-a dat sentimentul
acesta al dragostei şi al sărutării, ca să devină în noi foc, ca să ni se înflăcăreze dispoziţia, ca să
ne iubim unii pe alţii ca fraţi… Astfel se leagă sufletele şi se grăbesc a se uni împreună… Şi mai
putem spune ceva: Noi suntem Biserica lui Hristos, aşa că sărutându-ne unii pe alţii, noi sărutăm
Biserica.”
Sf. Chirii al Ierusalimului, vorbind despre sărutarea sfântă, zice: „Sărutarea este semn că
sufletele celor ce se sărută sunt unite şi că au izgonit din ele toată pornirea cea rea.”

Să întrebuinţăm toate mijloacele care duc la întărirea dragostei, spre slava lui Dumnezeu.

2 Corinteni 13 : 13

Sfinţii erau numiţi toţi creştinii, pentru că toţi sunt puşi deoparte pentru Dumnezeu, (sfânt
înseamnă: „pus deoparte”), deci nu numai cei care trăiau o viaţă fără pată, ci toţi care au primit
pe Domnul Isus ca Mântuitor al lor, toţi care au crezut în El, toţi care au trecut de partea Lui.
Aceştia toţi, cu slăbiciunile lor, merg pe drumul desăvârşirii şi chiar dacă se întâmplă să cadă,
cad pe drum, şi se ridică iarăşi. Pe măsură ce înaintează, ei sunt tot mai curaţi, tot mai
asemănători cu Mântuitorul lor.

Credincioşii sunt sfinţi în Hristos, sunt neprihăniţi în Hristos, sunt înţelepţi în Hristos, pentru că
sunt răscumpăraţi în Hristos. Ei nu sunt nimic în afara lui Hristos, pentru că „El, Hristos, a fost
făcut de Dumnezeu pentru noi Înţelepciune, Neprihănire, Sfinţire şi Răscumpărare.” (1 Cor.
1:30). Adevărat zice Fer. Augustin: „Atunci (la întrupare) Hristos S-a sfinţit în El însuşi, El,
omul, sfinţind omul în Cuvânt. Dar, în favoarea mădularelor Sale, El zice acum: „Şi pentru ei Mă
sfinţesc” ( Ioan 17:19), adică pentru ca aceasta să le folosească lor înşişi, căci ei sunt de
asemenea Eu, precum şi Mie Mi-a fost folositor în natura Mea omenească, căci Eu sunt om ca şi
ei. „Şi Mă sfinţesc Eu însumi”, adică pe ei înşişi îi sfinţesc în Mine, ei fiind Eu însumi, căci în
Mine, ei sunt de asemenea Eu însumi.” (In Ioan tract. 108:5).

Dacă am primit numele de „sfânt” să ne purtăm în aşa fel ca să nu-l întinăm. Aceasta trebuie să
fie grija noastră de fiecare clipă.

„Toţi sfinţii vă trimit sănătate.”

Nu numai cu vorba, ci cu trăirea să trimitem sănătate. Nu poţi să trimiţi decât ceea ce ai. Ca să
trimitem sănătate duhovnicească cuiva, trebuie s-o avem noi mai întâi. Şi putem s-o avem dacă
rămânem în Domnul Isus, ascultându-i şi împlinindu-l sfântul Său Cuvânt.

2 Corinteni 13 : 14

Ce urare desăvârşită face sf. ap. Pavel adunării creştine din Corint şi cât de minunat şi
dumnezeiesc îşi încheie el epistola, adresată ei! în adevăr, numai Duhul lui Dumnezeu i-a pus în
inimă această încheiere deplină. Şi nu numai adunării creştine din Corint i se potriveşte şi îi este
necesară urarea de mai sus, ci tuturor creştinilor din toate timpurile, deci şi nouă celor de azi.

Fie că suntem mulţi fie că suntem doi sau trei adunaţi în Numele Domnului, urarea pe care o face
marele apostol ni se potriveşte desăvârşit şi toate cele cuprinse în ea să fie în noi toţi. Să cugetăm
adânc asupra acestor lucruri şi să ne lăsăm copleşiţi de adevărul şi puterea lor. Atunci nu vom
mai fi ispitiţi de nepăsare şi moleşeală, iar mersul nostru va fi din putere în putere, din lumină în
lumină.
„Harul Domnului Isus Hristos, şi dragostea lui Dumnezeu şi împărtăşirea Sfântului Duh, să fie
cu voi cu toţi! Amin.”

Dragostea, în inima lui Dumnezeu, este izvorul tuturor binecuvântărilor duhovniceşti; harul adus
prin Domnul Isus Hristos, a făcut ca această binecuvântare să fie la îndemâna noastră; în
părtăşie, prin Duhul Sfânt este mijlocul prin care ea devine a noastră. Ceea ce a plănuit inima
Tatălui cu privire la noi, Fiul a săvârşit pentru noi şi acum Duhul Sfânt ne-o împărtăşeşte. De
aceea, când facem ceva descoperiri noi despre ce este al nostru în Hristos, să căutăm întărirea pe
care o primeşte prin Cuvânt. Să ascultăm mereu de El în toate lucrurile. În felul acesta vom
deschide Domnului uşa larg, ca să săvârşească în noi tot ce doreşte.

Mulţumim cu recunoştinţă Marelui nostru Dumnezeu, prin Domnul Isus, Fiul Său şi Mântuitorul
nostru, pentru că, prin Duhul Sfânt ne dă zilnic mângâiere, lumină, putere şi nădejde, prin
Scripturile Sale Sfinte. Mulţumim de tot ceea ce am primit şi prin citirea Epistolei a doua către
Corinteni a sf. ap. Pavel, Scriptură Sfântă şi ea.

Ne rugăm pentru toţi cei ce vor citi aceste rânduri, ca să fie binecuvântaţi cu lumină şi putere
spre creştere duhovnicească.

„Harul Domnului Isus Hristos, şi dragoste lui Dumnezeu, şi împărtăşirea Sântului Duh, să fie cu
voi cu toţi! Amin.