Epistola lui Pavel către Romani (detalii)

Epistola către Romani este „magnum opus"-ul apostolului Pavel. Niciuna dintre
celelalte scrieri ale sale nu este la fel de bogat ă sau de organizat ă. În aceast ă
scriere întîlnim deopotrivă „cunoştinţele" lui Pavel şi „cunoştin ţa" lui în arta de
a le aranja într-un tratat de teologie sistematică. Dintre toate c ăr ţile scrise
cîndva, aceasta este cea care a influenţat cel mai mult evolu ţia şi cursul
gîndirii creştine.

Fiecare creştin ar trebui să studieze conţinutul acestei epistole. Ea este

„alfabetul" credinţei, dar nu se opreşte aici, ci, în profunzimi, se dovedeşte
busola tuturor călătoriilor prin doctrinele Bibliei. A deveni familiar cu
învăţăturile aceste scrieri este tot una cu a fi „înr ăd ăcinat" în credin ţă şi a
dobîndi certitudini divine în problemele cruciale ale vieţii, morţii şi eternit ăţii.

Titlul: În originalul grec, cartea poartă titlul: „Pro Romaious" - „c ătre Romani".
Cetatea Romei a fost fondată în anul 735 î.Cr. şi ajunsese pe vremea lui Pavel
să fie cea mai măreaţă capitală a lumii, cu o populaţie de peste un milion de
oameni.

Data: Pavel scrie această epistolă către creştinii din Roma în anul 57 d.Cr., pe
cînd se afla în oraşul Corint, în casa lui Gaiu (Rom. 16:23; l Cor. 1:14). Scrierea
a ajuns la Roma prin intermediul lui Fivi, diaconi ţă a bisericii din Chencrea,
unul din cartierele portuare ale Corintului (Rom. 16:1, 2).

Contextul istoric: Privind la vremea în care a fost scrisă această carte, vedem
că nevoia după un aşa tratat doctrinar era evidentă. Cînd Pavel s-a apucat de
scris trecuseră deja aproximativ 25 de ani de propov ăduire a Evangheliei de-a
lungul şi de-a latul Imperiului Roman. Comunit ăţile creştine se r ăspîndiser ă
pretutindeni, apărînd în toate colţurile Imperiului. Era inevitabil ca aceast ă
nouă învăţătură să ridice întrebări chinuitoare în inimile celor ce o întîlneau
pentru prima oară. Cum se împăca Evanghelia iertării cu „dreptatea" lui
Dumnezeu? Ce mai rămînea din „neprihănirea" cerut ă de Dumnezeu dac ă
păcătoşii erau iertaţi prin oferta gratuită a „harului"? Ce fel de rela ţie era între
această „Evanghelie" şi străvechea „Lege a lui Moise"? Nu-l desfin ţa ea pe
Moise? Şi ce mai rămînea din legămîntul „Avraamic"? Cum se putea ca
„neamurile" să aibă parte de privilegiile aceluiaşi leg ămînt f ăcut cu evreii? Ce
se va alege din nivelul moral, dacă se răspîndeşte acum vestea c ă Dumnezeu
nu-i mai priveşte pe oameni prin filtrul preten ţiilor Legii, ci prin uşa deschis ă a
harului? Nu vor ajunge oare oamenii să creadă că este bine s ă p ăc ătuim mai
mult ca să se înmulţească şi mai mult harul? Ce mai r ămînea valabil din
promisiunile făcute de Dumnezeu Israelului? Mai rămînea în picioare statutul
de popor al „legămîntului"? Va mai avea Israelul, care-L respinsese pe Mesia,
un rol în istoria viitoare a lumii? Nu cumva „leg ămîntul cel nou" semnifica şi
lepădarea Israelului ca popor? Multora dintre evreii evlavioşi li se p ărea c ă
noua „Cale" propusă de Pavel (Fapte 22:4; 24:22) arunc ă pe fereastr ă tocmai
tradiţiile şi moştenirile care le erau cele mai dragi.

Iată deci că pentru mulţi se cerea o explicaţie mai clară şi cumva definitiv ă
asupra noii învăţături apărute în Biserica creştină.
Autorul: Exista un singur om capabil de o asemenea lucrare! Dumnezeu
pregătise deja un om care să primească această însărcinare! Lui Anania,
Dumnezeu îi spusese:

„Du-te, căci el (Pavel) este un vas, pe care l-am ales, ca s ă duc ă Numele Meu
înaintea neamurilor, înaintea împăraţilor, şi înaintea fiilor lui Israel." (Fapte
9:15)

Cu pregătirea lui temeinică de Fariseu, cu conştiinţa lui delicat ă şi cu credin ţa

lui puternică în religia evreilor, Pavel îşi dăduse seama, chiar mai mult decît
împotrivitoni lui, de aspectul contradictoriu al înv ăţăturii ce-i fusese
încredinţată. Dumnezeu a trebuit să-l convingă mai întîi pe el însuşi de
temeinicia creştinismului. Faptul că a primit „Evanghelia lui" direct prin
revelaţie dumnezeiască (Gal. 1:1, 11-17), nu l-a scutit pe Pavel de zbucium
lăuntric şi de multă frămîntare sufletească. În capitolul 9 el face m ărturisirea:
„simt o mare întristare şi am o durere necurmată în inim ă... pentru fra ţii mei,
rudele mele trupeşti" (9:2-3).

S-ar cuveni să spunem acum ceva, pe scurt, despre apostolul Pavel. Dar cine
poate spune ceva „pe scurt" despre acest om extraordinar?

Iată ce scrie C.A. Fox despre marele apostol: „Mai multe calit ăţi, aparent
contradictorii, au fost puse împreună de Dumnezeu pentru a împleti fiin ţa
lăuntrică a lui Pavel. Prin experienţa lui personală, el combin ă cunoştiin ţe
nemijlocite din cele trei sfere sociale care-i împărţeau pe oamenii din vremea
lui. A fost ales din cea mai îngustă sectă a Iudaismului. Ca Fariseu, cunoştea
legalismul evreu pe dinăuntru şi pe dinafară. A fost scos dintr-un mediu
îmbibat cu cea mai aleasă cunoştinţă a culturii greceşti, c ăci şi-a tr ăit anii
formării lui într-unul dintre cele mai importante centre de educa ţie helenistic ă,
Tarsul Ciliciei, şi şi-a însuşit temeinic elegan ţa literaturii greceşti. Mai mult,
încă de la naştere, s-a bucurat de privilegiile multiple ale celui cu „cet ăţenia
Romană".

Putem spune deci că Pavel a fost evreu pînă la m ăduv ă, Grec în cel mai deplin
sens al cuvîntului şi cetăţean Roman prin naştere. Dincolo de toate acestea, el
a unit în personalitatea sa o neobişnuită vigoare intelectual ă, o mare putere a
voinţei, o simţire adîncă şi o mare compasiune pentru oameni.

Spunînd toate acestea, mai trebuie să adăugăm un lucru, probabil cel mai
important dintre toate. Iudaismul lui Pavel s-a frînt în întîlnirea direct ă cu
Cristos pe drumul Damascului. Convertirea lui brusca şi capitularea lui
necondiţionată, l-au făcut cel mai potrivit vas pentru a demonstra evreilor c ă
Isus este viu şi că El este Mesia, Cel care trebuia s ă vin ă. Experien ţa lui l-a
ajutat să prezinte creştinismul nu ca pe ceva antagonist Iudaismului, ci ca pe
o urmare firească, ca pe o continuare şi ca pe o împlinire a lui.

Destinatarii epistolei: Cînd a scris această epistolă, Pavel încă nu fusese la

Roma. Avea însă dorinţa aceasta arzătoare şi plănuia să c ăl ătoreasc ă într-
acolo. Apostolul îşi dăduse seama de importanţa strategică a Bisericii stabilite
în chiar capitala Imperiului. De acolo se puteau r ăspîndi apoi în toat ă lumea
învăţăturile noii Evanghelii.

Formată din evrei şi din neamuri, comunitatea creştin ă din Roma crescuse
repede, probabil şi prin venirea multor creştini converti ţi din alte p ăr ţi ale
Imperiului. Pavel îşi numeşte cititorii cînd evrei (2:17-29; 4:1; 7:1), cînd
neamuri (1:13; 11:13-32; 15:15, 16, etc.). În încheierea scrisorii, el salut ă 26
persoane, dintre care două treimi au nume greceşti.

Conţinutul cărţii: Avînd în vedere componenţa Bisericii din Roma, Pavel

construieşte o prezentare măiastră a adevărurilor măreţe ale creştinismului,
care să-i dumirească şi pe evrei şi pe cei dintre neamuri. O schi ţă a întregii
scrisori ar cuprinde trei secţiuni terminate fiecare cu cîte o doxologie (8:38,
39; 11:33-36; 16:27-27)

Nu este nici o îndoială că primele 8 capitole sînt doctrinare ocupîndu-se cu

doctrinele fundamentale ale Evangheliei. Secţiunea de la mijloc are un
caracter naţional, clarificînd relaţia Israelului, ca na ţiune, cu noua Evanghelie,
iar ultima parte este o porţiune devoţională, care ilustreaz ă pe scurt aplicarea
noii învăţături la viaţa practică de toate zilele.

1. DOCTRINAL: expoziţie - Cum mîntuieşte Evanghelia pe p ăc ătoşi.

2. NAŢIONAL: explicaţie - Cum se aplică Evanghelia Israelului.
3. DEVOŢIONAL: aplicaţie - Cum se trăieşte Evanghelia.

Cuvinte cheie şi teme caracteristice: În faimoasa lui „Prefaţa (a studiul

epistolei către Romani", Martin Luther, celebrul reformator german, scrie
următoarele:

„Ca să pornim la drum, trebuie mai întîi să lămurim cîteva probleme de limbaj.
Este absolut esenţial să nu începem studierea acestei epistole mai înainte de
a vedea ce înţelege Sfîntul apostol Pavel prin termeni ca: Lege, p ăcat, har,
credinţă, neprihănire, fire pămîntească, duh, etc. Fără lămurirea acestor
termeni, citirea epistolei poate rămîne fără nici o valoare practic ă.

Iată de exemplu acest cuvînt mic: „Lege". El nu trebuie luat în în ţelesul lui
social obişnuit care defineşte normele după care cet ăţenii ştiu ce trebuie s ă
facă şi ce trebuie să nu facă. Acest aspect este valabil numai în ce priveşte
legile sociale omeneşti în care sînt judecate şi apreciate numai faptele, f ăr ă s ă
se ţină în socoteală atitudinea inimii.

Legea lui Dumnezeu este altfel. Dumnezeu judec ă dup ă ceea ce este în
străfundurile inimii şi de aceea Legea Lui nu se opreşte la aspectul exterior al
faptelor. Ea se pogoară în adîncimile fiinţei umane pretinzîndu-i nu numai un
anumit fel de comportament, ci şi un anumit fel de sim ţire. Legea lui
Dumnezeu pedepseşte chiar şi fapte aparent bune, atunci cînd acestea nu
izvorăsc dintr-o pornire sinceră a inimii. Ipocrizia şi minciuna nu sînt tolerate.

Psalmul 116:11 decretează: „Orice om este înşelător", f ăcîndu-i pe to ţi oamenii

mincinoşi în comportamentul lor. Într-adevăr, omul nu poate ţine din toat ă
inima Legea lui Dumnezeu. Este în natura noastr ă s ă ne plac ă parc ă dinadins
răul şi să nu ne atragă ceea ce este bine. Şi dacă inima noastr ă nu-şi g ăseşte
plăcerea în ce este bine, atunci este clar c ă nici un om nu poate ţine în mod
absolut Legea divină. Aceasta nu înseamnă altceva decît c ă omul este p ăc ătos
în străfundul naturii sale şi că această stare de p ăcat atrage asupra noastr ă
mînia lui Dumnezeu, indiferent dacă aparent trăim ca nişte oameni respectabili
făcînd în exterior fapte considerate de toţi ca fiind „bune".
Concluzia pe care o trage Sfîntul apostol Pavel în cuprinsul capitolului 2 din
epistola către Romani este că pînă şi iudeii sînt p ăc ătoşi, c ăci „nu cei ce aud
Legea sînt neprihăniţi înaintea lui Dumnezeu, ci cei ce împlinesc legea
aceasta, vor fi socotiţi neprihăniţi" (2:13) El în ţelege prin aceasta c ă niciunul,
prin faptele făcute, nu este un împlinitor al legii. Dimpotriv ă, el îi acuz ă pe to ţi,
direct în faţă, de comiterea celor mai flagrante încălcării ale Legii:

„Tu care zici: „Să nu preacurveşti", preacurveşti?" (2:22).

„Căci prin faptul că judeci pe altul, te osîndeşti singur; fiindc ă tu, care judeci
pe
altul, faci aceleaşi lucruri" (21).

Ce vrea să spună Pavel este aceasta: „Da, ştiu că tu trăieşti în exterior o via ţă
care pare să respecte prevederile Legii şi că îi judeci pe ceilal ţi care nu fac la
fel ca tine; ştiu că eşti foarte priceput să vezi paiul din ochiul aproapelui t ău,
dar de bîrna care îţi împiedică vederea n-ai habar!"

„Adevărul este că şi dacă ţii în aparenţă Legea, cu fapte exterioare, din pricina
pedepsei sau de dragul răsplătirii, în lăuntrul fiin ţei tale faci lucrarea aceasta
fără nici o plăcere, împotriva pornirilor naturale şi numai împins de la spate.
Dacă ţi s-ar da voie, ai face deîndată exact ceea ce acum Legea te opreşte."

„Concluzia firească care se impune este că în lăuntrul tău, tu ur ăşti Legea.

Atunci ce importanţă mai are că tu îi înveţi pe alţii să nu fure, cînd ştim c ă tu ai
hoţia în inimă, şi ai fura din toată inima dac ă te-ai l ăsa dus de pornirile inimii
tale? Nu vezi cîtă ipocrizie se ascunde în dosul unei m ăşti de decen ţă? Tu îi
înveţi pe alţii, dar nu te poţi convinge nici pe tine însu ţi. De fapt, respectînd
ceea ce tu, ca evreu, numeşti Lege, n-ai ajuns s-o şi înţelegi vreodat ă."

Legea nu ne poate rezolva problemele, în capitolul 5 al epistolei, Sfîntul Pavel

spune clar că Legea nu a venit ca să ne facă mai buni, ci doar ca s ă scoat ă în
evidenţă păcatul. Cu cît Legea ne pretinde mai multe, cu atîta noi ne
împotrivim ei, urînd-o din toată inima.

Acesta este motivul pentru care, Pavel spune în capitolul 7:14 c ă: „Legea este
duhovnicească, dar eu sînt... rob păcatului". Cum se în ţelege aceasta? Iat ă
cum: dacă Legea ar fi fost dată numai pentru trupul exterior, ea ar fi putut fi
satisfăcută prin fapte exterioare; dar atîta vreme cît Legea este
duhovnicească, nimeni nu o poate împlini, pentru c ă ne este împotriv ă firea
noastră păcătoasă. Numai Dumnezeu ne poate schimba inima şi ne poate d ărui
una care îl poate ridica pe om la nivelul Legii lui Dumnezeu. Numai prin
lucrarea de înnoire făcută de Duhul Sfînt putem ajunge s ă dorim s ă facem voia
lui Dumnezeu, nu de frica pedepsei sau din obliga ţie, ci dintr-o pornire sincer ă
a inimii.

„Legea, care este duhovnicească" nu poate fi împlinit ă decît de un om f ăcut

„duhovnicesc" prin lucrarea de înnoire a Duhului. Acolo unde Duhul Sfînt încă
nu a intrat, rămîne în continuare păcatul, rămîne împotrivirea tacit ă fa ţă de
Lege şi duşmănia faţă de prevederile ei. Aceasta se întîmpl ă cu toate c ă,
mintal, noi recunoaştem că voia lui Dumnezeu este bună, dreaptă şi sfînt ă.

Căutaţi să vă familiarizaţi cu felul acesta de gîndire al lui Pavel şi ve ţi ajunge s ă

vă daţi singuri seama că „făcînd faptele Legii" şi „împlinirea Legii" sînt dou ă
lucruri cît se poate de deosebite. Faptele Legii sînt însumarea a tot ceea ce
face cineva din dorinţa sinceră de a respecta perceptele divine prin str ădaniile
puterilor proprii. Oricît de sincere sînt îns ă aceste str ădanii, ele sînt înso ţite
mereu de o stare de înverşunare a inimii şi de o constrîngere a pornirilor
lăuntrice, care fac în ultimă instanţă faptele exterioare tot una cu ipocrizia,
golindu-le de orice valoare. Aceasta este cauza care-l face pe Pavel s ă scrie în
Romani 3:20:

„Căci nimeni nu va fi socotit neprihănit înaintea Lui, prin faptele Legii,

deoarece prin Lege vine cunoştinţa deplină a păcatului".

Cît de caraghioşi sînt unii care-i învaţă pe cei din Biserici „s ă se preg ăteasc ă s ă
primească harul făcînd faptele necesare"! Cum ar putea un om s ă se
pregătească făcînd faptele, atîta timp cît inima i se împotriveşte şi-l umple de
fiere amară? Cum s-ar putea ca o astfel de „fapt ă" f ăcut ă din obliga ţie sau
constrîngere a inimii să fie plăcută înaintea lui Dumnezeu?

Pe de altă parte, a împlini Legea înseamnă a face faptele ei din dragoste, cu o

inimă voioasă şi binevoitoare, fără a simţi presiunea necesit ăţii sau ap ăsarea
constrîngerii. Această atitudine voioasă şi binevoitoare a inimii este produsul
lucrării Duhului Sfînt în lăuntrul celui mîntuit:

„...pentru că dragostea lui Dumnezeu a fost turnat ă în inimile noastre prin

Duhul Sfînt, care ne-a fost dat" (5:5).

Dar Duhul Sfînt nu este dat decît „prin", „în urma" şi „ca rezultat" al credin ţei
mîntuitoare în Domnul Isus Cristos. Aceasta este ceea ce spune Pavel în
introducerea sa:

„Pavel... pus deoparte să vestească Evanghelia lui Dumnezeu, pe care o

făgăduise mai înainte prin proorocii Săi în Sfintele Scripturi.

„Ea priveşte pe Fiul Său, născut din sămînţa lui David, în ce priveşte trupul, iar
în ce priveşte duhul sfinţeniei dovedit cu putere c ă este Fiul lui Dumnezeu, prin
învierea morţilor; adică pe Isus Cristos, Domnul nostru, prin care am primit
harul...” (Romani 1:1-5).

Schimbarea inimii se face prin lucrarea Duhului, care la rîndul S ău nu este dat
decît ca rezultat al credinţei. Putem spune aşadar fără nici o ezitare c ă
singurele fapte bune sînt cele care sînt o consecin ţă a credin ţei. Numai
„neprihănirea care se capătă prin credinţă" poate împlini Legea, c ăci numai din
meritul cîştigat de Cristos primim în dar lucrarea Duhului care ne transformă
inima făcînd-o să-i placă lucrurile cerute de Dumnezeu.

Aceasta este de altfel şi definiţia harului, care nu este un fel de certificat

pentru libertatea de a face tot ceea ce ne pofteşte inima p ăc ătoas ă. Harul este
dorinţa şi puterea pe care ne-o dăruieşte Dumnezeu pentru a-l împlini voia Sa
sfîntă.

Credinţa nu desfinţează faptele Legii, ci le face accesibile celui mîntuit:

„Deci, prin credinţă desfinţăm noi Legea? Nicidecum. Dimpotriv ă, noi înt ărim
Legea" (Rom. 3:31).
„Păcatul" este un alt termen care trebuie explicat. În Sfînta Scriptur ă, p ăcatul
nu este numai săvârşirea faptelor care încalcă prevederile Legii, ci denumeşte
un întreg complex de sentimente şi atitudini ale inimii care ne îndemn ă s ă
călcăm Legea.

Dumnezeu nu se opreşte la aparenţe, ci pune degetul direct pe ran ă atunci

cînd „nu se uită la ce izbeşte ochiul, ci priveşte la inim ă". Înainte de a deveni
fapte, păcatele noastre erau ascunse în cutele infinit de sensibile ale inimii:

„Dar ce iese din gură, vine din inimă, şi aceea spurc ă pe om. C ăci din inim ă ies
gîndurile rele, uciderile, preacurciile, curviile, furtişagurile, m ărturiile
mincinoase, hulele. Iată lucrurile care spurcă pe om" (Matei 15:17-20).

Prin urmare, credinţa este singura noastră cale spre neprih ănire, c ăci credin ţa
ne aduce în inimă lucrarea Duhului Sfînt.

În Ioan 16:8-9, Domnul Isus spune că singurul p ăcat care nu li se va ierta

oamenilor este necredinţa:

„Cînd va veni El (Duhul Sfînt) va dovedi lumea vinovat ă în ce priveşte p ăcatul,

neprihănirea şi judecata.

În ce priveşte păcatul: fiindcă ei nu cred în Mine".

Cel ce crede are deschisă calea spre neprih ănirea pornit ă dintr-o inim ă sp ălat ă
de sîngele Domnului Isus şi înnoită de lucrarea transformatoare a Duhului.
Dintr-o astfel de inimă vor curge apoi „rîuri de ap ă vie, cum zice Scriptura"
(Ioan 7:38).

Înainte de a exista fapte bune sau rele, există o inim ă st ăpînit ă de credin ţă sau
de necredinţă Inima firii pămînteşti este rădăcina tuturor relelor. Ea este„capul
şarpelui" despre care vorbeşte Scriptura şi despre care i-a fost promis lui
Adam că va fi zdrobit sub picioarele seminţei lui (Gen 3-15)"

SCHIŢA CĂRŢII

EPISTOLA CĂTRE ROMANI - „Neprihănirea dată-n dar"

INTRODUCERE (1:1-17)

1. Neprihănirea lui Dumnezeu este ceea ce ne trebuie

l:18-1:32 Omenirea L-a părăsit pe Dumnezeu şi a pierdut neprih ănirea.
2:1-2:16 neamurile, fără Lege, sînt vinovate.
2:17-3:8 iudeii, sub Lege, sînt şi ei vinova ţi.
3:9-3:20 Rezultatul: Vinovăţia întregii omeniri.

2. Neprihănirea lui Dumnezeu ne este dăruită

3:21 Nu prin ţinerea Legii.
3:22, 23 Prin credinţă (calea).
3:24 Din harul divin acordat (izvorul).
3:24, 25 În urma morţii lui Cristos (prilejul).
3:26-31 Fără plată pentru neamuri, ca şi pentru evrei (scopul).
4:1-25 Exemplificată în Avraam şi în David (exemplele).
5:1-11 Are ca urmare mari binecuvîntări (rezultatul).
5:12-21 Rezumatul: Mîntuirea este oferită întregii omenirii.
3. Neprihănirea lui Dumnezeu este realizată în noi
6:1-13 Noi am murit faţă de păcat şi trăim pentru Dumnezeu.
6:14-7:25 Noi am murit faţă de Lege şi trăim sub har.
8:1-13 Noi am murit faţă de fire şi trăim prin Duhul.

4. Neprihănirea lui Dumnezeu ne este asigurată

8:14-25 Sîntem fii şi ne aşteaptă slava.
8:26-27 Mijlocirea Duhului
8:28-34 Scopul etern al Tatălui
8:35-39 Dragostea statornică a Fiului.

5. Neprihănirea lui Dumnezeu este la lucru pentru noi

Cap.9 Israelul a fost ales în trecut.
Cap. 10 Israelul este îndepărtat în prezent.
Cap.11 Israelul va fi restaurat în viitor.

6. Neprihănirea lui Dumnezeu este arătată prin noi

Cap.12, 13 În cadrul activităţilor spirituale, sociale şi cet ăţeneşti.
Cap.14-16 În cadrul părtăşiei şi slujirii noastre creştine.