Seminarul Teologic Ortodox ,, Sfanta Fiolfteia,,

Profesor Monahia Dositeia Bordeianu

Studiul Noului Testament Anul II,sem I
Sfanta Evanghelie dupa Marcu
Structura Evangheliei:
Prologul: 1, 1-3
Activitatea Mântuitorului în Galileea: 1, 14 – 8, 26
Drumul – de la Capernaum la Ierusalim: 8, 27 – 10, 52
Ierusalim: 11 – 13
Patimile Domnului: 14 – 15
Sfârşitul scurt (original): 16, 1-8
Sfârşitul lung (secundar): 16, 9-20

II. Planul Evangheliei:

Sfânta Evanghelie după Marcu nu este o scriere de tip argumentativ (ca o epistolă/ scrisoare), ci o
scriere de tip narativ. Ea constă în succesiunea unor relatări scurte sau a unor mici colecţii ale cuvintelor

(loghia) Mântuitorului Iisus Hristos, prezentate sub forma unei naraţiuni continue. Istoria formei

literare (formgeschite) ne arată că aceste mici secvenţe, la început independente unele de altele, au fost
reunite în mod progresiv în colecţii. Această constelaţie de mici secvenţe literare face dificilă conturarea
unui plan. Au fost propuse mai multe tipuri de organizări, unele orientate după procesul narativ
(progresie), altele după alternanţa interlocutorilor lui Iisus Hristos (mulţimi, discipoli, adversari). Însă, cel
mai convingător este cel orientat după geografie.

Există doi poli geografici, care au valoare simbolică: Galileea simbolizează credinţa;

Ierusalimul simbolizează refuzul, afrontul, respingerea revelaţiei . Urmând aceste indicii, putem
contura un plan detaliat al Evangheliei.
1, 1–8, 26 – prima parte: activitatea Mântuitorului în Galileea
1,1-13: „începutul Evangheliei lui Iisus Hristos” (Ioan Botezătorul – Botezul – ispitirea)
1,14-45: Iisus în Capernaum (predica; chemarea apostolilor; exorcism în sinagogă; vindecări)
2–3: controverse cu iudeii
4, 1-34: parabole
4, 35–5, 43: patru minuni
6,1-34: respingerea lui Iisus şi trimiterea în misiune (Nazaret, trimiterea şi întoarcerea apostolilor,
sfârşitul lui Ioan Botezătorul)
6, 34–8, 26: două cicluri paralele (6, 34–7, 37 şi 8, 1-26)

1
Seminarul Teologic Ortodox ,, Sfanta Fiolfteia,,
Profesor Monahia Dositeia Bordeianu
Studiul Noului Testament Anul II,sem I
6, 34-44: înmulţirea pâinilor (8, 1-9)
6, 45-56: traversarea lacului (8, 10)
7, 1-15: controverse (8, 11-13)
7, 17-23: pregătirea apostolilor (8, 14-21)
7, 24-30: femeia caaneancă
7, 31-37: relatarea unei vindecări (8, 22-26)
8, 27–10, 52 – partea a doua: anunţarea Patimilor şi pregătirea apostolilor
(drumul către Ierusalim)
8, 27-33: mărturisirea lui Petru la Cezareea
8, 31: prima anunţare 9, 30-32: a doua 10, 32-34: a treia
8, 34–9, 1: a urma lui anunţare anunţare
Iisus 9, 33-50: dispută 10, 35-45: fiii lui
9, 2-13: Schimbarea la 10, 1-31: catehism Zevedeu
faţă 10, 46-52: orbul
9, 14-29: epilepticul Bartimeu

11 – 16 – partea a treia: Iisus în Ierusalim

11-13: ultimele zile ale lui Iisus în Ierusalim
11, 1-26: intrarea în Ierusalim; curăţirea Templului; blestemarea măslinului
11, 27-12, 44: controverse cu iudeii
13: „mica apocalipsă”
14-15: Patimile şi moartea Domnului
16: Ciclul pascal
16, 1-8: mormântul gol; Învierea
16, 9-20: arătările Mântuitorului Hristos Înviat.
Sfântul Marcu este primul evanghelist care prezintă o biografie a lui Iisus sub forma unei
naraţiuni, condensând mai multe tradiţii într-un scenariu narativ coerent şi continuu. Prima minune aleasă
este vindecarea demonizatului din Capernaum (exorcism), care devine programatică pentru activitatea în
Galileea. Aceasta anticipează respingerea din Iudeea (Ierusalim):
3, 6: avizarea cititorului prin anunţul „proiectului” morţii lui Iisus de către farisei şi saduchei;
„secţiunea drumului” este presărată cu trei anunţări ale Patimilor lui Iisus (8,31; 9,31; 10, 32-34);
agresivitatea se intensifică şi va exploda în Ierusalim (14-15), în ciuda entuziasmului mulţimii
(„grăbite”).
2
Seminarul Teologic Ortodox ,, Sfanta Fiolfteia,,
Profesor Monahia Dositeia Bordeianu
Studiul Noului Testament Anul II,sem I
Începând cu W. Wrede (1901), s-a vorbit despre „teoria secretului mesianic”, care cuprinde trei
motive, recurente pe parcursul Evangheliei:
sfaturile de a tăcea; porunca de a tăcea, atât pentru cei ce mărturisesc identitatea Mântuitorului (1,24-
25; 3,12; 8,30; 9,9), cât şi pentru cei vindecaţi (1,44; 5,43; 7,36; 8,26);
neînţelegerea apostolilor, care sunt descrişi, în mod constant, ca unii ce nu înţeleg, nu sesizează
sensul minunilor (4,13.40; 6,50.52; 8,16-21; 9,5.19);
teoria parabolelor, care sunt asimilate mai degrabă cu „enigma”, decât cu „dezvăluirea” (4, 10-13);
Cheia înţelegerii acestei taine mesianice o reprezintă titlul Fiul lui Dumnezeu, care apare de 6 ori
în Evanghelie:
1, 1: la începutul Evangheliei – termenul archē anunţă, anticipează ceea ce va fi dezvoltat şi
enumerat în relatare;
1, 11: la Botezul Domnului – vocea din cer care mărturiseşte despre filiaţia divină a lui Hristos;
3, 11: duhurile necurate mărturisesc despre filiaţia Sa divină;
8, 29: mărturisirea lui Petru din Cezareea lui Filip;
9, 7: la Schimbarea la faţă – aceeaşi voce celestă care mărturiseşte despre filiaţia divină a lui Hristos;
14, 62 – procesul lui Iisus – nu mai există porunca de a tăcea;
15, 39 – după moartea Sa, centurionul roman mărturiseşte despre filiaţia divină.
Din punct de vedere narativ, avem de-a face, în mod evident, cu o gestionare a acestui titlu mesianic.
În momentul Patimilor (un moment de fragilitate extremă), acesta poate fi folosit fără a se mai cere
păstrarea vreunui secret. Acum, adevărul se dezvăluie pentru „cine are urechi de auzit… şi ochi de văzut”.
Vindecările săvârşite în perioada activităţii din Galileea (prima parte) sunt plătite cu viaţa. Iisus Hristos
este cu adevărat Fiul lui Dumnezeu, care îşi dă viaţa pentru noi, „cei mulţi”, pentru mântuirea noastră.
Motivul neînţelegerii apostolilor se adresează cititorului, pentru a înţelege mesajul acestei creşteri
duhovniceşti.
Evanghelistul foloseşte, în special în partea a doua (8,27-10,52), în mod repetat cuvântul „drum/
cale” ( hodos). El vorbeşte, în mod simbolic, despre drumul existenţei creştine, pe parcursul căruia se
configurează condiţia creştinul şi a credinţei sale. Vocabularul „credinţei” este exploatat mai mult de către
Sfântul Pavel şi Sfântul Ioan (gr. πιστεύω = a crede; ebr. ‫)חאמין‬. Evangheliştilor sinoptici le este propriu
vocabularul „urmării”. Evangheliile sinoptice vorbesc prin excelenţă despre „a urma” (gr. ακολουθέω). În
tot acest timp, Mântuitorul este aproape exclusiv în dialog cu discipolii Săi. În trei reprize va anunţa
Patimile şi Învierea Sa (8,31; 9,31; 10,32-34), adică deznodământul acestui drum. Credinţa se descifrează

3
Seminarul Teologic Ortodox ,, Sfanta Fiolfteia,,
Profesor Monahia Dositeia Bordeianu
Studiul Noului Testament Anul II,sem I
sub orizontul acestei urmări necondiţionate a lui Hristos, până la moartea Sa pe cruce şi Învierea din morţi.
Fiecare anunţ al Patimilor este urmat de o învăţătură a lui Iisus, cu aceeaşi tematică.
Cu ocazia primului anunţ al Patimilor (8,31), ne lovim de refuzul lui Petru de a accepta ce o să
urmeze (v.32). Totul se transformă într-o controversă. El declară incompatibilitatea ideii de mesianism cu
„drumul” spre Patimi. Neînţelegerea se datorează necredinţei sale (articulată pe neînţelegerea generală a
apostolilor). Iisus foloseşte, în respingerea lui Petru, un verb (gr. επιτιμάω) care aparţine limbajului tehnic
al exorcismului.
Acest termen, hodos, dezvăluie un „drum al crucii” ( via dolorosa) indispensabil pentru mântuirea
oamenilor:
3, 6 ————15, 39.
Papias din Ierapolis (120), după mărturia lui Eusebiu de Cezareea (*340) a scris: „Şi iată ce
mai zicea prezbiterul (Ioan Apostolul): Marcu, care era tălmaciul (ερμηνεύτης) lui Petru, a scris corect,
dar cu toate acestea fără rânduială, tot ce-şi aducea aminte că s-ar fi spus ori ar fi fost săvârşit de către
Domnul. Căci el nu auzise, nici nu însoţise personal pe Domnul, ci doar a însoţit mai târziu pe Petru, după
cum am amintit. Acesta (Petru) îşi expunea învăţăturile după cum se simţea trebuinţa, dar nu aşa ca şi cum
ar fi făcut o expunere ordonată a faptelor. De aceea nu-i deloc greşeala lui Marcu dacă a scris după cum îşi
aducea aminte. Pentru că el purta grijă doare de un singur lucru: să nu lase afară nimic din ceea ce auzise
şi să nu se facă vinovat în expunerea sa de nici o minciună” ( Explicarea cuvintelor Domnului; cf.

Istoria Bisericească III, XXXIX, 15 – PSB 13, p. 144).

Prologul antimarcionit (sf. sec. al II-lea), care apăra autenticitatea Evangheliei după Marcu
împotriva ereticului Marcion, zice: „… după Marcu, cel numit cu degete scurte (gr. kolobodaktylos),

deoarece într-adevăr avea degetele mici în comparaţie cu statura sa. El a fost tălmaciul (lat. interpres) lui
Petru. După moartea acestuia, el a pus pe hârtie Evanghelia sa, în părţile Italiei”.
Clement Alexandrinul (*125) istoriseşte că cei care ascultaseră predicile lui Petru „s-au adresat
prin tot felul de rugăminţi lui Marcu, autorul Evangheliei şi însoţitorul lui Petru, cerându-i să le lase în
scris însemnările după învăţătura care le-a fost transmisă oral (de către Petru). Şi atâta s-au rugat, până ce
l-au câştigat pe om, încât se pare că aşa-numita Evanghelie după Marcu e rodul insistenţelor lor. Se spune
că Apostolul Petru cunoştea acest fapt în urma unei descoperiri a Duhului Sfânt, de aceea s-a bucurat mult
auzind de dorinţa acestor oameni, aşa încât le-a îngăduit să aibă această carte spre citire, în adunările lor”
(Cartea a VI-a a Hipotipozelor; cf. Istoria Bisericească II, XV, 1-2 – PSB 13, p. 81).

4
Seminarul Teologic Ortodox ,, Sfanta Fiolfteia,,
Profesor Monahia Dositeia Bordeianu
Studiul Noului Testament Anul II,sem I
„Astfel, la Evanghelia după Marcu, lucrurile s-au petrecut în împrejurările următoare: după ce Petru
propovăduise public învăţătura creştină în Roma şi făcuse cunoscută Evanghelia cu puterea Sfântului Duh,
mulţi dintre cei ce ascultaseră aceste predici au rugat pe Marcu, ca unul care îl însoţise pe Petru de multă
vreme şi deci păstrase în amintire cele spuse, să pună în scris cele propovăduite (de Petru). Aflând de
această dorinţă, Pentru n-ar fi intervenit nici ca să-l împiedice, dar nici ca să-l încurajeze” (Cf. Istoria

Bisericească, VI, XIV, 6-7 – PSB 13, p. 238).

Sfântul Irineu al Lyonului (sf. sec. al II-lea) spune că Evanghelia de la Marcu a fost scrisă „pe
când Petru şi Pavel propovăduiau Evanghelia la Roma şi întemeiau acolo Biserica” şi adaugă: „Şi după
moartea acestora, Marcu, ucenicul şi tălmaciul lui Petru, ne-a redat în scris ceea ce propovăduise Petru”
(Adversus Haeresis, III, I, 1).

Origen (*254) spune: „A doua (Evanghelie) este cea după Marcu, pe care a compus-o după
îndrumările pe care i le-a dat Petru, care de altfel îl şi numeşte fiul său în Epistola (sa) sobornicească” (cf.
Istoria Bisericească, VI, XXXV, 5 – PSB 13, p. 249).
Finalul Evangheliei după Marcu
Ultimele 12 versete ale Evangheliei lipsesc din foarte multe manuscrise greceşti şi din unele
manuscrise importante ale vechilor traduceri. Eusebiu al Cezareei şi Fericitul Ieronim atestă faptul că acest
final lipsea din aproape toate manuscrisele greceşti pe care ei le cunoscuseră. În unele manuscrise, în locul
acestor versete apare un alt final, cunoscut sub numele de „finalul scurt”, care are următorul cuprins: „Ele
(femeile) au vestit celor ce erau în jurul lui Petru toate cele ce (îngerul) le-a poruncit lor. Iar după acestea
şi Însuşi Iisus i-a trimis (pe Apostoli) de la Răsărit şi până la Apus să ducă vestea cea sfântă şi
nestricăcioasă a mântuirii veşnice”.
Fericitul Ieronim ne informează că, în unele manuscrise greceşti, după Mc 16, 14, se află un adaos.
În 1907 a fost descoperit la Akhmim, pe malul răsăritean al Nilului, un manuscris biblic (sec. V-VI) în
care apare adaosul menţionat mai sus. Deoarece a intrat în posesia americanului Freer, el este cunoscut, în
literatura de specialitate, sub numele de „loghionul lui Freer”.
Vocabularul şi stilul textului din Mc 16, 9-20 arată, într-adevăr, că acest final nu este scris de mâna
lui Marcu. Avem aici de fapt un rezumat al arătărilor Domnului după Înviere, consemnate în celelalte
Evanghelii, mai ales în cea după Luca. Este clar că cineva, într-o epocă foarte timpurie, a adăugat aceste
versete ca o încheiere.
Pentru credinţa creştină, finalul actual (v. 8-20) are deplină valoare şi autoritate, ca parte integrantă a
Sfintei Scripturi. Căci, chiar dacă nu a fost scris de Sfântul Marcu, el a fost acceptat de Biserică
întotdeauna drept text inspirat şi canonic.
5