INTRODUCERE ÎN NOUL TESTAMENT

CUPRINS

1. INTRODUCERE

2. EVANGHELIILE
2.1. CELE PATRU EVANGHELII
2.2. EVANGHELIA DUPĂ MATEI
2.3. EVANGHELIA DUPĂ MARCU
2.4. EVANGHELIA DUPĂ LUCA
2.5. EVANGHELIA DUPĂ IOAN

3. FAPTELE APOSTOLILOR

4. EPISTOLELE PAULINE
4.1. ROMANI
4.2. 1 ŞI 2 CORINTENI
4.3. GALATENI
4.4. EFESENI
4.5. FILIPENI
4.6. COLOSENI
4.7. 1 ŞI 2 TESALONICENI
4.8. EPISTOLELE PASTORALE – 1 TIMOTEI, 2 TIMOTEI, TIT
4.9. FILIMON

5. EPISTOLA CĂTRE EVREI

6. EPISTOLELE GENERALE
6.1. EPISTOLA LUI IACOV
6.2. EPISTOLELE LUI PETRU (1 ŞI 2)
6.3. EPISTOLELE LUI IOAN (1, 2 ŞI 3)
6.4. EPISTOLA LUI IUDA

7. APOCALIPSA LUI IOAN

1
 1. INTRODUCERE
Înainte de venirea lui Hristos, omul se afla sub legea Vechiului Testament.
Când a venit El, a împlinit legea veche (Mt. 5.17) şi "A şters zapisul cu poruncile
lui, care stătea împotriva noastră şi ne era potrivnic, şi l-a nimicit, pironindu-l pe
cruce" (Col. 2.14).
Autorul evreu spune: "El desfiinţează astfel pe cele dintâi, ca să pună în loc pe
a doua" (10.9). De vreme ce această nouă lege a fost stabilită pentru poporul lui
Dumnezeu, Hristos le-a spus apostolilor înainte de înălţarea Lui, "Duceţi-vă în toată
lumea, şi propovăduiţi Evanghelia la orice făptură" (Mc. 16.15). Deşi Vechiul
Testament este foarte folositor poporului lui Dumnezeu astăzi (Gal. 3.24; Rom.
15.4; 1 Cor. 10.11), el trebuie să se supună Noului Testament al lui Isus Hristos
(Ioan 12:48).
Noul Testament este documentul Noului Legământ încheiat de Dumnezeu cu
omul, de la venirea lui Isus Hristos pe Pământ. El redă condiţiile contractului,
stabilite de Isus şi de apostolii Lui.
Noul Testament a fost scris între 40 d.H. şi 100 d.H. de 8 sau 9 autori diferiţi
(în funcţie de autorul cărţii Evrei) în moduri diferite, pentru public diferit şi în
scopuri diferite. Acest studiu ne va ajuta să ne familiarizăm cu învăţăturile de bază
ale fiecărei cărţi a Noului Testament şi ne va ajuta să înţelegem mai bine de ce au
fost scrise.
Observaţi următoarea schiţă a celor 27 de cărţi ale Noului Testament:
(1) Viaţa lui Hristos: Matei, Marcu, Luca şi Ioan
(2) Istoria bisericii-Faptele Apostolilor
(3) Epistolele-Romani, 1 şi 2 Corinteni, Galateni, Efeseni, Filipeni, Coloseni,
1 şi 2 Tesaloniceni, 1 şi 2 Timotei, Tit, Filimon, Evrei, Iacov, 1 şi 2 Petru, 1, 2, şi 3
Ioan şi Iuda.
(4) Apocaliptica – Apocalipsa

O altă împărţire a cărţilor Noului Testament poate fi orientată după cuprinsul

cărţilor şi după genuri literare, astfel:
- cărţi cu caracter istoric – evangheliile, care prezintă din diferite puncte de
vedere viaţa şi opera Mântuitorului Hristos, şi Faptele Apostolilor, un volum care
însoţeşte Evanghelia lui Luca şi care conţine descrierea câtorva fapte ale unor
apostoli şi ucenici ai lor după încheierea vieţii pământeşti a lui Isus, punându-se
accentul în mod special pe lucrarea misionară a apostolului Pavel.
Evangheliile sunt un gen literar aparte, care nu au corespondent în literatura
antică. Ele sunt nişte rezumate ale propovăduirii apostolice referitoare la viaţa şi
învăţătura Domnului Isus.
- cărţi cu caracter didactic-doctrinar. Fac parte din această categorie
epistolele lui Pavel şi epistolele generale. Acestea sunt scrieri de circumstanţă,
menite să răspundă unor situaţii speciale în care se aflau la un moment dat acele
biserici: tensiuni, dezbinări, abateri de la doctrina creştină, separatism, descurajare
etc.
Autorii se folosesc de scrisori pentru a îndrepta erorile, pentru a completa
învăţătura pe care o oferise pe cale orală sau pentru a da un răspuns corespunzător
întrebărilor pe care credincioşii li le adresaseră în scris.

2
 Şase dintre aceste scrisori sunt mai personale, pentru că sunt adresate unor
persoane precise, nu unor biserici (1 şi 2 Timotei, Tit, Filimon, 2 şi 3 Ioan), dar şi
acestea conţin îndemnuri valabile pentru toţi creştinii.
- cărţi cu caracter profetic. Singura carte a Noului Testament aparţinătoare
acestui gen este Apocalipsa, ea descriind prin acţiuni simbolice, vedenii şi
descoperiri supranaturale, prezentul şi viitorul bisericii lui Hristos în lupta definitivă
cu puterea celui rău şi victoria deplină asupra acestuia.

2. EVANGHELIILE
2.1. CELE PATRU EVANGHELII

Cuvântul "Evanghelie" (gr. evangelion) înseamnă "veste bună". Vestea bună

este că Isus a venit pe Pământ, a trăit, a murit şi s-a ridicat din mormânt pentru a da
speranţă omenirii. Exact despre asta vorbesc primele patru cărţi ale Noului
Testament. Evangheliile, cărţile lui Matei, Marcu, Luca şi în special Ioan tratează
tema celor trei ani ai Săi de slujire. Toate cele patru Evanghelii se încheie cu
moartea, îngroparea şi învierea lui Isus.
Matei, Marcu şi Luca se aseamănă în multe privinţe, aşa că uneori sunt numite
"Evangheliile sinoptice" (cuvântul "sinoptic" înseamnă "din acelaşi punct de
vedere"). Deşi Evangheliile sinoptice abordează individual în moduri diferite
evenimentele, totuşi, ele toate conţin slujirea lui Ioan Botezătorul, botezul şi
ispitirea lui Isus, slujirea Sa în Galileea şi Iudeea, şi moartea şi învierea Sa.
Fiecare Evanghelie reprezintă o abordare cumva diferită pentru că fiecare a
fost scrisă pentru un scop diferit de celelalte, şi totuşi ele rămân în armonie, aşa cum
ne-am aştepta de la cărţi care sunt "inspirate de Dumnezeu" (2 Tim. 3.16-17), cu
alte cuvinte, călăuzite de Duhul Sfânt (1 Cor. 2.13; 2 Pt. 1.21). Deşi fiecare carte are
o origine divină, Dumnezeu a folosit stilurile unor autori diferiţi. Pe măsură ce
studiem fiecare Evanghelie descoperim câteva dintre diferenţele dintre Evanghelii;
adică diferiţii autori, diferitele auditorii şi diferitele scopuri pentru care a fost scrisă
fiecare.
Deşi Evanghelia lui Ioan se aseamănă întrucâtva cu alte Evanghelii, este
unică. Vom analiza câteva dintre aceste diferenţe mai târziu. Evanghelia lui Ioan
este uneori numită "Evanghelia credinţei". A fost scrisă cu scopul de a produce
credinţă (Ioan 20.30-31).

2.2. EVANGHELIA DUPĂ MATEI

Evanghelia după Matei a exercitat o puternică influenţă asupra gândirii
creştine, ea fiind cea mai citată în literatura antică. Vreme de secole întregi, aproape
toate lecturile duminicale conţineau citate din cartea aceasta. De asemenea, era
foarte folosită pentru învăţătura catehetică, din cauza aranjării sistematice a
învăţăturii lui Hristos. Locul ei în fruntea Noului Testament este justificat prin
existenţa în această Evanghelie a numeroase referiri la promisiunile Vechiului
Testament, promisiuni care şi-au găsit împlinire acum în Isus Hristos.

3
1. Autorul

Asemenea celorlalte Evanghelii, această scriere este anonimă, dar tradiţia

antică, urcând până la începutul secolului II, o atribuie, în unanimitate, lui Matei,
vameşul chemat de Isus (9:9-13). Astfel, primul care oferă date semnificative despre
paternitatea Evangheliei după Matei este Papias, care a afirmat, prin anul 130, că
Matei a scris o culegere de „logia” (cuvinte) în limba ebraică.
Mărturia lui Papias este întărită de cele ale lui Irineu, Iustin Martirul, Eusebiu,
Ieronim, Ignaţiu, scriitori bisericeşti din primele veacuri.

2. Redactarea. Data şi locul

Cei mai mulţi cunoscători ai Bibliei, susţin ca dată a scrierii Evangheliei după
Matei anul 65 d.H., datorită menţiunilor despre profeţiile pe care Isus le-a făcut
despre Templu (care a fost distrus în anul 70 d.H.). O dată ulterioară acestui
eveniment ar fi schimbat mult conţinutul cărţii.
Datorită faptului că în Siria locuiau în acea vreme foarte mulţi evrei,
majoritatea cercetătorilor Bibliei au sugerat ca loc al scrierii Evangheliei Antiohia
Siriei, unul dintre centrele importante ale Bisericii primare. Irineu spunea: „Matei
şi-a scris Evanghelia către (sau printre) iudei”.

3. Destinaţia

Evanghelia după Matei a fost scrisă, foarte probabil, pentru creştinii evrei.
Limbajul evidenţiază contextul lingvistic semitic. Spre deosebire de Marcu,
Matei nu trebuie să explice legile pentru curăţire. Numai Matei relatează
cuvintele Domnului despre darea pentru Templu, căci numai creştinii iudei erau
interesaţi de această taxă. Numai Matei abordează formulele iudaice de jurământ
(23:16) – un lucru care era de asemenea important doar pentru creştinii iudei.
Nicăieri nu este atât de accentuată referirea la Vechiul Testament, ceea ce indică
spre cititori evrei.

4. Caracteristici

a) Matei este evanghelia învăţăturii

Spre deosebire de Marcu, evanghelistul mai interesat de faptele lui Isus,
Matei se opreşte mai insistent asupra învăţăturilor Domnului. Se presupune că
imediat după apariţia ei, această evanghelie a şi fost folosită ca manual de învăţătură
în mediul iudeo-creştin în care a fost scrisă.

b) Matei este evanghelia bisericii

Matei este singurul evanghelist care foloseşte termenul de biserică (16:18;
18:17). Bineînţeles, termenul are un caracter anticipativ. În primul text este vorba de
zidirea bisericii, iar în al doilea este vorba de disciplina bisericească.

c) Matei este evanghelia împlinirii

În ansamblul ei, transmite ideea că creştinismul este împlinirea revelaţiei
vechi-testamentale. Multe din textele care se încheie cu fraza „ca să se împlinească

4
ce fusese vestit” fac referire la mesianitatea Domnului Hristos, iar altele prezintă
creştinismul ca fiind noua „lege”. F.F. Bruce observă că în anumite texte, Matei
sugerează că experienţele Domnului Isus sunt o recapitulare a experienţelor
poporului Israel vechi-testamental. După cum Israel, în copilăria lui ca naţiune a
ieşit din Egipt, tot aşa Domnul, în copilărie, a revenit din Egipt, amintindu-se apoi
profeţia din Osea 11:1 (Mat. 2:15). Oricum, Matei încadrează istoria Domnului
Hrisos în istoria poporului Israel tocmai cu scopul de a arăta că El este împlinirea
profeţiilor, iar în calitate de Mesia va inaugura o nouă eră a Împărăţiei lui
Dumnezeu. Totuşi, Domnul Isus reprezintă atât un factor de continuitate, cât şi unul
de discontinuitate în istoria lui Israel. Matei prezintă episoade în care Domnul
împlineşte, dar şi abroghează Legea. El aduce în acelaşi timp şi mila şi judecata.
Este atât Regele Mesia (12:23), cât şi robul umil în care neamurile vor nădăjdui
(12:18-21). Matei foloseşte chiar paradoxul în descrierea Domnului atunci când El
intră triumfal în Ierusalim, călare pe un măgăruş. Acesta era obiceiul regilor la
ceremonia de încoronare. Adăugarea expresiei “mânzul unei măgăriţe” poate, însă,
simboliza în acelaşi timp şi identitatea de slujitor a lui Hristos (21:1-9).

d) Matei este evanghelia Regelui

Genealogia lui Isus, aşa cum este ea prezentată de Matei, ajunge la un
moment dat la regele David. Curând după naşterea Sa, magii întreabă: „Unde este
Împăratul de curând născut al iudeilor?” (Mat. 2:2). De opt ori în această
evanghelie, Isus este numit „Fiul lui David”. Intrarea triumfală în Ierusalim este
aceea a unui rege (25:31). La întrebarea lui Pilat „Eşti tu împăratul iudeilor?” Isus a
răspuns „Da, sunt” (27:11). Pe crucea Sa a stat scris: „Acesta este Isus, Împăratul
iudeilor” (27:37). Apogeul acestei prezentări este atins atunci când Domnul
adresează ucenicilor marea trimitere şi le spune: „Toată puterea mi-a fost dată în cer
şi pe pământ” (28:18).

2.3. EVANGHELIA DUPĂ MARCU

1. Autorul

Tot Papias vorbeşte şi despre paternitatea acestei evanghelii. El afirmă că:

Marcu a scris exact cuvintele şi faptele Domnului pe care şi le-a amintit, fiind traducătorul
lui Petru, totuşi, nu una după alta. Căci el nu L-a auzit şi nu L-a însoţit pe Domnul; dar,
după cum am spus, mai târziu l-a însoţit pe Petru, care şi-a alcătuit cuvântările după caz,
însă nu astfel încât să rezulte o prezentare continuă a celor spuse de Domnul. Din această
cauză, nu este o greşeală a lui Marcu, dacă a notat unele lucruri aşa cum le-a reţinut în
minte. Căci el a fost preocupat de un singur lucru: să nu omită nimic din ce a auzit sau să
nu se facă vinovat de vreo minciună în relatare.
De aici rezultă că autorul este, într-adevăr, Marcu. În spatele lui Marcu se
află autoritatea lui Petru, al cărui colaborator a fost. Pe ordinea din relatarea lui
Marcu nu putem neapărat să ne bazăm, în schimb, putem să ne bazăm pe caracterul
demn de încredere al relatării lui.
Irineu scrie că după plecarea lui Petru şi Pavel din Roma, „Marcu, discipolul
şi interpretul lui Petru, ne-a lăsat scris ceea ce a predicat Petru.” Unii teologi
consideră că termenul „plecare” se referă la moarte.

5
 Există, însă, şi o mărturie, cea a lui Clement din Alexandria, care vorbeşte
despre scrierea evangheliei de către Marcu chiar în timpul vieţii lui Petru. După ce
acesta din urmă a predicat la Roma, mulţi i-au cerut lui Marcu să scrie aceste
informaţii pentru a le rămâne.

2. Redactarea. Data şi locul

Teologii care susţin prioritatea lui Matei datează Evanghelia după Marcu
ceva mai târziu, în jurul anului 65 d.Hr. Dat fiind faptul că în acest curs optăm
pentru prioritatea lui Marcu şi redactarea evangheliei lui în timpul vieţii lui Petru, o
vom data între anii 55 şi 60.
Din perioada bisericii primare şi până la cercetarea modernă s-a ştiut că
Marcu a scris la Roma (excepţie făcând Ioan Hrisostom). Iată câteva indicii în acest
sens. Marcu foloseşte în evanghelia sa cuvinte de origine latină, unele dintre ele
nemaigăsindu-se nicăieri în Noul Testament. El trebuie să explice obiceiurile
iudaice, deoarece scrie creştinilor convertiţi dintre păgâni. Acestor cititori romani, el
li-L prezintă pe Hristos ca fiind un Cuceritor Atotputernic, dar nu prin arme, ci
tocmai prin statutul Său de Rob suferind al lui Dumnezeu. Din acest motiv, el nu
prezintă nici o genealogie şi nici vreun episod din copilăria Domnului Isus. Acestea
se găsesc doar la Luca şi la Matei.

3. Caracteristici

a) rapiditatea acţiunii
Naraţiunea se mişcă repede de la un eveniment la altul. Aceasta ar putea
reflecta personalitatea impulsivă a lui Petru. Cuvântul caracteristic naraţiunii lui
Marcu este  (euthus), cuvânt pe care îl foloseşte de peste 40 de ori în
evanghelie, și care înseamnă imediat.

b) vivacitatea detaliului
Marcu include detalii omise de ceilalţi sinoptici care fac relatarea mai vie. El
acordă atenţie privirilor şi gesturilor lui Isus.
Marcu este minuţios mai ales când e vorba despre detalii cu privire la
persoane, timp, cifre şi locuri. Astfel, în privinţa persoanelor, el relatează: „a intrat
împreună cu Iacov şi Ioan în casa lui Simon şi a lui Andrei” (1:29); „femeia aceasta
era o grecoaică de obârşie siro-feniciană (7:26). Despre locuri, Marcu face precizări
ca: „După El a mers o mare mulţime de oameni din Galileea şi o mare mulţime de
oameni din Iudeea, din Ierusalim, din Idumeea, de dincolo de Iordan şi dimprejurul
Tirului şi Sidonului” (3:7, 8); demonizatul a vestit despre vindecarea sa în Decapole
(5:20). Referitor la numere, el observă: slăbănogul a fost adus de patru inşi (2:3);
porcii înecaţi la o exorcizare erau două mii (5:13); cei doisprezece au fost trimişi
doi câte doi (6:7). Despre timp, Marcu spune că Isus se scula „dimineaţa, pe când
era încă întuneric” (1:35); „în aceeaşi zi, seara, Isus le-a zis.... “ (4:35).

c) preferinţa pentru acţiune

Este redat doar un singur discurs mai lung al Domnului, Dărâmarea
Ierusalimului şi venirea Fiului Omului (cap. 13). Marcu relatează, în schimb, 18
minuni ale Domnului, aproape la fel de multe ca Matei şi Luca. Prezintă, însă, doar
patru pilde, spre deosebire de Matei care relatează 19, iar Luca aminteşte 18.

6
2.4. EVANGHELIA DUPĂ LUCA
1. Autorul

Autenticitatea Evangheliei după Luca a fost foarte puţin atacată, datorită

multitudinii de dovezi (interne şi externe) în favoarea scrierii ei de către Luca.
Referiri la această evanghelie se fac în sec. II (Iustin, Policarp, Papias). Ea se
găseşte şi în Fragmentul Muratorian (170) şi în scrierile lui Irineu (180). Mărturiile
continuă şi în sec. III prin Clement din Alexandria, Tertulian şi Origen.

2. Redactarea. Data şi locul

Evanghelistul Luca scrie o lucrare în două părţi: Evanghelia şi Faptele

Apostolilor (vezi prologurile). Biserica a fost aceea care le-a separat intercalând
Evanghelia după Ioan, pentru a avea toate evangheliile grupate. Dacă luăm în
considerare că Faptele Apostolilor se termină înainte de moartea lui Pavel şi că
acesta a fost executat între anii 64-68, conchidem că Luca trebuie să-şi terminat a
doua carte prin 62/63 d.Hr. În acest caz, Evanghelia poate fi datată între 60-62 d.Hr.
Această datare este în concordanţă şi cu alte observaţii. Ea lasă loc pentru
activitatea de cercetare a lui Luca, despre care el însuşi vorbeşte în primele 4
versete. În timpul detenţiei lui Pavel în Cezareea, fiind însoţitorul acestuia, Luca a
putut să studieze timp de peste doi ani sursele de informaţii din Israel (FA 24:27).
Cei doi ani de detenţie ai lui Pavel la Roma (Fapte 28:30 şi urm.), în timpul cărora
Luca l-a însoţit (2Tim. 4:11), i-au prilejuit o nouă ocazie pentru studierea istoriei
apostolilor. În total, de la arestarea lui Pavel în Ierusalim (56/57 d.Hr.), Luca a avut
aproximativ 5 ani pentru munca sa concentrată.
Din moment ce Evanghelia a fost scrisă înainte de Faptele Apostolilor
(aprox. 62), se întrevăd câteva posibilităţi: (1) Unii consideră că ea a fost scrisă în
Grecia, în timpul primei sau celei de-a doua călătorii misionare. Dar, s-ar părea că
Luca nu a avut atunci suficient timp să consulte atâţia martori oculari (1:2), care, cel
mai probabil, trăiau în Palestina. (2) Cezareea, capitala administraţiei romane în
Palestina, ar fi cea mai plauzibilă ipoteză. A-a cum am mai spus, Luca l-a însoţit pe
Pavel în timpul detenţiei şi a avut timp să se informeze şi să scrie. (3) O a treia
variantă sugerată ar fi Roma, în timpul detenţiei de doi ani a lui Pavel. Această
perioadă, însă, a fost acoperită de scrierea Faptelor Aposolilor. Astfel, Cezareea
rămâne cea mai potrivită sugestie.

3. Destinaţia

Atât Evanghelia, cât şi Faptele Apostolilor sunt dedicate lui Teofil, care se
traduce prin iubitorul de Dumnezeu şi poate desemna fie numele real al unei
persoane, fie pseudonimul unui creştin. Unii consideră că Teofil era un pseudonim
menit să ascundă identitatea unui creştin ce ocupa o funcţie înaltă. Teofil era o
persoană informată, adică introdus în noţiunea de creştinism conform Lc. 1:4. Titlul
de „preaales” (1:3) ar putea indica o persoană de rang înalt în societatea romană
(FA 23:26; 24:3; 26:25) înaintea căruia creştinismul trebuia apărat.

7
 Anumite presupuneri îl identifică pe Teofil cu Titus Flavius Clemens, vărul
împăratului Domiţian. Soţia sa Domitilla a fost o creştină, iar el însuşi avea să intre
în dizgraţia împăratului şi să fie executat sub acuzaţia de „ateism”. Romanii
foloseau termenul de atei pentru creştini, deoarece aceştia nu se închinau zeităţilor
lor păgâne. Însă termenul de preaales nu era limitat la oficialităţile romane şi de
aceea este imposibil de stabilit cu precizie identitatea destinatarului cărţilor lui
Luca. Un alt aspect asupra căruia cercetarea modernă se opreşte în mod deosebit
este relaţia acestui Teofil cu creştinismul. Era o persoană necredincioasă (caz în
care evanghelia are un scop evanghelistic) sau un credincios proaspăt convertit care
avea nevoie de fortificare spirituală (situaţie în care vorbim de un scop didactic)?

4. Caracteristici

a) accentuarea virtuţilor feminine

În afară de naraţiunile ce însoţesc scena naşterii Domnului (vestirea naşterii
lui Ioan, vestirea naşterii lui Isus, întâlnirea cu Elisabeta), Luca mai scrie pasaja ca
7:11-17 (văduva din Nain); 8:1-3 (femeile slujitoare); 10:38-42 (Marta şi Maria);
13:16 (vindecarea femeii gârbove). Pasajele despre Ana care vine în Templu, Marta
şi Maria la care Isus găseşte găzduire se găsesc doar în Evanghelia după Luca. Doar
Luca îl prezintă pe Domnul adresându-se ca în 8:48 şi 13:16.

b) universalitatea evangheliei
▪ din punct de vedere social:
Luca subliniază relaţia Domnului cu săracii şi bogaţii (6:20-25; 12.16-21;
14:12-15; 16:13; 18:25.
▪ din punct de vedere soteriologic
Luca prezintă mântuirea adus de Isus fără nici o diferenţă de ordin rasial.
Pilda samariteanului milos şi prezentarea favorabilă a samariteanului lepros care se
întoarce să mulţumească sunt mărturii în acest sens.

c) accentul pus pe rugăciune

Luca îl surprinde în naraţiunea sa pe Domnul în mai multe momente de
rugăciune: la botezul său (3:21), după ce a vindecat un lepros (5:16), înainte de a-i
chema pe cei doisprezece (6:12), pe muntele schimbării la faţă (9:28), pe cruce
(23:34) şi chiar înainte de moarte (23:46).

d) accentul pus pe Duhul Sfânt

Evanghelia după Luca este o evanghelie a Duhului Sfânt. Spre deosebire de
ceilalţi evanghelişti, Luca subliniază rolul Duhului Sfânt în activitatea Domnului
Isus. Astfel, concepţia lui Isus în pântecele Mariei este prin Duhul (1:35). Ioan
Botezătorul şi părinţii lui sunt umpluţi cu Duhul Sfânt (1:15, 41, 67), la fel şi
Simeon (2:25–35). Înainte ca Domnul să-Şi înceapă activitatea, Ioan îl prezintă ca
pe Cel care va boteza cu Duhul Sfânt (3:16). Isus îşi începe lucrarea „plin de
puterea Duhului” (4:14; 4:1, 18; 10:21) şi le promite şi ucenicilor ajutorul Duhului
Sfânt (12:12). Domnul se bucură în Duhul înainte de a se ruga (10:21-22). Se
întoarce în Galileea „plin de puterea Duhului” (4:14), iar la Nazareth îşi începe
predica cu cuvintele: „Duhul Domnului este peste Mine” (4:18).

8
 e) spirit critic moderat
Ca unul care nu făcuse parte din grupul celor 12, Luca este foarte atent la
episoadele mai delicate privitoare la apostoli. De exemplu, Luca prezintă cu un aer
mai înţelegător lepădarea lui Petru. El omite cererea îndrăzneaţă a lui Iacov şi Ioan,
conştient de faptul că era vorba de doi lideri ai Bisericii. Conform, evangheliei lui
Luca, în Ghetsimani ucenicii au adormit „de întristare” (22:45), iar fuga lor în
momentul primejdios nu este amintită. Acest tact este dovada unei educaţii alese şi
a unei înţelepciuni deosebite.

2.5. EVANGHELIA DUPĂ IOAN

1. Autorul

Tradiţia îl indică pe Ioan ca fiind autorul acestei evanghelii. Eusebiu, Origen,

Clement din Alexandria, Tertulian, Irineu, Canonul Muratorian, Teofil sunt doar
câteva nume de scriitori pe mărturia cărora ne putem baza pentru a stabili
paternitatea acestei evanghelii. Irineu, unul dintre martorii cei mai timpurii, a fost
discipolul lui Policarp, care la rândul său fusese discipolul lui Ioan. Scriitorii mai
sus amintiţi dovedesc faptul că în ultima parte a celui de-al doilea secol, cea de-a
patra evanghelie era cunoscută şi citită de creştinătatea din Africa, Asia Mică, Italia,
Siria şi era atribuită apostolului Ioan.
Un alt martor timpuriu, Iustin Martirul (Apologia I.61), citează din Ioan 3:3-
5. El foloseşte un număr de expresii din această evanghelie. Doctrina sa despre
Logos presupune cunoaşterea celei de-a patra evanghelii.
Toate aceste dovezi externe sunt confirmate mai recent şi de descoperirea
unui fragment de papirus foarte timpuriu care conţine o parte din Ioan 18:31-33 şi o
parte din 18:37-38. Acest fragment pare să fi aparţinut unei comunităţi creştine din
Egipt. Arheologii au constatat că este vorba de rămăşiţa unui codex care a circulat
în acea regiune în prima jumătate a secolului II. Dacă la acea dată evanghelia
circula deja în Egipt, asta înseamă că fusese compusă mult mai devreme. Din Efes,
locul unde se presupune a fi fost scrisă evanghelia, până în Egipt, unde circula
codex-ul, este o distanţă destul de mare.

2. Redactarea. Data şi locul

Irineu afirmă că Ioan a redactat, la Efes, evanghelia ce-i poartă numele. Prin
urmare, dacă afirmaţia lui Irineu este adevărată, data apariţiei evangheliei trebuie
plasată după anul 70 d.Hr., când Ioan a sosit în acest oraş.
În sec. XIX, mulţi cercetători s-au arătat sceptici faţă de tradiţie şi au
concluzionat că Evanghelia ar fi putut fi scrisă în sec. II. Descoperirile din Egipt
(amintite mai sus) au invalidat, însă, această opinie.
Argumentele ce sprijină apariţia evangheliei către sfârşitul primului secol
creştin sunt foarte bine întemeiate. Majoritatea scriitorilor sunt de acord cu Irineu,
cu Clement din Alexandria şi cu Ieronim, că Ioan a fost ultima din cele patru
evanghelii, în ordinea redactării. Omiterea distrugerii Ierusalimului s-ar putea datora
faptului că, întrucât cartea era redactată cu douăzeci de ani mai târziu, şocul acestui
eveniment se mai atenuase întrucâtva. Irineu scrie că Ioan a trăit până în timpul
domniei lui Traian (care a început în 98). Deci, apariţia cărţii trebuie plasată cu

9
puţin înainte de această domnie. Cu maximum de probabilitate, am putea vorbi de
deceniul 85-95 d.Hr.

3. Scopul evangheliei

Scriitorul îşi defineşte scopul chiar în evanghelie:

Isus a mai făcut înaintea ucenicilor Săi multe alte semne care nu sunt
scrise în cartea aceasta. Dar lucrurile acestea au fost scrise pentru ca
voi să credeţi că Isus este Hristosul, fiul lui Dumnezeu; şi crezând să
aveţi viaţa în Numle Lui (Ioan 20:30-31).

Credinţa creştinilor putea fi clătinată de anumite învăţături, precum cea a lui

Cerintus, care spunea că Isus nu este Dumnezeu, iar Hristosul nu a venit cu adevărat
în trup. Inspirat de Duhul Sfânt, Ioan scrie evanghelia pentru ca biserica să rămână
în învăţătura adevărată. Irineu, de asemenea, scrie că Ioan a compus evanghelia şi
pentru a combate erezii ca aceea a lui Cerintus. Potrivit lui Cerintus, la botezul lui
Isus, Hristos a coborât peste El în chip de porumbel. Dar tot acest Hristos l-a părăsit
pe Isus înainte de suferinţa sa. Aşadar, nu Hristos a fost Cel care a suferit, a murit
şi a înviat, ci Isus. Împotriva acestor erezii, Ioan a scris că Isus Hristos este Unul
singur, divin şi uman, care a venit „nu numai cu apă (botezul), ci cu apă şi cu
sânge” (vezi Ioan 19: 34-37). El Şi-a însuşit şi natura umană, pe lîngă cea divină
(„Cuvântul s-a făcut trup” – 1:1, 14).
Totuşi, combaterea ereziei lui Cerintus nu a constituit motivul principal
pentru scrierea evangheliei. Ea a fost lăsată, aşa cum se spune şi în textul amintit
mai sus, pentru fortificarea credinţei creştinilor din Efes şi din împrejurimile lui,
creştini proveniţi în mare parte dintre neamuri.

4. Caracteristici

a) accentul pe dumnezeirea lui Isus

Dacă evangheliile sinoptice arată mai mult ce a făcut Isus, scopul acestei
evanghelii este acela de a arăta ce este Isus. De aceea, o bună parte din materialul
care se găseşte la sinoptici, aici este omis. Pe de altă parte, este introdus un alt
material, acel tip de material care se concentrează asupra gloriei Domnului,
dumnezeirea şi slujba Sa mesianică (2:11; 3:16; 4:25-26, 29, 42; 5:17-18; 6:40;
7:37-38; 8:36, 46, 51; 9:38; 10:30;11:40;13:3).
Miracolele relatate aici au acelaşi scop. Ioan îşi clădeşte evanghelia în jurul a
şapte miracole sau „semne” săvârşite de Isus în public. Fiecare are menirea expresă
de a demonstra că Isus este Dumnezeu: (1) transformarea apei în vin, la nunta din
Cana Galileii (2:9); (2) vindecarea fiului nobilului (4:46-54); (3) vindecarea
invalidului de la scăldătoarea Betesda (5:2-9); (4) hrănirea celor cinci mii de oameni
(6:1-14); (5) umblarea pe mare (6:16-21); (6) vindecarea orbului din naştere (9:1-7);
(7) învierea lui Lazăr (11:1-44).

10
 b) accentul pe ordinea cronologică
Cronologia lucrării pământeşti a Domnului nostru a fost alcătuită pornind de
la datele furnizate de această evanghelie. Analizând lucrarea lui Hristos doar prin
prisma celor trei evanghelii sinoptice, am putea fi înclinaţi să credem că misiunea
Lui a durat doar un an. Când facem, însă, cunoştinţă cu sărbătorile sau praznicele
anuale pe care le menţionează Ioan în evanghelia sa, suntem în măsură să stabilim
că lucrarea publică a Domnului Isus a durat aprox. trei ani. Să observăm
următoarele referiri: primul praznic al Paştelor (2:12, 13); „un praznic al iudeilor”
(5:1), ce putea fi Paştele sau Purim; a doua (sau a treia) sărbătoare a Paştelor (6:4);
sărbătoarea Corturilor (7:2); sărbătoarea Înnoirii (10:22); şi ultimul Paşte (12:1).
Ioan este foarte precis în referirile cronologice. Dacă ceilalţi trei evanghelişti
se mulţumesc adesea cu o referire aproximativă la data când au avut loc
evenimentele descrise, Ioan este mult mai precis, punctând mult mai exact
momentul desfăşurării faptelor: al şaptelea ceas (4:52), a treia zi (2:1), două zile
(11:6), şase zile (12:1)

c) discursurile „Eu sunt”

Discursurile în care se găseşte expresia „Eu sunt” ( ) au o
semnificaţie deosebită pentru prezentarea Domnului din această perspectivă (6:35;
8:12; 10:9, 11; 11:25; 14:6; 15:50). Ele sunt concepute ca ecourile memorabilei
prezentări cu care Dumnezeu îl trimite pe Moise înaintea poporului Israel: „Eu sunt
Cel ce sunt” (Ex. 3:14).

d) discursuri lungi, dar exprimare concisă

Spre deosebire de celelalte evanghelii, aceasta conţine multe învăţături, fără a
fi ilustrate prin pilde. Ea mai conţine multe discursuri (dar şi evenimente) care au
fost rostite (respectiv s-au petrecut) într-un interval mai mic de 24 de ore (cap. 13-
19).
Stilul şi vocabularul în care este redactată această evanghelie sunt unice, ele
nemaiîntâlnindu-se decât în epistolele lui Ioan. Autorul recurge la propoziţii şi fraze
scurte şi concise, lipsite de complexităţi inutile. Autorul gândeşte ca un evreu, dar
se exprimă ca un grec. Lexicul folosit de Ioan este cel mai redus ca volum dintre
toate evangheliile, dar sensurile exprimate sunt dintre cele mai profunde. Să
observăm importanţa şi frecvenţa folosirii unor termeni ca tată (118), a crede (100),
lumea (78), dragostea (45), martor (şi familia lexicală (47), viaţă (37), lumină (24).

e) discursurile despre Duhul Sfânt

Evanghelia după Ioan conţine capitole consacrate promisiunilor legate de
venirea şi lucrarea Mângâietorului (14:16-17, 26; 15:26; 16:13-14).

11
3. FAPTELE APOSTOLILOR
1. Titlul cărţii

Manuscrisele timpurii poartă diferite nume: „Fapte” ( ), „Faptele

Apostolilor”, „Faptele Sfinţilor apostoli”. Cartea relatează în mod deosebit acţiuni
ale lui Petru şi Pavel. Există doar câteva informaţii despre Iuda (1:16-20) şi cel care
i-a luat locul (1:21-26), Ioan (3:1-4:31; 8:14-17) şi Iacov (12:12). Cei doisprezece,
cu excepţia trădătorului, sunt amintiţi în 1:13. Cartea nu este o istorie a tuturor
apostolilor, ci, mai degrabă, este o selecţie a faptelor acelor apostoli prin care este
ilustrată evoluţia creştinismului din primul secol în anumite momente pe care Duhul
Sfânt i le-a pus pe inimă lui Luca. De aceea, pentru această carte, a mai fost sugerat
şi titlul de „Faptele Duhului Sfânt”.

2. Autorul

În general, după anul 160 s-a mărturisit faptul că cele două cărţi adresate lui
Teofil au fost scrise de Luca. Abia în cercetarea modernă s-a pus problema că
autorul ar putea fi Tit sau un alt însoţitor al lui Pavel.
Pasajele la persoana I (plural) sunt o dovadă a faptului că scriitorul a fost,
într-adevăr, un tovarăş al apostolului Pavel. Luca s-a alăturat lui Pavel, Sila şi
Timotei la Troa, în timpul celei de-a doua călătorii misionare, i-a însoţit la Filipi,
dar de acolo nu a mers mai departe cu ei (FA 16:10-17). Următorul pasaj în care
Luca reapare este cel din 20:4-6, de unde înţelegem că în acel moment era tot în
Filipi, acum, la sfârşitul celei de-a treia călătorii misionare a lui Pavel. Nu ştim,
însă, dacă Luca a petrecut tot acest timp în Filipi, dar în continuare ne dăm seama că
el l-a însoţit pe apostol către Ierusalim (20:5-21:18). De asemenea, nu ştim unde s-a
aflat Luca în timpul celor doi ani de detenţie ai lui Pavel la Cezareea (este, însă,
foarte posibil să fi redactat evanghelia). El reintră pe firul naraţiunii în 27:1
Unii cercetători sunt de părere că un alt scriitor a introdus mai târziu pasajele
la persoana I. Însă stilul acestor pasaje este perfect asemănător cu cel din
Evanghelia după Luca şi restul cărţii Faptelor. Ajungem, astfel, la concluzia că
autorul Faptelor apostolilor este şi autorul pasajelor la pers. I (plural) şi este un
tovarăş al lui Luca.
Rămîne, totuşi, întrebarea: Care dintre tovarăşii lui Luca este autorul
Faptelor? Bineînţeles că nu poate fi vorba de vreunul din numele menţionate în
pasajele la pers. I ca fiind distinct de autor. Autorul nu poate fi identificat cu
persoanele amintite în acele epistole pauline care nu au fost scrise cam în acelaşi
timp cu pasajele la pers. I. Însă, dintre cei pe care Pavel îi aminteşte în epistolele
sale în momente în care se pare că autorul pasajelor la pers. I era cu el, scriitorii
creştinismului timpuriu s-au oprit în dreptul lui Luca. Luca nu se evidenţiază cu
nimic altceva în Noul Testament. De ce s-ar fi referit scriitorii la el dacă nu ar fi fost
într-adevăr autorul celor două cărţi? Vocabularul medical din Faptele Apostolilor
nu este suficient petru a dovedi paternitatea lucană a cărţii, dar el vine în sprijinul
altor argumente. Ni se mai spune chiar în Noul Testament că Luca a fost lângă
Pavel cu puţin înainte de moartea acestuia din urmă (2Tim 4:11).

12
3. Redactarea. Data şi locul
Locul unde a fost redactată această carte nu este menţionat, dar finalul brusc
al cărţii care îl prezintă pe Pavel aşteptându-şi judecata la Roma, face din această
cetate o variantă foarte probabilă.
Cartea Faptelor Apostolilor trebuie să fi fost finalizată după evenimentele
descrise de finalul ei (28:30). Evanghelia are un final bine redactat, pe când cel al
Faptelor este abrupt. Nu ni se spune nimic despre judecata şi nici despre moartea lui
Pavel. Atitudinea faţă de autorităţile romane este una chiar prietenească, iar acest
lucru nu s-ar fi întâmplat după persecuţia de sub Nero care a început în anul 64. Nu
se face nici o aluzie la războiul iudaic şi nici la dărâmarea Ierusalimului (66-70).
Capitolele de la 1 la 15 descriu Ierusalimul înainte de asedierea sa. Unii teologi sunt
de părere că printre scopurile cărţii ar fi şi acela de a informa şi influenţa autorităţile
romane cu privire la situaţia lui Pavel. În aceste condiţii putem vorbi de o dată între
61-63.

4. Scopurile cărţii

a) Scopul istoric
Chiar din prologul cărţii înţelegem că Luca a intenţionat şi o relatare istorică
a evenimentelor. Cartea sa nu este, însă, o cronică lipsită de viaţă. Scriitorul a
trebuit să fie selectiv în prezentarea evenimentelor. Există multe lucruri pe care am
dori să le ştim, dar Luca nu le prezintă: ceva despre viaţa lui Pavel înainte de
convertire, despre plecarea sa în Arabia etc. Luca, însă, este un alt fel de istoric
decât cel conceput de istoria modernă. Luca este mai mult decât un istoric. El este
parte din istoria pe care o prezintă. El nu poate privi cu detaşare evenimentele
determinate în mod divin.

b) Scopul pneumatologic
Şi această a doua carte a lui Luca pune mare accent pe lucrarea Duhului.
Biserica se înmulţea prin Duhul (2:38; 9:31), plinătatea Duhului era semnul unui
creştinism autentic (2:4; 5:3; 8:17; 10:44; 19:6). Tot Duhul era Cel care dirija
misiunea bisericii primare, începând cu acţiunile bisericii din Antiohia (13:2) şi
interdicţia adresată lui Pavel de a intra în Bitinia (16:7).
Dar tot atât de important este să reţinem faptul că, în condiţiile în care
Faptele Apostolilor este o continuare a evangheliei sale, Luca prezintă lucrarea
Duhului ca pe continuarea lucrării lui Hristos. Astfel, ologul este vindecat în
Numele lui Hristos (3:6; 4:10) şi tot în Numele Lui au predicat şi apostolii (5:40).
Însuşi Luca spune în prologul Faptelor că în prima carte a consemnat „tot ce a
început Isus să facă şi să înveţe pe oameni”, ceea ce înseamnă că cea de-a doua
carte va continua acest scop.

c) Scopul apologetic
Scopul apologetic al lui Luca se ramifică în două direcţii: una către poporul
iudeu, iar cealaltă către oficialităţile romane. Cât priveşte prima direcţie, Luca face
referire la rădăcinile iudaice ale creştinismului. Pavel recomandă circumcizia lui
Timotei, îşi respectă juruinţeţe, iar conciliul de la Ierusalim (condus de Iacov)
stabileşte anumite directive comune creştinismului şi iudaismului.
Scopul apologetic al acestei cărţi este, însă, mai relevant în ceea ce priveşte
relaţia creştinismului cu Roma. În toate circumstanţele în care apar, oficialităţile

13
romane sunt imparţiale. Atitudinea lui Galion este una tipică – aceea de indiferenţă
faţă de divergenţele iudeilor pe fond religios. Proconsulul Sergius Paulus este chiar
interesat de evanghelie. Ca instigatori sunt prezentaţi mai degrabă iudeii, ale căror
acuzaţii nu sunt, însă, luate în serios de către romani. Atât Agripa, cât şi Festus au
recunoscut nevinovăţia lui Pavel.
Astfel, Luca prezintă creştinismul romanilor ca pe o religie inofensivă din
punct de vedere politic şi care merită aceeaşi toleranţă din partea autorităţilor ca şi
celelalte religii. Adiacent acestui scop, Luca vrea să clarifice faptul că iudaismul şi
creştinismul sunt două religii diferite, acesta din urmă nefiind o mişcare a celui
dintâi (vezi opoziţia iudeilor faţă de evanghelie).

d) Scopul juridic
Nu este exclus ca Luca să fi avut în vedere şi faptul că procesul lui Pavel era
pe rol. Dacă Teofil era într-adevăr un demnitar roman, Luca intenţionează a-i face o
descriere autentică a creştinismului (în opoziţie cu numeroasele denigrări) şi chiar a
activităţii lui Pavel. Dacă Teofil era deja iniţiat în creştinism, acestui scop i se
adaugă şi cel didactic.

4. EPISTOLELE PAULINE
4.1. EPISTOLA LUI PAVEL CĂTRE ROMANI
Epistola cea mai însemnată a apostolului Pavel, situată în fruntea epistolelor
sale, este Epistola către romani. Ea este cea mai mare dintre toate cărţile didactice
ale Noului Testament. Epistola se aseamănă, prin conţinut şi prin bogăţia doctrinară,
mai mult cu un tratat de dogmatică, decât cu o epistolă.

1. Autorul epistolei

După mărturiile externe şi interne, ca şi după majoritatea exegeţilor din toate

timpurile, ea aparţine apostolului Pavel.
Irineu citează mai multe locuri din Epistola către romani şi o atribuie lui
Pavel. De asemenea, Fragmentul Muratori o numără în lista cărţilor canonice. Mai
citează din ea şi Clement Alexandrinul şi Tertulian. Este amintită în lista canonică a
lui Atanasie cel Mare, Chiril al Ierusalimului şi Grigorie de Nazianz. Chiar şi unii
eretici precum Marcion, Vasilide şi Teofil din Antiohia o cunoşteau, dar o
interpretau greşit.
În cuprinsul epistolei găsim suficiente argumente din care putem deduce
autenticitatea epistolei. Astfel, din prologul epistolei vedem că autorul este „rob al
lui Isus Hristos, chemat să fie apostol” (1:1); este iudeu (9:3); a primit
împuternicirea de la Hristos de a predica la toate popoarele (1:5; 15:16); predicase
până la data respectivă de la Ierusalim până la Iliria (15:19).
Toate aceste date culese din cuprinsul epistolei atestă că este vorba de iudeul
convertit la creştinism şi chemat să fie apostol al neamurilor şi care a activat în acest
sens între laturile Imperiului Roman, adică apostolul Pavel, care se numeşte în
prologul epistolei.

14
2. Data şi locul redactării epistolei

Epistola a fost scrisă la Corint, în a treia călătorie misionară a apostolului, în

anul 57. Aceste date reies din însuşi cuprinsul epistolei. Astfel, cititorilor le este
recomandată Fivi, diaconiţă a bisericii din Chencrea (16:1), port răsăritean al
Corintului şi care duce la destinaţie epistola. Pe lângă Pavel se afla şi Timotei şi
Sosipatru (16:21), care erau alături de el în cea de-a treia călătorie mosionară în
Grecia. Se mai spune în epistolă că Pavel a plecat în Ierusalim pentru a duce o
colectă din Macedonia şi Ahaia la fraţii săraci de acolo (Rom. 15:25-26). Ori, noi
ştim din Faptele Apostolilor (19:21-22) că la sfârşitul celei de-a treia călătorii
misionare, fiind la Efes, şi-a pus în gând această colectă şi a realizat-o în Ahaia,
stând trei luni la Corint. Deci, epistola a fost scrisă în acest răstimp de trei luni, cât a
stat în localitatea amintită, în anul 57.

3. Destinatarii epistolei

Epistola este adresată creştinilor din Roma, pe care apostolul dorea să-i
viziteze, iar de acolo să plece în Spania (15:28). În lumea din vremea lui Pavel,
numele de Roma avea o foarte mare însemnătate şi se pare că însuşi apostolul s-a
simţit fascinat de acest oraş, întrucât îşi exprimă o dorinţă puternică de a predica
Evanghelia acolo (1:15). Însă mereu a avut obstacole (15:22).
Cu toate acestea, creştini existau la Roma, probabil recrutaţi dintre iudeii
care veniseră din Diaspora la Cincizecime în Ierusalim. Este posibil ca unii dintre
aceştia să fi pus bazele comunităţii din Roma. Ceea ce cunoaştem în mod sigur,
însă, este că pe vremea când Pavel le scrie, biserica nu era numai fondată, ci şi de
proporţii considerabile. Dacă expulzarea evreilor din Roma sub domnia lui Claudius
a avut de a face cu Biserica creştină, după cum pare probabil din referirea la
„Chrestus” din articolul lui Suetoniu, atunci este evident că această biserică a fost
suficient de mare pentru a se lua o măsură atât de drastică. Însă, după moartea
acestui împărat, în 54, după care a venit Nero (54-68), iudeii revin în Roma. Cu
această ocazie revin şi o parte din evreii creştini, precum soţii Acuila şi Priscila,
care se refugiaseră la Corint (FA 18:2).
Cât despre compunerea bisericii din Roma, este foarte probabil ca ea să fi
fost formată atât din neamuri, cât şi din evrei, majoritatea fiind neamurile. O astfel
de compunere este de aşteptat într-o metropolă cosmopolitană cu colonie puternică
iudaică şi este sprijinită de însuşi conţinutul epistolei. În unele părţi ale
argumentului său, Pavel pare că se adresează iudeilor, ca de exemplu atunci când
vorbeşte despre Avraam ca despre „strămoşul nostru” (4:1) şi în adresarea sa directă
din cap. 2 către iudeul care îi judecă pe alţii. În alte părţi, el şi îndreaptă privirile
exclusiv către neamuri (1:5 şi urm. 11:13, 28-31).

4. Scopul epistolei

Ce l-a făcut oare pe Apostol să conceapă o expunere teologică atât de lungă?

Se consideră că Pavel a dorit să ofere bisericii din Roma o prezentare completă a
poziţiei sale doctrinare. Însă trebuie făcută o deosebire clară între utilizarea de bază
a acestei epistole de către noi creştinii şi scopul pe care l-a avut în vedere Pavel
iniţial. Nu se poate susţine că el a preconceput stabilirea bazelor teologiei pauline în
acest fel. De aceea, nu este corect să privim această epistolă ca pe o declaraţie

15
completă a doctrinei lui Pavel. Totuşi, ea oferă o prezentare bine alcătuită a unora
dintre conceptele sale principale şi se poate ca Pavel să fi intenţionat să informeze
biserica din Roma despre acestea, pentru ca atunci când el avea să-i viziteze, ei să
fie familiarizaţi cu învăţătura lui.
Trebuie, de asemenea, să acordăm o oarecare atenţie propriei sale
consideraţii faţă de importanţa strategică pe care Pavel a acordat-o acestei biserici.

5. Conţinutul epistolei

Mânia lui Dumnezeu (1:18-3:20)

Mânia lui Dumnezeu este îndreptată împotriva tuturor celor care în mod
deliberat înăbuşe ceea ce ştiu că este adevărat şi drept, pentru a-şi urma propriul
drum. Căci oricine îl cunoaşte într-o anumită măsură pe Dumnezeu şi ştie ce este
bine, fie uitându-se la lumea creată (v. 19 şi urm.), fie prin conştiinţa sa (v. 32), prin
legea morală scrisă pe inimile oamenilor (2:12 şi urm.) sau prin legea lui Moise
încredinţată iudeilor (2:17 şi urm.).
Astfel, apostolul împarte rasa umană în trei categorii: societatea păgână
depravată (1:18-32), moralizatorii critici, fie dintre iudei, fie dintre neamuri (2:1-16)
şi iudeii bine informaţi şi încrezători în propriile puteri (2:17-3:8). După aceasta
conchide acuzând întreaga rasă umană (3:9-20). În fiecare caz, argumentul său este
unul şi acelaşi – nimeni nu trăieşte la înălţimea cunoştinţei pe care o are. Toate
fiinţele umane sunt păcătoase, vinovate şi fără nici o scuză înaintea lui Dumnezeu.

Harul lui Dumnezeu (3:21-8:39)

În întunericul universal al vinovăţiei şi păcatului omului a strălucit lumina
Evangheliei. Pavel o numeşte „neprihănirea lui Dumnezeu” ca şi în 1:17, adică
dreapta Lui îndreptăţire a celui nedrept. Lucrul acesta este posibil numai prin cruce,
în care Dumnezeu şi-a demonstrat dreptatea Sa (3:25 şi urm.), cât şi dragostea Sa
(5:8) şi ea este disponibilă pentru „toţi cei ce cred” (3:22), dintre iudei sau dintre
neamuri. Explicând crucea, Pavel recurge la cuvintele cheie ca ispăşire,
răscumpărare şi îndreptăţire. După aceea, răspunzând obiecţiilor iudeilor (3:27-31),
el arată că deoarece îndreptăţirea vine numai prin credinţă, nimeni nu se poate lăuda
înaintea lui Dumnezeu şi nici nu se poate face discriminare între iudei şi neamuri,
chiar dacă Legea nu este desconsiderată.
Romani 4 este un eseu genial în care Pavel demonstrează că Avraam,
părintele lui Israel, a fost el însuşi îndreptăţit nu prin faptele sale (v. 4-8), nici prin
circumcizie (v. 9-12), nici prin Lege (v. 13-15), ci prin credinţă.
Criticii lui Pavel erau deranjaţi şi de învăţătura sa despre Lege. Aşa că o
clarifică în Rom. 7. el precizează trei lucruri.
Creştinii au „murit în ce priveşte Legea” în Hristos, exact la fel cum au murit
faţă de păcat (v. 1-6). În consecinţă sunt „izbăviţi” de Lege, adică de osânda adusă
de ea, şi sunt liberi acum nu să păcătuiască, ci să slujească în modul nou al Duhului.
În al doilea rând, descriindu-şi propriul trecut (v. 7-13), Pavel spune că deşi
Legea revelează, stârneşte şi osândeşte păcatul, nu este responsabilă de păcat sau
moarte.
În al treilea rând (v. 14-25), Pavel descrie în termeni foarte plastici o zbatere
morală interioară dureroasă şi permanentă. Indiferent dacă „nenorocitul” care strigă
să fie izbăvit este un creştin născut din nou sau un om nenăscut din nou, scopul său
în acest paragraf este să demonstreze insuficienţa Legii. Înfrângerea sa nu se

16
datorează Legii, nici lui însuşi, ci „păcatului care locuieşte” în el (17, 20), iar asupra
acestuia Legea nu are nici o putere pentru a-l ţine sub control. Dar acum (8:1-4),
Dumnezeu a făcut prin Fiul Său şi prin Duhul ceea ce Legea nu a fost în stare să
facă.
Pe cât de plin de Lege este cap. 7, pe atât de plin de Duhul este cap. 8. În
prima jumătate a capitolului, Pavel descrie câteva dintre multele şi diferitele lucrări
ale Duhului Sfânt: ne izbăveşte, locuieşte în noi, ne dă viaţă, ne ajută să ne
înfrânăm, mărturiseşte împreună cu Duhul nostru că suntem copiii lui Dumnezeu şi
mijloceşte pentru noi.

Planul lui Dumnezeu (9-11)

Cum se face că poporul evreu, ca întreg, L-a respins pe Mesia al lor? Cum se
poate împăca necredinţa lor cu legământul şi promisiunile lui Dumnezeu? De
asemenea, care este locul neamurilor în planul lui Dumnezeu?
În cap. 9 Pavel apără credincioşia lui Dumnezeu faţă de legământul încheiat
pe temeiul că promisiunile nu au fost adresate tuturor descendenţilor lui Iacov, ci
unei rămăşiţe, pentru că Dumnezeu a lucrat dintotdeauna potrivit cu „hotărârea mai
dinainte... prin care se făcea o alegere” (v. 11). Vedem lucrul acesta nu numai prin
faptul că a fost ales Isaac, şi nu Ismael, iar mai târziu Iacov şi nu Esau, ci şi prin
faptul că Dumnezeu a avut îndurare faţă de Moise, în timp ce pe Faraon l-a împietrit
(v. 14-18).
Se poate observa clar din finalul cap. 9 şi din cap. 10 că necredinţa lui Israel
nu poate fi explicată doar prin hotărârea mai dinainte a lui Dumnezeu de a alege.
Pavel pune faţă în faţă „neprihănirea pe care o dă Legea” cu „neprihănirea care vine
prin credinţă şi, apelând cu multă abilitate la textul din Deuteronom 30, accentuează
accesul nestingherit la Hristos prin credinţă.
Dar de ce nu a acceptat Israel vestea cea bună? Deoarece toată ziua
Dumnezeu Şi-a întins mâinile pentru a-i primi cu braţele deschise, dar ei au fost „un
norod răzvrătit şi împotrivitor la vorbă” (10:16-21). Aşadar, necredinţa lui Israel
care în cap. 9 este atribuită hotărârii dinainte a lui Dumnezeu de a alege, în cap. 10
este atribuită aroganţei poporului, ignoranţei şi încăpăţânării lui. Tensiunea dintre
suveranitatea divină şi responsabilitatea umană constituie o antinomie pe care
mintea finită nu o poate pătrunde.
Începând cu cap. 11, Pavel îşi îndreaptă atenţia spre viitor. El declară că
această cădere a lui Israel nu este deplină, deoarece există o rămăşiţă care crede (v.
1-10), şi nici una finală, deoarece Dumnezeu nu Şi-a respins poporul şi acesta îşi va
reveni (v. 11).

Voia lui Dumnezeu (12:1 – 15:13)

În capitolele care urmează se observă clar că voia cea bună a lui Dumnezeu
are în vedere toate relaţiile noastre, care sunt transformate în mod radical de
Evanghelie. Pavel discută opt dintre aceste relaţii şi anume: relaţia cu Dumnezeu, cu
noi înşine, unii cu alţii, cu vrăjmaşii noştri, cu statul, cu Legea, cu ziua de pe urmă
şi cu cel „slab”.
Pavel alocă cel mai mult spaţiu relaţiei noastre cu cel „slab” (14:1-15:13). În
mod evident este vorba despre oameni slabi în ceea ce priveşte credinţa sau
convingerile şi nu în ce priveşte voinţa sau caracterul lor. Trebuie să fi fost în
principal creştini iudei, care credeau că trebuie să păzească în continuare legile
alimentare, sărbătorile şi posturile din calendarul iudaic. În ce-l priveşte pe Pavel, el

17
este unul dintre cei „tari”. Conştiinţa lui educată îi spune că alimentele şi zilele sunt
chestiuni de importanţă secundară. Însă el refuză să calce în picioare conştiinţa
sensibilă a celui slab. În esenţă, îndemnul pe care îl adresează bisericii este de a
„primi (accepta) pe cel slab aşa cum a făcut-o şi Dumnezeu (14:1, 3) şi de a ne
„primi” unul pe celălalt cum a făcut Hristos (15:7).

4.2. PRIMA EPISTOLĂ A LUI PAVEL CĂTRE CORINTENI

1. Autorul epistolei

Autenticitatea Epistolei I către corinteni se sprijină pe mărturii externe şi

interne puternice. Astfel, dintre mărturiile externe avem pe cea a lui Clement
Romanul, care le scrie corintenilor: „Citiţi epistola Fericitului Pavel! Într-adevăr
inspirat v-a scris acela despre sine, despre Chifa şi despre Apolo, pentrru că voi şi
atunci provocaţi certuri şi dezbinări (ICor. 47). Policarp al Smirnei afirmă: „Nu ştiţi
că sfinţii vor judeca lumea, după cum ne învaţă Pavel?” (Ad. Phil. XI).
Epistola ne furnizează şi argumente interne care confirmă autenticitatea ei.
Într-adevăr, scriitorul se prezintă chiar de la începutul epistolei: „Pavel, chemat să
fie apostol al lui Isus Hristos, prin voia lui Dumnezeu...” (1:1).
Faptele Apostolilor relatează o serie de fapte istorice care corespund cu
acelea la care Pavel face aluzie în epistolă. Astfel, după 1Cor. 3:6 Apolo a predicat
în Corint, fapt confirmat şi de Faptele Apostolilor (19:1). Pavel a lucrat cu mâinile
lui pentru a se întreţine în timpul misiunii din Corint, aşa cum se spune şi în Fapte
(18:3).

2. Data şi locul redactării

Faptul că 1Corinteni a fost scrisă în timpul celei de-a treia călătorii misionare
din Efes în primăvara lui 55 sau a lui 56 reiese din următoarele date: (1) Pavel
spunea că scrie din Efes (1Cor. 16:8, 9, 19). (2) El a redactat scrisoarea la câţiva ani
după plecarea sa din Corint prin anul 51, deoarece era după şederea lui Apolo în
acel oraş (FA 18:26, 27; 1Cor. 1:12) şi după ce Timotei şi Erast fuseseră trimişi de
Pavel din Efes în Macedonia (FA 19:22), iar Timotei a fost trimis înainte în Corint
(1Cor 4:17). Apoi, a trebuit să treacă ceva timp pentru ca problemele din Corint să
ia amploare, iar veştile să ajungă la Pavel. (3) Scrisoarea a fost compusă înainte de
începutul verii, deoarece în 1Cor. 16:8 Pavel sugerează că mai era ceva până la
Cincizecime (adică la sfârştul primăverii), după care intenţiona să plece din Efes. La
toate acestea se mai adaugă vreo 4 sau 5 ani după plecarea sa din Corint (51), timp
în care a călătorit la Ierusalim, a stat în Antiohia Siriei (FA 18:18, 23) şi cei aproape
trei ani petrecuţi în lucrarea de la Efes (19:8, 10; 20:31).

3. Destinatarii Epistolei

Pavel îşi adresează epistola bisericii din Corint. Acest oraş, pe vremurile
apostolice, era capitala provinciei romane Ahaia. A fost reclădit de Iulius Cezar
(44/46 î.Hr.), colonizat cu cetăţeni romani şi i s-au acordat privilegii politice şi
economice care i-au adus belşugul şi cultura. Era situat între două mări: Ionică la
apus şi Egee la răsărit şi de aceea avea două porturi: Chencrea şi Leheum. Corintul

18
era un oraş înfloritor, un centru cultural în care circulau multe idei filosofice, dar
mai ales excela în cultul zeiţei Afrodita, adică se practica în mod nestingherit
desfrânarea. Strabo spune că oraşul avea o populaţie de 200 000 de oameni liberi, la
care se mai adăugau aproape 500 000 de sclavi.
Pavel a venit aici în a doua călătorie misionară, în anul 51 d.Hr. şi a găzduit
la Acuila şi Priscila, care erau ca şi el, făcători de corturi.
Începe să predice la sinagogă, iar ca urmare mulţi iudei şi prozeliţi se
botează. Dar, ca de obicei, unii dintre conaţionalii săi i se opun, iar apostolul
părăseşte sinagoga, fixându-şi sediul în casa unui prozelit numit Titus Iustus.
Încurajat de progresul înregistrat, ca şi de o viziune prin care i se spune să predice
cu zel (FA 18:9-10), el rămâne aici un an şi şase luni. În acest răstimp, apostolul
scapă nevătămat, fiind achitat de proconsulul cetăţii, Galion, fratele filosofului
Seneca.
Biserica din Corint se organizează şi înfloreşte cuprinzând în sânul ei pe
foştii iudei, prozeliţi şi păgâni din toate clasele sociale. Unii aveau o cultură
deosebită, preţuind filosofia şi retorica, alţii erau bogaţi, însă cei mai mulţi erau
dintre meseriaşi, hamali, sclavi, liberţi.

4. Scopurile epistolei

Din Efes, Pavel află că în biserica din Corint se petreceau lucruri neplăcute.
Acolo venise, după plecarea sa, un creştin din Alexandria, Apolo, care predica în
termeni mai aleşi decât Pavel, cu o elocvenţă deosebită, fapt care îi determină pe
unii să se ataşeze mai mult de el, formând o aşa-zisă partidă a lui Apolo. Mai
existau şi unii iudei, care, deşi nu aveau concepţii puternic iudaizante, contestau
autoritatea lui Pavel, opunându-l faţă de Petru. Aceştia formau grupul petrinilor. În
opoziţie cu aceştia, o parte din creştini îl preţuiau în mod deosebit pe Pavel,
formând o grupare a lui Pavel. În sfârşit, o altă serie de creştini afirmau că au o
legătură nemijlocită cu Domnul şi spuneau că sunt ai lui Hristos.
Mai mult, între corinteni existau creştini care duceau o viaţă imorală,
influenţaţi de concetăţenii lor, astfel că într-o familie, fiul întreţinea legături
nepermise cu mama sa vitregă. Alţii trăiau în discordii şi se judecau la tribunalele
civile. Nereguli existau şi în privinţa agapelor şi a închinării comunitare.
Între timp, apostolului i se prezintă o delegaţie din Corint formată din creştini
de acolo: Stefanas, Fortunat şi Ahaic, care-i prezintă o epistolă cu o serie de
întrebări referitoare la unele probleme practice, şi anume: căsătoria şi fecioria,
carnea jertfită idolilor etc.
Situaţia delicată a bisericii din Corint, problemele ridicate de creştinii de
acolo, ca şi unele chestiuni doctrinare, pe care unii voiau să le înţeleagă doar
raţional (învierea morţilor), îl determină pe apostol să le scrie corintenilor o
epistolă.
Deci, scopul epistolei este multiplu: 1. înlăturarea dezbinării din sânul
bisericii. În aceste condiţii, Pavel nu intenţionează să arbitreze disputa dintre aceste
dispute, ci să rezolve problema lor spirituală. 2. înlăturarea incestuosului din
mijlocul comunităţii, pentru a curma imoralitatea. 3. clarificarea unor chestiuni de
morală, de cult (închinare), de doctrină, pentru a întări viaţa spirituală a bisericii.

19
5. Conţinutul epistolei

1. Salutări şi mulţumiri (1:1-9)

Salutările sunt adresate corintenilor în numele lui Pavel şi al lui Sosten.
Mulţumirile lor către Dumnezeu au ca motiv darurile spirituale ale creştinilor şi se
termină cu asigurarea că Dumnezeu îi va păstra lângă sine până la sfârşit.

2. Probleme raportate lui Pavel (1:10-6:20)

a. disensiunile (1:10-4:21)
Existau partide în biserică care se proclamau a fi ale lui Pavel, Apolo şi
Chifa, înrădăcinate în nişte concepţii filosofice greşite. Pavel respinge ideea
suficienţei înţelepciunii umane, prin contrastul cu „nebunia propovăduirii crucii”,
care este în centrul predicării pauline (1:17-2:16). În secţiunea următoare, cap. 3, el
discută adevărata natură a lucrării creştine, folosind imagini practice (agricultură şi
Templu). În cap. 4, Pavel continuă să vorbească despre apostolie.

b. decăderile morale (5:1-13 şi 6:12-20)

▪ cazul de incest (5:1-8)
▪ anturajul imoral (5:9-13)
▪ problema adulterului (6:12-20)

c. apelul la tribunalele civile (6:1-11)

3. Probleme ridicate de corinteni (cap. 8-15)

a. căsătoria (7:1-40)
Apostolul prezintă perspectiva creştină asupra căsătoriei, dar face deosebire
între porunca lui Dumnezeu şi propria lui părere.

b. carnea rămasă de la jertfe (8:1-11:1)

Creştinii corinteni nu ştiau dacă le era permis sau nu să mănânce carnea care
fusese mai întâi jertfită idolilor. Pavel le răspunde că:
Principiul decisiv este relaţia cu creştinul a cărui conştiinţă este mai slabă
(cap. 8).
Atitudinea sa personală este una de libertate, dar, în acelaşi timp, una
disciplinată, exprimată prin alegoria atlet-creştin (cap. 9).
Creştinii trebuiau să evite categoric închinarea la idoli, total incompatibilă cu
sărbătoarea Cinei Domnului (cap. 10).

c. abuzurile din închinarea comunitară (11:2-34)

Erau două probleme majore în această privinţă: una legată de vestimentaţia
femeilor, iar cealaltă legată de Cina Domnului. La prima problemă, Pavel răspunde
recomandând femeilor să se comporte decent, adică în limitele bunului simţ, pe care
îl puteau învăţa chiar şi din societatea în mijocul căreia trăiau. Pentru cealaltă
problemă, Pavel clarifică faptul că responsabilitatea fiecăruia este aceea de a se
autoexamina înainte de a se împărăşi cu trupul şi sângele Domnului. Acest lucru
trebuie, însă, făcut într-un context relaţional. Relaţia pe care corintenii trebuiau s-o
reglementeze era aceea din cadrul bisericii, relaţiile lor unii cu ceilalţi. Nimeni nu

20
trebuia să dezonoreze trupul Domnului prin prezenţa sa la sărbătoare cu discordii
nerezolvate. Cina este o sărbătoare sacramentală, chiar dacă atunci era încorporată
în masa comună a bisericii.

d. darurile spirituale (12:1-14:40)

Pavel descrie aceste daruri, iar apoi, folosind metafora trupului, arată
necesitatea absolută a tuturor acestor daruri. Însă virtutea care le face pe toate
eficiente şi le dă valoare este dragostea (cap. 13). Detaliind apoi problema folosirii
darurilor, Pavel stabileşte criteriul eficienţei exercitării acestora pentru comunitate
ca fiind zidirea sufletească. De aceea, apostolul spune că profeţia este mai eficientă
din punct de vedere comunitar decât vorbirea în alte limbi, deoarece prima poate fi
înţeleasă, pe când cea din urmă nu poate fi utilă decât însoţită de interpretare.

e. învierea (cap. 15:1-58)

Unii dintre corinteni începuseră să nu mai dea crezare învăţăturii creştine
despre înviere. Pavel se ocupă de această chestiune în patru moduri: (1) el arată că a
nega realitatea învierii creştinilor înseamnă a nega realitatea învierii lui Hristos,
ceea ce ar presupune, în final, negarea credinţei creştine în întregime. (2) El mai
afirmă că certitudinea învierii este dată şi de faptul că la sfârşitul veacului
eshatologic, toate lucrurile vor fi supuse lui Hristos, chiar şi moartea. (3) Apostolul
răspunde şi la întrebările legate de natura trupului înviat. El recurge la legile naturii
înconjurătoare (sămânţa încolţită), pentru a arăta că pentru a ajunge la o formă de
viaţă superioară trebuie parcursă etapa inevitabilă a morţii.

4. Concluzii (cap. 16)

În final, Pavel le dă indicaţii pentru strângerea colectei (pentru Ierusalim), le

împărtăşeşte câteva planuri de viitor, îi îndeamnă să-l primească bine pe Timotei, le
transmite salutări, dar şi anatema pentru cei care nu-l iubesc pe Domnul Isus
Hristos.

5. Importanţa epistolei

Cercetarea scolastică a cărţii 1Corinteni evidenţiază câţiva factori ce dau

epistolei o importanţă aparte:
Oferă o descriere fundamentală a eticii pauline şi chiar a teologiei
apostolului.
În nici o altă scriere nou-testamentală nu vedem mai bine ca aici dificultăţile
cu care se confrunta biserica timpurie şi tratarea unor probleme legate de statutul
social, patronaj, avere, sclavie şi putere.
Alte studii se concentrează asupra relaţiilor pastorale dintre Pavel şi biserica
din Corint, aşa cum reies din epistolă.
Luând în calcul şi contribuţia Epistolei I a lui Clement către corinteni, scrisă
între anii 96-98, avem o imagine a evoluţiei bisericii pe o perioadă de aprox. 50 de
ani.
În concluzie, epistola oferă informaţii despre răspândirea şi dezvoltarea
creştinismului în primul secol, despre relaţiile lui Pavel cu câteva dintre
comunităţile fondate şi despre gândirea acestui apostol.

21
A DOUA EPISTOLĂ A LUI PAVEL CĂTRE CORINTENI
Caracteristicile epistolei

a. Caracterul personal al epistolei

Pentru început, Pavel relatează câteva dintre experienţele sale dificile din
lucrarea întreprinsă în Asia Mică (1:8–11). Ajunsese aproape de disperare, dar
Dumnezeu şi-a manifestat prezenţa şi puterea fortificându-l în credinţă.
Apoi, el se referă la cei pe care îi crezuse credincioşi, dar care l-au denigrat şi
i s-au opus. Însă credincioşii nu sunt proprietatea lui, ci dovada lucrării lui
Dumnezeu prin el. Oponenţii săi l-au atacat în trei privinţe:
▪ persoana lui Pavel; 10:1, 10; 11:6; iar Pavel răspunde în 10:7; 13:4.
▪ învăţătura lui Pavel; 2:17; 10:12–18; 11:7–12; 12:13; 11:4; iar Pavel
răspunde în 2:17; 4:2, 5; 10:12–18; 11:1–4, 22–30; 12:1–12
▪ caracterul lui Pavel 1:15–17; 10:9, 11; 11:16–19; 12:16–19; iar Pavel
răspunde în 1:15–24; 3:1–6; 5:13; 7:2–4; 10:18; 11:16–19; 12:14–18.
De asemenea, putem observa câteva lucruri de care a fost acuzat Pavel,
precum instabilitatea (1:17f., 23), mândria şi lauda (3:1, 12; 5:12), insucces în
predicare (4:3), fragilitate fizică (10:10), incompetenţă retorică (11:6), necinste
(12:16–19), comportament excentric (5:13; 11:16–19; 12:6) şi lipsa prestanţei
apostolice (11:5; 12:12).
O altă parte a epistolei este consacrată apelului la generozitate şi dărnicie.
Capitolele 8 şi 9 sunt cele mai reprezentative. Cei care căutau pretext pentru ceartă
în problemele bisericii erau îndemnaţi să privească şi în exteriorul ei, la nevoile
„sfinţilor” din Ierusalim. Modelul suprem este cel al Hristosului întrupat (8:9).

b.Caracterul practic al epistolei

Epistola conţine multe învăţături practice pentru creştini, iar Pavel se
dovedeşte a fi un ghid spiritual excelent. Trebuie întotdeauna să fim dispuşi să
iertăm (2:10), curajoşi şi optimişti în încercări (4:8–10). Suntem învăţaţi, de
asemenea, că adevărata ambiţie este aceea de a-i fi plăcuţi lui Dumnezeu (5:9).
Viaţa este plină de paradoxuri (6:8-10). Trebuie să manifestăm interes pentru
ajutorarea celor în nevoi (cap. 8, 9). Nu este indicat să ne facem singuri dreptate, dar
trebuie să ne apărăm atunci când onoarea Evangheliei este în pericol (cap. 10, 11).
Uneori trebuie să suferim după voia lui Dumnezeu (12:8–10), iar cinstea este o
trăsătură de caracter esenţială a creştinului (8:16–22; 12:17, 18).

c. Caracterul teologic al epistolei

Mesajul Evangheliei care reiase din această epistolă este acela de „a fi gata
să mori împreună cu Hristos şi pentru El” (4:10–12), aşteptând, în acelaşi timp,
viitorul pregătit de Dumnezeu, la care se poate ajunge doar prin credinţa şi
încrederea prezentă (5:7).
Această dinamică dintre viaţă şi moarte, tristeţe şi mângâiere, necaz şi glorie,
slăbiciune şi putere este vizibilă pe tot parcursul epistolei, dar îşi are originea în
viaţa Răscumpărătorului (5:18–21) întrupat (8:9) şi încoronat (4:5), ale cărui har şi
putere împlinesc orice nevoie (12:10), pentru că el a murit şi a înviat (5:15) şi
trăieşte prin puterea lui Dumnezeu (13:4). Puterea aceasta se vede acum în
paradoxul experienţei apostolului (4:7; 13:4). După cum spune James Dunn, Pavel
„îl experimentează pe Hristos atât crucificat, cât şi glorificat; de fapt, numai

22
experimentându-L pe Hristosul crucificat îl putea experimenta pe Hristosul
glorificat. Doar după ce a experimentat o moarte ca a lui Hristos, a putut învia la o
viaţă trăită în Hristos cel înviat.”

4.3. EPISTOLA LUI PAVEL CĂTRE GALATENI

1. Autorul epistolei

Sfântul Pavel se recomandă ca autor chiar din primul verset al epistolei, dar o
face şi către sfârşitul ei (5:2). Caracterul personal al scrierii, la fel ca şi nota
autobiografică destul de vastă arată că autorul ei este, într-adevăr, cel care a trăit
evenimentele relatate şi a fondat bisericile dintre neamuri, printre care se numărau şi
destinatarii săi.
Începând cu Marcion, continuând cu autorii gnostici, părinţii bisericeşti
alexandrini şi antiohieni, reformatorii protestanţi şi marea majoritate a cercetătorilor
moderni au susţinut calitatea de autor a Sfântului Apostol Pavel în dreptul acestei
epistole. Aceasta mai ales datorită faptului că în textul ei găsim o bună parte din
fundamentele doctrinelor creştine, în special pe cele caracteristice gândirii pauline.
Citate din Epistola către galateni sau referiri la aceasta se găsesc în Epistola lui
Barnaba, 1Clement, Epistola lui Policarp către filipeni şi în operele unor părinţi şi
scriitori bisericeşti precum Iustin Martirul, Clement Alexandrinul şi Origen.
Epistola este menţionată şi în Canonul Muratoric.
Chiar şi F.C. Baur, cercetătorul de la Tübingen, i-a atribuit această scriere
marelui Apostol, numărând-o alături de celelalte trei epistole principale ale
Sfântului Pavel (Romani, 1, 2Corinteni).

2. Destinatarii şi data redactării epistolei

Scrisoarea este adresată către „bisericile din Galatia” (1:2). Pentru noi,
această destinaţie presupune o anumită doză de ambiguitate, deoarece numele de
„Galatia” era folosit în două sensuri diferite în sec. I d.Hr.: putea indica Galatia
etnică din Asia Mică centrală, sau provincia romană Galatia, care era mult mai
întinsă.
Există puţine dovezi că Pavel ar fi vizitat Galatia etnică, în timp ce există
dovezi abundente pentru faptul că el a vizitat regiunea de sud a provinciei Galatia şi
a sădit biserici acolo.
Ideea că epistola a fost adresată Galatiei etnice este denumită de obicei teoria
„Galatiei de Nord”. Teoria „Galatiei de Sud”, pe de altă parte, presupune că epistola
a fost trimisă la bisericile din Antiohia Pisidiei, Iconia, Listra şi Derbe, care erau
situate toate în partea de sud a provinciei romane şi care au fost toate biserici sădite
de Pavel şi Barnaba în timpul primei lor vizite misionare (FA 13:14 – 14:23).
Împotriva teoriei „Galatiei de sud” s-a argumentat că ar fi nepotrivit din
punct de vedere psihologic ca Pavel să li se adreseze cititorilor săi cu apelativul
„galateni” (3:1), întrucât din punct de vedere etnic ei nu erau galateni. Dar dacă ei
făceau parte din grupuri etnice diferite (frigieni şi licaonieni), oare ce alt apelativ
comun ar fi putut folosi pentru a-i include pe toţi?

23
 În condiţiile în care adoptăm teoria „Galatiei de sud”, Pavel a compus
epistola puţin înainte de conciliul de la Ierusalim, prin 48-49 d.Hr. Incidentul din
2:12 poate fi corelat cu FA 15.

3. Contextul scrierii

Pavel a fost primul care le-a predicat evanghelia galatenilor, iar ei l-au primit
ca pe un „înger al lui Dumnezeu”, chiar în momente în care Pavel suferea de o boală
fizică (4:13-14). Din moment ce galatenii erau dintre neamuri, Pavel nu le-a
recomandat circumcizia sau alte „fapte ale Legii”. Dar, imediat după plecarea sa, au
venit nişte misionari care predicau „o altă Evanghelie” (1:6), care le cerea
galatenilor să se supună unor ritualuri ale Legii.
Identitate acestor misionari este, încă, disputată. Cel mai probabil, ei erau
creştini iudei, puternic legaţi de Ierusalim şi chiar de Iacov1. Ei pretindeau că aveau
o anumită logică în demersurile lor, spunându-le galatenilor că dacă voiau să fie
părtaşi lui Mesia, trebuiau să devină fii ai lui Avraam, primind circumcizia ca semn
al legământului etern al lui Dumnezeu cu Avraam şi descendenţii acestuia (Gen.
17). Circumcizia, la rândul ei, presupune practicarea tuturor „faptelor Legii”.
Concepţia lui Pavel despre evanghelie, mai ales în lumina chemării sale, era
una mult mai profundă în privinţa lucrării lui Hristos în cadrul planului mântuitor al
lui Dumnezeu. Dacă creştinii iudei nu erau obligaţi să renunţe la moştenirea lor
iudaică, asta nu însemna că cei dintre păgâni erau obligaţi să adopte obiceiurile şi
practicile iudaice pentru a fi justificaţi înaintea lui Dumnezeu. Lucrarea salvatoare a
lui Dumnezeu prin Hristos este cea prin care suntem socotiţi neprihăniţi, şi nu
Legea (2:21; 3:21). De aceea, galatenii erau deja descendenţi ai lui Avraam, pentru
că erau ai lui Hristos (3:29), pe când cei legaţi de Lege sunt despărţiţi de El (5:4).

4. Conţinutul epistolei

a. Adevărata Evanghelie (1:11 - 2:21)

Din moment ce evanghelia sa, care nu prevedea circumcizia, era aspru
criticată, Pavel le prezintă galatenilor o schiţă autobiografică prin care demonstrează
adevărul evanghelei pe care o predică neamurilor (2:5, 14). Aceste informaţii
autobiografice susţin adevărul evangheliei în câteva moduri. În primul rând, Pavel
nu a primit evanghelia de la un om. Evanghelia pe care o predica era primită „prin
descoperirea lui Isus Hristos” (1:11-12).
Apoi, Pavel a ştiut că el trebuia să predice neamurilor o evanghelie lipsită de
doctrina circumciziei, fără a avea aprobarea celor de la Ierusalim (1:17). Când a
mers la Ierusalim, trei ani mai târziu, i-a întâlnit doar pe Petru şi pe Iacov, dar
Evanghelia o primise deja de la Dumnezeu, şi nu de la Ierusalim.
După paisprezece ani de la prima vizită, Pavel a mers din nou la Ierusalim,
cu Barnaba şi Tit, pentru a se asigura că nu predicase în zadar (2:1-10). În ciuda
opoziţiei din partea „fraţilor mincinoşi”, stâlpii bisericii (Petru, Iacov şi Ioan) au
aprobat evanghelia pe care Pavel o predica neamurilor. Totuşi, când unii dintre
partizanii lui Iacov au venit în biserica din Antiohia, au fost foarte surprinşi de cele
văzute: evrei şi neamuri stând împreună la masă, iar Petru era printre ei. Când Petru

1 Există cercetători care chiar îl bănuiesc pe Iacov că ar fi trimis asemenea misionari.

24
a încercat să se retragă de la masă, Pavel l-a mustrat pentru ipocrizie faţă de
adevărul evangheliei (2:11-14).
Ceea ce Pavel înţelegea prin adevărul evanghelei este stabilit în finalul
secţiunii (2:15-21). Nimeni nu este justificat prin „faptele Legii”, ci prin credinţa în
Hristos Isus. Dacă neprihănirea s-ar putea obţine prin Lege, atunci n-ar mai fi fost
nevoie de jertfa lui Hristos.

b. Creştinii – descendenţi ai lui Avraam (3:1 – 5:12)

După ce a explicat originea evangheliei sale, Pavel se angajează în
argumentarea unui alt subiect, acela că membrii poporului lui Dumnezeu, botezaţi
în Hristos, sunt descendenţi ai lui Avraam.
Dumnezeu i-a adus această veste bună () lui Avraam atunci când
i-a promis că toate naţiunile vor fi binecuvântate în el. Prin urmare, credincioşii sunt
binecuvântaţi prin Avraam, părintele celor credincioşi (3:7-9). În exegeza pe care o
face textului din Gen. 12:7, Pavel arată că promisiunile erau făcute lui Avraam şi
seminţei lui. Subliniind termenul „sămânţă”, care este la singular, apostolul
dovedeşte că „sămânţa” lui Avraam este Hristos (3:15-16). Aşadar, toţi cei care sunt
botezaţi în Hristos sunt descendenţi ai lui Avraam şi fii prin făgăduinţă, chiar dacă
nu au experienţa circumciziei (3:26-29).
Din moment ce Legea a fost dată cu 430 de ani mai târziu, ea nu a venit să
schimbe datele promisiunii, care depinde de credinţa individului (3:17-20). Legea a
fost dată după promisiune pentru a-i face pe oameni conştienţi de păcatele lor şi cu
scop disciplinar, până la revelarea adevăratei credinţe. Dar, prin sine însăşi, Legea
nu poate da viaţă.
Galatenii nu voiau să înţeleagă aceste lucruri, iar Pavel le spune că aceasta
este o întoarcere la copilăria spirituală (4:1-11). El le arată că acum sunt fiii femeii
libere, Sara, şi a fiului ei, Isaac (4:21-31), avertizându-i în acelaşi timp că
circumcizia ar putea să-i despartă de Hristos (5:1-12).

c. Trăirea prin Duhul (5:13 – 6:10)

Chiar dacă Pavel le demonstrează galatenilor că sunt descendenţii lui
Avraam, prin Hristos, el consideră că argumentaţia sa nu este completă. Apostolul
trebuia acum să le arate creştinilor că puteau trăi o viaţă morală şi fără restricţiile
Legii.
În viziunea lui Pavel, viaţa morală este o chestiune de trăire prin Duhul
(5:16), călăuzire a Duhului (v. 18), umblare prin Duhul (v. 25). Oamenii care sunt
călăuziţi de Duhul nu mai sunt sub Lege (v. 18) şi nici nu mai practică faptele firii
(19-21). Cel care va rodi în ei va fi Duhul Sfânt (22-23).
Pavel argumentează că întreaga Lege este cuprinsă în porunca „Să iubeşti pe
aproapele tău ca pe tine însuţi” (5:14 citat din Lev. 19:18). Astfel, galatenii trebuiau
să se slujească unii pe alţii în dragoste (5:13). Dacă îşi purtau sarcinile unii altora,
împlineau astfel „legea lui Hristos” (6:2).
Deci, galatenii împlineau adevărata lege dacă trăiau prin Duhul, supunându-
se legii lui Hristos.

25
4.4. EPISTOLA LUI PAVEL CĂTRE EFESENI
1. Autorul şi data redactării epistolei

a) Dovezi interne
Scriitorul epistolei se recomandă, în mod tipic paulin, în introducere (Ef 1:1;
vezi 2Cor 1:1; Gal 1:1; Col 1:1), urmând a-şi mai aminti numele pe parcursul
scrierii (3:1), la fel ca în alte epistole (2Cor 10:1; Gal 5:2; Col 1:23; 1Tes 2:18). El
se exprimă la pers. I singular şi ceea ce spune despre sine însuşi corespunde cu ceea
ce ştim despre Sfântul Pavel din alte surse.

b) Dovezi externe
Epistola către efeseni este una des amintită în scrierile Bisericii primelor
secole, deoarece ştim că era cunoscută şi folosită de multe dintre comunităţile
creştine încă de la jumătatea sec. al 2-lea. Cel mai timpuriu canon al Noului
Testament, canonul ereticului Marcion (cca. 140 d.Hr.), o aminteşte sub titlul
Laodicieni. Ea apare şi în Canonul Muratoric (cca. 180 d.Hr.). Referiri la aceatsă
epistolă fac Părinţi şi scriitori bisericeşti precum: Clement Romanul, Hermas,
Ignaţiu, Policarp, Tertulian, Origen şi Clement Alexandrinul. Din moment ce era
folosită de Clement Romanul (95 d.Hr.), înseamnă că paternitatea ei paulină a fost
recunoscută încă din primul secol.

2. Scopul epistolei

Conform pasajului din 3:2-4, destinatarii, care doar au auzit despre lucrarea
apostolică a lui Pavel, trebuiau să pătrundă în „taina lui Hristos” prin ceea ce el le
scria. Rezultă, aşadar, că scopul principal al epistolei este acela de a-i înrădăcina pe
destinatari în „taina lui Hristos” prin evanghelia adusă de Pavel (având şi o
perspectivă paulină asupra evangheliei). Această „taină” constă în adevărul divin
revelat, peste imaginaţia şi aşteptările umane, potrivit căruia creştinii dintre neamuri
sunt „împreună moştenitori” cu evreii, „alcătuiesc un singur trup” cu aceştia şi „iau
parte la aceeaşi făgăduinţă în Hristos Isus prin evanghelie” (3:6). Cei care altădată
erau excluşi şi fără speranţă sunt acum părtaşi deplini la mântuire. Pavel era
propovăduitorul acestei taine (3:7), iar epistola în discuţie este o modalitate prin
care apostolul îşi face datoria, în condiţiile în care era întemniţat (3:1; 4:1).

3. Teme teologice ale Epistolei către efeseni

a. Hristologia epistolei
Din moment ce Hristos este numit Capul tuturor lucrurilor, nu ne surprinde
afirmaţia Apostolului că Domnul Isus este şi Capul Bisericii. În El se găsesc
începutul, resursele, scopurile şi dezvoltarea Bisericii (4:15, 16; 5:23). El este piatra
unghiulară, adică cea care susţine şi leagă întregul edificiu duhovnicesc (2:20). În
Epistola către efeseni se observă o întrepătrundere a hristologiei cu eclesiologia: ce
se spune despre Biserică depinde de ceea ce se spune despre lucrarea lui Dumnezeu
prin Hristos; în acelaşi timp, ceea ce se spune dspre Hristos este mereu în strânsă
legătură cu Biserica.
Sfântul Apostol Pavel prezintă o legătură strânsă între domnia cosmică a lui
Hristos şi domnia Sa peste Biserică. Prima dintre ele este subordonată celei de-a

26
doua, în sensul că atât în cap. 1 cât şi în cap. 4 domnia Mântuitorului peste Univers
este menită, printre altele, să împlinească anumite nevoi ale credincioşilor. Prin
această idee a domniei universale a lui Isus, scriitorul biblic îşi asigură cititorii că
lumea din jurul lor nu este un câmp de luptă haotic, în care puterile demonice ostile
trebuie doar potolite, asemenea unor zeităţi păgâne. Dimpotrivă, prin învierea şi
glorificarea lui Hristos, Dumnezeu arată că Universul este creaţia Sa, peste care
domneşte Hristos, de aceea viaţa trebuie trăită numai cu încredere în puterea Lui.
Toată puterea ce I-a fost dată este exercitată în folosul Bisericii, din moment
ce El este Capul acesteia. În lumina acestei constatări, creştinii nu trebuie să se
considere un grup nesemnificativ din punct de vedere numeric şi social, ci o parte
din Biserica universală pentru care Domnul Hristos îşi exercită toată puterea şi
autoritatea.

b. Eclesiologia epistolei
Este uşor de observat faptul că idee de biserică apare frecvent în Epistola
către efeseni, fiind bineînţeles şi dezvoltată uneori. Termenul evkklhsi,a (biserică)
apare de nouă ori în această scriere. În epistolele pauline acest termen este folosit
atât pentru comunitatea locală, cât şi pentru Biserica de pretutindeni, dar în Efeseni
el apare doar cu acest al doilea înţeles, de Biserică universală.
Sfântul Apostol Pavel foloseşte diferite metafore atunci când vorbeşte despre
noul popor al lui Dumnezeu: familia lui Dumnezeu (2:19), templul cel nou (2:20–
22), plinătatea lui Hristos (1:23; 4:13) şi mireasa lui Hristos (5:23–33). Imaginea
dominantă este, totuşi aceea a trupului lui Hristos, care apare de zece ori 2 în
epistolă. Dacă în 1Corinteni această metaforă este corelată cu practica Cinei
Domnului, accentul căzând pe trupul frânt al Mântuitorului, aici, în Efeseni, ea ne
este prezentată în legătură cu glorificarea lui Isus, care este numit Capul Bisericii. În
4:1–16 imaginea aceasta este menită să zugrăvească Biserica în calitatea ei de
entitate colectivă dinamică, ce se dezvoltă în măsura în care fiecare membru se
implică în acest proces al slujirii reciproce. Scopul către care se tinde este
maturitatea şi unitatea Bisericii.
Unitatea Trupului lui Hristos este, totuşi, una structurată în funcţie de
lucrările diverse ale fiecărui membru în parte (4:7, 16), dar şi de rolurile pe care le
îndeplinesc anumite persoane cu vocaţii speciale: apostoli, profeţi, evanghelişti,
păstori şi învăţători (4:11–16). Scriitorul subliniază importanţa acestor slujbe,
deoarece prin ele se păstrează şi se aplică Tradiţia apostolică. Învăţăturile lor stau ca
temelie a Bisericii (2:20), iar Sfântul Apostol Pavel însuşi se situează în continuarea
aceastei Tradiţii, ca unul căruia i s-a încredinţat descoperirea acestei „taine” pentru
neamuri (3:1–13).
În Epistola către efeseni, Apostolul se arată interesat de unitatea Bisericii. El
îi sfătuieşte pe membrii acesteia să păstreze unitatea la care au ajuns şi să o
sporească prin armonia unităţii în diversitate şi prin dragostea frăţească (4:1–16). În
fond, pentru Sfântul Pavel, toate acestea trebuiesc realizate de către Biserică pentru
ca ea să-şi îmdeplinească eficient slujba faţă de lume. Aceasta este subliniată în 3:9-
10, unde existenţa Bisericii este văzută ca dovada lui Dumnezeu pentru puterile şi
domniile spirituale că El îşi va îndeplini planul. De aceea, Biserica este o nouă
umanitate unită (2:15), un singur trup (2:16; 4:4)

2Afirmaţia aceasta nu o contrazice pe cea făcută anterior, anume că termenul ekklesia (biserică)
apare de nouă ori, deoarece o metaforă eclesiologică nu trebuie să fie însoţită de termenul biserică.
27
Tot în Efeseni găsim şi învăţături privitoare la sfinţenia Bisericii. Credinicoşii ai fost
aleşi pentru a fi „sfinţi şi fără prihană înaintea Lui” (1:4), trebuie să crească pentru a
fi „un Templu sfânt în Domnul” (2:21) şi să se îmbrace în „omul cel nou, ... de o
neprihănire şi sfinţenie pe care o dă adevărul” (4:24). Orice fel de necurăţie aparţine
doar trecutului, iar vorbele şi compotramentul nedemn nici nu mai trebuiesc
amintite între ei (5:3–14), pentru că au fost curăţiţi de Însuşi Mântuitorul Hristos în
urma morţii Lui sacrificiale, prin Cuvânt (5:25–27).

4.5. EPISTOLA LUI PAVEL CĂTRE FILIPENI

1. Biserica din Filipi

Fondarea bisericii din Filipi, însemnând intrarea evangheliei Domnului Isus

în Europa, este descrisă foarte detaliat în FA 16:12-40. Ca un frontispiciu al
naraţiunii despre venirea şi lucrarea lui Pavel acolo, Luca descrie oraşul ca fiind
“cea dintâi cetate dintr-un ţinut al Macedoniei şi o colonie romană”. Aceasta
înseamnă probabil că Filipi era un oraş din primul district al Macedoniei mai curând
decât capitală, onoare ce-i revenea Tesalonicului.
Relatarea din Faptele Apostolilor aminteşte de prezenţa unei comunităţi
iudaice înainte de venirea misionarilor creştini (FA 16:13). Unora dintre femeile
acestei comunităţi, adunate pentru rugăciune, le-a adresat apostolul mesajul
Evangheliei, iar Domnul a deschis inima Lidiei, care, după părerea unora (Ralph P.
Martin, William Hendriksen, J.B. Lightfoot), era prozelită. F.W. Beare consideră că
Lidia nu era chiar o prozelită, ci doar o păgână nesatisfăcută de religia ei şi care se
ataşase de iudei. O astfel de situaţie era foarte favorabilă mesajului Evangheliei. Un
alt convertit despre care ne vorbeşte cartea Faptelor este temnicerul (16:24-34).
Cât despre cei care compuneau biserica din Filipi, cu toate că se face
referire la o femeie ataşată de iudaism, s-ar părea că majoritatea comunităţii
provenea din lumea păgână. Numele unor membri din biserică (2:25; 4:2,3) şi
precizarea din Romani 15:26, 27 arată că cei mai mulţi dintre convertiţi fuseseră la
început păgâni şi puteau proveni din trei medii diferite: asiatic, grec şi roman.
Din însăşi epistola adresată ei, mai aflăm despre comunitatea din Filipi că a
trimis daruri apostolului Pavel când acesta era închis, prin Epafrodit. Sunt amintite,
de asemenea, numele a două femei, Evodia şi Sintichia, care lucraseră mult pentru
Evanghelie, dar care acum erau gata să tulbure biserica prin rivalitatea lor. Este
menţionat numele lui Clement printre cele pe care Pavel le consideră scrise în cartea
vieţii.
Apostolul nu are nici o mustrare pentru această biserică şi nu sugerează că
ar fi ameninţată de vreo doctrină falsă. Este, însă, foatre evident că Pavel era foarte
ataşat de membrii ei. Singurul avertisment pe care li-l adresează este cel privitor la
discordii (Fil. 2:3-4).

2. Data şi locul scrierii epistolei

Datarea tradiţională a Epistolei către filipeni e asociată cu captivitatea

apostolului Pavel la Roma (FA 28:16, 30). Se vorbeşte despre Filipeni ca despre o
epistolă a captivităţii. Dar, deoarece această captivitate a durat doi ani, se pune
întrebarea în ce perioadă a captivităţii a fost scrisă epistola? Lightfoot e de părere că

28
ea trebuie datată în prima perioadă a captivităţii din două motive: primul se referă la
asemănările de ordin lingvistic dintre Romani şi Filipeni; iar al doilea vizează
diferenţele de conţinut şi limbaj dintre Filipeni pe de o parte şi Efeseni şi Coloseni
pe de altă parte, acestea din urmă fiind datate în perioada mai târzie a captivităţii
apostolului.
Se optează, în general, între datarea către sfârşitul iernii dintre 54/55 d.Hr.
din Efes (Duncan) şi datarea mai târzie, din captivitatea romană menţionată în FA
28:30, părerile despre ani oscilând între 61 d.Hr. şi începutul lui 63 d.Hr. (Martin).
Considerăm argumentele datării mai târzii ca fiind mai solide, fapt pentru
care optăm pentru această datare. Se observă faptul că această datare dispune de
argumente biblice şi istorice mai numeroase. Motivul din care Pavel nu face apel la
justiţia Cezarului constă în faptul că tocmai un astfel de apel l-a adus la Roma.
Pericolul care-l ameninţă venea chiar din partea Curţii imperiale şi, omeneşte
vorbind, nu se făcuse tot ce era posibil (2:17). Apostolul îşi aştepta sentinţa
conştient de faptul că Hristos se putea proslăvi fie prin moartea, fie prin viaţa lui
(1:20).

3. Ocazia şi scopul Epistolei către filipeni

Ocazia imediată a epistolei o constituie trimiterea lui Epafrodit în oraşul său

natal, Filipi (2 :25). Scopul cel mai evident al scrierii poate fi găsit în dorinţa lui
Pavel de a-l aprecia pe acest creştin în faţa confraţilor săi din Filipi şi de a
dezamorsa orice tendinţă critică îndreptată împotriva lui. Mai există, însă şi alte
motive scopuri pentru care epistola a fost compusă.
În 1:5 şi 4:10, 14 Pavel îşi exprimă recunoştinţa pentru ajutorul material pe
care biserica i-l acordase, în ciuda sărăciei cu care se confrunta. În Epistola către
filipeni se găseşte primul cuvânt de mulţumire scris pentru suportul material acordat
de filipeni, după cum reiese din 4 :10, 18. Ajutorul fusese, însă, însoţit de un alt gest
demn de apreciere. Epafrodit era delegat de biserică să rămână în slujba lui Pavel
pentru a se îngriji de nevoile acestuia.
Bineînţeles că Epafrodit a adus cu sine şi veşti despre numeroasele tulburări
din biserică. Problema care afecta cel mai mult reputaţia bisericii era creată de
discordii (2:2-4, 14). Evodia şi Sintichia nu este un caz izolat, ci simptomul unei
maladii spirituale care putea deveni fatală pentru biserică. Prin pasajul care urmează
(2 :5-11), Pavel le cere creştinilor să se comporte la înălţimea privilegiului de a fi în
Hristos.
O altă serie de probleme era generată de aripa “perfecţionistă” a bisericii.
Deşi această categorie de credincioşi care se credeau deja desăvârşiţi nu este
explicit menţionată, Pavel face aluzie la ea în 3 :15, spunând că ei sunt “de altă
părere”.
Un alt avertisment al apostolului se referă la ostilitatea oponenţilor bisericii.
Ralph Martin consideră că aceasta se manifesta doar prin intermediul învăţăturilor
false, care erau pe cale să atace biserica. Lohmeyer propune varianta unei persecuţii
oficiale, incluzând chiar şi martirajul.

29
4. Caracteristici ale Epistolei către filipeni

Epistola către filipeni e impregnată de căldură sufletească şi cordialitate;

cuvântul său cheie este bucurie, care apare de şaisprezece ori pe paginile cărţii.
Valoarea acestui termen este cu atât mai mare cu cât apostolul îl folosea într-o
situaţie de încercare, în timpul detenţiei. Acest lucru era posibil în condiţiile în care
el căuta permanent comuniunea cu Domnul Hristos (1:21), lucru care explică şi
folosirea atât de frecventă a Numelui Său: începând cu primele versete ale epistolei,
unde citim numele divin “Hristos Isus” şi “Domnul Isus Hristos” şi până la finalul
scrierii, care este o binecuvântare cu “harul Domnului Isus Hristos”. Cercetătorii
privesc, însă, ca locus classicus al hristologiei pauline, pasajul din 2 :5-11 cu
învăţătura lui profundă despre preexistenţa, întruparea şi înălţarea lui Hristos. Nu e
nici o exagerare dacă spunem că “epistola e plină de Hristos”.
Continuând cu seria de cuvinte caracteristice epistolei, nu poate trece
neobservat termenul părtăşie ( ). La propriu, el transmite ideea
participării împreună cu cineva la ceva (la Evanghelie în 1 :5 ; în Duhul - 2 :1), a
împărtăşi o posesiune sau o experienţă comună, şi nu o întrunire a creştinilor, după
ideea populară modernă. Acesta din urmă sens nu-l întâlnim deloc la Pavel, după
cum constată Lohmeyer. Termenul se referă la împărtăşirea unui obiect dincolo de
experienţa subiectivă. Cele mai importante aspecte ale koinoniei sunt :
(1) Părtăşia în Evanghelie (1 :5). Martin şi Lightfoot consideră că aceasta
se referă la ajutorul pe care biserica i l-a acordat lui Pavel. Acest aspect, însă, nu
trebuie restrâns doar la suportul financiar, ci şi la credinţa lor în Hristos, care a luat
naştere prin auzirea Evangheliei.
(2) Părtăşia în Duhul. Principala problemă e legată de traducerea
genitivului “a Duhului” din 2 :1. Este el un genitiv obiectiv, fiind atunci tradus prin
“părtăşia creată de Duhul” sau unul subiectiv, echivalând cu “părtăşia în Duhul”,
creată de credincioşii care posedă Duhul? Concluziile celor mai mulţi cercetători au
condus spre genitivul obiectiv: părtăşie cu Duhul şi creată de El.
(3) Părtăşia suferinţelor. Această sintagmă trebuie interpretată cu atenţie.
Nu putem spune că persecuţiile şi suferinţele îndurate de apostol au contribuit cu
ceva la răscumpărarea făcută la Calvar. Aceasta a fost realizată complet de Hristos.
Pe de altă parte, nu trebuie să înţelegem că apostolul a luat parte la suferinţele
Domnului doar prin compătimire şi imaginaţie. Gândul unirii spirituale cu Hristos,
moarte şi învierea Lui, care este esenţa experienţei şi învăţăturii lui Pavel, constituie
cheia interpretării sintagmei.
Un alt termen caracteristic al epistolei este evanghelie, care se găseşte de
şapte ori pe paginile cărţii şi se referă la lucrarea apostolică de evanghelizare pe
care Dumnezeu i-a încredinţat-o lui Pavel.

30
4.6. EPISTOLA LUI PAVEL CĂTRE COLOSENI
1. Autorul şi destinatarii epistolei

Înţelegem din prologul epistolei că Pavel nu a vizitat niciodată biserica din

Colose şi că ea a fost fondată probabil de Epafras, unul dintre tovarăşii apostolului
(1:7-8; 4:12). Epistola adresată lor pare a fi una foarte oficială şi li se cere să o
transmită şi laodicienilor pentru a fi citită. La rândul lor, laodicienii aveau să le dea
epistola adresată lor (4:16).
Din perioada apostolică şi până la apariţia criticii liberale în sec. al 19-lea,
Biserica a acceptat paulinitatea Epistolei către coloseni. Argumentele care au
contrazis autenticitatea ei sunt neconvingătoare în comparaţie cu dovezile interne şi
mărturiile externe care îl indică pe Sfântul Apostol Pavel ca autor.
Dovezile externe ale autenticităţii acestei epistole sunt impresionant de
numeroase. Lideri ai Bisericii primare precum Eusebiu, Origen, Clement din
Alexandria, Tertulian şi Irineu susţin paternitatea paulină a scrierii. Nu avem date
potrivit cărora vreun părinte sau scriitor bisericesc s-o fi pus la îndoială, până în sec.
al 19-lea.
O altă dovadă a autenticităţii epistolei o constituie legăturile acesteia cu
Epistola către Filimon. Ambele îl menţionează pe Timotei în secţiunea saluturilor.
Aristarh, Marcu, Epafras, Luca şi Dima, însoţitori ai lui Pavel, apar în ambele
epistole. În amândouă apare câte un scurt mesaj adresat lui Arhip. Onisim, sclavul
despre care se vorbeşte mult în Filimon, este amintit şi în Coloseni. Ambele epistole
sunt scrise de Sfântul Pavel din captivitate.
Dovezile arată că Filimon şi Coloseni au fost scrise de acelaşi autor, cam la
aceeaşi dată. Din moment ce paternitatea paulină a celei dintâi este aproape
universal recunoscută, înseamnă că şi cea de-a doua este scrisă tot de Sfântul
Apostol Pavel.

2. Data şi locul redactării

Este clar faptul că Epistola către coloseni a fost scrisă din închisoare, aşa
cum arată cuvintele din 4:3, 10, 18. Au fost luate în considerare trei locuri unde a
fost posibil ca Pavel să fi fost întemniţat la data scrierii epistolei: 1. Efes. Cel mai
puternic argument în favoarea acestui loc este o afirmaţie din sec. al 2-lea, din
prologul lui Marcion la Epistola către coloseni. Totuşi, dacă Efeseni şi Coloseni au
fost scrise la aceaşi dată, posibilitatea scrierii din Efes este exclusă. 2. Cezarea. Nu
este probabil ca toţi cei menţionaţi în cap. 4 să fi fost cu apostolul Pavel când a fost
închis în Cezarea. 3. Roma. Nu există argumente puternice împotriva localizării
romane. Roma ar fi fost şi cel mai potrivit loc spre care Onisim s-ar fi putut
îndrepta, iar conţinutul şi referinţele personale par să se potrivească mai bine cu
întemniţarea lui Pavel la Roma decât oriunde în altă parte. Prin urmare, pare
probabil ca data scrierii să fi fost anul 62 d.Hr.

3. Scopul epistolei

Scopul principal pentru care a fost scrisă epistola a fost acela de a combate
anumite învăţături false. Nu putem şti cu exactitate natura acestor învăţături, chiar
dacă în epistolă o găsim sub denumirea de „filosofie”. Unii exegeţi au identificat

31
această „filosofie” cu vreo una dintre religiile de mistere (Martin Dibelius), cu
gnosticismul (Bornkamm), cu o formă apocaliptică de iudaism (Fred. O Francis) sau
cu un alt curent iudaic din diaspora (James D.J. Dunn).

4. Conţinutul epistolei

a. Hristologia
Doctrina centrală a Epistolei către coloseni este hristologia. Argumentul cel
mai puternic adus împotriva învăţăturii false constă în faptul că ea nu-l are în centru
pe Hristos şi nu-L consideră Capul Bisericii Sale. Duhul Sfânt este puţin menţionat,
însă Dumnezeu Tatăl este mereu amintit alături de Domnul Hristos. Isus este chipul
lui Dumnezeu, pentru care, din care şi prin care au fost create toate lucrurile. Toată
plinătatea () lui Dumnezeu. Lucrarea lui Hristos are repercusiuni cosmice
şi universale, chiar dacă acestea sunt cunoscute acum doar de Biserică (corpul Său).
O importanţă deosebită este acordată morţii salvatoare a lui Hristos, prin care a
împăcat cu Dumnezeu „atât ce este pe pământ, cât şi ce este în ceruri” (1:20) şi care
constituie, în acelaşi timp, o victorie împotriva puterilor spirituale ostile lucrării lui
Dumnezeu de mântuire a păcătoşilor (2:13-15). Existenţa creştinilor, atât cea
prezentă cât şi cea viitoare, este una prin comuniune cu Hristos (1:27; 3:3-4).

b. Eclesiologia
Ca şi în Efeseni, în Epistola către coloseni eclesiologia este strâns legată de
hristologie. O asemănare clară se vede în afirmaţia pe care scriitorul biblic o face şi
aici, potrivit căreia Hristos este „Capul trupului”, adică al Bisericii (1:18). În 1Cor
12 şi Rom 12 Sfântul Pavel foloseşte terminologia trupului pentru a se referi la
relaţiile şi la obligaţiile reciproce din cadrul comunităţii creştine. În aceste epistole
mai timpurii, „capul” trupului nu deţine o poziţie specială, ci este socotit un
membru ca toate celelalte (1Cor 12:21). În Coloseni (ca şi în Efeseni) se observă o
oarecare evoluţie în folosirea metaforei trupului de către Sfântul Apostol Pavel. De
la limbajul similitudinii (Romani şi 1Corinteni) se trece la sublinierea rolului
fundamental al capului, al Mântuitorului, de care depind celelalte mădulare. Această
utilizare diferită a metaforei a fost cauzată şi de apariţia ereziei (filosofiei – 2:8) din
Colose.
Termenul ἐκκλησία (ekklesia - biserică) apare în 1:18 cu sensul de popor al
lui Dumnezeu de pe tot întinsul pământului, Biserica universală, în care Hristos îşi
exercită domnia. După unii comentatori, Sfântul Pavel are în vedere aici şi adunarea
cerească, strânsă în jurul Hristosului înviat şi glorificat. În Coloseni, însă, termenul
amintit poate avea şi sensul de comunitatea locală (cea din Laodicea) şi de biserică
de casă (4:15-16).

32
4.7. PRIMA EPISTOLĂ A LUI PAVEL CĂTRE TESALONICENI
1. Autorul epistolei

Cele două scrisori către tesaloniceni, care ne-au rămas în canon, îi au ca

autori pe Pavel, Silvan şi Timotei. Atât Silvan (Sila), cât şi Timotei apar în relatarea
din Faptele Apostolilor ca fiind însoţitorii lui Pavel în timpul primei sale vizite la
Tesalonic (FA 17:1–9). După plecarea lui Pavel din oraş, cei trei au fost despărţiţi
pentru puţin timp, dar s-au reîntâlnit în Corint (FA 18:5; cf. 2Cor 1:19). Corintul a
fost, se pare, locul de unde ambele epistole către tesaloniceni au fost trimise.
Din moment ce Pavel, Silvan şi Timotei sunt amintiţi împreună ca autori ai
epistolei, înseamnă că Sila şi Timotei au avut un rol destul de important în
redactarea epistolei. În ambele epistole către tesaloniceni întâlnim pasaje la
persoana I plural (1Tes 1:2; 2Tes 1:3). Există, însă, şi pasaje în care verbele apar la
persoana I singular (1Tes 2:18; 3:5; 5:27; 2Tes 2:5; 3:17). În două dintre aceste
cinci texte, pronumele personal este însoţit de numele „Pavel” (1Tes 2:18; 2Tes
3:17). F.F. Bruce este de părere că acestea au fost adăugate şi chiar scrise de Pavel
ca semn de identificare a paternităţii lor.

2. Destinatarii epistolei

Epistola ne oferă puţine date despre destinatarii ei. Afirmaţia din 1:9, că „de
la idoli” s-au „întors la Dumnezeu” ne face să înţelegem că erau dintre neamuri.
Totuşi, în FA 17:4 ni se spune că au fost şi evrei printre convertiţii din Tesalonica.

3. Data redactării epistolei

După un timp scurt petrecut la Tesalonica, oraşul principal al Macedoniei,

Pavel a călătorit către sud prin Berea şi Atena până în Corint, unde a petrecut 18
luni. Se presupune că pe la începutul şederii sale în Corint, în anul 51, Pavel a scris
1Tesaloniceni. Descoperirile arheologice arată că în acest timp Galio era
guvernatorul Ahaiei (cf. FA 18:12).

4. Scopul epistolei

După o vizită mai îndelungată pe care le-a făcut-o tesalonicenilor, Timotei

vine în Corint şi îi comunică lui Pavel problemele cu care s.a confruntat acolo şi
ceea ce s-a putut reglementa. În aceste condiţii, Pavel le scrie tesalonicenilor,
urmărind câteva scopuri:
▪ Apostolul îi laudă pe creştinii tesaloniceni pentru credinţa lor şi îi
încurajează să crească tot mai mult în Hristos.
▪ Pavel îi încurajează pe cei întristaţi de moartea unor persoane dragi şi care
îşi puneau anumite întrebări cu privire la statutul lor în ziua revenirii
Domnului.
▪ Pavel îi îndeamnă pe creştini să lucreze cu sârguinţă până când Dommnul
revine.
▪ Apostolul trebuie să se ocupe de anumite erori din gândirea şi din modul de
viaţă al unora.

33
 ▪ Apostolul intenţionează să se şi apere împotriva unor persoane care
încercau să-i submineze autoritatea în Tesalonica.

5. Caracteristici teologice ale epistolei

a) Aşteptările eshatologice
În 1:10, Pavel descrie credinţa tesalonicenilor ca fiind sub forma aşteptării
venirii lui Isus Hristos „din ceruri”, pentru a-i salva de mânia viitoare (vezi de
asemenea 2:16; 3:13; 5:23). Pasajul din 4:13-5:11 conţine o discuţie mai amplă pe
marginea subiectului, determinată, după câte se pare de decesele unor membri ai
comunităţii. Folosind un limbaj apocaliptic, Pavel îi asigură pe destinatari că în ziua
revenirii Mântuitorului, atât cei care au murit cât şi cei care vor fi în viaţă, vor fi
deopotrivă cu El (4:13-18). Însă, această revenire este iminentă, de aceea creştinii
trebuie să fie vigilenţi (5:1-11).

b) Instrucţiunile etice
Faptul că Pavel îşi propune să întărească tânăra comunitate din Tesalonica
reiese şi din învăţăturile etice pe care i le scrie. El îi avertizează în privinţa
imoralităţii sexuale (4:1-8) şi în privinţa unui mod de viaţă pasiv (4:9-12). Aceste
îndemnuri etice erau susţinute şi de filosofi, dar ceea ce făceea ca mesajul lui Pavel
să fie diferit era scopul cu care el dădea aceste învăţături – acela de a-i fi plăcuţi lui
Dumnezeu (4:1).

c. Mânia lui Dumnezeu faţă de evrei

Pasajul cu un caracter foarte polemic din 2:14-16 este unic în cadrul scrierilor
pauline. În general, Pavel vorbeşte rar despre agenţii implicaţi în condamnarea şi
moartea lui Hristos şi în nici un alt text nu-i mai incriminează pe evrei de moartea
lui Hristos. Mai cu seamă concluzia acestui pasaj („Dar la urmă i-a ajuns mânia lui
Dumnezeu”) nu are nici un corespondent în epistolele lui Pavel. Acest lucru i-a
determinat pe unii exegeţi să pună la îndoială autenticitatea acestui pasaj, dar o
astfel de ipoteză nu este confirmată de nici un manuscris al Noului Testament. Apoi,
trebuie observat şi faptul că Pavel nu se referă la toată naţiunea lui Israel, ci doar la
un număr limitat de evrei, aceia care trăiau în Iudeea.

A DOUA EPISTOLĂ A LUI PAVEL CĂTRE TESALONICENI

Dovezile externe ale autenticităţii epistolei 2Tesaloniceni sunt mai
numeroase decât cele ale epistolei 1Tesaloniceni. Referiri la 2Tesaloniceni găsim în
Didahii, la Sf. Ignaţiu, Sf. Policarp, Sf. Iustin Martirul. 1şi 2Tesaloniceni sunt
incluse în canonul lui Marcion ereticul (aprox. 140 d.Hr.) şi Canonul muratorian
(aprox. 180 d.Hr.).

1. Data redactării epistolei

Susţinând paternitatea paulină a epistolei, putem spune că ea a fost scrisă în

timpul şederii lui Pavel în Corint, deoarece despre el, Sila şi Timotei nu mai ştim să
fi fost împreună după perioada petrecută în Corint.

34
 Au existat încercări din partea unor teologi de a data epistola 2Tesaloniceni
înainte de 1Tesaloniceni. Argumentele lor au fost:
În 2Tesaloniceni se spune că destinatarii trec prin încercări, pe când în
1Tesaloniceni se spune că au trecut.
După felul în care se exprimă Pavel, s-ar părea că în 2Tesaloniceni,
problemele din interiorul comunităţii erau în plină dezbatere (3:6-15), pe când în
1Tesaloniceni ele par a fi bine cunoscute şi aproape rezolvate (4:11, 12; 5:14).
Acest fenomen poate avea şi o altă explicaţie. Este posibil ca aceste probleme să se
fi agravat după prima epistolă, iar Pavel devine mai explicit şi mai direct în a doua.
Cu toate acestea, în 2Tes 2:15 Pavel le recomandă destinatarilor să păstreze
învăţăturile primite „fie prin viu grai, fie prin epistola noastră”, ceea ce înseamnă că
el mai scrisese o epistolă anterioară celei de faţă.
În condiţiile în care 2Tesaloniceni a fost scrisă la câteva luni după
1Tesaloniceni, este foarte probabil ca ea să fi apărut prin vara anului 51.

2. Scopul epistolei

Pentru a răspunde nevoilor pe care Pavel le-a întrevăzut în comunitatea din

Tesalonica, el a urmărit trei scopuri generale:
▪ Pavel dorea să-i motiveze pe destinatari să rabde încercarea descriindu-le
răsplătirile care îi aşteaptă în ziua judecăţii lui Dumnezeu (1:3-10).
▪ El clarifică anumite caracteristici ale zilei Domnului pentru a dovedi
falsitatea ideii că ziua Domnului ar fi venit deja (2:1-12).
▪ Apostolul trasează câteva instrucţiuni disciplinare pe care biserica trebuia
să le administreze celor care nu voiau să muncească (3:6-15).

3. Caracteristici teologice ale epistolei

a) Justiţia divină
În epistolă se spune că ziua revenirii lui Hristos va aduce cu sine judecata
împotriva celor care i-au persecutat pe credincioşi. Apostolul extinde apoi pedeapsa
aceasta şi asupra celor care „nu-L cunosc pe Dumnezeu” şi a celor care „nu ascultă
de Evanghelia Domnului nostru Isus Hristos” (1:8). Aceştia vor avea parte de „o
pierzare veşnică” (1:9). Aceste informaţii nu sunt menite să satisfacă curiozitatea
credincioşilor, ci au ca scop îmbărbătarea lor.

b) Ziua Domnului
În încercarea sa de a-i face pe tasaloniceni să înţeleagă că Ziua Domnului nu venise
încă, Pavel le spune c ea trebuie să fie precedată de „lepădarea de credinţă” şi de
apariţia „omului fărădelegii” (sau „fiul pierzării”). Există şi alte pasaje
noutestamentare care prezintă aceste evenimente înainte de ziua Domnului (Mt.
24:4-28; 1Tim 4:1; 1Ioan 2:18). Însă, cine sau ce era în mintea scriitorului atunci
când spunea aceste lucruri este cu neputinţă de ştiut. Ceea ce este mai important este
încrederea lui că Dumnezeu va triumfa peste ele.

35
4.8. EPISTOLELE PASTORALE – 1 TIMOTEI, 2 TIMOTEI, TIT
1. Conţinutul şi scopurile redactării epistolelor

a) Prima epistolă către Timotei

În Efes s-ar părea că iudaizatorii erau cei care răspândeau doctrine false (1:4,
7; vezi Tit 1:14 pt. termenul „basme”). Atât bărbaţii cât şi femeile veneau la
închinarea comunitară cu probleme interioare dar şi exterioare nerezolvate (cap. 2).
Aceste probleme trebuiau să fie înfruntate de Timotei, un tânăr nu prea
experimentat şi cam timid.
Aceasta este epistola cea mai puţin personală dintre cele trei, de aceea se
aplică cel mai bine tuturor slujitorilor lui Dumnezeu din toate timpurile. Ea
defineşte caracterul, echiparea, metodele şi funcţiunile sau atribuţiile slujitorului lui
Dumnezeu. Epistola aceasta ne permite să constatăm că numai în câţiva ani
structura bisericii locale a evoluat: există episcopi (sau presbiteri), asistaţi de
diaconi, dar condiţiile numirii, precum şi atribuţiile lor sunt specificate şi
specializate.
Unele văduve au un statut oficial (5:3-16). Rugăciunea publică rămâne
apanajul tuturor (cap. 2). Aşadar, epistola are ca scopuri:
▪ Clarificarea unor chestiuni doctrinare confuze (1:3-11, 18-20, cap. 4 şi
6). În aceste condiţii, apostolul enunţă şi criteriile de alegerea
slujitorilor comunităţii (cap. 3, 5).
▪ Conştientizarea destinatarilor de necesitatea pregătirii interioare şi
exterioare adecvate pentru închinarea publică (cap. 2).
▪ Încurajarea lui Timotei pentru lucrare (4:14; 6:12, 20).

b) Epistola către Tit

Reputaţia creştinilor din Creta nu era una tocmai bună. Procesul sfinţirii lor
lăsa de dorit (2:11-14; 3:10). Lucrătorii evangheliei (Zena şi Apolo) trebuiau să
primească ajutorul necesar din partea lor.
Epistola conţine o serie de instrucţiuni privind numirea presbiterilor (1:5-9),
îndemnurile pe care Tit trebuia să le adreseze diferitelor categorii de membri (2:2-
10) şi caracteristicile unei propovăduiri care să se adapteze situaţiei din Creta (2:14-
15; 3:1-8). Pavel insistă mult asupra conduitei morale şi a faptelor bune care trebuie
să decurgă din credinţă. Cunoscând situaţia bisericii, Pavel a urmărit scopuri
precum:
▪ Accentuarea nevoii de sfinţire în viaţa credincioşilor.
▪ Recomandarea celor doi lucrători – Zena şi Apolo (3:13).
▪ Îndemnarea lui Tit de a i se alătura la Nicopole pe perioada iernii
(3:12).

c) A doua epistolă către Timotei

Împăratul Nero începe să-i acuze pe creştini de dezastrul suferit de Roma în
iulie 64. Pavel este închis din nou la Roma, iar lângă el se află doar Luca. Ceilalţi au
plecat fie cu misiuni precise (Crescens şi Tit), fie „din dragoste pentru lumea de
acum” (Dima – 4:10). În acelaşi timp, la Efes ereziile se arătau din ce în ce mai
primejdioase (2:14-18, 23; 3:8-13). Deci, scopurile epistolei vizează:
▪ Chemarea lui Timotei şi a lui Marcu la Roma, având în vedere faptul
că plecarea apostolului în veşnicie era aproape (4:6-22).

36
 ▪ Îndemnarea lui Timotei să păstreze doctrina sănătoasă şi combaterea
celor false (cap. 2, 4:1-5).

2. Teologia epistolelor pastorale

a) Doctrina despre Trinitate în epistolele pastorale

Sfântul Apostol Pavel îl vorbeşte despre Dumnezeu folosindu-se de anumite
atribute, dar şi din perspectiva lucrărilor Lui. Apostolul spune despre Dumnezeu că
este „viu” (1Tim 4:10) şi că supraveghează felul în care poruncile îi sunt păzite
(1Tim 5:21). El spune, de asemenea, că Dumnezeu este etern, nevăzut şi că este
singurul Dumnezeu (1Tim 1:17). Două dintre epistolele pastorale îl numesc pe
Dumnezeu „Mântuitor” (1Tim 1:1; 2:3; Tit 1:3; 2:10) şi toate trei vorbesc despre
harul lui Dumnezeu (1Tim 1:2; 2Tim 1:2; Tit 1:4; 2:11). Măreţia lui Dumnezeu face
ca omul, fiinţă căzută, să nu se poată apropia de El în condiţia aceasta (1Tim 6:16).
Dumnezeu este descris şi ca Tată iubitor, pentru a evita creearea imaginii unui
Dumnezeu distant şi inaccesibil poporului Său (1Tim 1:2; 2Tim 1:2). El este
credincios şi adevărat atunci când este vorba de promisiunile făcute (Tit 1:2),
îndurător în dăruirea mântuirii (Tit 3:5), şi generos în revărsarea Sfântului Duh (Tit
3:5-6).
Sfântul Apostol Pavel spune şi despre Domnul Hristos că acordă har
dumnezeiesc (1Tim 1:14, 16; 2Tim 1:2), că este credincios (2Tim 2:13; 4:17). El
este numit Domn (1Tim 1:2, 12; 6:3, 14; 2Tim 1:2) şi Mântuitor (2Tim 1:10; Tit
1:4; 2:13). În Tit 2:13 apare afirmarea clară a dumnezeirii Sale prin expresia
„arătarea slavei marelui nostru Dumnezeu şi mântuitor Isus Hristos”. Hristos este
sursa oricărei speranţe (1Tim 1:1) şi a vieţii (2Tim 1:1), pentru că S-a întrupat
(1Tim 3:16) cu scopul de a-i mântui pe cei păcătoşi (1Tim 1:15). În final, tot El îi va
şi judeca atât pe cei vii, cât şi pe cei morţi (2Tim 4:1, 8). Pentru a susţine
autenticitatea epistolelor pastorale,3 este demn de reţinut că în aceste scrieri Sfântul
Apostol Pavel aminteşte evenimente precum moartea lui Hristos (Tit 2:14), învierea
Lui (2Tim 2:8), înălţarea (1Tim 3:16) şi revenirea Sa (1Tim 6:14; Tit 2:13).
Moartea lui Hristos este considerată un preţ de răscumpărare (1Tim 2:6; Tit 2:14),
de aceea El este singurul Mijlocitor între Dumnezeu şi oameni (1Tim 2:5).
Referirile la Sfântul Duh sunt mai puţine în epistolele pastorale, comparativ
cu celelalte scrieri pauline. În 1Tim 4:1 Sfântul Pavel menţionează faptul că Duhul
vorbeşte Bisericii, iar în 1Tim 4:14 este vorba de darul duhovnicesc al lui Timotei,
fără ca persoana Duhului Sfânt să mai fie amintită. În 2Tim 1:14 Duhul Sfânt este
Cel care ne ajută să păstrăm nealterat adevărul Evangheliei, iat în Tit 3:5–6, Sfântul
Apostol Pavel spune că Duhul este autorul înnoirii spirituale produse la naşterea din
nou a fiecărui credincios.

b. Doctrina despre Evanghelie în epistolele pastorale

În toate cele trei epistole pastorale Sfântul Apostol Pavel manifestă un interes
deosebit pentru adevărul Evangheliei (1Tim 1:9–11; 2Tim 1:13–14; Tit 1:9).

3 Există cercetători liberali care contestă paulinitatea acestor epistole pe motiv că teologia lor nu este
aceeaşi cu teologia epistolelor care cu siguranţă au fost scrise de Pavel (Romani, Galateni, 1,
2Corinteni). Afirmaţiile teologice amintite mai sus arată clar că nu avem de a face cu teologii diferite, ci
cu un stil diferit. Diferenţa de stil se datorează cel mai probabil faptului că Sfântul Apostol Pavel i-a
dictat Sfântului Luca textele celor trei epistole pastorale, lăsându-i libertate de exprimare, acolo unde
era nevoie.
37
Rezultatele primirii Evangheliei de către fiinţa umană sunt îndreptăţirea, un termen
juridic la acea vreme (Tit 3:7), şi răscumpărarea, un termen împrumutat din obiceiul
de răscumpărare sa eliberare a sclavilor (Tit 2:14). După Sfântul Pavel, credinţa este
singurul răspuns corect faţă de Evanghelie (1Tim 1:16; 3:16; 2Tim 3:15), iar trăirea
evlavioasă este, de fapt, rezultatul unui astfe de răspuns (2Tim 1:9). Apostolul
însuşi este un exemplu al importanţei predicării Evangheliei (2Tim 4:17), iar cei
care, spre deosebire de el, răspândesc învăţături false, trebuiesc evitaţi sau reduşi la
tăcere (Tit 1:10-11; 3:10).
Dacă anumite date despre Evanghelie şi Cuvânt se găsesc şi în celelalte
epistole pauline, în epistolele pastorale Apostolul aduce şi anumite perspective noi
asupra acestei doctrine. De pildă, în 1Tim 6:20 şi 2Tim 1:14 Evanghelia este
considerată o valoare care trebuie păzită de către lucrătorul care are cunoştinţa ei şi
care trebuie să o împărtăşească. De asemenea, denumirea de învăţătură sănătoasă
dată Evangheliei se găseşte numai în 1Tim 1:10; 2Tim 1:13; 4:3 şi Tit 1:9; 2:1. O
altă expresie folosită pentru Evanghelie este „învăţătura care duce la evlavie” (1Tim
6:3; vezi şi Tit 1:1). Nici o altă scriere paulină nu mai conţine astfel de cuvinte şi
expresii pentru Evanghelie.
Unii cercetători au contestat autenticitatea epistolelor pastorale şi din cauza
acestor termeni „nepaulini” şi pentru că unii se referă la Evanghelie ca la un corp
doctrinar bine stabilit, în timp ce în alte epistole ale Sfântului Apostol Pavel, ea era
doar un mesaj dinamic ce schimba vieţile celor care o primeau.
Nu trebuie uitat, însă, faptul că epistolele pastorale sunt ultimele scrieri pauline,
concepute între anii 62-67, când doctrina creştină începea a se contura, la fel ca şi
nevoia de a fi scrisă. Apoi, ele au ca scop principal îndemnarea tinerilor Timotei şi
Tit la a păstra şi transmite „învăţătura sănătoasă” bisericilor din Efes şi respectiv
Creta, înfruntându-i, când era cazul, pe eretici. Sfântul Apostol Pavel are în vedere,
aşadar, lucrarea de învăţare şi nu pe cea de evanghelizare. În aceste condiţii era
necesar să se refere la Evanghelie ca la un set de doctrine care formau „învăţătura
sănătoasă”, şi nu ca la planul mântuitor al lui Dumnezeu prin Hristos, aşa cum apare
în epistolele timpurii.

4.9. EPISTOLA LUI PAVEL CĂTRE FILIMON

1. Consideraţii generale

Epistola către Filimon a fost universal recunoscută ca autentică, problema

fiind rareori luată în discuţie. Totuşi, discutată a fost valoarea acestei epistole. Spre
deosebire de celelalte, ea nu se ocupă de controverse teologice şi nici de problemeH
etice ale destinatarilor. Cercetătorii din toate timpurile bisericii, care au privit cu
seriozitate această epistolă, au prezentat o varietate de lecţii morale ce culminează
cu exemplul de smerenie al apostolului Pavel. Ea este, de asemenea, relevantă
pentru stabilirea unor raporturi sănătoase între creştinii care fac parte din categorii
sociale diferite.

2. Data şi locul scrierii epistolei

Cei care susţin că Epistola către coloseni şi Filimon au fost scrise la aceeaşi
dată, pe când Pavel era în închisoare la Roma, sugerează o dată în jurul anului 60.

38
Dacă a fost scrisă din Efes, aşa cum sugerează Duncan, data mai potrivită ar fi anul
56. Duncan aduce ca argument faptul că în v. 22 Pavel cere găzduire, iar locul
acesta trebuia să fi fost ceva mai aproape de Colose, iar Roma nu îndeplinea această
condiţie. Există, însă, şi alţi exegeţi care optează pentru Efes, aceştia fiind cei care
spun că din Roma (după prima detenţie), Pavel a plecat către vest. Alţii, dimpotrivă,
spun că el a plecat către est. Dodd i-a răspuns lui Duncan prin ideea că Onisim ar fi
căutat să se ascundă şi să rămână necunoscut mai degrabă la Roma.
Opinia tradiţională spune, într-adevăr, că este vorba de Roma, dar
cercetătorii moderni sunt foarte rezervaţi cu privire la această localizare. Ei
concluzionează deocamdată că problema este încă în discuţie.

3. Conţinutul epistolei

Pavel i se adresează lui Filimon conştient de dedicarea acestuia pentru

Dumnezeu. S-ar părea că Onisim a fost un sclav al lui Filimon, pe care acesta îl
considera nefolositor, nu doar din cauză că fugise de la stăpânul lui. Pavel îi
mărturiseşte lui Filimon despre convertirea lui Onisim la creştinism, care l-a
schimbat în mod real. Onisim îi era acum atât de folositor lui Pavel în lucrare, încât
apostolul ar fi dorit să-l oprească alături de el în loc să-l trimită înapoi la Filimon.
Pavel ştia foarte bine că Filimon ar fi fost bucuros să-i acorde el însuşi acest ajutor,
de aceea, el îi propune lui Filimon să-l lase pe Onisim să facă această slujbă în
numele său. Dar, ca să nu ia decizii bazate doar pe presupuneri despre generozitatea
lui Filimon, Pavel hotărăşte să-l trimită pe onisim înapoi la stăpânul său, care va
proceda după cum va voi.
Pavel îşi continuă pledoaria către Filimon ca acesta să-l primească pe Onisim
ca pe un om nou sau ca şi cum însuşi apostolul ar fi acolo. Mai mult, Pavel spune
că, în cazul în care Onisim îi datorează ceva stăpânului său, el, apostolul, se
angajează să suporte aceste pierderi. Pavel garantează acest lucru scriind acest
angajament cu mâna lui (v. 19).

4. Scopul epistolei

Epistola a fost scrisă având în vedere cel puţin două scopuri. Primul a fost
acela ca Filimon să nu-şi primescă sclavul, pe Onisim, cu asprime şi pedepse. Al
doilea a fost acela de a-l asigura pe Filimon că Onisim îi devenise extrem de util lui
Pavel în lucrare. Dacă Filimon i-a permis lui Onisim să revină alături de Pavel este
cu neputinţă să aflăm.

39
5. EPISTOLA CĂTRE EVREI
1. Autorul epistolei

Cu toate că începând cu sec. al II-lea Epistola către evrei i-a fost atribuită lui
Pavel, dovezile interne sunt contrare paternităţii pauline. Spre deosebire de celelalte
epistole ale lui Pavel, aceasta este anonimă. Faptul că limbajul şi stilul epistolei sunt
superioare celor pauline arată că scriitorul nu este Pavel. Deşi au fost sugerate
numeroase persoane ca scriitori ai acestei epistole – Barnaba, Apolo, Silvan – textul
ei nu conţine suficiente date pentru o identificare precisă a autorului. Ne dăm seama
doar că Evrei a fost scrisă de un foarte bun orator.
Chiar dacă pentru noi scriitorul este necunoscut, el nu era necunoscut şi
pentru destinatari. Cererea de a fi purtat în rugăciune pentru eliberare din închisoare
(13:18-19) şi dorinţa sa de a veni împreună cu Timotei să-i viziteze âcnd va fi
eliberat (13:23) ne arată ceva din relaţia scriitorului cu destinatarii. Referirea la
Timotei indică spre cercul paulin.

2. Teme teologice ale Epistolei către evrei

a) O preoţie nouă
În 7:1-28 scriitorul epistolei explică motivul pentru care Hristos este numit
Mare Preot „după rânduiala lui Melhisedec” (5:6, 10; 6:20). Melhisedec este un
personaj vechitestamentar amintit într-un singur episod, atunci când l-a întâlnit pe
patriarhul Avraam, după care dispare de pe scena istoriei biblice (Gen 14:17–20). El
nu mai este menţionat până la Ps 110:4 – „Domnul a jurat, şi nu-I va părea rău: «Tu
eşti preot în veac, în felul lui Melhisedec»”. Realitatea uimitoare este aceea că
profeţia citată a fost rostită într-o perioadă în care preoţia levitică deţinea o poziţie
importantă în viaţa poporului Israel de aprox. 350 de ani. În mod cu totul neaşteptat
Dumnezeu declară că va instaura un nou oficiu preoţesc, unul după modelul lui
Melhisedec. Este important de analizat ce trăsături presupunea preoţia lui
Melhisedec, pentru a contura profilul noului oficiu preoţesc, anunţat de Dumnezeu.
În primul rând, asemenea lui Melhisedec, noul Preot avea să fie desemnat
direct de Dumnezeu, în timp ce vechii preoţi erau numiţi prin reglementările Torei.
Conform acesteia, marele preot trebuia să fie un descendent al lui Aaron după tată,
iar mamă să-i fi fost neapărat din părinţi israeliţi. Melhisedec, în schimb, a fost un
preot unic, diferit în această privinţă, deoarece Scriptura nu precizează nimic în
legătură cu părinţii lui. Din moment ce Dumnezeu vesteşte apariţia unui preot
asemenea lui Melhisedec, şi nu asemenea lui Aaron, înseamnă că El intenţiona să
producă şi o schimbare a legii (7:11–12).
O a doua diferenţă dintre Melhisedec şi preoţia levitică este cea legată de
succesiune. Preoţii levitici urmau unul după altul, pe când lui Melhisedec nu i se
aplica această lege. Scriptura nu spune că ar fi existat vreun preot căruia să-i urmeze
Melhisedec în slujbă. Aşadar, preoţia lui Melhisedec apare în Scriptură ca una
permanentă şi aşa avea să fie şi preoţia cea nouă, pe care Dumnezeu intenţiona s-o
instituie.
Aşadar, scriitorul epistolei către evrei îşi propune să evidenţieze două aspecte
legate de noul Mare Preot pe care îl va ridica Dumnezeu, conform profeţiei din Ps
110:4: (1) El va fi numit direct de Dumnezeu, fără o descendenţă aaronică; (2) El va

40
fi un Preot etern. Scriitorul epistolei demonstrează că acest Preot nu este altul decât
Domnul Isus Hristos.

b) Un Legămând nou
În Ev 8:6-13 lucrarea Marelui Preot ceresc, care stă la dreapta lui Dumnezeu,
este asociată cu conceptul de Nou Legământ. Superioritatea preoţiei lui Hristos
constă şi în faptul că, spre deosebire de preoţii levitici, El a intrat în Sanctuarul
ceresc în calitate de mijlocitor al unui Legământ nou. Prin jertfa sa de pe cruce,
Mântuitorul a inaugurat Noul Legământ, vestit prin profetul Ieremia în 31:31-34, iar
intrarea Sa în Locul Preasfânt garantează primirea jertfei de către Tatăl.
Profeţia lui Ieremia, care prevede stabilirea unui nou Legământ este citată în
întregime în Ev 8:8-12. Vechiul Legământ era anulat nu doar din cauza
nerespectării lui de către Israel, ci şi pentru că în istoria mântuirii începea o nouă
eră, care necesita un nou legământ cu Dumnezeu. Scriitorul biblic ne arată că
Dumnezeu ia iniţiativa anunţând intenţia sa de a încheia acest Nou Legământ (8:8a),
o aluzie la faptul că Dumnezeu însuşi voise ca primul legământ să fie unul
temporar.
Afirmaţia de bază a Noului Legământ este siguranţa prezenţei Cuvântului
dumnezeiesc în inimile credincioşilor, ca un dar din partea lui Dumnezeu (Ev 8:10).
Menţionarea unui asemenea dar nu mai apare nicăieri în Vechiul Testament.
Accentul cade pe caracterul interior al răspunsului pe care omul i-L dă lui
Dumnezeu. Noul Legământ face astfel posibilă şi relaţia dintre Dumnezeu şi
poporul Său, pe care Tatăl a dorit-o cu ocazia fiecărui legământ

c) O Jertfă nouă
Argumentaţia scriitorului biblic continuă în Evrei 10:5-10 cu demonstrarea
ineficienţei jertfelor Vechiului Legământ, care au fost înlocuite de jertfa lui Hristos.
Chiar şi marea Zi a Ispăşirii a fost anulată de jertfa lui Hristos, adusă „o dată pentru
totdeauna”. Scriitorul epistolei foloseşte ca argument profeţia din Ps 40:6–8 (39:7–9
LXX), pentru a arăta că Dumnezeu avea să acorde o importanţă superioară trupului
omenesc al Trimisului Său, pentru îndeplinirea voii divine, în detrimentul jertfelor
din Lege. Noua Jertfă trebuia să le înlocuiască pe toate cele vechi.
Cuvintele „Iată-Mă, vin să fac voia Ta, Dumnezeule” sunt interpretate
hristologic de către scriitorul Epistolei către evrei. Ele arată că întruparea
Mântuitorului a fost un act de smerenie şi supunere faţă de Dumnezeu, care fusese
prevestit cu mult timp înainte în Scriptură. Din această constatare se deduce faptul
că „jertfirea trupului lui Isus Hristos o dată pentru totdeauna” este superioară
calitativ jertfelor din vechime (10:8–10).
Aşadar, conform Epistolei către evrei, Mântuitorul a împlinit de bună voie şi pe
deplin planul lui Dumnezeu prin jertfirea trupului Său pe cruce. Acest sacrificiu
semnifică şi supunerea totală a lui Isus faţă de Tatăl, rămânând şi o pildă pentru
Noul Popor al lui Dumnezeu, ales pentru a-L sluji pe El.

41
6. EPISTOLELE GENERALE
6.1. EPISTOLA LUI IACOV
1. Note preliminare

Epistola lui Iacov face parte din cele şapte epistole numite soborniceşti sau
catolice. Ele se numesc astfel de prin sec. al II-lea.
Numirea de catolice – adică generale sau universale – este îndreptăţită,
deoarece ele nu se adresează unei biserici sau unei persoane, ci unor cercuri mai
largi de cititori şi, în ultimă instanţă, întregii creştinătăţi. Iacov scrie „celor
douăsprezece seminţii care sunt împrăştiate”. Petru le scrie credincioşilor din Pont,
Galatia, Capadocia, Asia şi Bitinia. Prima epistolă a apostolului Ioan şi cea a lui
Iuda sunt destinate credincioşilor din Asia Mică. Celelalte două epistole ale lui Ioan
(2 şi 3Ioan), care au o destinaţie particulară, fac excepţie de la grupa epistolelor
soborniceşti; ele au fost puse în canon după 1Ioan din cauza identităţii autorului.
Iacov, episcopul Ierusalimului, s-a bucurat de o mare autoritate între creştinii
timpului său; se pare că acesta este motivul pentru care epistola sa apare prima în
grupul epistolelor generale. În Biserica din Apus, primele epistole sunt cele ale lui
Petru.
Epistola lui Iuda a fost pusă la urmă pentru că autorul ei era mai puţin
cunoscut.

2. Autorul epistolei

Sub numele de Iacov cunoaştem trei personaje în veacul apostolic:

Iacov, fratele lui Ioan, fiul lui Zebedei (Mt. 4:21; Mc. 1:19). Acesta nu poate
fi autorul epistolei, deoarece a fost omorât de Irod Antipa în jurul anului 44 d.Hr., în
Ierusalim (FA 12:2). Epistola nu poate fi scrisă înainte de anul 44, căci atmosfera ce
se desprinde din ea presupune timpuri mai târzii.
Al doilea personaj cu numele de Iacov este un alt apostol al Domnului
Hristos, Iacov, fiul lui Alfeu (Mt. 10:3; Mc. 3:18).
A treia persoană cu acest nume este Iacov, fratele Domnului. Despre el ştim
că Domnul i s-a arătat după înălţare (1Cor. 15:5-7), iar ceilalţi apostoli îl recunosc
ca episcop în Ierusalim. Pe el îl anunţă Petru când scapă din închisoare (FA 12:17);
pe el îl vizitează apostolul Pavel după convertire (Gal. 1:19). El ia cuvântul şi
prezidează conciliul de la Ierusalim (Faptele Apostolilor 15); de asemenea, este
vizitat de Pavel în ultima sa călătorie misionară (FA 21:18). Aflăm din scrierile lui
Iosif Flaviu că Iacov şi-a sfârşit viaţa ca martir în anul 62, fiind condamnat la
moarte de Sinedriu şi ucis cu pietre. La urmă, pentru că nu murise, este lovit de unul
dintre ucigaşi cu un par. Sinedriul folosise prilejul că procuratorul Porcius Festus
murise, iar succesorul său, Albinus, nu sosise la post pentru a-l executa pe Iacov
fără aprobarea legală a procuratorului.
Datele ce ne parvin încă din sec. al 3-lea indică spre Iacov, fratele Domnului,
ca autor al epistolei. Aceasta a fost părerea lui Origen (185-253), Eusebiu (265-340)
şi a lui Ieronim (340-420).
Dovezile interne care atestă această părere sunt legate de multiplele
asemănări lexicale dintre Epistola Sf. Iacov şi discursul lui Iacov din FA 15. În tot
Noul Testament, infinitivul cai,rein (chairein – „salutări”) apare într-un discurs
religios doar în Iac 1:1 şi în FA 15:23 (cea de-a treia apariţie este în discursul lui
42
Claudius Lisias - FA 23:26). Alte asemănări mai sunt date de folosirea termenilor
„preaiubiţi” (Iac 1:16, 19; 2:5; FA 15:25), „suflete” (Iac 1:21; FA 15:24), „a
cerceta” (Iac 1:27; acelaşi verb, evpiske,ptomai, este tradus în FA 15:14 prin „a-şi
arunca privirile”) şi „a se întoarce” de la păcat la Dumnezeu (Iac 5:19–20; FA
15:19).

3. Destinatarii epistolei

Iacov a scris epistola pentru „cele douăsprezece seminţii care sunt

împrăştiate”. Expresia „cele douăsprezece seminţii” aminteşte de istoria lui Israel.
Cuvântul  (împrăştiere) cuprinde totalitatea iudeilor emigraţi din
Palestina după distrugerea Regatului de Nord de către asirieni în 721-722 î.hr.
Teologii ortodocşi români sunt de părere că primii cititori ai epistolei au fost iudeii
încreştinaţi din afara Palestinei.
În Noul Testament, termenul  mai are şi alte sensuri. De
exemplu, în Ioan 7:35, el are un înţeles pur geografic (ţinutul unde emigraseră
evreii. Este vorba despre cei răspândiţi printre greci). În felul acesta, Epistola lui
Iacov se prezintă şi ca o scriere circulară, trimisă de la prima Biserică din Ierusalim,
bisericilor creştine răspândite în lumea romană.

4. Data şi locul scrierii

Există două opinii majore în privinţa datei la care a fost scrisă epistola. Unii
exegeţi (mai ales cei ortodocşi) consideră că ea a fost scrisă puţin înainte de
martirajul lui Iacov, adică prin anul 60 d.Hr. Argumentele acestei teze sunt, însă,
puţine. Se spune că epistola nu degajă acel zel înfocat ce caracteriza biserica
primară, deci destinatarii nu pot fi noi convertiţi. Se pare că apostolul Iacov are
multă autoritate faţă de biserici, ceea ce nu se putea realiza într-un timp foarte scurt.
Referirile la persecuţie se potrivesc mai bine unei date ceva mai târzii.
G. Kittel, Bruce Wilkinson, Thomas Nelson şi alţi teologi biblici apără teza
potrivit căreia Epistola lui Iacov este cea mai veche scriere păstrată în canonul
Noului Testament datată între 44-49 d.Hr. Argumentele acestui punct de vedere par
a fi mai logice şi mai solide din perspectivă istorico-teologică:
▪ Organizarea şi disciplina bisericii sunt într-o fază primară.
▪ Creştinii încă se adunau la sinagogă (2:2).
▪ Nu se fac referiri specifice la creştinii proveniţi dintre păgâni şi nici la
controverse iudeo-creştine.
▪ În afară de referirile la persoana lui Hristos, Iacov nu are o teologie
prea dezvoltată, iar creştinismul era încă discutat în termenii
mesianismului iudaic.
▪ Chiar şi aluziile la învăţătura lui Hristos sunt diferite de cele din
evanghelii şi din epistolele pauline din punct de vedere lexical.
▪ Iacov nu face nici o referire la conciliul din Ierusalim din Fapte 15 (49
d.Hr.).
▪ Locul scrierii este, bineînţeles, Ierusalimul, unde Iacov a activat ca
episcop al Bisericii.

43
5. Caracteristici teologice ale epistolei

a) Răbdarea necazurilor
În iudaismul Vechiului Testament, suferinţa era legată de păcat (atât
individual, cât şi colectiv); YHWH a fost ofensat, aşa că persoana suferea până când
ofensa era ispăşită. Pe de altă parte, persoana cinstită trebuia să aibă numai succes
în viaţă, chiar dacă uneori atingea acest succes în urma unei perioade mai dificile
(Iosif).
Apoi, mai ales în perioada exilului, iudaismul a devenit conştient că suferinţa
este adesea soarta celor drepţi şi astfel e înrădăcinată nu în păcatul personal, ci în
realităţi spirituale mult mai profunde. În acest sens, sunt amintite suferinţa lui Iov şi
încercare lui Avraam. Apare, aşadar, argumentată clar învăţătura potrivit căreia
Dumnezeu „nu ispiteşte pe nimeni”. Suferinţa primeşte o semnificaţie pozitivă,
deoarece prin ea sunt puşi la încercare cei drepţi, care vor ieşi din ea cu mai multe
virtuţi şi, deci, vrednici de mai multe răsplătiri.

b) Problema sărăciei şi a smereniei

Avem de a face cu cîteva categorii de săraci, cunoscuţi în comunitatea lui
Iacov: văduvele şi orfanii, aflaţi într-o situaţie pentru care nimeni nu era vinovat;
erau apoi cei lipsiţi, victimele patronilor care îi privau de drepturi şi salarii; este
posibil să mai fi existat şi cei săraci, care nu aveau nici un drept legal (din cauza
robiei, descendenţei umile etc.). Totuşi, aceşti oameni sunt prezentaţi ca unii care se
încred în Dumnezeu pentru ajutor, astfel încât sărăcia lor ar putea fi identificată cu
sărăcia în duh din Mt. 5:3. Religia curată este aceea care mobilizează la
întrajutorarea acestora.
Tendinţa unora de a evita împlinirea datoriei morale faţă de cei săraci este
denunţată în pasaje ca 1:22–25. În 1:26, ni se spune că exprimarea verbală a
compasiunii faţă de cei lipsiţi, fără a întreprinde ceva în folosul lor este o
aotuînşelare. Această idee este explicată mai detaliat în 2:2–4 şi în 2:15–16, unde un
astfel de comportament este semnul unei credinţe moarte.

c) Înţelepciunea
Înţelepciunea de sus trebuie căutată şi cerută (1:5) cu încrederea că
Dumnezeu o va da „cu mână largă şi fără mustrare”. Totuşi, Iacov nu transmite
iluzia că înţelepciunea de sus asigură o viaţă plină de succese în ochii lumii şi fără
dificultăţi
O altă dovadă a înţelepciunii este modul în care creştinul se raportează la
propria sa viaţă. Fraza reprezentativă pentru teologia lui Iacov, în această privinţă,
este „Dacă va vrea Domnul...” Voia lui Dumnezeu trebuie să guverneze deciziile şi
planurile de viitor. Contextul în care a fost enunţată era acela al lipsei de evlavie a
unor comercianţi.

d) Perfecţiunea
La Iacov, perfecţiunea nu înseamnă absenţa defectelor. Concepţia lui despre această
virtute provine din Vechiul Testament, adică depinde de modul practic de raportare
la poruncile lui Dumnezeu. Desăvârşirea nu înseamnă doar acceptarea unui crez
(2:19) şi nici o stare emoţională (2:16-16). Credinţa este perfecţionată de fapte
(2:22) şi de răbdarea dovedită în suferinţe (1:3-4). Legea de conduită desăvârşită
este aceea a manifestării practice a iubirii pentru semeni (1:25-27; 2:8-10).

44
6.2. PRIMA EPISTOLĂ A LUI PETRU
1. Autorul epistolei

Scriitorul se prezintă în textul epistolei ca fiind Petru, ceea ce este foarte

important. Le fel de semnificativ este şi faptul că scriitorul se autolocalizează „în
Babilon”. Dacă avem de-a face cu o denumire metaforică sau chiar cu locurile
Babilonului istoric nu ştim cu siguranţă, dar, în mod sigur, această exprimare era
înţeleasă de destinatari. Aşadar, autorul nu era un necunoscut pentru ei.
Apostolul se consideră un martor al patimilor Mântuitorului, care face parte
din ierarhia Bisericii primare (5:1), iar legătura sa cu Marcu şi Silvan (5:12,13) – pe
care îi numeşte ucenicii săi – ne arată că făcea parte din grupul apostolic. Există
mari asemănări între ideile şi termenii din epistolă şi cuvântările Sf. Petru din
Faptele Apostolilor (2:14-39; 10:34-43).
Unii critici au formulat obiecţii bazate pe faptul că limba greacă corectă în
care este scrisă epistola nu ar putea să aparţină Sf. Petru, un galileean care vorbea
numai limba aramaica. Să nu uităm, însă, că epistola i-a fost dictată lui Silvan, care
probabil stăpânea această limbă foarte bine.

2. Data scrierii epistolei

Pentru toţi cei ce văd în Petru scriitorul acestei epistole, data redactării
oscilează între anii 60 şi 64, căci în acest interval s-ar putea explica cel mai bine
prezenţa simultană a lui Petru, Marcu (5:13) şi Sivan (5:12) la Roma. Aceasta
presupune ca epistola să fi fost scrisă cu puţin timp înainte de persecuţia dezlănţuită
de Nero.

3. Scopul epistolei

După cum li se adresează Petru, destinatarii treceau prin persecuţie. Robert

van Voorst observă faptul că nu se face nici o referire la o persecuţie oficială, iar
persecuţia nu apare ca fiind inevitabilă pentru orice credincios (3:13-14). Ea apare
sub forma unor reacţii sociale de respingere şi ostracizare personale, iar în cazul
sclavilor – pedepse nedrepte (1:6-7; 2:12, 20; 3:14-17; 4:4, 12-16; 5:9). Acest lucru
era cu atât mai dificil, cu cât societatea romană se pretindea a fi bazată pe standarde
etice înalte. În aceste condiţii, epistola are două scopuri:
a) scriitorul intenţionează să le arate destinatarilor că fac parte din poporul lui
Dumnezeu, astfel dând sens răbdării lor în persecuţie.
Viitorul lor era sigur. Ei aveau o moştenire pe care nimeni nu le-o putea
confisca, iar adevărata lor casă este în Împărăţia lui Dumnezeu. Petru vrea să
compenseze pierderea de statut social cu care ei se confruntă acum în raport cu
precedenta lor experienţă non-creştină şi pe care o trăiesc mai ales prin intermediul
experienţei persecuţiei. El o face insistând asupra înaltei demnităţi pe care o are în
ochii lui Dumnezeu statutul de credincios, ca şi asupra modelului lui Hristos, care,
după ce a suferit, stă la dreapta lui Dumnezeu, ţinând în supunere puterile lumii
(3:22).
b) în al doilea rând, Petru îi îndeamnă să nu dea alt prilej de persecuţie,
decât faptul că erau creştini. Dacă sufereau pentru că erau răufăcători, răbdarea lor
nu aducea nici un câştig spiritual (4:15-16). Petru îi cheamă, deci, la o viaţă

45
exemplară, îndeplinindu-şi astfel datoria de creştini faţă de societatea în mijlocul
căreia trăiau (2:12; 3:16).

4. Teologia epistolei

a) Revelaţia lui Hristos

„Arătarea lui Isus Hristos” (1:7, 13) în zilele din urmă înseamnă pentru
poporul său apariţia „mântuirii” (1:5), şi a „slavei” (4:13; 5:4). Dar, încă de pe
acum, ei împărtăşesc această glorie (5:1). Chiar dacă nu poate fi percepută prin
simţurile fizice, această glorie este prezentă în viaţa credinciosului chiar şi în
circumstanţele cele mai dificile, atunci când este insultat pentru credinţa sa (4:14).
Creştinii se vor bucura atunci când îl vor vedea pe Hristos (1:8; cf. 4:13b), dar, până
atunci trebuie să se bucure de priviliegiul de a-L urma pe Hristos prin suferinţă
(4:13). În acest timp, moştenirea lor „nestricăcioasă şi neîntinată” este „păstrată în
ceruri” (1:4). Datorită faptului că Hristosul ceresc este deopotrivă şi în inimile lor,
ei au posibilitatea să „sfinţească” pe El în inimile lor ca Domn (3:15).

b) Mântuirea prin Hristos

Ceea ce îl deosebeşte pe Petru de Pavel este modul de folosire a noţiunii de
imitatio Christi. Drumul lui Hristos de la suferinţă către înviere şi în final către cer
este drumul pe care şi creştinii trebuie să-l urmeze (2:21–23).
În cele mai multe din textele petrine, mântuirea este prezentată sub aspectul
ei viitor. Este etapa finală a lucrării soteriologice manifestată de puterea lui
Dumnezeu, care îşi protejează poporul, îi face dreptate şi îl ia la Sine.
Caracteristică lui Petru este prezentarea Mântuitorului nu ca o jertfă pasivă,
ci ca o jertfă activă ce a purtat păcatele (2:24). În 1Petru, păcatul nu este pur şi
simplu ispăşit şi iertat, ci este purtat pe cruce şi lăsat pentru totdeauna acolo.
O importanţă deosebită este acordată învierii lui Hristos. Doar înviindu-L pe
Isus din morţi, Dumnezeu i-a „născut din nou” pe creştini şi le-a dat „o nădejde vie”
(1:3), iar ritualul botezului are sens doar datorită învierii (3:21). Scopul învierii lui
Hristos este ca întotdeauna „credinţa şi nădejdea noastră să fie în Dumnezeu”
(1:21).

c) Etica şi mântuirea
Etica pe care o presupune soteriologia petrină este uşor accesibilă după
analiza acesteia din urmă, deoarece ea este relevată tot prin noţiunea de imitatio
Christi. Un alt motiv pentru care poate fi uşor înţeleasă este şi faptul că ea poate fi
rezumată prin noţiunea de „a face bine” (; 2:15, 20; 3:6, 13, 17;
4:19). Formularea negativă a acestei concepţii este „a nu păcătui” (2:1, 11; 3:10;
4:1–2).
Trebuie observat, de asemenea, faptul că Petru pune accentul pe „a face
binele”, şi nu pe „a fi bun”. Perspectiva soteriologică petrină se apropie de cea a lui
Iacov prin aspectul progresiv şi practic. Mântuirea se capătă crezând în Hristos
(1:8, 21; 2:7), dar, în aceeaşi măsură şi crescând (2:2), apropiinddu-ne de El (2:4) şi
urmându-L (2:21).

46
A DOUA EPISTOLĂ A LUI PETRU
1. Autenticitatea epistolei 2Petru

Între cele două epistole petrine putem stabili câteva legături tematice. (1)
Ambele epistole tratează subiectul revenirii Mântuitorului. În 2Petru găsim descrisă
o zi a judecăţii, în care lumea va fi distrusă prin foc (2Pet. 3:7), iar cititorii trebuie
să se comporte într-un anumit mod pentru a avea un alt destin. În 1Petru ni se spune
că mântuirea care ne aşteaptă nu va întârzia să apară la sfârşitul veacului (1Pet. 1:5),
iar Marele Păstor al turmei se va arăta pentru a dărui cununi eterne şi glorioase celor
merituoşi (1Pet. 5:4). Tot în 1Petru suntem chemaţi la vigilenţă spirituală în vederea
apropierii sfârşitului tuturor lucrurilor (1Pet 4:7). (2) Salvarea lui Noe de la potop
este o altă temă comună celor două epistole. 2Petru aminteşte despre cruţarea lui
Noe de către Dumnezeu (2Pet. 2:5) şi despre faptul că lumea a fost în vechime
nimicită prin apă (2Pet. 3:6–7). La acelaşi episod se face referire şi în 1Pet. 3:19–
21, şi anume că Hristos a predicat oamenilor de atunci prin Noe. 2Pet. 2:5 îl descrie
chiar pe Noe ca fiind un predicator (κῆρυξ, kerux) al neprihănirii, ceea ce arată
unitatea de gândire a autorului celor două epistole şi, deci, faptul că au fost scrise de
aceeaşi persoană – Sfântul Apostol Petru. Tot în cadrul eshatologiei celor două
epistole mai întâlnim şi ideea îndelungei răbdări a lui Dumnezeu, „pentru ca toţi să
vină la pocăinţă (2Pet. 3:9, 15), răbdare care îi aştepta şi pe contemporanii lui Noe
să se întoarcă la Dumnezeu (1Pet. 3:20). (3) Ultima legătură tematică pe care o
evidenţiem este cea privitoare la profeţie. În 2Pet. 1:21 se afirmă că nici o profeţie
nu a fost enunţată prin voinţa oamenilor, ci prin Duhul Sfânt care i-a inspirat. În
1Pet. 1:10–11 se vorbeşte despre profeţii care au prevestit prin acelaşi Duh jertfa lui
Hristos şi gloria care i-a urmat. Rezultă, aşadar, că epistola 2Petru fost scrisă de
Sfântul Apostol Petru.

2. Data şi contextul scrierii

Este aproape unanim acceptat că în 3:1 se face aluzie la 1Petru, în condiţiile

în care aceasta era a doua epistolă pe care Petru le-o scria. Acestea fiind spuse,
înţelegem că apostolul scrie aceloraşi destinatari din Asia Mică, chiar dacă salutul
general din 1:1 ar putea sugera o audienţă mai numeroasă. Petru a scris această
epistolă pentru a combate învăţăturile eretice, care erau cu atât mai periculoase cu
cât apăreau din mijlocul bisericilor. Aceşti învăţători falşi perverteau doctrina
justificării şi promovau un mod de viaţă rebel şi imoral.
Această epistolă a fost scrisă cu puţin timp înainte de moartea apostolului
(1:14), probabil din Roma. Martirajul său a avut loc între 64 şi 66. Se presupune că
dacă Petru ar fi fost în viaţă prin anul 67, când Pavel a scris Epistola a doua către
Timotei, în timpul celei de-a doua detenţii romane, l-ar fi menţionat şi pe el.

2. Tema şi scopul epistolei

Subiectul central al epistolei îl constituie contrastul dintre cunoaşterea şi

practicarea adevărului pe de o parte şi învăţătura şi comportamentul false. Această
epistolă a fost scrisă pentru a-i avertiza pe creştini cu privire la viclenia lucrării
învăţătorilor falşi, astfel încât să nu fie „târâţi de rătăcirea acestor nelegiuiţi” (3:17).

47
 A mai fost scrisă şi pentru a-i îndemna pe credincioşi să crească „în harul şi
în cunoştinţa Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos” (3:18), deoarece
maturizarea este apărarea cea eficientă împotriva falsului spiritual.
Un alt scop al acestei epistole a fost acela de a le reaminti destinatarilor
elementele de bază ale trăirii creştine de la care nu trebuiau să devieze (1:12–13;
3:1–2), mai ales siguranţa revenirii Domnului cu putere şi judecată.

3. Caracteristici teologice ale epistolei

a) Cunoaşterea lui Hristos

În 1:2 avem expresia „ἐν ἐπιγνώσει τοῦ θεοῦ καὶἸησοῦ τοῦ κυρίου ἡμῶν”,
în cunoaşterea lui Dumnezeu şi a Domnului nostru Isus Hristos. Diferenţa de
înţeles dintre termenii  şi ἐπιγνώσει (a recunoaște ceva, confirmare) a fost
mult discutată. Cel mai adesea s-a constatat că nu poate fi vorba de o diferenţă
esenţială, după cum şi verbele corespondente,  şi ἐπιγινώσκω (a
confirma) sunt folosite interschimbabil. Totuşi, modurile de cunoaştere la care ele
se referă sunt puţin diferite.
Folosirea lui  în 2Petru dovedeşte clar că semnificaţia lui este aceea
de cunoaştere instantanee a lui Dumnezeu ca rezultat al convertirii (Bultmann). În
schimb, termenul  (cunoștință, cunoaștere), cel puţin aşa cum îl foloseşte
Petru, se referă la cunoştinţa care se obţine şi se dezvoltă pe parcursul vieţii creştine
(1:5, 6; 3:18).

b) Revenirea lui Hristos

Scopul materialului eshatologic al epistolei este stabilit chiar de scriitorul ei
şi constă în păstrarea vigilenţei spirituale a destinatarilor, prin împrospătarea
acestor lucruri în memoria lor (3:1; 1:13). Capitolul 3, cel mai „temporal” din toată
epistola, conţine cele mai multe adevăruri despre parusia (termen folosit în 3:4, 12)
şi se opune înşelătorilor care neagă acest eveniment. Totuşi, până la urmă, ziua
consumării evenimentului aşteptat va veni, iar Dumnezeu va crea un nou cosmos
(3:10–13). Având în vedere modul în care eshatologia studiază aceste evenimente,
Petru nu specifică unde este locul mileniului în funcţie de acest eveniment (sau dacă
este un eveniment sau sunt două). Singura aluzie la un astfel de concept este 3:8.
În lumina acestor adevăruri, Petru îşi îndeamnă cititorii să trăiască în
sfinţenie, evlavie şi vigilenţă (3:14–18).

48
6.3. PRIMA EPISTOLĂ A LUI IOAN
1. Autorul epistolei

Autorul nu-şi dă numele niciodată în epistola aceasta. În a doua şi a treia

epistolă, care au acelaşi autor, el se numeşte simplu presbiterul, ceea cee nu ne dă
nici o relaţie suplimentară despre identitatea sa. Totuşi, chiar de la începutul sec. al
2-lea, tradiţia este unanimă pentru a clasa această scrisoare printre Sfintele Scripturi
şi a o atribui lui Ioan. Policarp, discipolul său imediat (69-155), precum şi Papias,
tovarăşul său şi codiscipol, o citează ca fiind scrisă de învăţătorul lor. Toţi părinţii
bisericii din sec. al 2-lea confirmă această atribuire.
Autorul se prezintă el însuşi ca un martor ocular al vieţii lui Isus(1:1; 4:14).
El aminteşte învăţăturile Domnului Isus (2:25; 3:11, 13, 16, 23) şi vorbeşte ca unul
care se bucură de o deplină autoritate în sânul bisericii (4:6). O asemenea autoritate
ar fi imposibil de atribuit unei persoane alta decât un apostol. Pe de altă parte,
asemănările în ceea cee priveşte vocabularul, stilul şi ideile dintre această epistolă şi
Evanghelia după Ioan sunt atât de frapante, încât marea majoritate a specialiştilor le
atribuie aceluiaşi autor. Unii dintre aceştia numesc ca posibil autor pe un oarecare
Ioan presbiterul, bărbat care apare în Istoria ecleziastică a lui Eusebiu (III.39.4).
Dar, existenţa acestui personaj este foarte problematică, ea datorându-se poate unei
greşeli de stil a lui Papias, pe care Eusebiu a interpretat-o eronat.

2. Destinatarii epistolei

Epistola nu conţine nici adresă, nici salutări. Ar putea fi vorba de o scrisoare

sau de o omilie scrisă. Autorul face apel la o situaţie istorică bine precizată (2:19).
De 13 ori el le spune: „vă scriu” sau „v-am scris”. Astfel, relaţia dintre eu şi voi este
bine stabilită. Scrisoarea se adresează unei biserici sau, mai degrabă, unui grup de
biserici pe care Ioan le cunoştea bine şi care erau ameninţate de un pericol real.
Probabil că a fost vorba de bisericile din provincia Asia, unde tradiţia creştină
situează în unanimitate activitatea apostolului din ultimii ani ai vieţii sale. Oricum,
destinatarii epistolei sale erau credincioşi (2:12-14, 19; 3:1; 5:13). Proveneau ei
dintre evrei sau dintre păgâni? Comparând pasajele din 2:22 şi 5:21 înclinăm să
credem că este vorba şi de unii şi de alţii, mai ales dacă ultimul pasaj se referă la
idoli în sensul propriu al cuvântului.

3. Data redactării

Potrivit mărturiei lui Ireneu şi a lui Clement din Alexandria, apostolul Ioan ar
fi scris această epistolă spre sfârşitul vieţii sale, între anii 85 şi 95, după ce îşi
scrisese evanghelia, şi anume pe vremea când îşi făceau apariţia primele forme ale
gnosticismului.

4. Locul şi ocazia redactării

După afirmaţiile părinţilor bisericii, epistola aceasta ar fi fost scrisă la Efes şi

ar fi fost adresată bisericilor din provincia Asia, pe care Ioan le cunoştea foarte bine.
Oricum, în regiunea respectivă a fost citată pentru prima dată.

49
 Deducem, mai cu seamă din prima epistolă, că destinatarii Sfântului Apostol
Ioan se împărţeau în trei mari categorii: exista un grup de credincioşi care păstrau o
hristologie echilibrată, adică aveau o concepţie corectă despre cele două naturi ale
Mântuitorului. Înţelegem apoi că exista categoria celor proveniţi în majoritate dintre
evrei şi care, probabil, puneau accent mai mult pe omenitatea lui Hristos,
ignorându-I dumnezeirea. Stephen S. Smalley presupune că aceştia erau influenţaţi
de mişcările ebionite. A treia categorie de destinatari s-ar părea că o formau cei
proveniţi mai ales dintre păgâni şi care, influenţaţi de doctrina pregnostică a lui
Cerinthus, contestau omenitatea Mântuitorului Isus.
Nu este exclus, aşadar, ca Evanghelia Sfântului Ioan să fie scrisă având în
vedere în principal a doua categorie de credincioşi, deoarece se dovedeşte clar
dumnezeirea Mântuitorului, iar Epistola Întâi să se adreseze mai cu seamă celei de-
a treia categorii, deoarece se vorbeşte mai mult despre omenitatea Domnului
Hristos. Cu timpul, în cadrul comunităţilor ioaneice conflictul dintre ultimele două
grupuri de creştini s-a acutizat, fapt pentru care Sfântul Apostol Ioan dedică o bună
partea din prima sa epistolă temei iubirii frăţeşti.

5. Conţinutul epistolei

a) Hristologia epistolei 1Ioan

Doctrina despre persoana şi lucrarea Mântuitorului este una foarte importantă
în scrierile ioanine, din cauza pericolului ereziilor hristologice care începeau să
apară, cea mai periculoasă la vremea respectivă dovedindu-se a fi docetismul
(gnosticismul). De aceea, în 1Ioan avem o hristologie foarte echilibrată între
omenitatea Domnului Hristos şi dumnezeirea Lui.
De douăzeci şi unu de ori în 1Ioan Domnul Isus este numit „Fiul”. Mai este
numit apoi „Cuvântul vieţii” (1:1) şi se precizează că Fiul este viaţa „care era la
Tatăl şi care ne-a fost arătată” (1:2). Apostolul foloseşte aceste titluri hristologice cu
referire la dubla natură a lui Hristos, pentru a dovedi că Isus cel istoric era Fiul lui
Dumnezeu. În 1Ioan 5:20 avem o afirmare directă a dumnezeirii Mântuitorului, El
fiind declarat „Dumnezeul adevărat şi viaţa veşnică”. Isus a fost, de asemenea, fără
păcat (3:5), de aceea El a putut să facă ispăşirea păcatelor întregii lumi (1Ioan 2:2;
4:10), să nimicească lucrările diavolului (1Ioan 3:8), totul prin jertfirea trupului Său
(1Ioan 5:6).
Sacrificiul Fiului a fost o dovadă a iubirii Tatălui (1Ioan 4:9–11) pentru
omenirea păcătoasă, însă această lucrare a fost posibilă datorită faptului că Isus a
luat cu adevărat un trup uman (1Ioan 1:1–3). Această doctrină a întrupării
Mântuitorului este atât de importantă încât poate fi folosită ca un test pentru
deosebirea profeţilor şi a învăţătorilor falşi de cei autentici (4:1–3). Orice creştin
sănătos în credinţă trebuie să fie convins de faptul că Hristos a fost pe deplin om şi
pe deplin Dumnezeu, în acelaşi timp.

b) Doctrina despre păcat în 1Ioan

În 1Ioan 3:8 Apostolul spune că sursa păcatului este diavolul, „căci diavolul
păcătuieşte de la început”. Aceasta este o referire la episodul din Eden (Gen 1-3) şi
la activitatea diavolului de după aceea (vezi de asemenea Ioan 8:44; 1Ioan 3:12). Se
mai înţelege şi faptul că păcatul permanent din viaţa unei persoane este dovada că
cel rău îi domină viaţa, iar victoria împotriva păcatului este, de fapt, victoria
împotriva diavolului însuşi. Afirmaţia că „toată lumea zace în cel rău” (5:19) arată

50
că toţi cei din lume se află sub această dominaţie malefică. Orice om are, însă, şansa
mântuirii, deoarece jertfa lui Hristos a fost adusă pentru ispăşirea păcatelor întregii
lumi (2:2). În prima sa epistolă, Sfântul Apostol Ioan distinge, totuşi, două feluri de
păcat. Există păcat accidental, care poate fi comis neintenţionat chiar şi de
credincioşi (2:1) şi păcat ca mod de viaţă sau permanent (1Ioan 3:8). Apostolul
subliniază această diferenţă în versete ca 1Ioan 3:9; 5:18.

6. Scopul epistolei

Dacă apostolul se simte obligat să amintească aceste elemente fundamentale

ale credinţei creştine cititorilor, este din pricină că au apărut oameni care le negau şi
care au început să desfăşoare o activitate subversivă prin biserici. Unii dintre aceştia
erau pregnosticii, ale căror urme au fost descoperite în cercurile evreieşti, păgâne şi
creştine încă din primul veac şi care încercau să combine, într-un vast sistem
sincretist, elemente filosofice, evreieşti şi creştine. Chiar din clipa când creştinismul
a pătruns în mediul păgân, el a trebuit să înfrunte acest pericol (a se vedea 1Cor.
6:12; 8:1-2; 10:23). Apostolul Pavel i-a prevenit de mai multe ori pe creştinii din
provincia Asia contra pătrunderii acestor filosofi (Col. 2:8-9; 1Tim 4:1-2; 2Tim.
2:16, 23). El i-a cerut lui Timotei să supravegheze biserica din Efes şi pe bătrânii
acesteia (1Tim 1:3; 4:11; 5:17-22). După moartea lui Pavel, Ioan s-a stabilit la Efes.
Ioan ne indică el însuşi motivele care l-au determinat să scrie aceast
scrisoare: „Vă scriu aceste lucruri pentru ca bucuria voastră să fie deplină” (1:4),
„ca să nu păcătuiţi” (2:1), „în vederea celor ce caută să vă rătăcească” (2:26), „ca să
ştiţi că voi, care credeţi în Numele Fiului lui Dumnezeu, aveţi viaţa veşnică” (5:13).
Aşadar, scopul apostolului este împătrit:
Să le facă o bucurie copiilor săi spirituali şi să se bucure împreună cu ei de
părtăşia frăţească (1:4). El le mai spune: „ce am văzut şi ce am auzit, aceea vă
vestim şi vouă, ca şi voi să aveţi părtăşie cu noi. Şi părtăşia noastră este cu Tatăl şi
cu Fiul său Isus Hristos” (1:3). Eroarea şi păcatul întrerup întotdeauna comuniunea
noastră cu Dumnezeu şi cu ceilalţi credincioşi. Vestirea adevărului – dacă aceasta
este urmată de ascultare – restabileşte comuniunea. Bucuria este tocmai rodul
acestei comuniuni şi totodată semnul său distinctiv şi scopul ei. Ioan a învăţat aceste
lucruri de la Domnul şi Învăţătorul lui (Ioan 15:11; 16:24).
Să prevină rătăcirea lor din punct de vedere moral: „ca să nu păcătuiţi”
(2:1). Creştinii riscau să fie amăgiţi de învăţătura şi exemplul celor ce pretindeau că
se află în părtăşie cu Dumnezeu şi, în acelaşi timp, trăiau în păcat.
Să-i pună în gardă pe creştini cu privire la pericolele care îi pândeau: „v-am
scris aceste lucruri în vederea celor ce caută să vă rătăcească” (2:26). „Copilaşilor,
nimeni să nu vă înşele” (3:7). Proorocia pe care le-a adresat-o apostolul Pavel
bătrânilor din capitala provinciei Asia s-a realizat întocmai (FA 20:29-30; 2Tim.
4:3-4). Numeroşi „lupi răpitori” au făcut ravagii în turma lui Dumnezeu. Ioan îi
caracterizează: Prin natura lor – prooroci falşi (4:1); prin influenţa lor – amăgitori
(2Ioan 7); şi prin învăţătura lor – antihrişti (2:18; 4:3). Apostolul combate
afirmaţiile lor şi subliniază adevărurile care se opun tezelor lor.
Să-i edifice pe credincioşi prin învăţătura adevărului: „ca să ştiţi” (5:13).
Scopul epistolei nu este doar unul polemic, ci şi edificator. Cuvintele a cunoaşte şi
a şti apar foarte des. Adevărata cunoştinţă este antidotul cel mai sigur şi mai eficient
împotriva amăgirii şi a erorii. De aceea, apostolul vrea să-i întărească pe credincioşi,
sporindu-le bucuria (1:4), îndrumându-i pe calea sfinţeniei (2:1) şi asigurându-i de

51
darul vieţii veşnice (5:13). Pentru a atinge această ţintă, el le reaminteşte mesajul pe
care ei l-au auzit „de la început” (2:7, 24; 3:11) şi le dă nişte indicii care să le
permită a distinge între adevăr şi eroare.
Wescott a rezumat într-o formulă foarte interesantă scopul urmărit de Ioan în
evanghelie şi în prima lui epistolă: „Evanghelia vrea să demonstreze că Isus este
Hristosul, epistola caută să arate că Hristos este Isus”.

A DOUA EPISTOLĂ A LUI IOAN

1. Autorul epistolei

Mărturiile datând din primele veacuri sunt mai puţine (în comparaţie cu cele
privind prima sa epistolă), deoarece conţinutul ultimelor două nu se pretează a fi
citat în alte scrieri. Totuşi, începând cu secolul al II- lea, a doua epistolă este
pomenită de Ireneu cu menţiunea că a fost scrisă de Ioan, apostolul Domnului (Adv.
Haer. I, XVI, 3; III, XVI, 8).
În sec. al III-lea, Clement din Alexandria, Origen şi Tertulian cunoşteau
foarte bine mai mult de una din scrierile lui Ioan. Sinoadele din Cartagina şi
Laodicea le declară canonice şi autentice.

2. Destinatarii epistolei

Destinatara epistolei 2Ioan este  , ceea ce se poate traduce

prin aleasa doamnă sau prin doamna Eklecta.  este femininul de la κύριος
– domnul, adică un titlu de onoare, de curtoazie, care se regăseşte pe papirusuri, la
începutul scrisorilor adresate unor femei.
Apostolul adresează scrisoarea sa unei mame dintr-o familie creştină, unei
doamne (din fruntea unei grupări creştine) sau foloseşte sintagma în sens figurat
pentru a desemna o biserică? Părerile sunt împărţite. Unii consideră că ar trebui să
luăm cuvintele în sens literal, de vreme ce nu se pot avansa nişte argumente destul
de puternice care să infirme această interpretare. Totuşi, majoritatea teologilor
biblici înclină spre semnificaţia simbolică. Din ce cauză?
▪ Formula de adresare sugerează o biserică. Adjectivul „aleasă” este
plasat înaintea substantivului, deci accentul cade pe acesta. Ori, în
greceşte, acest adjectiv provine din verbul ἐκλέγομαι - a alege, a
cărui etimologie îl înrudeşte cu termenului ἐκκλησία – biserică.
▪ Epistola nu conţine nici nume, nici caracteristici individuale. Eclecta
nu este un nume feminin cunoscut. Spre deosebire de epistola 3Ioan,
apostolul nu dă nume nici destinatarei, nici copiilor ei.
▪ „Doamna” pare să fie cunoscută şi iubită de toţi creştinii (v. 1). O
asemenea observaţie se înţelege mai uşor dacă ea se raportează la
biserică.
▪ Ar fi ceva foarte natural ca apostolul să reamintească membrilor unei
biserici (mai degrabă decât membrilor unei familii) porunca pe care
aceştia au învăţat-o de la început (v. 6).

52
 ▪ Salutul final (v. 13) este mai explicabil dacă îl socotim ca provenind
de la membrii unei alte biserici, şi nu de la nepoţii „doamnei”, la care
ar fi locuit apostolul.
▪ Avertismentul referitor la falşii învăţători, care constituie, de fapt,
esenţialul scrisorii, vizează mai degrabă o biserică decât o familie.
▪ Adresarea este, într-adevăr, la singular, dar majoritatea verbelor se
află la pers. 2 plural.
▪ Personificarea poporului lui Dumnezeu sau a locuitorilor
Ierusalimului sub trăsăturile unei femei (fiica Sionului – Ier. 6:2) era
un procedeu obişnuit la profeţii Vechiului Testament, procedeu pe
care îl găsim şi în Noul Testament (Ef. 5:29-30; 1Pet. 5:13).
▪ Această formă de adresare poate fi considerată şi o măsură de
prudenţă impusă de o perioadă de persecuţii în cazul în care scrisoarea
ar fi căzut în mâinile duşmanilor bisericii, pentru a nu expune o
comunitate locală unor cercetări care s-ar fi putut lăsa cu nişte
consecinţe nefavorabile.

3. Data şi locul redactării epistolei

Numeroşi cercetători înclină spre o dată care se apropie de anul 87. se

presupune că epistola a fost scrisă, ca şi 1Ioan, la Efes şi a fost adresată unei biserici
din Asia Mică.

4. Conţinutul şi scopul epistolei

Falşii profeţi părăsiseră biserica (1Ioan 2:19-20) pentru a forma un grup

aparte. La data respectivă ei trimiteau predicatori itineranţi în diferite biserici pentru
a răspândi învăţătura lor (2Ioan 7). Apostolul îi avertizează pe copiii săi spirituali să
nu-i primească (v. 10) pentru a nu contribui la răspândirea ereziei (v. 11).
Această epistolă este valabilă şi astăzi pentru a ne preveni împotriva unor
„virtuţi” practicate din raţiuni nesincere. Apostolul Ioan ne avertizează că o primire
călduroasă a celor care propagă doctrine ce subminează temelia credinţei noastre ne
poate duce pierderea răsplătirii cereşti (v. 8) şi să ne facă răspunzători de roadele
otrăvitoare ale ereziei (v. 11).
Pentru apostol, o atitudine intransigentă în domeniul adevărului nu este
nicidecum ireconciliabilă cu dragostea pe care el o recomandă în aceeaşi epistolă (v.
4-5).

53
A TREIA EPISTOLĂ A LUI IOAN
1. Destinatarii epistolei

3Ioan este adresată unui creştin cu numele Gaiu (Gaius), nume care
reprezintă forma grecească a lui Caius, unul din cele mai curente nume ale lumii
greco-romane. Al este un creştin bogat care şi-a consacrat bunurile sale în slujba
Domnului: casa lui este permanent deschisă pentru evangheliştii aflaţi în trecere (v.
5), care primesc de la el, în afară de găzduire, banii necesari pentru călătorie (v. 6).
Un nou grup de predicatori itineranţi, aflaţi probabil sub conducerea lui Dimitrie (v.
7, 12), erau în drum spre casa lui Gaiu. Drept scrisoare de recomandare, ei vor
aduce această epistolă din partea lui Ioan. Dat fiind marele număr de învăţători falşi
care circulau prin biserici, profitând de ospitalitatea creştinilor (vezi 1Ioan 4:1;
2Ioan 7), astfel de scrisori de recomandare se dovedeau a fi indispensabile.

2. Scopul epistolei

Gaiu a fost răsplătit cu laude pentru primirea solilor trimişi de Ioan, în vreme
ce Diotref nu a aprobat venirea lor şi nici nu a vrut să-i primească. Mai mult, pentru
a-i împiedica să exercite vreo influenţă asupra celorlalţi, el le-a interzis membrilor
bisericii sale să-i primească, sub ameninţarea cu excluderea din comunitate. Ioan îl
felicită pe Gaiu pentru că s-a opus acestui dictator clerical, aşteptând momentul
când va merge personal să-l tragă la răspundere pentru faptele sale (v. 10).
Exegeţii au văzut în Diotref pe unul dintre primii reprezentanţi ai
episcopatului monarhic. Se ştie că în sec. al II-lea, numărul episcopilor care voiau
să domine asupra bisericilor a crescut considerabil. Epistola aceasta ne permită să
aruncăm o privire fugitivă în viaţa bisericilor de la finele perioadei apostolice.
Erezia şi schisma sunt cele două nenorociri care ameninţau comunităţile creştine.
Lucrurile vor merge din rău în mai rău pe parcursul secolului următor. Doctrinele
false şi dezbinările se vor înmulţi după dispariţia ultimului apostol şi înainte de
fixarea canonului biblic.
Epistola aceasta ne aduce aminte de datoriile pe care le avem faţă de cei plecaţi
pentru Numele Domnului Hristos (v. 7), de sprijinul pe care trebuie să li-l acordăm,
ajutându-i cu bunurile noastre materiale pentru a asigura împreună cu ei răspândirea
Evangheliei (v. 8).

54
6.4. EPISTOLA LUI IUDA
1. Autorul epistolei

În condiţiile în care scriitorul se recomandă ca fiind „Iuda, rob al lui Isus

Hristos şi fratele lui Iacov” (1:1), înţelegem că el este Iuda, fratele Domnului Isus.
De obicei, identificare mai precisă a unei persoane, atunci când se recomanda, se
făcea după numele tatălui. Totuşi, Iuda o face după numele fratelui său, Iacov. Asta
înseamnă că Iacov era deja foarte cunoscut şi se bucura de autoritate suficientă
pentru a nu fi confundat.
Despre Iuda, fratele Domnului, ştim foarte puţin. Probabil el nu l-a urmat pe
Domnul în timpul vieţii Sale, dar a devenit credincios după învierea lui Hristos
(Fapte 1:14).

2. Structura literară

Există trei tipuri de material în Epistola lui Iuda: îndemnul (1-4 şi 20-25),
descrierea oponenţilor şi avertismentul. Ultimele două genuri se găsesc întreţesute
în paragraful 5-19. S-a creat multă confuzie în interpretarea acestei epistole din
cauză că nu s-a făcut corect distincţia între „oamenii neevlavioşi” din v. 4 şi
personajele din pasajul apocaliptic cuprins între v. 5 şi v. 19. Este clar faptul că în
Iuda este folosit mult material midrashic4, pentru a se face apel la credincioşie faţă
de Dumnezeu.
Urmărind structura epistolei, putem spune că versetele 1-4 au şi rolul unui
salut epistolar, specific corespondenţei elenistice. Versetele 3 şi 4 sunt introduse
prin formula de adresare „preaiubiţilor”, ca şi în v. 17 şi v. 20, pentru a arăta
tranziţia către un alt fel de material. Aceasta pentru că pasajul 3-4 precizează scopul
epistolei, iar pasajul 20-23 constituie, din perspectivă literară, punctul culminant al
epistolei.
Versetele 5-19 prezintă avertismentul care va îndrepta atenţia cititorului către
îndemnul din 20-23. Pasajul poate fi împărţit în două secţiuni: 5-16 ţi 17-19. În
prima dintre ele (5-16) Iuda foloseşte nişte exemple din Vechiul Testament şi din
literatura iudaică pentru a releva dezastrul spre care se îndreaptă calea
împotrivitorilor. Avem aici un exemplu de comentariu midrashic la anumite
evenimente descrise în Vechiul Testament, când unii au fost necredincioşi şi rebeli
faţă de Dumnezeu. Iuda face astfel legătura între rebeliunea lor şi rebeliunea unoara
dintre contemporanii săi, care completează numărul celor din trecut. În a doua
secţiune (17-19) scriitorul biblic prezintă această situaţie ca fiind iminentă. El îi
identifică pe „oamenii neevlavioşi” cu cei despre care apostolii i-au prevenit pe
creştini şi pe care nimeni nu trebuie să-i urmeze.

3. Sursele folosite în redactarea epistolei

Este evident faptul că Iuda nu a folosit doar scrieri iudaice cunoscute ca şi

canonice, ci şi cărţi apocrife şi pseudoepigrafe. Probabil că scriitorul a folosit texte
care să-i exprime cât mai bine convingerile, dar şi texte pe care destinatarii să le

4Midrash-ul este colecţie de comentarii omiletice evreieşti la anumite pasaje vechi-testamentale, în care
este folosită interpretarea alegorică şi ilustrarea prin legende.
55
considere convingătoare. Aşadar, el foloseşte pasaje din 1Enoh, Jubilee,
Testamentul lui Neftali şi 3Macabei. Referirile la rebeliune şi soarta celor care se
fac vinovaţi din vv. 5-7 par a fi preluate din Înţelepciunealui Sirah 16:6-14. Ceea ce
Iuda spune despre arhanghelul Mihail poate fi luat dintr-o legendă din Înălţarea lui
Moise.
Se observă uşor şi faptul că Iuda şi 2 Petru au pasaje foarte asemănătoare
(ex. 2Pet. 2:4-6 – Iuda 1:6-7) . Cercetarea tradiţională a mers pe ideea că Iuda s-a
inspirat din 2Petru, pe când cercetarea modernă argumentează tot mai convingător
că Petru s-a inspirat din Iuda. Se constată, de asemenea, că materialul comun este
diferit ca limbaj şi context de materialul evangheliilor sinoptice. Aşadar, acest
material poate proveni tot dintr-o sursă precum Sirah 16:6-14.

4. Data redactării epistolei

Epistola lui Iuda a fost datată de diferiţi cercetători între anii 50 şi sec. al II-
lea. Mulţi dintre aceştia au presupus că Iacov are de combătut, la fel ca alţi scriitori
nou-testamentali, un curent pregnostic. De aceea, sfârşitul sec. I li s-a părut data cea
mai potrivită, mai ales ţinând cont de v. 17, în prin care Iuda aminteşte perioada
apostolică, deja trecută.
Totuşi, genurile literare ale epistolei indică destul de clar un creştinism
timpuriu, influenţat încă de iudaismul apocaliptic. Aşadar, epistola a fost scrisă în
jurul anului 50, fiind una dintre cele mai timpurii scrieri ale Noului Testament.

5. Destinatarii epistolei

Nu putem face nici o deducţie pentru identificarea certă a destinatarilor.

Cuvintele de început (v.2-3) şi descrierea unor oponenţi arată că epistola a fost
scrisă, probabil unui grup de comunităţi aflate într-o situaţie critică, sub ameninţarea
acestor „oameni neevlavioşi”. Atât identitatea autorului, cât şi natura iudaică a
argumentaţiei indică spre destinatari creştini dintre evrei.

6. Mesajul epistolei

Aşa cum este menţionat şi în introducerea cărţii, scopul principal este acela
de a îndemna la credincioşie şi stabilitate. Având în vedere apariţia „oamenillor
neevlavioşi” care „schimbă în desfrânare harul Dumnezeului nostru” şi se fac
vinovaţi de erori hristologice grave „tăgăduindu-L” pe Domnnul Isus (v. 4),
destinatarii sunt îndemnaţi să se „zidescă pe credinţa” lor (v. 20). Această întărire în
credinţă era necesară pentru a nu deveni asemenea vrăjmaşilor lui Dumnezeu
descrişi în literatura apocaliptică iudaică. Tot din măsurile de fortificare spirituală
fac parte însă şi răbdarea şi dragostea de oameni, pentru ca unii din ei să fie salvaţi
(vv. 21-23).

56
7. APOCALIPSA LUI IOAN
1. Autorul şi data redactării

Majoritatea exegeţilor din istoria Bisericii, ca şi cei din timpurile moderne,

atribuie Apocalipsa apostolului Ioan. Ireneu şi Iustin Martirul afirmă că el s-a
reîntors în Efes după exilul său în Patmos şi că a trăit până la începutul domniei lui
Traian, adică până în 98. Astfel, redactarea ultimei cărţi a Bibliei ar data, după toate
aparenţele, din anul 95, timp în care împăratul Domiţian declanşa o persecuţie
generalizată împotriva creştinilor. Domiţian a comis numeroase atrocităţi. El n-ar fi
şovăit deci să-l aresteze pe Ioan care, fără îndoială, se bucura de un mare respect
printre credincioşi, pentru că era, cu siguranţă, ultimul supravieţuitor dintre apostoli.
A-l condamna la detenţie în Patmos era o manevră de intimidare menită să-i
descurajeze pe creştini.
Mai târziu, părinţii bisericii vor recunoaşte în apostolul Ioan pe autorul
Apocalipsei, mai ales Tertulian, Hipolit şi Victorinus. Conciliul din Laodicea îl va
confirma oficial în 397.

2. Diverse interpretări ale Apocalipsei

A. Curente de interpretare ale cărţii în ansamblu

a. Teza idealistă consideră Apocalipsa o alegorie în care puterile binelui

înfruntă pe cele ale răului. Aici totul este simbolic şi misterios. La începutul erei
creştine exista obiceiul de a se recurge la simboluri pentru a evita ca cititorii textelor
să fie persecutaţi.
Printre adepţii acestei teze pot fi amintiţi Clement Alexandrinul şi Origen
(sec. 3). Oameni eminenţi precum Augustin au deplâns faptul că învăţătura idealistă
a produs pagube creştinătăţii prin poziţia ei hiliastică, adică favorabilă mileniului.5
Contemporanii liberali au aderat la acest punct de vedere idealist.

b. Teza preteristă 6 vede în Apocalipsa evenimente anterioare domniei lui

Constantin (sec. 4). Ea reduce, deci, Apocalipsa la un manual de istorie a primelor
trei secole ale bisericii. Această teză nu mai are susţinători în cercetarea
contemporană.

c. Teza prezentistă (istorică) adaptează cartea împrejurărilor contemporane.

Oameni ca Wycliffe, Luther şi mulţi alţii îl identificau pe Papă cu fiara din
Apocalipsa 13. Ca urmare, ei considerau biserica militantă ca o expresie a domniei
lui Hristos pe pământ. Adepţii acestei interpretări istorice au identificat adesea
personajele apocaliptice cu şefii de stat ai vrremii, ceea ce pricinuit un mare neajuns
interpretării Apocalipsei.

d. Teza viitoristă vede în Apocalipsa o carte profetică ce prezintă evenimente

care vor avea loc după răpirea bisericii. George E. Ladd distinge două feluri de
viitorişti: viitorişti moderaţi şi extremişti. Pentru Ladd, extremiştii sunt

5 De la grecescul cilia,j, „o mie”.

6 De la praeter, „înainte”.
57
dispensaţionaliştii (cei care fac o distincţie netă între Israel şi Biserică), iar
moderaţii sunt cei care interpretează Apocalipsa ca fiind legată de viitor, dar
Biserica este cea persecutată în cap. de la 4 la 18, şi nu Israelul.

B. Curente de interpretare a mileniului

a. Postmilenariştii consideră că revenirea lui Hristos pe pământ va fi după o

mie de ani de absenţă a răului. Satana este legat în timpul mileniului, iar Evanghelia
va fi predicată fără obstacole. La începutul sec. 20, utopia unei epoci de aur mai
influenţa numeroşi creştini, dar în prezent, această direcţie de interpretare mai are
puţini susţinători.

b. Amilenariştii neagă posibilitatea unei domnii milenare a lui Hristos pe

pământ. Ei preferă să spiritualizeze promisiunile privitoare la domnia lui Hristos şi
să transfere Bisericii profeţiile care se ocupă de restaurarea poporului Israel.
Apocalipsa 20 capătă un sens simbolic, prin care domnia pământească a lui Hristos
se suprapune cu domnia Sa eternă pe care o descriu cap. 21-22. Pentru amilenarişti,
anticristul se va arăta în timp ce Biserica va fi încă pe pământ, iar revenirea lui
Hristos va îngloba totodată răpirea Bisericii, judecata credincioşilor şi cea a
necredincioşilor înaintea marelui tron alb.

c. Premilenariştii aşteaptă revenirea Domnului în două etape despărţite de

domnia anticristului: venirea Sa ca să-i ia pe ai Săi (răpirea Bisericii) va preceda cu
puţin reîntoarcerea Sa în vederea unei domnii milenare de dreptate şi pace pe
pământ.

58