Planul lucrării

INTRODUCERE

CAPITOLUL I: Cultul Mozaic - Consideraţii Generale

CAPITOLUL II - Cortul Sfânt

CAPITOLUL III - Acţiuni de Cult

III.1. Jertfele
III.2. Rugăciunea
III.3. Acţiuni de cult extraordinare

CAPITOLUL IV - Cultul Zilnic

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE
 INTRODUCERE

Cuvântul „cult” vine de la termenul latin „collo, -ere” = a lucra pământul, a îngriji, a
cinsti, a onora, el fiind ,,acţiunea de cinstire a lui Dumnezeu, cultivarea sentimentului de cinstire
a divinităţii, ideea de divinitate fiind sădita în inima omului”1.
Primii oamenii îşi manifestau cultul prin supunerea faţă de poruncile divine. Cultul divin
este format din formă internă şi forma externă (exprimată după cădere). Prin actele externe se
dovedeşte adorarea fiinţei supreme. Cain şi Abel aduc jertfe dar Dumnezeu aştepta şi o angajare
internă a sufletului omului. Partea externă (formală) este desăvârşită de forma internă
(sentimentul religios interior). Oamenii au fost dintotdeauna religioşi dar au avut o formă externă
diferită. ,,Urmaşii lui Cain au trecut la idolatrie şi sacrificii umane, Dumnezeu fiind confundat
cu creaţia şi trecându-se astfel de la monoteism la politeism”2.
Avraam este ales pentru păstrarea religiei şi cultului divin adevărat şi pentru pregătirea
omenirii pentru venirea Mântuitorului. În timpul patriarhilor cultul avea forme simple, sacrificii
şi invocări ale numelui divin. În locul teofaniilor se ridicau altare din piatră necioplita şi pământ
pe care se săvârşeau jertfele. Partea pentru Dumnezeu se mistuia prin foc, omul consumând cele
rămase ca semn al comuniuniii cu divinitatea. Se practica şi înălţarea unor stâlpi comemorativi
pe care se turnau materiale lichide pentru jertfă (untdelemn, vin), ceea ce se numeşte libaţiune.
,,Prin jertfe se manifestă credinţa şi se păstra legătura cu Dumnezeu”3.
În Egipt evreii păstrează riturile din timpul patriarhilor, jertfind animale considerate sacre
de egipteni. Ei respecta circumciderea iar consumarea animalelor sugrumate şi a sângelui erau
interzise. Viţelul de aur era dorinţa unei reprezentări idolatre a divinităţii.

1
Pr. Prof. Vladimir Prelipcean, Studiul Vechiului Testament, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1955, p. 124
2
Ibidem, p. 125
3
Pr. Prof. Dr. Athanase Negoiţă, Teologia biblică a Vechiului Testament, Ed. Credinţa noastră, Bucureşti, 1992, p.
87

2
 CAPITOLUL I
Cultul Mozaic - Consideraţii Generale

Legătura dintre cultul şi religia mozaica este oglindită în Vechiul Testament, în care se
întâlnesc, pe lângă ideile religioase, şi formele de cult în evoluţia lor de la creaţia primilor
oameni şi până la venirea Mântuitorului Hristos. Religia mozaica aşa cum reiese din scrierile
Vechiului Testament este monoteistă. Credinţa într-un Dumnezeu, atotdrept, atotputernic,
inefabil, şi apoi raportul omului faţă de Dumnezeu, s-a reflectat în mod deosebit în formele de
cult ale poporului evreu.
,,Cultul poporului evreu s-a dezvoltat în două perioade principale: prima perioadă a fost
înainte de Moise, iar a doua perioadă după Moise, perioada care a precizat cultul cu toate
amănuntele lui”4.
În prima perioadă urmaşii protopărinţilor neamului omenesc aduc lui Dumnezeu sacrificii
din produsele ocupaţiilor lor. Astfel, cum am amintit, Cain şi Abel aduc jertfe lui Dumnezeu din
cele mai bune roade ale lor (Gen. IV, 3-5) apoi, Enoh nepotul lui Adam (Gen. V) a început să
invoce numelelui Dumnezeu, la care s-au adăugat rugăciuni şi sacrificii. ,,Cele două manifestări
ale adorării lui Dumnezeu, adică invocarea numelui divin sau rugăciuni de laudă, mulţumire,
cerere şi jertfe, că semne şi simboluri ale recunoaşterii atotputerniciei lui Dumnezeu, n-au fost
invenţii ale primilor oameni”5. Ele sunt de origine dumnezeiască, pentru că se întemeiază pe
raportul stabilit la creaţie, între Dumnezeu şi om şi sunt rezultatul creşterii şi .conducerii
dumnezeieşti, de care au avut parte primii oameni. În această perioadă Avraam este chemat de
Dumnezeu să fie purtătorul Revelaţiei divine în scopul mântuirii neamului omenesc. ,,El şi
urmaşii lui aveau să păstreze cunoştinţă despre adevăratul Dumnezeu până la venirea
Mântuitorului promis”6.
Cultul simplu al patriarhilor nu era suficient pentru fiii lui Israel, care s-au înmulţit după
eliberarea din robia egipteană. De aceea, după încheierea Legământului pe Muntele Sinai, Moise,
din porunca lui Iahve organizează instituţii şi forme de cult. Cultul introdus de Moise avea să

4
Pr. Prof. Dr. Dumitru Abrudan, Diac. Prof. Dr. Emilian Corniţescu, Arheologie biblică, Ed. IIBMBOR, Bucureşti,
1994, p. 182
5
Gheorghe Bogdaproste, Elemente din cultul mozaic în cultul creştin, în rev. ,,Studii Teologice”, nr. 9-10/1979, p.
726
6
Pr. Prof. Dr. Athanase Negoiţă, Istoria religiei Vechiului Testament, Ed. Sophia, Bucureşti, 2006, p. 102

3
completeze şi să perfecţioneze cultul patriarhilor, pentru ca să corespundă exigenţelor israelitilar,
ca popor ales de Dumnezeu pentru mântuirea neamului omenesc. Cu Moise începe a doua
perioadă a cultului mozaic, perioada în sare sunt definite toate momentele esenţiale pentru un
cult deplin, adică: locaşul de cult, persoanele cultului, actele sfinte şi timpurile sfinte. Aceste
momente esenţiale stau întreolaltă în corelaţie, formând un tot organic. Acest cult trebuia să aibă
caracterul adorării adevărate a lui Dumnezeu, deoarece Moise l-a stabilit (conform Revelaţiei
divine, Iahve fiind adevăratul Dumnezeu al lui Israel). ,,Menirea acestui cult a fost că prin el
poporul întinat de păcate să crească în frică şi drdragostea de Dumnezeu şi să se pregătească
pentru împăcarea cu El, care urma să se împlinească prin Hristos, în Noul Legământ”7.
Importanta cultului constă în special din sacrificiile sângeroase şi nesângeroase care se
aduceau la templu. Fiecărui sacrificiu îi era întipărit un caracter triplu: cel latreutic, pentru că
sacrificiul se aducea pentru adorarea şi preamărirea lui Dumnezeu ; cel euharistic pentru că se
aducea drept mulţumire pentru binefacerile primite de la Creator; cel de cerere, pentru obţinerea
de binefaceri şi daruri de la Dumnezeu. După căderea omului în păcat s-a adăugat şi caracterul
expiator: căci din cauza păcatului, omul vinovat faţă de Dumnezeu, stăruia de a se împacă cu El,
ca să ajungă la starea din care căzuse. De aceea, toate sacrificiile în urma păcatului au caracterul
unei înfrânări şi renunţări pline de căinţă8.
La Templu se aducea un cult zilnic ce constă din jertfă unui miel de un an ca olocaust şi
jertfe de faină, vin, untdelemn şi tămâie. În sâmbetele şi în zilele de sărbătoare jertfele zilnice
erau sporite. Permanent ele erau însoţite de cântări de psalmi, de rugăciuni, de citirea unor părţi
din Sfânta Scriptură şi de explicarea lor.
Mai târziu, din imposibilitatea de a participa toţi evreii la cultul de la templu, s-a născut
cultul sinagogii, care pe la începutul veacului VIII (î.d.Hr.) s-a practicat numai în diasporaua
iudaica, ca apoi să se extindă şi în toată Palestina. În sinagogi nu se aduceau jertfe sângeroase că
la templu. Adunările de cult aveau loc în dimineaţa şi în după amiază sâmbetelor şi sărbătorilor.
Adunarea de dimineaţă era cea mai însemnată şi constă din următoarele momente: o
binecuvântare, lectura din Lege, lectura din profeţi, psalmi, optsprezece biinecuvantari,
rugăciunea generală pentru toţi rostită de unul singur, la care cu toţii răspundeau amin,
binecuvântarea unui preot şi rugăciunea pentru popor. Cultul sinagogii a dat posibilitatea

7
Pr. Prof. Nicolae Ciudin, Studiul Vechiului Testament, Ed. IBMBOR, Bucuresti, 1978, p. 158
8
Pr. Prof. Vladimir Prelipcean, op. cit., p. 124

4
iudaismului să facă din ideile şi practicile lui religioase, un element capabil să convingă marile
mase de credincioşi, nu numai câţiva cărturari. Sabatul la evrei a avut întotdeauna caracterul unei
zile de sfinţire nu numai de repaus9.
Slujitorii cultului au fost arhiereul, preoţii şi leviţii; preoţia la evrei fiind ereditară. Toate
treptele ei se primeau de candidaţi printr-o sfinţire specială. După încheierea legământului preoţii
au fost aleşi din seminţia lui Levi, aşa după cum a poruncit Dumnezeu (Num. III, 1-14; VIII, 18-
24; XVIII, 6-8 etc.). Dar la săvârşirea acţiunilor de cult nu toţi membrii seminţiei lui Levi
participau în mod egal. În această privinţă există o organizaţie exactă, o deosebire şi separare cu
totul strictă. Funcţia preoţilor leviţi era întreita. Ei săvârşeau serviciul cultic, la templu şi
sinagogă; aveau rolul de mijlocitori ai poporului la Dumnezeu; învăţau şi tălmăceau Sfânta
Scriptură. Pentru a se face distincţie fiecare treaptă a slujitorilor avea veşminte speciale, pe care
cei din treaptă respectivă le îmbrăcau în timpul serviciului divin10.

9
Gheorghe Bogdaproste, op. cit., p. 727
10
Pr. Prof. Dr. Athanase Negoiţă, Teologia biblică a Vechiului Testament, p. 91

5
 CAPITOLUL II
Cortul Sfânt

Şi în iudaism ca şi în alte religii lăcaşul de cult nu este tot atât de vechi precum cultul,
care îl precede. Referirile la locurile rezervate cultului sacrificial, ulterior la altarele ridicate pe
înălţimi sunt numeroase în Sfânta Scriptură. De obicei ele se înfiinţau în urma unor teofanii sau
evenimente deosebite (Noe construieşte un altar după potop (Facere 8 20); Iacov la întoarcerea
din Mesopotamia a înălţat un jertfelnic numit ,,El-Elohei-Israel’’ (El, Dumnezeul lui Israel)
(Facere 53 18-28), dar a adus sacrificii şi la Beer-Seba unde a avut o teofanie, localitate unde şi
tatăl său, Isaac, înălţase un jertfelnic pentru că acolo primise o reconfirmare a făgăduinţei făcute
lui Avraam (Facere 26, 24). Ştiri despre existenţa unor locuri sfinte sau spaţii cultice în Egipt nu
avem, iar motivul plecării în pustie pentru a aduce jertfe era în faţa faraonului nu existenţa unui
anume loc cultic situat în deşert, ci ,,faptul că în Egipt vitele nu puteau fi jertfite întrucât erau
considerate sfinte”11.
Primul lăcaş închinat Domnului după ieşirea din Egipt a fost Cortul Mărturiei (Ohel
Moed).El era mobil, şi în cadrul său nu avea loc decât dialogul lui Moise cu Dumnezeu, deci aici
nu se desfăşura un cult sacrificial. ,,Interesant este şi faptul că el era situat în afara taberei,
datorită căderii în idolatrie a poporului, în urma episodului cu viţelul de aur, adică era cu alte
cuvinte separat, despărţit de comunitate şi de păcatele acesteia”12.
Ulterior a fost înlocuit cu Cortul Sfânt sau Cortul Domnului, care va fi centrul religios şi
cultic al evreilor până la construcţia templului. Există în Sfânta Scriptură mai multe informaţii
despre modul în care el a fost construit şi împodobit. În linii mari reţinem că avea două încăperi:
Sfânta (în partea de răsărit) şi Sfânta Sfintelor (în partea de apus), despărţite printr-o perdea cu
chipuri de heruvimi13.
Noul edificiu deşi era şi el mobil, era mult mai somptuos, fiind înconjurat şi de o curte
unde se aduceau sacrificii. Fiecărei încăperi îi corespundeau o serie de obiecte (în curte: altarul
holocaustelor şi lavoarul pentru spălările rituale, în Sfânta: altarul tămâierii, mesele punerii

11
Etienne Charpentier, Să citim Vechiul Testament, Ed. Arhiepiscopiei Romano-Catolice din Bucureşti, 1998, p. 53
12
Samuel J. Schultz, Călătorie prin Vechiul Testament, Ed. Cartea Creştină, Oradea, 2001, p. 113
13
Pr. Prof. Nicolae Ciudin, op. cit., p. 160

6
înainte, menora, iar în Sfânta Sfintelor: chivotul). Cortul Sfânt a fost prin excelenţă casa
Domnului, prototip al templului şi prefigurare a bisericii creştine, dar şi un factor de coeziune al
comunităţii iudaice şi de păstrare a monoteismului. Caracterul său de casă a Domnului în care
este aşezată amintirea numelui său (Ieşire 20 24) a făcut ca observarea datoriilor cultice să fie
legată în special de el.
Prezenţa divină nu era redusă la Cortul Sfânt, căci rugăciunea putea fi făcută oriunde,
totuşi aici slava divină se manifesta cu pregnanţă. Comunitatea iudaică apare oarecum
dependentă de Cortul Sfânt care era purtat în fruntea convoiului ce rătăcea în pustiu şi era aşezat
primul la orice popas. ,,Chivotul situat în Sfânta Sfintelor şi Cortul Sfânt sunt simbolurile
poporului ales în timpul călătoriei spre Canaan şi vor rămâne aşa până la construcţia
templului”14.

14
Pr. Prof. Dr. Ioan Chirilă, Studiul Vechiului Testament, Ed. Renaşterea, Cluj-Napoca, 2006, p. 162

7
 CAPITOLUL III
Acţiuni de Cult

a. Jertfele
Omul şi-a exprimat dintotdeauna dependenţă faţă de Dumnezeu. Astfel, jertfele erau
acţiuni sfinte prin care omul se arata supus divinităţii. Cuvântul jertfă, sacrificiu provine din
latinescul „sacrificium”, care însemna ,,a face ceva sfânt”15.
Cain şi Abel şut primii care aduc jertfă. Apoi Set este primul care invoca numele divin
într-o rugăciune. Din aprecierea jertfelor celor doi, ale lui Cain şi Abel, reiese că Dumnezeu
priveşte doar la jertfele aduse din toată inima. ,,Păcatul însă se manifestă în Cain, care aduce
jertfă din obligaţie”16.
Jertfă este o intenţie de substituire a omului, care trebuie să plătească pentru păcatul sau
ca să nu fie pedepsit cu moartea. Unele civilizaţii au ajuns chiar la sacrificii umane, considerând
că nu există altă posibilitate de substituire. Jertfele sunt acţiuni cultice pornite din credinţa în
Dumnezeu şi urmăresc oferirea omului spre Dumnezeu ca act de recunoştinţă sau smerenie, prin
substituirea lui sub diferite forme (animale, produse etc.). Astfel, ,,jertfa exprima dăruirea
omului sub aspectul trupului şi al sufletului”17.
Jertfă are două caractere: unul simbolic (substituirea omului cu jertfă) şi unul prefigurativ
(toate jertfele Vechiului Testament prefigurează jertfa Mântuitorului în intenţia de a obţine
iertarea totală şi împăcarea cu Dumnezeu). Deci, ,,toate jertfele Vechiului Testament au fost
prefigurări ale jerfei Mântuitorului”18.
În Legea Mozaică jertfele au fost acţiuni obişnuite cu caracter latreutic (de adorare),
imperativ (de cerere), euharistic (de mulţumire) şi expiator (de curăţire). Scopul jertfelor era de a
curăţi sufletul omului, adică purtătorul vieţii. Obiectivul jertfei era de a şterge păcatele iar
subiectul era curăţirea păcatelor din inima omului. ,,Jertfele din antichitate diferă de jertfele
mozaice, aceasta fiind o diferenţă de fond. În cultele păgâne nu exista ideea de păcat, care

15
John Douglas, Dicţionar biblic, Ed.Cartea Creştină, Oradea, 1995, p. 231
16
Pr. Prof. Nicolae Ciudin, op. cit., p. 161
17
Pr. Prof. Vladimir Prelipcean, op. cit., p. 126
18
Diac. Gheorghe Papuc, Sensul Jertfelor după profeţii Vechiului testament, în rev. ,,Mitropolia Ardealului”, nr.5-
6/1957, pp. 429-430

8
împiedică sufletul să se ridice la divinitate”19. De aceea, jertfele Vechiului Testament nu sunt o
copie a celor păgâne şi nici o dezvoltare a cultului egiptean, aşa cum susţin unii. Formalismul
actului cultic trebuia îndepărtat, pentru că el se practică doar în păgânism.
Dragostea faţă de Dumnezeu şi actul de dăruire faţă de divinitate sunt caracteristice
jertfelor Vechiului Testament. Însă a-ţi pune viaţa pentru prieteni (Ioan XV, 13) este cel mai înalt
grad de jertfă, de aceea jertfă Mântuitorului este Jertfă Supremă20.

b. Rugăciunea
Este menţionată în Vechiul Testament în urma jertfelor (Enos, fiul lui Set). Este întâlnită
la patriarhi, care chemau numele divin. Era unită cu jertfă şi este o parte indestructibila a religiei.
Rostirea solemnă a rugăciunii se făcea i locuri speciale, publice sau particulare. Chiar termenul
de sinagogă înseamnă adunare, rugăciune.
Psalmii Vechiului Testament nu sunt altceva decât rugăciuni de laude, de cerere sau de
mulţumire. Rugaciuile solemne de la sărbători aveau rânduiala specială, leviţii cântând psalmi.
Rugaciuile priveau atât pe cei vii cât şi pe cei morţi, şi, după cum se spune la II Macabei XII, 44
rugăciunea putea ajuta pe cei plecaţi. Ea reprezenta vorbirea minţii cu Dumnezeu, iar evreii
rosteau rugăciuni de trei ori pe zi, dimineaţa (ceasul III), la prânz (ceasul VI) şi seara (ceasul
IX).21
În timpul rostirii rugăciunilor, evreii stăteau în genunchi sau în picioare cu capul plecat,
sau cu tot corpul la pământ. În cazul rugăciunilor particulare, evreii se rugau pe acoperişurile
caselor sau pe locuri înalte22.
În perioada de după exil rolul rugăciunii creşte, evreii purtând la ei tot timpul bucăţi de
papirus pe care erau scrise anumite rugăciuni (totafot=bijuterie). Rabinii le numeau „tefilim” sau
filacterie. Foloseau de asemenea şi un veşmânt special, talit, o bucată de pânză dreapta cu ciucuri
la colţuri, care se purta la rugăciunea de seară de către un membru important al Sinedriului.
Credincioşii simpli puteau folosi talitul doar la rugăciunea de dimineaţă23.

19
Pr. Prof. Dr. Petre Semen, Valoarea religios - morală a jertfelor, în rev. ,,Studii Teologice”, nr. 2-3/1977, p. 747
20
Gheorghe Bogdaproste, op. cit., p. 730
21
Ibidem
22
Pr. Prof. Vladimir Prelipcean, op. cit., p. 127
23
Pr. Prof. Dr. Dumitru Abrudan, Diac. Prof. Dr. Emilian Corniţescu, op. cit., p. 186

9
c. Actiuni de cult extraordinare
Acţiunile de cult extraordinare se împart şi ele în:
-
acţiuni de cult care s-au săvârşit o singură dată în viaţa (circumciderea, sacrificiul de pe
Muntele Sinai, sacrificiul consacrării primilor preoţi şi leviţi) 24.
- acţiuni de cult care se săvârşesc rar (sacrificiul legământului, sacrificiul mielului pascal,
jertfă împăcării, jertfă curăţirii celui lepros, jertfă nazireului, jurământul de zelotipie şi sacrificiul
vacii roşii).
Circumciderea este un act de cult extraordinar, instituit de Dumnezeu ca semn al
legământului cu Avraam. Nerspectarea circumciziunii aducea cu sine pedeapsa cu moartea.
Circumciziunea se făcea i ziua a VIII-a, când se punea şi numele. Era practicată în antichitate la
mai multe popoare (egipteni, fenicieni), dar în nici un caz la scara naţională25.
Pentru evrei, circumciziunea reprezeta semnul credinţei monoteiste, înfrânarea
senzualităţii prin extirparea unei părţi din trup. Cei din alte neamuri care voiau să se alăture
comunităţii evreilor trebuiau să se circumcidă. Cei care se circumcideau erau numiţi prozeliţii
dreptăţii iar cei care respectau doar anumite precepte ale Legii se numeau prozeliţii porţii.
Aceştia nu consumau sânge, animale sugrumate şi mortăciuni.
Sacrificiul Legământului era făcut în amintirea primirii Legii şi a faptului că Moise a
adus jertfă la poalele Muntelui Sinai. Sângele era considerat sediul vieţii, iar vărsarea lui
reprezenta implicarea sufletului. Prin această jertfă s-a făcut intrarea în teocraţie26.
Sacrificiul vacii roşii se făcea i cazul stării de necurăţie, când cineva se atingea de
cadavre, de leproşi, sau în cazul împreunărilor sexuale. Petru curăţire se folosea cenuşă de la
sacrificiul vacii roşii. Ritualul sacrificiului era următorul:
- se alegea o vacă roşie tânără, neinjugata şi fără defecte.
- aceasta era jertfita la marginea oraşului de un preot.
- preotul aruncă în foc cedru, isop, fire de lână roşie, după ce stropea mai întâi cu sânge
de şapte ori înspre Templu.
- preotul era considerat necurat întreaga zi.
- cenuşa era adunată şi depozitată în afara taberei.

24
Ibidem, p. 187
25
Gheorghe Bogdaproste, op. cit., p. 732
26
Pr. Prof. Nicolae Ciudin, op. cit., p. 162

10
 De la Moise şi până în anul 70 d.Hr. se consideră că s-au sacrificat noua vaci roşii. În
Noul Testament, la Evrei IX, 13 se aminteşte de cenuşă curăţitoare. Culoarea roşie simboliza
viaţa nestricăcioasa, cedrul simboliza durabilitatea viţii curate, isopul purificarea omului iar lana
roşie simboliza viaţă care biruie moartea.
Sacrificiul vacii roşii preinchipuie jertfa de pe Golgota, prin care sângele Mântuitorului a
purificat sufletele de păcate27.

27
Ibidem

11
 CAPITOLUL IV
Cultul Zilnic

Cultul divin este alcătuit din manifestări interne şi externe ale credinţei omului, prin care-
şi exprima sentimentele de adorare şi supunere faţă de Dumnezeu. Primii care şi-au exteriorizat
sentimentele au fost Cain şi Abel, iar Enos a fost primul care a invocat numele divin. În vremea
patriarhilor, cultul era simplu, la el adăugându-se actul circumciderii. La scoaterea din Egipt,
evreilor li s-a dat Legea prin Moise şi au fost instituite noi instituţii religioase care caracterizau
monoteismul şi aveau o misiune dublă: păstrarea credinţei în unicul Dumnezeu şi pregătirea
omenirii pentru venirea Mântuitorului28.
Cultul zilnic exprima manifestarea neîntreruptă a sentimentului de adorare a lui
Dumnezeu şi constă din aducerea de jertfe dimineaţa şi seară. Acestea erau holocaustele zilnice,
câte un miel de un an seara şi dimineaţă, la care se adăugau adaosuri nesângeroase. Focul ardea
continuu pe jertfelnic. Jertfă zilnică expia păcatele poporului săvârşite ziua şi noaptea. Se
exprima sentimentul că Dumnezeu este stăpânitorul poporului Israel. La jertfire, preotul intra în
Sfânta şi tămâia, curata şi completă candelele Menorahului. După jertfă, preotul rostea o
binecuvântare asupra poporului. S-au instituit şi sărbători, zile festive închinate adorării
deosebite a lui Dumnezeu. Ele erau legate de ciclul sabatic, şi erau următoarele: Sabatul, Anul
Sabatic, Anul Jubileu şi sărbătorile din cursul anului calendaristic (prima şi ultima zi de Paşti,
Cincizecimea, Ziua Trâmbiţei, Ziua Împăcării, Sărbătoarea Corturilor şi sfârşitul anului) 29.
Două sărbători durau şapte zile: Pastile şi Sărbătoarea Corturilor. În sărbători şi în Sabat
holocaustul zilnic se dublă. În Sabat se schimbau şi pâinile punerii înainte, iar în sinagogă se
citeau pericope din profeţi şi se explicau de către rabini.
Fiecare sărbătoare avea un cult special, care constă în mărirea jertfelor sângeroase cu
adaosuri nesângeroase. Cele mai multe jertfe se aduceau la Sărbătoarea Corturilor. La unele din
ele se aduceau prinoase speciale: un snop de orz a treia zi de Paşti sau două pâini din nouă
recoltă la Cincizecime30.

28
Pr. Prof. Vladimir Prelipcean, op. cit., p. 133
29
Pr. Prof. Dr. Athanase Negoiţă, Teologia biblică a Vechiului Testament, p. 93
30
Pr. Prof. Vladimir Prelipcean, op. cit., p. 129

12
 CONCLUZII

Rostul cultului mozaic este acela de a trezi în conştiinţa israeliţilor ideea că omul din
cauza păcatului este separat de Dumnezeu şi în mod simbolic el aduce jertfe pentru a se curaţi de
tina fărădelegilor care stau în calea reluării legăturii cu divinitatea. Aducerea jertfelor
simbolizează iertarea păcatelor cât şi pregătirea oamenilor în viitor pentru adevăratul sacrificiu al
Fiului lui Dumnezeu prin care se va realiza împăcarea deplină cu Dumnezeu şi se vor ierta
păcatele personale şi cel strămoşesc. În acest fel sacrificiile Legii vechi au o dublă însemnare —
simbolică şi tipică, cea de a doua lipsind la popoarele păgâne31.
Religia mozaică a ţinut mereu trează conştiinţa păcatului, cât şi dorinţa după un
Mântuitor, de aceea acţiunile culticc au o însemnare simbolică şi tipică specifice Vcchiului
Testament. Acţiunile cultice se desfăşoară în aşa fel încât ele nu sunt reduse numai la una din
aceste însemnări şi ele trebuie considerate laolaltă.
Cultul divin mozaic se deosebeşte radical de cele păgâne, deoarece acesta are la bază
credinţa monoteistă şi nu puzderia de credinţe care divinizează creaţia. Acestora lipsindu-le
caracterul tipic, rămân doar simple manifestări ale sentimentului religios pervertit în păcat. La
ele se poate observa numai formalismul şi superficialitatea credinţei în cunoaşterea lui
Dumnezeu. Dacă cultul mozaic are la baza Revelaţia supranaturală, manifestările religioase ale
lumii păgâne se opresc la o religie naturală, lipsită de girul inspiraţiei.
În cultul mozaic există dubla însemnare simbolică şi tipică. Prima are întâietate faţă de a
doua, care-i urmează şi pe care se bazează, iar acest raport ii deducem din prioritatea temporală a
primului legământ faţă de cel de al doilea.
Atât însemnarea simbolică, cât şi cea tipică, au o valoare egală, deoarece ambele, pun
simboluri, şi-au aflat împlinirea şi desăvârşirea în Noul Testament. Legătura strânsă dintre ele o
confirmă exact şi cu multă clraritate cele consemnate în Noul Testament.

31
Pr. Prof. Dr. Dumitru Abrudan, Diac. Prof. Dr. Emilian Corniţescu, op. cit., p. 188

13
 BIBLIOGRAFIE

1. *** Biblia sau Sfânta Scriptură, tipărită sub îndrumarea şi cu purtarea de grijă a Pre
Fericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Editura IBMBOR,
București, 2005
2. Abrudan, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Corniţescu, Diac. Prof. Dr. Emilian, Arheologie biblică,
Ed. IIBMBOR, Bucureşti, 1994
3. Bogdaproste, Gheorghe, Elemente din cultul mozaic în cultul creştin, în rev. ,,Studii
Teologice”, nr. 9-10/1979
4. Charpentier, Etienne, Să citim Vechiul Testament, Ed. Arhiepiscopiei Romano-Catolice
din Bucureşti, 1998
5. Chirilă, Pr. Prof. Dr. Ioan, Studiul Vechiului Testament, Ed. Renaşterea, Cluj-Napoca,
2006
6. Ciudin, Pr. Prof. Nicolae, Studiul Vechiului Testament, Ed. IBMBOR, Bucuresti, 1978
7. Douglas, John, Dicţionar biblic, Ed.Cartea Creştină, Oradea, 1995
8. Negoiţă, Pr. Prof. Dr. Athanase, Istoria religiei Vechiului Testament, Ed. Sophia,
Bucureşti, 2006
9. Idem, Teologia biblică a Vechiului Testament, Ed. Credinţa noastră, Bucureşti, 1992
10. Papuc, Diac. Gheorghe, Sensul Jertfelor după profeţii Vechiului testament, în rev.
,,Mitropolia Ardealului”, nr.5-6/1957
11. Prelipcean, Pr. Prof. Vladimir, Studiul Vechiului Testament, Ed. IBMBOR, Bucureşti,
1955
12. Schultz, Samuel J., Călătorie prin Vechiul Testament, Ed. Cartea Creştină, Oradea, 2001
13. Semen, Pr. Prof. Dr. Petre, Valoarea religios - morală a jertfelor, în rev. ,,Studii
Teologice”, nr. 2-3/1977

14