ÎNĂLȚAREA DOMNULUI – RIDICAREA UMANULUI ÎN SLAVA

CEREASCĂ

‘Și pe când îi binecuvânta, S-a despărțit de ei și S-a înălțat la cer’ (Luca 24, 51)

Sfânta Evanghelie care se citește la sărbătoarea Înălțării Domnului este plină de înțelesuri
duhovnicești și ea ne arată semnificația deosebită a sărbătorii de astăzi.
După ce a înviat din morți, Mântuitorul Iisus Hristos S-a arătat de mai multe ori
ucenicilor Săi și altor persoane pentru a dovedi că învierea Lui este adevărată, este reală. În
perioada aceasta de 40 de zile, ne spune Sfânta Scriptură, care au trecut de la învierea Sa din
morți până la înălțarea Sa la ceruri, Iisus le-a vorbit ucenicilor Săi de mai multe ori despre tainele
Împărăției cerurilor, pentru că lor li s-a dat de către Dumnezeu să cunoască Tainele Împărăției
cerurilor. Tainele cele mari ale Împărăției cerurilor sunt Întruparea Domnului, răstignirea Sa pe
cruce, învierea Sa, înălțarea Sa la ceruri și a doua venire întru slava Mântuitorului nostru Iisus
Hristos ca să judece viii și morții, iar Împărăția Lui nu va avea sfârșit.
Mântuitorul Iisus Hristos, înainte de a se înălța le cer, i-a învățat pe ucenici într-o formă
concentrată, dar foarte profundă, adevărul că tot ceea ce s-a întâmplat, tot ceea ce s-a săvârșit cu
El și de către El, Mântuitorul lumii, a fost planul de mântuire al lui Dumnezeu Tatăl, și ca atare
toate trebuia să se împlinească așa cum s-au împlinit. Și apoi adaugă: trebuie să se
propovăduiască pocăința spre iertare la toate neamurile, începând de la Ierusalim. Deci pocăința
spre mântuire vine ca dar al morții și învierii Mântuitorului Iisus Hristos, al arătării smereniei
Sale celei multe până la moarte și a arătării slavei Sale celei negrăite prin învierea Sa din morți. 
După ce ne-a arătat smerenia Sa desăvârșită și slava Sa cea negrăită, Mântuitorul
Iisus Hristos ne spune că a venit timpul să se propovăduiască pocăința spre mântuire la
toate neamurile. Cu alte cuvinte, în Împărăția lui Dumnezeu nu se poate intra decât prin
pocăință și iertare de păcate, și anume poarta crucii, care înseamnă răstignirea egoismului și a
păcatului din noi, și poarta învierii, ca ridicare a sufletului din păcat și a unirii omului cu
Dumnezeu. Iar această taină a intrării în Împărăția lui Dumnezeu prin Cruce și Înviere, prin
smerenie și prin bucuria credinței în Dumnezeu sau bucuria unirii cu Dumnezeu, prin rugăciune
și prin Sfintele Taine, începe odată cu Taina Sfântului Botez, deoarece prin Botez ne unim cu
Hristos Cel răstignit și înviat, murim împreună cu El și înviem împreună cu El, pentru a dobândi
sfințenia și viața veșnică. Aceasta înseamnă, în puține cuvinte, că trebuie să se propovăduiască
pocăința spre mântuire la toate neamurile. Apoi Mântuitorul Iisus Hristos binecuvintează pe
ucenicii Săi, iar pe când îi binecuvânta S-a despărțit de ei și S-a înălțat la ceruri. Dar înainte de a-
i binecuvânta le spune: ‘Vă trimit făgăduința Tatălui Meu’, și anume va trimite pe Duhul Sfânt.
Deci Mântuitorul Iisus Hristos Se înalță la ceruri ca să trimită pe Duhul Sfânt în lume.
În Evanghelia după Luca se spune acest lucru în formă concentrată, și anume: ‘Vă trimit
făgăduința Tatălui Meu’. În Evanghelia după Ioan însă ni se spune mai mult despre Duhul Sfânt,
și anume ni se spune că Duhul Sfânt este a treia Persoană a Sfintei Treimi, Care purcede de la
Tatăl și Care este trimis de către Tatăl în lume la cererea Fiului. Duhul Sfânt este trimis în lume
de către Tatăl și de către Fiul pentru a ne ridica în iubirea Tatălui și a Fiului. Mântuitorul Iisus
Hristos mai spune că ‘dintru ale Mele va lua și vă va da vouă’, adică Duhul Sfânt nu ne
descoperă un alt Hristos, ci ne împărtășește sau ne comunică viață din viața lui Hristos Cel
răstignit și înviat și înălțat la cer.
De ce Duhul Sfânt vine numai după înălțarea Domnului la ceruri? Pentru ca să ne arate
că Duhul Sfânt nu ne dăruiește doar o viață din lumea aceasta, ci ne dăruiește și viață cerească.
Viața veșnică nu este viața pământească, deoarece viața pământească sfârșește în mormânt, ci
viața veșnică este viața trăită veșnic cu Dumnezeu, ea este viață cerească nesfârșită. Duhul
Sfânt este trimis de Hristos Domnul, Cel înălțat la ceruri cu Trupul, cu umanitatea Sa, în
intimitatea sau în iubirea și slava Preasfintei Treimi. Deci Mântuitorul Iisus Hristos, înainte de a
se înălța la ceruri, făgăduiește, promite ceva, dar, de fapt, nu ceva, ci promite pe Cineva,
deoarece Duhul Sfânt este Persoană, iar harul Lui, care se numește adesea tot Duh Sfânt,
este harul care vine din Sfânta Treime prin lucrarea Duhului Sfânt în oameni.
Așadar, atunci când ucenicii se despart de Mântuitorul au deja în suflet o anumită
bucurie, ne spun Sfânta Evanghelie și Faptele Apostolilor, pentru că Mântuitorul Iisus Hristos le
promite că nu-i lasă singuri, că Duhul Sfânt va fi cu ei și în ei. Prin urmare, prin înălțarea Sa la
ceruri și prin trimiterea Sfântului Duh, Mântuitorul Iisus Hristos nu mai este în fața oamenilor,
ci El devine viața noastră și locuiește în noi. De aceea, în Evanghelia după Matei, Hristos
Domnul, Cel înviat din morți, zice ucenicilor Săi: ‘Iată, Eu sunt cu voi în toate zilele, până la
sfârșitul veacului’(Matei 28, 20).
 Înălțarea Domnului mai arată demnitatea cea mai mare pe care omul o poate avea, și
anume aceea de a fi înălțat în slava cerească eternă. Mântuitorul spune în altă parte: ‘Mă duc în
ceruri la Tatăl să vă gătesc vouă un loc, pentru că acolo unde sunt Eu să fiți și voi împreună cu
Mine’. Înălțarea la ceruri a Mântuitorului Iisus Hristos ne arată că trupul omului nu e făcut
pentru mormânt, ci e făcut pentru înviere și viață cerească, nu e făcut pentru stricăciune, ci e
făcut pentru slavă. Iar această slavă o vedem în Trupul Mântuitorului înviat din morți și înălțat la
ceruri. Ceea ce s-a realizat în El este începutul lucrării pentru noi toți. Deci la a doua venire a
Mântuitorului Iisus Hristos, când va veni cu slavă să judece viii și morții, va avea loc și învierea
cea de obște, iar cei care au crezut în Hristos și L-au iubit din tot sufletul lor, și au împlinit voia
Lui, aceia se vor înălța întru slava și iubirea Preasfintei Treimi, în fericirea veșnică a vieții
cerești.
Evanghelia ne spune că Mântuitorul, pe când Se înălța la cer, a binecuvântat pe ucenici.
De ce? Pentru a arăta că Biserica lui Hristos trăiește prin binecuvântarea Mântuitorului Iisus
Hristos. Toate binecuvântările pe care le primim în Biserică în timpul slujbelor vin de la Hristos
Cel ce a binecuvântat pe ucenici Săi când S-a înălțat la cer. Când preotul zice ‘Pace tuturor’, el
nu transmite pace de la sine, ci pace de la Hristos; Hristos binecuvintează poporul, dar, așa cum
frumos ne spune Sfântul Ioan Gură de Aur, Hristos Domnul împrumută de la preot vocea și
mâna; vocea lui ca să se audă cuvântul păcii, și mâna ca să vadă lumea că este binecuvântată de
către Hristos, Cel ce a binecuvântat pe ucenicii Săi atunci când S-a înălțat la cer. Deci în Biserică
noi primim binecuvântare din binecuvântarea Mântuitorului nostru Iisus Hristos Cel răstignit,
Cel înviat și Cel înălțat la ceruri, Cel ce va să vie cu slavă să judece viii și morții, a Cărui
împărăție nu va avea sfârșit. Deci ziua de înălțare la ceruri a Mântuitorului Iisus Hristos este o zi
de mare binecuvântare pentru noi. De aceea, sărbătoarea aceasta este o sărbătoare de bucurie,
este o sărbătoare de speranță sau de nădejde, pentru că nu suntem făcuți să rămânem în
mormânt, suntem făcuți pentru slavă cerească și viață veșnică.
Tot în această zi de sărbătoare a Înălțării Domnului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos
la ceruri întru slavă facem și pomenirea eroilor români jertfiți pe toate câmpurile de luptă, în
lagăre și în închisori, pentru apărarea patriei și a credinței strămoșești, pentru reîntregirea
neamului românesc, pentru libertatea și demnitatea poporului român. De ce facem noi
pomenirea eroilor neamului nostru românesc în ziua Înălțării Domnului? Deoarece învățăm că
înălțarea la ceruri a Mântuitorului Iisus Hristos are loc după ce El trece prin jertfa crucii și prin
înviere. Deci Hristos Cel jertfit pe cruce și înviat din morți Se înalță la ceruri, iar mâinile Sale
care binecuvintează, mâinile Lui Celui înviat din morți păstrează semnul cuielor de la răstignire,
ceea ce înseamnă că nu există slavă fără cruce, iar slava Învierii și a Înălțării Domnului este
ascunsă în crucea suferinței și a pătimirii Sale, a iubirii Sale jertfelnice.
Pentru a face legătura între jertfa Mântuitorului Iisus Hristos, Care S-a dăruit pe Sine din
iubire pentru mântuirea oamenilor, și jertfa eroilor neamului, Biserica noastră a rânduit, în 1920
și apoi în 1999 și 2001, ca pomenirea celor ce s-au jertfit din credință și dragoste pentru patrie și
popor să se săvârșească la Sărbătoarea Înălțării Domnului. Parlamentul României, prin legea
379/2003, a legiferat această cinstire a eroilor la Sărbătoarea Înălțării Domnului și a declarat
această zi ca fiind sărbătoare națională. Pomenirea eroilor ne învață că cei care s-au dăruit cu
iubire jertfelnică pentru Dumnezeu și pentru semeni vor fi înălțați în binecuvântarea și bucuria
Mântuitorului Iisus Hristos Cel înălțat la ceruri întru slavă. Deci pomenirea și cinstirea eroilor
sunt un act de înălțare sufletească a noastră, de înălțare duhovnicească, de prețuire a jertfei lor și
de speranță că jertfa lor nu este zadarnică, că libertatea noastră a fost adesea plătită cu jertfa lor
plină de iubire față de Biserică și față de popor. De aceea, noi trebuie să facem pomenirea celor
ce s-au jertfit pentru popor și țară, cu multă dragoste, cu multă prețuire, cu mult respect, și să ne
rugăm Mântuitorului Iisus Hristos să așeze sufletul lor împreună cu drepții. Mântuitorul Iisus
Hristos ne spune că nimeni nu are mai mare dragoste decât să-și dăruiască viața pentru semenii
săi. Această dragoste de patrie și popor a eroilor neamului nostru este cinstită, este onorată și este
pomenită astăzi.
Rugăm pe Hristos Domnul să ne dăruiască bucuria aceasta de a pomeni totdeauna sfinții
și eroii neamului nostru. De fapt, când îi pomenim pe eroi nu-i cinstim numai pe ei, ci ne cinstim
și pe noi înșine, cinstim rădăcinile noastre spirituale, cinstim demnitatea noastră de popor creștin
jertfelnic. Pe stema țării noastre se află vulturul purtând crucea în plisc, pentru a ne arăta că
înălțarea poporului român s-a făcut totdeauna prin jertfă și prin credință în Hristos Cel
răstignit și înviat. Întotdeauna noi, românii, n-am primit nimic în dar fără jertfă, fără osteneală,
fără dăruire de sine. În aceste zile vedem că trebuie să facem multe eforturi pentru a ne înălța în
demnitate între popoarele lumii, că adesea trecem prin încercări, prin suferință, prin boală, prin
sărăcie, dar dacă avem credință puternică atunci ne înălțăm prin rugăciune în ceruri, iar
Dumnezeu trimite harul și binecuvântarea Sa, și ne dă puterea de a păstra credința și de a trece cu
speranță prin încercări, întărindu-ne mai mult în iubire față de Dumnezeu și față de semeni. De
aceea, încercările care vin asupra noastră trebuie să ne facă mai buni, nu mai răi, mai
milostivi, nu mai egoiști, mai darnici, nu mai zgârciți, mai harnici, nu mai leneși. Deci toate
aceste încercări sunt semnul că Dumnezeu ne iubește și ne cheamă să ne ridice la o treaptă
superioară din punct de vedere duhovnicesc.
Așadar, sărbătoarea Înălțării Domnului la cer ne cheamă să ne înălțăm în
demnitatea noastră de popor creștin de 2000 de ani, ne îndeamnă să înălțăm biserici pentru
mântuire, să creștem copiii în credință. Un popor se înalță când se ridică prin credință și
rugăciune, prin virtute și fapte bune, nu când uită de Dumnezeu, ci când se apropie de
Dumnezeu, nu când uită de sfinți, de martiri și de eroi, ci când îi cinstește văzând cum a lucrat în
ei harul, binecuvântarea lui Hristos Cel răstignit, înviat și înălțat la ceruri întru slavă.