Duminică

28 Februarie 2021

PREDICĂ LA DUMINICA 34-A DUPĂ RUSALII

( A FIULUI RISIPITOR)

Iubiţi credincioşi,
Dacă ar fi să apreciem Sfânta Scriptură şi din punct de vedere literar, ceea ce nu este deloc
exclus, pentru că ea este şi o operă literară, atunci putem să spunem că pilda de astăzi este
capodopera Noului Testament. Din tot ce a ieşit din buzele Mântuitorului nostru Iisus Hristos, nu
este nimic mai frumos, mai complex, mai înălţător şi mai ziditor de suflete decât această
parabolă/pildă.

Ca orice pildă pe care Domnul Hristos a rostit-o, ea izvorăşte dintr-un mod de viaţă simplu şi
este la îndemâna oricui. Este peste putinţă să citeşti sau să reciteşti această parabolă fără să fi copleşit
de emoţie. Este uşor de înţeles, că fiind o parabolă, ea lucrează cu simboluri:

 „Părintele” este Dumnezeu, Tatăl nostru al tuturor.

 Cei 2 fii de astăzi reprezintă cele 2 categorii de oameni: fiul cel mare reprezintă oamenii
ascultători, care îşi văd de treaba lor, care respectă legea lui Dumnezeu, care sunt foarte foarte
cuminţi şi muncitori, care nu se abat de la calea cea dreaptă. Iar fiul cel mic, reprezintă pe acei
oameni (pe cei mai mulţi dintre noi), care la un moment dat, într-un moment de uitare sau de
descumpănire, dorul de neant, de ducă, de libertate, îi determină să se desprindă de Dumnezeu
şi să-şi întoarcă spatele în faţa părinţilor şi adoptă un fel de viaţă care nu este conformă cu
legile lui Dumnezeu, care le contrazic şi care le anulează.

 haina cea nouă a iertării părintești simbolizează luminarea sau curățirea sufletului de păcate.

 Inelul de aur pus în mână simbolizează reprimirii omului care se pocăiește

 Încălțămintea nouă înseamnă harul sau ajutorul primit de la Dumnezeu pentru a călca peste spinii
ispitelor și de a merge pe calea mântuirii

 Vițelul cel îngrășat, care a fost junghiat pentru ospățul bucuriei, simbolizează Taina Sfintei
Euharistii.

Aşadar, vom reţine mai întâi faptul că fiul cel mic îi cere tatălui său să-i dea partea lui de avere,
ceea ce i se cuvine, nici măcar nu ştim dacă spre deosebire de fratele lui cel mai mare, el muncise
pentru această avere sau era doar o moştenire. Foarte important de reţinut este faptul că părintele îi
respectă libertatea, dorinţa, opţiunea pe care el a ales-o. Nu încearcă să-l împiedice şi vă veţi întreba:
„oare a procedat bine, corect, sau aşa şi-a dorit?”.

1
 Duminică
28 Februarie 2021

El nu i-a spus nicio clipă fiului său că nu este bine ceea ce gândeşte, că nu aceasta este calea cea
dreaptă. Putea să-i spună: „fiule, eu zic să te mai gândeşti că averea aceasta a fost câştigată cu bani grei, cu
muncă, cu trudă, şi de mine, şi de înaintaşii mei, şi de mama ta, şi de fratele tău... nu se cuvine să pleci de acasă
şi să îţi faci de cap cu averea pe care am agonisit-o...”
El nu a făcut aceasta pentru că şi-a dorit ca fiul său să dea greş, ci pentru că Dumnezeu l-a
creat pe om liber, lăsându-i lui posibilitatea de a alege dacă respectă sau nu poruncile dumnezeieşti.
De aceea, cel mai mare dar pe care Dumnezeu l-a oferit oamenilor nu este viaţa (pentru că Dumnezeu
este Stăpânul vieţii şi al morţii: El decide când să ne naştem şi când să murim), ci libertatea:
Dumnezeu nu îngrădeşte nicio clipă libertatea omului, chiar dacă aceasta (libertatea) este folosită
de către om în sens distructiv, negativ, care nu zideşte şi care îl îndepărtează pe om de Dumnezeu.
Să nu uităm că atunci când Dumnezeu i-a creat pe Adam şi Eva, le-a poruncit să nu mănâce
din acel pom din mijlocul Raiului, El nu a îngrădit acel pom cu gard, cu mărăcini sau cu zid, ci a lăsat
liber accesul către el, fiindu-le la îndemână să ajungă cu uşurinţă la el. Cu alte cuvinte: „Eu v-am
poruncit să ascultaţi de Mine şi să nu mâncaţi din acel pom, dar dacă aceasta este dorinţa voastră, Eu nu am să
vă împiedic, numai că veţi suporta consecinţele”.

Întruna dintre predici, îndemnam tinerii să fie curioşi, să exploreze cu mintea necunoscutul şi
să descopere lucruri noi. În pilda de astăzi este vorba de altceva: aici avem imaginea celui care „se
aruncă cu capul înainte”, fără să aibă niciun scop, nicio ţintă, ci doar doreşte să plece în lume fără
niciun pic de raţiune şi fără niciun fel de calcul.
Fiul cel mic s-a văzut cu bani mulţi în buzunar şi a plecat într-o ţară îndepărtată ca să nu poată
fi găsit de nimeni, să nu poată fi controlat. Şi acolo a dus o viaţă de desfrâu, adică, nu doar o viaţă
petrecută cu desfrânatele, ci o viaţă necontrolată.
Cei care au tâlcuit această Evanghelie vorbesc şi de un alt înţeles (mai popular) al termenului
„desfrânare”: aşa cum calul, care este ţinut mult timp la grajd şi apoi este scos afară în ogradă sau este mânat
de către persoana care îl ţine în frâu, conducându-l să nu o ia razna şi să meargă pe drumul cel drept, în clipa
în care scapă de acest frâu, animalul începe să zburde, să nu mai fie controlabil şi poate face multe rele.
Ei bine, şi noi oamenii, avem un astfel de frâu: este vorba despre frâul conştiinţei noastre, este
frâul poruncilor dumnezeieşti, cenzura noastră personală, a bunului simţ: să facem doar ceea ce se
cuvine şi ceea ce este bine. În clipa în care ne luăm de la gură acest frâu, atunci devenim nişte des-
frânaţi, adică, ne putem permite libertăţi dăunătoare, care nu mai sunt în acord cu libertatea oferită
de către Dumnezeu, cu toate că, şi aşa, Dumnezeu respectă şi această libertate (ce-i drept, înţeleasă
într-un mod prostesc de către noi).

Aceasta este viaţa pe care a dus-o tânărul în acea ţară îndepărtată. Ce nu a luat el în calcul? El
nu s-a gândit că banii sunt bunuri limitate şi că într-o bună zi, ei se vor termina. Prietenii noştri
stau în jurul nostru atâta vreme cât noi avem bani, arătăm bine, suntem atrăgători din punct de
vedere trupesc. După ce terminăm banii sau atunci când începem să ne ramolim, să nu mai fim la fel
de arătoşi din punct de vedere fizic, prietenii încep să dispară, să se cearnă precum nisipul şi tocmai
atunci începem să ne dăm seama că ei au fost prieteni cu noi nu datorită calităţilor pe care le deţinem,
ci datorită banilor pe care îi aveam.

2
 Duminică
28 Februarie 2021
Acei prieteni puteau să spună acum: „uite, tu ţi-ai cheltuit toată averea cu noi, în petreceri, în
chefuri... şi acum tu ai rămas lefter. Uite, a venit rândul nostru să te ajutăm: hai să mănânci ceva de la noi, hai
să îţi luăm o haină nouă sau să te ajutăm cu ceea ce ai nevoie”.
De aceea Evanghelistul Luca vine şi consemnează intenţionat, că în acea ţară îndepărtată, s-a
ivit o foamete mare, pentru ca noi să înţelegem starea de degradare şi de sărăcie în care fiul cel mic a
ajuns, starea de imensă singurătate în care se afla, după ce toţi prietenii săi au dispărut.

Angajarea lui în postul de porcar reflectă şi mai mult starea de degradare, sufletească şi
trupească, în care el a ajuns. Pe de o parte, Evanghelistul foloseşte acest termen (porcar), pentru că în
vremea Mântuitorului, ocupaţia de bază a evreilor era creşterea animalelor şi avem multe exemple în
acest sens (turme de oi, turma de porci în care diavolii au intrat).
Pe de altă parte, foloseşte termenul de „porc” pentru a ne arată nouă cu cine se aseamănă fiul
cel mic. Porcul, fiind unul dintre animalele considerate „necurate”de către evrei, este simbolul
impurităţii, nu al purităţii: indiferent de cât de curat îi faci în coteţ, chiar dacă îi pui plapumă sau
aşternut în coteţ, porcul tot doarme în mizeria pe care o lasă în urma sa. De aici, vedem mizeria în
care fiul cel mic trăia: din traiul luxos în care a trăit pe când era la casa tatălui său, el coboară în
mocirla păcatelor şi se aseamănă cu porcii, ba mai mult, îşi dorea să mănânce din hrana lor. Vă daţi
seama că el era mai jos decât porcii? Şi era porcar la porci.... dar devenise un om controlat, pentru că
avea şefi deasupra sa! El nu mai era un om liber!

Atunci s-a creat momentul de cumpănă: s-a creat momentul când a realizat că s-a abătut de la
calea cea dreaptă şi că este pe arătură. Evanghelia ne spune că „şi-a venit în fire”. Deodată s-a
scuturat şi şi-a dat seama că viaţa este o luptă de supravieţire şi el poate pierii ca un anonim.
Şi în clipa aceea, a avut totuşi un punct de reper: el şi-a adus aminte în primul rând de propria
lui persoană (ceea ce a fost cândva şi ceea ce devenise acum). El când s-a înstrăinat, s-a înstrăinat şi de
el însuşi, pentru că se transformase complet şi nu mai era ceea ce fusese odată.
Care este reperul său? Reperul este amintirea părintelui său, amintire care îl va salva. Dar,
revenirea în sine îl determină să îşi schimbe şi ideea de viaţă, să adopte o altă concepţie. El nu s-a dus
la tatăl său să-i spună: „tată, îmi pare rău, am fost un prost, m-am lăsat purtat de valurile tinereţii şi am dat
chix... nici nu ştiu ce a fost în capul meu când ţi-am cheltuit toată averea... hai, lasă-mă să mă întorc acasă şi să
o iau de la început, pentru că am învăţat ceva din această experienţă şi ştiu ce am de făcut”.
De data aceasta, el devine conştient de statutul său căzut şi adoptă o stare de umilinţă, de
smerenie: „fă-mă, măcar, ca pe unul dintre argaţii tăi”. Cu alte cuvinte, dacă mă faci ca pe una dintre
slugile tale, tot este mai bună viaţa decât viaţa aceasta de porcar, în care eu pier de foame.
El în această stare se întoarce acasa la tatăl său: cu părere de rău, cu mustrări de conştiinţă, cu
regret şi cu gândul de a-şi cere iertare, cu gândul că „nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău”.

Şi aici intervine ceva şi mai interesant: Sfânta Evanghelie ne spune că tatăl său l-a văzut de
departe şi a alergat înaintea lui. Ce înseamnă acest lucru? Înseamnă că îl aştepta... Tatăl îl aştepta în
pragul casei, cu mâna streaşină la ochi, privind în zare, doar doar va veni fiul acasă... este dorul
părintelui şi dorul lui Dumnezeu pentru copilul care a plecat de acasă şi care s-a înstrăinat.

3
 Duminică
28 Februarie 2021
Dacă tatăl i-a lăsat libertatea de a pleca de acasă şi de a face ce vrea cu partea lui de avere,
tatăl i-a lăsat şi libertatea de a se întoarce şi mai cu seamă, tatăl a apreciat starea de umilinţă şi de
smerenie în care s-a întors acasă. Deci, avem de a face cu un tablou: dacă la începutul Sfintei
Evanghelii priveam pe fiul cel mic ca pe un tânăr plin de entuziasm, încrezător în forţele proprii,
îmbrăcat în haine boiereşti şi cu punga de bani la brâu.... acum, la finalul Evangheliei, fiul revine la
casa părintească şi este reabilitat de către tatăl său: este îmbrăcat în haina cea bună, i se dă inel în deget, se
face ospăţ şi este sărutat de către tatăl său.

Ce se întâmplă oare în evanghelia de astăzi? Cum de are loc această răsturnare a valorilor, şi
fiul risipitor, cel care-şi supăra tatăl cerându-i de la obraz moştenirea pentru a o cheltui cu
desfrânatele, devine până la urmă personajul pozitiv — personajul „simpatic”, dacă-mi este îngăduit
să mă exprim astfel — iar fiul cel „drept”, care „totdeauna a slujit” şi niciodată nu a călcat porunca
tatălui său, ajunge dintr-o dată personajul negativ şi „antipatic”?
Fără îndoială, fiul cel mare, în corectitudinea lui şi în ascultarea lui faţă de părinţi, acesta a fost
contrariat în mentalitatea lui: cum se face că, fratele său cel mai mic, care a făcut atâtea rele şi a
cheltuit totul, este iertat şi, mai mult, totul revine la normal ca şi cum nimic nu s-a întâmplat. Îl prinde
invidia, răutatea şi lipsa de respect faţă de tatăl său, încât nu doreşte să intre la opsăţ. Iar acum prinde
momentul când are curajul să-i reproşeze părintelui său lucruri pe care până acum nu le-a mărturisit:
„eu stau ca prostul lângă tine şi muncesc şi nu mi-ai dat niciodată nimic ca să petrec cu prietenii mei, iar pt
FIUL TĂU ACESTA (deci, nu mai este fratele său cel mic, ci acum a devenit FIUL TĂU), pentru el ai
înjunghiat viţelul cel mai gras.

El nu a exagerat nicio clipă când a spus tatălui său: „Iată, de atâţia ani îţi slujesc şi niciodată nu ţi-
am călcat porunca”. Adevărat grăia. Şi cu toate acestea, el este personajul negativ din evanghelia de
astăzi. Unde greşeşte acest „drept” care nu şi-a supărat niciodată părintele? Greşeşte prin neputinţa
de a se bucura împreună cu tatăl său şi, mai ales, cu fratele lui care, pierdut fiind s-a mântuit.
În loc să se bucure, acesta „s-a mâniat”, zice evanghelia, şi a rămas afară. S-au dus care mai de
care căutând să-l convingă să treacă peste ce, dragii mei?… Peste invidie? Peste răutate? Peste
împietrire? Peste prostie? Acestea sunt care nu ne lasă să ne bucurăm de binele celuilalt! Acestea sunt
care ne fac să ne întristăm când aproapelui nostru îi merge bine.

Mesajul evangheliei de astăzi, aşadar, acesta este: dacă suntem cumva sau vom ajunge
vreodată, în anumite clipe ale vieţii noastre, fiul cel pierdut, să ne aducem aminte că Dumnezeu ne
aşteaptă şi este gata să ne repună neîntârziat şi fără reproş în aceeaşi stare din care am căzut, numai
să arătăm şi aceeaşi conştiinţă, smerenie şi pornire de a ne schimba, pe care le-a arătat fiul risipitor.
Dacă, însă, suntem fiul care nu a căzut, gata să-I spunem lui Dumnezeu: „Iată de atâţia ani îţi
slujesc şi niciodată nu Ţi-am călcat porunca…”, atenţie ca în această „dreptate” a noastră trebuie să
picurăm şi un strop de iubire, pentru că ea să nu fie o dreptate mândră şi împietrită, lipsită de
compasiune fată de cel căzut şi plină de dispreţ sau judecata crudă faţă de el.