Predica: invierea fiului vaduvei din Nain

.
DUMINICA A XX-A DUPĂ RUSALII

Invierea fiului văduvei din Nain (Luca 7, 11-17) este una din cele trei minuni legate
de învierea morţilor, alături de cea a fiicei lui Iair (Luca 8, 40-42) şi a lui Lazăr (loan
11).
Aceste minuni îl arată pe Hristos ca fiind „învierea şi viaţa” (loan 11, 25-26).

Minunea s-a petrecut în cetatea Nain, situată ia aproximativ 40 de km de Capernaum,

la sud de Nazaret. Această distanţă, pe jos, putea fi parcursă în aproximativ 4 zile.
Aşadar, după ce Mântuitorul a vindecat pe sluga sutaşului din Capernaum (Luca 7,
1-10), S-a dus în cetatea Nain, însoţit de ucenici şi de multă mulţime (Luca 7, 11).
Intre aceştia se aflau şi câţiva dintre ucenicii lui loan Botezătorul. Erau trimişi de
acesta pentru a-L întreba pe Iisus dacă El este Mesia, Cel ce trebuia să vină.

De această dată, Iisus a răspuns frământărilor lui loan nu în cuvinte, ci în fapte,

zicându-le: „Duceţi-vă şi spuneţi lui loan ce aţi văzut: orbii văd, ologii umblă,
leproşii se curăţă, surzii aud, morţii învie, săracilor li se binevesteşte” (Luca 7, 22).
însă, când a ajuns la poarta cetăţii Nain, ne spune Sfântul Evanghelist Luca. „iată
scoteau un mort, singurul copil al mamei sale, şi ea era văduvă, şi mulţime mare din
cetate era cu ea” (Luca 7, 12). Tânărului îi murise cu câtva timp in urma tatăl, iar
acum ii venise rândul sâ se adauge el însuşi celor din neamul sau, deja plecaţi
Dincolo (Facere 25, 8), care - din parate - se aflau încă în Şeol cum este numit în
ebraica iadid (Isaia 14, 9), aşteptând răscumpărarea (Daniel 12, 2).

Referatul biblic nu redă motivele morţii tânărului. Evreii considerau moartea ca fiind
o cauza a păcatului (Facere 2, 17). Oare sa fi fost atât de păcătos încât sâ nu-l mai fi
răbdat Dumnezeu? Probabil că dacă ar fi fost aşa, trupul său ar fi fost lăsat la discreţia
păsărilor de prada, cum se întâmpla în cazul celor blestemaţi (Ieremia 16, 4) şi
nicidecum nu ar fi fost înmormântat după toată rânduiala.
Dar, oare, despre ce rânduiala este vorba? La evrei, odată cu ieşirea sufletului,
mortului i se închideau ochii şi gura, era spălat, uns cu aromate şi înfăşurat în
giulgiuri (II Cronici 16, 14), după care i se dădea ultima sărutare (Facere 50, 1). Apoi
era lasat în grija bocitoarelor (Ieremia 9, 16-21) până-n după-amiaza acelei zile, când
se îngropa.

Rudele şi prietenii aveau asupra lor pâinea durerii şi cupa mângâierii (Iezechiel 24,
17), îşi sfâşiau hainele (Iov 1, 20), cădeau cu faţa la pământ (Iosua 7. 6) şi posteau
(II Regi 1, 12).

Multe din tradiţiile lor au fost preluate şi în creştinism.

Mântuitorul era în drum spre Ierusalim. Nu-L invitase nimeni, în mod special, la
înmormântarea în discuţie. Atmosfera era dezolantă. Mama tânărului era răvăşită de
durere. Atunci lui iisus, „fâcându-I-Se mila de ea. i-a zis: Nu plânge!” (Luca 7, 13).

Lacrimile sunt expresia unei dureri lăuntrice la care vrem sâ-i facem părtaşi si pe
ceilalţi. Sunt un mod de exteriorizare a întristării.

Mântuitorul însuşi a trecut prin două astfel de momente psihologice revelatoare: a

plâns pentru Lazar şi S-a tulburat pentru Iuda. Acum i-a spus femeii sa nu plângă. I
s-a făcut milă de văduvă. Mila este una din însuşirile înţelepciunii lui Dumnezeu
(Iacob 3. 17), mai mare chiar decât cerul (Psalm 107, 4; 103, 11), virtutea prin care
omul se aseamănă cel mai mult cu Dumnezeu si care va constitui criteriul de
departajare la Judecata de Apoi. Confruntarea cu moartea este drama vieţii omeneşti.
Şi pe fondul suferinţei, Hristos - sprijinitorul orfanilor şi al văduvelor (Psalm 145,
9) - deşteaptă în văduva din Nain nădejde de ajutor: „Şi apropiindu-Se, S-a atins de
sicriu, iar cei ce-l duceau s-au oprit. Şi a zis: Tinere, ţie îţi zic, scoalâ-te!” (Luca 7,
14). A făcut dovada spuselor Sale de mângâiere.

De remarcat este faptul că, deşi Legea interzicea ca cineva să se apropie de mort
(Numeri 19, 13), Hristos, fără nici o ezitare. S-a atins de sicriu, zicându-i tânărului:
„Scoală-te!”. I s-a adresat punctual: „Tinere, ţie îţi zic” (Luca 7, 14). Cuvintele
Mântuitorului, care au însoţit atingerea sicriului, au transformat moartea în viaţă.
Daca atingerea Sa este dătătoare de viaţă, de ce sa nu credem ca, incontestabil,
Trupul lui Hristos, real şi euharistic, este datator şi făcător de viaţă? In acest sens
trebuie sa înţelegem mu mtele Sale; tânărul era mort, dar Mântuitorul i S a adresat
ca şi cum ar fi fost într-un somn: „Scoală-te!" Avem aici dovada că moartea, înaintea
lui Hristos, nu-i decât un somn (Iov 14, 10-12). „Şi s-a ridicat mortul şi a început să
vorbească şi l-a dat mamei lui” (Luca 7, 15).

Deci, nu a fost vorba de vreo inducere în eroare, ci de un caz real. Minunea a avut
loc datorita puterii lui Dumnezeu (Matei 11, 5). Evanghelia spune ca mortul a
început să vorbească. De asemenea, pentru ca sa nu se creada ca ar ti doar duhul
tânărului ce murise, Mântuitorul l-a luat de mâna, întocmai ca pe fiica lui Iair, şi l-a
dat mamei sale.

Hristos, prin acest gest de negrăit, S-a arătat a fi Domnul pentru cei vii şi pentru cei
morţi. Incredinţându-l mamei sale pe tânărul înviat, El a pus în valoare rolul mamei
in viaţa tinerilor. Intocmai au făcut Ilie, după ce a înviat pe fiul văduvei din Sarepta
Sidonului (III Regi 17. 20-23) si Elisei, când l-a înviat pe fiul sunamiteneei, care s-
au adresat fiecărei mame în parte, zicând: „ia pe lini ti a" t [V Regi 4, 34-36).

Minunea i-a înfricoşat pe toţi cei prezenţi, mai ales câ poporul iudeu traversa o
îndelungata perioada de secetă spirituala. Nu a fost singura dată când în sufletul
iudeilor s-au aprins sentimente mai bune în relaţie cu Iisus. lata de ce, pe fondul
acestei frici, „slaveau pe Dumnezeu, zicând: Prooroc mare S-a ridicat între noi şi
Dumnezeu a cercetat pe poporul Sau” (Luca 7, 16). Era împlinirea unei profeţii
vechi-testamentare: „Eu le voi ridica Prooroc din mijlocul fraţilor lor, cum eşti tu, şi
voi pune cuvintele Mele în gura Lui şi El le va grăi tot ce-I voi porunci Eu. Iar cine
nu va asculta cuvintele Mele, pe care Proorocul Acela le va grai în numele Meu,
aceluia îi voi cere socoteala. Iar proorocul care va îndrăzni sâ graiascâ în numele
Meu ceea ce nu i-am poruncit Eu sa grăiască şi care va grăi în numele altor dumnezei,
pe un astfel de prooroc sa-l daţi morţii” (Deuteronom 18, 18-20).

Acum, mulţi dintre cei de faţă au înţeles că Hristos era Cel de mult făgăduit şi
aşteptat. Iată de ce nici de această dată minunea nu a rămas fără ecou. Ne spune
evanghelistul: „Şi a ieşit cuvântul acesta despre El în toată Iudeea şi în toată
împrejurimea (Luca 7, 17). Şi bine a fost că minunea nu a rămas tăinuită, deoarece
mesajul ei a vrut sâ arate că nu moartea are ultimul cuvânt, ci viaţa. Prin moarte se
trece intr-o altă dimensiune a vieţii, care se numeşte împărăţia lui Dumnezeu.
Garanţie a învierii noastre este învierea lui Elristos.
Invierile din morţi cu trupul care au fost consemnate de Sfinţii Evanghelişti sunt
limitate, pentru că toţi cei înviaţi au murit din nou, pe când învierile celor morţi
sufleteşte prin păcat şi înviaţi de Hristos sunt nenumărate. Astfel de învieri se
întâmpla zilnic cu cei care vor sâ fie înviaţi din păcat, spre adevărata viaţă în Hristos.
Zilnic, Hristos se apropie de noi, ca de sicriul tânărului din Nain, invitându-ne sâ ne
ridicam din mormântul păcatelor şi sa mergem pe calea vieţii celei veşnice. Nu
refuzaţi invitaţia!

PS Calinic Botosaneanul