Predica: invierea fiului vaduvei din Nain

Mareste imaginea.

DUMINICA A XX-A DUPĂ RUSALII

Invierea fiului văduvei din Nain (Luca 7, 11-17) este una din cele trei minuni legate de învierea morţilor, alături de cea a fiicei lui

Iair (Luca 8, 40-42) şi a lui Lazăr (loan 11).

Aceste minuni îl arată pe Hristos ca fiind „învierea şi viaţa” (loan 11, 25-26).

Minunea s-a petrecut în cetatea Nain, situată ia aproximativ 40 de km de Capernaum, la sud de Nazaret. Această distanţă, pe jos,

putea fi parcursă în aproximativ 4 zile. Aşadar, după ce Mântuitorul a vindecat pe sluga sutaşului din Capernaum (Luca 7, 1-10),

S-a dus în cetatea Nain, însoţit de ucenici şi de multă mulţime (Luca 7, 11). Intre aceştia se aflau şi câţiva dintre ucenicii lui loan

Botezătorul. Erau trimişi de acesta pentru a-L întreba pe Iisus dacă El este Mesia, Cel ce trebuia să vină.

De această dată, Iisus a răspuns frământărilor lui loan nu în cuvinte, ci în fapte, zicându-le: „Duceţi-vă şi spuneţi lui loan ce aţi

văzut: orbii văd, ologii umblă, leproşii se curăţă, surzii aud, morţii învie, săracilor li se binevesteşte” (Luca 7, 22). însă, când a

ajuns la poarta cetăţii Nain, ne spune Sfântul Evanghelist Luca. „iată scoteau un mort, singurul copil al mamei sale, şi ea era

văduvă, şi mulţime mare din cetate era cu ea” (Luca 7, 12). Tânărului îi murise cu câtva timp in urma tatăl, iar acum ii venise

rândul sâ se adauge el însuşi celor din neamul sau, deja plecaţi Dincolo (Facere 25, 8), care - din parate - se aflau încă în Şeol

cum este numit în ebraica iadid (Isaia 14, 9), aşteptând răscumpărarea (Daniel 12, 2).

Referatul biblic nu redă motivele morţii tânărului. Evreii considerau moartea ca fiind o cauza a păcatului (Facere 2, 17). Oare sa

fi fost atât de păcătos încât sâ nu-l mai fi răbdat Dumnezeu? Probabil că dacă ar fi fost aşa, trupul său ar fi fost lăsat la discreţia

păsărilor de prada, cum se întâmpla în cazul celor blestemaţi (Ieremia 16, 4) şi nicidecum nu ar fi fost înmormântat după toată

rânduiala.

Dar, oare, despre ce rânduiala este vorba? La evrei, odată cu ieşirea sufletului, mortului i se închideau ochii şi gura, era spălat,

uns cu aromate şi înfăşurat în giulgiuri (II Cronici 16, 14), după care i se dădea ultima sărutare (Facere 50, 1). Apoi era lasat în

grija bocitoarelor (Ieremia 9, 16-21) până-n după-amiaza acelei zile, când se îngropa.

Rudele şi prietenii aveau asupra lor pâinea durerii şi cupa mângâierii (Iezechiel 24, 17), îşi sfâşiau hainele (Iov 1, 20), cădeau cu

faţa la pământ (Iosua 7. 6) şi posteau (II Regi 1, 12).

Multe din tradiţiile lor au fost preluate şi în creştinism.

Mântuitorul era în drum spre Ierusalim. Nu-L invitase nimeni, în mod special, la înmormântarea în discuţie. Atmosfera era

dezolantă. Mama tânărului era răvăşită de durere. Atunci lui iisus, „fâcându-I-Se mila de ea. i-a zis: Nu plânge!” (Luca 7, 13).

Lacrimile sunt expresia unei dureri lăuntrice la care vrem sâ-i facem părtaşi si pe ceilalţi. Sunt un mod de exteriorizare a

întristării.

Mântuitorul însuşi a trecut prin două astfel de momente psihologice revelatoare: a plâns pentru Lazar şi S-a tulburat pentru Iuda.

Acum i-a spus femeii sa nu plângă. I s-a făcut milă de văduvă. Mila este una din însuşirile înţelepciunii lui Dumnezeu (Iacob 3.

17), mai mare chiar decât cerul (Psalm 107, 4; 103, 11), virtutea prin care omul se aseamănă cel mai mult cu Dumnezeu si care va

constitui criteriul de departajare la Judecata de Apoi. Confruntarea cu moartea este drama vieţii omeneşti. Şi pe fondul suferinţei,

Hristos - sprijinitorul orfanilor şi al văduvelor (Psalm 145, 9) - deşteaptă în văduva din Nain nădejde de ajutor: „Şi apropiindu-Se,

S-a atins de sicriu, iar cei ce-l duceau s-au oprit. Şi a zis: Tinere, ţie îţi zic, scoalâ-te!” (Luca 7, 14). A făcut dovada spuselor Sale

de mângâiere.

De remarcat este faptul că, deşi Legea interzicea ca cineva să se apropie de mort (Numeri 19, 13), Hristos, fără nici o ezitare. S-a

atins de sicriu, zicându-i tânărului: „Scoală-te!”. I s-a adresat punctual: „Tinere, ţie îţi zic” (Luca 7, 14). Cuvintele Mântuitorului,

care au însoţit atingerea sicriului, au transformat moartea în viaţă. Daca atingerea Sa este dătătoare de viaţă, de ce sa nu credem

ca, incontestabil, Trupul lui Hristos, real şi euharistic, este datator şi făcător de viaţă? In acest sens trebuie sa înţelegem mu mtele

Sale; tânărul era mort, dar Mântuitorul i S a adresat ca şi cum ar fi fost într-un somn: „Scoală-te!" Avem aici dovada că moartea,

înaintea lui Hristos, nu-i decât un somn (Iov 14, 10-12). „Şi s-a ridicat mortul şi a început să vorbească şi l-a dat mamei lui”

(Luca 7, 15).

Deci, nu a fost vorba de vreo inducere în eroare, ci de un caz real. Minunea a avut loc datorita puterii lui Dumnezeu (Matei 11,

5). Evanghelia spune ca mortul a început să vorbească. De asemenea, pentru ca sa nu se creada ca ar ti doar duhul tânărului ce

murise, Mântuitorul l-a luat de mâna, întocmai ca pe fiica lui Iair, şi l-a dat mamei sale.

Hristos, prin acest gest de negrăit, S-a arătat a fi Domnul pentru cei vii şi pentru cei morţi. Incredinţându-l mamei sale pe tânărul

înviat, El a pus în valoare rolul mamei in viaţa tinerilor. Intocmai au făcut Ilie, după ce a înviat pe fiul văduvei din Sarepta

Sidonului (III Regi 17. 20-23) si Elisei, când l-a înviat pe fiul sunamiteneei, care s-au adresat fiecărei mame în parte, zicând: „ia

pe lini ti a" t [V Regi 4, 34-36).

Minunea i-a înfricoşat pe toţi cei prezenţi, mai ales câ poporul iudeu traversa o îndelungata perioada de secetă spirituala. Nu a

fost singura dată când în sufletul iudeilor s-au aprins sentimente mai bune în relaţie cu Iisus. lata de ce, pe fondul acestei frici,

„slaveau pe Dumnezeu, zicând: Prooroc mare S-a ridicat între noi şi Dumnezeu a cercetat pe poporul Sau” (Luca 7, 16). Era

împlinirea unei profeţii vechi-testamentare: „Eu le voi ridica Prooroc din mijlocul fraţilor lor, cum eşti tu, şi voi pune cuvintele

Mele în gura Lui şi El le va grăi tot ce-I voi porunci Eu. Iar cine nu va asculta cuvintele Mele, pe care Proorocul Acela le va grai
în numele Meu, aceluia îi voi cere socoteala. Iar proorocul care va îndrăzni sâ graiascâ în numele Meu ceea ce nu i-am poruncit

Eu sa grăiască şi care va grăi în numele altor dumnezei, pe un astfel de prooroc sa-l daţi morţii” (Deuteronom 18, 18-20).

Acum, mulţi dintre cei de faţă au înţeles că Hristos era Cel de mult făgăduit şi aşteptat. Iată de ce nici de această dată minunea nu

a rămas fără ecou. Ne spune evanghelistul: „Şi a ieşit cuvântul acesta despre El în toată Iudeea şi în toată împrejurimea (Luca 7,

17). Şi bine a fost că minunea nu a rămas tăinuită, deoarece mesajul ei a vrut sâ arate că nu moartea are ultimul cuvânt, ci viaţa.

Prin moarte se trece intr-o altă dimensiune a vieţii, care se numeşte împărăţia lui Dumnezeu. Garanţie a învierii noastre este

învierea lui Elristos.

Invierile din morţi cu trupul care au fost consemnate de Sfinţii Evanghelişti sunt limitate, pentru că toţi cei înviaţi au murit din

nou, pe când învierile celor morţi sufleteşte prin păcat şi înviaţi de Hristos sunt nenumărate. Astfel de învieri se întâmpla zilnic cu

cei care vor sâ fie înviaţi din păcat, spre adevărata viaţă în Hristos. Zilnic, Hristos se apropie de noi, ca de sicriul tânărului din

Nain, invitându-ne sâ ne ridicam din mormântul păcatelor şi sa mergem pe calea vieţii celei veşnice. Nu refuzaţi invitaţia!