Predica la Sfanta Cuvioasa Apolinaria Fecioara

Mareste imaginea.

Frați creștini,

Din paginile Sfintei Scripturi înţelegem că principalul atribut al lui Dumnezeu este tocmai sfinţenia. În cartea profetului Isaia din

Vechiul Testament ne este zugrăvit tabloul sfințeniei lui Dumnezeu care: „stând pe un scaun înalt și măreț, poalele hainelor Lui

umpleau templul. Serafimii stăteau înaintea Lui, fiecare având câte șase aripi: cu două își acopereau fețele, cu două picioarele, iar

cu două zburau și strigau unul către altul, zicând: sfânt, sfânt, sfânt este Domnul Savaot, plin este tot pământul de slava Sa!”

(Isaia 6, 1-3).

Înțelegem că starea de sfințenie este caracteristică doar lui Dumnezeu. Omul, prin creație, se împărtășește din sfințenia lui

Dumnezeu. După căderea în păcat, sfințenia lui Dumnezeu a rămas obiectivul spre care se îndrepta viața oamenilor. Întruparea

Mântuitorului Iisus Hristos, Cel care S-a făcut om asemenea nouă, a făcut din nou posibilă atingerea omului de sfințenia lui

Dumnezeu. Prin Jertfa de pe Cruce noi, oamenii, am primit puterea să ne împărtășim din sfințenia lui Dumnezeu. Mai simplu –

am dobândit puterea de a deveni sfinți.

Termenul de „sfânt” apare în spiritualitatea creștină încă din primele zile ale religiei creștine. Sfântul Apostol Pavel, în epistolele

sale, numește „sfinți” pe creștinii primelor biserici. Această numire apostolică este legată de primirea Sfântului  Botez și de

participarea la dumnezeiasca Euharistie. Mai târziu, după ce numărul celor care au devenit creștini a crescut, au fost numiți

„sfinți” acei creștini care, prin faptele și viața lor l-au urmat întru totul pe Mântuitorul Hristos. Primele trei secole creștine au

adus o altă valență a acestui termen – sfinți au început să fie numiți martirii pentru credință. Eroii credinței, acei oameni care

preferau să moară, în loc să se lepede de Dumnezeu, au devenit sfinții Bisericii.

Încetarea persecuțiilor și pacea adusă de Sfântul Împărat Constantin cel Mare au dus la apariția altor categorii de sfinți. Departe

de zgomotul lumii, unii credincioși au căutat sfințenia în liniște pustiului – sfinții cuvioși. Teologii și marii gânditori ai religiei

creștine, care au trăit conform Evangheliei, au fost numiți și ei în ceata sfinților lui Dumnezeu. Apostoli, mucenici, cuvioși,

împărați, oameni simpli, ierarhi și preoți, bărbați, femeii sau copii, oameni care au înțeles că esența vieții este bucuria învierii și

mărturisirea cu toată inima a credinței formează ceata sfinților.

Deci, sfinții pe care zilnic îi cinstim și le pomenim faptele au fost oameni, asemenea nouă. Ce îi deosebește față de noi, oamenii

de astăzi? Viața lor curată, în care au pus iubirea de Dumnezeu mai presus de iubirea de tată, de mamă, mai presus de iubirea de

pământ, iubirea de lumea aceasta. Sfinţii, așadar, sunt oameni care au urmat întocmai Mântuitorului, iubindu-L pe El mai presus

de lucrurile trecătoare ale lumii. Un astfel de model ne este prezentat și nouă în sinaxarul zilei de astăzi și anume Sfânta Cuvioasă

Apolinaria Fecioara.

Dreptmăritori creștini,

Sunt mai mulți sfinți tecuți spre cin stire în această frumoasă și binecuvântată zi, dare u am ales să vorbesc despre această
fecioară Apolinaria din două motive, zic eu binecuvântate. Primul ar fi acela că sunt atâția tineri în biserică astăzi prezenți la

rugăciune, dovadă că sunt însetați după frumusețea vieții duhovnicești, iar al doilea motiv este legat de primul: tinerii iubesc

fecioria, această virtute și le voi întări credința printrun exemplu de feciorie. Sinaxarul zilei ne spune: Murind Arcadie, împăratul

grecilor (395-408), iar Teodosie, fiul lui, fiind de opt ani, şi deci nedestoinic pentru ocârmuirea împărăţiei, Honoriu, împăratul

Romei (395-423), fratele lui Arcadie, a încredinţat învăţătura tânărului împărat, precum şi ocâmuirea a toată împărăţia grecească

unui nobil dintre cei de frunte, anume Antemie, bărbat înţelept şi drept-credincios.

Acesta, până la venirea în vârstă a lui Teodosie, era socotit de toţi împărat. Acest Antemie avea două fiice: una din ele, mai mică,

avea duh necurat încă din scutece, iar cea mai mare, din tinereţe se îndeletnicea cu rugăciuni pe la sfintele biserici; iar numele ei

era Apolinaria. Venind la vârsta cea desăvîrşită, părinţii ei voiau s-o însoţească cu bărbat, dar ea se lepăda, zicându-le: ,,Voiesc să

merg la mănăstire, să ascult dumnezeieştile Scripturi şi să învăţ rânduiala monahală”. Părinţii ei îi ziceau: ,,Noi voim să te

căsătorim”. Iar ea le răspundea: ,,Nu voi să am bărbat, ci nădăjduiesc că pe mine mă va păzi Dumnezeu curată întru frica Sa,

precum a păzit neprihănite pe sfintele Sale fecioare”.

Deci, se părea părinţilor un lucru nou şi minunat că în anii tinereţelor ei grăia unele ca acestea, fiind cuprinsă de o asemenea

dumnezeiască dorire. Apoi Apolinaria a rugat pe părinţii ei să-i aducă o monahie care s-o poată învăţa Psaltirea şi citirea sfintelor

Scripturi.

Împăratul Antemie se mâhnea mult de dorirea ei, pentru că voia s-o însoţească cu bărbat. Văzând că fecioara a rămas

neschimbată în hotărârea sa şi nu voia să primească darurile ce-i aduceau tinerii cei de neam mare, care doreau s-o ia de soţie,

părinţii au zis: ,,Ce voieşti, fiică?” Iar ea a răspuns: ,,Mă rog vouă ca să mă daţi lui Dumnezeu, că veţi lua răsplată pentru a mea

feciorie”. Deci, văzând gândul ei neschimbat, tare şi iubitor de Dumnezeu, a zis: ,,Voia Domnului să fie”. I-au adus, deci, o

monahie iscusită, care a învăţat-o a citi dumnezeieştile cărţi.

După aceasta, a zis către părinţi: ,,Rogu-mă vouă, să mă lăsaţi ca să văd Sfintele Locuri de la Ierusalim, să mă rog acolo şi să mă

închin cinstitei Cruci şi Sfintei Învieri a lui Hristos”. Dar ei n-au vrut s-o lase, de vreme ce pe dânsa singură o aveau mângâiere în

casa lor. Apoi o iubeau mai mult decât pe sora ei cea chinuită de duhul necurat. Însă, după ce i-a rugat multă vreme, ei s-au învoit

s-o lase.

Deci, i-au dat slugi şi slujnice multe, aur şi argint destul şi i-au zis: ,,Primeşte, fiică, acestea şi să mergi să-ţi împlineşti făgăduinţa

ta, pentru că Dumnezeu voieşte să-I slujeşti Lui ca roabă”. Apoi, suind-o într-o corabie, au sărutat-o şi i-au zis: ,,Pomeneşte-ne şi

pe noi, fiică, la Sfintele Locuri”. Ea le-a răspuns: ,,Precum voi împliniţi dorinţa inimii mele, aşa să împlinească şi Dumnezeu

cererea voastră, iar în ziua răutăţii să vă izbăvească”. Astfel, despărţindu-se de părinţi, a plecat cu corabia.

Ajungând la Ascalon, a rămas câteva zile, din pricina furtunii de pe mare şi a înconjurat toate bisericile şi mănăstirile de acolo,

rugându-se Domnului şi dându-le ajutoare.

Apoi, aflând împreună călători, a mers în Sfînta Cetate a Ierusalimului şi s-a închinat Învierii Domnului şi cinstitei Cruci, făcînd

rugăciune cu dinadinsul pentru părinţii săi.

După aceea mergea în toate zilele la mănăstirile de fecioare, dând acolo multă milostenie; apoi a început a libera slugile şi

slujnicele cele de prisos, milostivindu-se spre dânsele şi încredinţându-se în rugăciunile acestora.

După câteva zile, împlinindu-şi rugăciunile la Sfintele Locuri şi fiind la Iordan, ea a zis către cei ce erau cu dînsa: ,,Fraţii mei,

voiesc să vă liberez şi pe voi; dar să mergem mai întâi în Alexandria, să ne închinăm Sfântului Mina”. Ei au răspuns: ,,Fie

precum voieşti, stăpână”.

Deci, când s-a apropiat de Alexandria, conducătorul cetății s-a înştiinţat de venirea ei şi a trimis oameni cinstiţi ca s-o întâmpine

şi să se închine ei ca unei fiice împărăteşti; iar ei, neplăcându-i cinstea ce i se făcea, a venit noaptea în cetate şi intrând singură în

casa acestuia, i s-a închinat lui şi femeii lui. Iar conducătorul cetății cu femeia sa au căzut la picioarele ei, zicându-i: ,,De ce ai

făcut aşa, stăpână? Noi am trimis la tine ca să ne închinăm ţie, iar tu, fiind stăpâna noastră, ai venit la noi plecându-te”. Fericita

Apolinaria a zis către dînşii: ,,Voiţi să-mi faceţi un lucru plăcut?" Ei au răspuns: ,,Da, stăpînă”. Sfânta zise către dînşii: ,,Lăsaţi-

mă, nu mă supăraţi cu cinstea, pentru că vreau să mă duc să mă închin Sfântului Mucenic Mina”.

Deci, cinstind-o cum se cădea, au liberat-o cu daruri. Fericita a împărţit acele daruri la săraci, însă a zăbovit în Alexandria,

înconjurând bisericile şi mănăstirile. Apoi a aflat în casa în care găzduia o bătrână, pe care miluind-o cu daruri, a rugat-o să-i

cumpere în taină o mantie, paraman, camilafcă, brâu de curea, şi toată îmbrăcămintea bărbătească a rânduielii monahiceşti.

Bătrâna, cumpărându-le şi aducându-le fericitei, a zis: ,,Dumnezeu să-ţi ajute, maica mea”.

Apolinaria, luând acele haine, le-a ascuns, ca să nu ştie despre ele cei ce erau cu dânsa; apoi a liberat pe celelalte slugi şi slujnice,

oprindu-şi numai o slugă bătrână şi un eunuc. După aceea, suindu-se în corabie, a mers la Lemmos; iar de acolo, luând patru

dobitoace, s-a dus la mănăstirea Sfântului Mucenic Mina, căruia închinându-se şi împlinindu-şi rugăciunea, a mers la schit ca să

se închine sfinţilor părinţi care erau acolo.

Era seară când a pornit în cale şi a poruncit eunucului să stea înapoia căruţei; iar sluga cealaltă fiind înainte, cârmuia dobitoacele;

însă fericita şezând înăuntru acoperământului, şi având cu sine îmbrăcămintea monahală, se ruga în sine, cerând ajutor de la

Dumnezeu, pentru scopul său. Căruţa a ajuns într-o vale mlăştinoasă, ce avea lângă dânsa un izvor, care mai pe urmă s-a numit

,,izvorul Apolinariei”. Fericita Apolinaria, ridicând acoperământul căruţei şi văzând pe amândouă slugile dormind, pe eunuc şi pe

vizitiu, s-a dezbrăcat de hainele mireneşti şi s-a îmbrăcat cu hainele monahiceşti, cele bărbăteşti, şi a zis către Dumnezeu: ,,Cel ce

mi-ai dat începutul acestui chip, învredniceşte-mă să-l port până la sfârşit, după voia Ta cea sfântă, Doamne”. Apoi, însemnându-

se cu semnul Sfintei Cruci, s-a pogorât încet din căruţă, pe când dormeau slugile amândouă şi intrând în luncă, s-a ascuns, până

ce s-a dus căruţa mai departe; şi astfel s-a sălăşluit sfânta în pustiul acela, vieţuind singură cu Dumnezeu, pe care L-a iubit.

Dumnezeu, văzându-i dragostea cea osârdnică, o acoperea cu mâna Sa, ajutându-i asupra nevăzuţilor luptători şi dându-i

trupească hrană din pomii finicului.

Dimineața slugile Apolinariei văzându-I doar hainele acesteia sau spăimântat și au dat de veste împăratul Antemie. Împăratul,

citind scrisoarea a plâns foarte mult, dar totuși mulţumind lui Dumnezeu, a zis: ,,Dumnezeule, Tu ai ales-o, întăreşte-o cu puterea

Ta”.

Deci, această sfântă fecioară a petrecut câţiva ani în acel loc. Acolo se lupta cu diavolul şi cu trupul său, care la început era

molatec, fiind crescută în casele împărăteşti; iar mai pe urmă se slăbise de osteneli, de posturi şi de privegheri. Era dogorită de

zăduful zilei şi chinuită în tot felul de neîncetatele muşcături ale ţânţarilor. Umblând ea prin pustie, într-o dimineaţă a întâmpinat-

o Sfântul Macarie, şi i-a zis ei: ,,Binecuvîntează, părinte”. Iar ea încă cerea binecuvântare de la dânsul, şi binecuvântându-se unul

pe altul, au mers la schit. Aici stareţul i-a dat chilie, neştiind că este femeie, ci socotind că este un famen. Apoi a întrebat-o cum o

cheamă, iar ea a răspuns: ,,Dorotei”. Și-a arătat ei să lucreze la împletituri din rogojini.

După o vreme a început a fi slăvită de părinţi pentru asprimea vieţii sale cu care întrecea pe alţii. Ba, ceva mai mult, i se dăduse

de la Dumnezeu darul de a tămădui neputinţele, încât numele lui Dorotei era în gurile tuturor. Pentru că toţi îl iubeau pe acest

părut Dorotei şi ca pe un mare părinte îl cinsteau. Trecând vreme îndelungată, diavolul care se afla în fiica cea mai mică a

împăratului Antemie, sora Apolinariei, a început mai grozav a o chinui, ca să fie dusă în pustie.

Atunci boierii au sfătuit pe împărat ca s-o trimită la sfinţii părinţi din schit. Luând-o stareţul, a dus-o la părintele Dorotei - care

era Apolinaria, sora celei îndrăcite. Milostivindu-se spre cea îndrăcită, a luat-o în chilia sa şi a cunoscut-o că este sora ei; apoi

plângând pentru dânsa şi îmbrăţişând-o.

Într-una din zile, începând diavolul a chinui mai mult pe fecioară, s-a sculat fericita Apolinaria ridicându-şi mâinile spre

Dumnezeu şi se ruga cu lacrimi pentru sora sa. Atunci, diavolul nesuferind mai mult puterea rugăciunii, aruncând pe fecioară, a

ieşit. Atunci Sfânta Apolinaria, luând pe sora sa sănătoasă, a dus-o în biserică, unde s-a făcut bucurie mare părinţilor pentru fiica

cea tămăduită.

Însă diavolul a găsit un alt meşteşug prin care să mâhnească pe împărat, intrând iarăşi în fiica împăratului cea tămăduită; dar

tăinuindu-se, nu părea a fi îndrăcită, ci o făcea ca şi cum a zămislit, încât din zi în zi i se mărea pântecele şi, văzând-o părinţii, s-

au tulburat foarte. Aceştia întrebau pe fecioară cu cine a greşit şi cine a îngreunat-o. Iar ea, curată fiind cu trupul şi cu sufletul, le

zicea: ,,Nu ştiu nimic şi nu cunosc de unde îmi este aceasta”. Dar părinţii, stăruind cu asprime şi cu bătaie silind-o să spună cu

cine a păcătuit, diavolul a zis prin gura ei: ,,Monahul acela din schit, într-a cărui chilie am găzduit, acela m-a silit şi am zămislit

de la dânsul”.

Atunci împăratul s-a mâniat foarte şi a trimis să piardă schitul. Mergând voievodul cu oastea la schit, a zis cu mânie: ,,Daţi-ne pe

monahul care a silit şi a îngreunat pe fiica împăratului, daţi-l nouă pe acela degrabă, mai înainte de a nu vă pierde pe voi toţi”.

Aceasta auzind-o toţi părinţii, s-au înfricoşat. Iar fericitul Dorotei stând în mijloc, a zis: ,,Eu sunt, despre care voi întrebaţi, pe
mine să mă prindeţi, eu sunt singur vinovat; iar pe ceilalţi părinţi, ca pe nişte nevinovaţi să-i lăsaţi în pace”. Acestea auzindu-le

părinţii, s-au mâhnit şi ziceau către Dorotei: ,,Să mergem şi noi cu tine”.

Și l-au dus pe el cu tot soborul în biserică, făcând pentru dânsul rugăciune şi, încredinţându-l lui Dumnezeu, l-au dat voievozilor.

Mergând ea la impărat i-a spus acestuia că aici este lucrare diavoleasă. Pentru a dovedi aceasta şi-a descoperit pieptul şi s-a arătat

că nu este fire bărbătească, ci femeiască. Apoi a zis: ,,Tată, eu sunt fiica Apolinaria”. Acestea auzindu-le părinţii, s-au făcut ca

morţii, de spaimă şi de mirare. Cunoscând că este fiica lor, s-au bucurat nespus şi multe lacrimi de bucurie au vărsat în ziua

aceea. Apoi au adus la fericita Apolinaria pe sora ei, care părea îngreunată, şi i-au zis ei: ,,Cunoşti pe acest monah?” Ea a

răspuns: ,,Cu adevărat acesta este părintele care m-a făcut sănătoasă în numele lui Dumnezeu”.

Căzând la picioarele sfintei, se ruga să-i tămăduiască şi pântecele cel umflat. Iar Apolinaria, ridicând de la pământ pe sora sa, şi-a

pus palma pe pântecele ei şi îndată a fugit diavolul. Și Sfînta Apolinaria a petrecut la părinţii ei câteva zile, povestind cu

amănuntul toate cele despre ea şi slăvea pe Dumnezeu pentru toată rânduiala Sa.

Apoi sfânta, voind să se ducă la locul ei, părinţii o rugau ca să rămână la dânşii, dar n-au putut s-o înduplece, nici să-şi schimbe

cuvântul lor dat ei, căci mai înainte de descoperirea tainei, se făgăduiseră ca împăraţi s-o lase la locul ei. Deci, chiar nevrând, au

liberat pe fiica lor cea iubită, plângând şi tânguindu-se; apoi în urmă veselindu-se cu duhul, pentru o fiică bună ca aceea, care s-a

dat spre slujba lui Dumnezeu.

După ce a ajuns în schit, s-au bucurat de dânsa părinţii şi fraţii, că fratele lor Dorotei s-a întors la dânşii întreg şi sănătos; de aceea

au făcut în ziua aceea praznic, mulţumind lui Dumnezeu. Însă în schit nu ştia nimeni ce i s-a întâmplat ei la împărat; nici despre

firea ei cea femeiască n-a ştiut nimeni. Deci, vieţuia Sfânta Apolinaria, adică părutul Dorotei, în mijlocul fraţilor, ca şi mai

înainte, în a sa chilie. Iar cu puţine zile mai înainte, văzând ducerea sa către Dumnezeu, a zis către avva Macarie: ,,Părinte, de mi

se va întâmpla a mă duce din viaţa aceasta, să nu mă spele, nici să îngrijească fraţii trupul meu”.

Mutându-se ea către Domnul, au mers fraţii să-i spele trupul şi văzând că este cu firea femeiască, au strigat, zicând: ,,Slavă Ţie,

Hristoase, că ai mulţi sfinţi ascunşi!” Și s-a arătat în vis Sfânta starețului Macarie spunândui cine este cu adevărat. Deşteptându-

se din somn stareţul şi chemând pe fraţi, le-a spus vedenia, şi toţi mirându-se, au slăvit pe Dumnezeu cel minunat între sfinţii Săi.

Apoi îngrijind de trupul sfintei, l-au îngropat cu cinste în partea dinspre răsărit a bisericii, în mormântul Sfîntului Macarie şi se

făceau multe tămăduiri de la sfintele ei moaşte, cu darul Domnului nostru Iisus Hristos.

Iubiți credincioși,

Cu câțiva ani în urmă, o doamnă în vârstă povestea că atunci când a terminat liceul era singura fată castă din clasă. Această stare,

în loc să o bucure, a speriat-o atât de tare încât, înainte de bacalaureat a rugat pe un coleg să meargă cu ea spre a scăpa de această

mare rușine. Ce a fost să se întâmple, s-a întâmplat și astfel a intrat și ea în rândul fetelor normale. Din păcate, acest act nu i-a
adus vreun plus de fericire. Nici nu a învățat-o cum să facă față provocărilor dintr-o relație. Dimpotrivă. S-a căsătorit, a divorțat,

a fost ani la rând singură și, spre final, viața i-a eșuat într-o relație ilegitimă cu un bărbat căsătorit.

Mi-am amintit de această întâmplare în timp ce vă redam viața minunată a sfintei Apolinaria. Zilele trecute, am avut o discuție cu

câțiva tineri care blamau ideea de a mai fi cast astăzi când, nu-i așa?, vorbim de omul nou, fără prejudecăți. Am zâmbit cu amar,

amintindu-mi de venerabila doamnă mai sus evocată, care era la fel de modernă și în ton cu omul nou, acum vreo 60 de ani în

urmă.

Chiar dacă vor părea desuete și învechite, voi încerca să ofer tinerilor care încă sunt inocenți, câteva argumente să rămână așa:

1. Iubirea nu e doar relaţie trupească. A face dragoste este o altă formă de a iubi, dar nu e nici singura și nici cea mai importantă.

A face dragoste nu înseamnă neapărat că iubeşti, aşa cum a nu face dragoste înseamnă lipsa iubirii adevărate.

2. Întâlnirea trupească este prea frumoasă ca să o ai în afara regulilor. Aşa cum nu asculţi Vivaldi lângă un motor pornit, aşa cum

prânzul de Crăciun nu îl serveşti într-o staţie de tramvai, la fel, acest act important pentru tine (întâlnirea trupească) nu trebuie

făcut oricum, oricând şi cu oricine.

3. Adevărata masculinitate sau feminitate nu se dovedesc prin performaţe sexuale. Nu eşti bărbat adevărat când te-ai culcat cu

toate femeile din viaţa ta (când faci asta eşti de fapt un biruit, un căzut). Adevărat biruitor şi adevărat bărbat eşti când poţi avea

un autocontrol asupra impulsurilor tale. Adevărată femeie nu eşti atunci când te culci cu toţi bărbaţii din viaţa ta. Atunci devii

doar o marfă de consum. Adevărata frumuseţe a femeii nu se vede în performanţe sexuale, ci în delicateţe, eleganţă, bunătate,

seriozitate (apropo, te-ai întrebat vreodată de ce toţi bărbaţii doresc să facă dragoste cu cât mai multe femei, dar toţi ar vrea ca

soţiile lor să fie fecioare în noaptea nunţii?).

4. „Dacă nu te culci cu mine, nu mă iubeşti”... Dimpotrivă, dacă mă iubeşti, nu mă constrângi.

5. Vrei să ştii dacă eşti iubit/iubită sau folosit/folosită? Atunci nu face dragoste înainte de căsătorie. Dacă cineva cu care nu faci

dragoste înainte de căsătorie va pleca de lângă tine, este foarte bine, pentru că a vrut doar trupul tău pentru plăcerea lui/ei. Dacă

va rămâne lângă tine este şi mai bine pentru că te vede pe tine aşa cum eşti tu şi nu doar trupul tău pentru plăcerea ei/lui.

6. „Trebuie să facem dragoste să vedem dacă ne potrivim!” Îți dau un sfat: mergi într-o zi la tribunal, vezi câte divorţuri sunt şi

vei vedea că în marea lor majoritate, au făcut dragoste înainte de căsătorie și au pus un mare accent pe sexualitate. Dacă sunt

compatibili sexual, atunci de ce se despart? Nu cumva relația dintre doi oameni este mai complexă decât un simplu raport intim?

„Cine îmi garantează că dacă rămân fecior sau fecioară voi fi fericit în căsnicie?”...NIMENI. Este adevărat, poţi să te întinezi

înainte de căsătorie şi să ai o viață împlinită, așa cum, de asemenea, poți să te păstrezi curat şi să eșuezi. Dar nu asta e important!
Cel mai important lucru este ca tu să fii corect şi să nu ai nimic să-ţi reproşezi, să ai conştiinţa că ai respectat regulile. Când vei fi

mire sau mireasă oricum vei avea rochie albă şi cununile biruinţei pe cap, vei avea flori, felicitări şi laude. Nu-ţi va interzice

niimeni să porţi rochia albă (simbol al neprihănirii, chiar dacă tu eşti prihănită) şi nu ţi se va refuza coroana pe cap (semn al

biruinţei, chiar dacă tu eşti de mult căzut, biruit de patimă). Nimeni nu îţi va reproşa nimic, iar preotul îţi va ţine probabil o slujbă

încântătoare și un cuvânt frumos. Dar, cel mai important lucru este că, în acel moment, tu vei ști cel mai bine că toate acestea:

rochia albă, cununa, laudele nu sunt lucuri pe care să le meriţi. E un fel de furt. De aceea, cel mai important lucru este ca,

indiferent cât de fericit sau nefericit vei fi în viaţă, să poţi sta cu fruntea sus în faţa ta, a oamenilor şi a lui Dumnezeu în veci.

Amin!