lapidarea, omorarea cu pietre

Lapidarea, adica omorarea cu pietre a unui condamnat, a fost si a ramas una dintre cele mai crude si inumane pedepse capitale din

istoria omenirii. Aceasta pedeapsa, aplicata de catre un grup mai mare de oameni, nu este pusa pe seama unui singur calau, ea

fiind socotita o masura de dreptate aplicata de intreaga comunitate.

Lapidarea apare inca din cele mai vechi timpuri, fiind amintita si in Vechiul Testament. In antichitatea greaca, aceasta pedeapsa

este amintita de Herodot, care, in cartea sa, pomeneste de lapidarea lui Lycidas.

Lapidarea, in Vechiul Testament

Tora, adica cele cinci carti care formeaza Pentateuhul lui Moise, parte integranta a Vechiului Testament, aminteste de omorarea

prin lapidare. Potrivit sentintelor din Tora, lapidarea este pedeapsa cuvenita pentru o serie de faradelegi de neiertat: atingerea de

Munte Sinai ((Iesire 19, 10-13); incalcarea sambetei (Numeri 15, 32-36); practicarea spiritismului sau a vrajitoriei (Levitic 20, 2-

27); hulirea numelui lui Dumnezeu (Levitic 24, 10-16); inchinarea la idoli (Deuteronom 17, 2-7); indemnarea altuia spre a sluji

idolilor (Deuteronom 13, 7-12); adulterul (Deuteronom 22, 22-24); neascultarea de parinti (Deuteronom 21, 18-21).

Multe dintre poruncile care hotarau omorarea prin lapidare se incheiau cu urmatoarele cuvinte: "Asa sa starpesti raul din mijlocul

tau, iar toti israelitii vor auzi si se vor teme" (Deuteronom 21, 21). Aceasta practica se arata, deci, a fi cumva o cale de a indeparta

poporul de pacate prin frica de moarte.

Potrivit sentintelor din Mishna, care consemneaza toate traditiile iudaice orale, lapidarea era o pedeapsa pe care o merita: cel care

se apropie trupeste de mama sa, de sotia tatalui sau, de nora sa, de un alt barbat sau de un animal; cel care savarseste blasfemie;

cel care se inchina la idoli; cel care isi sacrifica pruncii lui Moloc; cel care practica spiritismul; cel care savarseste vrajitorie; cel

care incalca sambata; cel care isi blesteama tatal sau mama; cel care forteaza o fata logodita; cel care indeamna la slujirea

idoleasca; cel care inseala o comunitate; cel care nu-si asculta parintii.

Potrivit legilor orale iudaice, dupa ce era condamnat la moarte, de catre consiliul Sanhedrin, cel vinovat era luat de doi martori

acuzatori si dus pe marginea unei cladiri inalte cam de doua etaje. De acolo, cei doi martori il aruncau jos pe cel vinovat. Aceasta
inaltime era aleasa pentru a provoca moartea, fara a se zdrobi insa trupul. Dupa ce condamnatul era aruncat jos, cei doi martori

luau impreuna o piatra mare si o aruncau peste acela. Daca vinovatul nu murea, in urma caderii sau a zdrobirii cu piatra cea mare,

oamenii din vecinatate se grabeau sa-l zdrobeasca pe acela cu orice pietre gaseau, pentru a-i curma suferinta.

Mai apoi, tot in Mishna, gasim scris: "Un consiliu Sanhedrin care condamna un om la moarte, o data la sapte ani, este socotit

distructiv." La randul sau, rabinul Eliezer ben Azaria, socoteste ca acest lucru este valabil si pentru un Sanhedrin care condamna

un om la moarte, o data la saptezeci de ani. Acest lucru arata neadeziunea rabinilor poporului iudeu la aceasta practica, in pofida

tendintei poporului de a o aplica.

Exista doar cateva mentiuni biblice privitoare la aplicarea concreta a acestei pedepse, in comunitatile iudaice. Astfel, in Vechiul

Testament sunt mentionate doar cateva cazuri in care o persoana este lapidata, drept pedeapsa. Un astfel de caz este lapidarea lui
Acan, descrisa in cartea lui Iosua (7, 24). Din moment ce numai Dumnezeu putea porunci pedeapsa capitala, iar nu oamenii, care

adesea sunt supusi inselarii, consiliul Sanhedrin a facut din lapidare o limita orientativa a severitatii pedepselor.

Treptat, in decursul secolelor, liderii iudei au impus atatea restrictii pedepsei cu lapidarea, incat aceasta a intrat in ilegalitate.

Restrictiile vizau, in primul rand, prevenirea omorarii celor nevinovati, prin impunerea unor conditii greu de indeplinit de catre

acuzatori. In aceasta privinta, renumitul rabin Moise Maimonide, scrie: "Este mai bine sa achiti o mie de persoane vinovate, decat

sa condamni la moarte o singura persoana nevinovata."

Lapidarea, in vremea Mantuitorului

Dupa ce l-a vindecat pe orbul din nastere, Iisus Hristos si-a atras iarasi asupra Sa mania iudeilor, care, impresurandu-L, i-au spus:

"Pana cand ne scoti sufletul? Daca Tu esti Hristosul, spune-o noua pe fata." Iisus le-a raspuns: "V-am spus si nu credeti. Lucrarile

pe care le fac in numele Tatalui Meu, acestea marturisesc despre Mine. Dar voi nu credeti, pentru ca nu sunteti dintre oile Mele.

(...) Eu si Tatal Meu una suntem." Iar iudeii, auzind aceasta, "iarasi au luat pietre, ca sa arunce asupra Lui" (Ioan 10). De multe

ori au vrut iudeii sa-L omoare pe Iisus cu pietre, insa nu au putut, fie din pricina multimilor, care-L iubeau, fie din pricina

faptului ca a plecat din mijlocul lor.

Lapidarea a fost randuita nu atat sa fie aplicata, cat sa inspaimante cugetele cele impietrite ale iudeilor si sa se opreasca de la

pacate. Acest lucru il intelegem din urmatorul episod biblic, in care Hristos arata cum trebuie sa ne raportam la lapidare: "Fariseii

si carturarii au adus la Iisus pe o femeie, prinsa in adulter si, asezand-o in mijloc, au zis Lui: Invatatorule, aceasta femeie a fost

prinsa asupra faptului de adulter; iar Moise ne-a poruncit in Lege ca pe unele ca acestea sa le ucidem cu pietre. Dar Tu ce zici? Si
aceasta ziceau, ispitindu-L, ca sa aiba de ce sa-L invinuiasca. Iar Iisus, plecandu-Se in jos, scria cu degetul pe pamant. Si,

staruind sa-L intrebe, El S-a ridicat si le-a zis: Cel fara de pacat dintre voi sa arunce cel dintai piatra asupra ei. Iarasi, plecandu-

Se, scria pe pamant. Iar ei, auzind aceasta si mustrati fiind de cuget, ieseau, unul cate unul, incepand de la cei mai batrani si pana

la cel din urma, si a ramas Iisus singur si femeia, stand in mijloc. Si, ridicandu-Se Iisus si nevazand pe nimeni decat pe femeie, i-

a zis: Femeie, unde sunt parasii tai? Nu te-a osandit nici unul? Iar ea a zis: Nici unul, Doamne. Si Iisus i-a zis: Nu te osandesc

nici Eu. Mergi, de acum sa nu mai pacatuiesti" (Ioan 8, 1-11).

Iudeii au mai pastrat insa, pentru o vreme, acest obicei de razbunare, iar nu de implinire a dreptatii lui Dumnezeu. Acest lucru se

vede clar in raportarea lor la Sfantul Apostol Pavel si la Sfantul Arhidiacon Stefan.

Sfantul Pavel a ajuns in Iconiu si a inceput sa predice Evanghelia, in sinagoga iudeilor, iar multi au crezut in Iisus. Insa "cand

paganii si iudeii, impreuna cu capeteniile lor, au dat navala ca sa-i ocarasca si sa-i ucida cu pietre, intelegand, au fugit in cetatile

Licaoniei: la Listra si Derbe si in tinutul dimprejur. Si acolo propovaduiau Evanghelia" (Fapte 14, 1-7). Mai apoi, "de la Antiohia

si de la Iconiu au venit iudei, care au atras multimile de partea lor, si, batand pe Pavel cu pietre, l-au tarat afara din cetate,

gandind ca a murit. Dar, inconjurandu-l ucenicii, el s-a sculat si a intrat in cetate" (Fapte 14, 19-20).

Sfantul Arhidiacon Stefan, predicand cu putere dreapta credinta in Iisus Hristos, a atras mania su ura evreilor. Fiind plin de har si

de putere, el facea minuni si semne mari in popor, iar impotriva cuvantului sau nu puteau sta inteleptii iudeilor. Pentru aceasta,

aducand martori mincinosi impotriva lui, evreii l-au acuzat ca huleste numele lui Dumnezeu, ducandu-l in sinedriu.  In sinedriu,

auzind cuvintele de propovaduire ale Sfantului Stefan, evreii au strigat cu glas mare, si-au astupat urechile si au navalit asupra lui.

Apoi, scotandu-l afara din cetate, l-au batut cu pietre pana a murit. In tot acest timp, sfantul se ruga lui Dumnezeu, zicand:

"Doamne, Iisuse, primeste duhul meu si nu le socoti lor pacatul acesta!" Locul de executie, aflat in afara Ierusalimului, la mica

distanta, a dat numele unei porti a orasului: Poarta Leilor, prin care se iese pentru a ajunge in Gradina Ghetsimani, mai este

numita si Poarta Sfantul Stefan. Omorarea sa cu pietre a avut loc in jurul anului 34. Sfantul Arhidiacon Stefan este socotit drept

Intaiul-Mucenic al Bisericii lui Hristos.

Lapidarea, in lumea islamica actuala

In ciuda tuturor protestelor, sustinatorii drepturilor omului nu au putut anula complet aceasta practica, nici in zilele noastre.

Astfel, lapidarea este aplicata si astazi, in unele state islamice din Africa si Asia, precum: Arabia Saudita, Pakistan, Sudan, Iran,

Yemen, Emiratele Unite Arabe si unele zone din Nigeria. In timp ce in state precum Afganistan si Somalia, desi lapidarea nu este

legiferata, aceasta are loc uneori.

Un sondaj de opinie efectuat in Indonezia a aratat ca aproape jumatate dintre indonezieni sunt de acord cu lapidarea celor care

savarsesc adulter. Alte asemenea sondaje au indicat faptul ca aproape trei sferturi dintre locuitorii Pakistanului, ai Egiptului si ai

Iordaniei sunt de acord cu lapidarea, precum si jumatate dintre locuitorii Nigeriei.

Cand un om este condamnat la moarte, prin lapidare, dupa pronuntarea sentintei, judecatorul insusi se asigura ca a fost sapata

bine groapa in care urmeaza sa fie asezat cel condamnat. Cel condamnat la moarte este infasurat intr-o panza alba si este intrudus

in groapa. Cei care vor aplica sentinta de lapidare se asigura ca victima este bine fixata in groapa, spre a nu a avea posibilitatea sa

se apere de loviturile ce vor urma.

Codul Penal Islamic, aplicat in Iran, descrie in amanunt procesul de lapidare, in caz de adulter, recomandand cumva prelungirea

chinurilor victimei, prin intarzierea mortii:

Articolul 102: Un barbat acuzat de adulter trebuie introdus in groapa pana la abdomen, iar o femeie acuzata de adulter trebuie

introdusa in groapa pana la piept, dupa care, fiecare sa fie omorat cu pietre.

Articolul 103: In caz ca o persoana scapa din groapa, in timpul lapidarii, daca aceasta a fost condamnata la moarte prin marturia

altora, sa fie introdusa iarasi in groapa, spre a fi omorata, insa daca si-a recunoscut vina, mai inainte de condamnare, sa nu mai fie

introdusa in groapa.

Articolul 104: Pietrele ce se vor folosi pentru lapidare sa nu fie nici prea mari, astfel incat victima sa moara in urma a numai

cateva lovituri, nici prea mici, incat sa nu poata fi numite pietre. In functie de fiecare caz, lapidarea poate fi inceputa de catre

judecator, care urmareste aplicarea pedepsei, sau de catre unul dintre acuzatorii victimei.

Procesul de lapidare poate dura pana la cateva ore. In cele din urma, un doctor, desemnat de judecator, se asigura ca victima a

murit. De multe ori, oamenii continua sa loveasca victima cu pietre, chiar si dupa anuntarea decesului.

Teodor Danalache