şunaţii ei duşmani – păcatul, sclavia, moartea – au urmărit-o numai până ai-
ci, unde s-au şi înecat: “A năpustit în mare, pe cal şi pe călăreţ…I-au acope-
rit valurile şi s-au pogorât în fundul apelor ca o piatră”. Strigătul din Vinerea
Mare: “Iată omul!”, răsună şi în dimineaţa Paştelui, dar cu un alt înţeles, şi
care vrea să spună: “Iată omul cel nou!” Iată omul adevărat, liber însă ascul-
tător, “Noul Adam”, şi chiar mai mult decât noul Adam.
De fapt, aceasta nu este o simplă reînnoire a ceea ce a fost vechi, ci o re-
innoire în mai bine (“o, felix culpa”). Acum, dacă un om este în Cristos, el
este o creatură nouă. Să revenim la situaţia noastră: cum se face oare că du-
pă venirea lui Cristos, parcă nimic nu s-ar fi schimbat în lumea aceasta, ca şi
cum Cristos nu ar fi venit şi nu ar fi înviat?Ştim prea bine că Isus ne-a elibe-
rat de păcatul original, însă nu şi de unele urmări ale păcatului, cum ar fi
concupiscenţa, dorinţa pătimaşă, aviditatea, cu alte cuvinte nu ne-a eliberat
de libertatea noastră. Izvorul otrăvit, care este inima egoistă a omului, conti-
nuă a mai revărsa încă tot ceea ce întinează şi infectează întreaga omenire.
Sclavia se perpetuează, umbra morţii se reîntoarce pentru a acoperi lumea.
Periodic, ne regăsim în Egipt, cu lanţuri la glezne, chiar după ce am traver-
sat Marea Roşie.
Astăzi există câteva forme ale sclaviei, de mari dimensiuni, iar cea mai
apropiată de noi este “consumul”. Trebuie să consumăm şi iar să consumăm,
pentru a produce iar şi iar, pentru ca în felul acesta să se menţină lanţul inte-
reselor şi al profiturilor. Omul, fără să-şi dea seama, se reduce la nivelul
unei maşini: unul are o maşină de producţie, altul una de consum, şi tocmai
în aceasta se află o mare nedreptate, pentru că pofta de câştig şi bunăstarea
unora provoacă şi menţin mizeria a milioane şi milioane de oameni. Aceasta
este o sclavie mascată pe care mass-media o fac să treacă drept bunăstare,
progres, viaţă adevărată şi trăită din plin. Omul este manipulat şi nu mai tră-
ieşte în el decât dimensiunea corporală şi pământească, restul, adică dimen-
siunea spirituală a omului, s-a atrofiat şi a pierit.
Noi nu spunem că nu trebuie să muncim, că nu trebuie să ne folosim toa-
te talentele: pentru noi, pentru familie, pentru societate. Însă, aşa cum toate
lucrurile “îşi au vremea lor”, trebuie să existe o vreme “pentru toate”, chiar
şi pentru suflet, şi o vreme pentru toţi, deci şi pentru cei care nu se pot gândi
la suflet pentru că sunt hărţuiţi de nevoile elementare. “Aminteşte-ţi, creşti-
nule, de demnitatea ta”. Aceste cuvinte ale Sfântului Leon cel Mare trebuie
să circule în mijlocul poporului creştin, aşa cum circulau cuvintele lui Moise
printre evreii din Egipt, înflăcărându-i de nostalgia libertăţii pierdute. Trebu-
ie recuperat sensul valorilor morale şi redată întâietatea spiritualului asupra
a tot ceea ce este material: să aibă întâietate adevărul, nu minciuna; drepta-
tea, nu nedreptatea… Iată sensul Euharistiei, al Împărtăşaniei pe care o vom
primi peste câteva minute:acel Isus, care a spus atunci tânărului mort: “Tine-
re, scoală-te”, acum ne repetă fiecăruia dintre noi aceleaşi cuvinte: “Îţi spun
ţie:“Scoală-te!” Te-am eliberat pentru a fi liber; am murit pentru ca tu să tră-
ieşti. Acum vin la tine pentru a-ţi reînnoi toate aceste daruri ale Mele: Cine
mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu, are viaţă veşnică”.
ADOREMUS
Protopopiatul Greco –Catolic
Tg Mureş
Foaie de informare religioasă
AGRU TG MUREŞ 8 Octombrie 2017 Nr. 484
Gândul zilei
Câteva dintre învățăturile lui Padre Pio:
1. Nu te îngriji pentru ziua de mâine, fă bine astăzi.
2. Dacă Isus ne face atât de fericiți pe pământ, cum va fi în Rai?
3. Dacă fricile îți provoacă neliniște, spune ceea ce a zis Sfântul Petru:
„Doamne, scapă-mă!“ El îți va întinde mâna, ține-te bine și mergi cu încre-
dere.
4. Încercați să faceți mereu mai bine: astăzi mai bine decât ieri, mâine
mai bine decât azi.
5. Dacă diavolul nu doarme și umblă răcnind ca un leu dornic să ne ducă
la pierzare, Maica Domnului nu ne lasă.
6. Când pierzi timpul disprețuiești darul lui Dumnezeu, dar pe care El,
Dumnezeul cel Bun, ți l-a încredințat cu iubire și generozitate.
7. Fii ca albinele, care nu aduc nimic rău în stupul lor, ci numai miere și
ceară. Casa ta să fie mereu plină de dulceață, pace, armonie, umilință și
evlavie.
8. Fă bine, peste tot, astfel încât oricine să poată spune: „Acesta este un
copil al lui Cristos.“ Îndură necazurile, boala, durerea din dragoste pentru
Dumnezeu și pentru convertirea sărmanilor păcătoși.
9. Un convertit și-a exprimat teama de a cădea din nou. Padre Pio i-a
spus: „Eu voi fi cu tine. Crezi tu, fiul meu, că Domnul ar lăsa să cădă un su-
flet pe care l-a salvat? Du-te în pace și ai încredere“.
10.Dacă ai timp nu amâna. Nu lăsa pe mâine ce poți face azi. De binele
care s-ar putea face e plină lumea, dar cine ne garantează că vom trăi mâine?
Ascultă-ți vocea conștiinței, adevărata voce profetică: „Astăzi, dacă auzi vo-
cea Domnului, nu îți astupa urechile.“Al nostru este doar prezentul. Nu amâ-
na ce poți face acum pentru un alt moment pe care nu știi dacă-l vei avea.
Apostolul: Galateni 1,11-19
Dar vă fac cunoscut, fraţilor, că evanghelia predicată de mine nu este
după om: nici n-am primit-o, nici n-am învăţat-o de la vreun om, ci [am
primit-o] prin revelaţia lui Isus Cristos. Aţi auzit, desigur, de purtarea mea
când eram în iudaism; cum persecutam peste măsură Biserica lui Dumnezeu
şi încercam s-o distrug. Şi pentru că eram plin de zel pentru tradiţia [primită]
de la strămoşi, îi întreceam în iudaism pe mulţi de o vârstă cu mine din
neamul meu. Dar când i-a plăcut lui Dumnezeu, cel care m-a pus deoparte
încă din sânul mamei mele şi m-a chemat prin harul său, mi l-a revelat pe
Fiul său în mine ca să-l vestesc neamurilor [păgâne] imediat, fără să mă
sfătuiesc cu cineva. Şi fără să urc la Ierusalim, la cei care erau apostoli
înaintea mea, am mers în Arabia, apoi m-am întors din nou la Damasc.Trei
ani după aceea, am urcat la Ierusalím să fac cunoştinţă cu Chefa şi am rămas
la el timp de cincisprezece zile. Dar nu am văzut pe nimeni altul dintre
apostoli, în afară de Iacob, fratele Domnului.
Evanghelia: Luca 7,11-16
Şi după aceea, S-a dus într-o cetate numită Nain şi cu El împreună mer-
geau ucenicii Lui şi multă mulţime. Iar când S-a apropiat de poarta cetăţii,
iată scoteau un mort, singurul copil al mamei sale, şi ea era văduvă, şi mul-
ţime mare din cetate era cu ea. Şi, văzând-o Domnul, I s-a făcut milă de ea
şi i-a zis: Nu plânge! Şi apropiindu-Se, S-a atins de sicriu, iar cei ce-l du-
ceau s-au oprit. Şi a zis: Tinere, ţie îţi zic, scoală-te. Şi s-a ridicat mortul şi a
început să vorbească, şi l-a dat mamei lui. Şi frică i-a cuprins pe toţi şi slă-
veau pe Dumnezeu, zicând: Prooroc mare s-a ridicat între noi şi Dumnezeu
a cercetat pe poporul Său.
Cristos, Răscumpărătorul omului
Episodul istorisit în Evanghelia de astăzi – Învierea fiului văduvei din
Nain – se află numai în Evanghelia lui Luca, şi face parte din tradiţiile parti-
culare pe care acest evanghelist le-a scos pe cont propriu din acea cercetare
sârguincioasă despre care vorbeşte la începutul Evangheliei sale. De fapt,
aici nu vom putea distinge unde sfârşeşte faptul istoric şi unde începe inter-
pretarea eclesială şi teologică a faptului. Este evident că în această povestire
avem un plan catehetic, care reflectă folosirea episodului de către comunita-
tea primară. Punerea în paralel cu învierea fiului văduvei din Sarepta, pe
care o găsim în 1Regi 17,17-24, trădează intenţia de a-L indica pe Isus ca
“Marele Profet”. Uşurinţa cu care Isus face minunea (Ilie a trebuit să se în-
tindă de trei ori peste copil, Isus spune pur şi simplu “Scoală-te!”), arată că
El este mai mare decât Ilie. Ilie cheamă Numele Domnului, Isus Însuşi este
Domnul – Luca pentru prima dată Îi dă aici acest titlu lui Isus.
Cine citeşte Evanghelia de astăzi nu se poate mulţumi numai cu citirea is-
torică sau literală, nici cu cea eclesială, ci trebuie să ajungă la citirea spiri-
tuală. Lectura spirituală, care deseori coincide cu cea istorică, nu este un
mod de manipulare a faptului şi de a-l face să spună ceea ce în realitate nu
spune, ci tocmai contrariul: ea slujeşte la a descoperi exact ceea ce conţine
faptul, dar care nu poate fi văzut cu ochiul liber; înseamnă a pătrunde din-
colo de aparenţe, în acel fond al lucrurilor care nu se revelează decât întru
Spiritul Sfânt.
Lectura spirituală a pericopei noastre începe de la această simplă consta-
tare: Isus în Evanghelii, ne vorbeşte când prin cuvinte, când cu gesturi. Mi-
nunile pe care le săvârşeşte – ca şi cea de astăzi – sunt ca tot atâtea cuvinte
în acţiune, cuvinte mute, dar care fac să li se audă glasul până la marginile
pământului, şi care pot fi citite chiar şi de analfabeţi. Ce ne spune nouă, în
credinţa noastră, acel gest al lui Isus, căruia i se face milă, se apropie de
sicriu şi spune mortului să se scoale, iar mortul ascultă cu cea mai mare
grabă?
Este clar că aici este vorba despre simbolul unei realităţi mai mari, pe
care o aflăm în toată scriptura şi care poate fi exprimată în felul acesta: Fiul
lui Dumnezeu, prin întrupare, S-a apropiat de omenirea moartă din cauza
păcatului, şi a înviat-o. Isus nu numai că a săvârşit câteva învieri din morţi
(Lazăr, tânărul din Nain, fiica lui Iair), ci El Însuşi este Învierea: “Eu sunt
învierea şi viaţa. Cine crede în mine nu va muri în veci”. Iată, aşadar, me-
sajul spiritual din această duminică, pe care trebuie să-l desluşim şi să-l
aprofundăm.
Pentru a-l înţelege, trebuie să plecăm de la un punct ceva mai îndepărtat:
la început Dumnezeu l-a creat pe om “după chipul şi asemănarea Sa”: să fie
inteligent, liber şi investit cu suveranitate asupra lucrurilor, cu acea suvera-
nitate care izvorăşte din însăşi suveranitatea lui Dumnezeu. Tocmai aceasta
era ceea ce a voit Dumnezeu, adică o creatură creată pentru viaţă şi pentru
slavă. Peste această faţă glorioasă a omului a trecut cataclismul păcatului,
care a devastat totul, iar omul a rămas asemenea unei grădini asupra căreia
s-a abătut furtuna şi grindina, din care n-a mai rămas aproape nimic sănătos!
Cu toate acestea, Dumnezeu, în mila Sa, nu l-a lăsat pe om în puterea
morţii, ci i-a venit în întâmpinare şi a trimis pe Fiul Său Unul-Născut.
Aceasta este cea mai înaltă culme a istoriei: în Isus, Dumnezeu se face om
între oameni, se pune în situaţia umană, şi pentru a spune aşa, se coboară
până la nivelul răufăcătorilor; este purtat în trupul unei fiinţe omeneşti: se
naşte, plânge, se dezvoltă… Vechiu Testament ne pune în faţă un simbol
pentru a ne reprezenta acest mister: Ilie, care se întinde asupra copilului
mort, punându-şi gura pe gura copilului, mâinile sale pe mâinile acestuia.
Tocmai aceasta a făcut Cuvântul cu umanitatea întreagă, prin întruparea Sa.
Însă acest lucru nu este suficient: Isus nu numai că S-a făcut om, ci a luat
asupra Sa toate slăbiciunile noastre; a absorbit, să spunem aşa, tot răul care
se abătuse asupra omului, chiar şi păcatul, care este cel mai îngrozitor lucru
în faţa lui Dumnezeu: “Pe cel ce n-a cunoscut nici un păcat, El L-a făcut pă-
cat pentru noi, ca noi să fim neprihănirea lui Dumnezeu în El”. Despre acest
om, care, chiar şi în ţinuta lui exterioară, era redus la însuşi chipul pedepsei
lui Dumnezeu, s-a spus: “Ecce homo!” Iată în ce hal a fost redus omul; iată
în cele din urmă adevărul adevărat cu privire la om!
Dar iată a doua culme a istoriei: Isus învie din morţi, şi înviind, este ca şi
cum toată acea sarcină a păcatului a dispărut; rănile Sale ne-au vindecat.
Omenirea a trecut ca printr-un mare botez şi printr-o altă Mare Roşie. Înver-