DESĂVÂRŞIRE

Viaţa trăită de Enoh a fost o viaţă desăvârşită, pur şi simplu. Datorită umblării sale cu
Dumnezeu, timp de trei sute de ani zi de zi, a putut fi înălţat la cer fără să guste moartea. Din
acest motiv, el este tipul sau simbolul celor 144.000 care vor fi înălţaţi la cer, fără să ajungă
pradă morţii, pentru că şi ei vor trăi o viaţă desăvârşită, fără păcat, pe acest pământ. De altfel,
aceasta este viaţa normală pe care trebuie s-o trăiască orice copil credincios născut din nou al
lui Dumnezeu.

Dar, după cum spuneam într-una dintre postările anterioare, cuvântul "desăvârşire" are un
anumit impact asupra minţii creştinului de rând. Mai mult, îl poate stârni să te considere un
vameş şi un păgân când vorbeşti despre desăvârşire ca fiind idealul lui Dumnezeu pentru cei
care vor să ajungă în împărăţia lui Dumnezeu, ideal care trebuie atins aici pe pământ în viaţa
de zi cu zi, după experienţa vie a naşterii din nou. De fapt acest ideal al lui Dumnezeu, adică
desăvârşirea caracterului exprimat printr-o viaţă de biruinţă permanentă asupra păcatului, a
existat încă de la căderea omului. Cel care a introdus noţiunea de imposibilitate a atingerii
acestui ideal aici pe pământ este diavolul. Iov 4,17.18.

Dumnezeu a luat toate măsurile necesare, dinainte de căderea omului, în vederea atingerii şi
trăirii acestui ideal de către toţi cei ce vor să fie asemenea lui Isus Hristos. Mai întâi a fost
jertfa, iar apoi serviciile din sanctuarul vechi-testamentar. Toate vorbeau despre întruparea
Fiului lui Dumnezeu şi, de asemenea, despre modul cum trebuie atins şi trăit acest ideal în
viaţa de zi cu zi de pe acest pământ. Este adevărat că jertfele care se aduceau la sanctuar nu
puteau face desăvârşiţi niciodată pe cei ce le aduceau, fiindcă sângele vărsat acolo era sânge
de animale, sânge care doar simboliza sau arăta către sângele Mântuitorului ce avea să vină,
să ridice păcatele omenirii şi să moară pentru toţi oamenii. Vezi Evrei 9,9.10; 10,1.

Credincioşii evrei, prin ceea ce făceau, prin slujbele de la sanctuar, erau învăţaţi că în cer
există un mare Preot care face ispăşire pentru ei în virtutea sângelui Său ispăşitor, promis prin
făgăduinţă şi prin legământ cu Tatăl. Aşadar, desăvârşirea era căpătată prin ceea ce Hristos
făcea pentru ei în sanctuarul ceresc. Sanctuarul pământesc împreună cu serviciile lui erau
doar o umbră a marelui sanctuar ceresc şi a serviciului pe care Hristos îl aduce
acolo. Evrei 9,11.12.

De aceea, marele ideal şi scop al adevăratului templu ceresc este desăvârşirea morală şi
spirituală a credinciosului, prin locuirea lăuntrică a lui Hristos în el. Adevărata jertfă a lui
Hristos şi serviciul din sanctuarul ceresc îi fac pe credincioşi desăvârşiţi, astfel încât ei "nu
mai au cunoştinţă de păcate". Evrei 10,2.

"Jertfele şi serviciul din sanctuarul pământesc nu puteau să şteargă păcatul omenirii şi

astfel nu puteau să îi facă pe oameni desăvârşiţi. Dar jertfa şi preoţia adevăratului Mare Preot
din sanctuarul şi adevăratul cort, îi fac desăvârşiţi. Ele şterg în totalitate păcatele. Iar
închinătorul este astfel curăţit, încât nu mai are cunoştinţa de păcate. Prin jertfa, darul şi
lucrarea Lui însuşi, Hristos a desfiinţat jertfele şi darurile şi slujbele pământeşti care nu ar fi
putut niciodată şterge păcatele. Şi, prin această desăvârşită împlinire a voiei lui Dumnezeu, El
ne-a arătat, de fapt, care este voia lui Dumnezeu. >Prin această >voie< am fost sfinţiţi noi, şi
anume prin jertfirea trupului lui Isus Hristos, odată pentru totdeauna.< Evrei 10,10." Calea
consacrată pentru desăvârşirea creştină, cap. Desăvârşire, par. 14.

1
Idealul lui Dumnezeu, deci, este ca adevăraţii credincioşi, copiii Săi, să nu mai aibă
cunoştinţă de păcate, de păcatele lor, să fie curaţi la inimă, neprihăniţi, fără păcate. Aceasta
este viaţa pe care Dumnezeu o aşteaptă de la copiii Săi, numai astfel se poate încheia cu
păcatul pe acest pământ şi numai astfel se va putea face posibilă venirea lui Hristos pe norii
cerului.

Da, este cu putinţă de trăit această viaţă de biruinţă, indiferent de ce ar susţine biserica toată
sau întreaga lume. Hristos a făcut posibil aşa ceva încă de la căderea omului. Minciuna
sfruntată a lui Satana este că aşa ceva nu se poate, însă Dumnezeu nu numai că spune, ci şi a
arătat prin Enoh, Iosif, Iov, Daniel, Ieremia, Ioan Botezătorul, Isus Hristos, Pavel, etc. Ţineţi
minte, modelul nostru este Isus Hristos. El are puterea de a ne face sfinţi, dacă vrem acest
lucru.

"Ca unul dintre noi, în natura noastră, slab ca şi noi, împovărat cu păcatul lumii, Isus a
trăit o viaţă sfântă, fără păcat şi a fost înălţat mai sus de ceruri, prin aceasta deschizându-ne o
cale prin care, prin El, orice credincios poate trăi în această lume o viaţă sfântă, fără păcat şi,
drept urmare, poate fi înălţat mai sus de ceruri.
Desăvârşirea, desăvârşirea caracterului este ţinta creştină - o desăvârşire atinsă în trup
omenesc în această lume. Hristos a reuşit aceasta, deschizând un drum prin care, în El, orice
suflet poate, de asemenea, să fie desăvârşit. Atingând ţinta, Isus a devenit Marele nostru Preot
care, prin această lucrare a Lui în adevăratul sanctuar, ne face şi nouă posibilă atingerea
ei." Calea consacrată pentru desăvârşirea creştină, cap. Desăvârşire, ultimele două paragrafe.

2
 PREOŢIA LUI MELHISEDEC

Aşadar, desăvârşirea este un dar ceresc, nu este ceva ce poate fi făurit de om, de unul singur.
Totodată desăvârşirea nu este ceva static, ci ceva dinamic. În ea trebuie să creştem zi de zi, în
pofida tuturor ispitelor şi piedicilor puse pe acest drum spre cer de oameni şi demoni. Desigur,
vorbim aici despre desăvârşirea pe care Hristos a făcut-o posibilă pentru noi prin întruparea
Sa pe acest pământ. Din moment ce a făcut-o posibilă pentru absolut fiecare om, înseamnă că
trebuie să fie şi accesibilă, de trăit, în sensul cel mai înalt al cuvântului.

"Desăvârşirea, desăvârşirea caracterului este ţinta creştină - o desăvârşire atinsă în trup

omenesc în această lume. Hristos a reuşit aceasta, deschizând un drum prin care, în El, orice
suflet poate, de asemenea, să fie desăvârşit. Atingând ţinta, Isus a devenit Marele nostru Preot
care, prin această lucrare a Lui în adevăratul sanctuar, ne face şi nouă posibilă atingerea
ei." Calea consacrată pentru desăvârşirea creştină, cap. Desăvârşire, ultimul paragraf.

Trebuie menţionat faptul că Hristos nu a venit aici, pe pământ, cu o desăvârşire gata lucrată,
ca să ne arate că se poate trăi virtuos, curat. El nu a trăit în desăvârşirea Lui de Dumnezeu
creator. Prin rugăciune, credinţă şi ascultare şi-a făurit un caracter, în trup omenesc, în fiecare
etapă a vieţii Sale, din pruncie şi până la maturitate. El a crescut în desăvârşire pe toată durata
vieţii Sale, arătând în felul acesta că poată fi trăită pe acest pământ, astăzi şi în fiecare zi, o
viaţă de ascultare desăvârşită de Dumnezeu.

Din păcate, creştinul de rând nu este obişnuit să gândească în aceşti termeni. Pentru el, care
zilnic se luptă cu păcatul şi este biruit încontinuu de acesta, o astfel de viaţă este aproape o
imposibilitate. Crede cu tărie că Hristos este Modelul, dar nu şi că se poate trăi o viaţă
asemenea Modelului. Sună destul de bizar, însă asta-i realitatea. Trebuie să subliniez că tot
ceea ce scriu aici, pe acest blog, pentru el o fac în mod deosebit. Trebuie să se creadă în
această realitate, subliniată de următoarele cuvinte: "Desăvârşirea, desăvârşirea caracterului
este ţinta creştină - o desăvârşire atinsă în trup omenesc în această lume. Hristos a reuşit
aceasta, deschizând un drum prin care, în El, orice suflet poate, de asemenea, să fie
desăvârşit".

Da, Hristos a reuşit aceasta, în ciuda tuturor ispitelor, devenind astfel un Mare Preot care are
milă de slăbiciunile noastre şi care ne poate face în stare, capabili, numai dacă vrem, să
atingem şi să trăim desăvârşirea în fiecare etapă de dezvoltare a omului dinăuntru, adică a
naturii divine pe care o primim în dar la naşterea din nou. Un aspect foarte important pe care
doresc să-l amintesc aici este faptul că această desăvârşire este atinsă şi devine un mod de
viaţă numai prin preoţia lui Melhisedec. Prin urmare, este absolut obligatoriu să înţelegem
această preoţie formidabilă. Până şi Hristos însuşi trebuia să devină Mare Preot după
rânduiala lui Melhisedec, şi numai după ce a fost făcut desăvârşit. Evrei 5,9.10.

Nu înseamnă că Hristos n-ar fi fost Mare Preot înainte de a deveni Mare Preot după rânduiala

3
lui Melhisedec. El a fost Mare Preot din veşnicie, fiindcă această menire presupune slujire şi
mediere între Dumnezeu Tatăl şi absolut toate fiinţele create din univers. Nimeni, nici o fiinţă
vie nu se poate apropia de Dumnezeu Tatăl fără prezenţa persoanei Mântuitorului. Toţi
îngerii care se află înaintea lui Dumnezeu, stau numai datorită prezenţei Fiului lui Dumnezeu,
altfel este imposibil. Nu vreau să insist acum asupra acestui punct întrucât o voi face altădată.

Însă a deveni şi a fi pentru toată veşnicia Mare Preot după rânduiala lui Melhisedec este cu
totul altceva pentru Hristos şi planul mântuirii omului, şi presupunea nişte calificări şi calităţi
pe care Mântuitorul nu le-ar fi putut obţine şi cunoaşte niciodată fără întruparea Sa pe pământ.
Cu alte cuvinte, pentru ca Hristos să devină Mare Preot după rânduiala lui Melhisedec,
trebuia să se întrupeze aici, pe Terra, şi să arate că în trupul omenesc păcătos se poate trăi o
viaţă desăvârşită prin ascultarea de Dumnezeu. Numai după ce a fost făcut desăvârşit, nu în
trup, ci în viaţa interioară morală şi spirituală, a putut să devină urzitorul unei mântuiri
veşnice pentru toţi cei ce-l ascultă, băgaţi de seamă, doar pentru toţi cei ce-l ascultă şi ajung
să trăiască precum El, fapt pentru care Dumnezeu Tatăl l-a numit Mare Preot după rânduiala
lui Melhisedec. Evrei 5,9.10.

Ca Mare Preot după rânduiala lui Melhisedec, Hristos trebuia să înveţe să asculte prin
suferinţă, prin lucrurile pe care le-a suferit pe pământ, din partea oamenilor şi a
demonilor. Evrei 5,7. Nici una dintre persoanele Dumnezeirii, cele trei persoane triunice, nu
au ştiut ce înseamnă să asculţi în condiţii de suferinţă, până la întruparea lui Isus Hristos. Ca
să ne înţeleagă pe noi şi durerile noastre şi toate dispoziţiile corpului nostru spre păcat, ca să
înţeleagă ce implică o ascultare în condiţii de suferinţă, uneori extreme, Hristos trebuia să
devină unul dintre noi. Numai astfel putea deveni Mare Preot după rânduiala lui Melhisedec.
Asta înseamnă, după cum am subliniat mai sus, că Hristos trebuia să obţină calificarea, aici
pe pământ, pentru a deveni un astfel de Mare Preot după rânduiala lui Melhisedec. Ca să
înţelegem bine această preoţie, va trebui să ştim cine a fost Melhisedec, din moment ce
preoţia respectivă este după rânduiala lui Melhisedec.

Mijlocirea şi mai ales slujirea lui Hristos în sanctuarul ceresc, după ce a devenit Mare Preot
după rânduiala lui Melhisedec, au menirea să facă din noi creştini care pot trăi o viaţă fără
cusur, fără păcat pe pământ. Mai mult, dacă pe această cărare a desăvârşirii, spre căminul
ceresc, mai păcătuim, ca Moise sau Ilie, deşi şi unul şi celălalt sunt în ceruri, să nu uităm că
avem un Mare Preot, după rânduiala lui Melhisedec, care are milă de slăbiciunile noastre,
ca Unul care în toate lucrurile a fost ispitit ca şi noi, dar fără păcat. Evrei 4,15. Fiind ispitit ca
şi noi şi, deci, cunoscând puterea ispitelor în condiţii cu mult mai extreme decât le cunoaştem
noi în această viaţă, Isus a învăţat să aibă milă de noi din perspectiva omului ispitit. Aşadar,
curaj, creştinule de rând, Hristos ştie cum să-ţi înţeleagă toate eşecurile şi luptele sufleteşti,
fiindcă a devenit pentru tine şi pentru mine Mare Preot după rânduiala lui Melhisedec.
Biruinţa ta este posibilă în virtutea acestei preoţii extraordinare, fiindcă Hristos a făcut-o nu
numai posibilă pentru tine, ci şi accesibilă, prin credinţă.

4
 PREOŢIA LUI MELHISEDEC (II)

Spuneam în capitolul anterior că Hristos ştie cum să aibă milă de slăbiciunile noastre, tocmai
pentru că a devenit Mare Preot după rânduiala lui Melhisedec. Aceasta era singura
posibilitate ca Hristos să se poată identifica pe deplin cu omul, aici pe pământ. De asemenea,
unica posibilitate ca Hristos să devină Emanuel în sens real, nu numai să poarte acest nume,
era prin intermediul preoţiei lui Melhisedec. El nu putea fi Dumnezeu cu noi decât dacă se
întrupa şi devenea, prin viaţa, jertfa şi învierea Sa, Mare Preot după rânduiala lui Melhisedec.
Devenind astfel Mare Preot al acestui ordin preoţesc, Hristos poate să ne înţeleagă mai
profund, inima Sa vibrând la fiecare tresărire a inimii noastre, şi asta pentru că este
Dumnezeu Mântuitorul în trup omenesc slăvit pentru veşnicie.

Mai întâi, este musai să stabilim faptul că Hristos nu este Melhisedec, cel care l-a întâmpinat
pe Avram, când acesta venea de la măcelul regilor anumitor triburi. Cuvintele următoare
vorbesc de la sine: "Dumnezeu nu s-a lăsat niciodată fără martor pe pământ. Odinioară
Melhisedec l-a reprezentat pe Domnul Isus Hristos în persoană, pentru a descoperi adevărul
ceresc şi pentru a perpetua legea lui Dumnezeu". The SDA Bible Commentary, vol. 1, pag.
1092, 1093. Dacă el îl reprezenta sau îl simboliza pe Hristos înseamnă că nu putea fi Hristos.

"Hristos este cel care a vorbit prin Melhisedec, preotul Dumnezeului Cel Preaînalt.
Melhisedec nu a fost Hristos, ci era vocea lui Dumnezeu în lume, reprezentantul Tatălui." The
SDA Bible Commentary, vol. 1, pag. 1093.

În paragraful de mai sus se specifică în mod foarte clar că Melhisedec, din timpul lui Avram,
nu era Isus Hristos, ba mai mult, el este reprezentantul Tatălui. De altfel, Hristos nici nu putea
fi Melhisedec în timpul lui Avram, întrucât nu întrunea cerinţele şi calificările de a fi
Melhisedec. De aceea, a fi Melhisedec presupune nişte calificări deosebite. În primul rând el
trebuie să fie om, însă nu orice om, ci un om al neprihănirii într-atât încât să fie chiar împărat
al neprihănirii, după traducerea numelui. Şi încă nu-i destul, el este de asemenea şi împărat al
păcii, ceea ce înseamnă că cei care intră în acest ordin preoţesc trebuie să fie şi oameni ai
păcii, după cum Hristos este numit Domnul păcii. "În adevăr, Melhisedec acesta, împăratul
Salemului, preot al Dumnezeului Preaînalt, - care a întâmpinat pe Avraam când acesta se
întorcea de la măcelul împăraţilor, care l-a binecuvântat, care a primit de la Avraam zeciuială
din tot, - care, după însemnarea numelui său, este întâi, >Împărat al neprihănirii<, apoi şi
>Împărat al Salemului<, adică >Împărat al păcii<. Evrei 7,1.2.

Cred că este necesar să amintesc, măcar în treacăt, că Melhisedec nu putea fi nici Dumnezeu
Tatăl şi nici Duhul Sfânt, întrucât nu întrunesc şi nu vor întruni niciodată cerinţele de a
deveni Mare Preot după rânduiala lui Melhisedec, fiindcă asta presupunea în primul rând să
se identifice în natură cu neamul omenesc. Prin urmare, este exclusă o astfel de direcţie.

Pentru a putea să-l identificăm pe Melhisedec, poziţia şi lucrarea sa, trebuie să ştim care erau

5
cerinţele pe care acesta trebuia să le întrunească. În primul rând el trebuia să fie un om luat
din mijlocul oamenilor. Este prima cerinţă şi cea mai importantă. "În adevăr, orice mare preot,
luat din mijlocul oamenilor, este pus pentru oameni în lucrurile privitoare la Dumnezeu, ca să
aducă daruri şi jertfe pentru păcate." Evrei 5,1. Despre Melhisedec, cel care l-a întâmpinat pe
Avram, se spune că era preot al Dumnezeului Cel Preaînalt. "Melhisedec, împăratul
Salemului, a adus pâine şi vin; el era preot al Dumnezeului Cel Preaînalt." Geneza 14,18. Lui
Avram nu i-a apărut un înger în persoana lui Melhisedec, ci un om care era preot al lui
Dumnezeu. Îngerii nu pot fi preoţi în ruptul capului. Comentatorii biblici susţin că era
împărat al Salemului, locul unde el a domnit, ulterior locul devenind Ierusalim. Biblia însă nu
ne oferă mai multe informaţii, decât faptul că era împărat al Salemului şi preot al
Dumnezeului Cel Preaînalt.

Dacă a fost un om, el trebuie să fi fost un om al Dumnezeu, ca şi Avram, care urma să devină
Avraam, părintele tuturor credincioşilor. Fiind un om al lui Dumnezeu, Melhisedec nu putea
fi nicicum un păgân dintre triburile sălbatice şi crude din vremea aceea. Salemul la care se
face referire nu este numele locului cunoscut sub denumirea aceasta, ce ulterior avea să
devină Ierusalim, ci este numele prin care se scoate în evidenţă calitatea caracterului
persoanei respective, care defineşte personalitatea lui, arătând ce poate face neprihănirea lui
Hristos dintr-un om, şi anume împărat şi preot. Aşadar numele Salem face trimitere nu la un
loc, ci la persoana şi numele lui Melhisedec, arătând cum este el înaintea lui Dumnezeu.
Pavel este foarte precis în această privinţă. "În adevăr, Melhisedec acesta, împăratul
Salemului, preot al Dumnezeului Preaînalt, - care a întâmpinat pe Avraam când acesta se
întorcea de la măcelul împăraţilor, care l-a binecuvântat, care a primit de la Avraam zeciuială
din tot, - care, după însemnarea numelui său, este întâi, >Împărat al neprihănirii<, apoi şi
>Împărat al Salemului<, adică >Împărat al păcii<." Evrei 7,1.2.

Pavel încă merge şi mai departe, arătând clar că nu putea fi un oarecare dintre triburile
barbare ale timpului respectiv care, prin nu se ştie ce conjunctură, a ajuns preot al
Dumnezeului veşnic. El spune că Melhisedec, care a ieşit în întâmpinarea lui Avram,
era "fără tată, fără mamă, fără spiţă de neam, neavând nici început al zilelor, nici sfârşit al
vieţii". Evrei 7,3. Ţin înadins să precizez faptul că, aici, Pavel nu foloseşte o figură de stil, o
metaforă, ci vorbeşte despre o realitate care are de a face strict cu Melhisedec din timpul lui
Avram. Indiferent ce ar crede cineva, Pavel, sub inspiraţie divină, rosteşte adevărul despre
Melhisedec.

Este foarte important de menţionat şi faptul că apariţia lui Melhisedec este una meteorică. El
nu mai apare ca persoană niciodată în Biblie, ci doar se menţionează numele lui care este pus
în legătură chiar cu Hristos. Este asemănat cu Fiul lui Dumnezeu, fără ca să fie Fiul lui
Dumnezeu. Este asemănat cu Hristos în ce priveşte caracterul şi lucrarea pe care o efectuează.
Vom vedea mai târziu aspectul acesta.

Întrebarea care a apărut deja în mintea cititorului este următoarea: Cum e posibil ca
Melhisedec să fie om "fără tată, fără mamă, fără spiţă de neam, neavând nici început al zilelor,
nici sfârşit al vieţii"? Practic aşa ceva este o imposibilitate. Numai Adam şi Eva nu au avut

6
părinţi pământeşti şi genealogie, dar nu şi sfârşit al vieţii, căci după câte cunoaştem ei au
murit demult. Ori se încurcă Pavel, ori ne descoperă nişte lucruri formidabile legate de
Melhisedec. Va îndemn să fiţi liniştiţi deoarece Pavel declară acele lucruri sub inspiraţie
divină. Aşa că Dumnezeul care l-a inspirat nu are cum să mintă.

7
 PREOŢIA LUI MELHISEDEC (III)

Înainte de a pătrunde mai adânc în cunoaşterea semnificaţiei corecte a adevărului că omul

Melhisedec, care s-a întâlnit cu Avram, este fără părinţi, fără linie genealogică şi fără sfârşit
al vieţii, să mergem mai departe în cunoaşterea celorlalte cerinţe pe care trebuia să le aibă atât
preotul Melhisedec cât şi Marele Preot Isus Hristos. Toate aceste cerinţe se găsesc
în Evrei 5,1-14.

A doua cerinţă este următoarea: "El poate fi îngăduitor cu cei neştiutori şi rătăciţi, fiindcă şi
el este cuprins de slăbiciune". Evrei 5,2. Fiind om, prima cerinţă obligatorie pentru
Melhisedec, el trebuie că s-a născut pe acest pământ. Şi aşa şi trebuie, întrucât nu poţi fi om
fără să te naşti cum se nasc toţi oamenii. Asta înseamnă că eşti în mod obligatoriu cuprins de
slăbiciune. În comparaţie cu corpurile îngerilor sau ale lui Adam şi Evei, înainte de a păcătui,
corpurile omeneşti, în condiţiile păcatului, nu pot fi decât pline de slăbiciune. Şi aşa trebuie
să fi fost şi cu Melhisedec. Însă este un aspect destul de interesant amintit în textul de mai sus,
şi anume că el este îngăduitor cu cei neştiutori şi rătăciţi. Cu alte cuvinte, el are capacitatea de
a-i înţelege pe cei care sunt neştiutori şi rătăciţi. Neştiutori şi rătăciţi cu privire la ce? Nu cu
privire la o direcţie anume, nu cu privire la necunoaşterea faptului că nu ai auzit de oraşul
cutare sau individul cutare pe care îl cauţi de atâta vreme. Nici măcar cu privire la
necunoaşterea vreunei opere literare, deşi abia în vremea lui Avraam se descoperă scrisul.
Trebuie să amintesc şi faptul că până la Moise, nu au existat sulurile Vechiului Testament,
adevărul despre Dumnezeu fiind păstrat şi transmis pe cale orală sau prin tradiţie.

El, Melhisedec, trebuia să fie îngăduitor cu semenii lui neştiutori şi rătăciţi în ce priveşte
adevărul Evangheliei, adevărul mântuitor al lui Isus Hristos. El era preot al Dumnezeului
Preaînalt, ceea ce înseamnă că trebuia să cunoască adevărul lui Dumnezeu cu privire la
mântuirea oamenilor, adevăr pe care avea datoria de a-l transmite semenilor săi. Ori
Melhisedec chiar asta face. Ascultaţi: "Dumnezeu nu s-a lăsat niciodată fără martor pe
pământ. Odinioară Melhisedec l-a reprezentat pe Domnul Isus Hristos în persoană, pentru a
descoperi adevărul ceresc şi pentru a perpetua legea lui Dumnezeu". The SDA Bible
Commentary, vol. 1, pag. 1092, 1093. Deci, Melhisedec, potrivit acestui text, în zilele lui
Avram, era un martor al lui Dumnezeu pe pământ, ce îl simboliza pe Hristos în persoană şi
care, atunci, descoperea celor neştiutori şi rătăciţi adevărul lui Dumnezeu şi perpetuitatea
legii lui Dumnezeu.

În timpurile acelea oamenii erau absolut neştiutori cu privire la calea corectă care duce spre
cer. Este adevărat că Dumnezeu îl alesese pe Avram să fie ulterior părintele tuturor
credincioşilor, dar până şi el se trăgea dintr-o familie care se îndeletnicea cu idolatria.
Adevărul pe care-l ştia familia lui şi implicit Avram era întreţesut cu foarte multă tradiţie şi
idolatrie, aşa că imaginea despre Dumnezeul lui Adam era destul de deformată şi întunecată.
Din acest motiv, Avram a avut de atâtea ori de suferit de pe urma acestor concepţii şi
învăţături false despre Dumnezeul creator. De pildă, l-a minţit pe faraonul Egiptului cu

8
privire la soţia sa, şi-a luat o concubină pe lângă soţia sa, etc. Prin Avram, Dumnezeu nu
putea oferi semenilor idolatri o cunoaştere corectă despre persoana Sa, cu atât mai mult cu cât
El îl chemase pe Avram într-o ţară care s-a dovedit a fi locuită de oameni sălbatici, în sensul
de cruzi, idolatri, poligami, oameni neştiutori şi rătăciţi în ce priveşte caracterul Dumnezeului
creator.

Aşa se face că Dumnezeu avea nevoie de cineva care să fie un bun martor al Său, mai bun ca
Avram, până când acesta avea să devină Avraam şi să-l socotească neprihănit, potrivit cu
toată lumina pe care o avea el, iar acest martor a fost Melhisedec. Faptul că Avram, la
întâlnirea cu el, nu se miră cine este, arată mai degrabă că şederea lui Melhisedec în zona
respectivă a fost cu motiv bine întemeiat. Adică, vreau să spun că el era cunoscut ca un
martor al lui Dumnezeu, preot, care dădea mărturie, verbal şi practic, cu viaţa pe care o trăia,
în favoarea adevărului despre Dumnezeul creator. El era, dacă vă aduceţi aminte, vocea lui
Dumnezeu în lume.

Noi suntem obişnuiţi cu Avram, ca fiind acela prin care Dumnezeu binecuvânta lumea la
vremea aceea, nu şi cu Melhisedec însă. Adevărul e că lucrurile stau taman invers. Repet,
Dumnezeu binecuvânta lumea prin Avram într-o măsură mică, în comparaţie cu Melhisedec,
fiindcă tocmai de aceea l-a trimis, să-i fie martor şi voce pe pământ, până când Melhisedec
dispare şi Biblia se ocupă numai de Avram care ulterior avea să devină Avraam neprihănitul,
un adevărat martor al lui Dumnezeu pe pământ.

Melhisedec era nu numai un martor pentru Dumnezeu, ci şi preot, motiv pentru care era
necesară o a treia cerinţă pentru ca Melhisedec să poată fi Melhisedec: "Şi, din pricina acestei
slăbiciuni, trebuie să aducă jertfe atât pentru păcatele lui, cât şi pentru ale
norodului". Evrei 5,3. Ca om, cu slăbiciuni, Melhisedec trebuie să fi fost un om păcătos
înainte de a deveni şi de a fi, deci, calificat ca Melhisedec. Fiind păcătos, avea nevoie de
ispăşire pentru păcatele sale. Evident ispăşirea, de altfel singura, se făcea numai în virtutea
sângelui Mântuitorului, simbolizat prin sângele jertfei pentru păcat.

Înainte de instituirea sistemului preoţesc ce se desfăşura în cadrul cortului întâlnirii şi apoi în

templul lui Solomon, fiindcă nu exista biserica sub forma poporului iudeu, orice cap al
familiei era preot. Familia era deci considerată biserica al cărei preot era capul familiei, adică
tatăl. Acest lucru poate fi probat cu istoria, dar mai cu seamă cu Biblia. Iov, care era
contemporan cu Avraam, era preotul familiei sale. El aducea jertfă pentru familia sa, mai ales
pentru fiii săi, "norodul". "Şi, după ce treceau zilele de ospăţ, Iov chema şi sfinţea pe fiii săi:
se scula dis-de-dimineaţă şi aducea pentru fiecare din ei câte o ardere de tot. Căci zicea Iov:
>Poate că fiii mei au păcătuit şi au supărat pe Dumnezeu în inima lor<. Aşa avea Iov obicei
să facă." Iov 1,5. A se citi şi contextul sau versetele de dinaintea celui citat de mine.

Patriarhul Iov avea cunoştinţă despre adevărul lui Dumnezeu privitor la jertfa pentru păcat,
din moment ce avea obiceiul să desfăşoare acest serviciu în familie. Fiindcă Melhisedec era
vocea lui Dumnezeu pe pământ, la vremea aceea, în mod cert Iov trebuie să fi auzit acest glas,
precum şi adevărul pe care îl făcea cunoscut Melhisedec, în calitate de reprezentant al Tatălui

9
din cer. Va daţi seama ce influenţă a avut acest Melhisedec în vremea aceea, a lui Avraam şi
Iov, din moment ce cunoştinţa adevărului a ajuns şi la Iov, şi în mod cert i-a întărit şi mai
mult convingerea cu privire la jertfa pentru păcat. Mai mult, viaţa lui Iov devenise o mărturie
vie, ca şi cea a lui Melhisedec, în favoarea biruinţei asupra păcatului, căci era curat la suflet,
neprihănit. Ţineţi minte că vorbesc despre preoţia lui Melhisedec în contextul desăvârşirii.
Iov a fost un astfel de rod al lucrării de scurtă durată a lui Melhisedec la vremea aceea.

Vedem, de asemenea, că Melhisedec, ca Melhisedec, preot fiind, şi trimisul lui Dumnezeu

Tatăl totodată, aducea jertfe şi pentru norod. Din păcate nu avem informaţii vechi-
testamentare în acest sens, însă nu ne putem îndoi de Cuvântul lui Dumnezeu, întrucât fiind
preot trimis de Dumnezeu, el trebuie că a desfăşurat o activitate în acest sens în zilele acelea.
Această cinste însă nu putea să şi-o ia singur. Ceea ce ne introduce către a patra cerinţă pentru
a putea fi preot după rânduiala lui Melhisedec. Trebuie să subliniez şi faptul că Melhisedec
nu este numai un nume, ci şi o titulatură, căci din acest ordin preoţesc, după cum vom vedea,
vor face parte şi vor fi calificaţi toţi copiii lui Dumnezeu mântuiţi prin sângele lui Isus Hristos.
Aşadar, iată cea de-a patra cerinţă: "Nimeni nu-şi ia cinstea aceasta singur, ci o ia dacă este
chemat de Dumnezeu, cum a fost Aaron. Tot aşa şi Hristos, nu şi-a luat singur slava de a fi
Mare Preot, ci o are de la Cel ce I-a zis: >Tu eşti Fiul Meu, astăzi Te-am născut<. Şi, cum
zice iarăşi într-alt loc: >Tu eşti preot în veac, după rânduiala lui Melhisedec<." Evrei 5,4-6.

În împărăţia lui Dumnezeu nimeni nu-şi poate lua singur cinstea de a-şi alege o poziţie.
Poziţia ocupată de fiecare fiinţă cerească şi, la fel, poziţia ocupată de copiii lui Dumnezeu pe
pământ născuţi din nou, nu este dată de talentele proprii, de sforţările personale, de planurile
pe care le pun la cale, ci de calificarea pe care Dumnezeu o pretinde din partea lor, numită
chemarea lui Dumnezeu. Calificarea respectivă este dată şi susţinută numai prin ascultare de
bunăvoie de legea lui Dumnezeu sau supunere faţă de voinţa lui Dumnezeu, prin spiritul de
abnegaţie şi prin credinţa care lucrează prin iubire. "Voi sunteţi trupul lui Hristos, şi fiecare,
în parte, mădularele lui. Şi Dumnezeu a rânduit în Biserică, întâi, apostoli; al doilea, prooroci;
al treilea, învăţători; apoi, pe cei ce au darul minunilor; apoi pe cei ce au darul tămăduirilor,
ajutorărilor, cârmuirilor, şi vorbirii în felurite limbi. Oare toţi sunt apostoli? Toţi sunt
prooroci? Toţi sunt învăţători? Toţi sunt făcători de minuni? Toţi au darul tămăduirilor? Toţi
vorbesc în alte limbi? Toţi tălmăcesc? Umblaţi dar după darurile cele mai bune. Şi vă voi
arăta o cale nespus mai bună." 1Corinteni 12,27-31.

Din păcate, oamenii au ajuns să se aleagă singuri în diferitele posturi ale bisericii, în timp ce,
prin preoţia lui Melhisedec, Dumnezeu ne întăreşte încă o dată faptul că alegerea sau
chemarea este a Sa, în sensul că sunt dispus să ascult pe deplin de voinţa divină, fapt care mă
califică de la sine pentru cea mai potrivită lucrare printre oameni şi, mai ales, pentru cer.
Cinstea nu ne-o luăm singuri, ci ne este dată de Dumnezeu. Ioan Botezătorul nu şi-a luat
singur cinstea de a boteza sau de a fi vocea lui Dumnezeu pe pământ în vremea Mântuitorului,
ci i-a fost dată de Dumnezeu. La fel este adevărat cu privire la toţi profeţii adevăraţi ai lui
Dumnezeu.

De observat că nici măcar Mântuitorul nostru nu şi-a luat singur slava de a fi Mare Preot, ci o

10
are de la Tatăl. De altfel prin această a patra cerinţă este introdus Hristos ca Acela care, dacă
trebuia să devină Mare Preot după rânduiala lui Melhisedec, trebuia să împlinească tot ceea
ce era necesar în acest scop. Suntem învăţaţi foarte clar că El, pentru a deveni Mare Preot
după rânduiala lui Melhisedec, trebuia să se nască, să se întrupeze pe pământ, luând chipul
omului şi împlinind toate cerinţele pe care le-a împlinit şi Melhisedec, despre care am vorbit
până acum. Vom vedea aceasta în paşii care urmează să-i facem mai departe.

11
 PREOŢIA LUI MELHISEDEC (IV)

Pavel ar fi putut spune pe şleau evreilor cine este Melhisedec care s-a întâlnit cu Avram, însă
n-o face din cauza prejudecăţilor prea mari şi prea înrădăcinate ale acestora. El alternează în
cadrul acestor cerinţe vorbind când despre Melhisedec, când despre Hristos, în încercarea de
a arăta că amândoi s-au calificat pentru a fi membri în acest ordin preoţesc. Desigur, fără nici
o umbră de îndoială, toate aceste calificări sunt obţinute doar prin Hristos. "Asupra celor de
mai sus avem multe de zis şi lucruri grele de tâlcuit; fiindcă v-aţi făcut greoi la pricepere. În
adevăr, voi care de mult trebuia să fiţi învăţători, aveţi iarăşi trebuinţă de cineva să vă înveţe
cele dintâi adevăruri ale cuvintelor lui Dumnezeu, şi aţi ajuns să aveţi nevoie de lapte, nu de
hrană tare. Şi oricine nu se hrăneşte decât cu lapte, nu este obişnuit cu cuvântul despre
neprihănire, căci este un prunc." Evrei 5,11-13.

Pavel nu degeaba le vorbeşte evreilor despre preoţia lui Melhisedec, având în vedere faptul că
evreii, la vremea scrierii epistolei, cât şi după aceea, mult timp, practicau mai departe
serviciile lipsite de sens la templu. Voia să le transmită că preoţia lui Levi nu mai e de nici un
folos în contextul jertfei lui Mesia şi că există o altă preoţie mai mare, cea a lui Melhisedec,
unde Hristos este Mare Preot, prin care avem intrare la Tatăl şi prin care putem trăi o viaţă
normală creştină pe pământ, potrivit idealului lui Dumnezeu.

Întorcându-ne la Isus Hristos, prin întruparea Sa, spuneam că avea să se califice a deveni
Mare Preot după rânduiala lui Melhisedec. Melhisedec nu-i este superior lui Hristos, câtă
vreme el a devenit Melhisedec prin Hristos şi numai prin Hristos. Singurul "avantaj" al
acestuia a fost că s-a născut om înaintea lui Hristos. Iar Hristos avea să-l califice, prin
ascultarea sa desăvârşită, pentru un loc de slujire în sanctuarul ceresc. După ce Pavel enunţă
cerinţele care fac dintr-un om ascultător un preot după rânduiala lui Melhisedec, îl introduce
pe Mântuitorul şi aplică cele de mai sus prin cuvintele "Tot aşa". Adică tot aşa trebuia să se
petreacă şi cu Mântuitorul, numai că El urma să se califice ca Mare Preot al acestei preoţii
nepieritoare ce va rămâne în veci. "Tot aşa şi Hristos, nu şi-a luat singur slava de a fi Mare
Preot, ci o are de la Cel ce I-a zis: >Tu eşti Fiul Meu, astăzi Te-am născut<. Şi, cum zice
iarăşi într-alt loc: >Tu eşti preot în veac, după rânduiala lui Melhisedec<." Evrei 5,5.6.

Acum Pavel se simte liber să vorbească despre suferinţele şi ascultarea până la moarte
a Mântuitorului, ajungând în felul acesta să fie urzitorul unei mântuiri veşnice. Şi cu aceasta
introduce a cincea cerinţă. "El este Acela care, în zilele vieţii Sale pământeşti, aducând
rugăciuni şi cereri cu strigăte mari şi cu lacrimi către Cel ce putea să-L izbăvească de la
moarte, şi fiind ascultat, din pricina evlaviei Lui, măcar că era Fiu, a învăţat să asculte prin
lucrurile pe care le-a suferit." Evrei 5,7.8

Moartea lui Hristos este rezolvarea definitivă a problemei păcatului şi asigurarea veşnică a
universului împotriva acestuia. Mai mult, calificarea lui Hristos ca Mare Preot după rânduiala
lui Melhisedec deschide o nouă cale de acces la Tatăl din ceruri pentru toţi oamenii care

12
doresc să fie mântuiţi. A fi Mare Preot presupune implicit şi prezenţa unor preoţi care, în
caracter, sunt la fel ca Marele lor Preot, şi, de asemenea, fac şi vor face o lucrare în ceruri
asemănătoare cu cea a Marelui lor Preot.

Hristos a trebuit să se afle în groapa păcatului, pentru a simţi ce simte omul, dar fără să
păcătuiască. El trebuia să suporte mânia lui Dumnezeu din cauza păcatelor noastre pe care le-
a luat în mod real asupra Lui. "Mânia care ar fi trebuit să cadă asupra omului, cădea acum
asupra lui Hristos." The Signs of the Times, 14 august 1879. Omul se afla în groapa păcatului,
Hristos a coborât acolo şi i-a oferit o cale de scăpare prin faptul că a luat asupra lui păcatul
omului. Hristos a învăţat astfel să asculte prin lucrurile pe care le-a suferit, adică a învăţat să
asculte în condiţiile prezenţei păcatului, fără să păcătuiască. Exact aşa s-a întâmplat şi cu
Melhisedec, a învăţat să asculte de Dumnezeu devenind preot al Dumnezeului Preaînalt, chiar
reprezentantul Tatălui.

Ce implica această ascultare de voia Tatălui? Desăvârşirea. Ascultaţi a şasea cerinţă: "măcar
că era Fiu, a învăţat să asculte prin lucrurile pe care le-a suferit. Şi după ce a fost făcut
desăvârşit, S-a făcut pentru toţi cei ce-L ascultă, urzitorul unei mântuiri veşnice". Evrei 5,8.9.
Noi aveam nevoie de un Mântuitor, şi acum avem, fiindcă a trebuit să sufere de bunăvoie în
locul nostru, pentru ca noi să fim salvaţi. A devenit urzitorul unei mântuiri veşnice. Numai
astfel putea deveni pe vecie Marele nostru Preot. Pentru noi e de înţeles că Isus Hristos a
devenit urzitorul unei mântuiri veşnice, dar cum să înţelegem acest lucru în dreptul lui
Melhisedec? Nimeni dintre oameni şi îngeri nu poate fi urzitorul unei mântuiri veşnice.
Numai Hristos poate fi plăsmuitorul mântuirii noastre. Cum poate fi Melhisedec, care s-a
întâlnit cu Avram, urzitorul unei mântuiri veşnice?

Ca să înţelegem acest aspect deosebit de important trebuie să plecăm de la altă idee. Care a
fost unul dintre scopurile lui Dumnezeu în crearea omului? Să reocupe toate locurile pe care
Lucifer şi acoliţii săi, îngerii căzuţi, le-au părăsit prin alegere proprie. "Dumnezeu l-a creat pe
om pentru propria Sa slavă, astfel încât, după punerea la probă, familia omenească să poată
deveni una cu familia cerească. Scopul lui Dumnezeu a fost de a repopula cerul cu familia
omenească, dacă oamenii aveau să se arate ascultători de orice cuvânt al Lui." The SDA Bible
Commentary, vol. 1, pag. 1082. Scopul lui Dumnezeu a rămas în picioare chiar şi după ce
omul a căzut în păcat, numai că, acum, prin căderea în păcat, omul, dacă avea să asculte,
urma să fie calificat nu numai pentru a repopula cerul, ci şi pentru a sta pe scaunul de domnie
al lui Dumnezeu. Omul pierduse nemurirea, care se exprima prin acel nimb de lumină ce
înfăşura trupurile lui Adam şi al Evei, şi era întreţinută, perpetuată şi prin faptul că aveau
acces la pomul vieţii.

Prin urmare, omul avea nevoie nu de ceea ce pierduse, ci de ceva mai mult decât atât, de
natura divină a lui Hristos. Da, de propria natură a lui Hristos. Oare nu spune Scriptura să ne
facem părtaşi naturii dumnezeieşti? 2Petru 1,3.4. Nu e un limbaj figurat, ci o realitate. În
baza acestui fapt, preoţia lui Melhisedec devine accesibilă oricărui om de pe pământ care se
naşte din nou, adică devine părtaş al naturii divine a lui Hristos, şi care creşte în harul lui
Hristos zi de zi în tot decursul vieţii sale pe pământ. Aşa se face că Scripturile vorbesc despre

13
nişte preoţi şi împăraţi care vor domni împreună cu Hristos şi Tatăl pe scaunul lor de
domnie. 1Petru 2,4-10; Apocalipsa 1,5; 3,21. Deci, în cadrul preoţiei Melhisedec, după cum
spune şi numele, vor intra doar oameni, nu îngeri sau alţi locuitori de pe alte planete din alte
constelaţii. Ei sunt toţi mântuiţii de-a lungul veacurilor, mântuiţi doar prin sângele lui Isus
Hristos. Acum în cer se află Enoh, Moise, Ilie şi o grupă însemnată de oameni care au înviat
după învierea lui Hristos şi au fost înălţaţi la cer împreună cu El.

Dacă Isus este urzitorul unei mântuiri veşnice, în sensul că El a făurit-o, Melhisedec, despre
care tot vorbim, şi la fel ca toţi ceilalţi oameni mântuiţi care slujesc în cer la ora actuală, este
urzitorul unei mântuiri veşnice în sensul descoperirii şi contribuirii cu marile adevăruri
învăţate aici pe pământ, a experienţei personale în lupta cu ispitele şi a vieţii de biruinţă
asupra păcatului, care au menirea de a servi tuturor lumilor necăzute în păcat să urască
păcatul într-atât, încât nici să nu se gândească vreodată să-l aleagă, aşa cum a făcut omul.
Prin Melhisedec şi prin toţi ceilalţi mântuiţi din cer, precum şi a restului mântuiţilor care, prin
înviere, în viitor, vor fi ridicaţi la cer, Dumnezeu va asigura Universul pe vecie, în totalitate,
împotriva reapariţiei păcatului. Membrii preoţiei Melhisedec vor fi martori pentru Dumnezeu,
în favoarea neprihănirii şi sfinţeniei şi împotriva păcatului şi a tuturor urmărilor lui. Doar în
acest sens preoţii şi împăraţii Melhisedec vor fi urzitorii unei mântuiri veşnice, adică a
salvării şi păzirii universului locuit împotriva oricărei forme de răzvrătire şi a reapariţiei
păcatului. Dar şi Marele Preot contribuie la această siguranţă a Universului, doar e Mare
Preot după rânduiala lui Melhisedec. El va contribui cel mai mult, şi o va face prin semnele
piroanelor rămase în palmele Sale şi a semnului lăsat de lance în coasta Sa. Sunt semne care
vor rămâne pentru totdeauna în trupul Său slăvit. Ele vor fi un amintitor teribil al faptului că
Hristos, Fiul lui Dumnezeu, a suferit moartea pe crucea infamiei pentru a ne salva din păcat.
Mare iubire, insondabilă.

Pe scurt, iată cerinţele care-i vor califica pe toţi mântuiţii să devină preoţi şi împăraţi după
rânduiala lui Melhisedec:
1.Trebuie să fie luaţi din mijlocul oamenilor;
2.Trebuie să fie îngăduitori cu cei neştiutori şi rătăciţi, căci şi ei au aceleaşi slăbiciuni;
3.Trebuie să aducă jertfe pentru păcatele lor şi ale norodului;
4.Trebuie să fie numiţi de Dumnezeu în această poziţie;
5.Trebuie să asculte prin lucrurile pe care le suferă;
6.Trebuie să devină astfel urzitorii unei mântuiri veşnice.

14
 CINE ESTE MELHISEDEC?

Având în vedere criteriile pe care chiar Pavel ni le pune la dispoziţie în Evrei 5, acum devine
mai uşoară identificarea lui Melhisedec. În primul rând, ştim că a fost om născut pe acest
pământ, care a avut toate slăbiciunile pe care le au toţi oamenii, care, prin viaţa pe care a
trăit-o pe pământ, deşi mai scurtă decât a contemporanilor săi, s-a calificat preot al
Dumnezeului Preaînalt, devenind chiar reprezentantul Tatălui, adică mesagerul Lui trimis pe
pământ în locul lui Isus, în timpul lui Avraam. Am mai aflat că în cadrul acestei preoţii sau
ordin preoţesc intră doar oameni, inclusiv Hristos, care a fost nevoit să devină mai întâi om
pentru a fi calificat Mare Preot după rânduiala lui Melhisedec.

De asemenea, şederea lui Melhisedec printre oameni în vremea lui Avraam a fost de scurtă
durată, scopul său fiind acela de a descoperi adevărul ceresc şi de a perpetua legea lui
Dumnezeu în mijlocul acelor oameni. După care Scripturile tac cu privire la Melhisedec ca
persoană, fiind însă amintit în Psalmi şi în Evrei, cu trimitere la Domnul Hristos. În Evrei,
însă, Pavel face o descoperire uluitoare privitoare la Melhisedec, cel care l-a întâmpinat pe
Avram. (Toate cele privitoare la Melhisedec sunt descoperite de Pavel în Evrei 5-7). După ce
îl introduce, după cele spuse în cap. 6, Pavel arată că Melhisedec era mai mare, adică mai
însemnat decât Avraam care i-a dat zeciuială din prada de război. Face apoi o comparaţie cu
fiii lui Levi care luau şi ei zeciuială şi care, de fapt, se trăgeau din Avraam, iar prin faptul că
Avraam a dat zeciuială lui Melhisedec se arată că, prin el, urmaşii săi au plătit zeciuială lui
Melhisedec.

Apoi urmează această afirmaţie nemaipomenită, dar conformă cu realitatea: "Şi apoi aici, cei
ce iau zeciuială, sunt nişte oameni muritori; pe când acolo, o ia cineva, despre care se
mărturiseşte că este viu". Evrei 7,8. Avem două adverbe de loc, "aici" şi "acolo". "Aici",
zeciuiala o ia nişte oameni muritori, adică pe pământ, fiindcă oamenii muritori trăiesc doar pe
pământ, pe când "acolo" o ia cineva care este viu, adică trăieşte, se află în viaţă, acolo fiind
templul ceresc. Ceea ce înseamnă că, la vremea când Pavel scria aceste cuvinte pentru evrei,
Melhisedec, care a întâmpinat pe Avram, când acesta se întorcea de la măcelul împăraţilor,
era viu, trăia în cer şi făcea o lucrare de preot împreună cu Hristos. Uluitor de adevărat.
Textul nu lasă nici un fel de dubiu, întrucât Pavel vorbeşte chiar despre Melhisedec despre
care tot studiem în postările mele. Abia de la versetul 11 este introdus Isus Hristos, ca antitip
al lui Melhisedec din timpul lui Avraam.

Dar, cum e posibil ca Melhisedec din timpul lui Avraam să fie viu, să trăiască şi în timpul lui
Pavel, şi fără îndoială că trăieşte şi astăzi? Cum e posibil aşa ceva? E foarte simplu. Am
arătat în postarea anterioară că scopul lui Dumnezeu prin crearea omului a fost şi este acela
de a repopula cerul cu oameni mântuiţi. Adică de a ocupa toate locurile părăsite prin
păcătuire de Satana şi îngerii care l-au urmat, în răzvrătirea lor împotriva lui Dumnezeu.
Acele locuri nu puteau fi ocupate de îngerii care au rămas loiali lui Dumnezeu, deşi şi ei mai
aveau destule semne de întrebare, până când acestea au fost rezolvate pe deplin prin

15
întruparea şi moartea Mântuitorului. Nu puteau pentru că presupunea o calificare pe care
îngerii nu o puteau obţine niciodată. Şi este bine să se parcurgă din nou, cu multă grijă,
cerinţele pe care le-am dezvoltat în precedentele postări, privitoare la preoţia lui Melhisedec.

Păcatul a deschis un drum negândit de nici una dintre fiinţele create de Dumnezeu din
Univers, dar care l-a găsit pe Dumnezeu pregătit pentru această situaţie. Tot Pavel descoperă
soluţia lui Dumnezeu, ea este taina cea din veacuri ţinută ascunsă de Dumnezeu şi
descoperită prin întruparea lui Isus Hristos, taină care se numeşte "Hristos în voi, nădejdea
slavei." Calificarea pe care îngerii şi alte fiinţe cereşti nu o puteau obţine, dar care-i face apţi
pe oamenii care ascultă de toată voia lui Dumnezeu descoperită să ocupe locurile îngerilor
căzuţi, este aceea că oamenii deţin, ca un dar definitiv al lui Dumnezeu, natura divină a lui
Hristos. Ceea ce face ca oamenii să aibă atât natura lui Hristos, prin naşterea din nou, natură
care ia locul vechii naturi spirituale cu care ne naştem, cât şi natura lor de oameni, un trup de
carne şi sânge.

Toţi preoţii din ordinul Melhisedec, căci spuneam că este şi o titulatură, nu doar un nume, au
două naturi unite, combinate în mod tainic într-un singur trup, exact aşa cum are Isus, Marele
lor Preot, natura lui divină de Dumnezeu necreat şi veşnic şi natura omenească, dar slăvită,
adică nemuritoare. Nu este magnific acest lucru? Vedeţi ce ne aşteaptă? Vedeţi ce Dumnezeu
extraordinar avem noi? Fie slăvit, în veci, numele Lui.

În virtutea tuturor celor spuse până acum, putem să-l identificăm pe Melhisedec. Dacă a fost
om, şi a fost cu certitudine, atunci este musai să fi trăit o viaţă neprihănită şi să fi fost înălţat
la cer, căci altă posibilitate de a fi prezent în cer nu există. Până la Pavel, singurii oameni care
au fost înălţaţi la cer au fost Enoh, Moise, Ilie şi acel grup de oameni înviaţi, la învierea lui
Isus. Mergând prin excludere, aflăm cu bucurie că oamenii care au înviat în timpul învierii lui
Isus nu puteau fi, căci Avraam trăise cu mult timp în urmă, aproape două mii de ani. De
asemenea, nici Ilie şi nici Moise nu puteau fi, întrucât nici ei nu se născuseră în zilele lui
Avraam. Ca atare, nu ne mai rămâne decât Enoh, şi într-adevăr el este. Şi asta pentru că trăise
înainte ca Avraam să se nască pe pământ.

Numele de Melhisedec scoate în evidenţă calitatea caracterului acestuia. El devenise împărat

al neprihănirii şi al păcii în virtutea celor trei sute de ani trăiţi împreună cu Hristos într-un
mod desăvârşit. Mai mult decât atât, El s-a calificat să devină preot şi împărat pentru
Dumnezeu cu capacitatea extraordinară de a săvârşi o lucrare asemănătoare celei săvârşite de
Hristos în templul ceresc, cu singura deosebire că o face în baza meritelor şi sângelui jertfei
Mântuitorului. Dacă ne aducem aminte au fost timpuri când Hristos venise în vizită pe
pământ. Unul dintre cei vizitaţi fiind chiar Avraam, dacă ne amintim de episodul Sodoma şi
Gomora. Isus a fost recunoscut de Avraam sub înfăţişarea Sa de Îngerul Domnului. Ştim din
Vechiul Testament că serviciile care se săvârşeau la cortul întâlnirii trebuiau să fie
neîntrerupte, întrucât toate păcatele mărturisite asupra capului mielului, care ulterior era
înjunghiat, trebuiau să ajungă, prin intermediul preotului, în cortul întâlnirii zi de zi. Preotul
trebuie să fie nelipsit în cadrul acestui ritual, altfel sângele nu putea fi administrat. Tot aşa şi
în templul ceresc, în toată perioada vechi-testamentară, trebuie să fi fost prezent continuu

16
preotul pentru ispăşirea prin adevăratul sânge, al lui Isus Hristos.

Când Hristos lipsea, în astfel de momente, dintre care unul amintit mai sus, era obligatoriu
prezenţa unui preot în templul ceresc care să poată face ce făcea Hristos, dar numai în baza
meritelor Sale. Iar acest preot era Enoh-Melhisedec. Când el, Enoh-Melhisedec, a fost trimis
pentru scurt timp pe pământ în vremea lui Avraam, serviciul din sanctuarul ceresc era săvârşit
de Hristos însuşi. Acum această preoţie este lărgită în cer, întrucât în ea intră şi cei amintiţi
mai sus, la care se vor adăuga toţi mântuiţii din toate veacurile.

Mai rămâne să rezolvăm o problemă deosebit de serioasă. Pavel spune astfel: "În adevăr,
Melhisedec acesta, împăratul Salemului, preot al Dumnezeului Preaînalt, - care a întâmpinat
pe Avraam când acesta se întorcea de la măcelul împăraţilor, care l-a binecuvântat, care a
primit de la Avraam zeciuială din tot, - care, după însemnarea numelui său, este întâi,
>Împărat al neprihănirii<, apoi şi >Împărat al Salemului<, adică >Împărat al păcii<; fără tată,
fără mamă, fără spiţă de neam, neavând nici început al zilelor, nici sfârşit al vieţii, - dar
care a fost asemănat cu Fiul lui Dumnezeu, - rămâne preot în veac". Evrei 7,1-3.

Cum poate fi Enoh-Melhisedec fără părinţi, fără linie genealogică şi fără început al zilelor?
Că poate fi fără sfârşit al vieţii, ca om pe pământ dar şi din postura lui de Melhisedec acum,
în cer, e de înţeles, întrucât pe pământ nu a murit iar sus are viaţa nemuritoare a lui
Dumnezeu. Însă el a avut părinţi pe pământ, ceea ce înseamnă că avea şi spiţă de neam şi,
deci, şi început al zilelor, că doar s-a născut din Iared. Rezolvarea e cât se poate de simplă,
dacă ţinem seama de cel mai important lucru din cadrul tainei lui Dumnezeu descoperită prin
intermediul Fiului Său iubit, Isus Hristos. Iar acesta este împărtăşirea naturii divine tuturor
celor care o doresc. Asta înseamnă că trebuie să facem deosebirea între Enoh ca Enoh şi Enoh
ca Melhisedec. Enoh pământeanul nu se poate înscrie în realitatea subliniată mai sus, că n-are
cum, însă Enoh ca Melhisedec, da.

Înainte ca Enoh pământeanul să fie înălţat la cer, trupul său era unul muritor şi supus
putrezirii. Noi ştim că, potrivit mărturiei Bibliei, el nu a murit, ci a fost înălţat la cer când era
viu, trăia. Deci el nu a ştiut ce este moartea fizică. Însă în momentul înălţării, trupul lui a
suferit transformări drastice, în sensul că a devenit nemuritor, un trup slăvit, aşa cum avea să-
l aibă şi Mântuitorul în momentul înălţării la cer pentru a prezenta înaintea Tatălui jertfa Sa
desăvârşită, în numele omului. Acest trup nemuritor nu poate avea părinţi, căci nu este
conceput de nici un bărbat şi nici o femeie, ci este creat de Dumnezeu, şi fiindcă Dumnezeu
nu are nici început al zilelor, nici sfârşit, nici linie genealogică, nici tată, nici mamă, e de la
sine înţeles, acum, cum este posibil ca Enoh-Melhisedec să fie în starea aceasta.

Acest lucru este valabil pentru toţi oamenii mântuiţi. Trupul primit la înviere de către toţi
sfinţii lui Dumnezeu, va fi un trup slăvit, nemuritor, la care părinţii noştri pământeşti nu pot
contribui cu absolut nimic. 1Corinteni 15,50-57. La fel se întâmplă şi cu natura lor spirituală
divină. Din moment ce este darul lui Hristos pe veci pentru ei, această natură fiind a lui
Hristos, înseamnă că ea nu are nici părinţi, nici genealogie, nici început al zilelor şi nici
sfârşit al lor. Cu toate acestea însă, toţi mântuiţii nu vor pierde niciodată legăturile emoţionale

17
şi recunoaşterea fizică a celor dragi, a părinţilor care i-au născut pe pământ, a prietenilor,
ş.a.m.d. Să ne aducem aminte că micuţii sau copilaşii morţi prematur pe pământ vor fi duşi pe
braţe, la înviere, de către îngeri, mamelor lor. "Copilaşii sunt purtaţi de îngerii sfinţi şi daţi în
braţele mamelor lor. Prieteni multă vreme despărţiţi prin moarte sunt uniţi pentru a nu se mai
despărţi niciodată şi, cu cântări de bucurie, se înalţă împreună spre cetatea lui
Dumnezeu." Tragedia veacurilor, cap. Poporul lui Dumnezeu salvat, par. 29.

Observaţi ce poziţie de slujire au preoţii după rânduiala lui Melhisedec. Ei au un trup slăvit,
nemuritor, în care se găsesc combinate, unite într-un mod absolut misterios, natura divină a
lui Hristos şi natura lor omenească, fac o lucrare de mijlocire pe care numai Mântuitorul o
poate face, desigur în virtutea meritelor Sale nemuritoare, şi sunt piese de legătură între
Dumnezeu Tatăl, care este un foc mistuitor, şi toate celelalte fiinţe create. Nu-i fantastic acest
lucru?

Spuneam, mai pe la începutul postărilor mele, că Enoh este simbolul celor 144.000 care nici
ei, ca şi Enoh, nu vor muri, nu vor şti ce este moartea fizică, şi vor fi înălţaţi la cer vii. Prin
preoţia lui Melhisedec, al cărei Mare Preot este Hristos, Isus s-a angajat să prezinte Tatălui
din ceruri nişte oameni care, pe pământ, în viaţa de zi cu zi, vor trăi o viaţă ca a lui Enoh,
adică o viaţă de biruinţă asupra păcatului. Preoţia lui Melhisedec face posibilă această
calificare fantastică pentru cei 144.000. Acesta nu este un număr literal, ci unul simbolic.
Sunt suficiente argumente pentru aşa ceva, dar nu voi deschide subiectul asupra acestui lucru.

Da, desăvârşirea este posibilă în fiecare etapă a vieţii noastre. Dacă pentru Enoh a fost
posibilă, atunci e posibilă şi pentru noi. De data aceasta, Isus nu va prezenta universului
locuit şi Tatălui un Enoh, ci 144.000 de Enohi. Adică nişte oameni, adevărata lui biserică de
pe pământ, care au trăit în condiţiile cele mai precare ale păcatului, din toată istoria lumii, cu
trupuri vlăguite şi păcătoase, slăbite de şase mii de ani de păcat, dar în care se află, ca o
comoară de mare preţ, natura divină a lui Hristos, şi care au ieşit învingători printr-o viaţă de
biruinţă asupra păcatului mărturisit şi părăsit. Deci, iată că va fi posibilă desăvârşirea aici pe
pământ, care trebuie văzută şi înţeleasă ca un proces ce durează întreaga viaţă, iar cei 144.000
o vor demonstra din plin.

18
 HRISTOS – MELHISEDEC

"Dacă, dar, desăvârşirea ar fi fost cu putinţă prin preoţia leviţilor, - căci sub preoţia aceasta a
primit poporul Legea - ce nevoie mai era să se ridice un alt preot >după rânduiala lui
Melhisedec<, şi nu după rânduiala lui Aaron?" Evrei 7,11. Aşadar, scopul lui Dumnezeu prin
preoţia Melhisedec este să facă desăvârşiţi pe toţi copiii Lui de pe pământ, care înţeleg şi
intră prin credinţă în marele templu ceresc, unde Hristos şi mântuiţii, care deja se află acolo,
săvârşesc o lucrare de ispăşire prin sângele vărsat al Mântuitorului şi Marelui nostru Preot,
Isus Hristos.

Hristos este jertfa adevărată, iar slujba din templul ceresc, în baza acestei jertfe, are menirea
de a-i face pe oameni desăvârşiţi, dacă aceştia se predau puterii creatoare şi mântuitoare a lui
Dumnezeu. Generaţia ultimă, cu care Dumnezeu va încheia lucrarea, va ilustra cel mai bine
în viaţa interioară desăvârşirea lui Dumnezeu, atunci când va expune dragostea lui Dumnezeu
lumii doborâte de păcat. Trebuie să amintesc faptul că desăvârşirea este o lucrare progresivă
şi implică foarte multă luptă, numită de apostolul Pavel "lupta cea bună a credinţei". Ea nu
este o luptă cu păcatul, ci cu ispitele acestuia, cu înclinaţiile naturii omeneşti, cu poftele şi
pasiunile lui, cu idei şi teorii greşite, precum şi cu obiceiurile şi practicile greşite însuşite sub
stăpânirea păcatului, adică atunci când eram robi ai păcatului.

Nimeni nu se poate lupta cu păcatul, cu excepţia lui Isus Hristos. Fiindcă păcatul este un
stăpân de tipul unei vrăjmăşii atât de puternice, încât "ea nu se supune Legii lui Dumnezeu, şi
nici nu poate să se supună". Romani 8,7. Când, prin puterea creatoare a lui Dumnezeu, omul
scapă de această vrăjmăşie, prin distrugerea sau nimicirea ei, el devine un copil născut din
nou al lui Dumnezeu. Intră în şcoala lui Hristos pentru a dezvăţa tot ceea ce stă în calea lui de
înaintare în desăvârşire, şi totodată învaţă tot ceea ce-i descoperă Hristos. Evident, fiind o
şcoală, aceasta presupune dezvoltare, creştere, educare a vieţii personale. De aceea, oricine
intră în această şcoală a lui Hristos, prin naşterea din nou, trebuie să ştie că este un biruitor în
Hristos şi că desăvârşirea este idealul lui Dumnezeu pentru el. Nimic mai mult, nimic mai
puţin. Aceasta este viaţa normală creştină pe care Hristos ne-o pune la dispoziţie, dacă vrem
să participăm la ea, prin intermediul preoţiei Melhisedec.

Prin urmare, trebuie să căutăm să devenim desăvârşiţi pe cărarea neprihănirii, pentru ca

atunci când generaţia despre care vorbeam va expune, prin viu grai şi prin comportament,
dragostea lui Dumnezeu tuturor oamenilor de pe pământ, aceasta deja să fie pregătită pentru o
altă treaptă a desăvârşirii, aceea prin care se face posibilă trecerea printr-un timp atât de
înspăimântător, încât, fără acest nivel al desăvârşirii, ar fi imposibilă supravieţuirea, mai ales
cea spirituală. Desăvârşirea nu se capătă niciodată în viitor, ci se trăieşte şi se creşte în ea zi
de zi, din momentul experienţei naşterii din nou. Cuvintele următoare sunt mai mult decât
grăitoare:

"Acum, când Marele nostru Preot face ispăşire pentru noi, trebuie să căutăm să devenim

19
desăvârşiţi în Hristos. Nici măcar printr-un gând Mântuitorul nostru n-a putut fi adus să se
supună puterii ispitei. Satana găseşte în inimile omeneşti un loc unde-şi poate câştiga un
punct de sprijin; o dorinţă păcătoasă este nutrită, prin care ispitele lui îşi manifestă puterea.
Dar Hristos a declarat despre sine: >Vine stăpânitorul lumii acesteia. El n-are nimic cu Mine<
(Ioan 14,30). Satana n-a putut găsi nimic în Fiul lui Dumnezeu care să-i fi oferit posibilitatea
biruinţei. El păzise poruncile Tatălui Său şi în El nu era nici un păcat pe care Satana să-l
poată exploata spre folosul lui. Aceasta este starea în care trebuie să fie găsiţi aceia care vor
sta în timpul strâmtorării." Tragedia veacurilor, cap. Timpul strâmtorării, par. 27.

Când trebuie să căutăm să devenim desăvârşiţi în Hristos? Acum, adică astăzi, în timpul de
faţă, nu mâine când va fi pentru totdeauna prea târziu. De ce acum? Fiindcă este musai să
profităm de ispăşirea pe care Marele nostru Preot o face în templul ceresc. Numai în baza
acestei ispăşiri putem deveni desăvârşiţi. Ispăşirea se face acum, nu mâine. Oricum, se
derulează de mult timp dacă privim înapoi, în trecut. Ispăşirea lui Hristos, prin preoţia
Melhisedec, este singura alternativă pentru ca oamenii să devină desăvârşiţi în Hristos.

"În viaţa aceasta, trebuie să îndepărtăm păcatul de la noi prin credinţa în sângele ispăşitor
al lui Hristos. Mântuitorul nostru scump ne invită să ne unim cu El, să unim slăbiciunea
noastră cu puterea Lui, neştiinţa noastră cu înţelepciunea Lui, nevrednicia noastră cu meritele
Sale. Providenţa lui Dumnezeu este şcoala în care trebuie să învăţăm blândeţea şi umilinţa lui
Isus. Domnul ne pune mereu înainte nu calea pe care am ales-o şi care ni se pare mai uşoară
şi mai plăcută, ci adevăratele ţinte ale vieţii. Ne rămâne să colaborăm cu mijloacele pe care le
foloseşte cerul în lucrarea de a aduce caracterele noastre în asemănare cu Modelul divin.
Nimeni nu poate neglija sau amâna această lucrare decât cu periclitarea cea mai înfricoşată a
sufletului." Tragedia veacurilor, cap. Timpul strâmtorării, par. 28.

A mai rămas să rezolvăm o singură problemă care apare în paginile inspirate, referitoare la
faptul că Hristos este Melhisedec. Paragraful cu pricina glăsuie astfel: "Se raportează
conducătorilor Ierusalimului că Isus se apropie de oraş cu o mare mulţime de oameni. Dar ei
n-au nici un cuvânt de bun venit pentru Fiul lui Dumnezeu. Plini de teamă, ei ies să-l
întâmpine, sperând să împrăştie mulţimea. Când procesiunea era gata să coboare de pe
Muntele Măslinilor, este întâmpinată de conducători. Ei cercetează cauza acestei bucurii
zgomotoase. Când întreabă: >Cine este Acesta?<, ucenicii răspund la această întrebare plini
de duhul inspiraţiei. În cuvinte elocvente, ei repetă profeţiile despre Hristos: Adam vă va
spune: El este sămânţa femeii care trebuia să sfărâme capul şarpelui. Întrebaţi pe Avraam, şi
el vă va spune: Este >Melhisedec, Împăratul Salemului<, Împăratul păcii
(Geneza 14,18)". Hristos Lumina Lumii, cap. Împăratul tău vine, ultimul paragraf.

Ucenicii lui Hristos, plini de Duhul inspiraţiei, spun că Isus este Melhisedec. Sunt foarte
siguri pe faptul că, dacă Avraam ar fi întrebat de către conducătorii evrei, care asistau la
intrarea triumfală a lui Isus în Ierusalim, cine este Mesia, el ar răspunde fără ezitare:
Melhisedec, Împăratul neprihănirii, Împăratul păcii. Ei nu pot minţi, întrucât sunt plini de
Duhul Sfânt. Într-una din primele postări cu care am început ciclul referitor la Melhisedec,
am arătat că Melhisedec, care l-a întâmpinat pe Avram, nu a fost Isus, Fiul lui Dumnezeu. De

20
fapt acest lucru îl spune acelaşi autor care face şi afirmaţia de mai sus. Este sau nu este Isus,
până la urmă, acest Melhisedec?

Adevărul este următorul: Isus nu este Melhisedec care l-a întâmpinat pe Avram, fiindcă n-
avea cum să fie, din pricina cerinţelor pe care Hristos încă nu le împlinise prin întruparea şi
viaţa Sa pe pământ. Acel Melhisedec este Enoh. Ca să devină Melhisedec, el trebuia să
devină mai întâi om, căci orice mare preot, după rânduiala lui Melhisedec, trebuia luat din
mijlocul oamenilor. Însă, în momentul când ucenicii rostesc, sub inspiraţie divină, cuvintele
respective, ei spun un adevăr extraordinar, şi anume că Isus este Melhisedec, antitipul lui
Melhisedec, tipul din zilele lui Avraam. Hristos este cel care l-a calificat pe Enoh, prin
ascultarea sa desăvârşită, să devină Melhisedec, iar Tatăl l-a calificat pe Hristos, prin
ascultarea Sa, tot desăvârşită, să devină adevăratul Melhisedec al ordinului preoţesc
Melhisedec. Aşa că avem doi Melhisedeci: Enoh şi Isus Hristos. Dacă, însă, ţinem seama de
însemnătatea numelui Melhisedec, adică Împărat al neprihănirii şi Împărat al păcii, atunci
putem spune, cu certitudine, că toţi cei ce fac parte din acest ordin preoţesc sunt Melhisedec,
tocmai fiindcă sunt împăraţi şi preoţi ai neprihănirii şi ai păcii, dintre care Isus Hristos este
Marele Preot Melhisedec, Împăratul împăraţilor, şi Domnul domnilor.

Împăraţii şi domnii respectivi nu sunt îngerii, ci oamenii răscumpăraţi prin sângele Mielului.
Îngerii nu pot fi niciodată împăraţi ai neprihănirii, întrucât nu ştiu ce este neprihănirea în viaţa
lor prin naşterea din nou, şi asta pentru că nu cunosc păcatul ca să aibă nevoie de neprihănirea
lui Hristos în ei.

"Pe haină şi pe coapsă avea scris numele acesta: >Împăratul împăraţilor şi Domnul
domnilor<." Apocalipsa 19,16.

21
 PERFECŢIONISM SAU DESĂVÂRŞIRE CREŞTINĂ?

Este necesar să clarific anumite aspecte legate de cele scrise până în momentul de faţă.
Aspectul pe care l-am subliniat în toate postările priveşte viaţa creştină a celui ce trăieşte prin
Hristos, asemenea lui Enoh, fără să mai cunoască păcatul în viaţa personală. Această viaţă nu
numai că este posibilă, dar este dovedită de mari oameni ai credinţei, aşa cum sunt Enoh,
Iosif, Daniel, Ieremia, Ioan Botezătorul, Isus, Pavel, etc. Cu alte cuvinte, desăvârşirea creştină,
ca ideal al lui Dumnezeu, a caracterizat viaţa acestor mari eroi ai credinţei în fiecare fază a
dezvoltării ei, din momentul naşterii din nou şi până la moartea lor. Toţi aceşti oameni, cu
excepţia lui Isus Hristos, s-au născut păcătoşi, fapt care a făcut necesară experienţa naşterii
din nou. Nici unul dintre ei nu a afirmat că este fără păcat, aşa cum a făcut-o Mântuitorul. Au
fost oameni muritori, cu slăbiciuni caracteristice tuturor dintre noi, cu idei şi teorii greşite, cu
obiceiuri şi practici de asemenea greşite, însă cu toate acestea, prin lupta cea bună a credinţei
şi privind continuu la Mântuitorul şi Desăvârşitorul credinţei şi vieţii lor, ei au reuşit să
trăiască o viaţă normală creştină, viaţa de biruinţă asupra tuturor păcatelor mărturisite. În
vieţile lor nu s-a mai ivit păcatul, fiindcă au privit necontenit la Isus şi au ştiut să se ferească
de orice ispită pusă la cale de diavolul.

Nu am vorbit însă şi despre celălalt aspect al problemei, despre viaţa de biruinţă în care apar
păcate ca urmare a lipsei credinţei sau vegherii copiilor lui Dumnezeu. Mă gândesc la Moise,
Ilie, David, Petru, ş.a.m.d. Desăvârşirea lor nu a fost mai puţin desăvârşită decât desăvârşirea
celor enumeraţi mai sus. Ei au atins idealul lui Dumnezeu, statura deplină de bărbaţi şi femei
în Hristos, în ciuda acelor păcate săvârşite, fie accidental, fie din neştiinţă, fie prin alegere
conştientă personală. Trebuie să precizez faptul că ei nu au rămas robi acelor păcate, ci le-au
mărturisit plini de căinţă adevărată şi le-au părăsit pentru a nu le mai săvârşi niciodată. Ei au
devenit astfel biruitorii lor, prin Hristos. Bunăoară, Moise, în pofida faptului că în viaţa lui,
de după experienţa egipteană, nu avem consemnat nici un păcat, la un moment dat păcătuieşte
când, ispitit fiind, loveşte stânca, în loc să-i vorbească. Dacă nu ar fi căzut în plasa acelui
singur păcat, atunci ar fi intrat în Canaan iar apoi ar fi fost imediat înălţat la cer fără să
cunoască moartea.

Cel mai important lucru legat de cele două aspecte amintite este experienţa naşterii din nou.
Toţi acei eroi ai credinţei au fost oameni născuţi din nou, prin Cuvântul lui Dumnezeu, ceea
ce le-a dat posibilitatea fantastică de a deveni biruitori ai puterii păcatului, adică a vrăjmăşiei
care nu se supune legii lui Dumnezeu şi nici nu poate să se supună şi care ţine în sclavie pe
orice om venit în această lume. Când unii din ei au păcătuit, pe cale spre cer, calea
desăvârşirii desigur, erau născuţi din nou şi se aflau în şcoala sfinţirii. Astfel că, păcatele
săvârşite în timpul acestei şcoli, nu erau vrăjmăşia, ci proveneau ca urmare a unor idei şi
teorii greşite cărora li s-au dat curs într-o formă păcătoasă. Adică ispitele lui Satana au putut
avea efect în acel domeniu al vieţii care era caracterizat de aceste idei şi teorii greşite. În loc
ca respectivul creştin să se ferească de acele ispite care vizau exact acel domeniu slab din
viaţa lui, el le-a acceptat în forma lor cea mai subtilă.

De reţinut acest aspect extrem de important. Acei creştini, ca Moise sau Ilie, care au păcătuit
se aflau în şcoala sfinţirii, erau creştini născuţi din nou care nu se mai aflau sub stăpânirea
păcatului stăpân. În postările care vor urma voi face deosebirea între vrăjmăşie sau puterea
păcatului care ţine în robie toţi oamenii, şi păcatele care survin accidental sau cu bună ştiinţă
în şcoala sfinţirii, care începe după ce are loc experienţa naşterii din nou, şi care nu sunt

22
vrăjmăşia.

Dar ce este perfecţionismul? Este o tendinţă maladivă caracterizată prin obsesia de a atinge
perfecţiunea, care este atât de departe încât devine absolut imposibilă în realitate. Din păcate
această tendinţă a caracterizat destule vieţi ale unora care se ziceau creştini, însă care nu
aveau nimic de a face cu creştinismul. Pe de altă parte este şi o angoasă a acelora care nu
înţeleg idealul lui Dumnezeu, asociind ideea de viaţă de biruinţă asupra păcatului cu
perfecţionismul, cu ceva imposibil de atins, deoarece se gândesc în speţă la sforţările
omeneşti. Culmea, acceptă şi cred că Isus Hristos a trăit o astfel de viaţă de biruinţă deplină
asupra păcatului, dar a trăit El, pentru noi nu este posibilă în sfera noastră întrucât suntem
păcătoşi, or El nu a fost. Ca să rezolve problema în cauză, zic că atunci când vin la judecată,
Dumnezeu, când îi priveşte, va vedea în ei viaţa personală a lui Isus, căci El le-o atribuie, o
pune în contul lor, nu va vedea viaţa lor pângărită de păcate.

Din păcate nu aşa stau lucrurile. Recitiţi postările referitoare la preoţia lui Melhisedec şi veţi
vedea iarăşi că desăvârşirea creştină e posibilă tocmai în baza acestei preoţii.

Cei care au împărtăşit ideile perfecţioniste, de-a lungul timpului, au pus mare accent pe
simţămintele personale, pe emoţii, ajungând să creadă, pe baza acestora, că au ajuns fără
păcat, că indiferent ce vorbesc, ce gândesc, ce mănâncă, ce privesc, ce aud, nu-i mai poate
pângări. Sunt atât de curaţi încât păcatul nu se mai poate atinge de ei orice ar face. A existat
un astfel de curent pe la jumătatea secolului al XIX-lea.

"Am fost îndrumaţi în special spre doi oameni despre care ni s-a spus că susţin concepţii
asemănătoare cu ale noastre. Aflaserăm că împotriva acestora existau multe prejudecăţi, dar
am presupus că erau persecutaţi din cauza neprihănirii. I-am căutat, iar ei ne-au primit
binevoitori, tratându-ne cu amabilitate. Nu a trecut mult timp şi am înţeles că ei pretindeau că
sunt pe deplin sfinţi şi desăvârşiţi şi declarau că se află mai presus de orice posibilitate de a
păcătui.
Aceşti oameni erau îmbrăcaţi în haine frumoase şi manifestau o atitudine de mulţumire şi
de linişte. În timp ce stăteam de vorbă, în încăperea în care ne aflam a intrat un băieţel de
vreo opt ani, îmbrăcat literalmente în nişte zdrenţe murdare. Am fost surprinşi să aflăm că
băieţelul era fiul unuia dintre cei doi. Mama lui părea extrem de stânjenită şi ruşinată, dar
tatăl lui, total dezinteresat, a continuat să vorbească despre înaltele lui realizări spirituale, fără
să schiţeze nici cel mai mic gest de atenţie faţă de băiat." Schiţe din viaţa mea, cap.
Magnetismul spiritist, par. 1, 2.

Ce atitudine adoptă astfel de oameni, în situaţia în care ideile lor cu privire la perfecţionism
sunt contrazise? Iată: "Îndată ce ideile lor erau contrazise, ei manifestau un spirit de
încăpăţânare şi de îndreptăţire de sine şi respingeau orice învăţătură. Deşi pretindeau că sunt
foarte umili, erau plini de îngâmfare în sfinţenia lor imaginară şi se opuneau oricărui apel la
raţiune. Am simţit că toate eforturile noastre de a-i convinge de greşeala lor erau inutile,
deoarece adoptaseră poziţia de învăţători şi nu acceptau să fie învăţaţi." Schiţe din viaţa mea,
cap. Magnetismul spiritist, ultimul paragraf.

Acest soi de oameni niciodată nu pot fi copii ai lui Dumnezeu, născuţi din nou. Ei nu pot avea
niciodată o concepţie echilibrată despre desăvârşirea creştină, întrucât predominanta vieţii lor
sunt emoţiile şi simţămintele. Ei practic încalcă legea lui Dumnezeu în toate privinţele.

23
 "Deşi pretindeau că sunt sfinţi, ei încălcau Legea sfântă, aveau o inimă coruptă, iar cei
care erau asociaţi cu ei se aflau sub influenţa unei amăgiri satanice, urmându-şi instinctele
fireşti, în locul Cuvântului lui Dumnezeu.
Ei susţineau că aceia care sunt sfinţiţi nu mai pot păcătui. Iar ideea aceasta conducea în
mod natural la concepţia că sentimentele şi dorinţele celor sfinţiţi sunt întotdeauna corecte şi
nu ar putea să-i îndemne la păcat niciodată. Susţinând asemenea idei fanteziste, ei săvârşeau
păcatele cele mai rele, pe care le ascundeau sub mantia sfinţirii, reuşind, prin puterea lor
hipnotică şi amăgitoare, să exercite o influenţă ciudată asupra unora dintre tovarăşii lor, care
nu înţelegeau caracterul rău al acestor teorii aparent frumoase, dar înşelătoare." Schiţe din
viaţa mea, cap. Teoria "nu mai pot să păcătuiesc", par. 1, 2.

Oamenii sfinţi, oamenii care cred în posibilitatea trăirii unei vieţi de biruinţă asupra păcatului,
nu vor susţine niciodată că nu mai pot păcătui sau că au fost fără păcat. Ei totdeauna îşi
compară viaţa cu cea a Modelului desăvârşirii, Isus Hristos. Ei nu se bazează pe simţăminte şi
emoţii întrucât predominanta vieţii lor este credinţa şi ascultarea de legea lui Dumnezeu.

Dar ce este desăvârşirea creştină? Pentru a înţelege în mod echilibrat desăvârşirea creştină,
sau idealul lui Dumnezeu pentru om, atunci este mai lesne să o comparăm cu o scară. Ea este
scara creştină pe care trebuie să urce orice creştin născut din nou. Fiecare treaptă a ei
reprezintă o fază a desăvârşirii, ultima treaptă fiind măsura deplină a idealului lui Dumnezeu
pentru noi, desăvârşirea staturii depline de bărbaţi şi femei în Isus Hristos. Creştinul trebuie
să urce pe această scară treaptă cu treaptă, fără să se oprească. Fiecare treaptă reprezintă o
măsură a desăvârşirii care trimite către alta, mai sus, şi tot mai sus. Însă urcarea acestei scări
presupune o luptă aprigă, uneori ca pentru propria noastră viaţă. Care sunt factorii ce sunt
antrenaţi în această luptă? Credinţa, fapta, cunoştinţa, înfrânarea, răbdarea, evlavia, dragostea
de fraţi şi iubirea de oameni. "De aceea, daţi-vă şi voi toate silinţele ca să uniţi cu credinţa
voastră fapta; cu fapta, cunoştinţa; cu cunoştinţa, înfrânarea; cu înfrânarea, răbdarea; cu
răbdarea, evlavia; cu evlavia, dragostea de fraţi; cu dragostea de fraţi, iubirea de oameni. Căci,
dacă aveţi din belşug aceste lucruri în voi, ele nu vă vor lăsa să fiţi nici leneşi, nici neroditori
în ce priveşte deplina cunoştinţă a Domnului nostru Isus Hristos. Dar cine nu are aceste
lucruri, este orb, umblă cu ochii închişi, şi a uitat că a fost curăţit de vechile lui
păcate." 2Petru 1,5-9.

Aceasta este scara progresului creştin care descoperă ideea fundamentală a biruinţei în viaţa
personală. "Aceste cuvinte sunt pline de învăţătură şi descoperă ideea fundamentală a
biruinţei. Apostolul înfăţişează credincioşilor scara progresului creştin, fiecare treaptă
reprezentând înaintarea în cunoaşterea lui Dumnezeu şi în urcarea căreia nu este nici un loc
de oprire. Credinţa, fapta, cunoştinţa, înfrânarea, evlavia, dragostea de fraţi şi iubirea de
oameni sunt treptele scării. Suntem mântuiţi urcând treaptă după treaptă, suind pas cu pas,
până la măsura idealului lui Hristos pentru noi. În felul acesta, El s-a făcut pentru noi
înţelepciune, neprihănire, sfinţire şi răscumpărare." Faptele apostolilor, cap. Statornic până la
moarte, par. 4.

Cum ar putea cineva care s-a făcut pentru noi înţelepciune, neprihănire, sfinţire şi
răscumpărare, să nu aibă şi puterea necesară să ne facă desăvârşiţi în El şi, deci, să ne asigure
o viaţă de biruinţă asupra păcatului? Cum ar putea fi posibil aşa ceva, din moment ce El a
făgăduit că poate să ne facă sfinţi, dacă vrem? Din punctul de vedere al Bibliei este o
absurditate lipsa de credinţă într-o viaţă biruitoare asupra păcatului, este o monstruozitate
care îl face pe Dumnezeu neputincios în raport cu păcatul, care se dovedeşte mai tare decât El
prin faptul că stăpâneşte inimile păcătoşilor creştini exact din lipsa acestei credinţe în puterea

24
lui Hristos de răscumpărare şi de desăvârşire a sufletului uman. "De aceea, fraţilor, căutaţi cu
atât mai mult să vă întăriţi chemarea şi alegerea voastră; căci, dacă faceţi lucrul acesta, nu
veţi aluneca niciodată." 2Petru 1,10.

Cuvântul lui Dumnezeu ne asigură, prin gura apostolului Petru, că oricine îşi întăreşte
chemarea şi alegerea de a trăi ca un creştin biruitor asupra păcatului, nu va aluneca niciodată.
Mai mult decât atât nici că se poate. Crede acest cuvânt, pur şi simplu crede ceea ce spune
Dumnezeu prin apostolul inspirat şi vei căpăta toată puterea de care ai nevoie pentru a fi
biruitorul păcatului, pe deplin, în Isus Hristos.

La ce anume a chemat Dumnezeu pe poporul Său? "Dumnezeu a chemat pe poporul Său la

slavă şi virtute şi acestea se vor manifesta în viaţa tuturor acelora care sunt cu adevărat în
legătură cu El. Devenind părtaşi ai darului ceresc, ei trebuie să meargă spre desăvârşire, fiind
>păziţi de puterea lui Dumnezeu, prin credinţă< (1Petru 1,5). Este spre slava lui Dumnezeu
ca să acorde meritele, virtuţile Sale copiilor Săi. El doreşte să-i vadă pe bărbaţi şi pe femei
atingând standardul cel mai înalt şi, atunci când prin credinţă ei se prind de puterea lui
Hristos, când solicită făgăduinţele Sale sigure şi le consideră ca fiind ale lor, când cu o
stăruinţă irezistibilă ei caută puterea Duhului Sfânt, ei vor ajunge desăvârşiţi în El." Faptele
apostolilor, cap. Statornic până la moarte, par. 5.

Desăvârşiţi în El la fiecare pas în urcarea treaptă cu treaptă a scării progresului creştin. Acesta
este idealul lui Dumnezeu. Este o cooperare Dumnezeu-om. Dar, spuneam că totul începe cu
primirea naturii divine în locul vrăjmăşiei, creştinul intrând astfel în şcoala lui Hristos. Iar
aici dacă adaugă virtutea, adică acea forţă morală prin care urmăreşte cu consecvenţă idealul
lui Dumnezeu, desăvârşirea creştină, el va avea parte de o curăţare a inimii tot mai profundă
şi va primi tot mai mult şi mai mult cunoaşterea lui Dumnezeu. "După ce a primit credinţa
Evangheliei, următoarea lucrare a credinciosului este să adauge la caracterul său virtutea şi
aceasta curăţă inima şi pregăteşte mintea pentru primirea cunoaşterii lui Dumnezeu.
Cunoştinţa aceasta este temelia oricărei adevărate educaţii şi a oricărei adevărate slujiri. Ea
este singura pavăză adevărată împotriva ispitei; şi ea este singura care poate face pe cineva
asemenea lui Dumnezeu în caracter. Prin cunoaşterea lui Dumnezeu şi a Fiului Său Isus
Hristos este dat credinciosului >tot ce priveşte viaţa şi evlavia<. Nici un dar nu este oprit de
la acela care în mod sincer doreşte să dobândească neprihănirea lui Dumnezeu". Faptele
apostolilor, cap. Statornic până la moarte, par. 6.

Cunoaşterea lui Dumnezeu şi a lui Isus Hristos este singura pavăză împotriva ispitei, este,
dacă vreţi, asigurarea că putem să nu păcătuim niciodată lăsându-ne biruiţi de ispite. Prin
această cunoaştere devenim desăvârşiţi, asemenea lui Isus Hristos. "Nimeni nu ar trebui să
dea greş în a atinge, în sfera lui, desăvârşirea caracterului creştin. Prin jertfa lui Hristos, s-a
făcut posibil pentru credincios să primească toate lucrurile care aparţin vieţii şi evlaviei.
Dumnezeu ne cheamă să atingem măsura desăvârşirii şi aşează înaintea noastră exemplul
caracterului lui Hristos. În natura Sa umană, desăvârşită printr-o viaţă de continuă împotrivire
faţă de rău, Mântuitorul a arătat că, prin conlucrarea cu Divinitatea, fiinţele omeneşti pot
chiar în această viaţă să ajungă desăvârşirea caracterului. Aceasta este asigurarea lui
Dumnezeu dată nouă, ca noi să putem dobândi biruinţa deplină." Faptele apostolilor, cap.
Statornic până la moarte, par. 8.

Marius Dan

25