anghel s

REVISTĂ TRIMESTRIALĂ DE MEDITAȚIE, INFORMAȚIE ȘI SPIRITUALITATE CREȘTIN-ORTODOXĂ

PAROHIA ORTODOXĂ “ S F. M . M C . G H E O R G H E ” S Â N M I H A I U R O M Â N

Nr. 1 (61) ◊ An VII ◊ 2018

 ► Î.P.S. Ioan Selejan, Arhiepiscopul Timișoarei și Mitropolitul Banatului
Hristos a înviat!
„Dacă ați înviat împreună cu Hristos,
pe cele de sus căutați-le, acolo unde este
Hristos șezând de-a dreapta lui Dumnezeu.“
(Coloseni 3, 1)
Iubiți credincioși,
Să mulțumim lui Dumnezeu Care ne-a în-
vrednicit să preamărim azi biruința Fiului Său,
Domnul nostru Iisus Hristos, asupra morții. Ne-a
primit și pe noi ca, prin credință, să devenim
mărturisitori ai Învierii. Prin salutul pascal: „Hris-
tos a înviat!”, fiecare devenim un mărturisitor al
celui mai important act din univers după creație.
Hristos ne-a cuprins și pe noi în acest act al În-
vierii, pentru că El a biruit și moartea noastră.
Mormântul găsit gol de femeile mironosițe
ne arată cum vor fi și mormintele noastre la În-
vierea cea de obște. Și în mormintele noastre ne
vor rămâne doar giulgiurile, arătând că nimic nu
vom lua cu noi din această lume. Aici suntem
înveliți în giulgiu, iar în Împărăția lui Dumnezeu
vom fi îmbrăcați în lumină. Lumina este
veșmântul veșniciei noastre.
Oamenii de știință spun că lumina este sin-
gura constantă din univers, însă Hristos zice: „Eu
sunt lumina lumii” (Ioan 8, 12).
Giulgiurile lui Hristos au rămas zăcând în
Mormânt, arătând că n-a venit în lume să ia cu El
un giulgiu, ci a venit să ridice păcatul întregii lumi.
Sfântul Apostol Pavel, în Epistola către
Coloseni, îi îndeamnă pe aceștia ca, odată înviați
cu Hristos, să umble după lucrurile cele de sus
(cf. Coloseni 3, 1). Adică să căutăm să dobândim
Împărația cea de Sus și să nu căutăm să
dobândim această lume a giulgiurilor zăcând. Să
Pastorală de Sfintele Paști (2017)
lăsăm păcatul și mormântul și să schimbăm or-
dinea căutărilor noastre: cele spirituale, iar nu
cele materiale. Să alegem între pământ și Cer,
între mormânt și Rai, între moarte și viață.
Iubiților, înapoi în viitor, înapoi la lumina lui
Hristos Cel Înviat!
Omul face primul pas spre Înviere prin Taina
Botezului. Pruncul botezat este un înviat de către
Hristos, împreună cu El și întru El. Prin Botez sun-
tem părtași morții și Învierii lui Hristos. Ni se arată
astfel sensul cel adevărat al vieții către în Sus,
către veșnicie împreună cu Înviatul Hristos.
Hristos a murit pentru noi, noi murim pentru
păcat. Sfântul Apostol Pavel spune în Epistola
către Romani: „Așa și voi, socotiți-vă că sunteți
morți păcatului, dar vii pentru Dumnezeu (…). Să
nu mai împărățească păcatul în trupul vostru cel
muritor (…). Păcatul nu va avea stăpânire asupra
voastră fiindcă nu sunteți sub lege, ci sub har”
(Romani 6, 11- 14).
Prin Înviere Hristos ne cheamă să intrăm și
noi în viața Sa. Învierea lui Hristos deschide ușa
prin care suntem chemați să intrăm în viața cea
de Sus, a lui Hristos. Învierea este ușa veșniciei
noastre, prin care suntem chemați să trecem.
Este cel mai mare pas pe care este chemat omul
să-l facă în univers-din moarte la viața în Hristos.
Hristos ne-a arătat că El este primul Care a făcut
acest pas: din moarte, la dreapta Tatălui, în Cer.
Învierea înseamnă responsabilitatea maximă a
omului asupra vieții sale pământești, căci de
multe ori deznădejdea îl împinge pe om la păcat.
Hristos ne îndeamnă să ducem o viață nouă,
descoperită de El prin Evanghelie. Evanghelia
este Însuși Hristos Care a venit în lume să ne
arate cum să trăim această viață în El și cu El.
Hristos ne spune: „Toate sunt cu putință celui ce
crede‟ (Marcu 9, 23). În ce?! În Învierea lui Hristos.
Aceste cuvinte i-au întărit pe primii creștini care
au mers cu atâta seninătate și demnitate în fața
celor ce le luau viața cea pământească, iar ei
dobândeau veșnicia întru iubirea lui Hristos.
Iubiți frați și surori în Domnul,
Azi prăznuim începutul anului Învierii. De
acum noi nu ne mai rezemăm viața și credința pe-
anghelos pag. 2
o umbră, ci pe Învierea lui Hristos. Omul se odih-
nea la umbra morții, iar acum se odihnește la
umbra luminii Învierii lui Hristos.
Omul credincios rămâne în stare de veghe,
în lumină, odihna lui este vederea întru slavă a
Celui Care l-a salvat din moarte. Omul uscat pe
dinlăuntru nu se va bucura de vederea luminii
celei neînserate. Un om fără credința în Înviere
rămâne un teritoriu al conflictului și al păcatului.
Să ne curățim casa minții ca să primim în ea lu-
mina Învierii lui Hristos. Lumina este unitatea de
măsură a veșniciei.
Hristos îmi arată mai întâi drumul către mine,
adică spre despătimire, iar apoi îmi arată Cine
este Calea, Adevărul și Viața (cf. Ioan 14, 6). După
regăsire Hristos ne arată Crucea de pe Golgota,
ne arată drumul creștinului în această lume, drum
care începe la Botez și sfârșește pe culmea Gol-
gotei. Nu-i căutați pe creștini pe alte cărări din
lumea aceasta, ei călătoresc pe o singură cale:
drumul Crucii.
Cultura îl modelează și-l formează pe om.
Cărei culturi vrem să aparținem: culturii vieții sau
a morții?! Cultura vieții este de sorginte cerească.
Hristos, Marele Dascăl al acestei culturi, a venit la
noi să ne crească în această cultură. Cel ce
aparține acestei culturi trăiește mereu în pridvorul
veșniciei. Viața omului curge în eternitate.
Omul, prin păcat, a evadat din matricea
creației sale originare. Ar fi vrut să ia un alt chip,
chipul lui Abel din mormânt. De la Abel până la
Hristos omul a știut doar să toarne viață în mor-
mânt. Chiar pe Fiul lui Dumnezeu a vrut să-L pună
în același mormânt cu Abel. Ce tristă priveliște să
vezi cum omul așază Viața în mormânt!
Omul L-a părăsit pe Dumnezeu, I-a cerut să-
l desfieze și i-a cerut morții să-l înfieze ea. Omul
devine fiul morții, îl ucide pe fratele său Abel și de
atunci devine un ucigaș de frați și de fii.
O, ce tristă îndeletnicire! Mereu cu mâinile
pline de sânge. Nu aceasta voia Dumnezeu de la noi
când ne-a creat. El voia să fim floarea de busuioc în
Rai. Florile de busuioc nu se hrănesc cu sânge, ci
cu lacrimi de pocăință. Hristos a venit la noi și ne-a
chemat la Sine zicând: Veniți la Înviere! Veniți la
Viață!
Dumnezeu a făcut pământul ca să fie pridvorul
Raiului, pridvorul veșniciei, iar omul voia să facă din
el cel mai mare cimitir din univers.
 Pentru unii, omul ar fi doar o floare carnivoră
care are aceeași soartă ca firul de iarbă. Ei nu știu
că această floare de busuioc este semănată de Sus
și poartă în ea taina veșniciei.
Omul, taină a veșniciei! Numai Cel ce l-a creat
cunoaște această taină. Eu sunt taina vieții mele și
aș dori s-o duc, așa cum a fost creată, la Tainicul
Dumnezeu. Nu striviți taina busuiocului semănat de
Dumnezeu aici pe pământ. Omul, floarea de
busuioc, devine bucuria îngerilor din Cer.
Floarea nu cântă, însă cântul fluierului se aude
până în Cer. Dar dacă lemnul nu moare, nu poate
deveni fluier. Așa și omul, dacă nu moare păcatului,
nu poate intra în lumina veșniciei. Dumnezeu va
sufla duh de viață în osemintele noastre uscate din
adâncul mormântului și vor învia și vor intra pe
poarta veșniciei. Sfinții sunt mai cinstiți după
moarte, după ce nu mai sunt printre noi. În sfintele
lor moaște cântă harul lui Dumnezeu, iar acest cânt
se aude până la marginile pământului.
A zidi o biserică sau o mănăstire este un semn
de așezare, de statornicie în acest pământ al
strămoșilor noștri. Îngăduiți-ne să statornicim acest
neam în matca lui, în această tainică Daco- Românie.
Biserica leagă Cerul cu pământul, ea este
scara pe care coboară Dumnezeu la români. Nu ne
luați această scară, căci Dumnezeu vrea să coboare
pe ea la noi și noi să urcăm la El și la ai noștri părinți.
Doamne, noi îți facem scară, Tu coboară!
Rugăciunea este chemarea pe care o face
omul lui Dumnezeu să vină la el. Rugăciunea este
cântul ce-L însoțește pe Dumnezeu atunci când
coboară aici, la noi, pe pământ. Rugăciunile sunt
treptele scării pe care coboară Dumnezeu. Fă-I și tu
scară lui Dumnezeu. Rugăciunea este covorul de
lacrimi pe care-l așterne omul înaintea lui Dum-
nezeu. Lacrima este sângele pocăinței.
Doamne, pe icoana României sunt multe
lacrimi. Astâmpără-Ți setea și dorul de noi gustând
din lacrimile acestui neam românesc. România este
plină azi de izvoare de lacrimi. Avem și noi Iordanul
nostru de lacrimi, în care, Te rugăm, Hristoase, să
vii să Te botezi cu noi.
Doamne, botează-ne în iubirea Ta! Doamne,
dă-ne iubire și Îți vom da lacrimi! Pe un Iordan de
lacrimi se îndreaptă azi Biserica spre Tine, Doamne.
Arată-ne lumina Învierii Tale ca să aflăm limanul
unde să ancorăm corabia neamului nostru româ-
nesc.
Iubiților, cei din vechime au întemnițat timpul
într-o clepsidră cu nisip și au considerat că au făcut
un lucru fenomenal. Însă a venit Hristos, a spart
clepsidra, a scos timpul din temnița clepsidrei și l-a
lăsat să curgă în veșnicie, iar pe om l-a pus, prin În-
viere, pe aripa veșniciei. Omul ar fi vrut să rămână
fiul timpului, nu al veșniciei. Sunt unii oameni azi
care ar dori să-și cumpere încă o tinerețe, însă nu
doresc să-și cumpere veșnicia. Ei încă n-au ieșit din
clepsidră.
Omul care crede în Înviere își are rădăcinile
minții în Cer, iar nu într-o clepsidră cu nisip. Până la
Înviere omul se pregătea să intre în neînceputa
noapte a veșniciei. Din neînceputa noapte a
veșniciei, prin Înviere, a intrat în Ziua a opta, Ziua
fără de asfințit, Ziua veșniciei. Veșnicia nu are zile
sau ani, are doar un răsărit, răsăritul unei singure
zile: Veșnicia.
Doamne, mă voi sui și eu într-o zi în carul de
stele, ca să călătoresc la orizontul infinit al veșniciei!
Simțul metafizicului ne spune că timpul nu
așteaptă. Sunt unii oameni care se țin de aripa tim-
pului, le este frică de veșnicie, unora le este frică de
a fi creștini, iar altora chiar le este frică de a fi români.
Iubite frate creștine, nu uita că ești un
mănunchi de zile pe care Dumnezeu îl răsădește în
veșnicie. Anii nu-i poți lăsa moștenire nimănui, ei
sunt darul lui Dumnezeu pe care ți l-a făcut Dum-
nezeu ție.
Iubiților, lacrimile maicilor noastre au săpat văi
adânci în spațiul nostru românesc, au săpat
morminte pentru eroii acestui popor, pentru fiii lor,
au brăzdat munții, au frânt Carpații, au făcut cărări
între frații de peste Carpați. Lacrimile maicii noastre
s-au prefăcut în dor. Dorul izvorăște din lacrimă de
mamă. Lacrima mamei sapă în stânca inimii o
fântână- fântâna dorului de Dumnezeu și de fiii nea-
mului nostru românesc risipiți azi pe toate meridi-
anele pământului. Mama este fântâna cu lacrimi din
care își astâmpără setea fiii neamului nostru. Dum-
nezeu n-a îngăduit ca iubirii și dorului cineva să-i
poată pune cătușe. Iubirea și dorul nu pot fi
încătușate.
Doamne, mai împrumută-mi o clipă să mai
ajung încă o dată la fântâna de lacrimi a maicii mele!
Iubiți fii duhovnicești,
V-am scris aceste cuvinte pe care aș dori să vi
le pun la inimă, în fântâna cu dor, pentru a vă fi de
folos pe cărarea acestei vieți.
Azi prăznuim Învierea Domnului și întoarcerea
lui Adam în Rai.
Doamne, ajută-ne și nouă să ne întoarcem de
pe cărările păcatului pe cărarea Raiului!
Să iertăm, să mângâiem și să cercetăm în
această zi și mormintele goale ale sărăciei fraților
noștri. Femeile mironosițe au găsit Mormântul gol
anghelos pag. 3
și giulgiurile zăcând. Lângă noi sunt atâtea
morminte goale ale sărăciei și în ele nu zac decât
giulgiurile sărăciei și ale nepăsării noastre față de
frații mai mici ai lui Hristos. Oare câți au înțeles cu-
vintele Sfântului Ioan Botezătorul atunci când grăia
mulțimilor despre împărțirea hainei tale cu semenul
tău (cf. Luca 3, 11)?!
Bucata ta de pâine, pe care o împarți cu se-
menul tău sărac, se preface în tămâia bine
mirositoare. Mireasma acestei tămâi ajunge la
Dumnezeu. Mângâie și iartă -aceasta este lu-
crare dumnezeiască. „Să iertăm toate pentru
Înviere‟ ne îndeamnă minunatele cântări pas-
cale. Cel ce iartă poate privi în Sus, spre Cer.
Și „să zicem: Fraților! și celor ce ne urăsc pe
noi”. Hristos ne cheamă azi pe toți să fim frați
întru El. Iată o chemare la frăție sfântă în Hris-
tos.
Iubiți frați, să iertăm azi mai mult ca
oricând, frăția noastră creștină apărându-o de
dezbinare, căci Dumnezeu adună, iar cel rău
dezbină.
Rog pe Bunul Dumnezeu, pe Mântuitorul
nostru Iisus Hristos ca acum, când a ieșit din
mormântul care fusese pecetluit, să-i
cerceteze cu harul Său cel sfânt pe frații noștri
din spitale, din închisori, pe cei singuri și
nemângâiați și pe cei ce stau sub cerul liber.
Bucuria Maicii Domnului, a femeilor mironosițe
și a Sfinților Apostoli să ajungă azi și în famili-
ile dumneavoastră. Păstrați în fântâna cu dor
această bucurie sfântă ca să vă fie mângâiere
în zi de necaz și de grea încercare.
Doamne, binecuvântează crestele
Carpaților și holdele de grâu să fie pace și
pâine în țară!
Doamne, credem că Tu ai înviat. Înviază-
ne și pe noi!
Doamne, vom mărturisi Învierea Ta fiilor
acestui neam și vom lăsa legământ ca ei să fie
mărturisitori ai Învierii Tale până la sfârșitul
veacurilor.
Sfinților Îngeri, duceți în Cer, înaintea lui
Dumnezeu Tatăl, această veste:
Românii au mărturisit azi că Fiul Tău,
HRISTOS A ÎNVIAT!
† Ioan,
Mitropolitul Banatului
 ► protopop dr. Ioan Bude
VREDNICI PROTOPOPI TIMIȘORENI
Începuturile Protopopiatului Ortodox Român al
Timişoarei se leagă, în mod firesc, de istoria vechilor
cartiere timişorene şi a parohiilor de tradiţie ortodoxă
românească din jurul oraşului, cu sediul – cel mai proba-
bil – la o veche biserică din Palanca Mare, respectiv
cartierul Fabric. De fapt, aici a şi fost stabilit sediul pro-
topopiatului Timişoara, până în anul 1925, când se va
muta definitiv în Parohia Timişoara – Cetate. (1)
Cel mai vechi protopop al Timişoarei, atestat documen-
tar (în catastifele milelor de pe la 1666), purta numele de-
Blagoe (2). Documentele ulterioare nu ne dau date certe
despre apartenenţa naţională a protopopilor menţionaţi
până în a doua parte a secolului al XVIII–lea (Vladimir
Veselinovici – pe la 1747 şi Petru Cusmanovici – în jur de
1767, venit din Ţara Românească). (3)
Din totalul de 18 protopopi ai Timişoarei (4) de la în-
ceputuri şi până în prezent, în cele ce urmează vom evoca
– în medalion – personalităţile deosebite a patru dintre ei,
după cum urmează:
1. Protopopul Constantin Șuboni (n. 1734 – + 1818)
Despre el se ştie că a fost preot la străvechea biserică
din Maierele Române (Elisabetin), distingându-se ca o
figură proeminentă a vremii sale, fiind deosebit de apre-
ciat de contemporani. El a fost delegat de frunte al
românilor bănăţeni spre a aprticipa şi a le apăra intere-
sele la mai multe evenimente politice ale timpului, între
care şi Congresul Ilir de la Timişoara din anul 1790.
Având o solidă cultură teologică, face mai multe traduceri
din limbile greacă şi slovacă, dar şi scrie şi publică, la
Viena, două cărţi: Prea scurtă arătare pentru Dumnezeu
(1784) şi Învăţături creştine (1785). Tot el se pare că ar fi
fost traducătorul lucrării Codul lui Duşan (1776), versi-
anghelos pag. 4
unea română fiind păstrată în manuscris, la Academia
Română. (5) Pentru meritele sale deosebite, este ales pro-
topop al Timişoarei în anul 1811, avându-şi reşedinţa în
cartierul Fabric. Începând cu anul 1814, a fost ajutat în-
deaproape de inimosul preot Vasile Georgevici, de la
parohia Cerneteaz. Vrednicul protopop Constantin Şuboni
a trecut la cele veşnice în anul 1818. (6)
2. Protopopul Vasile Georgevici (1818-1827)
După ce a slujit patru ani (1814-1818) ca ucenic al
înaintaşului său, (protopopul Constantin Şuboni), în anul
1818, preotul Vasile Georgevici de la parohia Cerneteaz,
a fost numit ca protopop al Timişoarei. El a fost remarcat
de către autorităţile imperiale vieneze, pentru faptele sale
de vitejie, încă din perioada când făcea parte, ca preot
militar, din regimentele româneşti care au luptat în cam-
pania contra lui Napoleon Bonaparte.
Ca protopop, asemenea înaintaşului său, s-a implicat
permanent în protejarea drepturilor conaţionalilor săi,
asociindu-se în acest sens cu preotul, patriotul şi omul
de cultură al Banatului acelei vremi, Dimitrie Ţichindeal.
Protopopul Vasile Georgevici a fost iniţiatorul şi fonda-
torul primei biserici cu hramul „Sf. Prooroc Ilie
Tesviteanul” din Fabric, a cărei târnosire a reuşit s-o
săvârşească în anul 1826.
Drept recunoştinţă, când peste doar un an (1827) a tre-
cut la Domnul, enoriaşii din Fabric l-au înmormântat în in-
cinta acestei biserici, însă, când ea a fost demolată (din
raţiuni urbanistice), în anul 1913, rămăşiţele pământeşti
ale defunctului protopop au fost mutate şi reînhumate cu
mare solemnitate, în cimitirul românesc din strada
Mătăsarilor. (7)
Astăzi, în semn de aleasă cinstire, una din străzile
Timişoarei îi poartă numele.
3. Protopopul Meletie Drăghici (1853-1891)
După moartea lui Vasile Georgevici, postul de protopop
al Timişoarei rămâne vacant până în anul 1830, după care
va fi ocupat, pe rând, de protopopii: Ioan Vasiciu (1830-
1844) şi Vladislav Veselinovici (1844-1853). (8)
Apoi, pe o perioadă de aproape patru decenii (1853-
1891), scaunul protopopesc din metropola Banatului, va
fi ocupat de o altă proeminentă personalitate a
Timişoarei, preotul Meletie Drăghici (notat uneori
Dreghici). Originar din Comloşul Mare, născut în anul
1814 (într-o familie preoţească), Meletie Drăghici a studiat
Teologia la Vârşeţ şi Carlovăţ şi, deşi a reuşit să
dobândească în paralel şi o calificare juridică, a optat
totuşi pentru preoţie, fiind hirotonit în anul 1841. În anul
1849 devine protopop de Jebel, iar în 1853 va fi transferat
ca protopop al Timişoarei, slujind în această calitate până
la sfârşitul vieţii, în anul 1891.
Ca protopop a luat parte activă la toate „sinoadele
diecezane” şi „congresele naţional-bisericeşti”. Fiind un
om foarte impozant, autoritar şi extrem de exigent, a ştiut
să instituie şi să menţină o disciplină „de fier” în rândul
preoţilor din protopopiatul său.
Meletie Drăghici s-a distins prin importante realizări
culturale, ca patron al unor vestite publicaţii, alături de
ginerele său, avocatul Pavel Rotariu. Vrednicul protopop
a publicat, pe cont propriu, şapte cărţi de popularizare în
 limba română, între anii 1855-1885. frunte, dintr-o bogată diversitate de 3. Ibidem, p. 47;
Între acestea, se află şi o scurtă versi- categorii sociale şi culturale 4. Cf. Ioan Bude, Repere ortodoxe
une a lucrării Descrierea Banatului de timişorene. Contemporanii şi urmaşii române timişorene, Ediţia a II-a, Edi-
Fr. Griselini (1881), precum şi Istoria l-au venerat pentru meritele sale de- tura Art-Press, Timişoara, 2012, p. 82-
adunărilor bisericeşti. (9) A fost un osebite, acordându-i un maxim 87.
aprig luptător pentru reînfiinţarea respect chiar şi după pensionarea sa 5. Nicolae Ilieşiu, Timişoara. Mono-
Episcopiei Timişoarei, iniţiind, în anul definitivă (1 octombrie 1959), iar după grafie istorică, Timişoara, 1943, p.
1884, alături de un alt mare român, trecerea sa la cele veşnice, la 23 sep- 151; I.D. Suciu, Monografia Mitropoliei
Emanuil Ungurianu, Reuniunea pentru tembrie 1962 (14), drept recunoştinţă Banatului,
crearea unui fond pe seama i-au ridicat un monument funerar Timişoara, 1977, p. 137-138;
înfiinţândei episcopii greco-ortodoxe (sfinţit la 24 august 1968), în cimitirul 6. Cf. Aurel Cosma-junior, Un mic is-
din Timişoara, prin care se realizau central al oraşului. (15) toric al Bisericii Româneşti din
importante colecte în scopul Timişoara-Fabric (Sf. Ilie), Timişoara,
alimentării capitalului financiar bi- Evocându-i cu pioşenie şi cu 1926, p. 6;
sericesc (10), necesar parohiilor cen- veneraţie pe vrednicii de amintire pro- 7. Idem, Istoria presei româneşti din
trale timişorene nou înfiinţate, dar şi topopi ai Timişoarei de altădată, avem Banat, Timişoara, 1932, p. 6-12;
pentru reînfiinţarea şi organizarea conştiinţa că împlinim întocmai în- 8. I.D. Suciu, D. Niculescu, V. Ţigu,
Episcopiei Timişoarei. demnul paulin din Evrei 12, 7: o.c., p. 58;
Tot împreună cu Emanuil Ungurianu „Aduceţi-vă aminte de mai-marii 9. Aurel Cosma-junior, o.c., p. 46-47;
şi cu alţi fruntaşi români timişoreni, voştri... priviţi cu luare aminte cum şi- 10. I.D. Suciu, o.c., p. 222;
protopopul Meletie Drăghici a fost au încheiat viaţa şi urmaţi-le 11. I.D. Suciu, D. Niculescu, V. Ţigu,
membru fondator al cunoscutei Bănci credinţa!” o.c., p. 29;
„Timişiana”, deschisă în anul 1880. 12. Aurel Cosma-junior, Prin
(11) Până la sfârşitul vieţii sale acest Timişoara de altădată, Editura Facla,
neobosit fiu al Banatului şi slujitor al Timişoara, 1977, p. 94;
Bisericii şi neamului său, a înţeles să- NOTE 13. Cf. Prot. Dr. Ioan Bude, Din is-
şi împlinească cu maximă vrednicie şi toricul..., p. 186-187;
onoare datoria. Mormântul său se află 1. Prot. Dr. Ioan Bude, Din istoricul 14. Idem, Timişoara – „Oraşul in-
la loc de cinste, în cimitirul central parohiilor ortodoxe române tern”. Restituiri documentare
timişorean din Calea Lipovei. (12) timişorene, Editura Învierea, bisericeşti, Editura Art-Press,
Timişoara, 2007, p. 187; Timişoara, 2010, p. 18;
4. Protopopul dr. Patrichie Ţiucra 2. I.D. Suciu, D. Niculescu, V. Ţigu, 15. Idem, Din istoricul..., p.31 şi
(1922-1959) Catedrala Mitropoliei Banatului, urm.; Ibidem, p. 41-88.
Timişoara, 1979, p. 46;
Dr. Patrichie Ţiucra vine şi se
integrează ca protopop într-o etapă
foarte importantă din viaţa
bisericească timişoreană, de consti-
tuire şi de organizare a noilor parohii
centrale din Cetate şi respectiv
Iosefin. Primul obiectiv realizat după
instalarea sa ca protopop (în 1922), a
fost instituirea corporaţiilor parohiale
în respectivele parohii. Prin hotărârea
scaunului protopopesc din 1 iunie
1925, se mută sediul protopopiatului
din cartierul Timişoara-Fabric, în paro-
hia Timişoara-Cetate, aceasta de-
venind parohia centrală
protopopească. Această hotărâre va fi
adoptată de Consiliul parohial în
şedinţa sa din 5 octombrie 1926, ca
definitivă. (13) Dar, cel mai valoros
aport al protopopului Dr. Patrichie
Ţiucra, la viaţa bisericească
timişoreană a constat, pe de o parte,
în perseverenţa cu care a coordonat
demersurile pentru reînfiinţarea Epi-
scopiei Timişoarei (în anul 1939), iar
pe de altă parte, un fapt la fel de im-
portant, edificarea, până la ultimele
detalii, a Catedralei episcopale/mitro-
politane pe teritoriul parohiei
Timişoara-Cetate, construcţie
începută în anul 1936 şi târnosită la 6
octombrie 1946. De notat că, pe în-
treaga perioadă de 37 de ani (1922-
1959), cât a slujit la altarul şi în
administraţia Bisericii Ortodoxe
Române din Timişoara şi Banat, dr.
Patrichie Ţiucra, cu autoritatea, tactul
şi competenţele sale de exponent de
elită al clerului bănăţean, a ştiut şi a
reuşit să atragă în componenţa
corporaţiilor parohiale din Timişoara-
Cetate, numeroşi reprezentanţi de

anghelos pag. 5
 ► pr. cons. dr. Sasa Iasin

O familie nobiliară cu domeniu la Sânmihaiu Român

Jeszenszky puszta. Acestui domeniu au fost alipite două proprietăți din

jurul localităților Utvin și Șag, în dreptul vechilor denumiri topografice
Oroszin și pusta localității Diniaș. Baronul Bela Jeszenszky a desfășurat
și o importantă activitate de cercetător. A publicat în anul 1889 la Pesta
lucrarea ,,A tarsorszagok közjogi viszonya a magyar allamhoz”, în care
a dezbătut problematica dreptului internațional din țările aflate în Regatul
Ungar. János Jeszenszky a fost, din anul 1823, notar la Sânpetru Mare,
iar din anul 1832 notar la Aradu Nou, iar fiul acestuia, Ignácz I (†1886)
notar la Fibiş .

Heraldica

Însemnul heraldic al familiei

Jeszenszky, atribuit și confirmat
de regii Ungariei, atestă pe lângă
Apartenența la o societate elitistă, care garanta pe lângă puterea
faptul că familia deține un statut
materială a unui individ, sau a unei familii și o poziție socială aparte a
social aparte, că aparține nobilimii
fascinat dintotdeauna. Regatul Ungar a susținut în evul mediu una dintre
maghiare, cum de altfel a fost
cele mai dezvoltate societăți nobiliare, care după ocuparea Ungariei me-
cazul cu cea mai mare majoritate
dievale, s-a luptat pentru păstrarea statutului nobiliar. Unele familii no-
a familiilor nobiliare din Banat. În
biliare medievale în timpul dominației otomane au dispărut, iar altele au
centru însemnului heraldic se află
reușit prin diferite moduri să-și mențină statutul social, iar după eliber-
scutul militar, aurit, pe care se află
area Regatului Ungar, și mai ales după eliberarea Banatului, consfințită
prezentat sub un pom, un urs
prin pacea de la Passarowitz din anul 1718, au obținut reconfirmarea ti-
negru, străpuns de o sabie, ținută
tlului nobiliar. În aceste condiții Banatul a devenit foarte atractiv pentru
într-o mână care iese dintr-un nor,
marile familii nobiliare, care doreau să-și extindă domeniile într-o zonă
aflat în colțul superior drept al scu-
care începea foarte repede să se modernizeze. Una dintre cele mai vechi
tului. Deasupra scutului se află
familii nobiliare, care și-a lăsat amprenta pe dezvoltarea ulterioară a co-
coiful militar, iar din coif se ridică
munei Sânmihaiu Român a fost familia Jeszenszky.
ostentativ un urs negru, care ține
Conscripția Registrum a conventului de la Turoc, amintește despre
în mâini o ramură verde de măslin, făcând aluzie la apartenența
o diplomă a regelui ungar Bela al IV-lea, din anul 1255 cu privire la o fam-
eclesiastică a membrilor familiei prin Ignacz II (Fibiș, 1862 – Budapesta,
ilie nobiliară de Jeszenszky. Cu toate acestea confirmarea titlului nobiliar
1924), care a ocupat funcția de pastor evanghelic la Kikinda Mare. Scutul
a fost emis la data de 13 octombrie 1374, in die festi beati Colomanny
este susținut în partea inferioară de doi îngeri, iar în partea superioară,
martiris, când Mihaly, fiul lui Andras și Marton, au fost confirmați în rân-
scutul este decorat cu lambrechini de culoarea albastru galbenă și gri
dul nobilimii maghiare cu predicatul de Kisjeszeni. Familia a fost stabilită
roșie. Scutul este flancat de doi regi ai Ungariei Bela al IV-lea și Ludovic,
la Kisjeszen (Dolné Jaseno), Comitatul Turóc, (ger. Comitat Turz, lat.
cei care au înnobilat și confirmat titlul nobiliar al familiei Jeszenszky.
Comitatus Thurociensis, sl. Turčianska župa), care astăzi se află în nord-
Pentru a se atrage atenția a supra apartenenței familiei la marea familie
vestul Slovaciei. Din diploma regelui Ludovic al Ungariei care a recon-
a nobilimii maghiare, în partea superioară, este atașată stema Regatului
firmat titlul nobiliar printr-o nouă diplomă în data de 31 mai 1521, aflăm
Ungar, susținută de doi îngeri.
că numele familiei nobiliare de Kisjeszeni a fost Paulovitz. Familia s-a
împărțit inițial în două ramuri, una migrând în comitatul Szatmar, iar alta
în comitatul Baranya. Prin diploma regelui Ferdinand I din data de 07
mai 1563, în comitatul Szatmar sunt amintiți frații Daniel, Mehyhert,
Simon, Lorincz, Boldizsar, Gaspar, Peter, Miklos și György, care între
timp și-au schimbat numele de familie în Jeszenszky. Din această
ramură a familiei stabilită în comitatul Szatmar, György s-a stabilit mai
târziu în comitatul Timiş, unde familia acestuia şi-a proclamat titlul de
nobil la data de 18 august 1830. Împreună cu el s-a stabilit în Banat și
nepotul Janos și Ferencz.
Ferencz (născut în anul 1810) a ocupat funcția de jurat din anul 1832,
locțiitor al procurorului comitatului Timiș din anul 1835 și procuror al
comitatului Timiș din anul 1848, fiind numit în anul 1849 comisar al gu-
vernului. Fiul său, Béla (născut în anul 1844) a cumpărat de la trezoreria
statului mai multe moșii printre care cele mai importante au fost la Vla-
jkovac (cumpărată în anul 1881) și Sânmihaiu Român. Domeniul pe care
trezoreria regală îl deținea la Sânmihaiu Român, în anul 1838 număra
115 iobagi. Din anul 1868 Bela Jeszenszky a cumpărat o parte din acest
domeniu, restul domeniului rămânând în proprietatea trezoreriei regale
și a episcopiei ortodoxe de Arad. Pe domeniul deținut, Bela a construit
o moară pe aburi care mai apoi a intrat în posesia lui Freimann Menyhert.
Proprietatea funciară a lui Bela a fost în scurt timp denumită sugestiv

anghelos pag. 6
 ► arhidiacon Ioan Radu
PREDICĂ LA DUMINICA LĂSATULUI SEC DE BRÂNZĂ
ÎNCEPUTUL POSTULUI PAȘTILOR

om de Dumnezeu. Căci acolo unde stăpânește

dușmănia și răutatea, lipsește Dumnezeu.
De aceea, postul mai este și o biruință asupra
noastră înșine, asupra pornirilor rele care izvorăsc
de atâtea ori din firea noastră rănită de păcate. Prin
ea se sting vrăjmașiile dintre noi și ne apropiem
unii de alții. De aceea, un sfânt părinte ne spune:
“Postul trebuie să pătrundă în inimă, de unde ne ies
și răutățile.“ Și astfel, postul ne înfrumusețează su-
fletul, face inima zdrobită și smerită, pune frâu
poftelor trupești și sufletești, ca să-L putem auzi pe
Dumnezeu și să-L putem simți în inima noastră.
Aceasta este semnificația postului – purificarea
sufletului și a trupului, liniștirea lor, dezlegarea de
toate patimile, ca în ființa noastră să își găsească
loc și să rămână Dumnezeu.
Având în vedere acestea, să nu schimbăm valorile
vieții, să nu dăm atenție numai lucrurilor deșarte și
trecătoare și să lăsăm pe cele duhovnicești și
nepieritoare, căci atunci “Ce-i va folosi omului dacă
va câștiga lumea întreagă, iar sufletul său îl va
pierde“.
De aceea, în zilele care urmează ale postului, să
medităm și mai mult la cuvintele Sfântului Apostol
IUBIȚI CREDINCIOȘI ȘI CREDINCIOASE, Pavel care ne spune: “orice amărăciune, orice
mânie, orice clevetire și orice fel de răutate să piară
Postul este ca o cerință a firii noastre umane, fiind din mijlocul nostru” și atunci vom împlini și ne vom
practicat de-a lungul timpului ca mijloc de curățire face vrednici de cuvintele Mântuitorului : “Căutați
și de căință. Sub această formă îl găsim în istoria mai întâi Împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui, și
tuturor religiilor. toate celelalte vi se vor adăuga vouă“.
Postul creștin însă este o rânduială dumnezeiască
cerută și împlinită de însuși Domnul Hristos. Cel ce
ține această rânduială, lege de aur pentru viața
noastră trupească și sufletească își alege partea
cea bună și se învrednicește de darurile lui Dum-
nezeu. Prin post se cade ca toată ființa să ne fie
îndreptată spre cele bune, plăcute lui Dumnezeu și
folositoare oamenilor. În acest sens, un părinte al
Bisericii ne spune: “Postul fără fapte bune este ca
nuca fără de miez, ca un fagure fără de miere“.
Dacă slăbiciunea trupului nu ne permite să ne
reținem de la a-numite mâncăruri, nu este nimic
care să ne împiedice de la săvârșirea unei fapte
bune, de la rostirea unui cuvânt bun. De aceea,
adevăratul sens al postului nu este atât cel material,
deși este bine și sănătos să schimbi regimul alimen-
tar, ci sensul spiritual și anume jertfa liber
acceptată pe altarul iubirii, cu deosebire al iertării
și milei, cum se exprima Mântuitorul când zice :” Că
de veți ierta oamenilor greșelile lor, ierta-va și vouă
Tatăl vostru cel ceresc“.
Noi, oamenii, ne supărăm pe semenii noștri pentru
orice greșeală, câteodată lipsită de importanță.
Supărarea generează mânie, dușmănie, răutate și
dorință de răzbunare, păcate care îl depărtează pe

anghelos pag. 7
 ► pr. Dan D. Gîrjoabă
Î nvier ea Domnului, chemar e spr e
Unde este Hristos, acolo este şi Bise-
rica: Hristos cel înviat este printre noi,
însă prezenţa lui glorioasă depăşeşte is-
toria. Biserica de pe pământ străbate isto-
ria în comuniune cu Biserica din cer,
adunată deja în slava lui Hristos.
Trăind şi luptând în lume, noi suntem
uniţi aşadar prin aceeaşi iubire şi aceeaşi
laudă cu Biserica pe care n-o vedem încă.
E o bucurie care ne e proprie şi pe care o
subîntinde tăria speranţei noastre. Iubirea
noastră faţă de oameni este cu atât mai
exigentă cu cât tindem că vom fi
«cetăţeni ai cerului» şi că patria noastră
va fi dincolo de albastrul văzduhului.
În epoca relativismului ridicat la rang de
religie, a lui „poate că”, a lui „totuşi” sau
„s-ar putea”, a pune sub semnul întrebării
sau al negaţiei totul - cu excepţiile legate
strict de plăcerile carnale, gregare - este
ceva „normal”, firesc. Cu atât mai „nor-
mal” este a nega pe Dumnezeu, pe Iisus
Hristos şi Învierea Sa.
Însă nu în această epocă s-a născut ne-
garea lui Dumnezeu, ci sămânţa ei a fost
încă în mintea primilor oameni creaţi de
Dumnezeu: Adam şi Eva. Această sămânţă
este consecinţa implicită a libertăţii cu
care Dumnezeu l-a creat pe om. Căci El nu
a vrut nişte marionete care sa-L slujească
necondiţionat, ci a creat nişte fiinţe
raţional-iubitoare după chipul Său, spre
tot mai multa asemănare cu El, într-un di-
alog mereu profund în comuniune iu-
bitoare, care să dăinuiască veşnic.
Dumnezeu nu cerşeşte atenţia şi iubirea
omului, ci aşteaptă să-I fie dăruite;
dăruind libertate omului, El şi-a asumat,
implicit, posibilitatea de a fi respins de
către om, de a I se întoarce spatele.
Aşadar, nu epocile sunt de vină pentru re-
lativismul şi negativismul uman, ci însăşi
libertatea dată omului de către Dumnezeu.
Dincolo de toate negaţiile, speculaţiile
şi blasfemiile care au străbătut şi încă
străbat mintea omului şi implicit istoria
umanităţii, Dumnezeul Treimic şi Învierea
Domnului Hristos sunt şi rămân realităţi
absolute. Acest adevăr fundamental al
existenţei este cu atât mai mult vizibil în
epocile de criză ale umanităţii sau ale per-
soanei - aşa cum este şi criza din contem-
poraneitate. Despuiat de toate „ornatele”
sale materiale sau fizice, omul este silit
„a-şi veni în sine”, a se „retrage în sine”,
a „sta de vorbă cu sine” şi a recunoaşte,
fie şi numai pentru sine, iar nu public, fap-
tul că toţi zeii lui de până atunci au fost
himere.
Învierea Domnului Hristos - piatra de
poticneală a unora, şi bucuria deplină a
altora - este proba definitivă a dumnezeirii
Sale, a faptului că Fiul lui Dumnezeu
Însuşi a „vizitat” istoria, acum peste două
mii de ani, spre a redeschide omului dru-
mul spre Dumnezeu, spre veşnica comu-
niune cu El. În Crucea Sa s-a arătat
Învierea, în viaţa noastră efemeră se va
arăta învierea noastră în El, cu El. Aceasta
dacă ni-L asumăm, iubindu-L liberi,
crezând şi urmând Lui, poruncilor Lui.
Bunul Dumnezeu ne-a învrednicit ca
măr turie luminătoare
astăzi să putem sărbători ziua cea
măreaţă, cea mai plină de bucurie şi
mângâiere din câte are omul bisericesc,
ziua Învierii Domnului.
Emoţionaţi, plini de bucurie noi vestim
această Înviere unul altuia şi cu o sfântă
şi cerească însufleţire buzele noastre ros-
tesc frumosul şi străvechiul salut creştin:
„Hristos a înviat!” Pe tot întinsul
pământului, în toate oraşele, comunele şi
satele unde se găsesc creştini adevăraţi,
în palate şi în bordeie, e mare bucurie în
această senină zi. Astăzi, parcă nici
săracul nu simte amarul vieţii, nici bol-
navul durerile ce-l chinuiau altădată. Firea
întreagă îşi sărbătoreşte acum învierea sa
din somnul şi amorţeala iernii, razele
soarelui s-au făcut mai calde şi sărută
pământul, în tot locul ochiul nostru
zăreşte semne de reîntinerire, de bucurie
şi de viaţă. Atât în natură, cât şi în inima
omului, în aceste zile, domneşte bucuria.
Zilele cele pline de jale ale săptămânii Pa-
timilor, în care am auzit din Sfintele
Evanghelii duioasele istorisiri despre
chinurile nespuse ale Domnului nostru
Iisus Hristos, au trecut. Acum, acest Iisus
din Nazaret, omul durerilor şi al
suferinţelor, stă înaintea ochilor noştri ca
un biruitor al morţii prin învierea Sa. Pe
Iisus, pe care l-am văzut umilit şi batjo-
corit, îl vedem astăzi preamărit. Iată cel
dintâi temei al bucuriei noastre.
„Dumnezeu a înviat pe Acest Iisus,
Căruia noi toţi suntem martori”, a zis Sf.
Apostol Petru către mulţimea ce-l asculta
(Faptele Apostolilor II, 32). Şi mulţimea a
primit cu bucurie această veste şi în
temeiul ei, a primit şi botezul lui Hristos.
Învierea lui Hristos au predicat-o şi toţi
ceilalţi Apostoli, iar pentru adevărul în-
vierii au suferit ei toate prigoanele din
partea păgânilor. Credinţa s-a răspândit în
întreaga lume numai prin învierea lui Hris-
tos. Fără învierea Domnului s-ar fi sfârşit
istoria vieţii Lui cu moartea pe cruce şi nu
s-ar mai fi deschis nicio inimă ca să-I
primească învăţătura, iar lumea toată, de-
sigur, l-ar fi uitat de mult. Fără Învierea
anghelos pag. 8
Domnului nu ar fi pătimit atâtea mii de
mucenici, ca să mărturisească cu sângele
lor credinţa în această înviere şi să
pecetluiască această credinţă cu moartea
lor martirică. Învierea Domnului este cea
mai mare minune, cea mai mare taină a
credinţei noastre. Iată cel de-al doilea
temei al bucuriei noastre în Domnul.
Învierea lui Hristos este cea mai
puternică dovadă că El a fost într-adevăr
Mesia cel tăgăduit, Mântuitorul, trimis din
mila Tatălui ceresc ca să ne scoată din
robia păcatului. De aceea, încredinţându-
se Toma, apostolul necredincios, că Hris-
tos a înviat cu adevărat, L-a mărturisit cu
lacrimi în ochi zicând: „Domnul meu şi
Dumnezeul meu” (Ioan XX, 28).
Prin Învierea Sa din morţi, Iisus Hristos
a nimicit puterea morţii şi ne-a dat şi nouă
garanţia învierii din morţi şi a vieţii de
veci. De aici putem înţelege ce spune Sf.
Apostol Pavel prin cuvintele: „Dacă Hris-
tos n-a înviat, zadarnică este atunci
propovăduirea noastră, zadarnică şi
credinţa voastră” (I Corinteni XV, 14). În-
viind, Iisus, vom învia şi noi, iată cel de-
al treilea temei şi cel mai de seamă al
bucuriei noastre. Acestlucru îl vom
înţelege uşor, dacă ne vom da seama că,
din toate binefacerile, cu care Bunul Dum-
nezeu ne-a învrednicit aici pe pământ,
viaţa ne pare a fi cea mai mare. Deşi ştim
că bunătăţile şi plăcerile acestei lumi se
trec ca umbra, totuşi ne place viaţa, ne
place să trăim. De aceea bolnavul îşi
doreşte mult însănătoşirea, toate le
încearcă, niciun medicament nu i se pare
prea amar, niciun lucru prea scump, dacă
poate lega de el o nădejde de scăpare. Nu
numai celor avuţi le place viaţa, ci şi celor
sărmani şi necăjiţi, pentru că toţi vor să
trăiască. Dacă această viaţă pământească,
trecătoare, plină de griji şi de nevoi, ne
pare atât de frumoasă şi ne este atât de
dragă, ce fericire trebuie să fie în viaţa cea
netrecătoare, în care nu mai este nici
durere, nici frica morţii.
Platon a scris o carte frumoasă despre
nemurirea sufletului. Cartea se numeşte
„Phaedon.” Această carte a citit-o un
oarecare păgân cu numele Cleombrotus şi
s-a însufleţit de credinţa în nemurirea su-
fletului atât de mult, încât s-a aruncat în
valurile mării ca să se înece, zicând: „Ştiu
de acum că sufletul e nemuritor şi nu am
nicio teamă de moarte”. Cu toată
credinţa noastră în nemurirea sufletu-
lui, noi creştinii nu am face un astfel de
lucru pentru că ştim că viaţa noastră ne
este dată de Bunul Dumnezeu s-o trăim,
dar un lucru tot îl putem învăţa din
această istorisire şi anume: credinţa în
nemurirea sufletului este cea mai mare
mângâiere a omului muritor şi cel mai
puternic sprijin în lupta vieţii! Credinţa în
nemurirea sufletului este tot atât de veche ca
şi neamul omenesc. Şi păgânii o aveau în
vechime, însă ei nu aveau garanţia învierii,
cum o avem noi, creştinii, prin învierea
Domnului.
 Să ne aducem aminte ce s-a petrecut în
casa lui Iair. Singura copilă pe care o
avea, s-a îmbolnăvit foarte tare. Părinţii
deznădăjduiţi, auzind că Mântuitorul
lumii este prin apropiere, L-au rugat să
vină la ei. Până Iisus a sosit la casa lor,
„copila murise”. Cei de acasă au trimis
veste ca Iair să nu mai supere pe
învăţătorul. Iisus intră totuşi în casă şi
se aşează la căpătâiul patului. Părinţii
plângeau dispariţia unicului lor copil, iar
Iisus plin de milă se uită la ei şi le
spune: „N-a murit, ci doarme”. (Luca
VIII, 52). Cât de frumos ne arată această
istorisire că moartea nu este decât un
somn înaintea Atotputernicului Dum-
nezeu şi precum Iisus a înviat pe fiica lui
Iair din acest somn al morţii, precum El
însuşi a înviat din morţi, tot aşa ne va
învia şi pe noi din praf şi cenuşă, la o
viaţă nouă. E mare taina aceasta!
► p r. Pompiliu Rediș - D e s p r e
Taina Pocăinței sau mărturisirea este
judecata milostivă a lui Dumnezeu,
ascunsă sub chip smerit. Din punct de
vedere teologic, spovedania este taina
prin care credinciosul căindu-se de
păcatele sale și mărturisindu-le înaintea
episcopului sau preotului duhovnic
dobândește iertarea păcatelor de la Dum-
nezeu prin dezlegarea episcopului, re-
spectiv a preotului, fiind reașezat în
starea harică din care căzuse datorită lor.
Această taină a mai fost numită și al
doilea botez, adică taina prin care se
curățesc păcatele personale mărturisite
înaintea preotului duhovnic și se reface
legatura spirituală cu Biserica, legatură
slabită din pricina păcatelor, locul apei
de la botez fiind luat de lacrimile
pocăinței.
Săvârșitorul Tainei Spovedaniei: în chip
nevăzut, Hristos Domnul, iar în chip
văzut, arhiereii, precum și preoții
duhovnici, care au primit prin hirotesie
puterea de a lega și dezlega păcatele.
Săvârșitorii Sf. Taine a Pocăinței sunt
episcopii și preoții hirotoniți în mod valid.
De fapt, iertarea propriu-zisă a păcatelor
va fi săvârșită tot de Mântuitorul Hristos,
așa cum ne zice și Sfântul Ioan Gură de
Aur în Tratatul despre preoție: ,,Câte le
fac preoții jos, le întărește Hristos sus, și
judecata robilor o confirmă Stăpânul”.
,,Ei au fost ridicați la această putere, în-
trucât s-au mutat mai înainte în cer și au
despărțit firea omenească și s-au eli-
berat de patimile noastre”. ,,Prin preoți se
săvârșește și Sfânta jertfă și alte slujbe și
în ce privește vrednicia preoțească și în
ce privește mântuirea noastră. Oamenii,
care trăiesc pe pământ și locuiesc pe el,
au primit îngăduința să admi-nistreze cele
cerești și au o putere pe care Dumnezeu
n-a dat-o nici îngerilor, nici arhanghelilor.
Nu s-a spus îngerilor ci oamenilor: ,, Ori
câte veți lega pe pământ, vor fi legate și
în cer, și oricâte veți dezlega pe pământ
vor fi dezlegate și în cer” (Matei 18;18)
Puterea sau însușirea necesară pentru
Dacă acel păgân nu se temea de
moarte, pentru că aşa îl învăţase Platon,
cu atât mai mult trebuie noi să spunem
că, prin învierea Domnului, moartea şi-a
pierdut spaimele ei pentru urmaşii lui
Hristos. Având garanţia învierii noastre,
pe drept cuvânt putem şi noi rosti
împreună cu Sfântul Apostol Pavel
triumfătoarele cuvinte: „Moarte, unde
este biruinţa ta? Unde îţi este, moarte,
boldul tău?” (I Corinteni XV, 55).
Să ne bucurăm, deci, în această
măreaţă zi, zi de mântuire, zi de bucurie
sfântă, că Hristos a înviat! A înviat cu
adevărat!
Sărbătoarea învierii Domnului vorbeşte
mai mult sufletului nostru, decât cele-
lalte sărbători. Învierea ne spune parcă
mai hotărât, mai cu putere: „Omule,
cunoaşte-ţi înalta ta menire!” Noi nu ne-
am născut în lume ca să ne trecem fără
s p o v e d a n i e . . .
administrarea acestei Sfinte Taine a fost
dată Sfinților Apostoli de către însuși
Mântuitorul: ,,Oricâte veți lega pe pământ,
vor fi legate și în cer, și oricâte veți de-
zlega pe pământ, vor fi dezlegate și în
cer” (Matei. 18; 18). Într-un chip și mai
grăitor spune: ,,Luați Duh Sfânt, Cârora le
veți ierta păcatele, iertate vor fi, și cărora
le veți ține, ținute vor fi” (Ioan 20; 22-
23).Toate Tainele sunt înalte, nespus de
adânci; toate Tainele ne unesc cu Dum-
nezeu, ne fac părtași la o nouă viață, viața
veșnică, ne dau o nouă perspectivă
duhovnicească, plină de sfințenie. Astfel,
ele ne deschid un univers extraordinar,
de neatins. De aici și numirea de ,,taină”
- lucru greu de înțeles pentru mintea
omenească. Taina atinge, întru întuneric,
inima celui care s-a deschis către ea.
Taina Pocăinței cere însă nevoință; iar
aceasta înseamnă curăția inimii omului,
nevoia de pocăință. Iar pocăința este un
lucru extraordinar.
Orice Taină cere omului să se îndrepte
către Dumnezeu. Orice Taină cere
făptuire duhovnicească; la Taina
Mărturisirii aceasta se cere însă la modul
cel mai înalt. Aici omul trebuie să se
pocăiască, să ia aminte la sine însuși, să
dorească să se schimbe, să se nască din
anghelos pag. 9
urmă ca dobitoacele, nici ca pomul care,
tăiat şi ars, se nimiceşte cu desăvârşire!
Noi avem un suflet nemuritor, care nici
după moartea trupului nu se trece, ci
viază mai departe.
Dacă Hristos a înviat, vom învia şi noi
şi întreg neamul omenesc la o viaţă nouă
şi fără de sfârşit. Azi moartea e biruită,
iadul e biruit, porţile raiului sunt iarăşi
deschise. „E ziua învierii, să ne luminăm
popoare, că sunt Paştile Domnului!
Paştile” Unul pe altul să ne îmbrăţişăm
şi de toate grijile acestei lumi să uităm.
Să zicem fraţi şi acelora care ne urăsc pe
noi şi să le iertăm toate pentru învierea
lui Hristos. Cu toţii să ne bucurăm că
astăzi Hristos a înviat din morţi cu
moartea pe moarte călcând şi celor din
mormânturi viaţă dăruindu-le!
Hristos a înviat!
nou.
În timpurile noastre, Taina Pocăinței a
devenit greu de înțeles de către toți, chiar
dacă ne este cunoscut tuturor că
spovedania are ca țel curățirea conștiinței
păcătosului care se căiește. Toate aces-
tea ne sunt destul de clare. În realitate,
doar teoria ne este limpede. În fapt insă,
foarte rar întâlnim un om care ar putea să
ne explice așa cum ar trebui să decurgă
spovedania și cum ar trebui să ne
raportăm noi la ea. Pocăința, ca Taină,
este punctul culminant în care
duhovnicul se întâlnește cu ucenicul său
și prin care el are posibilitatea – și datoria
– să pătrundă în cele mai tainice unghere
ale sufletului omenesc; prin această
Taina el trebuie să-l povățuiască și să-l
ajute pe om să se descopere până la
capăt, să se deschidă pe sine înaintea lui
Dumnezeu și înaintea lui însuși, fără să
tăinuiască ceva, spre a-și înfrânge orice
răutate, fățărnicie ori dorința rușinoasă
față de anumite lucruri, de a le tăinui. Și
în momentul unei asemenea deschideri,
desăvârșite și irepetabile, care, desigur,
presupune o încredere maximă, preotul
primește posibilitatea să îndrume sufletul
celui ce se pocăiește; căci omul care se
căiește vine și își încredințează sufletul în
mâinile duhovnicului.Când vorbim de-
spre spovedanie, trebuie să spunem că
feluritele păcate și patimi au nevoie de
leacuri aparte, de un tratament adecvat.
Și aici trebuie să se spuna ceva despre
ceea ce numim tipologia păcatelor. Față
de oameni nu trebuie să avem însă o
abordare schematică; nu este nevoie ca
ei să fie împărțiți în grupe foarte rigide:
unul este așa, iar altul este altminteri; să
le punem etichetă și să-i aranjăm ca pe
rafturi. Și totuși, după cum bolile pot să
fie cer-cetate sistematic, și aici pot fi
descoperite oarecare gradații, care ar
putea să ajute păstorul să se orienteze pe
marea acestei lumi, ce amenință ade-
sea să ne înghită.
 ► pr. dr. Valentin Bugariu
Biserica Ortodoxă Română şi Actul Marii Uniri
Pentru a arăta contribuţia Bisericii româneşti la Unirea cea Mare din 1918 trebuie
să privim în istorie pentru a desluşi mai bine ataşamentul Bisericii faţă de poporul
care era de fapt păstorit de aceasta. S-a format în jurul Bisericii o solidaritate
naţională, fiindcă Biserica era şi ea naţională. Biserica era a poporului şi stătea în
slujba poporului. Biserica a avut un rol istoric în pregătirea biruinţei româneşti.
Preoţii propovăduiau Evanghelia libertăţii şi unirii[1].
Vorbind despre o perioadă apropiată actului de la 1 decembrie 1918 şi nu
de contribuţia Bisericii de la începuturile ei în aceste ţinuturi la susţinerea năzuinţelor
locuitorilor şi totodată păstoriţilor ei. La precedentele lupte pentru emancipare
naţională Biserica a avut contribuţia sa esenţială. Astfel la 1786 la răscoala condusă
de Horea, Cloşca şi Crişan au participat clerici, o altă participare a reprezentat-o
contribuţia petiţionară în elaborarea celebrului Suplex Libellux Valachorum (1791).
De la aceste momente se simte legătura strânsă între ierarhii ortodocşi şi cei uniţi
care împreună trimit în anii 1834 şi 1842 memorii curţii vieneze. La revoluţia din 1848
alături de Simion Bărnuţiu şi Avram Iancu
participă şi Andrei Şaguna care a fost şi
diplomatul revoluţiei. Proclamaţia
elaborată la 24 martie 1848 a fost difuzată
cu ajutorul preoţilor şi învăţătorilor
români, prin seminarişti şi elevii poporali.
Consfături revoluţioare au avut loc în
casele slujitorilor altarului: a canonicului
Timotei Cipariu, preotul unit din
Mănăştiur şi în casa preotului Simon
Balint din Câmpeni, rezultatul acestor
două consfătuiri a fost convocarea în Du-
minca Tomii din 18/30 aprilie 1848 a unei
mari Adunări Naţionale. Invitaţia a fost
adresată tuturor protopopilor şi a câte doi
preoţi din fiecare protopopiat. În aceste timpuri se săvârşea împreună Sfânta
Liturghie, laicii, conducătorii mişcării participau la Sfânta Liturghie, cum se întâmpla
în vechime în Imperiul Bizantin. Adunarea din 3/15 mai 1948 a fost prezitată de Andrei
Şaguna şi Ioan Lemeni.
În Proclamaţie printre altele se cerea libertate şi autodeterminare pentru
Biserica Ortodoxă, egalitatea ei în drepturi cu celelalte confesiuni religioase. La
Sibiu a luat naştere un Comitet permanent al românilor condus de mitropolitul An-
drei Şaguna, care a avut în componenţă: protopopi: Moise Fulea, Ioan Moga, preoţii:
Sava Popovici şi profesori: Nicolae Bălăşescu (arhiereul Nifon). S-au ales două
delegaţii, prima compusă din Andrei Şaguna, Al. Sterca-Suluţiu, Timotei Cipariu,
Moise Fulea, Sava Popovici-Barcianu şi Ioan Popasu şi cea de-a doua din: Ioan
Lemeni, Ştefan Moldovan ş.a. care să prezinte dietei revendicările românilor. Ierarhii
şi preoţii au făcut demersuri la Insbruck şi Pesta. Şaguna a declanşat o altă mişcare
la Sibiu pe 16/28 decembrie 1848 în care se cerea aceleaşi lururi care sau cerut şi la
Blaj. Această acţine a durat până în august 1849. În oastea lui Avram Iancu au par-
ticipat şi clerici: Simion Balint şi Ioachim Băcilă precum şi teologul unit V. Moldovan
şi alţii[2]. Alţi clerici şi teologi şi-au jertfit viaţa pentru îndeplinirea deziteratului
naţional: V. Moraru, V. Turcu, Jivoin Petrovici, V. Popa[3]. Peste 40 de biserici au fost
arse, iar alte 300 au fost jefuite.
În Banat la 15/17 iunie 1848 Eftimie Murgu cerea înfiinţarea unei Mitropolii
Ortodoxe cu sediul la Timişoara. Au fost aleşi Ignatie Vuia vicar al Caransebeşului
şi Dimitrie Stoichescu-Petrovici vicar la Timişoara. Mulţi slujitori ai Bisericii Ortodoxe
din Banat au fost –ca represalii – omorâţi, alţii exilaţi (I. Vuia), iar alţii întemniţaţi (D.
Stoichescu-Petrovici).
O altă participare a Bisericii Ortodoxe la lupta naţională pentru independenţă
a fost participarea sjulitorilor altarului la Războiul pentru Independenţă din 1877-
1878. Mulţi transilvăneni printre care şi teologul Vicenţiu Grama au trecut munţii şi
au luptat în România, iar în comisiile de ajutorare au fost consemnaţi 350 de preoţi
anghelos pag. 10
şi 50 de preotese. În Transilvania clericii au alcătuit un Memorandum pe 20/31 ian-
uarie 1892 prin care se refuza unirea Transilvaniei cu Ungaria. Documentul a fost
tipărit în 1892 la Sibiu. În dieta maghiară au luptat pentru drepturile românilor şi
clericii Vasile Lucaciu, Dimitrie Comşa, Daniil Popovici-Barcianu şi Gheorghe
Popovici. Pentru acţiunile lor unioniste mulţi clerici au fost închişi, între aceştia s-a
numărat şi profesorul de teologie şi istoricul Ioan Lupaş.
Unirea tuturor românilor într-un singur stat s-a putut realiza doar după
încheierea Primului Război Mondial, în urma căruia monarhia dualistă austro-ungară
s-a dezintegrat, cele trei provincii istorice Transilvania, Banatul şi Bucovina s-au
putut uni cu România. În răsărit în urma revoluţiei bolşevice din octombrie 1917
care a dat popoarelor stăpânite de ruşi dreptul la autodeterminare s-a unit cu Româ-
nia, Basarabia. În timpul războiului, preoţimea din Regat a înaintat alături de armata
română în Transilvania pe câmpurile de luptă, suferind bătăi şi schingiuiri, deportări
în Germania şi Bulgaria şi chiar moartea. Călugării şi călugăriţele s-au angajat vo-
luntari în serviciul sanitar al armatei[4].
Sfântul Sinod al Bisericii Orto-
doxe Române a numit ca protopop militar
pe preotul profesor Constantin Nazarie de
la Facultatea de Teologie din Bucureşti, iar
ca ajutor pe Vasile Pocitan (arhiereul Ve-
niamin). În armata română au fost peste
250 de preoţi militari. Peste 200 de preoţi
ardeleni şi 15 preotese au fost deportaţi în
judeţul Şopron (Ungaria), câţiva au murit
în exil: prot. dr. Gheorghe Dragomir de la
Biserica Albă, alţi o sută de preoţi ardeleni
au plecat în Regat de teama represalilor,
între aceştia amintim pe teologul Nicolae
Colan. Alţi clerici au activat în străinătate
pentru unirea românilor: protopopul Gheorghe Opreanu la Viena, Vasile Lucaciu şi
Vasile Stoica în Statele Unite ale Americii. Despre activitatea clericilor români din
armata română, conducătorii lor consemnau în jurnalele de război: ,,...se ducea la
datorie sub ploaia de gloanţe. În luptele de la Cleşte, Clăbucet, Dihamul şi Periş a
fost un adevărat apostol” (preotul Ioan Gheorghiu-Sulina) sau ,,...a luat parte la toate
luptele, fiind întotdeauna în prima linie, îngrijind răniţii şi prin exemplul lui
îmbărbătând oamenii” (Cicerone Iordăchescu)[5].
Biruinţa războiului s-a datorat legăturii între acest preot şi soldaţi: ,,S-a sta-
bilit aşa legătură sufletească între acest preot şi soldaţi, încât ei îl numeau tătucul
nostru pentru că este în tot momentul între ei, în infirmerie, îi îngrijeşte, îi
împărtăşeşte, îi încurajează...”[6]. Între aceşti preoţi amintim şi pe preotul Ion Agâr-
biceanu, preotul Tudor Simedrea (arhiereul Tit), preotul profesor Gheorghe Leu
(arhiereul Grigorie) şi preotul Vasile Vasilescu din Ploieşti, despre care s-a scris:
,,...a fost învăţat să panseze răniţii, era cel mai bun om de meserie... vagoane întregi
de răniţi au fost pansaţi de el...”[7]. Un rol deosebit în angajarea în război a călugărilor
şi călugăriţelor l-a avut mitropolitul Pimen Georgescu al Moldovei care a pregătit
peste 200 de călugări şi călugăriţe pentru serviciul sanitar, punând la dispoziţia
răniţilor şi câteva mănăstiri. Conducătorul monahilor şi monahiilor a fost arhim.
Teoctist Stupcaru. Aproximativ 200 de preoţi au fost împuşcaţi, alţii au murit din
cauza chinurilor în Moldova. A suferit surghiun şi Sofronie Vulpescu al Râmnicului.
În timpul războiului peste 350 de preoţi au fost aruncaţi în temniţe, alţii nemaivăzând
niciodată pământul ţării: prot. dr. Gheorghe Dragomir (Biserica-Albă), alţii au murit
din cauza detenţiei: protopopul Ioan Bercan, preotul Teofil Păcurariu ş.a., alţii au
fost împuşcaţi odată cu retragerea maghiară: preotul Atanasie Conceatu din Deta
(j. Timiş). Prin temniţa Şopronului au trecut protopopii Sergiu Medean şi Ioan Lupaş,
iar la Zambor (Serbia) au fost deportaţi alţi clerici între care şi Trandafir Scorobeţ,
iar alţii la Becicherecul Mare.
 Pe fondul dezintegrării regimului dualist după înfrângerea Puterilor Centrale au
fost destule voci care au dorit fie păstrarea Transilvaniei la Ungaria, fie federalizarea
defunctului Imperiu. Pentru a contraataca aceste voci la 30 octombrie 1918 ia fiinţă
la Arad Consiliul Naţional Român Central care l-a avut în componenţă şi pe Vasile
Goldiş pe atunci secretar eparhial la Arad, iar la 31 oct. 1918 ia fiinţă la Timişoara un
Consiliu Naţional Român condus de dr. Aurel Cosma. Peste tot s-au ţinut ,,adunări
populare” în Ardeal, Banat, Crişana şi Maramureş. La 1 nov. 1918 la Caransebeş,
episcopul dr. Miron Cristea a iniţiat o adunare naţională, instituindu-se o gardă
naţională compusă din studenţii de la Institutul teologic din localitate. În mişcarea
prounionistă au fost angrenaţi şi protopopul Andrei Ghidiu şi profesorul de teologie
Petru Barbu. Secretarul eparhial, dr. Cornel Corneanu îi sfătuieşte pe românii
caransebeşeni: ,,...vă sfătuiesc <<ca tot natul>> cu mic cu mare de la vlădică până
la opincă să fie supus neclintit Marelui Sfat Naţional Român”[8]. Actul de la Alba-
Iulia a fost pregătit şi de alţi clerici şi profesori de teologie din Transilvania şi Banat:
Silviu Dragomir şi Nicolae Bălan de la Sibiu, Roman Ciorogariu (vicar la Oradea),
Aurelian Magieru (Arad), Gheorghe Popovici (Lugoj), Vasile Suciu (vicar la Blaj), Al.
Ciura (Blaj), cât şi de presa bisericească: ,,Telegraful român”, ,,Biserica şi Şcoala”,
,,Foaia Diecezană”, ,,Unirea”, ,,Gazeta Poporului”.
La 15 noiembrie 1918 s-a hotărât ca la Adunarea de la Alba-Iulia să participe
delegaţi din toate părţile ce se vor uni: Transilvania şi Banatul. Alegerea de deputaţi
s-a săvârşit în 17 noiembrie 1918 după Sfânta Liturghie fie în clădirile bisericilor, fie
în sălile şcolilor confesionale fiind aleşi
cinci delegaţi din fiecare circumscripţie
electorală.
În ajunul zilei de 1 decembrie 1918
un sas sighişorean, H. Fabriţius scria:
,,Mâine se vor aduna în Valea Mureşului, la
Alba-Iulia, sute de mii de români,
reprezentanţi ai tuturor ţinuturilor locuite
de români. Reşedinţa principelui Transil-
vaniei, vechiul Bălgrad, va fi martorul unei
deşteptări emoţionante a unui popor vig-
uros, trezit de ideea libertăţii... Pe pământul
istoric de la Apullum, oraşul lui Traian,
unde Legiunea a XIII –a îşi aducea ofran-
dele şi pe locul unde şi-au vărsat sângele
eroii libertăţii Horea, Cloşca şi Crişan, naţiunea română îşi va proclama suveranitatea
ei. [...] Visul unui viitor luminos, al unei afirmări naţionale, al unei uniri a tuturor
românilor de pretutindeni într-o singură patrie se împlineşte mâine”[9].
La acest înălţător moment al unităţii româneşti de la Alba-Iulia a participat
şi Biserica românească prin cei cinci episcopi, patru vicari, 10 delegaţi ai Adunărilor
eparhiale, câte un reprezenztant al şcolilor teologice, doi reprezentanţi ai studenţilor
şi elevilor, au mai fost preoţi şi învăţători confesionali aleşi ai poporului românesc.
Duminica lui 1 decembrie dimineaţă s-a săvârşit Sfânta Liturghie şi Te Deum în cele
două biserici româneşti, servicii oficiate de Ioan Ignatie Papp al Aradului a săvâşit
în biserica ortodoxă. Răspunsurile au fost date de Corul studenţilor teologi sibieni
dirijaţi de Timotei Popovici. La ora 1000 s-a deschis Marea Adunare Naţională
prezidată de George Pop de Băseşti, episcopii Ioan Ignatie Papp al Aradului şi Di-
mitrie Radu al Oradiei. Ca for legislativ a fost ales Marele Sfat Naţional. Adunarea s-
a încheiat la orel 1400 cu alocuţiuni pe Câmpul lui Horea ţinute de episcopii Miron
Cristea al Caransebeşului şi Iuliu Hossu al Gherlei.
În cele ce urmează vom încercă să sintetizăm aportul românilor transilvăneni
şi bănăţeni la înfăptuirea Unirii. Sălajul a dat marii oameni ai timpului: Alexandru
Papiu-Ilarian, Iuliu Maniu şi George Pop de Băseşti. La 10 noiembrie 1918 a luat
fiinţă o filială a Sfatului Naţional şi o gardă naţională condusă de dr. Alexandru
Gheţie, vicarul Şimleului. La Bălan preotul Ioan Pop conduce Sfatul Naţional din lo-
calitate. Din Sălaj spre Alba-Iulia au plecat preoţii Vasile Copoş şi Ioan Iancău. De
sub Mureş au participat la Marea Adunare Naţională de la Alba-Iulia, în afară însuşi
de protopopul (Vasile Pop) şi ţăranii Ilie Puie (cantor), Vasile Negrean, N. Puie, preotul
Cornel Oţiel din Bucium. Din Bogdana au participat doi feciori[10]. Din deputaţii
Adunării de la Alba-Iulia 46 au fost sălăjeni.
În Sătmar organizarea consililor locale s-a făcut prin Adunarea poporală
română din 13 noiembrie 1918. Aici a vorbit şi protopopul Romul Buzilă. Ţăranii cer
anghelos pag. 11
ruperea oricăror legături canonice cu Episcopia de Hajdugorog. Această adunare
cerea participarea la Alba-Iulia şi unirea cu ţara, parohiile răpite de Episcopia de Ha-
jdugorog să fie realipite episcopiei Oradiei şi diecezei Gherlei, preoţii care nu erau
români să nu mai slujească, iar învăţământul să fie liber în limba română[11].
Biserica Bănăţeană a fost prezentată la Alba-Iulia prin cei doi episcopi:
Ioan Ignatie Papp al Aradului şi dr. Miron Cristea al Caransebeşului, protopopii în
funcţiune şi preoţii: Ioan Oprea din Timişoara, Ioan Pepa din Buziaş, Fabriţiu Mănuilă
din Lipova, Mihail Jivanga din Ciacova, George Munteanu din Lugoj, Sebastian Olaru
din Făget, dr. Andrei Ghidiu din Caransebeş, dr. Lazăr Iacob din Oraviţa, Mihail
Gaşpar din Bocşa Montană, dr. Laurean Luca din Arad şi dr. Ioan Sârbu din Oraviţa.
Consistoriile eparhiale au avut ca reprezentanţi: Valeriu Giurgiu (Lugoj),
dr. Gheorghe Ciuhandu (Arad), dr. Dimitrie Sârbu (Chişineu-Criş), dr. Cornel
Corneanu (Caransebeş). Din partea Insitutelor teologice: prof. dr. Teodor Botiş (Arad)
şi prof. Sabin Evoluţian (Caransebeş).
Alături de protopopi, reprezentaţi ai Consistoriilor şi ai Institutelor teologice
au fost şi preoţi şi profesori reprezentanţi ai comunelor bisericeşti: diac. dr. Lazăr
Iacob din Arad, dr. Vasile Goldiş, dr. Gheorghe Lungu, dr. Nicolae Popovici, Traian
Golumba, dr. Ioan Roşiu, alţii au trimis telegrame de adeziune: arhiereul Filaret
Musta, protosinghel dr. Traian Bădescu şi dr. Iosif Olariu, dr. Dimitrie Cioloca, dr.
Constantin Popasu. Din Marele Sfat Naţional au făcut parte şi bănăţenii: Ioan Ignatie
Papp, Miron Cristea, Traian Frenţiu (Lugoj), dr. Andrei Ghidiu, dr. Petru Barbu, dr.
Avram Imbroane.
La 1 decembrie 1918 a fost prezentă
şi preoţimea hunedoreană, protopopii dr.
Cornel Popescu împreună cu ceilalţi pro-
topopi, ai Dobrei, Geoagiului, Orăştiei şi
Bradului, apoi cei uniţi din Hunedoara,
Bobâlna, Orăştie, Baia de Criş, Lupeni şi
Sarmisegetuza.
La 14 decembrie 1919 o delegaţie
a Marelui Sfatului Naţional a plecat la
Bucureşti unde a prezentat regelui Ferdi-
nand actul unirii. Din partea Banatului încă
ocupat de maghiari au participat dr. Ioan
Sârbu şi dr. Avram Imbroane care era
preşedintele ,,Ligii bănăţene” pentru elibe-
rare şi unire.
Despre rolul preoţimii putem concluziona faptul că preoţimea românească
a fost întotdeauna alături de poporul aflat nu de puţine ori în momente de răscruce
sprijinindu-i aspiraţiile.
________________________________________
[1] Aurel Cosma, Biserica românească din Banat şi Unirea de la Alba-Iulia, în rev.
,,Mitropolia Banatului”, 1968, nr. 10-12, p. 597. (Se va prescurta în continuare Biserica
românească din Banat...)
[2] Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. III, Editura Institutului
Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1994, p. 372.
[3] Mircea Păcurariu, op. cit., p. 372.
[4] Mircea Păcurariu, Contribuţia Bisericii la realizarea Actului Unirii de la 1 de-
cembrie 1918, în rev. ,,Biserica Ortodoxă Română”, 1978, nr. 10-12, p. 1251. (Se va
prescurta în continuare Contribuţia Bisericii la realizarea Actului Unirii...).
[5] Mircea Păcurariu, Contribuţia Bisericii la realizarea Actului Unirii..., p. 1252.
[6] Mircea Păcurariu, op.cit., p. 1252.
[7] Ibidem.
[8] Aurel Cosma, Biserica românească din Banat..., p. 601.
[9] †Nicolae Mladin, 1918. Şase decenii de la unirea Transilvaniei cu România, în
rev. ,,Mitropolia Ardealului”, 1978, nr. 10-12, p. 705.
[10] Graţian C. Mărcuş, V. Veţişanu, Sălăjenii în lupta pentru dezrobire şi unire în
rev. ,,Mitropolia Ardealului”, 1978, nr. 10-12, p. 768.
[11] Titus L. Roşu, Sătmarul în lupta pentru libertate şi unitate naţională, în rev.
,,Mitropolia Ardealului”, 1978, nr. 10-12, p. 774.
 ► pr. Iosif Daniel Aldescu
Explicarea Proscomidiei
În Biserica Ortodoxă, Sfânta Liturghie este alcătuită din două
mari părți: Proscomidia, care se săvârșește de către preot în taină
și Liturghia propriu-zisă, care la rândul ei este împărțită în două
părți. Cea dintâi poartă numele de liturghia catehumenilor, iar cea
de-a doua de liturghia credincioșilor
Proscomidia reprezintă ritualul alegerii, pregătirii și
binecuvântării darurilor de pâine și vin pentru a fi gata să fie
sfințite și prefăcute în Sfântul Trup și Sfântul Sânge al Domnului
nostru Iisus Hristos. Această primă parte a liturghiei se
săvârșește în întregime în taină, înainte de începerea propriu-zisă
a sfintei liturghii. În bisericile de enorie se săvărșește în timpul
slujbei utreniei sau înaintea acesteia. Locul săvârșirii proscomi-
diei este în sfântul altar, în latura dinspre nord, pe o masă mică
sau o scobitură în perete, numită proscomidiar.
Înainte de a explica ritualul propriu-zis al proscomidiei, să vedem
care este rostul și semnificația Sfintei Jertfe, adică a pâinii și a
vinului. De ce materia Sfintei Jertfe constă doar din pâine și din
vin amestecat cu apă? Pentru că pâinea și vinul au fost folosite
de Însuși Mântuitorul Iisus Hristos la cina cea de taină când i-a
împărtășit pentru prima dată pe Sfinții Apostoli. De altfel, pâinea
este simbolul cel mai potrivit pentru trupul omenesc, iar vinul al
sângelui. Prin urmare, darurile de pâine și vin aduse de către
credincioși pentru Sfânta Liturghie simbolizează însăși ființa lor
trupească și sufletească pe care ei o aduc drept jertfă lui Dum-
nezeu sub această formă, iar pe de altă parte, pâinea făcută din
multe boabe de grâu strânse laolaltă și vinul, rezultat din zdro-
birea în același teasc a mai multor ciorchini și boabe de struguri,
simbolizează unitatea care-i leagă între
ei pe toți credincioșii, formând un sin-
gur trup, Trupul Domnului Iisus Hristos,
adică Bise-rica. Apa turnată în vinul de
la proscomidie îi simbolizează pe
credincioșii laici, iar amestecarea ei cu
vinul înseamnă includerea acestora în
Hristos.
Simbolismul slujbei Proscomidiei
Pâinea este adusă de către credincioși
sub formă de prescuri, adică pâinișoare
făcute din frământătură dospită, având
forma rotundă. Partea lor de la mijloc se
numește pecete, având pe ea semnul lui
Iisus, adică crucea, închisă într-un pătrat cu literele IC, XC, NI,
KA, adică Iisus Hristos Biruiește. Din cea dintâi prescură preotul
scoate pecetea întreagă împreună cu miezul, ce poartă numele de
Sfântul Agneț, care în limba greaca înseamnă miel și se numește
așa pentru că Îl închipuie pe Mântuitorul, care a fost asemănat cu
mielul junghiat de către evrei la paștele lor, de către Sfântul Ioan
Botezătorul: „Iată Mielul lui Dumnezeu cel ce ridică păcatele
lumii” ( Ioan 1, 29 ), precum și cu mult înainte de venirea Sa în
lume, de către Sfântul Prooroc Isaia când a zis: „Ca un miel spre
junghiere S-a adus și ca o oaie fără de glas înaintea celui ce o
tunde așa nu și-a deschis gura Sa” (Isaia 53, 7). Sfântul Agneț
este pâinea care prin sfințire se va preface în Sfântul Trup al Dom-
nului. Pregătirea Sfântului Agneț face referire în mod simbolic la
două momente importante din viața Mântuitorului: începutul și
sfârșitul vieții Sale pe pământ.
Dacă analizăm semnificațiile proscomidiei din punctul de vedere
al nașterii și copilăriei Domnului, atunci:
-prescura din care se scoate Sfântul Agneț închipuie pe Sfânta
Fecioară din care S-a născut Domnul, iar scoaterea Sfântului
Agneț din prescură înseamnă întruparea și nașterea Domnului din
Fecioara Maria;
-Sfântul Agneț închipuie trupul omenesc al Mântuitorului;
-Proscomidiarul închipuie acum orașul nașterii Sale, adică
Betleemul;
-discul pe care se așează Sfântul Agneț este ieslea în care S-a
culcat Domnul;
-steluța care se așează peste disc ne aduce aminte de steaua
care s-a arătat la naștere și i-a călăuzit pe magi spre Betleem,
anghelos pag. 12
după cum mărturisește Sfântul Evanghelist Matei: „Iată steaua pe
care o văzuseră în Răsărit mergea înaintea lor până ce a venit și
a stat deasupra locului unde era Pruncul” (Matei 2, 9);
-acoperămintele care se pun peste daruri simbolizează scute-
cele cu care a fost înfășat dumnezeiescul Prunc. Acoperirea
darurilor și rămânerea lor tainică la proscomidiar până la ieșirea
preotului cu cinstitele daruri în mijlocul bisericii, în timpul heru-
vicului, înseamnă vremea necunoscută a vieții lui Iisus petrecută
de El la Nazaret și Capernaum înainte de ieșirea și începerea
lucrării Sale în lume.
Dacă analizăm semnificațiile Proscomidiei din punctul de vedere
al patimilor și morții pe Cruce al Mântuitorului, atunci:
- proscomidiarul închipuie Golgota sau locul răstignirii;
- copia sau cuțitașul de care se folosește preotul pentru tăierea
pâinii simbolizează sulița cu care Domnul a fost împuns în coastă
de către unul din ostași;
- scoaterea Sfântului Agneț din prescură și împungerea lui cu
copia închipuie jertfa sângeroasă a Domnului, adică răstignirea
lui pe Cruce dimpreună cu toate patimile îndurate de El;
- acoperământul discului și cel al potirului reprezintă giulgiul în
care a fost înfășat trupul mort al Domnului și mahrama care I s-a
pus pe față, iar acoperământul mare care se pune peste celelalte
două acoperăminte este piatra pusă deasupra mormântului;
- vinul și apa turnate în Sfântul Potir închipuie sângele și apa
care au curs din sfânta coastă a Domnului împunsă cu sulița;
- Sfântul Potir închipuie vasul cu fiere și oțet din care a fost
adăpat Mântuitorul, iar Sfântul Disc pe care se așează Sfântul
Agneț reprezintă patul pe care Iosif și
Nicodim au așezat trupul Domnului după
coborârea de pe Cruce pentru a-L trans-
porta la groapă.
Ce sunt miridele și ce înseamnă ele?
Miridele sunt părticele de pâine scoase
de către preot din prescurile folosite la
proscomidie și așezate alături de Sfântul
Agneț în felul următor:
-Cea dintâi pentru Sfânta Fecioară
Maria. Este cea mai mare și se așează de-
a dreapta Sfântului Agneț, așa după cum
Maica Domnului, cea dintâi și cea mai
presus decât toți sfinții șade în cer de-a dreapta Fiului ei iubit,
după cum ne spune și Proorocul David : „Stătut-a împărăteasa
de-a dreapta Ta, în haină țesută de aur” (Psalmul 44, 9);
- Următoarele nouă miride sunt mai mici și se scot în cinstea
sfinților, împărțiți în nouă cete sau grupe care sunt așezate în
stânga Sfântului Agneț. Ele reprezintă mulțimea sfinților care
alcătuiesc Biserica triumfătoare din ceruri;
- În partea de jos a Sfântului Agneț este așezată mirida pentru
arhiereul locului de care aparține Biserica; lângă ea mirida pentru
popor și conducători, apoi încă una pentru ctitorii și binefăcătorii
acelei Biserici;
- În cele din urmă cele mai mici se scot pentru credincioșii vii și
morți, despărțite în două grămăjoare.
Miridele nu se prefac în Trupul Domnului ca Sfântul
Agneț, ci numai se împărtășesc de sfințenia pe care o primesc de
la Sfântul Agneț lângă care sunt așezate. Felul în care sunt
așezate pe Sfântul Disc miridele, împrejurul Sfântului Agneț, sunt
o imagine simbolică a Bisericii dreptmăritoare în ansamblul ei,
adică, cea de pe pământ numită luptătoare, împreună cu cea din
ceruri numită triumfătoare. Aceasta din urmă cuprinde membrii
Bisericii care s-au mântuit și se bucură în rai de vederea slavei
lui Dumnezeu, iar membrii Bisericii luptătoare sunt credincioșii
de pe pământ care încă se luptă cu ispitele, în nădejdea de a
câștiga cununa mântuirii în viața de apoi.
 ►prof. dr. Ioan Traia
Participanți bănățeni la Marea Unire de la Alba Iulia
Oda t ă c u t e r m ina r e a pr im ului r ă z boi m ondia l C ons i-
liul Național Român Central de la Arad și-a început,
cu multă intensitate munca de pregătire a Adunării
M a r ii U nir i de la A lba Iulia din 1 de c e m br ie 1 9 1 8 . C u
t oa t e pie dic ile pus e de a ut or it ă ţ ile s â r be ş t i, c a r e a u
ocupat Banatul, românii din această provincie au
m e nţ inut un c ont a c t pe r m a ne nt c u C N R de la A r a d.
Consiliul Naţional Român a desemnat o delegaţie
pentru pregătirea adunării, care a desfăşurat o
intensă și metodică activitate. Delegaţie desemnată
de C.N.R. la Arad a expediat manifeste şi
i n s t r u c ţ i u n i l e n e c e s a r e l a t o a t e o r g a n i z a ţ i i l e P. N . R . ,
a c ont a c t a t t oa t e r e uniunile ş i s oc ie t ă ţ ile e c onom ic e
sau culturale care urmau să trimită delegaţi de drept,
a cerut date de la toate circumscripţiile pentru a
cunoaşte numărul participanţilor la adunare şi pentru
a pr e gă t i t r e nur ile s pe c ia l.
Mult mai greu s-au desfășurat alegerile pentru de-
semnarea participanților cu credenționale în zona Ba-
natului ocupată de armata sârbă și mai ales
pa r t ic ipa r e a lor e f e c t iv ă la M a r e a A duna r e de la A lba
I u l i a . A d u n ă r i l e p e n t r u a l e g e r i s - a u d e s f ă ş u r a t î n 11
ş i 1 2 noie m br ie 1 9 1 8 .
După cum reiese din lucraea istoricului Ioan
M unt e a nu, B a na t ul ș i M a r e a U nir e , a le ș ii c a r e a u pa r -
ticipat la Marea Adunare de la Alba Iulia din
a pr opie r e a Sâ nm iha iului- R om â n a u f os t ur m ă t or ii:
U t v in - A ur e l R a ic a , C ons t a nt in C ă lin
► Asociația Publiciştilor Presei Rurale din Banat - Recuperarea și afirmarea identității
În cele aproape trei decenii
scurse de la Revoluție asistăm
la o efervescență a mișcării
monografice, iar de vreo zece
ani încoace aceasta se
datorează, în primul rând,
Asociației Publiciştilor Presei
Rurale în Banat, ai cărei membri
sunt unii dintre reprezentanții
acesteia.
Într-o lume a globalizării
căreia i s-au aliniat milioane de
români, deci și sute de mii de
bănățeni răspândiți pe mapa-
mond în căutarea unui trai mai
bun, a te reîntoarce la rădăcini, la memoria locului unde te-ai
născut sau în care ți-ai petrecut ani din viață, e un act de recu-
perare și de afirmare a identității, dar și de cinstire a memoriei
locurilor și oamenilor.
Forța acestui topos căruia îi datorăm atât din existența noastră
ne însoțește ca o umbră oriunde ne-am afla, chiar dacă experiența
globalizării, de atâtea ori, ne obligă să evităm a vorbi despre
locurile de acasă. Recent am avut ocazia să răsfoiesc filele unei
cărți („Monografiștii satelor bănățene”, Ed. Eurostampa, 2017),
scrise de profesorul Ioan Traia (foto), muzeograf la Muzeul Satului
Bănățean și animatorul asociației de care am amintit la început și
care prezintă 74 de bănățeni de profesii și ocupații diferite (pro-
fesori, preoți, juriști, medici, ingineri, economiști, jurnaliști, fo-
tografi, animatori culturali, interpreți de muzică populară etc.) pe
anghelos pag. 13
B e c ic he r e c u M ic - La ză r B a be u, La ză r B oa be ş ,
La ză r C e r e ga n
B e r e gs ă u - C ons t a nt in C le a n, Ion B a lt a
C e r ne t e a z - Ios if C hiş u N ic ola e M ic luţ a
C he c e a - Ion B oginc ă , Ioa n M ic lă u, C os t a M ur i,
Ioa n Pa s c u, N ic ola e Şa r u, A lt a na s ie Toda n, M a r c u
R ugilă
C hiş oda - Ios if C ior oga r iu, N ic ola e D um it r u, Ios if
Ola r iu, Pe t r u Tom a , Ios if Vla jc u
Gir oc - D a v id Voniga , A t a na s ie B a ic u, Ion R uja , Ion
Vă c a n.
Izv in - Te odor N ov a c C os t a Vuia
M oş niţ a Ve c he - Ion Iliov ic i, Tr a ia n Golum ba , Iulia n
C r iş m a r iu, Ghe or ghe C a ba , Vic he nt e Iov ă nuţ
Pă dur e ni - Pe t r u B ojin
Pa r ţ a - N ic ola e N e a gu
Pe c iul N ou - Va le r M a niu
Sa t c hine z - Vinc e nţ iu R a du, C ir il B r a nc u, D im it r ie
D uţ in, Tr a ia n Sobot e le a n
care îi unește aceeași pasiune: istoria și memoria locurilor în au
trăit sau în care trăiesc.
Este remarcabil faptul că timp de ani la rând acești contempo-
rani ai noștri au adunat date, documente și fotografii, pe care apoi
le-au fructificat în lucrările lor.
Unii dintre ei nu mai aparțin decât sufletește și afectiv satelor
bănățene, pentru că sunt de mult timp plecați în orașe.
Cu toate acestea, ei simt chemarea rădăcinilor și periodic se
reîntorc în aceste sate, fie pășind din nou pe ulița de altădată, fie
prin intermediul numeroaselor monografii pe care le-au realizat.
În acest veritabil dicționar al monografiștilor contemporani din
Banatul Istoric, întâlnim numele universitarilor Ioan Viorel
Boldureanu, un împătimit al literaturii dialectale, Stelian Boia
(Arad) și Mircea Măran (Novi Sad), al scriitorului Dușan Baiski,
căruia îi datorăm excelentul portal „Banaterra”, al istoricului Ioan
Hațegan, care este autorul unui ghid pentru elaborarea mono-
grafiilor rurale.
Alte nume de monografiști din acest dicționar, probabil nu ex-
haustiv, dar oricum impresionant ca și cuprindere: Vasile Barbu
(Uzdin), Gheorghe Blejușcă și Ștefan Gheorghe Tomoiagă
(Săcălaz), Octavian Gruița și Ion Murariu (Giroc), Traian Galetaru
și Ioan Olărescu (Comloșu Mare), Dumitru Tomoni (Făget),
Valentin Bugariu (Birda) și, desigur, autorul cărții, Ioan Traia,
căruia îi datorăm numeroase monografii ale unor sate din Banat.
( Marcel Sămânţă - Renașterea Bănățeană)
 ►prof. drd. Vlad I. Bondre
RESPONSABILITĂȚI MISIONARE ÎN PASTORAȚIA TINERILOR
Problema tinerilor din punctul de vedere al pastorației și al
preotului ridică noi probleme și frământări ce-i dezarmează și-i
provoacă la găsirea de noi soluții. Începutul construirii unui apunta-
ment durabil între tinerii zilelor de astăzi și Biserică nu începe din
cărți, conferințe și alte preocupări ale deceniilor trecute care nu au
făcut altceva decât să identifice problemele cu care se confruntă
tinerii. Dar trebuie, însă, să se treacă la pasul următor: soluția sau
răspunsul la întrebarea: cum îi aducem pe tineri în Biserică? Se mai
ridică de asemenea și întrebarea: de ce să vină tinerii la Biserică?
Este foarte important ca teologii și clericii să nu dezvolte o
teologie de subsol, paralelă cu viața Bisericii și, mai grav decât atât,
ruptă de viața bisericească. Se scriu, astfel, multe cărți despre tineri,
însă puține despre tinerii în contextul vieții bisericești. Se țin
conferințe cu și despre tineri, se pun o sumedenie de întrebări, dar
arareori se arată cum trebuie aduși efectiv tinerii în Biserică. Roada
teologiei de școală în zilele noastre se cuantifică în tratate academice
cu note de subsol mult mai stufoase decât conținutul în sine, afirmă
părintele Ilie Moldovan.
Teologia de astăzi trebuie să fie trăire pură a vieții Bisericii,
care este singura cheie de rezolvare a enigmelor tinereții. Teologia de
astăzi s-a transferat din Biserică în sălile de conferință, și într-adevăr
se teologhiseste frumos despre tainele credinței, despre dogme, de-
spre problemele actuale, dar într-o manieră detașată și care parcă nu
îi înglobează pe tineri, ci îi plasează în
afara abordării acestor taine în viața
lor. Nu e cazul elaborărilor filosofice
complicate și a strategiilor misionare
ce sună bine în fază de proiect, ci
despre redobândirea simplității
chemării: „vino și vezi!”, sau a
stârnirii curiozității și a accentuării
faptului că în Biserică ne întâlnim cu
Cel pe care lumea nu Ni-l oferă, adică
ne întâlnim cu Hristos.
Teologia actuală, în
concordanță cu cea a Părinților, tre-
buie să aibă un efect vizibil „hic et
nunc”, o teologie care cheamă la
ortodoxie și se ancorează în orto-
praxie. Ne întrebam mai sus: de ce să vină tinerii la biserică? Pentru
ca să vadă Cine este acolo, să primească ceea ce clubul, cercul de
prieteni și viața de noapte nu pot oferi, adică Trupul și Sângele Mân-
tuitorului. Să vadă Modelul suprem, despre Care mass-media uită să
vorbească și L-a înlocuit cu falsele modele ce promovează non-valori.
Ca să putem vorbi despre tineri în contextul Bisericii, trebuie mai întâi
să-i cunoaștem pe tineri. Fiecare preot în parohie are menirea să-și
cunoască tinerii enoriași și să nu-i mai abordeze la grămadă cu ceilalți
credincioși mai în vârstă, ci aparte, pentru ca astfel să se evite ati-
tudinea următoare: „noi, tinerii nu suntem înțeleși în Biserică, nu ne
acordă nimeni atenție și nu ne sunt ascultate întrebările și opiniile
etc.”.
De multe ori, slujitorii Bisericii cer tinerilor să renunțe la lume
și să regăsească Biserica, și aceasta e un lucru bun. E creștinește să
te cureți de patimi și să te eliberezi de viciile ce-ți pot degrada
tinerețea. Însă cum ?
Aici intervine al doilea aspect al problemei: rolul tinerilor în
Biserică. În primul rând, ca să putem vorbi de tineri în Biserică, trebuie
să fim ancorați într-o serie de activități care-i arată pe tineri ca și parte
activă a vieții parohiale (spovedanie, cateheză, seri de film, discuții,
etc) sau implicarea lor în asociații precum Ascor.
Știm cu toții că prin Botez devenim membri ai Trupului lui
Hristos, prin Botez, în sens mistic, toți suntem membri ai Bisericii,
dar nu toți suntem activi, de aceea, în parohie, o prioritate misionară
trebuie să fie menținerea tinerilor ca mădulare vii ale Trupului lui Hris-
tos-Biserica. Tinerii în Biserică sunt o expresie ce presupune perpet-
anghelos pag. 14
uarea relației tineri-Hristos și ancorarea acestora în viața bisericească,
iar fermentul în această relație enunțată este preotul paroh și elabo-
rarea pastorală a acestuia.
De obicei, tinerii nu sunt pregătiţi pentru discuţii
duhovniceşti. Ei ştiu şi simt că au nevoie să fie conduşi, însă la fel de
instinctual simt şi resping cam tot ce se împotriveşte firii, psihologiei
şi exigenţelor personale şi în special, constrângerile de orice fel. Mai
mult decât atât, ei sunt obișnuiți cu o delimitare un pic abuzivă între
generaţii, precum şi cu faptul că atenţia preotului este focalizată
asupra „maturilor”, acelor de vârstă medie sau a bătrânilor.
Cred că adolescenţii nu mai simt preoții lângă ei, şi încet,
încet, părăsesc Biserica copilăriei. Preoții se mulţumesc adesea cu
cei ce vin în Biserică şi încercă o plăcere ciudată în a constata cu
gravitate, că se întâmplă ceva negativ cu ei, nedezvoltând încă o
strategie pentru cei ce pot fi recuperaţi. Tinerii îşi pierd identitatea şi
pentru că nu au o identitate corect prezentată, iar managementul sine-
lui social este, uneori, solicitant până la epuizare. Preotul şi membrii
Bisericii, de prea puţine ori reuşesc să le arate că nu sunt singuri în
faţa marilor probleme ale vieţii, „că Bisericii nu îi este indiferent
şomajul părinţilor sau faptul că mama se dopează cu distonocalm ca
să supravieţuiască bătăilor tatălui, că nu îi este indiferent că s-a
deschis încă o bodegă, sau încă două, sau încă trei în drumul lui de
la şcoală către casă, că nu este de acord cu programa analitică
propusă de şcoală, etc”.
În parohie, tinerii trebuie
căutaţi cu insistenţă, ascultaţi,
provocaţi direct, cu curaj, şi surprinşi
chiar prin abordarea unor probleme
acute, nu doar ale lor ci şi ale întregii
societăţi: dragoste, libertate, viaţă şi
moarte, sex, curaj, distracţii, educaţie,
prietenie, depersonalizarea prin mi-
jloacele de comunicare în masă, de-
scifrarea păcatelor adolescenţei etc.
Trebuie să vedem în cadrul unor întâl-
niri personale provocate de preotul
paroh, ce probleme au, ce-i frământă,
ce le place, la ce sunt sensibili, cum se
distrează, ce gânduri le secondează
acţiunile, sugerează maica Magdalena. Cine se îngrijeşte de
tinerii din parohia lui, se îngrijeşte de fapt de viitorul Bisericii lui. Să
nu uităm nici faptul că după ce se termină predica, preoții îi lăsă pe
tineri în compania altor predicatori: televizor, calculator, internet,
mass-media, prieteni, adesea mult mai iscusiţi, mai inteligenţi, mai
insistenţi şi mai convingători decât preoții în ceea ce spun sau
urmăresc, motiv pentru care, datoria preoților este vegherea
neîncetată.
În ceea ce privește soluțiile, ele sunt diverse, însă presupun
implicare și răspundere. Mediul laic și bisericesc ar putea forma o
coaliție pro-homo, dar să se treacă de la vorbe la fapte. Ceea ce îi
rămâne tânărului este să se întoarcă la izvoarele credinței, în sânul
Bisericii. Experiența de viață de până atunci şi optica personală îl pot
determina să rămână în pridvorul Bisericii sau să abandoneze. Cu
toate strădaniile sale, preotul nu-l poate obliga să facă ceva împotriva
voinței sale. Un lucru însă nu trebuie să uităm: cartea de vizită
imbatabilă în fața acestor oameni rămâne fapta. Cuvintele nu mai
ajută foarte mult la redresarea pe un făgaș normal, pentru că tinerii
sunt suprasaturați de persuasiune, acum vor dovada faptelor, vor
viață, vor exemplu pe care să-l urmeze sau să i se dedice. Un motiv
în plus pentru care speranța lor nu moare, iar preoții trăiesc misiunea
lor pastorală până la gradul de sacrificiu. Toate acestea sunt posibile
prin demararea de programe menite să vină în ajutorul tinerilor, să le
ofere sprijin și echilibru, pentru a deveni ceea ce Dumnezeu le cere
„mlădițe pline de rod”.

Cu moartea pe moarte
călcând
pr. ioan brânzei
Sânge de sfinți picurând pe icoane
Pe ziduri de sfinte biserici,
Zdrobite dement din ordin ateu
Istorie străbună călcată-n picioare,
Istoria neamului meu,
Hristosul Român din nou răstignit
Moare și iartă, intră-n mormânt
Grăunte de pâine semănată-n
pâmănt
Din nou reînviate nădejdi...
Cu moartea pe moarte călcând.
Cu lacrimi în glasuri de clopote sfinte
Sărmane biserici mereu răstignite,
Voi mame, în suflet lovite mereu
Ați zămislit în altare istoria,
Istoria neamului meu.
Pe Crucea udată cu sângele sfânt
Voi v-ați jerfit pentru neam
Plângând și iertând, mereu înviind
Ca spicul de grâu în pâine intrat
Cu moartea pe moarte-ați călcat.
Ierusalim - Golgota, 1989
Redactor șef: Pr. Dan D. Gîrjoabă; membrii: Pr. Pompiliu Rediș, Pr. Ioan Brânzei, Pr. dr. Valentin Bugariu, Pr. Iosif Daniel Aldescu,
Parohia Ortodoxă Română “Sf. M. Mc. Gheorghe” Sânmihaiu Român, Comuna Sânmihaiu Român, nr. 92, jud. Timiș
e-mail: girjoaba@yahoo.com, telefon redacție: 0769628711
Protopopiat Timișoara I, Arhiepiscopia Timișoarei, Mitropolia Banatului
Pr. dr. Valentin Bugariu - trecătoare și inutile”. (p. 5).
O a doua calitate a acestei scriituri o
Pe ,,Drumul spre Betleem” consituie temeinica pregătire și documentare a
acestei cărți. Autorul, părintele Dan D. Gîrjoabă
își flancheză meditațiile cu dovezi din filozofie,
Cu bucurie am primit o veste mare din
teologie cu aplecare spre Teologia biblică:
vatra pastorală și culturală a distinsului preot
exegeză a textului scripturistic, dar și noțiuni
Dan D. Gîrjoabă slujitor cu frumoase inițiative
de arheologie biblică, de Dogmatică cu aplecare
și reușite în parohia Sânmihaiul Român din
asupra teologilor Paul Evdokimov și Dumitru
apropierea Timișoarei.
Stăniloae, dar și de știință pastorală, a aplicării
După debutul editorial cu volumul de
unor cunoștințe teoretice la viața practică.
anul trecut, Gânduri de lumină, Arad, 2016, har-
Ținta acestui drum este Hristos, nu
nicul și priceputul preot și publicist oferă de
puțini sunt cei care nu numai că s-au potcnit, ci
astă dată o continuare a meditaților. Volumul
s-au abătut de la drum, au naufragiat de la
nou apărut, Drumul spre Betleem, Editura Hoff-
cărăruia nu întotdeauna simplă care duce la
man, 2017, 119 p. oferă credincioșilor și iubito-
Dumnezeu. O fericită comparație este făcută
rilor cărților de zidire sufletească un florilegiu
între păstorii și magii care își asumă Pruncul
de momente de trăire spirituală ce au în prim
din ieslea Betleemului și creștinul de astăzi
plan Nașterea Domnului Iisus Hristos.
care de multe ori nu-l găsește pe Dumnezeu, in-
Titlul ales este unul simbolic arătând
vocând tot mai des faptul că el nu-și găsește
situația fiecărui creștin care se află pe cale
locul și rostul în lumea de astăzi asediată și
spre Dumnezeu. Poate este cea mai frumoasă
fizic și mediatic. Steaua care odinioară
comparație a efortului personal în dobândirea
călăuzea spre locul nașterii este luată astăzi de
vieții în Hristos. Omul care încă nu a ajuns în
glasul Bisericii care oferă și nu impune ajutor
pridvor, ci este călător împreună cu Dumnezeu,
pe această cale spre Betleem.
dar ținta acestui drum este pe deplin răsplătită
Taina Betleemului reprezintă primirea
prin vederea Ierusalimului ceresc.
Pruncului Iisus în ieslea duhovnicească, sufle-
Autorul tocmai acest lucru își propune,
tul fiecăruia dintre noi.
să nu meargă de unul singur pe această cale, ci
A treia calitate a volumului o constituie
împreună cu alții care își propun același lucru.
prezentarea religiosului așa cum este el format
O prima calitate a acestui volum este generozi-
din 2 segmente: Misticul și Magicul care
tatea oferirii unui îndreptar despre cum poate
interacționează reciproc. Pe de o parte cin-
omul să se desăvârșeacă.
stirea sfinților pe cealaltă parte colindele
Cartea împărțită în două capitole oferă
românești.
cititorilor: 15 meditații, cea din urmă
Toate acestea îmbrăcate în frumoasa ie
,,Betleemul, locul unde a început Împărăția lui
a limbii române cu figuri de stil la tot pasul.
Dumnezeu” cu caracter concluziv, al doilea
Astfel alcătuită, cartea părintelui Dan
capitol: ,,Rânduri și gânduri” cuprinde 9 poezii
D. Gîrjoabă este un îndreptar folositor aducător
tematice și 1 eseu.
de taine și bucurii din perioada de dinante și
Pe Drumul acesta regal spre Betleem,
autorul atenționează asupra primejdiilor con- după Praznicul Crăciunului.
temporane ivite la tot pasul: consumismul, a
remediilor împotriva acestora: postul, cinstirea
sfinților dar și a jertfei înaintașilor poporului
român care au murit pentru libertatea,
independența și unitatea poporului român.
Dincolo de enumerarea cauzelor de
poticneală, autorul oferă și medicamente care
asigură însănătoșirea sufletească: ,,Lasă sufle-
tului tău răgazul de care are nevoie pentru a se
umple de pace și bucurie. Rămâi singur, în
rugăciune și în tăcere, liniștește-ți mintea și nu-
i permite să te împovăreze cu gânduri
Redacție:
prof. Vlad I. Bondre
Adresa:
ISSN 2457-9440
ISSN-L 2457-9440
sanmihaiu-roman@blogspot.com
anghelos pag. 15