SFANTA I MPARTASANI E, CALEA DESAVARSI RI I CRESTI NE

Cel ce mananca trupul meu si bea sangele meu, intru mine petrece si eu intru el"
IOAN 6.56
I NTRODUCERE
Dintr-un inceput omenirea a fost sortita la viata fericita, la o viata de paradis, lipsita de griji, necazuri,
suferinte si moarte. In nemarginita Sa bunatate, Dumnezeu n-a voit sa detina singur viata de fericire
dumnezeiasca, ci a binevoit si pe om partas la o asemenea viata. Doar insusi chipul omenesc realizat dupa
chipul dumnezeirii, marturiseste intentia primara a lui Dumnezeu. Dumnezeu a dat omului chipul si
asemnarea Sa si, totodata, i-a dat posibilitatea de a-si mentine aceasta stare de asemanare divina, fericitoare.
Pe scurt, omenirea de la inceput a fost destinata trairii in Dumnezeu. Se cerea dinpartea ei doar o ascultare
usoara. Omenirea n-a satisfacut acest imperitiv si astfel a cazut din gratia lui Dumnezeu si starea de fericire
initiala. Totusi Dumnezeu n-a intarziat sa-si reafirme dragostea fata de om, trimitandu-i, Rascumparator din
robia pacatului si a mortii pe insusi Fiul Sau iubit, Iisus Hristos. Venirea lui Hristos sterge pacatul si impaca
pe om cu Dumnezeu. Prezenta lui Dumnezeu in trup si trairea Lui intre oamnei, a altoit cu Duhul nazuintele
omenirii, care, pana la venirea Lui, erau salbaticite de pacat. Pana la Hristos, viata, mantuirea si desavarsirea
erau niste idealuri care anevoie se puteau realiza. Prin El acestea devin scopul si tinta oricarui crestin. Toti
crestinii de la Hristos incoace nu pot avea in viata alt interes si scop decat acela al mantuirii si al desavarsirii
si nimeni nu poate fi mantuit dacat de Iisus Hristos si prin Iisus Hristos, care s-a coborat din slava sa
dumnezeiasca, pentru a arata omenirii ca mantuirea si desavarsirea se pot realiza si in trup pamantesc, prin
sufletul omenesc.
Pentru aceasta, prin Hristos, orice suflet, care n-a cazut in stricaciune, se simte facut sa traiasca o viata mai
inalta, mai curata, si mai aleasa, o viata cu totul duhovniceasca, dumnezeiasca aproape. Si, intr-un avant
maret, se inalta spre bunurile vesnice, care sunt numaidecat trebuitoare, desi printr-o afirmare ciudata si
tulburatoare, se spune ca sufletul, fiind victima unei inselatoare amagiri, este pedepsit sa caute necurmat
aceste bunuri pe pamant, dar sa nu le gaseasca niciodata.
Noua viata la care ne-a nascut Hristos, o constitue credinta in cuvantul Sau, ascultarea poruncilor Sale si
urmarea virtutilor Lui. Aceasta viata da roade in raport cu intensitatea trairii in Hristos.
Cu cat Hristos se traieste mai intens, cu atat distanta dintre El si noi dispare.
Trairea lui Hristos are darul de a sterge urmele pacatului stramosesc si de a ne apropia tot mai mult de
Dumnezeu. Urmand pe Hristos, noi ne reincadram in gratia divina, putem aspira la indumnezeire.
Dezideratul desavarsirii este strans legat de Hristos si de trairea Lui. El este mediatorul impacari omului cu
Dumnezeu, El este initiatorul saltarii noastre pe planul desavarsirii si El este, in sfarsit, arvuna indumnezeirii
noastre.
Hristos, cel care a luat chipul robului, intrupandu-se pentru mantuirea noastra prin suferintele si sfanta Sa
jertfa de pe Crucea Golgotei, a reincadrat pe om in posibilitatea de eluptare a dumnezeirii. Prin moartea
Fiului lui Dumnezeu pe cruce, in viata omului, tinta asemanarii cu Dumnezeu a devenit din nou o realitate.
Chipul lui Dumnezeu adancit in sufletul omenesc, odinioara intunecat prin cadere, prin Hristos devine iarasi
o dorinta si scop de realizare omeneasca. Aspiratia omului catre Dumnezeu, dezideratul sfinteniei divine
prin Hristos, planeaza iarasi asupra omenirii. Fiti desavarsiti precum si tatal vostru cel din ceruri desavarsit
este. Fiti sfinti caci eu Domnul Dumnezeul vostru sunt sfant", este indemnul care strabate si covarseste
sufletele celor insetati dupa o alta viata decat aceea pe care o cunosteau.
Acum omul cel inoit prin jertfa de pe Golgota nu se mai lasa tras de lut spre pieire, ci ajutat de noul Adam,
ravneste vesnicia pierduta prin vechiul Adam, tinzand sa-si realizeze scopul nou al vietii: asemanarea si
unirea cu Dumnezeu.
Hristos, noul Adam, noua viata, desi plecat cu trupul dintre noi, continua sa fie prezent, prin Sfintele Taine.
Se pune intrebarea ce sunt aceste taine, care pastreaza mereu viu pe Hristos intre noi? Ele sunt niste lucrari
sfinte vazute, prin care ni se impartasesc harurile nevazute ale lui Dumnezeu. Prin mijlocirea Sfintelor
Taine, insusi Hristos, venind la noi, isi face salas in sufletul nostru. El omoara pacatul din noi, ne da propria
Sa viata si lucreaza desavarsirea noastra, facandu-ne astfel partasi dumnezeirii Lui.
Cu ajutorul Sfintelor Taine, care vestesc moartea si ingroparea Domnului, ne nastem la viata
duhovniceasca, cu ajutorul lor crestem in ea si ajungem sa ne unim in chip stralucit cu insusi Mantuitorul
nostru. Caci prin aceste lucrari sfinte viem, ne miscam si suntem, cum spunea sfantul Pavel. Astfel Botezul
este acela care ne da insasi fiinta si trairea noastra intru Hristos, caci, pana primeste aceasta taina, omul e
mort si plin de stricaciune si abia prin ea paseste la viata. Ungerea cu sfantul Mir desavarseste pe noul nascut
la viata Duhului, intarindu-i puterile de care are lipsa aici pe pamant, iar dumnezeiasca impartasanie sustine
aceasta viata pastrand-o intr-o stare infloritoare, pentru ca painea vietii de veci este aceea care sustine
puterile sufletului, si-l intemeiaza de-alungul calatoriei Lui". Pe scurt, sufletul nostru traieste din aceasta
paine a vietii dupa ce si-a primit fiinta din baia Botezului si intarirea prin ungerea cu sfantul Mir. Si astfel,
noi traimi in aceasta lume vazuta, dusi cu gandul la lumea cea nevazuta". (N. Cabasila, despre viata in Hristos.
Trad. Prof. Dr. T. Bodogae).
Prin Sfintele Taine si cu deosebire prin Taina sfintei Euharistii, care coboara pe Hristos real si substantial in
noi, ne facem inca o din aceasta lume, partasi vietii si slavei viitoare. Multumita lucrarii sfintitoare a
tainelor, Hristos, Soarele dreptatii, intra ca printr-o fereastra in aceasta lume intunecata si omoara tot ce-i
pieritor in ea, imprastiind peste tot lumina si duh de viata nemuritoare, caci Lumina lumii, biruieste lumea,
potrivit cuvintelor Lui: Indrazniti, eu am biruit lumea" (Ioan, 16,33), vrand sa arate prin aceasta ca toti
aceia care indraznesc a se apropia de El, prin ospatul de la Masa Lui si trairea tainica intru El, biruiesc lumea
pierzarii si se fac vrednici de viata vesnica, a desavarsirii.
In ceea ce priveste dezvoltarea lucrarii de fata, este o modesta incercare de prezentare a aspectului de viata
traita mai intens in Hristos. In cele 14 capitole, m-am anevoit a face putina lumina asupra tainei Sfintei
Euharistii si a vietii mistice, de desavarsire.

PARTEA I a
ASPECTUL OBI ECTI V
A. SFANTA EUHARISTI E CENTRUL CULTULUI ORTODOX
Scopul ultim al oricarui crestin este desavarsirea sau unirea cu Hristos. Aceasta unire se realizeaza prin
sfintele taine si trairea in Hristos.
Dintre toate tainele, cea mai covarsitoare in esenta si in efectele ei este Sfanta Euharistie. Ea are darul de a
ne desavarsi unirea noastra cu Hristos in gradul cel mai inalt posibil. Ea este centrul si alimentul cel mai de
pret al vietii mistice, de desavarsire.
Primatul Sfintei Euharistii, intre celelate taine, il justifica prezenta tainica a lui Hristos Dumnezeu, in
intregime in ea. Aceasta prezenta tainica a lui Dumnezeu in Sfanta Euharistie, noi nu o putem concepe si
cuprinde cu mintea, intrucat cunostintele noastre nu pot depasi bariera cotingentei acestei lumi. Numai prin
intelegerea patrunsa de o credinta vie, cunoastem si simtim, ca, in Sfantul Potir, sub forma painii si a
vinului, salasluieste insusi Mantuitorul nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, ce sta de-a dreapta Tatalui.
De aceea, pentru a ne apropia de intelegerea acestei taine, trebuie sa pornim cu credinta vie, cu cuvintele
omului din Evanghelie: Cred, Doamne, ajuta necredintei mele" (Sf. Ev. Marcu 9,24). Aceasta credinta vie, va
rodi nadejdea, ca pe Acela pe care acum il contemplam cu credinta, ascuns in sfintele taine, odata Il vom
vedea fata catre fata. Fericirea aceasta vesnica, starneste in noi dragostea de traire a Lui, si dorul de unire cu
El de pe acum.
In cele ce urmeaza, voi incerca sa prezint aspectul obiectiv al Sfintei Euharistii, insistand mai mult asupra
caracterului ei misitc, de taina desavarsitoare in Hristos.

CAPI TOLUL I
I STORI CUL SFI NTEI EUHARI STI I SI CONSI DERATI I LI TURGI CE
Sfanta Euharistie este taina in care crestinul, sub chipul painii si al vinului, primeste adevaratul trup si
sange al Domnului, pentru iertarea pacatelor si castigarea vietii de veci" (Dr. Badea Ciresanu. Tezaurul Liturgic
Tom. III, pag. 317)."
Taina Sfintei Euharistii este de origine dumnezeiasca si instituirea ei s-a facut de insusi Mantuitorul, la Cina
cea de taina, cand Iisus, luand painea si binecuvantand, a frant si, dand ucenicilor, a zis: Luati, mancati,
acesta este trupul Meu"(Mat. 26,26); apoi, luand paharul si multumind, le-a dat, zicand: Beti dintru acesta
toti, ca acesta este sangele Meu, al Legii celei noi, care pentru multi se varsa spre iertarea pacatelor" (Mat.
26,28) si a mai adaugat Hristos: aceasta sa faceti intru pomenirea Mea" (Luc. 22,19).
In esenta ei, aceasta taina este o jertfa, un sacrificiu. Dar spre deosebire de celelalte sacrificii, mai mult as
mai putin profane, sacrificiul euharistic este ceva sfant si unic, vizand jertfa cea mai pretioasa. Cata vreme la
pooarele vechi, pagane se aduceau sacrificii sangeroase, chiar omenesti, iar la Iudei, ceva mai omenesc,
jertfindu-se doar animale, pasari, pasari, fructe si felurite roade, acestea fiind numai preinchipuirea jertfei
crestine, in crestinism se aduce o jertfa nesfarsita a Testamentului nou, in care Hristos, sub forma painii si a
vinului, in mod nesangeros, prin mainile preotului, se jertfeste lui Dumnezeu, dupa cum mai inainte El
insusi, de bunavoie, din asculatre de Dumnezeu Tatal si mai ales din dragostea catre neamul omenesc, s-a
dat pe sine mortii pe cruce, pentru mantuirea noastra din pacatul stramosesc.
In biserica noastra ortodoxa, aceasta jertfa sfanta se savarseste sub numirea de Sfanta Liturghie, fiind asezata
de insusi Hristos la Cina cea de taina prin porunca Lui: aceasta sa faceti spre pomenirea Mea". Ea se
savarseste necontenit, pentru toti oamenii, din timpul apostolilor si pana in ziua de azi.
Jertfa aceasta, in decursul timpurilor a apurtat diferite numiri. Astfel, pe vremea apostolilor i se zicea
paine" sau frangerea painii", trupul Domnului sangele lui Hristos". De asemenea, mai purta numirea de
euharistia" adica multumirea", deoarece prin aceasta jertfa se aduce o multumire deplina lui Dumnezeu.
Alaturi de numirea euharistia", in primele secole crestine se intrebuinta si numirea de binecuvantare",
intrucat prin jertfa euharistica se aduc neincetate binecuvantari lui Dumnezeu Creatorul.
Cea mai intrenuintata si raspandita numire pentru sacrificiul euharistic insa, a fost si ramane numirea de
cuminecatura", care inseamna legatura omului cu Hristos si cu ceilalti crestini. De obicei, i se mai atribuie
jertfei euharisitice numirile: cina Domnului", Cina Domneasca", masa misterioasa", mister",
dumnezeiestile mistere", sfintele mistere".
Dupa fiinta ei, aceasta Sfanta Jertfa Euharisitca este o jertfa de impacare, de multumire, de lauda si de
cerere. De impacare, deoarece prin ea, crestinul daca se apropie de Dumnezeu cu credinta tare si dragoste
cuarta, dobandeste mila de la Dumnezeu si iertare de pacate. De multumire, intrucat prin euharistie
multumim neincetat lui Dumnezeu pentru binefacerile ce le revarsa, din belsug, asupra noastra. De lauda,
fiindca prin savarsirea Sfintei Euharistii aducem mereu lauda lui Dumenzeu. De cerere, deoarece prin
indeplinirea acestui sfant sacrificiu facem nenumarate cereri lui Dumnezeu, pentru feluritele noastre nevoi
sufletesti si trupesti (Cf. Dr. ciresanul Tez. Lit. pg. 8991). Intre celelalte sfinte taine, euharistia sau cuminecatura,
detine locul de frunte. Aceasta pe drept cuvant, intrucat in toate celelalte taine, Hristos impartaseste
credinciosilor numai unul sau altul din darurile speciale ale harului mantuitor, iar, in taina euharistiei,
Hristos se da pe sine insusi in intregime, ca mancare si bautura insusi Trupul si Sangele Sau astfel ca,
acei care se apropie de aceasta taina cu frica lui Dumnezeu, cu credinta si dragoste", se impartaseste
nemijlocit cu Domnul si Mantuitorul lor, se impreuna cu insusi izvorul harului mantuitor, descoperindu-li-
se, prin impartasire, tot harul si toata bunavointa lui Hristos Iisus. De aceea se poate afirma cu toat incredrea,
ca "Sfantul sacrificiu euharistic este centrul sacrificiului divin ortodox. El este actul prin care credinciosii se
leaga intre dansii intr-o inima si un cuget. Printr-nsul se infatiseaza Mantuitorul si Rascumparatorul lumii in
chip real, impreuna cu intreaga lucrare a intruparii, a patimii si a mortii sale. Sfantul sacrificiu este hrana ce
desteapta simtirile cele sfinte, constiinta pacatului omenesc, precum si indemnul catre lauda, multumirea,
cererea si impacarea cu Dumnezeu" (Cf. Dr. B. Ciresanul Tez. Lit. pg. 8991).
Inainte de a trece la ritul Sfintei Euharistii, sa ai vedem cateva considerente de ordin liturgic, relativ la
aceasta taina.
In ce priveste partea vizibila a acestei sfinte taine, Liturgica bisericii noastre ortodoxe, ne invata ca se disting
trei parti:
1. materia in sine;
2. cuvintele care se pronunta;
3. lucrarea insasi.
Cat priveste materia tainei, avem doua elemente: painea si vinul. Ambele contin materii nutritoare, care
conditioneaza viata organica. Ele nu numai ca sustin corpul omenesc, dar consumarea lor contribuie la
intarirea organismului, producand omului si o anumita placere. Prin consecinta, si Sfanta Euharistie, nu
numai ca sustine sufletul celui care o ia cu vrednicie, dar iI argumenteaza puterile, mai ales cele
duhovnicesti, producandu-i si o nespusa bucurie in trairea unei vieti mai descatusate de materie.
Semnificativ in folosirea painii si a vinului la Euharistie este si efectul asemanator al consumarii lor. Anume,
dupa cum este probat faptul ca painea si vinul, prin esenta lor nutritiva, ajuta celui care le consuma la
inlaturarea unor inconveniente si defecte de ordin trupesc, tot astfel consumarea Sfintei Euharistii, care in
esenta ei este insusi trupul si sangele lui Hristos, ajuta la inlaturarea defectelor de ordin sufletesc si conlucra
la curatirea pacatelor. De altfel, efectul sfintei euharistii nu se limiteaza numai la suflet, ea are putere asupra
celui care o ia, cu vrednicie, atat asupra sufletului cat si a trupului.
Doua acte bine distincte cuprinde Sfanta Euharisitie, anume:
1. savarsirea tainei;
2. impartasirea cu ea. Prima parte, adica savarsirea tainei se face la Sfanta Liturghie a credinciosilor. (Ritul
tainei euharistice si a intregii liturghii il voi reda in capitolul urmator).
Cea mai importanta parte din Liturghia credinciosilor o constituie episodul prefacerii, care incepe prin
cuvintele rostite de Mantuitorul la instituirea tainei: Luati, mancati, acesta este trupul meu..." (Mat. 26,2628)
si culmineaza cu invocarea Duhului Sfant, cand darurile euharisitce se prefac in insusi trupul si sangele
Domnului.
Impartasirea cu sfintele taine se face tot in cadrul liturghiei credinciosilor, anume dupa ce preotul rosteste
cuvintele: Cu frica lui Dumnezeu, cu credinta si cu dragoste sa va apropiati" (D-zeestile Liturghii pg. 114).
Cat priveste partea a treia sau lucrarea insasi, prin care se savarseste taina, aceasta se face prin
binecuvantarea din partea preotului cu semnul crucii, pronuntand cuvintele, intai cele privitoare la darul
painii, apoi la al vinului si, in sfarsit, la ambele daruri.
Relativ la peresoana care savarseste sfanta taina a Euharistiei, Biserica ortodoxa invata ca ea nu poate fi
indeplinita decat de preotul hirotonit canonic, adica de episcop as presbiter, sub nici o forma nepermitandu-
se savarsirea Euharistiei de catre o persoana fara darul preotiei. In vechime si diaconii aveau dreptul sa
impartaseasca Sfanta Euharistie. Acest fapt rezulta din cuvintele sfantului Iustin Martirul: Diaconii
impartasesc fiecaruia, carele este de fata, din acea paine si acel vin si duc la cei absenti" (Cf. Liturgica Bis.
rasarit. pg. 694). Tot in vechime se obisnuia ca, celor bolnavi as inchisi, sa li se aduca Sfanta Euharistie de
catre diaconi, ori alti clerici de treapta mai inferioara si in cazuri exceptionale chiar de catre laici. In aceasta
privinta, canonul 58 al Sinodului IV ecumenic precizeaza urmatoarele: Nimeni din cei randuiti intre mireni
sa-si dee siesi din dumnezeiestile taine, fiiind de fata episcopul as presbiterul, sau diaconul. Iar cel ce ar
indrazni ceva de acest fel, ca unul ce face afara din cele randuite, o saptmana sa se afuriseasca. De aici
invatandu-se, a nu cugeta afara de aceia, ce se cade a cugeta" (Pidalion 1, cf.183, Cf. Lit. bis. ras. pg. 694).
In prezent, atat celor sanatosi cat si celor bolnavi, impartasirea cu Sfanta Euharistie se face numai de catre
preot.
Privitor la subiectul Sfintei Euharistii, Liturgica bisericii noastre precizeaza ca sunt numai crestinii
ortodocsi, care, prin Botez, s-au incadrat in biserica si sunt in legatura cu ea, inclusiv copiii Botezati.
Acestora li se da Sfanta Euharistie datorita credintei celor care-i aduc, conform unui vechi obicei al Bisericii
crestine.
Conditiile care se cer chiar si de la crestinii ortodocsi, pentru primirea Sfintei Euharistii, sunt schitate cat se
poate de frumos de Sfantul Apostol Pavel prin cuvintele: Drept aceia, oricine ca manca painea aceasta sau
va bea paharul Domnului cu nevrednicie, vinovat va fi fata de trupul si sangele Domnului. Sa se cerceteze
insa omul pe sine si asa sa manace din paine si sa bea din pahar. Caici cel ce mananca si bea cu nevrednicie,
osanda isi mananca si bea, nesocotind trupul Domnului" (I. Cor. 11,2730).
Precizand mai de aproape conditiile primirii Sfintei Euharistii, ele sunt urmatoarele:
1. Primitorul sa aiba o credinta tare si conforma credintei bisericii;
2. Sa fie lipsit de pacat greu;
3. Sa fie capabil din punct de vedere moral, adica sa poata distinge superioritatea tainei si, in genere, sa aibe
cunostinta necesara a religiei crestine, exceptie facand numai copiii de curand botezati;
4. Sa fie capabil din punct de vedere fizic pentru impartasirea cu Sfanta Euharistie, adica sa poata inghiti si
pastra cele sfinte;
5. Primitorul, inainte de a se apropia de Sfanta Euharistie, sa-si faca o examinare si o pregatire
duhovniceasca si trupeasca. Pregatirea duhovniceasca rezida in aceea ca, acel care doreste sa primeasca
sfanta Euharisite, trebuie mai intai sa fi satisfacut sfintei taine a pocaintei (marturisirii), sa-si faca o sincera
examinare a constiintei, sa citeasca rugaciunile prescrise spre a dobandi umilinta necesara primirii Sfintei
Euharistii, sa se caiasca din adancul sufletului sau de pacatele savarsite si, neaparat, sa fie impacat cu toti
inainte de primirea sfintei taine, spre a nu iesi din cadrul poruncii lui Hristos, care ne aminteste: Deci, daca
iti vei aduce darul tau la altar si acolo iti vei aduce aminte ca fratele tau are ceva impotriva ta, lasa darul tau
acolo, inaintea altarului si mergi intai si impaca-te cu fratele tau, si apoi, venind, adu darul tau" (Mat. 5,2324).
Pregatirea trupeasca se refera la urmatoarele: cel ce doreste sa primeasca Sfanta Euharistie, cu exceptia celor
gravi bolnavi, trebuie sa posteasca cel putin o zi inaintea cuminecarii si, de la miezul noptii, sa nu guste
mancare sau bautura. nu se admite impartasirea celor care, in timpul noptii premergatoare Sfintei Euharistii,
au avut contact sexual, femeilor care se gasesc in perioada menstruatiei si barbatilor care au avut scurgeri
nocturne provenite din pofte de desfranare. In legatura cu restrictia din urma, Timotei patriarhul Alexandriei
(380384) precizeaza ca celor care scurgerea le-a provenit cu exclusivitate din ispitire diavoleasca, sa li se
admita primirea Sfintei Euharistii (Cf. Lit. Bis. Ras. o.c., pg. 698).
Cat priveste rastimpul primirii Sfintei Euharistii, Istoria Bisericii ne arata ca, la inceputul crestinismului
primar, credinciosii se impartaseau cu Sfintele Taine ori de cate ori asistau la Sfanta Liturghie. Ba mai mult,
se spune ca isi duceau Sfanta Euharistie si acasa, impartasindu-se cu ea in zilele cand nu se facea Sfanta
Liturghie sau cand nu puteau lua parte la aceasta. Dorul de cat mai deasa impartasire cu Hristos a facut sa se
introduca in cultul bisericesc Sfanta Liturghie a darurilor inainte sfintite.
Mai tarziu, cand zelul si evlavia crestina au inceput sa slabeasca, parintii bisericesti au fost siliti sa reduca
obligativitatea Sfintei Euharistii la intervaluri ceva mai mari. Azi in Biserica noastra ortodoxa s-a stabilit
prin Marturisirea Ortodoxa, principiul ca de patru ori pe an sa ne marturisim sa ne marturisim si sa ne
impartasim. Pentru cei progresati in viata crestina se recomanda impartasirea lunara, iar pentru cei de rand
ramane obligatia absoluta de a se marturisi si impartasi macar o data pe an, de preferinta in timpul Sf.
patruzecimi sau a postului mare. S-a ales acest timp, intrucat si Mantuitorul a dat ucenicilor Sai trupul si
sangele As inainte de serbarea Pastilor, cerandu-le si lor sa faca asemenea. Pe de alta parte, intrucat Sfanta
Euharisite actualizeaza moartea lui Hristos, fiind inseparabila de sacrificiul mortii Lui, se cuvine ca si
credinciosii, macar atunci cand acest sacrificiu se serbeaza in timp, sa se ia parte la Masa Sfintei Euharistii,
curatindu-si pacatele in timpul marelui post, timp de pocainta si curatire, pentru ca innoiti duhovniceste, sa
poata sarbatori cu veselie marele praznic al Invierii lui Hristos, aceasta fiind cea mai mare ocazie de a primi
Sfanta Cuminecatura.
In ce priveste intervalul primirii Sfintei Euharistii, multi invinovatesc biserica ortodoxa de laxitate, afirmand
ca la noi nu se recomanda impartasirea deasa as chiar s-ar interzice aceasta. Socot ca cei care afirma
asemenea lucruri sunt sau stapaniti de intentii rele sau prea putini cunoscatori ai randuielii noastre. biserica
noastra ortodoxa nu respinge impartasirea deasa, ci o incurajeaza cand primitorul o ia cu cucernicie si cu
constiinta folosului ei.

CAPI TOLUL I I
RI TUL SFI NTEI EUHARI STI I
Toate celelalte sfinte taine au un rit specific si oarecum independent de alte ierurgii, numai Sfanta
Euharistie se incadreaza in alta ierurgie, in slujba slujbelor, care este Sfanta Liturghie. Si este justificata
aceasta exceptie pentru Sfanta Euharistie, caci, dupa cum am aratat in primul capitol, in toate celelalte taine
Hristos nu impartaseste decat unul sau altul din darurile speciale ale harului Sau mantuitor, in timp ce in
aceasta taina, Hristos, izvorul harului mantuitor, se da pe sine insusi, in intregime, ca mancare si bautura
celor ce-L primesc cu vrednicie.
Liturghia constituie cultul cel mai perfect adus de om lui Dumnezeu, deoarece ea este singura jertfa de care
se poate vorbi in cultul crestin, iar jertfa sau sacrificiul este forma exclusiva si totodata cea mai inalta, de
exprimare a cultului de adoratiune, datorat lui Dumnezeu" (E. Braniste. Explicarea Sf. Lit. dupa N. Cabasila pg. 144).
Sfanta Euharistie se incadreaza in Liturghie, deoarece intreaga slujba a sfintei Liturghii, prin toate actele ei,
nu este altceva decat ideea si faptul mantuirii neamului omenesc prin Hristos. Si unde s-ar putea savarsi mai
bine aceasta sfanta taina a prefacerii painii in sfantul trup si a vinului in sfantul sange a lui Hristos, daca nu
in cadrul acelei slujbe, care in ansamblul ei de rugaciuni, de cerere, de umilinta si de preamarire, constitue
coroana tutror slujbelor si ierurgiilor celorlalte.
Liturghia ne pune adica la indemana cea mai desavarsita forma de exprimare a sentimentelor noastre de
recunostinta si de multumire pentru binefacerile mantuirii. Ea este, dupa expresia lui Cabasila, in intregime
o euharistie", ale carei elemente si a carei modalitate sunt indicate, in esenta, chiar de Mantuitorul, in seara
Cinei" (E. Braniste o.c. pg. 151). Intrucat sfanta Liturghie infatiseaza toate fazele vietii lui Hristos, aratarea lui
pe pamant, moartea, invierea si inaltarea la cer, se cuvenea ca aceasta slujba aleasa sa o intareasca, cu insasi
prezenta Sa reala si substantiala. De aceea s-a hotarat ca Sfanta Euharistie sa se savarseasca si sa se
impartaseasca numai in cadrele sfintei Liturghii, al carei punct central este si fara de care nici nu se poate
realiza. Ritul Sfintei Euharistii, ca si al celorlalte taine, cuprinde un ansamblu de acte si rugaciuni in centrul
carora sta in susi actul si formula necesara a prefacerii, cu deosebire ca taina euharistica se incadreaza in
slujba sfintei Liturghii.
In cele ce urmeaza, voi reda, in mod rezumativ, randuiala sfintei Liturghii, insistand, in deosebi, asupra
savarsirii tainei, adica a prefacerii.
Sfanta Liturghie cuprinde trei parti mai importante: proscomidia sau partea pregatitoare a liturghiei, liturghia
chematilor si liturghia credinciosilor.
1. Proscomidia Preotul pregateste materia necesara plinirii jertfei celei sfinte, adica painea si vinul, daruri
pe care le jertfeste lui Dumnezeu si care apoi, in decursul liturghiei credinciosilor, se prefac in insusi trupul
si sangele Domnului. Painea, consta de regula in cinci prosfore (prescuri). Din prima, preotul scoate Sfantul
Agnet si-l aseaza pe Disc. Din a doua prosfora scoate o parte intru cinstea si pomenirea preabinecuvantatei,
maritei stapanei noastre Nascatoarei de Dumnezeu si pururea Fecioara Maria", punand-o de-a dreapta
Sfantului Agnet. Din prosfora atreia scoate particele pentru pomenirea profetilor, apostolilor, marilor
invatatori si ierarhi, a martirilor si mucenitelor, a preacuviosilor parinti si maice si a tuturor sfintilor, la un
loc noua particele, punandu-le in partea stanga a Sfantului Agnet, in trei randuri, in cate trei particele in
fiecare rand, conform celor noua cete ale ierarhiei ceresti, redata de Pseudo Dionisie Aeropagitul in
pretioasa-i lucrare Ierarhia Cereasca Ierarhia Bisericeasca". Din a patra prosfora, se scot particele pentru
sanatatea si mantuirea celor vii, pentru episcop, ctitori si binefacatori, pentru toata ceata preoteasca si pentru
tot sufletul crestinesc necajit si dosatit, care are lipsa de mila si ajutorul lui Dumnezeu, punandu-le pe
acestea in sir mai jos de Sfantul Agnet. In safarsit preotul ia a cincea prosfora si scoate din dansa particele
particele pentru iertarea pacatelor celor morti. Dupa ce preotul a asezat toate aceste particele extrase pe
Sfantul Disc, pune deasupra steaua si-l acopera cu sfantul acoperamant, apoi toarna vin si apa in Sfantul
Potir, acoperindu-l apoi si pe Acesta. Tamaind apoi preotul cinstitele daruri, spune rugaciunea punerii
inanite cerand ca Dumnezeu sa binecuvanteze aceasta punere inainte, sa o primeasca in altarul Sau cel cel
mai presus de ceruri, sa pomeneasca pe cei ce au adus-o si pe cei pentru care s-a adus, pazind pe toti
neosanditii intru sfintita lucrare a dumnezeiestilor taine" (C.f. D-zeestile Liturghii pg. 67). Prin aceasta rugaciune,
preotul numai binecuvanteaza Sfintele Daruri si le randuieste pentru sfanta lucrare. In sfarsit, preotul face
apolisul (C.f. D-zeestile Liturghii pg. 5370).
2. Liturghia chematilor sau a catehumenilor Preotul, dupa ce a terminat rugaciunile pregatitoare, face
deasupra prestolului cu Evanghelia, semnul sfintei cruci si da binecuvantarea de incepere a liturghiei. Apoi
urmeaza o ectenie mare prin care poporul este chemat la rugaciune. Aceasta ectenie cuprinde o serie intreaga
de indemnuri la rugaciune, al carei obiect e pacea cu Dumnezeu si pacea cu noi nsine si cu aproapele. Acum
preotul, mpreuna cu poporul, se roaga pentru pacea si mantuirea sufletelor, pentru sfanta Biserica si cei ce
intra ntr-nsa, pentru arhiereu, tara, popor, pentru cei bolnavi si pentru ca sa ne mantuiasca de necaz si de
nevoi, incheind cu semnificativul indemn, ca toata viata noastra lui Hristos Dumnezeu sa o dam". Dupa
terminarea ecteniei celei mari, la strana se canta antifoanele, in carese preamareste si se cinsteste numele lui
Dumenzeu cerandu-se de la Dumnezeu harul mantuitor. Acestea se canta in trei rastimpuri, fiind inchinate
Sfintei Treimi. Primul antifon recomanda preamarirea si marturisirea numelui si a dreptatii lui Dumnezeu
Tatal si a Fiului. Al doilea antifon lauda frumusetea, stapanirea si puterea Fiului lui Dumnezeu. Cei de-al
treilea cuprinde Fericirile in care profetul preamareste aratarea lui Hristos. In timpul acesta, preotul in altar
se roaga in taina lui Dumnezeu, sa caute spre noi si spre sfanta Sa Bisrrica si sa fca cu noi dupa milele sale
cele bogate. Dupa ce s-au terminat de cantat antifoanele, preotul face intrarea cea mica, cu Sfanta
Evanghelie. Iesind cu Sfanta Evanghelie prin usa dinspre miazanoapte, o arata poporului, zicand: cu
intelepciune drepti", apoi preotul intra din nou in altar prin usile imparatesti asezand Evanghelia pe Sfanta
Masa. La strana se canta apoi intreit sfanta cantare Sfinte Dumnezeule", iar preotul, in acest timp, se roaga
in altar, in numele poporului, ca Dumnezeu sa primeasca si din gura noastra, a celor dreptmaritori, cantarea
pe care i-o canta ingerii in cer.
Dupa aceea urmeaza cirtirea Apostolului, anume pericopa respectiva din epistolele sau Faptele Apostolilor.
In timpul citirii, preotul tamaiaza biserica si pe credinciosi. Urmeaza citirea pericopei din Evanghelie, care
cuprinde invataturi si fapte din viata Mantuitorului. Dupa citirea Sfintei Evanghelii (si rostirea predicii,
conform vechiului obicei) preotul zice ectenia cea cu tot adinsul, in care se roaga pentru binele arhiereului,
al regelui,al clerului, al celor ce aduc daruri si fac bine in Sfanta Biserica, rostind in taina urmatoarele:
Doamne Dumnezeul nostru, primeste aceasta rugaciune calduroasa de la robii tai si ne miluieste pe noi
dupa multimea milelor Tale, care asteapta de la Tine mila" (D-zeestile Liturghii pg. 82). Urmeaza ectenia pentru
cei chemati, in timpul careia preotul desface antimisul, pe care se face sfintirea darurilor. La ecfonisul Ca si
acestia impreuna cu noi sa mareasca preacinstitul si de mare cuviinta numele Tau", se insseamna asupra
antemisului cu buretele sfanta cruce, punandu-se apoi acesta la o parte. Prin cuvintele Cati sunteti chemati
iesiti, cei chemati iesiti, ca nimenea din cei chemati", care indica provocarea celor chemati, sa paraseasca
biserica, se incheie liturghia celor chemati si se incepe partea ultima care este incoronarea celorlalte, prin
faptul ca, prin aceasta liturghie (a credinciosilor), se savarseste prefacerea euharistica a darurilor, care este
punctul central si momentul culminant al intregii liturghii.
3. Liturghia credinciosilor Preotul indeamna pe cei credinciosi sa se roage cu pace Domnului, iar el in
taina se roaga pentru pacatele sale proprii, pentru ale poporului si pentru ca Dumnezeu sa-i invredniceasca a
aduce rugaciuni, a face cereri si a aduce jertfa cea fara de sange intru marturisirea curata a constiintei,ca
Dumnezeu sa fie totdeauna milostiv intru multimea bunatatii Sale.
Primul moment important este cantarea Heruvicului, careia iI urmeaza vohodul mare, adica intrarea cea
mare cu sfintele daruri. In timp ce la strana se canta Heruvicul, preotul in taina iI cere lui Dumnezeu sa-l
invredniceasca a-i putea aduce sfintele daruri, sa-i curete inima si toate cele dinlauntru, ca unul ce este bun si
iubitor de oameni. Cadeste apoi altarul si biserica. Dupa ce se termina de cantat si partea a doua a
Heruvicului, preotul ia sfantul Disc si Sfantul Potir cu sfintele daruri si, iesind din altar prin usa de miaza
noapte, le arata poporului si pomeneste pe arhiereu, rege, pe dregator, pe toti dreptcredinciosi crestini, pe
cei adormiti in dreapta credinta si pe cei care sunt de fata. Intra iarasi in altar prin usile imparatesti si asaza
Sfintele Daruri pe Sfanta masa. Prin ectenia Sa plinim rugaciunile noastre Domnului", preotul se roaga lui
Dumnezeu ca cinstitele daruri sa fie sfintite, se roaga lui Dumnezeu ca cinstitele daruri sa fie sfintite, se
roaga pentru sfanta Biserica, pentru cei cu credinta intr-nsa, pentru mantuirea de toate nevoia si necazul,
pentru ziua sfanta fara pacat, pentru inger pazitor si pentru ca Domnul sa ne dea sfarsit crestinesc vietii
noastre. In taina, preotul cere de la Dumnezeu sa-l invredniceasca pe el, ca sa-i aduvca daruri si jertfe
duhovnicesti, afland har inainte Lui pentru ca jertfa sa fie bine primita si duhul cel bun al lui Dumnezeu sa
se pogoare peste tot poporul.
Alt moment insemnat este rostirea Crezului, adica marturisirea credintei celei drepte, dupa care preotul
rosteste Sa stam bine, sa stam cu frica, sa luam aminte sfanta jertfa a oaduce". Acum ne apropiem de
sfintirea darurilor euharistice. In acest scop, preotul atrage poporului luare aminte prin cuvintele Sus sa
avem inimile", Sa multumim Domnului", Cantare de biruinta cantand si strigand, glas inaltand si graind".
Aici preotul se roaga in taina, in semn de recunostinta lui Dumnezeu, care a invrednicit pe oameni a-I sluji
impreuna cu Ingerii si arhamghelii si a-I canta: Sfant, Sfant, Sfant", laudandu-se prin aceasta economia Lui
de mantuire a neamului omenesc (C.f. D-zeestile Liturghii pg. 8698).
Urmeaza punctul culminant al Sfintei Liturghii, savarsirea tainei Sfintei Euharistii. Redau textual acest
moment important care culmineaza cu epicleza euharistica as invocarea Duhului Sfant, prin mijlocirea careia
darurile aduse spre sfintire se prefac in insusi trupul si sangele Domnului si Mantuitorului nostru Iiisus
Hristos.
Iata randuiala extrasa din Liturghier:

Ecfonis:
Luati, mancati: Acesta este trupul Meu, carele se frange pentru voi spre iertarea pacatelor.
Corul: Amin.
Pe cand zice preotul acestea, Diaconul arata preotului Safntul Disc, tinand orariu cu trei degete ale manii
drepte; iar in decursul cantarii: Amin fac ambii o inchinaciune.
Dupa: Amin", preotul continua in taina: Asemenea si paharul dupa cina, zicand:
Ecfonisul:
Beti dintru aceasta toti, acesta este sangele Meu al legii celei noi, care pentru voi si multi se varsa, spre
iertarea pacatelor.
cand zice Preotul: Beti dintru acesta toti etc, Diaconul arata sfantul potir.
Corul: Amin.
Preotul se roaga in taina:
Aducandu-ne aminte dar de aceasta porunca mantuitoare se de toate cele ce s-au facut pentru noi: de cruce,
de groapa, de invierea cea de a treia zi, de suirea la ceruri, de sederea de-a dreapta, de a doua si marita
iarasi venire.
Ecfonisul tare:
Ale tale, dintru ale Tale, tie aducem de toate si pentru toate.
Cand zice Preotul aceasta, Diaconul pune ripida si asezand mainile in chipul crucii, apuca sfantul disc cu
dreapta si sfantul potir cu stanga si ridicandu-le putin spre inaltime face cu toate semnul crucii si
plecandu-se apoi cu umilinta le aseaza pe prestol.
Corul:
Pre Tine te laudam, pre Tine bine te cuvantam: tie iti multumim, Doamne, si ne rugam tie, Dumnezeului
nostru.
Iar Preotul se roaga:
Inca aducem Tie aceasta slujba cuvantatoare si fara de sange, si cerem si ne rugam si ne cucerim: Trimite
Duhul Tau cel sfant peste noi si peste aceste daruri ce sunt puse inainte.
Apoi vine Diaconul aproape de Preot si se inchina amandoi de trei ori inaintea mesei, rugandu-se intru sine.
Preotul:
Doamne, cela ce ai trimis pre preasfantul Tau Duh, in ceasul al treilea apostolilor Tai, pe acela Bunule, nu-
l lua de la noi, ci ne innoieste pe noi, cari ne rugam Tie:
Diaconul:
Stih 1: Inima curata zideste intru mine, Dumnezeule, si Duh drept innoieste intru cele din launtru ale mele.
Preotul:
Doamne, cela ce ai trimis pe preasfantul Tau Duh, etc.
Diaconul:
Stih 2: Nu ma lepada pe mine de la fata Ta si Duhul Tau cel sfant nu-l lua de la mine.
Preotul:
Doamne, cela ce a-i trimis pe preasfantul Tau Duh, etc.
Suntem in momentul de taina al prefacerii painii si vinului in trupul si sangele Domnului. Plecandu-si
Diaconul capul si aratand cu orariul sfanta paine, zice in taina:
Binecuvanteaza, stapane, sfanta paine.
Iar Preotul, stand drept, binecuvanteaza sfintele daruri, zicand asa:
Si fa adica painea aceasta cinstit Trupului Hristosului Tau.
Diaconul: Amin.
Si iarasi Diaconul:
Binecuvanteaza, stapane, sfantul potir.
Preotul, binecuvantand, zice:

Iar ce este in Potirul acesta cinsit sangele Hristosului Tau.
Diaconul: Amin.
Diaconul, aratand acum cu orariu spre amandoua sfintele, zice:
Prefacandu-le cu Duhul Tau cel sfant.
Diaconul: Amin, Amin, Amin.
Se inchina amandoi pana la pamant. La urma, plecandu-si Diaconul capul catre Preot, zice: Pomeneste-ma
pe mine intru imparatia Sa, totdeauna acum si pururea si in vecii vecilor.
Iar Diaconul incheie cu: Amin.
Si luand ripida, apara sfintele ca si mainainte, iar preotul se roaga incet:
Ca sa fie celor ce se vor cumineca, spre trezirea sufletului, spre iertarea pacatelor, spre impartasirea
(impreunarea) cu Sfantul Tau Duh, spre plinirea imparatiei cerurilor, spre indraznirea cea catre Tine, nu spre
judecata sau spre osanda.
Inca aducem Tie aceasta slujba cuvantatoare, pentru cei raposati intru credinta: stramosi, parinti, patriarhi,
prooroci, apostoli, predicatori, evanghelisti, mucenici, marturisitori, pustnici si pentru tot sufletul, carele sa
savarsit intru bunacredinta."
In momentul acetsa, jertfa de pe Sfanta Masa, prin Sfantul Duh care lucreaza in chip nevazut prefacerea
darurilor, devine insusi trupul si sangele real si substantial, al lui Hristos.
Aici nu se intampla numai o transpunere de ordin strict metafizic, cum gresit afirma bulgacov Sergiu in
lucrarea-i Dogma Euharistica" (S.Bulgacov, Dogma Euharistica. Trad. de Pr. P. Anghelescu.), ci de o prefacere intru
totul reala si substantiala, in insusi Sfantul trup si sangele Sau.
Acum pe sfanta masa nu se mai afla paine si vin, ci Hristos cel prea marit in insusi sfantul trup si sangele
Sau.
Odata rostite cuvintele epiclezei, toata taina sfanta s-a savarsit si s-a implinit: darurile s-au sfintit si jertfa s-
a efectuat, iar marea victima si Mielul cel junghiat pentru lume se vede zacand pe sfanta Masa. Caci acum
painea nu mai este numai o inchipuire a trupului Domnului sau numai o icoana a adevaratului dar, sau doar
vreun simbol oarecare, al mantuitoarelor patimi, ci este insusi darul cel adevarat, insusi trupul Stapanului
celui a tot sfant: Trupul care a primit cu adevarat toate acele umiliri, ocari si lovituri, trupul cel rastignit, cel
jertfit, cel care a dat marturia cea buna sub Pontiu Pilat (cap. I Tim. VI.13), Trupul care a fost biciuit si
batjocorit, care a indurat scuipari, care a gustat fiere. De asemenea, si vinul este acum insusi Sangele din
care a tasnit din Trupul cel impuns cu sulita, este trupul si Sangele care s-a zamislit de la Duhul sfant, s-a
nascut din Sf. Fecioara, a fost ingropat, a inviat a treia zi, s-a inaltat la ceruri si s-a asezat de-a dreapta
Tatalui" (E. Braniste, o.c. pg. 75).
Dupa actul solemn al prefacerii darurilor, preotul cadeste in fata sfintei Mese, zicand: Mai ales pentru prea
sfanta, prea curata, prea binecuvantata, marita, stapana noastra de Dumnezeu Nascatoarea si pururea
Fecioara Maria". In acest timp strana canta axionul, iar preotul se roaga in altar pentru sfinti, numind pe
Sfantul Ioan Botezatorul, pe Apostol, pe Sfantul din acea zi, pentru vii si morti, pentru toti pacatosii si tot
clerul, pomenind in special pe arhiereul locului, zicand: Intai pomeneste Doamne pe preasfintitul episcopul
nostru pe care-l daruieste sfintelor tale biserici in pace etc", la care strana raspunde: Pre toti si pre toate". In
continuare, urmeaza o serie de ectenii, rugaciuni si cantari, dintre care un moment deosebit de important il
constitue citirea rugaciunii domnesti Tatal nostru", rostind apoi cateva rugaciuni in taina, preotul inalta
Sfantul Agnet, zicand: Sa luam aminte: Sfintele Sfintilor". La acestea, credinciosii raspund: unul Sfant,
Unul Domn Iisus Hristos, intru marirea lui Dumnezeu Tatal, Amin." Imediat, preotul sfarma Sfantul Agnet
in patru parti, zicand: Sfarma-se si se imparte Mielul lui Dumnezeu cel ce se sfarma si nu se desparte". Si
se aseaza aceste parti pe Sfantul Disc. Din partile asezate pe Sfantul Disc, preotul ia partea cu semnul IS si
facand cu dansa semnul Safintei cruci deasupra Sfantului Potir, zice: Plinirea credintei Sfantul Duh" si o
pune in Sf.Potir, iar pe celelalte trei parti ramase le pregateste pentru impartasirea sa, partea HR si pentru
impartasirea credinciosilor partile Ni si Ka. Se binecuvanteaza caldura si se toarna in Sf. Potir rostind
cuvintele: Caldura credintei plina de Duhul Sfant". In acest timp, preotul, rostind cuvintele si rugaciunile
prescrise in Liturghier, se impartaseste cu Trupul si Sangele Domnului.
Dupa ce s-a impartasit preotul, se deschid usile imparatesti si inaltand preotul Sfantul Potir il arata
poporului, zicand: Cu frica lui Dumnezeu, cu credinta si cu dragoste sa va apropiati" si se impartasesc si
credinciosii, care sunt pregatiti.
Terminandu-se impartasirea, preotul mai zice cateva rugaciuni si o ectenie, apoi strangand Sfantul Antimis il
inchina cu Sf. Evanghelie, zicand: Ca tu esti sfintirea noastra..."
Urmeaza rugaciunea amvonului, prin care se cere lui Dumnezeu sa binecuvateze mostenirea Sa, sa
mantuiasca poporul Sau, sa pazeasca plinirea bisericii, sa sfinteasca pe cei ce iubesc podoaba Casei Sale si
sa daruiasca pace lumii, Bisericilor, preotilor, regelui si la tot poporul Sau". (C.f.. D-zeestile Liturghii pg. 102
120).
Sfanta Liturghie se sfarseste cu apolisul, dupa acre preotul iese in fata altarului si imparte credinciosilor
painea neconsacrata, sub forma de anafora (Am luat de model Liturghia Sf. Vasile cel mare este ceva mai
amplificata chiar si la momentul prefacerii. In Liturghia Sf. Grigore Dialogul, nu se face prefacerea, intrucat
darurile sunt sfintite inainte).

CAPI TOLUL I I I
SFANTA EUHARI STIE I N CULTUL RASARITEAN SI I N CULTUL APUSEAN
In afara de doctrina bisericeasca luata in general; una din cele mai importante deosebiri cu privire la
Sfanta Euharistie, intre practica Bisericii Rasaritene si a celei apusene, este faptul ca apusenii folosesc la
jertfa euharistica paine nedospita, adica azima in loc de paine dospita cum folosesc rasaritenii. Aceasta
practica s-a introdus in apus abia in secolul al VIIlea si s-a generalizat in secolul al XIlea. Alta deosebire,
mai importanta, este cea in legatura cu forma si prefacerea Sfintelor daruri. Apusenii intrelasa rostirea
cuvintelor de prefacere a Sfintelor Daruri: "Si fa adica painea aceasta...", "Iar ce este in Potirul acesta..." deci
epicleza inlocuind-o cu cuvintele instituirii: "Luati mancati..." si "Beti dintru acesta toti..." pe care le socot
suficiente pentru fiecare prefacere.
Ei sustin asa numita teorie verbala, dupa care sfintirea si prefacerea este de fapt implinit chiar in momentul
cand preotul rosteste cuvintele instituirii: "Luati, mancati, acesta este trupul meu...", inserate in canonul
euharistic. Rasaritenii insa au ramas fideli conceptiei si practicii crestine vechi, formulata in asa numita
teorie spirituala, potrivit careia se sfintirea darurilor are loc abia atunci cand preotul rosteste epicleza
(chemare, invocare), adica rugaciunea speciala prin care Dumnezeu e implorat sa trimita pe Preasfantul Duh
peste darurile noastre pentru a le preface in trupul si sangele Domnului, rugaciune care in Liturghiile
bizantine e asezata in urma cuvintelor de instituire.
De altfel, contrar practicii mai noi, dupa care darurile se prefac numai datorita cuvintelor de instituire, sunt
marturii liturgice apusene, care confirma si in Apus existenta epiclezei sau a invocarii Duhului Sfant spre
sfintirea darurilor.
Astfel, episcopul Oradiei, Dr. Nicolae Popovici, in documentata lucrare asupra epiclezei euharisitce,
precizeaza acest lucru, scotand in relief marturia a doi episcopi de la Roma, anume Gelasie I (492496) si
Grigore cel Mare (604), care s-au exprimat in sprijinul invocarii Duhului Sfant si astfel intaresc concluzia
ca "Liturghia veche a bisericiii romane a avut si ea epicleza Duhului Sfant pentru sfintirea darurilor intocmai
ca si liturghiile orientale" (Dr. N. Popovici, Epicleza Euharisitca, pg. 216). Tot autorul "Epiclezei Euharistice" releva
greseala apusenilor, pe unele considerente de ordin gramatical, sustinand ca acestia rastalmacesc intelesul
participiului aorist metabalvn, care se traduce cu "prefacand". Dupa ei, prin acest participiu s-ar arata ca
prefacerea este deja savarsita, ca ea este de domeniul trecutului si ca prin urmare, traducerea corecta a
intregului pasaj ar fi urmatoarea: "Si fa adica, ca painea aceasta, care este trupul scump al Hristosului Tau si
ce este in paharul acesta, adica sangele scump al Hristosului Tau, pe care le-ai prefacut cu Duhul Tau cel;
sfant sa fie celor ce se impartasesc etc (Dr. N. Ppovici, o.c. pg 203).
Si iata ce precizeaza autorul epiclezei in legatura cu intrebuintarea acestui principiu: "este clar insa, ca
participiul aoristului metabalvn, n-a fost folosit cu gandul ca prin el sa se exprime o actiune deja intamplata,
ci numai din cauza imperativului aorist "trimite" si mai ales a lui "fa", cu care trebuie sa stea in concordanta
si care-i determinat pentru sensul cuvantului metabalvn. Ori imperativul aoristului nu are, nu poate avea
niciodata, intelesul de trecut, ci de prezent si arata inceputul unei actiuni.
Daca traducerea catolicilor ar fi corecta, atunci ar trebui ca inaintea lui metabalvn sa stea neconditionat
articolul o caci numai el poate duce la traducerea: pe care le-ai prefacut" (Dr. N. Popovici, o.c. pg. 204).
O deosebire, pe care de altfel am mai amintit-o in legatura cu rastimpul primirii Sfintei Euharistii, este
prezenta in Apus a unui cult euharistic aparte. La noi nu exista un cult euharistic aparte. Euharistia este
incadrata numai in Liturghie.
Alte deosebiri sunt cu privire la felul impartasirii cu Sfanta Euharistie. La noi impartasirea fiecarui crestin,
fie preot as mirean, se face cu ambele elemente prefacute, paine si vin, respectiv trup si sange. In Apus
numai preotii impartasesc cu paine si vin, laicii doar cu paine, intrucat se sustine ca, unde e trupul lui
Hristos, acolo e si sangele Lui, iar copiii se impartasesc numai sub forma vinului, intrucat se crede ca acestia
nu pot inghiti si painea. (C.f. Dr. B. Ciresanu, o.c. pg. 302304).
In ce priveste deosebirile intre Biserica ortodoxa si cea protestanta, acestea sunt mai mari si dureros
sunt si mai in profunzime.
Ei au, de asemenea, taina Sfintei Euharistii, o numesc "sacramentas euharitiae", insa folosesc ca si romano
catolicii azima in loc de paine dospita. Dintre protestanti, Zvingli si urmasii sai invata ca in Euharistie
Hristos nu e prezent real cu insusi trupul si sangele Sau, dupa cum cred ca painea si vinul cu acre se
impartasesc sunt numai simple simboluri ale trupului si sangelui lui Hristos.
Protestantii lui Luther, conform invataturii acestuia, sustin ca painea si vinul ce se jertfesc, nu se transforma
in nimic, ci cred numai ca "in paine, cu paine si sub paine" se afla Hristos, in chip nevazut cu trupul si
sangele Sau. Ei nu admit prefacerea, iar doctrina lor despre Euharistie "per impanationem", care romaneste
se traduce "impainirea" (C.f. Dr. B. Ciresanu, o.c. pg. 307).

CAPI TOLUL I V
SENSUL MI STI C AL SFI NTEI EUHARISTI I
Sfanta Euharistie sau "Masa Domnului" corespunde fazei a treia a vietii spirituale, adica fazei unirii cu
Hristos. Prin Euharistie depasim in viata duhovniceasca cele doua faze, de purificare prin Botez si de
iluminare prinmirungere. De acum nu mai suntem copii, nici adolescenti in Hristos, ci, prin Euharistie,
devenim maturi in Hristos, unindu-ne cu Acesta in modul cel mai intim posibil. Sfanta Euharistie este
desavarsirea tuturor celorlalte taine, ea este singura taina in stare sa scape pe om de orice pacat inaintea lui
Dumnezeu si numai ea este taina, care face ca darul, primit prin celelalte taine, sa straluceasca intr-un mod
mai evident. Noi toti, cei nascuti din Adam, avem de patrimoniu pacatul si din aceasta stare de pacat, noi nu
ne putem emancipa numai cu puterile noastre omenesti, ci avem nevoie de sprijinul unei puteri
supraomenesti. Acest sprijin ni-l da insusi Hristos, Dumnezeu adevarat si om adevarat, prin unirea
euharistica. Caci, vazand Hristos "ca prin noi insine nu ne putem indrepta, s-a facut indreptarea noastra
venind din sanurile Tatalui, s-a facut sfintirea si rascumpararea noastra, a stricat zidul vrajbei in trupul As si
ne-a impacat cu Dumnezeu, si inca nu numai in firea sa si o singura data cand a murit, ci de fiecare data si
pentru toti oamenii reainnoindu-se si azi in noi ca si atunci prin rastignire, caci si pe noi ne iarta ori de cate
ori, parandu-ne rau de pacate, ne apropiem de sfanta masa" (N. Cabasila, Despre viata in Hristos. Trad. Dr. T.
Bodogae, pg. 86).
Impartasindu-ne la aceasta sfanta masa, noi suntem in lume, dar nu mai apartinem lumii, fiindca trupul si
sangele euharistic ne transforma din oameni cu natura de lut si pacatoasa, in oameni cu natura transfigurata,
indumnezeita. Caci rostul mistic al unirii euharistice se cuprinde in urmatorul manunchi de realitati:
apartenenta noastra la Adam si trupul carnal pacatos, prin euharistie devine apartenenta la Hristos si
intrupare in trupul misticduhovnicesc al lui Hristos, dupa cum ne arata Pavel, mare apostol al lui Hristos in
cuvintele: "voi sunteti trupul lui Hristos si unii altora madulare" (I. Corinteni, 12,27). Fara indoiala ca aici nu ne
vom gandi la trupul nostru, ci mai degraba la sufletul nostru impreuna cu toate facultatile si puterile lui.
Cuvantul "trup" in cazul nostru vizeaza sensul mistic.
Gratie unirii mistice euharistice directe cu Hristos, noi ne facem partasi la o cununie de viata intima,
"nevazuta, dar reala cu El". Prin aceasta unire "Hristos viaza in noi si noi viem in El" (Dr. N. Mladin, Asceza si
Mistica Paulina, pg. 37) ca niste madulare ale trupului Sau mistic.
"Pentru aceea ce suntem pe depplin incredintati ca ne impartasim cu trupul, iar in chipul vinului ti se da
sangele lui Hristos unit intr-un singur trup si sange cu El. Astfel, ajungem si purtatori de Hristos, pentru ca
trupul si sangele lui se impartasesc in madularele noastre. Astfel, dupa cuvintele fericitului Petru, ajungem
partasi firii dumnezeiesti" (Sf. Chiril al Ierus. Catehezele, trad. Pr. D. Fecioru pg. 526).
Si acum sa examinam sensul acestui trup mistic, raportat la taina Sfintei Euharistii.
Prima taina care stabileste unirea noastra in sens mistic cu Hristos este Botezul.
Botezul este taina care ne naste in Hristos, prin ea incepem o viata noua, devenim oameni noi si madulare
noi. Noi insine devenim toti prin Botez madulare, nu ale trupului pacatos, ci ale trupului mistic al lui Hristos,
care este Biserica intreaga, cui toti membrii ei. "Toate memebrele pe acre Hristos si le creeaza mai intai prin
Botez si pe care le intareste in Sfantul Duh, prin mirungere, alcatuiesc marele organism duhovnicesc al
Bisericii, avand drept cap pe Hristos, el e inima care pulseaza sangele vietii, el e spiritul care transforma si
afce viu" (N. Crainic, Curs de Teologie misitca, pg. 230).
Dar acest trup mistic al lui Hristos "trebuie sa se hraneasca cu o hrana oarecare. Aceasta hrana este trupul
euharistic al lui Hristos, madularele lui Hristos trebuiesc scaldate in sangele Lui, asimilate trupului Lui" (Dr.
N. Mladin o.c. pg. 12). Iar acest proces de asimilare divina, pe cale concreta, reala si fizica se realizeaza numai
prin Sfanta Euharistie, actul prin care crestinii devin la Botez membrele trupului lui Hristos "precum
coardele de vita sunt legate organic de butucul lor".
In unirea euharistica, prin asimilarea trupului si sangelui celui sfant, Hristos, "focul regenerator", se
desavarseste integrarea sau adoptiunea noastra ca membre ale trupului mistic al As. Aceasta adoptiune as
filatiune e o comunitate de sange si de carne, lamureste Cabasila (C.f. N. Crainic o.c. pg. 232).
Maretia acestei taine se desprinde mai ales din indoita calitate aei, de jertfa si de impartasire.
In primul rand Sfanta Euharistie este o jertfa, singura si suprema jertfa adusa de crestini lui Dumnezeu; in al
doilea rand, ea este o impartasire, intrucat prin ea, sub forma painii si a vinului prefacute in trupul si sangele
lui Hristos, ne impartasim cu El si viata Lui.
Dar fiindca in capitolul II am aratat ca aceasta taina a tainelor, si, prin excelenta, taina misticei face parte
integranta din sfanta Liturghie, in cele ce urmeaza voi cauta sa scot in relief sensul mistic al sfintei Liturghii,
staruind in deosebi asupra prezentei mistice a lui Hristos in ea.
E drept ca nu intreg ritul liturgic are semnificatie mistica, dar, fiindca lucrearea liturcica in ansamblulu ei
este indisolubil legata de prezenta mistica si euharistica a lui Hristos, voi incerca sa parcurg, in mare,
intreaga semnificatie a Liturghiei, caci, dupa cum spune Cabasila, "intreaga slujba este unfel de trup unic al
unei istorisiri ce pastreaza de la inceput pana la sfarsit armonia si intrgia, incat fiecae din cele ce se rostesc
reprezinta ceva propriu in acest intreg" (E. Braniste o.c. pg. 83).
Aceasta slujba a slujbelor, in complexul ei nu este altceva decat reactualizarea lui Hristos intre noi, El
vietuieste in noi si noi vietuim in El, il insotim din pestera Betleemului pana la inviere si inaltare. El vine
intre noi, ne lumineaza mintea noastra umbrita de pacat, cu cereasca Sa invatatura, ne conduce pasii pe calea
mantuirii si, mai mult, ne da hrana chiar trupul Sau si bautura, insusi sangele Sau. Iar noi, prin Liturghie,
luam parte la chinurile calvarului Sau, bucurandu-ne apoi tot impreuna cu El de marita-I inviere. Si, pentru
aceasta reactualizare a lui Hristos sa fie mai sensibila si mai inteligibila, a fost nevoie de flosirea in
ritulliturgic a sensurilor simbolicoistorice si misticadivine.
Caci prin "sf. simboluri (Sf. Liturghie) se savarseste si se invata cele mai presus de minte. Dar chiar si cele
ce savarsesc in chip vazut as impartasit de atata slava, incat pentru toti ele sunt lucruri minunate. De aceea
nu poate ajunge mintea oricui la priceperea celor ce se savarsesc" (E. Braniste o.c. pg. 3).
Prezenta lui Hristos intre noi in decursul slujbei Sfintei Liturghii, o putem imparti in trei faze mai importante
si anume: in proscomidie si pana la vohodul mic din liturghia catehumenilor, Hristos este prezent in mod
tipicsimbolic; de la vohodul mic si pana la prefacere, in liturghia credinciosilor, Hristos este prezent in mod
simbolicomistic si, in sfarsit. de la prefacere incolo, Hristos este prezent in chip real.
Iata pe scurt semnificatia acestor faze:
1. Hristos prezent tipic si simbolic in Liturghie
Am amintit de pregatire as de punere inainte, spre sfintire a darurilor aduse pentru jertfa.
In sens tipic simbolic, proscomodia este slujba de pregatire as de punere inainte, spre sfintire a darurilor
aduse pentru jertfa.
In sens tipic simbolic, proscomidia este slujba de punere inainte de "plinirea vremii" si continuata in cei 30
ani.
Taierea agnetului simbolizeaza intruparea Cuvantului, iar scoaterea Sf. Agnet din prosfora impreuna cu
cuvintele ce le rosteste preotul simbolizeaza moartea si patimile lui Hristos. Asezarea pe Sf. disc inchipuie
ingroparea Domnului.
In afara de Sf. Agnet, preotul scoate particelele din prosfora in cinstea Prea Curatei Fecioare Maria, a
sfintilor si pentru pomenirea viilor si a mortilor. Acestea simbolizeaza cele doua biserici, biserica luptatoare
si cea biruitoare care sunt unite prin credinta si dragostea cea catre Dumnezeu.
Agnetul, atat timp cat sta la proscommidie, inchipuieste trupul mantuitorului in varsta cand el era randuit ca
dar.
Copia, cu care se taie si injunghie painea, inchipuie sulita cu care a fost impuns Hristos pe cruce.
Ultimile acte din randuiala proscomidiei, simbolizeaza primele faze din viata pamanteasca a Mantuitorului,
iar asezarea stelutei pe Sfantul Agnet inchipuie evenimentele intamplate in legatura cu nasterea lui Hristis sa
cum zice Cabasila "minunile savarsite in acel trup, cand era de curand nascut si asezat inca in iesle" (E.
Braniste o.c. pg. 187).
Acoperirea cinstitelor daruri simbolizeaza rastimpul vietii necunoscute a lui Hristos, inainte de iesirea sa la
propovaduire.
Se pune intrebarea pentru ce in simbolismul proscomidiei, evenimentele din viata Mantuitorului se
inverseaza in asa fel incat patimile si moartea premerg nasterii? Aceasta, deoarece, anterior venirii lui
Hristos pe lume si nasterii Sale in ieslea din Betleem, profetii au profetit patimile si moartea Lui.
Intervalul de viata ascunsa a Mantuitorului se prelungeste si in prima parte a Liturghiei, pana la vohodul
mic.
Sfanta Evanghelie, cu care preotul face semnul sfintei cruci, cand da binecuvantarea de incepere a Liturghiei
si care sta intotdeauna pe sfanta Masa, simbolizeaza pe Hristos cel pururea intre noi.
Antifoanele de la inceputul Liturghiei sunt o povestire a iesirii Mantuitorului la propovaduire. Ele
inchipuiesc vremea de dinainte de Ioan Botezatorul, cand Hristos era in lume, dar inca nu se facuse cunoscut
oamenilor. "Deci cantarile profetice (ale antifoanelor) inchipuiesc timpul acela dinainte de Ioan, cand si
cinstitele daruri prin care e inchipuit Hristos, inca nu se aduc in mijloc, ci sunt puse deoparte, acoperite" (E.
Braniste o.c. pg. 191).
Ultima dintre plasmodiile antifoanelor e o intampinare a lui Hristos, care se apropie si se arata.
De aici Hristos incepe sa devina prezent in mod mistic in Sfanta Liturghie.
2. Hristos prezent simbolicmistic in Liturghie
Iesirea cu Sfanta Evanghelie si trecerea peotului cu ea prin biserica (vohodul mic), de acum nu simbolizeaza
pe Hristos prezent numai in chip tipic si simbolic, ci este si o actualizare mistica a lui Hristos. Hristos a iesit
la propovaduirrea Imparatiei lui Dumnezeu. Drumul pe care il face preotul cu Sfanta Evanghelie este drunul
strabatut de Hristos de-a lungul Palestinei. Credinciosii il urmeaza si se alatura Lui.
In aceasta parte a Liturghiei mai avem insa si elemente simbolice, astfel lumanarea purtata inaintea Sfintei
Evanghelii inchipuie "pe inainte mergatorul Domnului si Botezatorul Ioan ori pe alti profeti, care...vesteau
venirea lui Hristos" (Lit. Bis. Ras. pg.486).
Intrarea cu Sfanta Evanghelie prin usile imparatesti arata ca prin venirea lui Hristos in lume, intrarea in cer
este deschisa tuturor credinciosilor.
Dupa cum ingerii din cer canta si preamaresc pe Dumnezeu, zicand: "Sfant, Sfant e Domnul" (Is. 6,3), la fel
biserica luptatoare canta impreuna cu biserica triumfatoare ingereasca, cantarea: "Sfinte Dumnezeule, Sfinte
Tare...". Urmeaza citirea apostolului, in care timp preotul cadeste, insemnand prin fumul de tamaie ca "darul
Duhului Sfant a umplut prin vestirea Evangheliei, revarsandu-se peste toate marginile lumii, inimile
oamenilor de buna mireasma invataturii lui Hristsos" (Liturgica Bis. Ras. pg.491).
Dupa apostol, se citeste Sfanta Evanghelie. Prin aceste citiri prezenta lui Hristos devine mai simtita. Numai
ca Il vedem si pasim pe urmele Lui, ci chiar II ascultam invatatura, vedem minunile Lui, iI auzim glasul in
chemarea pe care ne-o face.
"Cei chemati iesiti", indemnul cu care se incheie liturghia chematilor se indrepta odinioara catre cei
nebotezati si nevrednici de a aista la prefacerea darurilor, dar ea se potriveste si azi ,ultora, care botezati
fiind, prin viata lor de pacate si faradelegi, sunt mai nevrednici ca paganii.
Intram in Liturghia credinciosilor si ne apropiem de prefacerea darurilor. Sfintele daruri, ce se afla inca la
proscomidier, sunt inca simbol al lui Hristos. Ele totusi coboara in chip mistic pe Hristos alaturi de
credinciosi iI face contemporani cu El.
Heruvicul "desteapta pe crestinii prezenti, ca, inchipuind ei in taina pe Heruvimi, adica asemanandu-se in
mod misterios Heruvimilor si cantand dimpreuna cu dansii, Treimii celei de viata facatoare intru sfanta
cantare, sa lepede toata grija cea lumeasca, adica sa nu cugete nici la avere, nici la marire, nici la desfatari
lumesti, ci cu demnitate sa primeasca pe imparatul tuturor fapturilor pamantesti si ceresti si sa-l onoreze pe
acela pe care il onoreaza inceruri si il incunjura cetele ingeresti, intonandu-i cantarea: "Aliluia" (Liturgica bis.
Ras. pg. 498).
Urmeaza intrarea cea mare (vohodul mare) prin care se accentueaza prezenta mistica a lui Hristos in
Liturghie. Actul simbolic al vohodului acestuia, este tot mai mult invaluit in mister. Intrarea aceasta
inchipuie "aratarea cea din urma a lui Hristos, prin care mai ales s-a aprins ura Iudeilor, cand a facut drumul
din patrie (Galileia) spre Ierusalim, unde trebuia sa se jertfeasca si cand a intrat in cetate insotit si proslavit
de multi" (E. Braniste o.c. pg. 194). Mai inchipuie aceasta iesire mare si patimile Domnului, drumul lui catre
Golgota pentru a se jertfi spre mantuirea noastra.
"Asezarea Sfintelor Daruri pe Sfanta Masa cuprinde in sine, rand pe rand, semnificatia rastignirii
Mantuitorului pe cruce, coborarea sa de pe dansa si depunerea in mormant de catre sfintele femei impreuna
cu Iosif si cu Nicodim. Obiectele intrebuintate aici capata un inteles mistic aparte; astfel, procovetul de
deasupra discului inchipuie naframa cu care a fost infasurat capul lui Iisus in mormant, iar cel de deasupra
potirului aminteste giulgiul care a invelit corpul as, in timp ce "aerul", ce se aseaza peste cele doua vase
sfinte, inssemneaza piatra pravalita peste usa mormantului. Pana si tamaia intrbuintata la cadire capata in
acest moment o insemnare mistica, reprezentand aromatele, cu care a fost uns sfantul trup al Domnului.
Sfanta Masa si antimisul inchipuiesc mormantul in care El a fost asezat, iar inchiderea usilor imparatesti si
tragerea dverei (perdelei) reprezinta intarirea mormantului cu paza si pecetluirea sa" (P. Vintilescu misterul
Liturgic pg. 1718).
Credinciosii urmeaza astfel in mod mistic pe Hristos pe drumul patimilor Lui. Ei ingenunchiaza cu umilinta
si cu inima zdrobita de durere pentru suferintele Domnului si se roaga ca Dumnezeu sa-i invredniceasca de
darurile jertfei Sale.
3. Hristos prezent realmistic in Liturghie
Inainte de slavita minue a prefacerii darurilor, preotul, printr-un sir de rugaciuni, pregateste sufletele pentru
infricosata taina ce se apropie. Se zice Simbolul Credintei prin care ne marturisim dreapta credinta, apoi
preotul indeamna cu glas inalt: "Sa stam bine, sa stam cu frica, sa luam aminte Sfanta Jertfa cu pace sa o
aducem". Auzind aceste cuvinte, stim ca este aproape clipa cand se va sfarsi minunea cea mare a prefacerii.
La indemnul preotului "Sus sa avem inimile", trebuie intr-adevar sa ne ridicam inima la Dumnezeu si nu in
jos la pamant spre lucrurile lumesti. Acumpreotul cheama pe credinciosi la cantarea biruintii: "Cantare de
biruinta, cantand, strigand, glas inaltand si graind": "Sfant, Sfant, Sfant, Domnul Savaot" imn prin care
ingerii si oamneii lauda biruinta de pe cruce a lui Hristos, care a sfaramat iadul si puterea mortii, daruindu-
ne noua viata.
In momentul acesta sublim, cuvine-se ca si noi "sa pasim cu sufletul in foisorul unde se afla Mantuitorul,
luand cu ucenicii la cina cea din urma. Sa ascultam glasul tremurat de plans si de durere, dar hotarat de jertfa
cu care Mantuitorul, luand painea de pe masa si dand-o ucenicilor sai, le zice: "Luati, mancati, acesta este
trupul meu care se frange pentru voi". Sa ascultam cu inima noastra intonatia acestui glas si sa-I privim fata
indurerata ca de moarte, dar senina si blanda ca a unui milusel care, fara sa stie, merge la injunghiere. sa ne
apropiem urechea de inima lui Iisus, cand rosteste aceste cuvinte si sa ascultam cum, din dragoste pentru
noi, se zbate tare in fata patimilor si a crucii pe care el acum o simte cum vine catre El si cum i se aseaza pe
umeri in strigatele de batjocura ale multimii.
"Beti dintru acesta toti, acesta este snagele Meu, al legii celei noi, care pentru voi si pentru multi se varsa
spre iertarea pacatelor. Cand auzim aceste cuvinte, se cuvine a ne inchina pana la pamant, caci atunci
Mantuitorul simte cum se inalta crucea cu El, simte sfasierile trupului Sau pironit in cuie, simte sangele Sau
cum se prelinge in siroaie lungi pe lemnul crucii pentru intemeierea imparatiei lui Dumnezeu sub legea cea
noua a dragostei" (N. Vonica. "Talcuirea Sfintei Liturghii" pg. 8890).
Sufletul strabatut de asemenea trairii mistice, atat al preotului cat si al credinciosilor, prin formula liturgica a
invocarii, atrage pe Duhul Sfant din inaltimea cereasca si-l coboara peste Sfintele Daruri, pe care le preface
in trupul si sangele lui Hristos.
In clipa aceasta, darurile (painea si vinul) se prefac in insusi cinstitul trup si sange ale lui Dumnezeu si de
acum Hristos e prezent in Liturghie nu numai printr-o comunicare duhovniceasca a credinciosilor cu dansul,
ci in chip real si substantial, stabilindu-se astfel o identitate intre materia jertfei euharistice si a celei de pe
Golgota, prin actiunea Sfantului Duh.
Prefacerea "este insa un mister, adica o lucrare nu numai nevazuta, dar nepatrunsa si ascunsa puterilor
ratiunii omennesti. Aici se concentreaza misterul liturgic adevarat si real: in aceasta primire intru ale sale a
sacrificiilor noastre materiale si spirituale, in aceasta mijlocire a cultului nostru de adoratiune, in aceasta
lucrare si continuare a operei Mantuitorului. Prin Liturghia bisericii, prin Sfanta Euharistie, mai ales,
ajungem trupul mistic al lui Hristos, atat pe calea unirii individuale cu El, cat si prin unirea tuturor in acelasi
trup mistic,prin impartasirea din acelasi pahar si din aceiasi paine.
Gratie Sfintei euharistii, Liturghia cuprinde inlauntrul ei REVELATIUNE permanenta. In ea se descopera
neicetat, sub forme accesibile sufletului omenesc, Fiul lui Dumnezeu, care este prezent in chip mistic,
inconjurat de puterile ceresti, si prin sfintele elemente preschimbate in sfantul Sau trup si prea curatul Sau
Sange, impartaseste nevazut gratia mantuirii".
Toata randuiala liturgica urmatoare prefacerii e pusa in raport cu actul istoric suprem al jertfei indeplinite de
Mantuitorul pe Golgota. Astfel, inaltarea Sfantului Agnet impreuna cu exclamarea "Sa luam aminte, Sfintele
sfintilor" reprezinta ridicarea lui Hristos pe cruce, iar frangerea in patru parti a Agnetului, da imaginea
mortii Sale. Impartasirea noastra cu sfanta Cuminecatura inchipuie invierea Sa si concomitent cu aceasta,
invierea noastra duhovniceasca. "Finalul operei pamantesti a fiului lui Dumnezeu il formeaza ultimile
instructiuni date de dansul apostolilor sai, pe care Liturghia le aminteste prin cele doua aratari ale Darurilor
sfintite si anume, atunci cand poporul este indemnat sa se apropie de sfanta impartasire "cu frica lui
Dumnezeu, cu credinta si cu dragoste"; aratarea Mantuitorului pe muntele Maslinilor, iar cea din urma,
insotita de cuvintele "totdeauna, acum si pururea", reprezinta ultima aratare a Domnului catre apostoli,
inainte de inaltare, pe cand depunerea lor la proscomidier simbolizeaza insasi inaltare, pe cand depunerea lor
la proscomidier simbolizeaza insasi inaltarea sa la ceruri, ca act ultim al proslavirii Mantuitorului, inceputa
mainainte prin inviere" (P. Vintilescu o.c. pg. 18).
Liturghia se incheie prin rugaciuni de preamarire a lui Dumnezeu, iar credinciosii, transfigurati si
indumnezeiti prin unirea misticaeuharistica cu Hristos, parasesc plini de bucurie duhovniceasca sfantul
locas.
CAPI TOLUL V
ROADELE SFI NTEI EUHARI STI I I N VI ATA DUHOVNI CEASCA
Cand am sta sa analizam in amanuntele ei aceasta sfanta taina a Impartasirii, fara sa o ispitim, caci taina nu
se ispiteste, ci se patrunde cu credinta, atunci am fi siliti sa intelegem ca roadele, pe care le da celor ce o
primesc cu vrednicie, sunt atat de multiple, cat nu pot fi cuprinse in intregime de mintea noastra, dupa cum
necuprinsa ramane, de mintea noastra, insusi intruparea Lui la infinit pe sfanta Masa din altar.
Totusi, fiindca aceste roade sunt atat de frecvent sesizate de sufletul si mintea noastra, este necesara
prezentarea lor.
Am vazut anume, ca la toate tainele Hristos este de fata, revarsandu-si harul Sau in mod diferit, prin fiecare
din ele. Astfel, prin Botez noi ne incadram in viata cea noua a lui Hristos, ne insusim chipul Lui si El ne
curateste de intinaciunea pacatului. In aceasta taina a Botezului, Hristos ne creeaza madulari si puteri spre
vietuire in El, apoi in taina mirungerii El ne salta inainte in viata duhovniceasca, ne fortifica in Duh,
revarsand darurile acestuia peste noi pentru ca, mai la urma, in taina Sfintei Euharistii, Hristos sa se dea in
intregime noua cu insusi prea curatul trup si sange al Sau.
De aceea taina Sfintei Euharistii este si cea mai mare dintre taine, caci "dincolo de ea nu se mai poate merge,
nici nu se mai poate adauga ceva" (N. Cabasila o.c. pg. 81).
Aceasta taina rodeste unirea cu Hristos, izvorul tutror darurilor si rodirilor. Prin impartasirea cu painea si
vinul prefacute pe Sfantul Prestol, in trupul si snagele lui Hristos, noi ne unim cu Acesta in mod real, prin
comuniune directa. Unirea aceasta mistica, sacramentala, are marea proprietate de a desavarsi viata noastra,
caci daca Hristos se salasluieste in intregime in noi, El nu se margineste a se gazdui in noi, ci ne uneste si pe
noi cu El, ne desavarseste, facandu-ne sa fim un trup si un suflet cu El. Hristos, cel salasluit in Euharistie in
noi, nu pleaca, ci ramane intru noi dupa cum insusi o spune, prin gura evanghelistului Ioan: "Cel ce mananca
trupul meu si bea sangele Meu, intru mine petrece si Eu intru el" (Ioan, 5,56).
Iar cat priveste roadele acestei petreceri, ele sunt chiar scopul si lucrarea Euharistiei, fiindca scopul pricipal
al lui Hristos, prin unirea euharistica, este de a nu lipsi pe niciunul din cei ce-L gusta, de roadele acestei
sfinte hraniri. La ospatul Sfintei Mese euharistice, Hristos se imbie spre mancare insusi pe Sine si prin
aceasta schimba intru totul pe cei care-l gusta. El imprumuta celui care-L gusta cu vrednicie insasi
personalitatea Sa, face ca dreptatea noastra prin impartasire sa fie asemenea dreptatii Lui, dandu-ne garantie,
ca prin El vom castiga lupta in viata. Intr-atata schimba Hristos pe acela cu care, dupa vrednicie se uneste,
incat, din punct de vedere sufletesc il face intocmai asemenea Lui, revarsandu-i toate darurile Sale
dumnezeiesti in suflet, iar, din punct de vedere trupesc, "noroiul primeste vrednicie de imparat, nu mai este
noroi, ci se preface in insasi vrednicia imparatului" (N. Cabasila o.c. pg. 81); caci, prin impartasirea cu trupul si
sangele lui Hristos, Dumnezeu, "sufletul, intelegerea si vointa Lui, nu sunt mai putin si ale firii noastre
omenesti" (N. Cabasila o.c. pg. 92).
Si nu exista o mai fericitoare si mai rodnica schimbare decat aceea pe care Hristos, prin salasluirea lui in noi
o exercita asupra noastra. Pentru aceea, "daca Hristos ramane intru noi, ce ne mai lipseste as de ce bunatati
nu ne-am impartasi? Daca ramanem in Hristos, ce altceva am mai putea dori? Hristos ne este oaspe si salas.
Cat de fericiti trebuie sa fim ca-L putem primi si ca ne-am facut slasul Lui. Si de cate bunatati nu ne
invrednicim daca-L avem in noi?" (N. Cabasila o.c. pg. 83).
Cand cu vrednicie si cu deplina curatenie sufleteasca ne apropiem de Sfanta Masa, atunci Hristos se revarsa
in sufletele noastre si se face una cu ele, le umple "strabatandu-ne toate adancurile si toate iesirile,
invaluindu-ne din toate partile, atunci ce ar mai putea veni bun peste noi as ce s-ar mai putea dauga? El
opreste sagetile viclene care s-azvarla dinafara asupra noastra, adapostindu-ne de orice atac ar veni si
dinorice parte, pentru ca El este scaparea naostra. Iar daca inlauntrul nostru se afla vreo necuratie, El o
sterge cu totul, pentru ca locuind intru noi, El umple toata casa sufletului nostru. Si apoi noi nu ne
cuminecam cu vreo bunatate de-a Lui si nici nu ne impartasiim cu vreo raza as vreo stralucire din discul
Soarelui dumnezeiesc, ci din insusi discul acesta, asa incat il facem sa locuiasca in noi, sa ne patrunda pana
in maduva si madularele noastre, ba chiar sa nu mai formam decat unul si acelasi trup impreuna. Fiindca
indata dupa impartasanie, trupul, sufletul si toate puterile noastre se induhovnicesc, caci trup se uneste cu
trup, sange cu sange si suflet cu suflet. Urmarea este ca binele biruieste raul tot mai cu tarie, iar cele
dumnezeiesti stapanesc peste cele omenesti, sau, cum spune sfantul Pavel cand vorbeste de inviere:
"moartea este inghitita de viata", iar mai departe: "de acum, daca traiesc, nu mai traiesc eu, ci Hristos traieste
intru mine" (N. Cabasila o.c. pg. 8384).
Cat de frumos se contureaza din aceste cuvinte superioritatea si primatul euharistiei chiar intre celelalte
taine. Toate celelalte taine dau roade incontestabile in viata duhovniceasca, dar Sfanta Euharistie e
desavarsirea tuturor celolalte. Ea constitue piscul cel mai inalt pe crestele vietii duhovnicesti. Legatura intre
aceasta taina si celelalte, ramane insa mereu stransa. Ele nu pot rodi una fara alta.
Deveniti prunci duhovnicesti prin nasterea cea efectuata prin Botez, ajutati a parcurge cu spor varsta
adolescentei in Duh, de catre taina mirungerii, ajungem prin Euharistie barbati maturi in Duh, suntem in
masura barbatului desavarsit.
Prin unirea Euharistica, intreaga noastra faptura se schimba. Hristos ne lucreaza si pe noi dupa chipul Sau,
ne face asemenea Lui, devenind fapturi noi, oameni noi. Desigur asemanarea noastra cu Hristos nu se face in
sensul ca El devine, prin aceasta, asemenea noua, trupesc si supus cocupiscentei ca noi, nu, ci, prin aceasta
unire el ne face pe noi asemenea Lui. Conditia vredniciei noastre ramane desigur un deziderat al rodirii
acestei uniri.
Satisfacand acestei vrednicii si daruiti cu harul lui Dumnezeu, natura se transforma intr-o natura cu toul
noua, omul cel devenit nou prin Botez, acum a urcat pe scara desavarsii vietii duhovnicesti. Natura noastra
umana devine in felul acesta transfigurata si indumnezeita, care de altfel este si scopul unirii mistice
euharistice cu Hristos.
De aceea este prea neputincioasa mintea noastra mintea noastra ca sa poata cuprinde intreg complexul de
bunatati ce ni le ofera plinatatea acestei comori euharistice. Daca le desprindem numai pe cele mai mari
dintre roadele acestei taine, ne sunt de ajuns spre a ne edifica supra 6ntregului ansamblu de rodiri.
Si printre acestea se insira: iertarea pacatelor; reinoirea frumusetii noastre sufletesti; legarea de Hristos as
incadrarea in trupul mistic al Sau.
cu legaturi mai stranse fata de Dumnezeu; curatenia vietii; sfintirea trupului si multe altele ca acestea.
Dar sa ne oprim putin asupra acestor covarsitoare roade ale sfintei Euharistii.
Prin caderea lui Adam, noi toti am cazut. De la el incoace, toti care se nasc mostenesc inclinarea spre pacat
si intreaga viata a urmasilor lui e intunecata de umbra pacatului. Noi toti, dupa Adam, murim prin pacate in
fata lui Dumnezeu, intrucat pacatuind, ne batem joc de Dumnezeu, caci scris este: "Prin calcarea legii
necinstesti pe Dumnezeu" (Rom. 2,23). Pentru a sterge si a indrepta gresala, puterea noastra omeneasca nu
este suficienta, este nevoie de o putere supraomenesti, spre a deveni eficace. Puterea aceasta si ajutorul
hotarator in aceasta privinta a fost si este insusi Dumnezeu, Iisus Hristos. El s-a facut indreptarea noastra, s-a
facut din dragoste si mila rascumpararea noastra, stricand zidul vrajbei in insusi scump sangele Sau si ne-a
impacat cu Dumnezeu, atunci prin rastignirea de buna voie, iar acum ne iarta pacatele, cate de mari ar fi
acestea, ne impaca de nenumarate ori cu Dumnezeu, sterge rusinea faradelegilor noastre, ori de cate ori ne
apropiem cu vadita pocainta si innoiti sufleteste de sfanta Sa Masa.
De aceea oricine cauta curatire de pacat, o gaseste prin trupul lui Hristos, care inseamna cununa de biruinta
impotriva pacatului si prin care poate veni ajutorul celor ce lupta tocmai prin acest trup, in care a suferit is
prin care a biruittoate incercarile, dupa cum s-a si scris de catre cel mai iubit ucenic al Sau, Ioan: "sangele
lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, ne curateste de tot pacatul" (I. Ioan, 1,7).
Si cum nu ar rodi Hristos in noi, cand ni se da acelasi in intregime, la fiecare in parte, precum odinioara s-a
dat pe cruce, trup care in preajma chinurilor din urma a tremurat, s-a dat judecatorilor celor fara de lege si
care, dupa vorba sfantului Pavel, a adus buna marturisire in fata lui Pilat din Pont, marturie pe care a platit-o
cu moartea si inca moarte pe cruce, trup care a suferit biciuiri pe spatele sau, iar prin palmele mainilor si ale
picioarelor s-a lasat strapuns de cuie si prin coasta de sulita, trup care s-a crispat de dureri si a scancit cand a
fost tintuit pe lemn. Acelasi este si snagele care, tasnind din vine, a intunecat soarle, a cutremurat pamantul,
a sfintit vazduhul si intreaga lume a spalat-o de necuratia pacatului" (N. Cabasila o.c. pg. 89).
De aici concluzia, zadarnice sunt toate straduintele si lacrimile celor ce voiesc a-si redobandi starea de
impacare pierduta prin pacatele savarsite dupa Botez, gratuite sunt stradaniile si morala sectarilor si a tutror
celor care se intituleaza crestini, "daca nu cauta sangele legaturii celei noi si trupul jertfit pe cruce, caci
singura vindecare contra pacatului este acest trup a lui Hristos, iar singura spalare a faradelegilor este
sangele Lui" (N. Cabasila o.c. pg. 89).
In ce priveste covarsitorul rod al infrumusetarii sufletului, pe care-l savarseste unirea euharistica, apoi
aceasta o marturisetse oricare suflet unit, dupa vrednicie cu Hristos. Prin impartasania cu cinstitul trup si
sange al lui Hristos, Acest oaspe ocupa toata casa sufletului nostru. Revarsandu-se in suflet, El strabate cu
duhul Sau toate facultatile sufletului nostru. Revarsandu-se in suflet, El strabate cu Duhul Sau toate
facultatile sufletului nostru. El umple, cu prezenta Sa, vaza sufletului nostru, de toate virtutile, care
alcatuiesc cea mai frumoasa podoaba de flori duhovnicesti, ce pot impodobi sufletul nostru. Nu exista o
facultate sufleteasca prin care contactul direct cu Hristos sa nu-si insuseasca Duh si slava de la Acesta. De
aceea mare este taina acestei desavarsite uniri in suflet, incat Cabasila pe buna dreptate, exclama: "O adanc
nejuns al tainelor! Cugetul lui Hristos se face una cu cugetul nostru, voia Lui cu voia noastra, trupul si
sangele Lui una cu trupul si sangele nostru! Si atunci, cat de puternic trebuie sa fie cugetul nostru cand e
stapanit de cugetul lui Dumnezeu, cat de darza vointa noastra, daca insusi Domnul o mana si cat de
inflacarat curajul nostru, cand focul insusi se revarsa peste el" (N. Cabasila o.c. pg. 84).
Dar nu numai sufletul se umple deslava, ci si trupul, actiunea lucrarii lui Hristos, salasluita in noi, se umple
de aceeasi slava Dumnezeiasca, devenind de acum un trup induhovnicit. Pentru ca si trupul este menit
transfigurarii si indumnezeirii. Doar Hristos pentru aceea a luat trup omenesc, ca trupul omenesc sa-l ridice
din caderea lui Adam, sa-l aseze din nou la locul de cinste, ce I se cuvenea ca templu al lui Dumnezeu si
lacas al Imparatului Imparatilor.
Drept aceea si acum, ori de cate ori mancam trupul lui Hristos, si-I bem sangele Sau cu vrednicia necesara,
El face din trupul nostru templu al lui Dumnezeu.
Prin Sfanta Taina a Euharistiei, noi cu trup si suflet ne incorporam cu trupul mistic al lui Hristos astfel noi
ne facem madulare ale Lui, ba mai mult, ajungem fii ai Sai, caci scris este "pruncii s-au facut partasi trupului
si sangelui" (Evrei 2,14).
In acest corp mistic al lui Hristos, in care noi intram ca fii si madulare prin Sfanta Euharisitie, noi primim de
parinte pe insusi Hristos. el ne infiaza, facadu-ni-se tata si cap al madularelor.
Dar, daca filatiunea de obicei este o comunitate de sange si de carne, aceasta filatiune de care ne face partasi
Hristos in taina Sfintei Euharistii este neasemuit superiora filatiunii naturale. "Intr-atat e de mareata infierea
noastra de catre Dumnezeu si anume nu numai ca o punere de nume, cum e in infierea trupeasca si mai ales
nu numai intr-un grad asa mic, caci in infierile omenesti, tata abia impartaseste pe copii cu numele as, dar el
nici nu i-a zamislit, nici n-a suferit dureri nascandu-i. pe cand la infierea dumnezeiasca exista si zamislire cu
adevarat si impartasire cu cel ce ne-a nascut, o partasie nu numai cu numele, ca dincolo, ci una adevarata,
prin sange, prin trup, prin viata" (N. Cabasila o.c. pg. 97).
Prin aceasta sfintire desavarsita a trupului, Dumnezeu nu mai lasa in noi nimic omenesc. Prezenta reala si
substantiala a lui Hristos in noi, ajuta la implinirea tuturor dorintelor, care toate sunt cuprinse intr-una:
imparatia lui Dumnezeu, pe care omul cu puterile sale nemarginite nu si-o poate elupta. Odata ce omul se
impreuna cu Dumnezeu si se impartaseste din trupul si sangele Sau, tinta dorita e ajunsa, pacatele-i sunt
iertate si devine drept mostenitor al imparetiei lui Dumnezeu. Fara hrana euharistica, ce transfigureaza si
indumnezeieste, aceasta imparatie nu se poate mosteni. Imparatia lui Dumnezeu as viata de veci nu se dau
decat prin sfanta taina a Impartasaniei; Sf. Parinti au si numit-o pe aceasta "hrana nemuririi". Hristos insasi a
invatat despre aceasta covarsitoare hrana duhovniceasca, dandu-i diferite numiri: "painea vietii", "painea cea
adevarata", "painea care s-a coborat din cer" etc (Ioan c. 6).
De aceea Hristos ne sfatuieste a ne impartasi mai des cu aceasta hrana care, pogorandu-se din cer, da viata
lumii, iar pe oamenii, ce se impartasesc cu ea, iI face cetateni ai imparatiei celei vesnice. Iar acest fapt il
intareste chiar Hristos prin Sfanta Scriptura, unde spune in mod clar: "Eu sunt painea cea vie care s-a
pogorat din cer. De va manca cineva din painea aceasta, va fi viu in veci. Iar painea pe care Eu o voi da, este
trupul Meu, pe care il voi da pentru viata lumii" (Ioan 6,51).
Cat priveste curatenia vietii celei noi, aceasta roada este tot lucrarea tainei Sfintei Euharistii. Daca prin
Botez, primind iertarea pacatelor, ajungem la curatenia vietii noi spirituale, a omului nascut in Hristos, prin
Sfanta Euharistie ne mentinem aceasta curatenie si o reinoim mereu ori de cate ori se intampla a cadea in ea,
postulandu-se desigur pentru aceasta reinnoire, ispasirea si frangerea inimii. Mare este puterea de curatire a
acestei taine pentru ca lacrimile noastre din taina marturisirii absoarbe mila si dragostea lui Hristos, care, din
cer pogorandu-se in Sfantul Potir, vine si se da noua ca hrana, garantandu-ne curatirea sufletului si ramanand
mereu viu cu noi, in biata noastra, cea traita in El. De aceea cu drept se afirma ca "Aceasta Sf. Taina este
lumina pentru cei care odata s-au curatit, curatire pentru cei care acum au de gand sa se spele de pacate,
putere care impanteste pe cei ce vreau sa lupte contra duhului rau si a patimilor" (N. Cabasila o.c. pg. 93).
In afara de aceste binefaceri, aceasta sfanta si mare taina a unirii euharistice cu Hristos, are puterea de a
vindeca si trupul de toate boalele si neputintele, intarindu-l in viata. Pentru ca "De-ar zice cineva ca-i bolnav
si cere vindecare, Domnul nu numai ca vine langa cel suferind si vrea cu ochii sa-i vada boala, sa puna mana
si sa fac El insusi totul pentru insanatosire, ci se face si doctorie si hrana potrivita si tot ce poate ajuta la
inzdravenirea lui. Iar cand e lipsa de innoirea fiintei noastre, Domnul se imprumuta din insusi fiinta Sa, din
trupul Sau si ceea ce s-a stricat in noi El pune la loc, luand din al Sau insusi. Si la aceasta prima creare, caci
atunci a folosit tina pamantului, pe cand acuma si-a dat chiar trupul Sau propriu si prin aceasta innoire a
vietii nu numai ca repara firea sufletului nostru, facand-o mai buna, ci insusi sangele Sau il varsa in inimile
celor ce se impartasesc, facand de acum sa rasara inlauntrul lor insasi viata Mantuitorului.
Daca, in rezumat, unele ca acestea sunt roadele sfintei Euharistii, ar putea vreun crestin sa ramana departe de
aceasta taina sau numai chiar pasiv? nu trebuie sa raman si nu poate ramane, fara riscul mortii sale spirituale,
deoarce Hristos o spune apriat: "Cel ce mananca trupul Meiu si bea sangele Meu, are viata vesnica si eu il
voi invia pe el in ziua de apoi. Caci trupul Meu este cu adevarat mancare si sangele Meu este cu adevarat
bautura. Cel ce mananca trupul Meu si bea sangele Meu intru Mine petrece si Eu intru el" (ioan 6,5456). Iar
celor, care nu se apropie de masa Lui, iata ce le spune: "De nu veti manca trupul fiului omului si nu veti bea
sangele Lui, nu veti avea viata intru voi".
Alcatuirea noastra este din lut si stricacioasa, avand ca efect si stricarea sufletului. De aceea, noi avem
nevoie de un asemenea trup, prin care impartasindu-ne, sa primim un sprijin pentru legea duhului, sa faca pe
aceasta rodnica in noi. Pentru aceasta fericita izbandire nu trebuie sa dam inapoi de la Sfanta Masa a lui
Hristos, in fata nici unei suferinte si greutati, ci "suntem datori sa alergam la acest leac nu numai odata, ci de
mai multe ori, caci e lipsa ca Facatorul lumii sa ramana tot timpul in lutul nostru, ca sa indrepteze chipul Sau
in noi, ori de cate ori da semne ca vrea sa se strice, sa ne intareasca iarasi constiinta atunci cand e indoielnica
si cand o ameninta frica mortii. "Caci morti prin pacat noi am fost facuti vii prin Hristos, iar sangele lui
Hristos ne curateste constiinta spre a putea sluji Dumnezeului celui viu" (Cf. N. Cabasila o.c. 9495).
Uneste sufletul nostru ne este deci de trebuinta noua tuturor oamenilor, care asa des cadem si pacatuim, asa
curand ne lenevim si slabim, ca prin alimentul euharistic sa ne curatim si sa ne imbarbatam.
La inceputul acestui capitol, am amintit ca o conditie, pentru rodirea acestei Sfinte Taine, este vrednicia.
Si este natural sa se puna aceasta conditie, caci Sf. Apostol Pavel spune lamurit in legatura cu aceasta:
"Drept aceea, oricine cu nevrednicie va manca painea aceasta as va bea paharul Domnului, vinovat va fi fata
de trupul si sangele Domnului" (I. Corinteni 11,27).
Se cuvine asa dar, ca oricare crestin ce doerste sa se ospateze la Sfanta Masa a lui Hristos, inainte de
gustarea Mesei, sa se curateasca in intregime, sa-si creceteze cu silinta constiinta sa si pe cat poate sa si-o
curateasca in intregime, sa-si cerceteze cu silinta constiinta sa si pe cat poate sa si-o curateasca prin frangere
adevarata, prin marturisire umilita, ca, dezlegat de pacate si scapat de mustrarea constiintei, sa se poata
apropia de Masa Lui.
Pentru aceea, sa nu pregetam a cauta si lua acest leac. Dar in cautarea si luarea lui sa nu cercam a patrunde
cu ratiunea taina sfintei Euharistii, ci sa supunem mintea noastra credintei neispititoare. Deci "du-te cu
credinta simpla neindoita si primeste taina cu cinste plina de dragoste, lasandu-te pe atoputernicia lui
Dumnezeu in ceea ce nu poti cuprinde cu mintea. Dumnezeu nu insala, ci, cel ce isi crede sie-si prea mult
este inselat adeseori" (Urmarea lui Hristos cart. IV, vol. V, pg. 35). In aceasta privinta e minunat indemnul Sf.
Chiril al Ierusalimului cand spune: "Nu te uita la paine si la vin ca la paine si vin obisnuit. Ele, potrivit
hotararii Stapanului, sunt trup si sange al lui Hristos. Chiar daca simtirea iti baga vreun gand de acest fel,
totusi credinta sa-ti dea cerititudinea faptului. Sa nu judeci taina dupa gustare, ci neindoielnic incredinteaza-
te prin credinta ca ai fost invrednicit de trupul si sangele lui Hristos" (Sf. Chiril al Ierusalimului; Catehezele II, pg.
563565).
Si, dupa toate cele expuse, piutem scoate concluzia din acest capitol: "Ori de cate ori ne apropiem de sfanta
Masa, primim in noi intelepciunea, lumina necreata, cuvantul lui Dumnezeu, cuvantul cel viu; prmim pe
intemeietorul harului, pe savarsitorul credintei, amanetul nemuritor al nadejdii noastre; trupul rastignit
pentru noi se intrupeaza cu trupul nostru, sangele care a mantuit lumea, se amesteca cu sangele nostru,
sangele care a mantuit lumea, se amesteca cu sangele nostru; o sfanta sarutare cu sufletul rascumparatorului"
(Urmarea lui I. Hristos pg. 28).

B. DESPRE VI ATA MI STI CA
CAPI TOLUL VI
CE ESTE VI ATA MI STI CA?
Iisus Hristos Dumnezeu s-a inomenit si a vietuit printre oamnei, ca acestia dupa El si prin El sa vietuiasca.
El nu s-a pogorat din cer ca sa dea oamenilor numai viata de rand, ci da celui care-l urmeaza viata vesnica.
El spune: "Eu am venit ca lumea viata sa aiba. Si mai mult sa aiba". Aceasta "Si mai multa viata", surplusul
acesta de viata, vizeaza viata cea de pe culme, a desavarsirii as, cum se mai numeste, viata mistica, viata
mistica. Pentru ca mai multa viata inseamna mai multa traire in Hristos, inseamna viata dusa intr-o continua
stradanie de asemanare cu Hristos, care e lupta neintrerupta cu tendintele omului vechi, e biruinta fara
infrangere impotriva raului adamic mostenit, actiunea continua de curatire si golire a sufletului de patimi si
vicii si de tot ce-i creatural, care toate rodesc, prin harul dumnezeiesc, asemanarea si unirea desavarsita cu
Hristos Dumnezeu, ceea ce inseamna indumnezeirea omului.
Rezulta deci, ca viata mistica este cea mai inalta forma de traire a vietii lui Hristos, e culmea vietii crestine,
e unirea omului cu Dumnezeu, e indumnezeirea omului.
Rezulta deci, ca viata mistica este cea ai inalta forma de traire a vietii lui Hristos, e culmea vietii crestine, e
unirea omului cu Dumnezeu, e indumnezeirea omului.
Dar aceasta indumnezeire nu este nicidecum ceva usor realizabil, pentru oricine, sub orice forma as supusa
hazardului.
E drept ca Iisus Hristos, Dumnezeu adevarat, s-a facut om adevarat, pentru ca pe toti oamenii sa-i
indumnezeiasca. Este incontestabil ca acesta a fost scopul intruparii si a venirii lui in lume, ca fiecare om
care crede in El si traieste prin El, sa devina un hristos. Dar pentru realizarea acestui scop, omul e chemat sa-
si suna si el cuvantul prin viata lui. Nu se poate realiza asemanarea cu Hristos, pana ce nu s-a sters
asemanarea cu pacatul. Omul cel nou, capabil de indumnezeire, nu se cladeste decat pe ruinele omului vechi.
Acest om nou, induhovnicit si mai apoi indumnezeit, este rodul unei continui straduinte personale.
Induhovnicirea se face prin efort personal si har. omul, care nu s-a nascut a doua oara prin har, eluptat in
viata ascetica, nu poate aspira la desavarsire, la unirea cu Hristos, la vesnicie, la unirea cu Hristos, la
vesnicie, la mantuire chiar. Un astfel de om care nu si-a impropriat prin efortul ascetic harul dumnezeiesc,
continua sa ramana "om pamantesc" (Cf. N. Crainic o.c. pg. 59), Dumnezeu nerecunoscandu-l pe unul ca acesta
ca fiu al sau.
De aceea viata asceticomistica nu este altceva decat viata de ruinare din temelii a omului celui vechi si
cladirea cu puterile proprii si sjutorului harului divin, a noului om duhovnicesc, ravnitor de unire si
asemanare cu Hristos.
Dar, fiindca intre viata ascetica si cea mistica exista o continua si inseparabila legatura, ma voi opri putin
asupra rolului pe care asceza il are la innoirea omului si asemanarea lui cu Hristos, redand si o scurta
paralela intre viata acsetica si cea mistica.
Intai de toate, asceza inseamna lupta si renuntare. Asceza este o "dezbracare de omul cel vechi
mortificare si imbracarea in Hristos, imitarea Lui"
Viata ascetica se caracterizeaza printr-o lupta continua de exptirpare a tot ce este pacat si rau in noi, e un foc
aprins de propria noastra vointa pentru incendierea pacatelor, viciilor si a tuturor radacinilor acestora. Si este
o renuntare la propria noastra vointa, supusa concupiscentei si inclinarilor firii naturale omenesti, in favoarea
realizarii neintrerupte prin noi, a voii lui Dumnezeu. Viata ascetica este viata la care nazuim singuri pentru a
ne asemana in gand, vorba si fapta cu Hristos. Realizarea acestei nazuinte o sesizeaza Dumnezeu cu harul
Sau.
Ingemanarea dintre nevointa noastra si harul divin ne transpune pe neobservate in viata mistica.
Intre viata ascetica si cea mistica nu se poate trasa un paravan separator, caci stau intr-o perfecta
continuitate. Viata ascetica se varsa in viata mistica, iar aceasta din urma izvoraste din cealalta. Viata
ascetica, prin nevointa personala si primirea sfintelor taine, pregateste asemanarea cu Hristos si desavarsita
unire cu El, in viata mistica.
Intrepatrunderea intre viata mistica si cea ascetica, in care mistica isi pastreaza primatlu, nu e numai o
concluzie teoretica, ci este un fapt in sine. Viata "ascetica este conretizarea unirii mistice, unirea mistica e
cauza, e izvorul datoriei si lucrarii ascetice. Efortul ascetic dezvolta si adanceste viata mistica a lui Hristos in
noi. Prin asceza ne patrundem din ce in ce mai mult de viata lui Hristos, de harul Lui, ne asimilam lui, ne
induhovniciim si El traieste din ce in ce mai intens in propria noastra viata. Orice stradanie ascetica e
dezvoltarea organica a samburelui de viata supranaturala, pus in om prin Botez. Prin asceza unirea cu
Hristos devine din ce in ce mai intima, aprinde in flacarile ei toata faptura; asceza goleste sufletul de tot ceea
ce nu e Hristos, il purifica, il face sensibil la realitatile suprafiresti, il aseamana cu Hristos, ca astfel Hristos
sa stapaneasca, sa transfigureze toata viata crestinului" (Dr. N. Mladin. Curs oral de mistica).
Cu un astfel de crestin, care si-a castigat asemanarea cu Dumnezeu, prin focul curatitor al ascezei, Hristos se
uneste in mod mistic si desavarsit. Si e explicabila necesitatea acestei asemanari, caci peste tot numai cele
asemenea se pot uni. Aceasta unire, din stradanie si har, este scopul si realizarea vietii mistice.
Roada cea mai de pret a vietii mistice este unirea cu Dumnezeu. Dar cum este aceasta unire? Este o unire
obisnuita? Nu. Este o bogatie de daruri, este un rezultat al dragostei. Hristos se comunica in aceasta unire in
mod direct, insa sensibil chiar daca nu inteligibil. Dincolo de orice notiuni intelectuale, unirea mistica este o
intalnire intre om si Dumnezeu, prin har (Cf. I. Tomescu Trairea mistica sacramentala). Aceasta intalnire intre om si
Dumnezeu, prin har, unirea aceasta mistica desavarsita are ca rezultat indumnezeirea omului. Dar aceasta
indumnezeire a fiintei omenesti nu inseamna catusi de putin ca omul devine Dumnezeu, ci numai este
indumnezeit. Omul, prin unirea mistica cu Dumnezeu, ajunge Dumnezeu nu prin identitate, ci numai
prinparticipare, el nu devine Dumnezeu dupa esenta, ci numai dupa har, participand doar la natura divina (Cf.
N. Crainic o.c.).
Cunoasterea rezultata din unirea mistica este "o cunoastere superioara, nemijlocita si pura, o cunoastere a lui
Dumnezeu prin contemplatie unitiva (N. Mladin Cf. I. tomescu o.c.).
Unirea si viata mistica, mistica in general, este un rezultat al dragostei si o dragoste impartasita reciproc
intre Dumnezeu si om. Si este foarte natural sa fie asa, caci dragostea este suprema virtute a desavarsirii
crestine, este pistilul virtutilor crestine. Dragostea este aceea care a fost in stare sa coboare cerul pe pamant,
dragostea a facut pe fiul lui Dumnezeu sa se coboare pe pamant si tot dragostea este aceea care inalta pe om
pana la El pe scara vietii mistice. Suportul acesta al vietuirii in Hristos prin dragoste, nu este fixat la
intamplare, el este cimentat prin exemplul vietii lui Hristos si indemnul si indemnul Sau: "Cel ce ma iubeste
si poruncile mele implineste, iubit va fi de Tatal meu si vom veni la el si ne vom salaslui intr-nsul". Pe
aceasta dragoste se tese legatura intre Hristos si crestini. Ea rodeste o comuniune personala intre Hristos si
crestinul care traieste prin excelenta in el, sudeaza pe mistic in unire vitala si contact nemijlocit cu Hristos.
Prin aceasta unire, rodita de dragoste si traire mistica, Hristos se revarsa in fiinta noastra si sudura aceasta
sfanta se revarsa in fiinta omeneasca, viata lui Hristos, innoieste intreaga fiinta, prin har "o transfigureaza, o
hristoformizeaza, o indumnezeieste" (prin participare) (N. Mladin o.c.pg. 83).
Dar aceasta participare la viata lui Hristos nu se limiteaza numai la Dumnezeu Fiul, ea include intreaga
dumnezeire, Sfanta Treime in intregime. Caci, a participa la viata lui Hristos inseamna a participa la
"filatiunea" lui si deci participare la viata sfintei Treimi.
Atingerea acestei participari precum si starile de culminatie a vietii mistice, ca unirile, contemplatiile,
extazurile si toate faptele extraorsinare sunt nste stari rare si atinse de rari luceferi ai vietii mistice. De
obicei, pe aceste piscuri de traire si savurare dumnezeiasca se suie misticii care traiesc o viata mistica
individuala. Ei, desi depasesc in traire pe crestinii ceilalti, nu pot sa ignoreze trairea sacramentalaliturgica,
a obstei mistice crestine.
Calea, crae-i urca pe mistici singuriti pe varful luminos al supremei desavarsiri, este lunga si anevoiasa.
Despre aceasta cale a vietii mistice si despre trcatorile ei voi scrie in capitolul urmator, destinat vietii mistice
individuale.
Deoarce toti suntem ziditi dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu si Hristos viaza in noi, toti crestinii
suntem datori a-L imita in viata si a tinde spre asemanare cu El. Daca numai putini au atins culmea totalei
transformari si indumnezeiri, aceasta nu inseamna ca obstea crestina nu este chemata la viata mistica,
deoarece prin Botez toti am primit pe Hristos si tinta desavarsirii Lui. Aceasta viata mistica traita in proportii
colective se incadreaza desavarsit in viata cultica a Bisericii. Majoritatea crestinilor, prin sfintele taine si
cultul liturgic bisericesc, traiesc o viata mistica, numita sacramentalaliturgica (N. Mladin Cf. Tomescu o.c.).
In capitolele urmatoare, ma voi opri mai detaliat asupra celor doua aspecte ale vietii mistice.
Concluzia, sau mai bine zis raspunsul acestui capitol, se poate formula din cele spuse pana aici foarte
scurt, dar cuprinzator: Viata mistica este viata indumnezeirii omului prin stradanie si har.

CAPI TOLUL VI I
VI ATA MI STI CA I NDIVI DUALA (MONAHALA)
Omul zidit dupa chipul si asemanarea lui Dumenzeu, rascumparat de Hristos, are datoria si este
posibilitatea de a ajunge la desavarsirea dumnezeiasca prin harul divin si efortul personal.
Aceasta tinta a desavarsirii, care etse Hristos, trebuie sa fie ravnita de tot crestinul, iesit din apa curatitoare a
Botezului. Intreaga viata crestina, sub toate aspectele ei, constitue o alergare spre tinta Hristos, "alergare
ce nu se odihneste decat dincolo de limitele vietii terestre" (Dr. N. Mladin o.c. pg. 141).
O "arena" bine amenajata pentru cei ce alearga spre tinta este si viata crestina. Ea cuprinde in sine pe toti
crestinii; pe cei care singuriti, dupa un antrenament sever, alearga spre tinta cu mai multa rutina, ca si pe cei,
care, cu sprijin din afara, alearga spre tinta, in comun.
Laurii sunt aceiasi, Hristos, vesnicia. Peste aceasta asemanare, viata mistica in esenta ei, are drept scop
unirea cu tinta, cu Hristos. "Aceasta unire reprezinta culmea sau gradul suprem al vietii spirituale" (N.
Cabasila o.c. pg. 115). Ea este de fapt "in forme concrete, unirea spirituala cu Dumnezeu" (N. Cabasila o.c. pg. 115).
La aceasta unire aspira, de veacuri, marii mistici ai crestinismului si intreaga obste crestina, care este
profund animata in viata ei, de trairea misitca.
Contrar afrimatiilor lui Mircea Florian, care in lucrearea sa "Misticism si credinta", contesta crestinismului
nota mistica esentiala, putem spune ca, prin esenta sa, crestinismul este mistic, intrucat in el, trairea
duhovniceasca primeaza trairii practice. Aceasta din urma este un efect a celei dintai.
Hristos nu dezaproba atitudinea practica a Martei, dar o prefera pe cea duhovniceasca a Mariei.
Secretul crestinismului nu "se reduce la recomandarea simpla: invata sa fii un om" (Mircea Florian, Misticism si
credinta. pg. 113), ci merge mai departe si invata sa fii un Dumnezeu, prin asemanare. Prin cuvintele "Fiti
desavarsiti precum si Tatal vostru din ceruri desavarsit este", Hristos ne cheama la o viata mistica de
desavarsire dumnezeiasca, nu numai la desavarsirea omeneasca. Viata mistica este o traire intrinsec
spirituala a lui Hristos, de la inceputul crestinismului si va dainui pana la sfarsitul veacurilor. Daca nu a fost
sesizata si pareciata, dintr-nceput, dupa valoarea ei, aceasta nu inseamna ca nu a existat. Aceasta nu justifica
cu nimic concluzia gresita a D-lui Mircea Florian, dupa care, "misticismul crestin incepe cu Augustin"
(Mircea Florian, Misticism si credinta. pg. 113). Hristos se traieste in mod misticduhovnicesc, mult inainte de
Augustin si Antonie Pahomie, Sf. Vasile si ceilalti sfinti si cuviosi parinti practica un misticism curat al
iubirii crestine, chiar daca nu pe plan intens si organizat, nici decat stand sub "puternica influenta a
misticismului pagan" (Mircea Florian, Misticism si credinta. pg. 113), cum afirma, putin informat, Mircea Florian.
Caile care duc la atingerea culmilor de unire mistica cu Hristos, sunt caile vietii mistice sacramentale. una
este cea a vietii de obste, alta cea monahala.
Trairea mistica sacramentalliturgica are o valoare universala, stand la indemana fiecarui om, "indiferent de
capacitatea lui intelectuala sau de gradul de pregatire" (N. Crainic o.c. pg. 153). Desi exista si o traire mistica
individuala, care vizeaza indivizi singuriti, si care prin asceza severa, pornind de la intaia infrangere a
pacatului, intr-un eluptat progres moral, isi oranduiesc una peste alta biruintele desavarsitoare, pana la
asemanarea cu Tatal cel ceresc, aceasta nu poate iesi din cadrele misticii sacramentalliturgice. Daca tot
omul iesit din mana lui Dunezeu e sortit sa realizeze treapta cea mai inalta a fericirii si desavarsirii, mai sunt
si din aceia "care se hotarasc, printr-un act de vointa naprasnica, sa-si salte modul de a trai de pe planul
obisnuit, pe planul unde exceptionalul devine regula de viata" (N. Crainic o.c. pg. 160).
Calea imbratisata de acestia fiind calea monahala, este calea eroica, mai grea, dar si mai rodnica. Cei care
pornesc pe aceasta cale, sunt voluntari daruiti lui Hristos. Atitudinea lor pentru Hristos este exclusiva.
Chemarea la o asemenea viata mistica, de daruire totala, "se face printr-o experienta intuitiva a luminii, a
maririi lui Dumnezeu si concomitent a pacatoseniei si a nevredniciei noastre" (N. Mladin Cf. I. Tomescu o.c.).
Aceasta chemare o simte oricine se lupta cu pacatele grele si sesizeaza rautatea din el, dar fiindca urmarea ei
si realizarea vietii mistice individuale (monahale), cer efort continuu, lupta si renuntare, numai foarte putini
sunt cei care o asculta si o indeplinesc. Dintre acestia se recruteaza pustnicii.
Unirea cu Dumnezeu si indumnezeirea omului cere merite si sacrificii mari.
Calea care duce la aceasta suprema tinta, pornind de la omul ce se afla inca invaluit de pacate, pana la
sublima unire cu Hristos, este cat se poate de lunga si anevoiasa. De-alungul acestui drum al crucii si
preamaririi lui Hristos, distingem trei perioade mai importante, trei salturi mari. Sunt cele trei cai ale vietii
noastre mistice: calea purificarii, a iluminarii si a unirii sau desavarsirii.
In Apus sunt denumite: via purgativa, via illuminativa si via unitiva. Aceste trei cai, departe de a porni dein
trei directii as in trei directii diferite, pornesc din si aceiasi directie, continuandu-se una pe alta,
suprapunandu-se, pana ajung la Dumnezeu.
Intre aceste faze de desavarsire a omului, nu exista limite si despartituri categorice. Dupa cum am aratat,
despre asceza si mistica, tot astfel si aceste faze izvorasc una dintr-alta, incat saltul intre ele anevoie se poate
sesiza.
In mare, se poate spune ca faza purificarii se caracterizeaza mai ales prin nazuinta personala a crestinului, de
a se arata vrednic de Hristos; cea iluminativa se caracterizeaza prin faptul ca in ea se vadeste un progres,
care se face tot pe calea inaintarii in harul divin. Progresul se manifesta printr-o mai multa cunoastere
sufleteasca, precum si o oarecare intimitate, apropiere marita de Hristos, insa numai ca o fagaduinta a
bunurilor viitoare. Ultima faza, a desavarsirii sau unirii mistice cu Hristos, e treapta cea mai inalta pe scara
desavarsirii si se caracterizeaza prin aceea ca misticul devine sufleteste una cu Dumnezeu.
Cautand a le compartimenta, aceste trei faze, in cele doua mari despartituri ale ascezei si misticii, am putea
stabili ca prima faza, a purificarii, se incadreaza in intregime in cadrul ascezei, intrucat in faza aceasta,
lucrarea voimtei omenesti are rol preponderent; Cea de-a doua faza a iluminarii, apartine ascezei si misticii,
intrucat in decursul ei, are rol atat lucrearea vointei omenesti, cat si colaborarea harului divin, deci cuprinde
si element ascetic si mistic. Pe aceasta am putea-o socoti, ca o punte de legatura intre prima faza si a treia.
Faza ultima a unirii sau indumnezeirii se incadreaza in intregime in mistica propriuzisa, intrucat in faza
aceasta misticul se gaseste in stare pasiva, de primire lucrand vointa dumnezeiasca, harul divin.
Pentru a se cunoaste mai de aproape viata mistica individuala (monahala), voi analiza in parte fiecare faza.
1. Purificarea (Principalul izvor folosit in expunerea fazelor mistice a fost cursul de Teologie mistica al lui N. Crainic)
Am spus mai sus ca faza aceasta se incadreaza in despartamantul asceticei. De ce? Deoarece este o faza de
curatire ascetica austera. In ea crestinul se lupta impreunand harul cu puterile proprii, fara intrerupere,
impotriva naturii pacatoase, mostenite. Este o neobosita stradanie de a face intotdeauna voia lui Dumnezeu,
un exercitiu al supunerii si renuntarii, care nu e scop in sine, ci numai un mijloc pentru desavarsirea
urmarita.
Stradaniile misticului (monahului) din faza purificarii le oglindeste in mod excelent pictura bizantina, "unde
figura omeneasca apare de obicei invaluita in stiofele cu nenumarate cute ale vesmintelor, unde trupul
subtiat se lungeste intr-o inaltime dincolo, de asemenea si subtiri, cu fata in care obrajii se scofalcesc in
concavitati, umbrite, iar pometii impung pielea intunecata cu ascutimi unghiulare, cu fruntea adunata in cute
incruntate intre sprancene, sub care ochii adancesc enorm in absorbirea unei viziuni de dincolo de lume" (N.
Crainic o.c. pg. 174).
Intreaga faza a purificarii apare ca o tendinta de mortificare a trupului si simturilor, prin care "inima"
impinge omul la pacat. Purificarea in sens mistic cuprinde curatirea de pacate si nu inseamna golirea
sufletului de tot ce este creatural, cum sustine "mistica germana" a lui Eckhart.
Acest efort este imboldit si sprijinit in buna parte de taina sfantlui Botez, care este, prin excelenta, taina
purificarii. Taina Botezului are darul de a ne restabili natura noastra cazuta si de a o ridica la starea dinainte
de pacat, sadind in noi efortul de redresare intru Hristos. De aceea, "Faza purificarii, putem spune, ca nu e
decat o prelungire metodica a lucrarii duhovnicesti savarsite prin Botez, pentru a ne mentine si a ne intari in
noua ordine in care a, intrat" (N. Crainic o.c. pg. 177).
In faza purificarii, crestinul, care vrea sa se uneasca in mod desavarsit cu Dumnezeu, trebuie sa
chiverniseasca bine talantlu renasterii capatat in taina Botezului. Mai mult, misticul, in faza purificarii,
trebuie sa raspunda cu trairea la sfatul categoric dat de Hristos. "Daca vrea cineva sa vina dupa Mine, sa se
lepede de sine, sa-si ia crucea si sa-mi urmeze Mie" (Matei 16,24). Pe cei care voiesc a-L imita, Hristos iI
sfatuieste sa se retraga din mijlocul lumii. Conditia unei purificari rodnice e renuntarea sau lepadarea,
"lepadarea de lume si lepadarea de tine insuti" (N. Crainic o.c. pg. 182). Nu se poate apoi concepe o purificare
adevarata, daca aceasta nu se indeplineste in duhul celor trei sfaturi evanghelice: saracia, fecioria si
ascultarea, care constitue esentiala lepadare de lume si imitarea lui Hristos.
Dumnezeu nu poate sa se uneasca desavarsit cu acel ce mai inainte nu renunta la toate bunurile ce alcatuiesc
desertaciunea acestei lumi, prin urmare, saraciei de buna voie, care nu renunta la patima carnii prin
infrangerea instinctului sexual, deci Urmand fecioria de buna voie si care nu ucide viata sa prin acceptarea
nelimitata a vointei lui Dumnezeu, conform sfatului ascultarii.
In faza purificarii rezulta ca misticul (monahul) trebuie sa se supuna la doua mortificari, in mod paralel si
anume mortificarea fiziologica si mortificarea psihologica. Mortificarile dupa cum am mai amintit nu
sunt scopuri in sine, ele sunt numai mijloace pentru a atinge anumite scopuri, in cazul nostru pentru a atinge
cel mai inalt grad de perfectiune, desavarsirea.
Si, pentru ca aceste, mortificari sa-si dea roadele urmarite, este necesar, pe de-o parte ca misticul supus lor,
sa cunoasca intru totul doctrina crestina sau teologia si, pe de alta parte, sa cunoasca bine "modul de
functionare a puterilor trupesti si sufletesti sau, intr-un cuvant, antropologia".
In afara de acestea, incadrarea insului in regulile bisericesti, si duhovnicul, care-i serveste de busola spre
piscul desavarsirii, ii sunt absolut necesare. Caci "incadrarea insului in slujbele bisericesti de fiecare zi, de
dimineata, de dupa amiaza si de noapte, alternanta ceasurilor de rugaciune cu ceasurile de munca fizica,
sistemul posturilor si al veghilor indelungi, care scurteaza somnul pentru ca prin somn revin demonii si
atractiile lumii in froma de visuri, lectura cartilor sfinte in comun si in particular si meditatia lor,
retragerea in duritatea chiliei, practicarea Tainelor, controlarea necontenita a continutului sufletesc oferita de
buna voie duhovnicului, toate acestea sunt conditiile prime ale purificarii" (N. Crainic o.c. pg. 185).
Toate aceste reguli constitue o buna parte din dogmele vietii monahale si, intrucat monahismul este terenul
cel mai fertil pentru rodirea vietii mistice, ele sunt puncte de plecare pentru oricare mistic, chiar daca nu e
monah. Calugaria a fost, este si va fi intotdeauna oglinda vietii mistice.
Acestea, precum si celelalte consideratiuni amintite in cadrul purificarii, dau aspectul ortodox al primei faze
de purificare in viata mistica monahala.
Desi mortificarea in mistica ortodoxa este introducerea intr-o faza de lumina, ce inainteaza progresiv,
deosebindu-se de cea apuseana, voi reda, totusi, din motive de orientare comparativa, un aspect al acestei
faze mistice de purificare, asa cum apare in romanocatolicism.
Unul dintre asii mistici din apus, Jean de la Croix (Ioan al Crucii sec. XVI) prezinta in modul cel mai
sistematic doctrina apuseana relativ la purificare.
Acest autor vorbeste in lucrarile sale misitce de doua feluri de purificari si anume:
1. purificarea activa (Cartea "Suirea Carmelului")
2. purificarea pasiva (in cartea "Noaptea obscura")
Purificarea activa consta in:
a. purificarea referitoare la simturi, numita de autor si noaptea simturilor;
b. purificarea referitoare la facultatile superioare, numita, de autor noaptea spiritului.
Peste tot, expresia autorului de "Noapte" inseamna mortificare.
In rezumat, purificarea activa a simturilor consta, in Ortodoxie, in supunerea tuturor simturilor si instinctelor
"disciplinei rationale a vointei" (N. Crainic o.c. pg. 201), induhovnicite; ea este cu alte cuvinte induhovnicirea
naturii fizice umane. Ortodoxia nu intelege, nici in aceasta faza de purificare, o mutilare a firii umane, ci o
prefacere si chiar o transfigurare a ei.
In general, doctrina purificarii, elaborata de Jean de la Croix, cum am vazut, corespunde doctrinei misticului
german Eckhart, depsre purificare. Acest lucru il confirma Eckhart cu prisosinta prin celebra-i concluzie: "a
fi gol de tot ceea ce e creatural inseamna a fi plin de Dumnezeu si a fi plin de ceea ce e creatural inseamna a
fi gol de Dumnezeu" (N. Crainic o.c. pg. 207). Noi ortodocsii, nu acceptam acest punct de vedere.
Cam aceasta infatisare are, in viata mistica individuala (monahala), prima cale, mai spinoasa a
purificarii. Pe cat este de greu acest drum al nevointelor monahale, pe atat de placut este popasul la sfarsitul
lui. Dincolo de faza purificarii, drumul se continua spre tinta desavarsirii. Se constata totusi la sfarsitul
purificarii un rezultat. "Rezultatul e acea stare primordiala, prin care poti retrai sentimentul de armonie
paradisiaca a lui Adam cel dinainte de cadere" (N. Crainic o.c. pg. 189).
2. Iluminarea
Am spus despre faza aceasta a vietii mistice individuale, ca este puntea de trecere, de la purificare la unire,
intrucat in decursul acestei faze se imbina ambele elemente, cel ascetic, propriu purifiacrii, si cel mistic,
propriu unirii.
Acei care si-au omorat in ei tot raul dinlauntru si resping cu darzenie orice ispita semnalata, pasesc, pe
aceasta punte de legatura intre poplul negru al luptei cu tot ce e in el creatural si polul alb de unde-l trage
sfantul magnet al harului divin, spre a-l uni cu cerul.
Taina care alimenteaza aceasta faza, cu deosebire, este Sfanta taina a Mirului sau mirungerea. Ea salta pe
misticul traitor in posesia celor "sapte daruri ale Duhului sfant, sub influenta carora avem dezvoltarea
virtutilor, apoi purificarile pasive si inceputul contemplatiei pasive" (N. Mladin o.c.).
Profesorul Nichifor Crainic sistematizeaza descrirea fazei iluminative in urmatoarele puncte (N. Crainic o.c. pg.
312):
1. Cele 7 patimi sau vicii;
2. Cele 7 virtuti;
3. Cele 7 daruri ale Duhului Sfant;
4. Contemplatie;
5. Harismele.
Cele 7 patimi (apartin fazei purificatoare) sau vicii sunt urmatoarele: lacomia, desfraul, avaritia, mania
tristetea si dezgustul, uratul si trandavia, slava desarta si trufia. In privinta acestora, in faza iluminativa, prin
"pecetea darului Duhului Sfant" (Taina Sfantului Mir) toate acestea sunt extirpate cu puteri primite din
partea harului divin, fiind inlocuite cu cele sapte virtuti: credinta, nadejdea, dragostea, prudenta, dreptatea,
forta si cumpatarea.
Adancirea acestor virtuti se face cu ajutorul celor 7 daruri ale Duhuuli Sfant, primite prin mirungere: darul
sfatului, al evlaviei, al puterii, al temerii, al stiintei, al intelegerii si al intelepciunii.
Aceste daruri "influenteaza asupra facultatilor omenesti, le face mladioase pentru influenta harului si
capabile sa implineasca virtutile intr-un sens superior ca in faza purificativa. Ele nu sunt acum in marimea
lor obisnuita, omeneasca, ci dilatate in desavarsirea morala. Facultatile omenesti golite prin purificare de
ceea ce este creatural sunt umplute prin nadejde, dragoste si credinta de continut supranatural" (N. Mladin Cf.
I. Tomescu o.c. ).
In aceasta faza se petrec si purificarile pasive ale simturilor si ale spiritului. Cele ale simturilor se petrec de
obicei la inceputul fazei iluminative, intrucat la acestea se impleteste vointa omeneasca cu harul divin, iar
cele ale spiritului, la sfarsitul acestei faze, intrucat sunt lucrari aproape exclusive ale harului divin.
Acestor purificari li se zice pasive pentru motivul ce ele sunt lucrate cu precadere de Duhul Sfant si nu de
vointa omeneasca, dupa cum se intampla la purificarile active. Actiunea de purificare pasiva este in functie
de harul divin si, in aceasta faza, numai in colaborarea omului cu acest har se vadeste lucrarea omeneasca.
Ceea ce caracterizeaza inca aceasta faza si in special sfarsitul ei, sunt diferite extazuri, viziuni, minuni si alte
fapte extraordinare, numite harisme, care sunt dispensabile vietii mistice, dar care de multe ori pregatesc
terenul contemplatiei si unirii, caracterizate printr-o cunoastere desavarsita, opera cu exclusivitate a
dragostei si harului divin nemarginit.
Pe scurt, faza iluminarii este faza in care Dumnezeu, prin harul Duhului sfant impartasit prin taina sfantului
Mir, umple orice lacuna a firii umane, in vederea unirii desavarsite cu Dumnezeu.
3. Unirea sau desavarsirea
Pe cel care a depasit cele doua faze: a purificarii si a iluminarii si a ajuns sa fie gol de orice intinaciune,
pacatul nu-l mai opreste sa salte pe planul dumnezeirii si sa se uneasca cu Dumnezeu, in modul cel mai
intim posibil. La un asemenea suflet, cerul se coboara pe pamant, Hristos Dumnezeu vine din slava Sa
cereasca, se unsetse cu el, indumnezeindu-l. La ultima faza se ajunge tot printr-o initiativa divina.
Pana la acest punct, calea a fost lunga, povara a fost cat se poate de grea, dar ajuns odata la capatul ei,
Dumnezeu se da pe Sine chiar, rasplata unui asemenea ostenitor, se uneste cu El in unirea negraita.
"Unirea mistica cu Hristos e o realitate vitala ce depaseste mai mult decat celelalte forme ale vietii
capacitatea de curpindere a ratiunii, a imaginatiei si a cuvantului. E o realitate din alte taramuri decat cele
cunoscute de noi. E o taina pe care adescoperit-o Dumnezeu lui Pavel si altora asemenea lui" (N. Mladin o.c.
pg. 57).
Savurarea unei astfel de uniri desavarsite, intrece orice gand de apreciere. Comuniunea cu Hristos este
suprema implinire, insa trebuie mentionat aici, ca "in aceasta comuniune se mentine nu numai personalitatea
distincta a lui Hristos, ci si personalitatea celor uniti cu El. Nu e un proces de dizolvare intr-un strat nebulos
al existentei, nici un procesc de cufundare in persoana lui Hristos, ci prin unirea cu el un proces de
transfigurare, si deci de desavarsire a persoanei umane: suntem fii ai lui Dumnezeu insa nu identic cu Fiul
lui Dumnezeu, Hristos. Persoana noastra isi pastreaza deosebirea, dar e straluminata de legatura cu persoana
lui Hristos. Intre el si crestin exista un schimb de viata, uun contact nemijlocit, o unire, dar nu si identificare
substantiala" (N. Mladin o.c. pg 6263).
Taina, prin excelenta, a fazei unirii este sfanta Euharistie. Aceasta taina corespunde varstei maturitatii
duhovnicesti. In aceasta faza, crestinul nu mai este copil sau adolescent in Hristos, el a ajuns varsta si statura
lui Hristos.
Unirea mistica este, in cea mai mare parte, rodul sfintei Euharistii, ea creeaza a doua oara, transfigureaza si
indumnezeieste. Despre roulul sfintei Euharistii la unirea mistica voi tratata mai pe larg in capitolul: Sfanta
Euharistie, Taina supremei uniri cu Hristos in viata mistica.
Caracteristica unirii cu Hristos nu este faptul ca numai cel ajuns in aceasta faza se sudeaza in dragoste,
vointa si traire cu Hristos, el e strabatut de o lumina launtrica, dumnezeieasca, supranaturala. Aceasta lumina
pe langa faptul ca poate fi vazuta ochiul desavarsit, are proprietatea de a iradia lumina in intreaga fiinta,
iluminanad si facand transparent intreg corpul celui care o vede si se uneste cu ea. din trup numai
pamantesc, devine un trup duhovnicesc, nestricacios si invesmantat in nemurire. Acest trup pamantesc, in
unirea sau contemplatia desavarsita, devine trup al invierii despre care ne invata sfantul Apostol Pavel, ca
este cu totul deosebit celui dintai, desi in fond raman identice. Facand o asemanare cu trupul lui Hristos, am
putea afirma ca trupul pamantesc al misticului, inainte de unirea luminoasa cu Dumnezeu, corespunde
trupului celui ingropat al lui Hristos, iar in timpul unirii, prin desavarsita spiritualizare, corespunde trupului
cel inviat al lui Hristos (Cf. N. Crainic o.c.).
Specifice vietii mistice rasaritene sunt de obicei transfigurarile taborice, in Hristos cel inviat si preamarit,
intrucat rasaritenii, de preferinta, contemple pe Hristos cel inviat si preamarit, pe Hristos cel luminat de pe
muntele Taborului.
Cazuri de transfigurare mistica sunt multe si edificatoare. Toate marturisesc adevarul, ca Hristos, celor care
il traiesc si se unesc cu El, in asemanare, le anticipeaza, inca de pe pamant, fericirea cereasca.
Printre cei mai renumiti mistici experimentali amintesc pe Sfantul Simion Noul Teolog, Grigore Palama,
Paisie Velicikovschi, Dimitrie al Rostovului, Serafim de Sarov, Ioan de Kronstadt si inca multi altii.
Trecand de la fazele si apogeul de unire in viata mistica monahala, trebuie sa amintim ca in general, in viata
duhovniceasca si mai cu seama in trairea mistica individuala, au un rol covarsitor, Meditatia si Rugaciunea
mintii.
Meditatia este concentrarea atentiei asupra faptelor si trairii religioase, ca o prelungire a procedeelor
duhovnicesti de asceza, opera umana ajutata de harul divin.
Meditatia (Cf. N. Crainic o.c. Isvor principal) in viata mistica apare ca o pregatire psihologica a contemplatiei
unitive. Prin retragerea din freamatul ocupatiilor, reculegerea in singuratatea gandului, a concentrarii atentiei
asupra divinitatii si a tot ce este in legatura cu aceasta, se poate strange mult cercul trairii in Hristos.
Metodele meditatiilor duhovnicesti iau aspecte diferite in Rasarit si Apus.
In Apus, de obicei, meditatiile sunt codificate in cadrul diferitelor exercitii spirituale. Am spus diferite,
fiindca regulile trairii religioase si metodele difera. Deasemenea, si cele doua spiritualitati difera. Cea mai
renumita si populara metoda este cea a lui Ignatiu de Loyola, cunoscuta sub numele de: "Exercitii
spirituale".
Un aport deosebit, in studiul si practica meditatiei pentru apuseni, il aduce Fericitul Augustin in renumitele
sale Confesiuni. Dupa el, meditatia nu este altceva decat o ridicare progresiva a sufletului omenesc catre
Dumenzeu, pornind de la cea mai elementara operatie mintala, pana la unirea meditativa harica.
In viata mistica rasariteana si in general, in viata duhovniceasca ortodoxa, meditatia e secondata si uneori
substituita de rugaciunea mintii, in care individul isi pune toata concentrarea atentiei si a gandului in jurul
preiubitului nume "Iisus Hristos".
Aceasta rugaciune a mintii, sau rugaciune a lui Iisus Hristos, cum se mai numeste, are o covarsitoare
importanta in viata duhovniceasca ortodoxa. Practicarea ei larga in paturile monahismului si a intregii
spiritualitati ortodoxe ii da paternitatea ortodoxa, constituind totodata si caracteristica dominanata a misticii
ortodoxe.
Intrucat aceasta rugaciune a mintii face integranta din trairea misticii individuale (monahale), voi face o
scurta prezentare a ei.
Textul ei este exttrem de scurt: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma". Sau mai pe
scurt: "Doamne Iisuse Hristoase miluieste-ma!". Se intrebuinteaza frecvent intregita: Doamne Iisuse
Hristoase Fiul lui Dumenzeu, miluieste-ma pe mine pacatosul!".
Aceasta rugaciune, spre a-si da roadele, s-a obisnuit sa fie supusa unei metode. Acestei metode I se mai zice
"Metoda sfintei rugaciuni si atentii". Asupra metodei si a originii ei s-au iscat multe controverse. Relativ la
originea metodei, in urma investigatiilor critice istoricoreligioase, s-a conchis ca ea are un trecut mult mai
mare decat veacul al XIVlea.
La inceput, metoda in sine era practicata. Prima metoda a fost cea isihasta (Isihasmul este o scoala spirituala ce se
dezvolta in sihastriile Sinaiului si isi are intemeietorul in Sfantul Ioan Scararul, iar reprezentantii cei mai renumiti in discipolii sai
Isihie si Filoteiu. Culmea, la Sf. Munte Athos), practicata mai ales de calugarii simpli si nepriceputi in arta
superioara a vietii duhovnicesti. Aceasta metoda avea multe scaderi, mai ales in legatura cu pozitia corpului
celui care se ruga si prin faptul ca practicantii isi concentrau atentia in ombilic, socotind, in nestiinta lor, ca
in directia acestuia s-ar gasi locul inimii, unde obisnuiesc sa se adune toate puterile sufletului. Unele ca
acestea au facut pe multi sa se sminteasca in aprecierea ei si de aceasta sminteala n-a scapat nici renumitul
Varlaam, care, condamnand oarecum nejustificat aceasta metoda, a fost infruntat de Grigore de Palama.
Faptul ca primii practicanti foloseau metoda in care li se recomanda rezemarea barbiei de piept si
"indreptarea ochiului trupesc impreuna cu tot spiritul spre mijlocul pantecelui, intrucat acolo se credea locul
inimii", nu e de mirare, deoarece stim ca mia demult chiar cunostintele fizilogice si anatomice erau mult
inapoiate celor azi.
Cat priveste originea rugaciunii lui Iisus, respectiv a textului ei, a autorului si timpului alcatuirii textului,
ramane un mister. Putem spune impreuna cu Crainic, ca "Rugaciunea lui Iisus este o traditie monahala a
ortodoxiei, dupa care originea ei se ridica pana la Mantuitorul insusi" (N. Cranic o.c. pg. 305).
Am spus la inceput ca aceasta rugaciune e de proprietate ortodoxa. Aceasta fiindca dupa toate aspectele ei,
doctrinar, istoric si metodic este rodul contemplatiei si trairii duhovnicesti ortodoxe. In ortodoxie ea s-a
pastrat din generatie in generatie, intr-o traditie secreta de la parintele duhovnicesc, la fiu, nealterandu-se
intru nimic originalitatea ei.
Valoarea rugaciunii este universala, intrucat in continutul ei esential, cuprinde universalul nume Iisus
Hristos.
Pentru viata mistica individuala este dde o extrema importanta. Ea ese rugaciunea transfigurarii, prin ea
trupurile devin temple ale Duhului Sfant si este cea mai eminenta forma a contemplatiei unitive.
"Efectele ultime ale rugaciunii lui Iisus sunt", dupa Scararul" "o lumina infinita pe care o vedem cu ochii
mintii in "vazduhul inimii", lumina ce vine de la "soarele inteligentelor" care e Hristos si, prin el, Sfanta
treime; noi insine ne vedem stravezii in toate amanuntele alcatuirii noastre, prin aceasta lumina si to prin ea
contemplam adancul misterelor divine" (N. Crainic o.c. pg. 305).
Prin chemarea lui iisus, repetata neincetat in ritmul respiratiei, Iisus este retinut permanent in inima, pana
cand "inima inghite pe Dumnezeu si Dumnezeu inghite inima", zice Pseudo Crisostom" (N. Crainic o.c. pg.
297).
Marea importanta ce o are in duhovnicia ortodoxa reiese si din faptul ca in monahismul rasaritea, celor noi
intrati in tagma calugareasca li se cuprinde obligativitatea practicarii neintrerupte a rugaciunii lui Iisus, prin
formula de inmanare a mataniilor: "Fratele nostru (sau sora noastra) (cutare) primeste sabia
duhovniceasca, adica cuvantul lui Dumnezeu, spre Rugaciunea cea din tot ceasul catre Hristos, ca esti dator
toata vremea, numele Domnului Iisus in minte in inima, in gandul si gura ta avandu-le, sa zici: "Doamne
Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine pacatosul!" (N. Crainic o.c. pg. 313).
Impamantenirea acestei sfinte rugaciuni a lui Iisus, in viata religioasa ortodoxa din Romania, s-a facut, mai
ales, de catre staretul de la Manastirea Neamt, Paisie Velicikovschi, marele maestru si teoretician al acestei
rugaciuni. El a fost cel care a corectat metoda practicarii ei, eliminand greselile stiintifice aflatoare in fosta
metoda isihasta.
Paisie trece practicarea acestei rugaciuni, de la trairea mistica indiviuala, pe plan general si astfel el reuseste
sa popularizeze mistica. El da astfel "posibilitatea misticei pure de a cobori din regiunea elitelor in regiunea
sufletelor simple" (N. Crainic o.c. pg. 336).
In spiritualitatea romaneasca, Paisie a creat I epoca de aur, iar curentul lui, paisianist, a rodit veacul
transfigurarii in ortodoxia romaneasca.
Nu s-ar putea concepe capitolul acesta destinat vietii mistice individuale, daca o buna parte din cuprinsul lui
nu ar fi fost rezervat contemplatiei mistice, care este vederea directa, supranaturala a lui Dumnezeu mediata
exclusiv de harul divin si rasplata celui care a parcurs cu vrednicie caile vietii mistice individuale.
Contemplatia este rugaciunea, in care sufletul, sub impulsul harului divin, apropie treptat pe Dumnezeu,
pana la fericitoarea gustare a Lui.
Totusi, intrucat contemplatia mistica este in buna parte rodul tainei unitive a Sfintei Euharistii, m-am hotarat
sa o tratez intr-un capitol aparte, mai pe larg. Capitolul acesta l-am denumit chiar: "Sfanta Euharistie si
Contemplatia", incadrandu-l la aspectul subiectiv al lucrarii.
In asamblul ei, astfel ni se infatiseaza viata mistica individuala (monahala). Calea aceasta a vietii mistice
individuale este mai putin batatorita, ea este rezervata unor personalitati, cu o traire si o experienta
duhovniceasca exceptionale. Aceasta cale se mai numeste si: "calea nisticei pure" contemplative sau
extraordinare. Viata mistica individuala are drept scop unirea cu Dumnezeu, nu prin forme materiale as
sensibile, cum vom vedea ca se tinde in viata mistica sacramentalliturgica, ci prin meditatie sau
contemplatie pura, dupa cum am vazut din experientele mistice aratate.
"De fapt in ortodoxie, cele doua cai mistice sunt strans unite; misitca pura sau individuala nu se poate
concepe in contradictie cu mistica liturgica. Aceasta din urma e temeiul si sprijinul sau punctul de plecare si
de intoarcere al misticei extraordinare, care cauta sa realizeze un plus de viata spirituala peste nivelul comun
al obstei crestine" (E. Braniste o.c. pg. 115).
Deci toate culminatiile vietii mistice individuale trebuie sa se incadreze in viata mistica sacramentala.
Viata mistica individuala (monahala) nu face ca viata mistica sacramentala sa devie de prisos, ea se
incadreaza intru totul sistemului ierarhic bisericesc. Peste tot, Biserica este organul desavarsirii in Hristos. Si
aici, ca si in toate ramurile trairii lui Hristos, ramane valida expresia "Extra exclesiam nulla salus". "Prin
urmare orice spirit de elita nazuind la contemplatia individuala si avand mereu nevoie de purificare si de
iluminre, ramane in cadrele sistemului ierarhic" (N. Crainic o.c. pg. 162).

CAPI TOLUL VI I I
VI ATA MI STI CA SACRAMENTALLI TURGI CA
Intrucat numai foarte putini indivizi se incumeta sa porneasca pe calea aparent spinoasa a vietii mistice
individuale si dintre acestia numai putini au putut atinge ametitoarea culme a totalei transformari si
indumnezeiri, se poate pune o justificata intrebare: Oare numai anumiti insi selectionati de Dumnezeu sunt
chemati la viata mistica? Raspunsul este hotarat, nu. Intreaga omenire este menita sa-si insuseasca viata
mistica si sa realizeze suprema unire cu Dumnezeu si sa atinga culmea desavarsirii, adica indumnezeirea
prin har. Chemarea la viata mistica nu se limiteaza numai la indivizi singulari, la calugari, ea se adreseaza
tuturor. Faptul ca nu toti raspund chemarii monahale si nu traiesc o viata mistica monahala, aceasta se poate
trece pe seama slabiciunii omenesti, nerealizarea ei de toti se datoreste unor pricini accidentale.
E adevarat, obstea crestina, nu atinge culmea trairii mistice a monahilor. In masura in care se avanta in lupta
cu pacatele grele si cu rautatea din ea, poate ajunge si ea la viata mistica in limitele nevointei si a puterii ei
de a urma lui Hristos. In straduinta aceasta de imitare a lui Hristos, pot, si cei multi, sa dobandeasca unirea
cu Hristos, iar natura acestei uniri nu difera. Cata vreme chiar sfintii, prin trairea pe un plan mistic
exceptional ajung la unire cu Dumnezeu numai prin Sfintele Taine, obstea crestina realizeaza aceeasi unire,
tocmai prin formele sacramentale.
Terenul potrivit vietii mistice a obstei si unirii ei cu Dumnezeu, este biserica, Sfintele Taine impreuna cu
toate celelalte forme cultice liturgice, care intra in patrimoniul bisericii, sunt mijloacele de comuniune
mistica a obstei crestine cu Dumnezeu.
Fiindca dorul dupa comuniunea cu Dumnezeu exista in tot sufletul omenesc, pentru toti crestinii experienta
mistica e traita in formele si momentele sacramentalliturgice din cadrul bisericii, care ii da fiecaruia in
parte simtamantul coplesitoarei prezente a lui Dumnezeu, ca, adica, sub aceasta forma Iisus Hristos este de
fata. De aceea Biserica in viata ei cultica, intrupeaza in mod desavarsit viata mistica de proportii colective.
Trairea cultica pe care o pot avea toti credinciosii, dupa cum o au si monahii, este mistica sacramental
liturgica sau culturala, cum se mai numeste, e comuniunea intregii obsti crestine. "Ea urmareste unirea cu
Dumnezeu prin mijlocirea formelor sensibile, ce alcatuiesc cultul religios... Mistica liturgica, organizata in
Biserica dupa acel principiu dinisian al simbolismului proportionalizat slabiciunii noastre omenesti, e insasi
temelia oricarei vieti crestine. Ea are valoare universala fiindca sta la indemana fiecarui om, indiferent de
capacitatea lui intelectuala sau de gradul lui de pregatire...Viata istorica a ortodoxiei noastre consta din
practica neintrerupta a acestei mistici liturgice, care, sub formele unei materialitati simbolice, aduce intregul
popor la unirea de taina cu Dumnezeu" (Cf. E. Braniste o.c. pg. 118).
In general, viata mistica sacramentalliturgica e suportul intregii trairi mistice, caic de la aceasta pleaca si se
reintorc mereu la ea marii mistici care duc o viata mistica individuala (monahala) extraordinara. "Coborarile,
infrangerile si oboselile acestora isi gasesc totdeauna reazem de odihna si de refacere in mistica liturgica. Ea
este ca un aeroport de unde pleaca si se reintorc avioanele duhului din inaltimile pe care au izbutit sa le
strabata" (E. Braniste o.c. pg. 115).
Formele cele mai necesare si eficace pentru viata mistica si unirea cu Dumenzeu in cadrul oranduielilor
cultice ale Bisericii sunt sfintele Taine. Ele sunt acele desavarsite lucrari vazute, ce impartasesc real, dar in
chip nevazut harul lui Dumnezu. Viata mistica deschisa pentru tot crestinul este viata harismatica a sfintelor
Taine. "Nu exista nici o binefacere din cele ce se dau oamenilor impacati cu Dumenzeu care sa nu se dea
prin Hristos, Cel ce S-a facut mijlocitor intre oameni si Dumnezeu. Si nu exista alt mijloc de a gasi si de a
primi pe Mijlocitorul sau ceva din cele ce ne de El, decat sfintele Taine; caci acestea ne fac pe noi
consangeni cu sangele Lui si ne fac partasi atat la patimile pe care le-a indurat, cat si la harurile pe care le-a
dobandit prin intrupare" (E. Braniste o.c. pg. 117).
Botezul Sfanta taina a Botezului,dupa cum am vazut in viata mistica individuala (monahala), corespunde
primei faze, adica purificarii. Este taina purificarii, deoarece prin ea murim pentru omul cel vechi ca sa ne
nastem la o noua viata. Prin aceasta taina, ne spalam de toata necuratia pacatului si a patimilor, devenim
curati si innoiti. Prin Botez primim harul renasterii duhovnicesti, care ne curateste de omul cel nou, omul
renascut, care traieste viata lui Hristos. Dupa frumoasa invatatura a sfantului apostol Pavel, prin Botez ne
ingropam cu Hristos (si asta este simbolizata prin scufundare) si inviem impreuna cu Hristos la o viata noua.
Harul tainic daruit noua prin Botez este un har de a muri pentru pacat, de a fi rastignit duhovniceste, har care
ne ajuta sa ne luptam cu tendintele omului cel vechi si sa le stapanim. un har de renastere, care ne face sa
fim un trup cu Hristos, sa luam parte la viata Lui, sa traim potrivit dorintelor si pildelor Lui si asa sa fim
crestini deplini.
De aici decurge pentru noi datoria de a ne lupta cu pacatul si cu pricinile ei si de a ne lipi de Hristos,
"urmand virtutilor sale" (Ad. Tanquerey o.c. pg. 174175).
In viata mistica "Botezul este inceputul unirii cu Hristos; prin el suntem scosi din sfera existentei adamice si
ridicati in sfera existentei lui Hristos...Prin intrarea in sfera lui Hristos de influenta si de viata nu ne mai
apartinem noua, nici nu mai apartinem imparatiei diavolului, pacatului si mortii, ci apartinem lui Hristos,
care locuieste in noi" (N. Mladin o.c. pg. 108).
Acest fapt il exprima si simbolismul ritului de la Botez "Hristos e ca o imbracaminte care ne da o noua
forma, nu numai pe dinafara ci mai ales launtric. Imbracarea in El inseamna participarea la fiinta Lui: ea
exprima "unirea cea mai stransa cu Iisus Hristos", in asa incat avem "forma" lui Hristos. Astfel "ne-am facut
impreuna odrasliti cu El, adica noi si Hristos suntem ca doi copaci crescuti impreuna, care se hranesc din
aceeasi seva sau suntem mladite ce viaza prin butucul lui Hristos: prin Botez devenim o unitate cu El, sevele
vietii Lui ne hranesc fiinta, crestem impreuna cu El" (N. Mladin o.c. pg. 108109).
Pentru innoirea si nasterea din nou a omului prin Botez pledeaza minunat cuvantul Marelui apostol al
neamurilor, Pavel: "nu stiti oare ca toti cati intru Iisus Hristos ne-am Botezat, intru moartea lui ne-am
Botezat?" (Romani 6,3) "Ingropati fiind impreuna cu El, prin Botez cu El ati si inviat prin credinta in lucrarea
lui Dumnezeu, Cel ce L-a inviat pe El din morti. Iar pe voi care erati morti, in faradelegile si netaierea
imprejur a trupului vostru, v-a facut vii, impreuna cu Sine, iertandu-ne toate gresalele" (Coloseni 2, 1213).
Ar fi imposibila o sistematizare a roadelor pe care le da Botezul in viata mistica duhovniceasca, de obste as
monahala. Cel care a aratat intr-un mod destul de amanuntit roadele Botezului si a celorlalte taine
importante in viata duhovniceasca a fost N. Cabasila (N. Cabasila Despre viata in Iisus Hristos).
Referindu-se la roadele acestei taine el spune: "Sfanta Taina a Botezului ne aduce stergerea pacatului
stramosesc si a celorlalte pacate personale (la omul matur), impaca pe om cu Dumnezeu, coboara pe Hristos
in sufletul nostru, care, creandu-ne din nou, ne face faptura noua, ne da putinta asemanarii cu El si ne
cheama la unirea cu El, indreptand intreaga noastra fiinta spre privirea nespusei fericiri in vesnica Imparatie
a lui Dumnezeu.
"In concluzie, Botezul este participarea reala la moartea si invierea lui Hristos, e moartea si invierea reala,
"adevarata" a celui ce se boteaza. Dar moartea si invierea aceasta priveste un "aspect al fiintei umane
dincolo, care e dincolo de empirismul obisnuit si incadrarea intr-o viata divina: ea e moarte si inviere
mistica. Fiinta omului, in totalitatea ei, a fost infectata de pacat si despartita de Dumnezeu; ea statea sub jug
"strain". Pacatul nu apartinea naturii umane: el e un intrus. Botezul "nimiceste jugul acesta, taie puterea
pacatului, purifica natura umana si o pune in comuniune cu Dumnezeu, o restabileste, o innoieste, o umple
de viata noua. Aceastea sunt realitati "tainice", nesesizabile, dar nu mai putin reale; efectele lor se vad in
viata practica" (N. Mladin o.c. pg. 115116).
Mirungerea Purificarea in baia nasteii, din nou prin taina Sfantului Botez, avem nevoie de intarire.
Aceasta intarire in Duh si in viata lui Hristos ne-o da ungerea cu Sfantul Mir, taina prin care pasim in faza
iluminata a vietii mistice. Daca Botezul inchipuie Crucea, moartea si invierea cu Duhul Sfant. Mirul este
hrana spirituala ce se da celui renascut in apa sfantului Botez, pentru a fi intarit in noua viata, in care este ca
un pruunc ou nascut duhovniceste.
Mirul ne face partasi ai lui Hristos. El adauga la harul Botezului un har deosebit de putere, de tarie, cu care
indraznim sa ne marturisim cu marinimie credinta credinta, impotriva vrajmasilor nostri si mai ales
impotriva sfielii de oameni, care impiedica pe atatia crestini sa-si implineasca datoriile lor fata de credinta.
De aceea darurile Duhului Sfant, de care ne-am impartasit la Sfantul Botez, ne suunt date acum in chip si
mai deosebit, ca sa ne lumineze credinta, sa o faca mai vie, mai patrunzatoare si in acelasi timp sa ne
intareasca vointa impotriva oricaror alunecari. De aici, datoria noastra sa sporim darurile Duhului sfant si in
deosebi darul barbatiei crestinesti" (Ad. Tanquerey pg. 175).
In aparenta s-ar parea ca importanta sfantului Mir se pierde intre cele doua taine: a Botezului si a Euharistiei.
Totusi importanta ei este deosebit de mare, in ceea ce priveste sporul in viata mistica deoarece "dupa cum
iertarea pacatelor o obtinem prin baia Botezului si dupa cum de la altar primim trupul lui Hristos, iar
lucrarea acestor taine nu vor inceta atat vreme cat Datatorul lor este atotputernic tot asa e firesc lucrul ca
si crestinii sa scoata din taina Sfantuuli Mir toate binefacerile pe care ea le poate da si pe care Sfantul Duh le
daruieste din plin. Cat despre miscarile si randuielile tainei Mirului si ele vor sa ne arate impartasirea cu
puterea Duhului celui Sfant. Cand se ajunge la ungere, atunci insusi Hristos vine cu putere, El in care sta
toata mantuirea si nadejdea de mai bine a oamenilor. El, prin care ni s-a dat sa ne impartasim din Duhul
Sfant si tot El, puterea prin care ne apropiem de Tatal ceresc (Cf. Cabasila o.c.).
In sens mistic, Sfantul Mir, compus din multe materii bine mirositoare, untdelemn, aromate si inca altele,
inchipuite darurile Duhului Sfant ce ni se impartasesc noua prin mijlocirea lui Iisus Hristos.
Ca sa intareasca adevarul, ca noi prin cele vazute primim pe cele nevazute, prin cele sensibile si inteligibile,
ni se impartasesc cele ce sunt mai presus de sensibil si covarsesc tot ce poate fi inteles si ca noi, prin lucrari
omenesti primim darurile cele dumnezeiesti. Sfantul Chiril al Ierusalimului aminteste urmatoarele, celor care
ar dori sa ispiteasca din taina Sfantului Mir: "Sa nu-ti inchipui ca mirul acela este simplu mir. Caci, dupa
cum painea Euharistiei, dupa invocarea Sfantului Duh nu mai este simpla paine, ci trup al lui Hristos, tot asa
si acest sfant mir, dupa invocare, nu este simplu mir, nici nu s-ar putea spune ca este mir pbisnuit;
dimpotriva, este un dar al lui Hristos si al Sfantului Duh si lucreaza prin prezenta Dumnezeirii lui. In chip
simbolic se unge cu el fruntea si celelalte simturi. Trupul se unge cu mir material, dar se sfinteste sufletul
prin Sfantul si de viata facatorul Duh" (Sf. Chiril al Ierusalimului Catehezele, pg. 557).
In rezumat: "Pecetea Darului Sfant" (taina Sfantului Mir) ne intipareste in suflet pe insusi Sfantul si
dumnezeiescul Duh, care ne va face asemenea lui Hristos si iluminandu-ne ne va arata calea spre desavarsire
si ne va intari sa putem birui orice piedica, care ne-ar sta in calea unirii cu Hristos.
Sfanta Euharisite Aceasta taina intre taine, ne riidca pe treapta cea mai de sus a vietii misitce
sacramentale. Prin ea ne unim cu Hristos. Hrana care sustine si dezvolta trupul misitc al lui Hristos
(Biserica) este painea si vinul ce se prefac in Sfantul Prestol. "Seva datatoare de viata, care circula in toate
madularele corpului mistic al Biserici si care il insufleteste si il alimenteaza necontenit, curge din altarul
jertfei care se actualizeaza pentru noi in jertfa Mielului lui Dumnezeu" (E. Braniste o.c. pg. 117).
Sub chipul painii si al vinului din Sfanta Euharistie primim in chip mistic dar real pe Hristos. El vine in taina
euharistica, se uneste cu noi si ne indumnezeieste.
Euharistia hraneste sufletul care ca si trupul, are nevoie de a se hrani ca sa poata trai si sa se poata intari.
Insa pentru a tine in viata ceva dumnezeiesc trebuie ca si hrana sa fie dumnezeiasca. Si hrana dumnezeiasca
este trupul si sangele lui Iisus Hristos, sufletul Lui si dumnezeirea Lui, care vor face din noi alti Hristosi
trecandu-ne noua Duhul Lui, simtamintele Lui, virtutile Lui si mai cu seama dragostea Lui de Dumnezeu si
de oameni (Ad. Tanquerey o.c. pg. 175).
Sfanta Liturghie cele mai coplesitoare inaltimi ale vietii mistice sacramentale si ale trairii personale cu
Hristos le traim in Sfanta Liturghie (N. Mladin Cf. I. Tomescu).
Liturghia are drept de scop mai intai sfintirea euharistice si apoi, prin aceasta taina, sfintirea credinciosilor
sau asimilarea euharistica a obstei in trupul misitc al lui Hristos. Slujba Sfintei Liturghii, in esenta ei este
rezervata atat preotului care o savarseste, cat si poporului credincios care are partasie la sfanta jertfa ce se
aduce, fiind deopotriva interesat si angajat la ea ca si preotul.
Daca preotul participa la aducerea "slujbbei cuvantatoare" prin alujirea ei, in chip efectiv, obstea
credincioasa participa la aceasta slujba atat prin executarea raspuinsurilor, cat si prin atasamentul sufletesc la
cele ce zice si face preotul in taina.
Traind o viata liturgica, crestinii vor fi patrunsi de virtutea religiei, pentru ca toata Liturghia nu-i altceva
decat practica continua si publica a acestei virtuti, cea mai insemnata dupa virtutile teologicale.
Fara indoila, daca urmam lumina credintei si evlavia, si lupta sufleteasca, si manifestarea atarnarii de
Dumnezeu a tuturor facultatilor noastre pot creste nestingherite. Dar asa e facut omul, incat are lipsa ca sa
fie ajutat de toate facultatile sale pentru a-si atinti mintea la bunurile vesnice, pentru a-si insufleti inima si a
o face dornica sa se impartaseasca din ele, pentru a-si starni vointa sa le ceara adesea si sa le urmareasca
neincetat.
Tinand seama de aceasta trebuinta, Liturghia imbratiseaza fiinta noastra intreaga. Printr-un complex de
rugaciuni, de oranduieli, de inchinaciuni, de simboluri, de texte, de cantari, ea se adreseaza ochilor,
urechilor, sensibilitatilor, inchipuirii, mintii, inimii si intreaga fiinta ne-o indreapta spre Dumnezeu,
amintindu-ne ca toate trebuie sa slujeasca lui Dumnezeu (Cf. I. B. Sufletul Apostolatului pg. 270).
In Sfanta Liturghie, prin prefacerea darurilor, prezenta lui Hristos este reala, noi avand senzatia lui Iisus
Hristos, care prin partasia noastra la sfanta Sa jertfa slujita si prin anumite forme sensibile si inteligibile, ne
sfinteste. Si aceasta este ultima analiza, scopul mistic al Sfintei Liturghii; sfintirea sau indumnezeirea
credinciosilor din obstea crestina. "Iar ca pregatire si inlesnire spre acest scop sunt rugaciunile, cantarile si
citirile din Sf. Scriptura si, intr-un cuvant, toate cele ce cu sfintenie se savarsesc si se rostesc inaintea si dupa
sfintirea darurilor. Caci, chiar daca Dumnezeu ne da in dar toate cele sfinte, iar noi nu-i dam in schimb
nimic, asa incat toate sunt pe de-a-ntregul daruri (gratuitati) totusi El pretinde neaparat de la noi sa ne facem
vrednici de a le primi si pastra; si n-ar face la sfintire decat celor pregatiti astfel. Asa boteaza, asa unge, asa
ospateaza si primeste la infricosatoarea cina" (E. Braniste, o.c. pg. 120).
Dupa cum in viata mistica individuala niciunul nu ajunge la suprema unire cu Dumnezeu, daca nu este
pregatit pentru aceasta, tot astfel in viata mistica liturgica, crestinul nu se poate sfinti si uni liturgic cu
Hristos, fara o pregatire mai adanca.
Toate elementele constituitive ale sfintei slujbe constituie un mijloc de purificare si de pregatire in vederea
Sfintelor Taine, ele ne pregatesc si ne purifica mai dinainte pentru sfintirea cea mare a tainelor. Ca si in viata
mistica individuala (monahala), procesul acesta de purificare incepe print-o anumita simplificare launtrica,
adica prin alungarea a tot ce e impur in gandul si sufletul nostru, pentru ca aceasta sa se poata umple de
Dumnezeu. In Sfanta Liturghie, aceasta simplificare, echivaleaza cu pacea sufletului, care este, dupa
Cabasila (E. Braniste, o.c. pg. 124), mediul cel mai prielnic si toata conditia initiala si indispensabila pentru
modelarea deiforma a sufletului omenesc in rugaciune (E. Braniste, o.c. 124).
Prin semnele, imaginile si simbolurile materiale pe care le intalnim in cadrul Sfintei Liturhii, ne initiem in
tainele ceresti si participam la bucuriile sacre. "Pompa vazuta a intregului cult randuit de Biserica ne
aminteste de frumusetile nevazuta, de miresmele ce imbalsameaza, simturile reprezinta suavitatile
duhovnicesti, lucirea facliilor e semnul iluminarii mistice, indestularea inteligentei prin contemplatie isi are
emblema in explicarea doctrinei sfinte..., iar unirea cu Iisus Hristos e figurata prin primirea dumnezeiestii
euharistii" (Sf. Crainic o.c. pg. 124).
In rezumat, toate cele savarsite si aratate in Sfanta Liturghie inchipuie mistic pe Hristos si toate faptele si
patimile Acestuia pentru noi. Participand la Sfanta Liturghie, noi participam la viata lui Iisus Hristos, il
insotim de la ieslea din Betleem pana la mantuitoarea Sa jertfa, ne impartasim cu cinstitul trup si sfantul
sange al Lui, il urmam pe Muntele Maslinilor si-L privim cum se ridica pe norii cerului spre a sedea de-a
dreapta Tatalui. Pe scurt, "in sfanta Liturghie traim reactualizarea vietii lui Hristos si contemporaneizarea
noastra cu viata Lui" (N. Mladin Cf. I. Tomescu).
In ce priveste trairea, este una si aceeasi mistica atat pentru monah, cat si pentru credinciosul simplu al
obstei crestine.
Anul liturgic Precum in viata misitca individuala desavarsita transfigurare si indumnezeire se dobandeste
in mod gradat, pornind de la purificarea ascetica si pana la suprema unire mistica, tot astfel, pentru obstea
incadrata in viata mistica sacramentalliturgica, insusirea vremii in mod treptat. "De aceea se accentueaza si
se releva in cultul bisericii, zilnic, un moment special al mantuirii, o fapta deosebita, un adevar deosebit sau
un mister oarecare. Se releva o trasatura deosebita din viata Mantuitorului si, spre scopul impropierii acestui
moment, I se impartaseste omului un har deosebit (Lit. Bis. Ras.).
"Fiecare ceremonie sacra poate fi asemanata cu o piatra scumpa. Dar la ce valoare si stralucire se ridica
ceremoniile sfintei Liturghii, daca le intercalam in acel minunat ansamblu numit Ciclul liturgic.
Mentinut in decursul unei perioade sub influenta vreunui Mister, nutrit cu tot ceea ce are Scriptura si
Traditia mai intsructiv si mai afectuos in privinta acelui Mister, indreptat in permanenta spre acelasi ordin de
idei, sufletul neconditionat trebuie sa gaseasca in simtamintele ce I le sugereaza Biserica, un nutriment solid
si gustos, pentru a profita de harurile speciale de care se impartaseste fiecare perioada, fiecare sarbatoare din
acest Ciclu.
Misterul sarbatorit ne patrunde nu numai ca un adevar abstract, adancit prin meditatie, ci ne stapaneste
intreaga fiinta, punand in miscare chiar si facultatile noastre sensibile, in scopul de a ne misca inima si a ne
determina vointa. Astfel, acest Mister nu e numai o amintire din trecut, o simpla aniversare, un fapt, ce are
insusirea unei intamplari preyente, cu o aplicare actuala, din care Biserica se impartaseste intr-adevar (I. B.
Cahautard, o.c. pg. 242243).
Astfel, anul liturgic apare ca o continuare si repetare a vietii lui Iisus Hristos, el constituie repetarea si
continuarea operei Lui de mantuire, de-a lungul secolelor, este contemporaneizarea fiecarui rand de oameni
cu timpul cand Hristos traia trupeste pe pamant si, cocomitent cu acesta si actualizarea intregii istorii de
mantuire a neamului omenesc.
Cu impartirea lui in cicluri si timpuri liturgice, anul liturgic nu numai insemnatatea si menirea de a
comemora ceea ce a fost odata, simpla aducere aminte de oameni care au trait si de fapte care s-au petrecut,
ci este "o repetare interna, adevarata fiintuala" (Lit. Bis. Ras.).
Tot ceea ce se savarseste de-a lungul anului liturgic nu e numai simbolismul prefigurat al vietii si operei lui
Hristos, ci este continuarea misticareala a vietii lui Hristos in Biserica pentru mantuirea omenirii.
Mantuitorului nostru Iisus Hristos, departe de a nu fi de fata in istorie, continua sa traiasca in Biserica de-a
lungul istoriei pentru a fi viata si mantuirea tuturor. Hristos "nu trait inainte de 1900 de ani, asa ca el de
atunci ar fi disparut si noi ne-am aduce aminte de El numai din istorie, ca de un repauzat, nu, El e vesnic viu
in Biserica Sa" (Lit. Bis. Ras.).
De-a lungul intregului an liturgic, Hristos etse prezent printre noi in chip mistic, cu viata, invataturile si
faptele Sale, facandu-ni-se pilda de urmat si totodata tinta spre care trebuie sa nazuim cu totii.
Anul liturgic in intregie formeaza un cerc si in mod rotativ se incepe de la inceputul fiecarui an, repetandu-
se in continuu astfel ca viata credinciosilor primeste in fiecare an un adaos de plenitudine, intarire si
sfintenie.
Daca prin sfanta Euharistie, cum am vazut, Hristos se salasluieste in noi pentru a ne transforma si
indumnezei aceasta nu inseamna ca Hristos nu cboara deci pentru noi. El vine in lume ca s-o schimbe pe
aceasta in intregime". Nu numai omul trebuie schimbat, ci cosmosul intreg. Si aceasta transfigurare a
cosmosului intreg se realizeaza prin nasterea si patimile, dar mai ales prin invierea lui Hristos prin care
intreaga faptura a scapat din ghiarele mortii si se impartaseste din izvoarele vietii vesnice.
Doctrina Bisericii Rasaritene este ca Hristos a venit in lume ca sa transfigureze intreg cosmosul si sa
indumnezeiasca firea omeneasca. Ideea aceasta e urmarita si in viata cultica de-a lungul intregului an
liturgic.
Incepand chiar cu primul mare praznic al anului, cu Nasterea Sfintei Fecioare, aceste trasaturi sunt
accentuate cu vigoare: Sa se bucure cerul si pamantul sa se veseleasca; cerul lui Dumnezeu pe pamant s-a
nascut; astazi ni s-a daruit noua podul care uneste neamul omenesc cu lumina".
Aceste tonuri, exprimand bucuria impreunarii umanitatii cu Dumnezeu si a transfigurarii, "indumnezeirea"
firii omenesti prin unirea ei intima cu Dumnezeu in Hristos, ne izbesc cu si mai multa vigoare, cu si mai
deplina bucurie intr-una din sarbatorile cele mai solemne ale Bisericii rasaritene: Buna Vestire.
"Astazi este incepatura mantuirii noastre si aratarea tainei celei din veac: Fiul lui Dumnezeu, fiul Fecioarei
se face." "Astazi este bucuria Bunei Vestiri..." Cele de jos cu cele de sus se impreuna. Adam se innoieste.
Eva scapa de intristarea cea dintai; noi cei ce eram intru intuneric, iata-ne prin cel ce a luat firea omeneasca,
indumnezeiti in Biserica lui Dumnezeu", Dumnezue cu oamenii se uneste mai presus de orice cuvant. Cele
pamantesti s-au facut cer, lumea s-a dezlegat de blestemul cel dintai, sa se bucure faptura" (N. Arseniev Biserica
Rasariteana pg. 1415).
Inviind Hristos si noi crestinii inviem impreuna cu El la o viata noua. Prin preaslavita inviere a sa, Hristos
rupe lanturile tiraniei unei vieti petrecute in pacat. Harul vietii celei noi, prin invierea lui Hristos, se coboara
asupra noastra. Biserica a facut o oranduire minunata atunci cand mareata sarbatoare a Domnului a pus-o in
centrul anului liturgic, caci, precum in centrul cultului ortodox sta sfanta Liturghie cu jertfa euharistica, tot
asa se cadea ca sfanta Inviere precedata de Saptamana cea mare apatimilor, sa fie centrul in jurul careia sa se
grupeze celelalte sarbatori din ciclul anului liturgic. Sfanta Inviere a lui Hristos este ca un soare care-si
revarsa razele peste toate sarbatorile si zilele din an. Intregul an liturgic este strabatut de bucuria invierii.
Cantarile slujbelor de peste intregul an amintesc mereu de Invierea Domnului Iisus Hristos, de Imparatia
Lui, de biruinta Lui asupra mortii si, in general, de mantuirea pe care ne-a lucrat-o.
In ortodoxie, Hristos cel inviat este pentru viata mistica individuala punctul central de contemplatie si sensul
transfigurarii, dupa cum Sfanta Inviere etse pentru viata individuala sacramentalliturgica, centrul de traire
mistica in decursul anului liturgic.
Ierarhia (Izvor principal: Dionisie Aeropagitul Ierarhia Cereasca Ierarhia Bisericeasca, Trad. C. Iordachescu) Am vazut
in cadrul vietii mistice individuale, ca cei care trec prin cele trei faze ale purificarii si iluminarii ajung in faza
ultima sa se uneasca cu Dumnezeu, in mod desavarsit, dincolo de orice forma sensibila si inteligibila.
Ceilalti crestini sunt incadrati in viata mistica sacramentala si traiesc in Hristos prin mijlocirea formelor
sensibile si inteligibile. In cadrlu acestei vieti, crestinii se purifica de pacat prin baia sfantului Botez, isi
improspateaza darul Duhului Sfant prin taina Sfantului Mir si se unesc cu Hristos prin taina Sfintei
Euharistii.
Toate aceste taine, ca is celelalte ierurgii oranduite de Biserica, in cultul ei, sunt niste lucrari sfinte si
sfintitoare. Prin aceste lucrari vazute, noi primim de la Dumnezeu harul nevazut, care apoi lucreaza in noi,
orientand pe calea cea dreapta a desavarsirii intreaga noastra viata. Indeplinirea acestor lucrari sfinte o face
ierarhia. Ea mediaza intre oameni si Dumnezue. Ierarhia este aceea prin care se impartaseste harul lui
Dumenzeu asupra credinciosilor si numai prin ierarhie lucreaza acest har in sfintele Taine. Ierarhia vazuta si
simtita de noi o putem socoti ca o mare concesie facuta de Dumenzeu slabiciunii firii omenesti de a putea
primi cele mai presus de fire prin cele proprii firii.
"Originea acestei ierarhii o formeaza izvorul vietii, esenta bunatatii, treimea cea una care este cauza a toate,
de la care ea are, prin bunatate, si existenta cea fericita. Prin aceasta fericire divina, ce este mai presus de
toate, prin aceasta unitate intreita a adevaratei existente s-a aratat vointa sa neinteleasa de noi, dar constienta
de sine, pentru mantuirea noastra cea rationala si a fiiintelor celor mai presus de noi, care nu poate fi altfel
decat prin indumnezeirea celor ce se mantuiesc...Noi afirmam deci ca fericirea divina, divinitatea prin natura
ei, obarsia indumnezeirii, din care izvoraste deificarea, pentru cei ce trebuie sa se indumnezeiasca, a daruit
prin bunatatea divina, ierarhia pentru mantuirea si indumnezeirea tuturor fiintelor rationale si spirituale
(Dionisie Aeropagitul Ierah. cer. o.c. pg. 273).
Dar ierarhia bisericii vazuta aici pe pamant are o stransa legatura harica cu ierarhia cereasca nevazuta, sau
ingereasca, dupa cum se mai numeste. Cele 3 mari triade ceresti (ierarhii) sunt: Ia triada ierarhie este
compusa din Serafimi, Heruvimi si Tronuri; a IIa triada este compusa din: Stapaniri, Virtuti si Puteri; a IIa
triada este compusa din: Principate, Arhangheli, si Ingeri. Ele alcatuiesc ierarhia cereasca, acel organism viu
si activ, prin care se coboara din rang in rang, din treapta in treapta, lumina sfintitoare care lumineaza si
desavarseste si pe crestinii supusi ierarhiei bisericesti supusi ierarhiei bisericesti vazute.
"Fiecare membru, din orice rang ar fi, primeste si transmite, se simte atras si atrage, se supune si porunceste,
se modeleaza pe sine si modeleaza pe altii, dupa imaginea perfectiunii divine" (N. Crainic o.c. pg. 142).
Legatura intre ierarhia cereasca si cea bisericeasca de pe pamant o face ultimul rang din ierarhia a IIIa
cereasca, adica ingerii propriuzisi. Acestia vin in atingere directa cu ierarhia oamenilor. Prin ei ni se
transmit noua desavarsirile harurilor. "Aceasta vecinatate directa ibgaduie ca ierarhii Bisericii sa fie numiti
ei insisi ingeri. Ierarhii sau "pontifii" sunt ingeri in trup, cu conditia sa realizeze in persoana lor si in masura
capacitatii lor perfectiunile primite de la ordinul ingeresc" (N. Crainic o.c. pg. 142143).
In concluzie, ierarhia bisericeasca este o institutie sfanta, randuita de Dumnezue ca mijlocitoare intre oameni
si Dumnezeu, impartasind credinciosilor prin sfintele taine si celelalte sfinte ierurgii, harul divin si darurile
Duhului sfant primite in mod descendent de la ierarhia cereasca.
Rostul ierarhiei este, ca toate treptele componente stand in stransa legatura si dependenta ierarhica una de
alta, sa realizeze desavarsirea obstei crestine cuvantatoare incredintate ei.
CAPI TOUL I X
RAPORTUL DI NTRE VI ATA MI STI CA I NDI VI DUALA (MONAHALA) SI CEA SACRAMENTAL
LI TURGI CA
Examinand cele doua aspecte ale vietii mistice, vom conchide ca intre viata mistica individuala si cea
sacramental-liturgica exista un raport de dependenta si continuitate directa. Amandoua au acelasi scop:
transfigurarea si indumnezeirea omului prin har. Doar mijloacele care duc la acest scop difera. Cata vreme
viata mistica individuala realizeaza unirea cu Dumnezeu peste orice forme sensibile sau inteligibile, cea
sacramentalliturgica realizeaza aceasta unire, prin mijlocirea sfintelor taine.
Monahul, in mod individual, realizeaza in experienta lui "o anticipare pamanteasca a vietii de dincolo, o
pregustare a fericirii vesnice. Nu altfel, decat prin Sfintele Taine". Obstea crestina traieste aceeasi viata
mistica sacramentala, imbracata in forme sensibile materiale, in care harul indumnezeirii ni se da prin
sfintele taine si ierurgii, savarsite de ierarhie, in conditiile nu de putine ori dramatice ale istoriei.
Desavarsirea integrala pe care misitca monahala o realizeaza experimental, inca de pe pamant, in trup,
mistica sacramentala, prin aceleasi sfinte taine, o realizeaza la fel, cu greutatile inerente trairii in lume.
Viata mistica sacramentala e suportul permanent al intregii vieit mistice, chiar si a celei traite pe treapta cea
mai inalta a desavarsirii. Ea sta la indemana oricarui crestin, care vrea sa experimenteze launtric pe
Dumnezeu. Din ea porneste viata mistica individuala si prin alimentul tainelor ei, misticul se intareste in duh
pana ce ajunge la culmea desavarsirii.
Radacina vietii in Hristos este viata mistica sacramentala. In ea sunt fixate virtutile mistice individuale
(monahale).
Din diferitele Taine curge seva care da viata trraitorilor lui Hristos pe culme, care toate sunt niste "prelungiri
individuale ale marelui trup obstesc al ortodoxiei".
Toate trei tainele de initiere in viata crestina corespund celor trei faze ale vietii mistice. Astfel, Botezul este
pus in faza purificarii. "In faza purificativa, misticul traieste concret crucificarea si moartea impreuna
impreuna cu Hristos, pe care in mod tainic a suferit-o in taina sfantului Botez" (N. Mladin Curs oral de mistica Cf.
I. Tomescu o.c.).
Taina sfantului Mir este pusa in legatura cu primirea Sfantului Duh in suflet si revarsarea darurilor acestuia,
care lucreaza la modelarea omului dupa Hristos, deci corespunde fazei iluminative.
"Darurile Duhului sfant, primite in sfanta taina a mirului au tocmai aceasta functie de a mladia facultatile
omenesti pentru a le face capabile sa implineasca virtutile in forma lor deplina" (N. Mladin Cf. I. Tomescu o.c.).
Sfanta euharistie este pusa in legatura cu calea desavarsirii sau a unirii "directe" cu Hristos in viata mistica
individuala. In viata misitca sacramentala, unirea cu Hristos se face prin aceasta taina. De unirea euharistica
nu s-au putut lipsi nici cei care au atins piscul cel mai inalt in viata mistica individuala. De exemplu, Sfantul
Simion Noul Teolog, se impartasea zilnic cu Hristos euharistic.
In rezumat, atat mistica individuala, cat si cea sacramentalliturgica raman in Biserica. In Ortodoxie ambele
cai de vietuire mistica sunt strans unite, prima neputandu-se concepe fara cealalta.

CAPI TOLUL X
SFANTA EUHARI STIE TAI NA SUPREMEI UNI RI CU HRI STOS IN VI ATA MI STI CA
Din cele expuse pana acum, privitor la sfanta Euharistie, reiese ca ea indeplineste in acelasi timp functia
de jertfa si de taina. Aceste doua elementa sunt strans intretesute , deoarece prin jertfa se sfinteste darul cu
care noi ne vom impartasi. Desi impartasirea este numai o finalitate a jertfei, totusi este o parte integranta a
ei, deoarece prin ea noi ne impartasim cu simtamintele celui jertfit si din roadele jertfei. Deosebirea
fundamentala dintre ele este ca jertfa se raporteaza de-a dreptul la slava lui Dumnezeu, iar impartasania are
drept scop sfintirea sufletelor noastre. Dar, fiindca aceste doua nu fac decat una, pentru ca a cunoaste si a
iubi pe Dumnezeu inseamna a-L slavi, si una si alta ajuta la sporirea noastra duhovniceasca (Cf. Ad. Tanquery
pg. 184).
Ca jertfa, euharistia se aduce in Sfanta liturghie spre sfintirea credinciosilor, nu e o inchipuire sau simplu
simbol al jertfei, ci e o jertfa adevarata ca si cea de pe Golgota. Ceea ce se jertfeste la sfanta Liturghie nu e
paine si vin, ci insusi trupul lui Hristos cel injunghiat pe cruce, caci materiile aduse spre jertfire, in decursul
slujbei, sufera o prefacere, incat junghierea nu mai este o jertfa de paine, ci a Mielului lui Dumnezeu, care
nu este deosebita de cea de pe Golgota, ci este identica cu aceea.
Sfintirea credinciosilor propriuzisa se realizeaza prin impartasirea cu sfintele taine, cu jertfa prefacuta,
adica prin unirea cu Hristosul euharistic.
Sfanta Euharistie reprezinta termenul ultim al vietii mistice in genere si al celei mistice in special. "Ea este
cea mai sfanta dintre ierurgii, perfectiunea sau culmea tainelor, cea care uneste desavarsit cu Dumnezeu sau
care ne da desavarsirea vietii spirituale. Ea constitue nu numai coroana tutror tainelor si ierurgiilor, ci si tinta
suprema a oricarei aspiratii omenesti. Spre deosebire insa de Botez si de mirungere, pe care le primim
absolut grauit, adica fara vreun efort sau merit din partea noastra, pentru a putea primi sfanta Euharistie ni se
cere o indelungata pregatire si stradanie personala de purificare, prin care sa meritam si sa ne facem vrednici
de acest suprem al divinitatii" (E. Braniste o.c. pg. 118).
Satisfacand dezideratul vredniciei si unindu-ne cu Hristosul in taina sfintei Euharistii, aceasta unire nu
intarzie a-si da roadele ei binecuvantate. Cuvantul si litera nu pot cuprinde in sine acele nepretuite efecte pe
care le are aceasta dumnezeiasca impreunare euharistica.
S-a spus, ca impartasirea cu Sfintele Taine are ca efect sfintirea credinciosilor. Dar ea nu are numai acest
dar, caci Hristos, salasluit cu tot trupul si sangele sau si cu intreaga dumnezeire in sufletul celui care se
cumineca, il uneste pe acesta intru totul cu El. Acesta este efectul esential al impartasirii: "unirea cu Hristos"
si, intrucat toti am trait intru El, nici nu ar fi necesar sa explicam aceasta unire cu toate laturile si efectele ce
decurg din ea.
Totusi, noi cei slabi in trairea Lui, ne vom opri sa cunoastem mai aproape caracterele acestei sfinte uniri.
"Sfintele Taine, fiind insusi trupul si sangele lui Hristos, prin impartasire noi primim in trupul nostru insusi
sfanta umanitate indumnezeita si slavita a Mantuitorului, unindu-ne astfel cu El intr-un singur trup si
facandu-ne partasi atat la firea Sa omeneasca, cat si la harurile divine pe care ea le impartaseste. Astfel,
impartasirea reprezinta cel mai perfect si cel mai nimerit mijloc de legatura a omului cu Dumnezue. Aceasta
unire nu se reduce la simpla o legatura simbolica sau metafizica, ci este o incorporare reala, fizica,
substantiala, a fiecarui credincios in parte si a tuturor laolalta, adica a comunitatii sau a bisericii intregi, la
trupul lui Hristos. Acesta este capul sau inima trupului sau misitc, adica al bisericii, iar noi suntem
madularele vii ale acestui trup, tragandu-ne seva de viata prin excelenta hristocentrica sau traire in Hristos"
(E. Braniste o.c. pg. 133).
Nasterea omului cel nou in trupul mistic a lui Hristos s-a facut prin Sfanta Taina a Botezului, euharistia fiind
hrana acestui om innoit. Dar sa nu uitam ca Sfanta Euharisite nu este originea unirii cu Hristos, este totusi
desavarsirea ei, existenta prin Botezului. Daca euharistia nu creeaza initial trupul misitc al lui Hristos, in
schimb il desavarseste; ea presupune la inceput Botezul a carui opera adanceste, o intensifica, o
perfectioneaza.
"Trupul misitc, nascut in apele Botezului, uneste mai initim cu Hristos, "membrele" sale si astfel intensifica
si unitatea dintre ele; el creste, prin revarsarea vietii lui Hristos, pana la masura barbatului desavarsit. Cei ce
s-au botezat intr-un Duh "un trup", cei ce se impartasesc dintr-o "paine sunt un trup"; un trup hranit de
sevele aceleiasi vieti divine. euharistia e participarea la moartea lui Hristos, la invierea Lui si, in acest sens, e
continuarea Botezului. Impartasirea cu trupul si sangele Domnului e participarea la crucificarea lui Hristos, e
adancirea acestei participari inceputa in botez" (N. Mladin o.c. pg. 124).
Dar mai trebuie sa stim ca acest sfant margaritar euharistic, aceasta unire cu Hristos nu este numai comoara
celor vii in aceasta viata de provizorat. Efectele ca "jertfa (sacrificium) si Sfanta euharistie "ca taina sau
sacrament (sacramentum) sunt comune atat celor vii, cat si celor adormiti in Domnul, intrucat ele se aplica
"prin mijlocire". Prin mijlocire, darurile aduse lui Dumnezeu, prin insusi aducerea lor, sfintesc atat pe cei
care le aduc cat si pe cei pentru care se aduc, facand pe Dumnezeu indurator fata de ei.
Cabasila spune, "Hristos se imparte si celor morti intr-un chip pe care El insusi il stie" (E. Braniste o.c. pg. 138).
Apoi staruieste asupra efectului pe care il are Euharistia si asupra celor adormiti, zicand: "dar care sunt
conditiile sfintirii? Oare a avea trup? Sau a alerga pe picioare spre Sfanta Masa? A primi Sfintele in maini, a
le introduce in stomac? A manca sau a bea? Nicidecum! Caci la multi din cei ce indeplinesc aceste conditii
si s-au apropiat astfel, numai trupeste, de Sfintele Taine, nu le-a folosit acest lucru la nimic, ba au plecat
impovarati si de mai mari pacate. Dar, atunci care sunt conditiile sfintirii pentru cei ce se sfintesc si ce cere
de la noi Hristos? - Curatia sufletului, iubirea de Dumnezeu, credinta, dorirea Sfintelor Taine, ravneste spre
impartasire, zel fierbinte, alergarea cu sete. Acestea sunt cele ce atrag aceasta sfintire, ele sunt virtutile cu
care trebuie sa ne apropiem si fara de care nu e cu putinta a se face partas lui Hristos. Dar toate acestea nu
sunt insusiri trupesti, ci apartin numai sufletului: prin urmare, nimic nu se impotriveste ca si sufletele celor
adormiti sa aiba aceste virtuti, ca si ale viior. Daca deci sufletele sunt pregatite sunt pregatite dupa cuviinta
pentru primirea tainei si daca Hristos, sfintitorul si savarsitorul, voieste totdeauna sa sfinteasca si doreste
oricand sa se imparta pe Sine, ce ar putea impiedica participarea? Absolut nimic!" (E. Braniste o.c. pg. 139)
Acest fel de impartasire spirituala "ganditoare" sau "nevazuta" este rezervata si valabila numai pentru cei
adormiti. Cei vii sunt obligati la impartasirea sacramentala, vazuta, caci, fara a satisface acestui fel de
impartasiri, ei nu-si pot impropia sfintirea. Absenta celor vii de la impartasirea vazuta, numai in cazul de
neputinta fizica este scuzabila.
Unirea prin Taine cu Hristos nu ne este numai necesara, ci ne este absolut indispensabila si inca nu numai in
viata aceasta de provizorat, ci chiar si in cea de dincolo de mormant, pentru mentinerea sufletelor in legatura
durabila si permanenta cu Hristos.
De aceea, pe cat e de "dator omul sa se ispiteasca pe sine si asa din paine sa manance si din pahar sa bea", pe
atat trebuie sa ia aminte sa nu se tina departat de sfanta Masa printr-un fals respect si o teama prea mare.
Negresit e necesar de a ne pregati prin pocainta si prin rugaciune, la impartasirea trupului si sangele lui Iisus
Hristos; insa, dupa ce ne-am hotarat la aceasta sinceritate, din tot sufletul nostru, este a aduce o insulta
Rascumparatorului de a lepada harurile cele mai pretioase, cele mai imbelsugate, cele mai sfinte, este a se
lepada de viata, caci "de nu veti manca trupul Fiului Omului si de nu veti bea sangele Lui, nu veti avea viata
intru voi" (Ioan 6,53), ne spune insusi Hristos prin gura evanghelistului.
Intrelasarea sfintei Euharistii inseamna ruperea legaturii cu Hristos si respingerea Lui din salasul sufletului si
a trupului nostru, caci prin impartasirea cu Sfintele Taine, Hristos vine si se salasluieste in noi si ne
asimileaza Lui.
"In Euharistie, legatura cea mai inalta posibila cu Hristos, in sensul unei depline transfigurari a fiintei
noastre in fiinta transfigurata a lui Hristos, devine realitate sacramentala. Aduce in suflet pe Hristos personal
si asa realizeaza supremul grad de unire cu Dumnezeu, ne pune in Hristos inaintea Tatalui" (N. Mladin o.c. pg.
123). Iata pentru ce, Sfanta Euharisite, in viata misitca,este taina supremei uniri cu Hristos, este taina tainelor
si taina misticei crestine prin excelenta (N. Mladin o.c. pg. 124). In viata misitca, ceea ce a ocupat un loc central
"e unirea cea mai intima cu Hristos, e nunta duhovniceasca a mirelui ceresc cu inima omului, e
indumnezeire si e transfigurare".
Taina Sfintei Euharistii e samburele de foc al cultului ortodox.Esenta practica si reala noastre e acest praznic
misterios in care Hristos in carne adevarata si in sange adevarat se imaprte mancare credinciosilor.
Esenta ortodoxiei noastre intreaga este mistica. In centrul vietii noastre bisericesti arde permanent focul
euharistic al jertfei celei fara de sange, prin care natura pamanteasca se regenereaza si se converteste in
natura duhovniceasca. Focul euharistic e dragostei lui Hristos pentru fapturile sale. "Sa ne apropiem de
dansul cu dragoste fierbinte si in chipul crucii palmele inchipuindu-le, sa primim trupul celiu rastignit si,
puind peste dansul ochii si buzele si fruntea, cu dumnezeescul carbune sa ne impartasim, ca focul dragostei
din noi luand si infocarea cea din carbune, sa arza pacatele noastre si sa lumineze inimile noastre si cu
impartasirea dumnezeescului foc sa ne aprindem si sa ne indumnezeim" - zice sfantul Ioan Damaschinul (N.
Crainic o.c. pg. 229,235).

PARTEA A I I -a
ASPECTUL SUBIECTIV
CAPI TOLUL XI
TRAI REA I N HRI STOS PRI N STRADANI E SI HAR
Am spus in cele dinainte ca Sfanta taina a Botezului are darul renasterii intregii fiinte omenesti.
Prin intreita scufundare in apa botezului, viata cea dintai, care statea sub intuneric si pacat se nimceste si
omul se naste din nou la o viata mai buna. Botezul, prin puterea Duhului sfant, sugruma pe omul vechi si da
viata celui nou. Acest om, innoit prin har, este menit sa duca de acum o viata duhovniceasca, sa participe la
viata lui Hristos sau sa traisca in Hristos.
Aceasta traire in Hristos se face cu ajutorul sprijinului acordat de Dumnezeu sau a harului divin si cu o
colaborare a noastra cu acest har. De ajutorul haric nu este lipsit nici un crestin care s-a nascut in Hristos
prin Botez. Mai mult, Dumnzeu sporeste acest har prin taina Sfantului Mir si se impartaseste crestinului cu
toata dumnezeirea sa in taina Sfintei Euharistii. Acest har, care se revarsa in sufletele oamenilor prin
mijlocirea Sfintei Taine, prin care crestinul ajunge sa dobadeasca pe Hristos si sa poata trai in El, adica sa
duca o viata dupa modelul Lui, nu se impartaseste numai anumitor crestini selectionati sau predestinati de
Dumnezeu. Prin Sfintele Taine toti primim in noi harul lui Dumnezeu, dar el ramane nelucrator si ascuns in
adancul sufletului nostru. Pentru ca acest har salasluit in noi sa poata rodi in viata noastra si s-o umple pe
aceasta de trairea cea intru Hristos, se cere din partea noastra o colaborare cu harul de acceptiune si traire
constienta a lui. Numai intrucat primim constienti harul lui Dumnezeu si conlucram cu acest har, il putem
sesiza in viata prezenta, ii putem simti puterea pe care o exercita asupra fiintei noastre intregi si-i putem
vedea roadele pe care le da in viata duhovniceasca. Harul este o lucrare, un ajutor, dat noua de catre
Dumnezeu, din dragoste si pe care noi trebuie sa-l rascumparam cu dragostea si trairea cea intru Hristos.
Acest lucru il marturiseste si Nicolae Cabasila, cand spune: "Lucrarea si luminarea pe care ni le da darul
sigur, insa nu le putem cunoaste decat prin traire de fiecare zi. Ca sa ne rostim in cateva vorbe, harul
dumnezeesc sadeste in noi un simt si un dor dupa bunurile cele dumnezeiesti, iar din aceea ca ne da sa
gustam mai dinainte din bunatati mai mari, ne face sa nadajduim intruna la o fericire mai inalta si in sfarsit
prin lucruri vazute, aprinde in noi flacara nestinsa a credintei in lumea nevazuta" (N. Cabasila o.c. pg. 208).
Pregustarea inca din aceasta viata a unor bunuri duhovnicesti este rodul nemarginitei dragoste pe care ne-o
arata Dumnezeu, pe care noi trebuie s-o rasplatim in viata noastra cea armonizata dupa Hristos. "Din partea
noastra, zice Cabasila, se cere sa hranim aceasta dragoste; pentru ca nu-i destul numai sa iubesti si numai sa
doresti din toata puterea, ci mia trebuie ca aceasta dragoste sa fie statornica, s-o pastram si s-o aprindem ca
sa aibe din ce arde. Caci, a ramanea in aceasta dragoste in care sta toate fericirea, inseamna tocmai a
ramanea in Dumnezeu, iar ramanand intru El, inseamna a-l avea in inima, dupa cum sta scris: "Cel ce
ramane intru dragoste in Dumnezeu, ramane si Dumnezeu intru EL" (Ioan 4,6). Ori, aceasta se dobandeste si
ar ramane cu adevarat stapana pe vointa noastra atunci cand ascultam poruncile si pazim randuielile Celui
iubit al nostru" (Cf. Cabasila o.c. pg. 208).
Daca prin Sfantul Botez devenim oameni noi, cu viata noua, fii ai lui Hristos, care ne incorporeaza ca prunci
in Sfantul Sau Trup mistic, datoria noastra e de a colabora cu harul spre a iesi din pruncia duhovniceasca si a
creste pana la varsta si masura barbatiei desavarsite in Hristos. Mentinerea in Hristos si cresterea in El, nu
sunt roadele exclusvie ale harului divin. Fara straduinta noastra de ascultare si urmare a voii lui Dumnezeu,
nu ne putem pastra apartenenta noastra la Hristos. Potrivindu-ne cu voia lui Dumnezeu si ascultand de
poruncile Lui, iata calea pe care, daca mergem, ne putem pastra viata in Hristos. Aceasta inseamna ca
trebuie sa asculte voia lui Dumnezue, sa savarsim faptele noastre dupa indreptarul harului divin salasuit in
noi prin sfintele Taine, sa nu avem alte dorinte decat Dumnezeu si sa ne bucuram de aceleasi bucurii de care
se bucura El.
Am putea spune ca viata mistica in Hristos este un jug, dar acest jug al lui Hristos este mult mai dulce decat
jugul pe care nu l-a impus Satana. Trairea aceasta in Hristos, mai bine zis radacinile acestei vietuiri, le
sadeste in sufletele noastre Hristos in chip nevazut. Si in aceasta privinta noi suntem miluiti. Lucrarea
aceasta de induhovnicire, de traire in Hristos, porneste de la Dumnezeu, din partea noastra se adauga numai
bunavointa, primirea acestei sfinte oferte gratuite de ajutor. Intreaga savarsirea induhovnicirii noastre e a lui
Dumnezeu, a nooastra e doar dorinta de impreuna lucrare. Am putea spune, cu alte cuvinte, ca intru atata
putem noi dobandi unirea in viata cu Hristos si ne putem mentine in aceasta traire, intrucat ne supunem
harului primit in sfinteleTaine si intrucat nu ascundem talantul si nu strangem Duhul ce arde in noi.
Supunerea la acest har, ducerea jugului lui Hristos si buna chivernisire din partea noastra a talantului trairii
in Hristos, intimpina multe greutati in captivitatea trupeasca din provizoratul lumii acesteia. Calea vietii in
Hristos e o cale lunga si anevoiasa. Pe ea nu putem pasi linistiti, nu putem merge fara griji si cu siguranta ca
vom ajunge la capat. De-a lungul acestei cai intalnim in viata noastra pamanteasca, felurite piedici, care
cauta cu orice pret sa ne opreasca sporul duhovnicesc. Trairea in Hristos, desi usoara si placuta, raportata
lumii in care inca vietuim, apare totusi ca un jug. Pentru dobandirea desavarsirii, Hristos ne trimite la
stradanii deosebite cunoscand ca numai prin ele viata noastra se purifica si straluceste in Hristos, ca aurul
curatit in foc.
Calea desavarsirii noastre in Hristos, cunoaste foarte multe greutati. Dar a da inapoi, inainte de a da piept cu
ele, inseamna lasitate, inseamna renuntarea la harul divin primit drept sprijin la actiune prin Sfintele Taine si
respingerea lui Hristos din viata noastra, inseamna complacerea in moartea cea din trupul viu.
Inrolarea la viata de desavarsire a lui Hristos e inrolarea in oastea sfinteniei. Telul pentru care se lupta
aceasta oaste este desavarsirea - Hristos. Piedicile care se pun de-a cuurmezisul atingerii acestei tinte nu
trebuie sa influenteze moralul oastei. Precum nu poate fi castigata o invingere cu o oaste in care a patruns
teama in fata adversarului, tot asa noi, cei care ne-am angajat lui Hristos, nu putem deveni desavarsiti in El
daca ne temem de piedicile din fata desavarsirii.
Nici n-avem motiv sa ne temem. Ele ne sunt cunoscute, ele pot fi invinse.
Ele sunt trei: lumea, noi insine si diavolul si din aceste trei izvorasc toate celelalte, multe nenumarate.
Daca suntem hotarati sa-i urmam lui Hristos, a trai in El, si prin El, daca avem vointa tare pentru aceasta,
atunci sa ne pregatim de lucru, sa pornim la lupta contra acestor dusmani de tot momentul, caci desavarsirea
se castiga numai cu acest pret al luptei. "Stramta este si ingusta calea ceea ce duce la viata". Fara indoiala ca
mangaierea harului indulceste pentru luptator acest efort, aceasta lupta; in mijlocul ostenelilor si a
suferintelor, el se bucura de o pace cereasca pe care cel care nu traieste in Hristos n-o cunoaste. Cu toate
acestea, el are nevoie de necontenite straduinte spre a triumfa asupra sa insusi, spre a-si invinge dorintele,
patimile si pe "stapanitorul lumii acesteia" (Ioan 14, 30).
1. Primul dusman neimpacat impotriva caruia pornita lupta este lumea.
Prin diferitele bucurii trecatoare si ademeniri viclene, lumea cauta sa cuprinda pe om in plasa ei cea
pacatoasa si sa-l intoarca de la vietuirea curata cea intru Hristos. Aceasta lume, in care traim, intrucat este
stapanita inca de puterile diavolului, pentru cel ce voieste sa traisca in Hristos, este plina de ispite si
obstacole. Lumea constitue una din cele mai grele sarcini pentru cel care tinde spre desavarsire. In lumea
inconjuratoare Satana imbraca nenumarate forme si pune iscusite curse crestinului spre a-l ademeni si infia.
Iata cum se prezinta lumea in raport cu sfintenia.
Lumea, in ansamblul ei, grupeaza un complex intreg de otravuri pentru Duh si spini care inteapa adanc
trairea cea intru Hristos. "Aici necredinta in Dumnezeu, in opera mainilor Lui, in providenta care sta la
ocarmuirea acestei lumi ce se rasfata inaitea ochilor, talmacita in sute de volume, in reviste si ziare,
propovaduita in templele satanei, in adunari publice, de la catedra, de atatea unelte inconstiente ale
diavolului, avand chip omenesc. Colo, credinta gresita si amagitoare conceputa de o minte bolnava, ascunsa
cu maestrie in invelisul cuvintelor frumoase, grupand in juru-i o scoala de adepti, care in numele stiintei o
proclama drept un nou sistem de cugetare, menit sa revolutioneze lumea. Dincoace, desfraul cocotat in
hainele culturii, sfideaza castitatea, moralitatea familiei si a societatii. Cu veninu-i distrugator a patruns in
toate ramurile de manifestare ale spiritului omenesc. Dincolo, bogatia, facand impresia a fi suprema
posibilitate a fericirii omenesti, cu stralucirea-i orbitoare, impresioneaza, cucereste, fanatizeaza. In fata ei se
topeste cinstea, amuteste adevarul, se intuneca mintea. Nu mai este iubirea de aproapele, nu mai este teama
de legi, de responsabilitate inaintea legoilor, inaintea constiintei si a lui Dumnezeu; se infiripa gandul
minciunii, falsului, tradarii, furtului si crimei.
Iata si onorurile cu titlurile lor pompoase, cu scaunele de frunte in adunari, cu lingusirile si ploconirile celor
mai mici, satisfacand orgoliul omenesc. Iata si puterea de a stapani, care ridica pe om inaintea lui insusi,
avand aerul ca-l apropie de Dumnezeu. Si asa se insira, se amesteca formele prin care se vaneaza dupa
sufletul omenesc" (Dr. L. G. Munteanu. Pe drumul desavarsirii crestine, pg. 39).
Toate acestea sunt niste carii ai diavolului care rod la temelia sufletului nostru. Lumea naucita de assemenea
vederi diavolesti si-a insusit o conceptie a ei, un punct de vedere propriu pe care nu se sfieste sa-l apere
impotriva vederilor lui Hristos. Prin prisma ei, lumea judeca pe cel care nu se incadreaza in ea, drept un
dusman al ei. Pe cel care nu se adapteaza ei il detesta si porneste cu ura si rautate impotriva lui. Lumea nu
iarta pe acel care voieste sa-i ia inainte si sa devina cu un pas mai bun si considera pe un om, ce se
straduieste sa vietuiasca in Hristos, drept om de nimic, pierdut si lipsit de viata. Ea este atat de oarba fata de
Hristos si atat de incatusata in patimi, incat nu poate intelege nimic din fericirea celor care raiesc in Hristos.
Pe acestia cateodata ii plange dupa cum stie ea sa planga, aruncand asupra lor privire de dispret, iar
cateodata ii priveste cu un fel de mirare prosteasca. "Ea n-are nici o idee de ceea ce se petrece in sufletul unit
cu Hristos, prin sfintele taine si trairea cea duhovniceasca, nici o idee de mangaierile si de linistea placuta de
care se bucura. Cuvintele Sfantului Pavel: "Cu tot necazul nostru, sunt covarsit de bucurie" (II Cor. 7,4), ii
sunt o taina nepatrunsa. niciodata lumea nu va percepe acea bucurie, curata "care este dreptate, pace si
bucurie intru Duhul Sfant" (Urmarea lui Hristos, pg. 74). Cel ce slujeste lumii in orbia pe care i-o cauzeaza
veacul efemer cu ale lui momeli, nu crede in realitatea fericirii pe care o da un trai intru Hristos. Pe cel care
se alatura lui Hristos il trece drept un pesimist, care nu este capabil de nimic. Omul lumii indeamna pe omul
lui Hristos sa-si traiasca viata dupa societate, care, in zilel noastre a devenit o entitate patrunsa de duhul
luciferic. Acest duh luciferic este caracteristic mai ales vremurilor noastre, este asa zisul duh al vremii. o
buna parte din crestinii adevarati chiar, se lasa sedusi de acest duh ostil lui Hristos. Majoritatea crestinilor
traiesc o viata quasi-pagana, slujesc si lui Hristos in treacat si nu pregeta a-si incadra sufletul in lume. Duhul
lumii, careia se inchina, sterge pe Hristos cel viu din sufletele lor, lasandu-le doar numele de crestin. Acesti
crestini nu se sfiesc a pretinde ca sunt slujitori ai idealului crestin, rostesc din gura lor, in repetate randuri pe
Hristos, dar uita de cuvintele Acestuia: "nu tot cel ce-mi zice Doamne, Doamne, va intra in imparatia lui
Dumenzeu ci numai cel ce face voia Tatalui, care m-a trimis in lume", prin care el separa substantial
crestinii de necrestini.
In veacul nostru, lumea este mult mai robita de pacat ca in trecut, duhul lumii de acum depaseste in
perversitate duhurile celorlalte lumi. De aceea si omul lumii de acum infrunta cu mai multa nerusinare pe
Hristos in viata lui. Pentru omul lumii de acum, viata in Hristos e o poveste pentru copii, e un ideal
irealizabil si chiar incompatibil cu vederile lui. La ce Hristos, la ce bun urmarea Lui, El nu ne da viata, el nu
ne da petreceri, El nu e mai modern?!
In zilele noastre, mai mult ca oricand, se arunca des si ieftin expresii ca acestea: Nu mai traim cu Duhul;
Hristos e pentru sclavi; Lumea s-a emancipat din ordinea morala a lui Hristos; crestinismul nu mai cadreaza
cu secolul nostru si multe altele de natura aceasta.
Peste tot omul zilelor noastre "dispretuieste ordinea morala stabilita de crestinism. Se considera un
emancipat de sub puterea unor dispozitii invechite, care nu cadreaza cu cultura secolului nostru. Isi faureste
siesi principii de viata dupa bunul plac, usor de implinit si mai usor de modificat dupa imprejurari. Cat de
inalta este aceasta morala moderna se vede din mocirla imoralitatii in care se balaceste" (Urmarea lui I. Hristos,
pg. 85).
Aceasta este oglinda veacului nostru si aceasta este legitimatia omului ei.
Si oare care este adevarata parte a unui asemenea om supus cu sufletul si viata lumii acesteia efemere? "Un
mare necaz presarat cu oarecare placeri; si cand Dumnezeu nu-l paraseste cu totul, mustrarea cugetului.
Patrunzand in inima sa, nu veti gasi in ea decat aceasta. Mustrarea cugetului e dreptatea sa si necazul, pacea
sa" (Urmarea lui I. Hristos pg. 85).
Iisus Hristos, fiind Dumnezeu adevarat si cu adevarat, a cunoscut ca lumea este imparatia diavoluluiei. Drept
aceea a si marturisit: "N-am venit sa aduc pace in lume, ci sabie" si a poruncit celor ce vor sa-L urmeze: "Nu
iubiti lumea, nici cele ce sunt in lume, iubirea Tatalui nu este in el" (Ioan 2,15).
Deci, pentru cei ce se hotarasc a trai in Hristos, porunca este categorica, ea nu sufera rastalmacire si nici
interpretare de compromis. Cel ce tinde spre desavarsire trebuie saa lupte neincetat impotriva lumii si a
duhului ei. Numai asa urmeaza voia lui Hristos si poate astepta sprijinul Sau.
In deobste, armele cu care lupta impotriva acestui vrajmas sunt trei: rabdarea, iertarea si rugaciunea.
In toate si peste toate stradaniile noastre, modelul nostru trebuie sa fie Iisus Hristos. Invatatura Lui, pilda
vietii Lui, iata norma trairii in EL.
Fata de lume,noi nu ne putem coomporta altcum decat Hristos. Dupa exemplul Lui, noi trebuie sa infruntam
lumea cu pornirile ei satanice, dar nu cu ura, ci cu rabdare si compatimind victimile ei, nu cu fatarnicie, ci
din iubire curata. Stradania noastra fata de lume sa nu se limiteze in a judeca pe oamenii lumii, pornire care
de cele mai multe ori izvoraste dintr-o tainica rautate a sufletului nostru, ci mai degraba sa ne straduim a
indrepta pe cel supus lumii, prin exemplul trairii noastre dupa Hristos.
Lumea trebuie sa o rabdam asa cum este ea, precum si tot ce vine de la lume: necazuri si suparari. Adeseori,
prin lume ne verificam sporul nostru duhovnicesc. Astfel, necazurile ce ne vin dinpartea lumii, de cele mai
multe ori ne sunt de folos. In necazuri putem sa ne cunoastem ce suntem cu adevarat: "Cel ce n-a fost
incercat nu stie nimic", zice Eclezistul (Ecles. 24,9). "In lumea aceasta suferintele sunt un har dumnezeesc; ele
ne exercita la virtute, n eprocura noi ocazii de merit si ne conforma cu Fiul lui Dumnezeu" (Urmarea lui I.
Hristos, pg. 25).
Traind in provizoratul lumii, "ne este de folos ca intampinam uneori greutati si impotriviri. Pentru ca acestea
intorc pe om intru inima lui, ca sa cunoasca ca patria sa nu este aici pe pamant si sa nu-si puna nadejdea sa
in vreun lucru din lume. Ne este de folos sa dam uneori peste vorbe impotrivitoare, ca oamenii gandesc si
vorbesc de rau despre noi, desi facem bine si cu constiinta curata. Pentru ca acestea ne pastreaza smerenia si
ne scuteste de fumul slavei celei desarte. Cand oamenii ne micsoreaza in lume, cand ne surpa tot creditul,
atunci mai mult decat intotdeauna, suntem stramtorati a cauta pe Dumnezeu, ca unul ce cunoaste inimile,
martor la nevinovatia noastra" (Urmarea lui I. Hristos, pg. 24).
Straduinta noastra intru rabdare trebuie sa-si scoata seva din Hristos. El trebuie sa fie pilda rabdarii noastre.
Pentru noi, Hristos s-a pogorat dion cer, s-a imbracat in haina saraciei si a rabdat toate necazurile din partea
oamenilor, nu din sila, ci din dragoste, pentru ca noi sa invatam a rabda si suferi cu inima netulburata relele
si necazurile lumii. Din ceasul nasterii si pana la moarte, Hristos n-a fost fara durere si necaz. Cate cartiri,
infruntari si necinstiri n-a rabdat Hristos cu o desavarsita blandete. el, pentru faceri de bine, a primit
nemultumiri, pentru minuni, blesteme, pentru invataturi, dojene si totusi nu s-a razbunat pe nimeni, ci a
rabdat si a iubit pe toti. Aceasta maretie a rabdarii lui Hristos trebuie sa stapaneasca si sufletele noastre daca
suntem hotarati a trai in Hristos.
"N-are rabdare adevarata cel ce socoteste ca sufera, in lume, numia cat ii place si de la cine ii place. omul cu
adevarat rabdator nu cauta de la cine vine cercarea sa, de e acesta mai marele, sotul sau supusul sau, sau de e
om de treaba, ori de nimica, ci toata impotrivirea ce-i vine, de la o faptura la alta, o primeste cu inima curata
ca din mainile lui Dumnezeu si tot necazul ce il patimeste il socoteste castig mare. Ca si cea mai mica durere
ce omul sufera pentru Dumnezeu nu va ramane nerasplatita" (Matei 6,14).
O a doua arma de lupta impotriva lumii este iertarea. Nu se poate socoti urmas a lui Hristos acela care rabda
necazurile si rautatile venite din partea lumii si nu le iarta in acelasi timp. In lupta cu lumea, iertarea este
camaradul cel mai intim al rabdarii. In fata iertarii se topeste razbunarea si ura. Viata in Hristos nu se poate
concepe fara iertare. Iisus Hristos ne este si in privinta iertarii, pilda cea mai vrednica de urmat. El ne-a
invatat sa iertam pe cei ce ne urasc si prigonesc pe cei ce ne doresc raul si ne batjocoresc.
In apogeul durerii, cu trupul atarnat in cuie, cu fruntea sangeranda de spinii cununii de batjocura, in privirea
dispretuitoare s ironica a lumii care l-a dat spre rastignire, Mantuitorul a dat pilda supremei iertari prin
exclamarea: "Parinte, iarta-le lor, ca nu stiu ce fac".
Numai iertand si noi greselile altora putem astepta sa fim iertati pentru pacatele noastre, dupa cum insusi ne
spune: "De veti ierta oamenilor gresalele lor, ierta-va si Tatal vostru cel ceresc voua" (Matei 6,14).
Doar chiar noi insine ne conditionam iertarea pacatelor noastre de ale semenilor nostri din lume, cand zicem
in rugaciunea domneasca: "Si ne iarta noua gresalele noastre, precum si noi iertam gresitilor nostri" (Matei
6,12).
Cea de a treia arma pe care trebuie s-o folosim in lupta contra lumii este rugaciunea pentru lume. Cei ce vor
sa vietuiasca dupa exemplul lui Hristos, trebuie sa se roage pentru oamenii lumii, care-i prigonesc si-i
batjocoresc, conform poruncii Mantuitorului "rugati-va pentru cei ce va supara si va prigonesc" (Matei 5,44).
Trairea in Hristos pretinde de la noi nu numai rabdare si iertare pentru lume, ci si rugaciune pentru ea. Noi
trebuie sa cuprindem si lumea in rugaciunile noastre. Sa cerem lui Dumnezeu sa aduca intreaga lume, la
cunostinta adevarului, sa inlocuiasca imparatia divolului din ea cu sfanta Sa imparatie, sa daruiasca pace
oamenilor si sa mantuiasca intreaga lume.
Acestea ar fi straduintele puse in slujba luptei impotriva lumii, primul dusman neimpacat al celui ce voieste
sa traiasca in Hristos.
2. Al doilea dusman, poate mai darz si mai cumplit ca lumea, care se pune de-a curmezisul drumului spre
desavarsire este omul insusi, pentru sine, suntem noi insine pentru noi.
Firea noastra, adica trupul nostru si sufletul nostru, sub imboldul trupului si diavolului, ne sunt dusmanii de
fiecare zi si de fiecare moment.
Cel care alimenteaza cu stricaciune firea este trupul, cu pornirile lui rele si pacatoase. Acest trup, intrucat nu
este supus duhului constitue un izvor de pacatuire, tinzand sa rupa crestinul de la Hristos.
Pentru cel care tinde spre desavarsire, trupul constitue o povara foarte apasatoare. In el si prin el se nasc
diferitele pacate si ispite, el este prmul agent de legatura al Satanei. Trupul nu este insa invincibil, el se poate
supune duhului prin doua metode foarte eficace: postul si osteneala.
Postul si osteneala franeaza trupul cu pornirile lui spre pacat. Astfel, postul struneste pornirea trupului spre
lacomie si imbuibare din care decurg toate pacatele, iar osteneala secundeaza postul in actiunea de slabire a
trupului, spre a fortifica sufletul si a permite acestuia controlul asupra iesirilor trupesti.
Prin aceasta nu se urmareste distrugerea trupului, caci el "este locas al lui Dumnezeu si Duhul Sfant
locuieste in el, ci se tinde la supunerea lui, duhului pentru a se mentine cu adevarat Biserica curata a lui
Dumenzeu.
Sufletul, sub imboldul trupului stapanit de felurite ganduri rele primite din afara, mai ales de la diavol,
slujeste iarasi firii pacatoase, constituind un obstacol de invins in calea desavarsirii noastre in Hristos.
Cel care influenteaza mai mult spre raul omului, atat prin trup cat si prin suflet, este diavolul. Acesta atrage
omul prin mestesugite curse la pacat si pierzanie, fiind inceputul tutror rautatilor. Deghizat in diferite placeri
si bucurii trecatoare, seduce pe om la viata curata, traita in Hristos la o viata a poftelor trupesti, la un trai de
desfrau si faradelegi.
In slujba diavolului sau mai ales duhurile necurate care se strecoara in suflet si pornesc lupta de gand
impotriva omului. Primul duh al satanei care se strecoara in sufletul omului, este duhul madriei.
Intrucat diavolii, cu toate duhuriel uneltite lor sunt niste dusmani nevazuti, lupta contra lor este si mai grea.
Armele pe care trebuie sa le intrebuinteze un iubitor de Hristos in lupta impotriva lui sunt: rugaciunea,
semnul Sfintei Cruci, privegherea si smerenia.
Prima arma foarte folositoare pentru a alunga din cuget si suflet gandurile in toate inchipuirile necurate, pe
crae cu siretenie ni le strecoara diavolul, este rugaciunea mintii sau rugaciunea lui Iisus: "Doamne Iisuse
Hristoase, Fiul lui Dumnezue, miluieste-ma pe mine pacatosul". Rostita in taina si mereu, acest fel de
rugaciune, are puterea, prin numele lui Iisus pe care il invocam, de a spulbera orice duh necurat de ispitire ce
vine de la diavol. De altfel, orice rugaciune prin care cerem sincer ajutorul lui Dumnezeu impotriva
cugetelor necurate, are puterea de a le inlatura.
Iata un exemplu de rugciune impotriva cugetelor rele: "Doamne Dumnezeul meu, sa nu te departezi de la
mine! Dumnezeul meu, spre ajutorul meu ia aminte; ca s-au sculat supra mea ganduri rele si groaze multe au
impresurat sufletul meu. Printr-atatia vrajmasi cum voi scapa neranit? Cum ii voi zdrobi?
Eu mergea-voi inaintea Ta si voi smeri pe cei mari ai pamantului. Deschide-voi usile temnitei si voi
descoperi Tie iesirile cele mai ascunse.
Fa, Doamne, dupa cuvantul Tau si sa fuga dinaintea fetei Tale cugetele cele rele. Unica mea nadejde, unica
mea mangaiere, in mijlocul a tot necazul este aceasta, ca sa alerg la Tine si sa pui credinta in Tine, din
adancul inimei sa Te chem pe Tine si sa astept in rabdare ajutorul Tau" (Urmarea lui I. Hristos, pg. 104).
Semnul Sfintei Cruci, de asemenea, e o arma tare impotriva diavolului. Sfanta Cruce surpa puterea duhurilor
necurate si izbaveste pe omul ce recurge la ea, asa precum odinioara a izbavit Hristos lumea prin ea.
Privegherea insotita de rugaciune, ajuta iarasi mult in lupta de gand contra ispitelor diavolesti. Indemnul la
priveghere ni l-a dat insusi Hristos prin cuvintele: "Privegheati si va rugati ca sa nu cadeti in ispita caci
duhul este osarduitor, iar trupul neputincios" (Marcu 14,38).
Iata ce spune Sfantul Isac Siriul despre priveghere: "Omule, sa nu crezi ca este vreo nevointa mai mare intre
nevointele ostenitorilor decat privegherea. Ea este mai mare si mai trebuincioasa decat infranarea. Si, daca
ostenitorul nu s-ar risipi si nu s-ar tulbura cu lucrurile cele trupesti si cu grija cele trecatoare, ci s-ar feri de
lume, s-ar pazi cu privegherea, mintea lui in curand ar zbura ca niste aripi si s-ar inalta la frumusetea lui
Dumnezeu si curand ar ajunge la slava Lui si ar inota spre cunoasterea cea mai presus de cugetarea
omeneasca, fiindca ar fi mai usoara. Pe nevoitorul, care petrece cu socoteala in priveghere, sa nu-l privesti
ca pe un om in carne si oase. Ca nevointa privegherii cu adevarat randuiala ingereasca este. Si nu se poate,
ca cineva sa petreaca asa, fara sa primeasca de la Dumnezeu haruri mari "ca unul care mereu este treaz, are
inima treaza si se indeletniceste cu gandul in grija lui Dumenzeu. Sufletul, care cu acest fel de nevointa
petrece, va straluci si va primi ochi de heruvimi, ca mereu sa vada privelistea cereasca" (Sfantul Isac Sirul cuv.
29, pg. 123).
Smerenia este arma cea mai eficace impotriva pacatului mandriei si a celorlalte pacate crae decurg din ea.
"A ne recunoaste ticalosia si a nu o pierde niciodata din vedere, a ne lasa in mainile lui Dumnezeu, cu o
credinta vie si o dragoste supusa: iata intreaga viata duhovniceasca a carei cea dintai temelie e smerenia. Cel
ce-si zice in adancul sufletului, nu sunt decat slabiciune si saracie, nu cauta sprijin in sine, ci pune in Iisus
singura nadejde...Mandria, care adeseori se ascunde sub valul a tot ce e mai sfant, nu-l amageste prin
zadarnica dorinta a unei stari in aparenta mai perfecta, la care nu e chemat. Credincios si linistit in calea sa,
el zice lui Dumnezeu: "Da-mi mie intelepciunea, care sta aproape de scaunul tau si nu ma lepada din slugile
tale, ca sluga ta sunt eu, si fiul slujnicii tale, om slab si cu viata scurta, si mai mic a intelege judecata si legile
tale (Intelept IX, 4,5). Acel a carui inima se roaga astfel, care doreste astfel , va fi in pace. Dumnezeu il priveste
cu bunavointa si o binecuvantare a sa va fi asupra lui (Urmarea lui Hristos pg. 81).
Cam asa ni se infatiseaza lupta impotriva pacatelor inimii si a mintii, lupta ascetica, efortul personal din faza
copilariei in Hristos. Depasind aceasta purificare, stradaniile noastre in calea desavarsirii devin tot mai mult
strabatute de sprijinul haric al lui Dumnezeu. Talantul harurilor impartasit noua prin sfintele Taine, daca este
bine chivernisit de noi dintru-nceput, mai tarziu el insusi rodeste in viata noastra roade insutite.
Odata crescuti din pruncia duhovniceasca, trebuie sa conlucram cu harul spre a ajunge la masura barbatului
desavarsit la Hristos.
Munca noastra, acum, trebuie sa fie cuget la legea lui Dumnezeu, practicarea mai intensa a virtutilor si
rugaciunea, adica adancirea sfinteniei, pana se va ajunge ca, sub influenta exclusiva a harului, actiunile
noastre sa se coordoneze automat dupa voia lui Dumnezeu.
Trebuie, in aceasta stare de progres in Hristos, sa realizam infrangerea totala a pacatului, sa golim sufletul si
mintea de tot ce nu e gand catre Dumnezeu si sa le umplem de Dumnezeu, adica sa gazduim in sufletul
nostru numai pe Dumnezeu, mintea noastra sa o indreptam mereu catre Dumnezeu, sa cugetam mereu la
desavarsirea Sa, la bunatatea Sa, la purtarea Sa de grija pentru noi si sa lasam ca toata fiinta noastra sa fie
strabatuta de dragostea si bunatatea Sa.
In felul acesta ajuungem sa voim si sa actionam numai ce voieste Dumnezeu si asa tinta desavarsirii in
Hristos este atinsa. Cand simtim ca Dumnezeu vine intru ajutorul stradaniilor noastre, primul lucru pe care
trebuie sa-l facem e sa cugetam la Dansul si la legea Sa: "cugetand la legea Domnului ziua si noaptea, nici o
patima nu se poate trezi in noi. Fireste insa, ca aceasta trebuie s-o facem macar cat se poate de des. Cugetand
la bine si la frumos s-aprind in noi dorinti curate, fiindca simtirile, cu care s-au impreunat aceste cugete,
aduc roade in noi inca din vremea copilariei si din ele tasnesc si gandurile; simtirile ne intovarasesc in toata
munca, sunt de o varsta cu noi si, prin farmecul si placerea lor, ele ne aduc incotro vrem, cata vreme
ajungand abia mai tarziu sa putem cugeta cu puterea mintii, trebuie macar pana la o bucata de vreme, mult
sa ne straduim si intruna sa fim cu bagare de seama ca sa putem savarsi vreun bine, la inceput nu simtim nici
o placere cand facem binele, fiindca de multa vreme firea noastra s-a obisnuit cu altceva. Abia dupa o
indelungata straduinta vom ajuunge sa rupem cu vechile obiceiuri si sa sadim in locul lor dragostea pentru
binele cel adevarat si ganduri despre adevarul cel mai sigur" (N. Cabasila o.c. pg. 145).
In continuarea actiunii noastre de induhovnicire, Dumnezeu nu ne lasa singuri, El trimite harul sau divin prin
mijlocirea Sfintelor Taine, care alimenteaza stradaniile noastre, facand sa izvorasca din noi tot felul de fapte
bune. Harul primit in sfintele Taine induhovniceste toate gandurile rele. De aici urmeaza ca Sfanta Taina
lucreaza in noi cu o stralucire neumbrita, care ne rodeste in suflet un lant nesfarsit de binefaceri fara ca noi
sa ne fi straduit deloc pentru ele. In al doilea rand, gandurile bune sunt ca un leac pentru sufletele noastre si
ca cel mai bun dintre balsame, caci intocmai dupa cum gandurile rele trezesc tot felul de patimi urate, tot
asa, la randul ei, virtutea face sa tasneasca in noi tot felul de fapte bune" (N. Cabasila o.c. 105).
Mintea si vointa, puse in slujba voiei lui Dumnezeu, primesc o putere harica deosebita. "Cel care cauta o
viata cua devarat fericita trebuie ca, prin amandoua aceste puteri, prin minte si prin vointa, sa se apropie de
Dumnezeu si sa se impreune cu El, si anume, cu mintea sa-L poata vedea cat mai lamurit, iar prin vointa sa-
L iubeasca in chip desavarsit" (N. Cabasila o.c. pg. 210).
Daca voia noastra este armonizata dupa Hristos, prin sfintele Taine, aceasta inseamna ca stradania noastra de
induhovnicire si colaborare cu harul este eficienta; noi trebuie sa fim constienti ca harul ne vine prin sfintele
Taine si sa conlucram cu el. "Dumnezeu nu asteapta de la noi, in urma invataturii si a purtarii sale de grija,
decat roadele de vointa, atunci urmeaza ca in aceasta vointa isi revarsa El toate binefacerile, toata puterea si
toata purtarea de grija spre savarsirea binelui. Asa dara, atat Botezul cat si celalte Sfinte taine ne-au fost date
pentru ca prin ele, vrerea noastra sa se faca mai curata, urmand de aici ca si viata si lucrarea Sfintelor Taine
stau in puterea vointei noastre. Pentru ca, la urma urmelor. ce rost au pentru noi Sfintele Taine? Ele ne
pregatesc viata viitoare ca unele care sunt, cum spune Sfantul Pavel: "puteri ale vietii ce va veni" (N. Cabasila
o.c. pg. 176).
Rezulta din acestea, ca perioada de tranzitie de la incepator la viata cea intru Hristos, pana la culmile
desavarsirii in care crestinul este constient ca sta sub actiunea exclusiva a harului - este o perioada de
colaborare personala a omului cu harul lucrativ primit in Sfintele Taine, in care acesta din urma detine
primatul. "Schimbarea ce se intampla in sufletul nostru care, la ajutorul lui Dumnezeu, mai adauga si
nazuinta proprie, se lucreaza prin harul Sfintelor Taine pe deoparte, iar pe de alta grija la cei ce l-au primit,
de a-l pastra...a ajutat la inmultirea vietii in noi" (N. Cabasila o.c. pg.173). Iar pentru realitatea primatului haric,
in actiunea noastra de desavarsire in virtuti, pledeaza si frumoasele concluzii ale lui N. Cabasila: "Traind si
unindu-ne cu Hristos prin sfintele slujbe, prin rugaciuni, prin laude si prin cugetarea la Legea Lui, ne
strunim sufletul si-l pregatim pentru orice virtute, pazim depozitul de care ne porunceste Sfantul Pavel si ne
pastram darul ce ni s-a impartasit prin lucrarea Sfintelor Taine. Caci tot Domnul e Cel ce savarseste si ceea
ce se savarseste in Sfintele Taine, ba inca si cel care pazeste in noi intregi darurile impartasite si tot El, cel
care ne pregateste sa ramanem in harul sau precum singur zice: "Fara mine nu puteti face nimic" (N. Cabasila
o.c. pg. 149).
Intrucat Hristos a intrupat desavarsirea virtutilor in actiunea de desavarsire si mai cu seama in lucrarea
virtutilor, care corespunde perioadei de emancipare in Duh, El trebuie sa fie icoana stradaniilor noastre. Sa-L
avem mereu in fata cugetului; Sa ne intiparim faptura Lui in inima; Sa ne insusim comportamentul Lui.
Iisus Hristos este barbatul desavarsit, la masura Lui trebuie sa tindem in lucrarea virtutilor. "Daca Hristos a
fost fara pacat si noi sa fim morti pacatului, daca Hristos s-a smerit pe sine si noi sa fim smeriti, daca Hristos
s-a jertfit intru noi si noi sa ne jertfim pentru El si unul pentru altul; daca Hristos este iubire, blandete,
bunatate si noi trebuie sa fim asemenea. Iar cine are intr-nsul simtamintele lui Hristos va si faptui cu
Hristos" (Dr. N. Mladin o.c. pg. 139).
Pe masura colaborarii noastre cu harul divin si a adancirii in viata lui Hristos "crestem intru toate in Hristos.
El ia din ce in ce mai deplin chip in fiinta noastra. Astfel se ajunge la starea de barbat desavarsit, la masura
varstei plinirii lui Hristos" (Efeseni 4,13-15). Idealul este acesta "sa infatisam pe tot omul desavarsit in Iisus
Hristos" (Coloseni 1,28), adica fiecare sa asimileze in fiinta sa toate puterile sfintitoare ce I le comunica, in
mod haric, Hristos, in masura capacitatii sale, sa-si impleteasca haina personalitatii din firele de aur ale
sfinteniei lui Hristos. "Desavarsirea crestina consta in desavarsirea unitatii mistice de viata in Hristos pana la
asemanarea cu Hristos, cand prezenta lui Hristos in om e sensibila nu numai pentru cel desavarsit, ci si
pentru cei ce vin in legatura cu El" (N. Mladin o.c. pg. 140).
In staruinta de a-l imita pe Hristos, toate virtutile se innobileaza, se adancesc in Duh. Trairea lui Hristos sub
imperiul harului, desavarseste toate virtutile si mai ales pe cea a smereniei si a dragostei. smerenia acum
sterge toate urmele mandriei din sufletul omenesc si permite ca din ea sa rasara celelalte virtuti
desavarsitoare. In smerenie isi are izvorul virtutea credintei prin care credem ca Dumnezeu este cel care ne
ajuta si ne aduce la mantuire si ca, fara sprijinul Sau, noi nu putem face nimic. tot smerenia ne intareste in
nadejdea ca Dumnezeu nu ne va lipsi niciodata de harul Sau. Dar cel mai de pret si fericitor rod al smereniei
este dragostea lui Dumnezeu, care se revarsa in noi, cuprinzand intreaga noastra fiinta.
Prin dragoste, harul divin devine tot mai actual si simtit de noi in viata, prin ea ssesizam tot mai mult
prezenta lucrativa a lui Hristos in noi. Sentimentul prezentei lui Hristos in sufletul nostru, prin harul
impropiat prin Sfintele taine, ajunge cu atat mai covarsitor, cu cat si dragostea noastra fata de Hristos e mai
mare.
Crestinul, care s-a invrednicit a-si elupta prin har un stadiu de desavarsire maximum posibil in aceasta viata,
incepe sa vietuiasca cu exclusivitatea sub actiunea harului divin si devine tot mai constient de acest fapt.
Prin dragostea nemasurata de care e stapanit sufletul sau, el traieste acum in mod tot mai real constiinta
prezentei lui Hristos in el si a harului lucrativ. De altfel, constiinta preentei lui Hristos e un imperativ pentru
toti urcatorii pe scara desavarsirii lui Hristos.
Am spus ca prin dragoste Hristos se face tot mai mult simtit. Suntem prea neputinciosi ca sa apreciem
virtutea aceasta a dragostei, dupa cuviinta. Ea este puntea de legatura intre cer si pamant. Din dragoste a luat
Hristos chipul robului si ne-a mantuit pe noi cei pacatosi si tot dragostea este aceea care se face palnia
harului divin, ca acesta sa se coboare in sufletele noastre. Dragostea uneste pe omul cel desavarsit cu Hristos
si-l indumnezeieste. Cel care se uneste in dragoste cu Hristos nu mai duce o viata comuna, ci traieste dupa
modelul divin aratat noua de Hristos, traieste cu desavarsire in Hristos. Pentru puterea ei, dragostea a fost
pretuita si laudata de toti crestinii de la Hristos incoace. In afara de Sfantul Apostol Pavel care, in cap 13,
din ep. catre corinteni, inchinat dragostei, contureaza desavarsita ei larghete, toti sfintii Parinti si traitorii in
Hristos au socotit-o ca si o coroana a tuturor celorlalte virtuti.
Desigur, crestinul care a ajuns la constiinta prezentei harice a lui Hristos in el iubeste intr-un stil cu totul
paulin, el nu se margineste a-l iubi numai pe Dumnezeu treimic, ci prin si pentru Hristos, iubeste si pe
aproapele, intrucat stie ca si acesta ca si el este un madular al lui Hristos. Prin dragoste harul divin umple de
duh si celelalte virtuti surori, credinta si nadejdea, facand pe crestin capabil de si mai mult spor pe calea
desavarsirii.
"Pe calea aceasta, impletita din iubire si smerenie, din credinta si nadejde, din toate celelalte virtuti, fiice ale
iubirii, nu exista oprire: tinta ei este Hristos. Si cine ar putea spune vreodata: l-am ajuns pe Hristos? Nimeni.
De aceea, desavarsirea e o continua alergare spre tinta, o tot mai deplina imbracare in Hristos; zarile ei se
pierd la infinit, in oceanul cel necuprins al desavarsirii divine. e un progres necontenit, nu numai exterior, ci
mai ales launtric. Dupa masura progresului, viata lui Hristos, harul lui se revarsa in fiinta crestinului cu mai
multa putere si-l transforma in Hristos. Hristos patrunde toate madularele lui si-l indumnezeieste. Viata
mistica din regiunea ontologica se revarsa in viata constienta, transformand omul intreg si umplandu-l de
sfintenia lui Hristos. Crestinul nu numai ca se aseamana cu Hristos, ci Hristos vietuieste in el si-l
indumnezeieste. Astfel, din el straluceste iubirea, smerenia, bunatatea, blandetea, suferinta lui Hristos s.a. E
inceputul transfigurarii din veacul ce va veni. Pentru aceasta insa, pe langa mortificare si imbracare in
virtuti, trebuie sa fie lucrator harul si in rugaciune" (N. Mladin o.c. pg. 190-191).
Ultima faza a vietii crestine, sau faza culminanta a trairii in Hristos, sta sub imperiul rugaciunii neintrerupte
si a meditatiei.
Rugaciunea constitue pentru crestinul desavarsit trairea continua a lui Hristos in sufletul sau. "In rugaciune,
adevaratii traitori in Hristos gasesc un farmec care-i mangaie si-i impartaseste din fericirea cereasca, si-i
impartaseste din frumusetea cea fara stricaciune. Rugaciunea este pentru dansii cheia imparatiei cerurilor,
caci Dumenzeu intra cu dansii intr-o negraita legatura" (T. Badet. Rugaciunea sacra catre cer, pg. 260). Ea este o
inaltare a sufletului la Dumnezeu Tatal in si prin Fiul Sau Iisus. Ne rugam lui Dumnezeu Tatal prin Fiul,
intrucat suntem uniti in mod mistic cu El prin Sfintele Taine. Depasind faza de purificare si mortificare,
cand ne-am imbracat in haina virtutilor, rugaciunea devine rugaciune cu totul mistica, izvoraste in sufletul
nostru fara nici un efort personal, ea este o lucrare exclusiv harica a Duhului Sfant, ea este izvorul "bucuriei
si al multumirii" (Filocalia Trad. Dr. D. Staniloaie, pg. 77).
In acest stadiu de desavarsire, rugaciunea "tasneste spontan din adancurile inimii, cu increderea de fiu catre
Tatal cel din ceruri. Ea este o rugaciune vie, care angajeaza toata fiinta crestinului. Rapit din lume si din
sine, el vorbeste cu Dumnezeu, el sta in comuniune cu Dumnezeu, se uneste cu El, zaboveste in lumea de
miraj si de lumina, de bucurie, si de pace a dumnezeirii. EL renunta la voia sa si se daruieste lui Dumnezeu "
(N. Mladin o.c. pg. 195). Si aceasta comuniune cu Dumnezeu, in rugaciune, este neincetata. Crestinul adevarat
desavarsit practica rugaciunea sub impulsul Duhului Sfant, atat in singuratate, cat si public in cadrele
comunitatii bisericesti. La biserica, in cadrul sfintei Liturghii, unirea spirituala, in rugaciune, a crestinului cu
Dumnezeu este intarita de unirea reala cu Hristosul euharistic. De aceea Biserica cu randuielile ei liturgice
nu poate ignora nici cel mai desavarsit sfant.
Rugaciunea neincetata este insotita, in faza desavarsirii, de o permanenta si adanca gandire la Dumnezeu si
la cele sfinte. Aceasta este meditatia. Ea se realizeaza tot sub impulsul exclusiv al harului divin. Prin
meditatie, harul ne ridica progresiv sufletul la Dumnezeu si ne sfinteste intreaga noastra fiinta. In mod
excelent se realizeaza meditatia prin rugaciunea lui Iisus: "Doamne Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu
mantuieste-ma pe mine pacatosul", care repetata mereu in sufletul nostru de Duhul Sfant, are puterea de a-l
umple de Hristos. Meditatia culmineaza in contemplatie, prin care unirea cu Hristos se realizeaza in modul
cel mai pur.
Astfel se infatiseaza calea trairii in Hristos, prin stradanie si har. Aceasta este totodata si calea trairii mistice
sau calea desavarsirii. La aceasta sunt chemati toti crestinii. Harul sfintitor se da prin Sfintele Taine la toti
acelasi si in aceeasi masura. Ca nu in toti lucreaza la fel, aceasta se datoreste faptului ca nu toti crestinii se
straduiesc a conlucra cu el in aceeasi masura. Rodnicia harului e in functie de vrednicia fiecarui crestin.
Trairea in Hristos sau trairea mistica se acorda fiecarui crestin proportional cu stradania pe care a depus-o ca
sa conlucreze cu harul la desavarsirea sa.
Deci, pentru desavarsire sau unire mistica experimentala cu Hristos, nu sunt preferinte harice sau
predesrinari. toti sunt chemati la desavarsire, fara exceptie, dar nu toti urmeaza imboldurile duhului. De
aceea, trairea in Hristos si viata crestina in genere, cunoaste de fapt anumite trepte sau categorii de crestini.
Astfel, "totdeauna vor fi crestini "prunci" (care sunt inca trupesti), crestini "progresati" (care cresc in
Hristos) si crestini "desavarsiti" (cu adevarat duhovnicesti: oameni pneumatici, hristofori, si indumnezeiti).
Dar inima tuturor trebuie sa fie vatra care arde flacara nestinsa a dorului dupa desavarsire, dupa asemanarea
cu Hristos, dupa asimilarea cu Hristos" (N. Mladin o.c. pg. 230).

CAPI TOLUL XI I
SFANTA EUHARI STIE I ZVOR DE PROGRES DUHOVNI CESC
Viata crestina in genere si in special trairea mistica este o viata de continuu progres duhovnicesc. Tinta
desavarsirii este ceva infinit, dupa cum si Hristos este infinit. De aceea Hristos trebuie trait continuu in mod
crescand duhovniceste si nelimitat de nimic. Toate stradaniile noastre duhovnicesti trebuie sa fie puse in
slujba avansarii in Hristos. Spre tinta Hristos trebuie sa alergam zi de zi, ceas de ceas si moment de moment.
Aceasta alergare nu cunoaste odihna, ea se prelungeste de-a lungul intregului provizorat lumesc, pana in
vesnicie.
In acest nintrerupt asalt al desavarsirii, ajutorul cel mare si efectiv ni-l dau Sfintele Taine. Ele ne dau puteri
nepretuite in lupta de unire cu Hristos. Prin ele se revarsa, in mod nevazut de noi, dragostea lui Hristos, care
ne usureaza calea spre El. mai inati prin Botez, Hristos ne angajeaza in lupta de cucerire a vesniciei, apoi,
prin Mirungere, Hristos ne avanseaza in oastea desavarsirii Lui, sporindu-ne solda harica, pentru ca, prin
Sfanta Euharistie, Hristos sa se predea in intregime noua, cu toata Dumnezeirea Sa, lucrand prin noi
desavarsirea.
In Euharistie se implineste unirea cea mai desavarsita cu Hristos,precum si acea prefacere de stare avansata
duhovniceasca, care este rodul acestei uniri. Nu mai e vorba de o simpla alipire prin credinta la Hristos, de o
imbracare in Hristos prin Botez sau ajustare duhovniceasca dupa El prin mirungere, ci, dupa cum am aminti
la efectele unirii euharisitce, in sfanta Impartasanie, unirea cu Hristos este cu totul reala si imbietoare de o
excesiva putere de saltare duhovniceasca pentru crestini.
Salasluirea, dupa vrednicie, a lui Hristos in sufletul nostru umple tot sufletul nostru si da intregii noastre
fiinte un imbold de ravna a sfinteniei si lucrare a tot ce este duhovnicesc. Nu ramane compartiment in
sufletul nostru, pe care Hristos cuprins euharistic in noi, sa nu-L umple de EL. Prin unirea euharistica
Hristos strabate cu duhul sfintitor intreg eul nostru si intreaga fiinta noastra.
Progresul duhovnicesc lucrat de Hristos salasluit euharistic in noi se resimte incepand de la cele mai
superioare facultati ale sufletului si pana la cele mai mici si neinsemnate ramificatii ale fiintei noastre.
Astfel, prin unirea cu Hristos in taina Sfintei Euharistii, inchipuirea si memoria lui Hristos, atat de ordonate
si de sfinte, se unesc cu inchipuirea si memoria noastra ca sa le faca pe acestea ordonate, indreptandu-le spre
Dumnezeu si spre lucrurile Sale si facandu-ne sa ne gandim la binefacerile lui Dumnezeu, la frumusetea Lui
orbitoare, la nenumaratele Lui bunatati. Inteligenta lui Hristos, adevaratul soare al sufletelor, lumineaza
sufletul nostru cu stralucirea credintei si ne face sa le vedem si sa le masuram pe toate cu masura luminii lui
Dumnezeu. Atunci intelegem zadarnicia bunurilor lumii, nebunia invataturilor laice. Atunci gustam
invataturile Evangheliei pe care mai inainte nu le intelegeam ca unele ce erau impotriva pornirilor firii.
Vointa lui Hristos atat de tare, atat de statornica, atat de generoasa, indeparteaya acum neputintele,
nestatorniciile si egoismul nostru, facandu+ne partasi dumnezestilor tarii, asa incat putem zice cu Pavel
"Toate le pot intru Hristos Cel ccare ma intareste" (Filipeni, 4,13).
Ni se pare ca stradania nu ne mai oboseste, ca ispitele ne vor gasi nezdruncinati, ca statornicia pe bine nu ne
mai inspaimanta, pentru ca noi nu mai suntem singuri, ci ne-am alipit de Hristos ca iedera de stejar si astfel
suntem partasi la puterea lui Hristos (Cf. Ad. Tanquerez Precis de Theologie Ascetique et Mzstique pg. 192).
Atunci simtim in noi fie un avant neinfranat spre bine, fie o vointa retinuta, dar statornica, sa facem totul, sa
suferim totul pentru Dumnezeu.
E limpede ca o astfel de unire in adevar ne transfroma progresiv. Putin cate putin gandurile noastre, ideile
noastre, convingerile si judecatile noastre se schimba; in loc sa pretuim toate dupa maximile lumii, noi ne
insusim gandurile si judecatile lui Hristos, imbratisam cu dragoste maximile Evangheliei si mereu ne
intrebam: Ce ar fi facut Iisus daca ar fi fost in locul nostru?
La fel se intampla cu dorintele si cu vointele noastre; intelegand ca lumea si eul nostru ne mint, ca numai
Hristos, intelepciunea cea vesnica, este intru adevar, noi dorim numai ceea ce doreste si El, slava lui
Dumnezeu si mantuirea noastra si a fratilor nostri; noi nu mai vrem decat ceea ce vrea El: "faca-se nu voia
mea, ci a Ta" si chiar daca aceasta voie ne-ar duce spre cruce, o primim cu draga inima, ca unii ce suntem
siguri ca ea tiinde spre binele nostru duhovnicesc si spre binele aproapelui.
Si inima noastra se goleste pe incetul de egoismul ei, mai mult sau mai putin constient, de defectele ei firesti
si simtite, ca a iubeasca cu fierbinteala, cu marinimie, cu patima pe Dumnezeu si sufletele stravazute prin
EL. Ceea ce iubim acum nu mai sunt mangaierile cele de la Dumnezeu, oricat ar fi ele de dulci, ci insusi
Dumnezeu. Numai e acum insemnata placerea de a sta impreuna cu cei iubiti, ci binele ce li-l putem face.
Asa dar, traim o viata mai intensa si mai supranaturala, mai dumnezeiasca decat inainte, numai traieste eul,
omul cel vechi, ci Iisus insusi cu Duhul Lui traieste in noi si intareste Duhul nostru (Cf. Ad. Tanquerey o.c. pg.
193).
Aceasta unire duhovniceasca se prelungeste atata vreme cat vrem noi, cum a zis insusi Domnul prin
evanghelistul Ioan: "Cel ce mananca trupul meu si bea sangele meu intu mine petrece si eu intru el (Ioan 6,56).
El nu vrea alta decat sa ramana vesnic in noi si de noi atarna, cu harul Lui, sa ramanem mereu uniti cu
dansul (Cf. Ad. Tanquerey o.c. pg. 194).
Si acest progres, izvorat din unirea euharistica cu Hristos, se prelungeste dupa vrednicia noastra. De
vrednicia noastra atarna ca sa progresam in viata duhovniceasca sau sa ramanem intr-o stare de lancezeala.
Intrucat am vazut cata tarie si spor duhovnicesc ne da Hristos, cand ne impartasim cu EL in Sfanta
Euharistie, se intelege de la sine ca, pentru a ne mentine in continuu din sfantul Potir.
In privinta necesitatii si folosului impartasirii dese sunt deosebit de convingatoare indemnurile din inspirata
carte "Urmarea lui Iisus Hristos" (Urmarea sau asemanarea cu Hristos, Imitatio Christi, diferite editii).
Iata cum ne indeamna ea la sfanta cuminecatura:
"Alearga des la izvorul darului si al milei dumnezeiesti, la izvorul bunatatii si la toata curatia, ca sa te poti
tamadui de pacatele si patimilor tale si sa te invrednicesti a te face mai tare si mai priveghetor tuturor
ispitelor si amagirilor diavolului. Vrajmasul, stiind cata dumnezeiasca putere de tamaduire se afla in sfanta
cuminecatura, se opinteste in tot chipul, la tot prilejul a-i bate si a-i impiedica de la sfanta masa pe evlaviosii
crestini.
Pentru aceasta, unii din crestini, in vremea cand se pregatesc de sfanta cuminecatura, au a se lupta cu cele
mai grele ispite ale Satanei. Caci acest duh viclean, precum este scris la Iov, vine intre fiii lui Dumnezeu, ca,
cu viclesugurile lui, sa-i umple de frica micinoasa, sa-i tulbure, sa-i intunece, ca astfel dragostea lor sa se
imputineze, credinta sa slabeasca si ca sa se lase de cuminecatura sau daca se cumineca sa se cuminece cu
raceala. Insa crestinul cel intelept nu baga in seama aceste mestesugiri si uneltiri ale vrajamasului, ci toate
nalucirile le tranteste cu uraciune in capul tatalui a toata minciuna. Negresit, sa dispretuim si sa uram din
toata inima pe ticalosul si sa nu ne lasam de sfanta cuminecatura din pricina uneltirilor (Urmarea lui Hristos o.c.
pg. 183).
Iar, intrucat unii ar cauta pricini de intrelasare a sfintei Impartasanii, sfatul Urmarii este acesta: "Altii se lasa
de cuminecatura dintr-o gresita evlavie si din oarecare neodihna ca marturisirea nu le-ar fi desavarsita.
Oricum, tu in intamplarea aceasta, urmeaza sfatul duhovnicilor celor intelepti si leapada din inima ta toata
neodihnitoarea indioala, caci aceasta impiedica darul lui Dumnezeu si slabeste evlavia. Pentru o usurica
tulburare a constiintei sa nu te lasi de sfanta cuminecatura, ci du-te mai bine indata la duhovnicul tau si
marturiseste lui greutatea ta; iarta celor ce ti-au gresit si de ai gresit tu altora, cere iertaciune in smerenie si
Dumnezeu te va ierta" (Urmarea lui Hristos o.c. pg. 183).
Daca pentru sporul duhovnicesc este absolut necesara impartasirea cat mai deasa, nu este mai putin adevarat
ca spre a-si da roadele cuvenite, ea trebuie sa se ia cu toata curatenia si vrednicia, in urma unei pregatiri cat
se poate de serioasa.
Relativ la pregatirea cu care crestinul trebuie sa se apropie de sfanta Masa, sfatul Urmarii este de o
convingere cu adevarat covarsitoare: "Crestinul care va sa se cuminece, sau preotul ce se hotaraste a sluji
sfanta taina, a atinge si a primi trupul si sangele lui Hristos, mai presus de toate trebuie sa se apropie de
sfanta taina cu adanca smrenie a inimii, cu ciste, cu credinta plina, cu cuget curat de a mari si a lauda pe
Dumnezeu. Cerceteaza cu silinta constiinta ta si, pe cat poti, curateste-o prin frangere adevarata, prin
marturisire umilita, ca, dezlegat de pacatele tale si scapat de mustrarea constiintei sa te poti apropia slobod
de Masa mea. Para-ti rau de toate pacatele tale indeobste si, in parte, plange pe cele ce le faci pe toata ziua.
Si de te iarta vremea, marturiseste in ascunsul inimii tale lui Dumnezeu toate necazurile ce sunt rodul
patimilor tale (Urmarea lui Hristos o.c. pg. 177).
Nu pot sa nu redau sfatul Urmarii, prin care ne face atenti ca sa nu cercam a patrunde taina Sfintei Euharistii
cu mintea noastra, ci pe aceasta din urma sa o supunem credintei. El este de o uimitoare tarie de adevar si
lamureste minunat pe crestinii, care, uneori judecand exclusiv prin prisma rationala, contesta acestei taine
continutul divin si puterea ei, prin excelenta, indumnezeitoare.
Iata ce ne spune autorul Urmarii, in numele lui Hristos: "pazeste-te, fatul meu, de indrazneata cercare, ce n-
aduce nici un folos, a acestei Taine prea adanci. de voiesti sa nu te cufunzi in prapastia indoielilor. Cel ce
cearca marirea se va zdrobi de greutatea ei. Atotputernicia lui Dumnezeu poate face lucruri ce in veci
omeneasca minte nu le va pricepe. Evlavioasa si smerita cercare a adevarului, ce a stat gata a lua povata si
care merge bucuros pe calea invataturei celei sanatoase a sfintilor parinti, nu numai nu se opreste, ci se
porneste.
Fericita simplitatea care lasa caile intrebarilor celor grele si umbla pe sigura si dreapta carare a poruncilor lui
Dumnezeu. Multi au cazut in credinta, vrand sa cerce cele necercate. Credinta si viata curata se cere de la
tine, o, crestine! iar nu priceperea care sa strabata adancul tainelor lui Dumnezeu! De vreme ce tu nu pricepi,
nici incapi cele ce sunt sub tine, cum vei cuprinde cele ce sunt mai sus de tine? Supune-te pe tine lui
Dumnezeu si mintea ta la credinta, si se va da tie lumina cunostintei, dupa cum va fi tie de folos sau de
trebuinta" (Urmarea lui Hristos o.c. pg. 195).
Ascultand si satisfacand acestor indemnuri, venite parca direct din gura lui Hristos si, dupa ce am iesit intru
totul curati de sub Sf. Patrafir, sa ne apropiem cu incredere de sfanta Masa, de unde izvoraste tot progresul
in cele duhovnicesti si sa zicem cu autorul Urmarii: "Doamne Dumnezeul meu, intampina pe sluga ta cu
blagosloveniile bunatatii Tale, ca sa ma pot apropia cu vrednicie si cu evlavie de prea cinstita taina a Ta.
Desteapta inima mea catre Tine si scoal-o din somnul trandaviei si a racelii in care zace. Cereceteza-ma intru
mantuirea Ta spre a gusta cu duhul dulceata Ta ce sta cu indestulare ascunsa in taina aceasta ca intr-un izvor.
Lummineaza ochii mei ca sa vad taina aceasta intru toata marirea ei si ma intareste ca sa o cred cu credinta
neclintita. Ca ea esta o lucrare dumnezeiasca, iar nu o putere omeneasca; este un asezamant sfant al Tau, iar
nu o plasmuire a omului. Des ine nici un om nu este in stare a incape aceasta taina a dragostei si a o pricepe,
fiindca ea covarseste si mintea ingerilor. Cum dar voi putea eu, un pacatos nevrednic, eu, un praf si cenusa, a
cerca si a pricepe o taina atat de inalta?!
Doamne! in simplitatea inimii mele, in credinta tare dupa porunca Ta, cu incredere si cinste ma apropii de
Tine si cred cu adevarat, ca esti fata aici in taina, Dumnezeu si om. Voia Ta este ca sa Te primesc si sa ma
unesc cu Tine in dragoste. Deci ma rog de bunatatea Ta si cer dar deosebit spre aceasta, ca, cuprins de
dragoste, sa ma topesc intreg intru tine si sa nu mai doresc nici o alta mangaiere din afara. Ca aceasta taina
prea slavita este mantuirea sufletului si doctoria a toata slabiciunea duhovniceasca, prin care gresalele se
indreapta, patimile se infraneaza, ispitele se risipesc sau se imputineaza, darul se adauga, virtutea creste,
credinta se intareste, darul se adauga, virtutea creste, credinta se intareste, dragostea s-aprinde si se lateste"
(Urmarea lui Hristos o.c. pg. 172).

CAPI TOLUL XI I I
SFANTA EUHARI STIE I N VI ATA MI TI CI LOR SI A CUVI OSI LOR
In deobste, se critica din partea lumii si uneori, durere, chiar si din partea oamenilor cu pretentii
duhovnicesti, viata retrasa a misticilor si a cuviosilor. Astfel li se imputa acestora ca, in straduinta lor spre
mantuire, sunt cuprinsi de un anumit egoism si ca ignorarea lumii si a naturajului societar este o gresala din
partea lor, ca prin aceasta ei nu ar fi pe linia de traire pur crestina trasata de Mantuitorul.
Dintre cei care se dedau la asemenea critici, majoritatea pornesc din sinea lor rationala si lumeasca. Ei
judeca atitudinea lepadarii de lume si de sine ca ceva nenatural si contrar vederilor "sanatoase" ale lumii. In
sprijinul tezei lor aduc tot felul de argumente si dovezi din lumea de toate zilele, care sa intareasca parerea
lor, dupa care viata trebuie traita in lume intre oameni si toate nevointele de desavarsire puse in slujba
societatii.
Dar ei uita ca lumea, in majoritatea cazurilor, imprima crestinului caracterul ei, uita ca in lume, cel care
urmareste desavarsirea nu poate sluji in exclusivitate lui Hristos: "cel ce vrea sa vina dupa mine sa se lepede
de sine, sa-si ia crucea sa, si sa-mi urmeze Mie" (Matei 16,24).
Departe de a fi un egoist in privinta mantuirii, sau un dezertor nejustificat din lume, misticul sau cuviosul
este crestinul care, constient de sensul chemarii lui Hristos la desavarsire, se indrepteaza voit de impulsurile
lumesti si se ingrijeste de cultivarea sufletului lui modelat dupa chipul lui Dumnezeu. Desi despartit de
lume, el nu-imuraste pe oamenii ramasi in ea, ci e sprijinitorul acestora pe calea mantuirii. Din salbaticia in
care s-a retras, face un loc de pelerinaj pentru cei ravnitori dupa adevar, dupa pilda unei vieti curate si sfinte,
dupa mantuire. Prin rugaciunile si jertfele sale, face rodnica lupta si actiunea celor ce stau in lume imptriva
pacatului si a diavolului.
Viata misticului sau a cuviosului e otraire daruita lui Hristos constienta si din dragoste. Pentru Hristos si prin
Hristos, el iubeste pe oricine, chiar si pe cei mai mari pacatosi. Adancit in trairea lui Hristos, el se angajeaza,
din dragoste, sa ispaseasca si dinpacatele acestora.
Dar viata crestina cunoaste si suflete daruite lui Hristos si ramase totusi in lume. Sunt calugarii ideali traitori
in lume, care alcatuiesc tipul sfintiei activiste (Cf. Dr. L. G. Munteanu, Pe drumul desavarsirii crestine, pg. 17). un
asemenea traitor in Hristos este o fericita intruchipare a convingerii vietii crestine in omul innobilat si ridicat
deasupra contigentilor acestei lumi. Pentru a se mentine in viata lui Hristos, acesta isi trage seva vietuirii din
exemplul trairii misticilor si a cuviosilor retrasi din lume, iar alimentul principal care-i sporeste puterile este
sfanta Euharistie.
Cel care incredinteaza pe mistic, pe cuvios sau pe traitorul activist in Hristos, ca felul lor de viata este placut
inaintea lui Dumnezeu, este insusi Hristos, care salasluieste in ei prin Sfanta Euharisite.
Mai ales in Sfanta Euharisite, Hristos vine in sufletul traitorilor in Hristos si unindu-se in modul cel mai
intim cu el, il asigura ca partasia la viata sa dumnezeiasca e singurul mijloc de a gasi fericirea si a savura
desavarsirea.
De aceea, majoritatea misticilor se uneau foarte des cu Hristosul euharistic, fiind constienti ca numai Sfanta
Euharistie, aceasta taina dumnezeiasca, poate tine in ei viata dumnezeiasca.
Pentru a intelege mai bine valoarea si efectul pe care l-au avut Sfanta Euharistie in viata misticilor, a
cuviosilor si a altor traitori in Hristos voi reda cateva aspecte de traire euharisitca.
Astfel despre marele mistic experimental si teoretician Sfantul Simion Noul Teolog se spune ca se
impartasea zilnic.
Un rol covarsitor de mare avea Sfanta Impartasanie in viata parintelui Ioan Kronstadt (Par, Ioan Serghiev (Ioan
de Krostadt - s-a nascut in targusorul Sura, jud. Pnega, gubernia Arhaghelesc in nordul Rusiei, in 19 Oct. 1829) Cf. Pr. Nicolae
Nicov, Par. Ioan Kronstadtschi), despre care se scrie ca, savarsind Sfanta Euharisite, era cu totul transfigurat.
Iata un episod in trairea lui euharistica: "Urma Cina cea de Taina. Intorcandu-se spre usile imparatesti,
parintele Ioan se indrepta catre tot poporul ce se afla in biserica, cu cuvintele lui Iisus Hristos: "Luati,
mancati, acesta este trupul meu care se frange pentru voi, spre iertarea pacatelor". Rostind cuvintele: "acesta
este trupul meu" se atingea cu degetul de Sfantul Agnet. Apoi iarasi, intorcandu-se striga: "Beti dintru acesta
toti, acesta este sangele meu, el legii celei Noua, carele pentru voi si pentru multi se varsa spre iertarea
pacatelor". La cuvintele "Acesta este sangele Meu" se atingea cu degetul de Sfantul Potir, parca lovind usor
peste el. Acum se simtea ca trupul si sangele Domnului cel ce s-a varsat pentru pacatele omenirii, cei ce
stateau in fata Sfantului Prestol il pomeneau si se va pomeni pana la sfarsitul veacurilor. "Ale tale dintru ale
Tale, tie aducem de toate si pentru toate" striga parintele Ioan, dand deosebit accent la cuvantul "de toate",
"Toti care stati aici nu va descurajati intru mantuirea voastra, caci s-a adus pentru voi mare si tainica Jertfa si
pentru voi toti a suferit Hristos. Nu va temeti, credeti si nadajduiti, iata ce pare ca se aude in urma acestui
vosglas. El tinea in maini Sfantul Disc si, atingand cu buzele marginile lui, se ruga. Se simtea adierea
Duhului; il asteapta, il cheama. Aici e cheia si cea mai puternica clipa a liturghiei parintelui Ioan, zborul si
biruinta. In aceste clipe, pastorul se ridica cu Domnul pe Golgota, scarba se preface in bucuria invierii, e
lupta intre lacrimi si saltarea bucuriei, e castigarea biruintei acesteia din urma asupra scarbei. Acum e clipa
mareata si infricosata ce face slujba lui neobisnuita. Se incepe rugaciunea prefacerii. Deodata el rosteste
rugaciunea mai mult sau mai putin linistit. Acum e numai un preot adanc credincios. A doua oara, glasul lui
se ridica, tremura. in el se intaresc nuante de bucurie si biruinta. Noi auzim ca el deja cunoaste totul, e
incredintat ca acum se va savarsi minunea. El aude, inainte, gata sa zica: "Osana"! "vine Domnul"
"Intampinati-L".
A treia oara citeste parintele Ioan: "Doamne, Cela ce pe Pre Sfantul Tau Duh..."ochii lui larg deschisi de
parca vad pe Iisus Domnul ce vine sa injunghie si sa se dea mancare credinciosilor. El nu vede pe Hristos si
ingerii in chipuri vizuale, (noi nu stim aceasta), dar simte ca Hristos e de fata cu toata fiinta Sa, mai
perceptibil, mai clar decat s-ar putea vedea cu ochii. "Aici este El, "aici", pare ca soptesc buzele lui. Si acest
"aici", clar se citeste in ochii lui. Toti cei de fata sunt cuprinsi de o frica cucernica. Priviti! imprejur preotii
conliturghisitori stau inmarmuriti, miscati launtric. Ei au fost martorii minunii. Dupa binecuvantarea
Sfintelor Daruri lui ii placea de obicei sa rosteasca tare: "Dumnezeu s-a aratat in trup, Cuvantul trup s-a
facut". Aspru fata de sine, parintele Ioan, in imprejurarea de fata, se purta foarte aspru fata de mireni. In
timpul cantarii: "Pre Tine Te laudam", toata Biserica, toti cei de fata trebuiau sa se roage cu savarsitorul
Sfintelor Taine pentru ca Tatal ceresc sa trimita Duhul Sau cel Sfant peste noi si peste darurile ce sunt puse
inainte si sa citeasca rugaciunea: "Doamne, Cela ce pre Prea Sfantul Tau Duh". In acest timp nici un suflet
nu trebuia sa raman rece, ci toata suflarea trebuia sa foie inflacarata cu iubirea de Dumnezeu. In aceasta
vreme sufletele noastre sa fie lumina soarelui, ce ard ca tamaia arpriinsa si binemirositoare, ca fumul tamaiei
ce se inalata in Sus. Caci in clipa aceasta se savarseste infricosata, facatoare de viata taina, prefacerea prin
Duhul Sfant a painii si vinului in preacurat Sange al lui Hristos si pe Prestol s-arata Dumnezeul in trup. Din
aceste clipe, pentru parintele Ioan nu exista nimic pamantesc. Inima lui in intregime a scuturat gandurile
lumesti, inaltandu-se sus pentru a intrezari marea minune. Cucernic, aplecandu-se spre Sfantul Prestol si
luand pe rand cand Sfantul Disc cu prea curat trupul Domnului, cand Sfantul Potir, cu prea Sfintitul Sange,
el aduce rugaciunile sale de pastor Domnului insusi. Cu cata iubire se alipeste el acum catre Sfantul Agnet,
aproape plecandu-se deasupra lui! Cum plange el si se bucura privindu-l. Astfel, numai copilul se intinde
catre mama sa, gangurindu-i cu dragoste bucuriile si scarbele sale copilaresti, caci stie ca mama iubitoare il
va asculta si nu-l va alunga de la sine. E cu neputinta de redat frumusetea duhovniceasca a acestui moment.
Asa de fermecator vrajea el inima fiecarui om credincios! Cand soseste timpul Sfintei Impartasiri, parintele
Ioan se cumineca cu Sfintele Taine. Pe fata lui se oglindeste starea nevazuta a bucuriei duhovnicesti si a
fericirii. Deodata, se lumineaza, se inrumeneste, ochii lucesc si ard, el se umple atunci de o neobisnuita
frumusete. O placere e sa te uiti la el in aceasta clipa, dar nu-i e indemana. Insusi parintele se ferea in
deobste ca ciineva sa priveasca la el in acest timp. Impartasindu-se cu Sfintele Taine, parintele Ioan se
umplea de atata bucurie ca incepea a bate din palme."
In viata cuviosilor, Sfanta Euharistie de asemenea a fost pretuita dupa covarsitoarea ei importanta. Ea a fost
si este hrana cea mai placuta si mai des gustata de cei care si-au inchinat viata lui Hristos, in sfintele
manastiri.
Patericul ne vorbeste in multe locuri marele rol pe care il avea Sfanta Euharistie in viata monahilor.
Iata un episod din viata monahilor in legatura cu taina Sfintei Impartasanii:
"A povestit Avva Daniil Faranitul ca a zis parintele nostru Avva Arsenie pentru un schiotit, ca era mare cu
faptele, dar prost la credinta si gresea pentru prostimea lui si zicea ca nu este cu adevarat trupul lui Hristos,
painea pe care o luam, ci o inchipuire.
Si au auzit doi batrani ca zisese acest cuvant si, stiindu-l ca este mare la viata, au socotit ca din nerautate si
prostime zice. Si au venit la el si i-au zis: Avvo, cuvant de necrezut am auzit pentru oarecarele, cum zice ca
painea, cu care na impartasim, nu este cu adevarat trupul lui Hristos, ci este inchipuire. Zis-a batranul: Eu
sunt cel ce am zis acestea. Iar ei il rugau zicand: nu tine asa Avvo, ci precum a invatat Biserica cea
soborniceasca. Caci noi credem ca painea aceasta este trupul lui Hristos cu adevarat si paharul este insusi
sangele lui Hristos cu adevarat si nu e inchipuire. Ci, precum intru inceput, tarana luand din pamant, a zidit
pe om dupa chipul Sau si nimenea nu poate zice ca nu este chip al lui Dumnezeu, desi este neinteles chipul;
asa si painea pentru care a zis ca trupul Meu este, asa credem ca cu adevarat este trupul lui Hristos. Iar
batranul a zis: de nu ma voi incredinta din lucru nu am vcstire in chip desavarsit. Iar ei au raspuns: Sa ne
rugam lui Dumnezeu toata saptamana si credem ca Dumnezeu ne va descoperi noua. Iar batranul cu bucurie
a primit cuvantul si se ruga lui Dumnezeu si el, zicand: "Doamne, Tu stii ca nu din rautate sunt necredincios,
ci ca sa nu ma insel intru nestiinta descopera-mi mie, Doamne Iisuse Hristoase. Mergand inca si batranii la
chiliile lor se ruga lui Dumnezeu si ei zicand: ca sa creaza si sa nu-si piarda osteneala sa. Si Dumnezeu a
ascultat amandoua partile. Si, implinandu-se saptaman au venit ei la Biserica si au statut impreuna numai ei
cate trei pe o rogojina,iar in mijloc era batranul. Si li s-a deshis lor ochii cei intelegatori. Iar cand s-a pus
painea pre sfanta masa, se arata numai la cate trei ca un prunc si, cand intindea mana preotul sa franga
painea iata Ingerul Domnului s-a pogorat din cer, avand cutit si a jertfit pe prunc si a turnat sangele Lui in
pahar. Iar cand preotul a frant painea in bucati mici, si Ingerul taia din prunc bucatele mici. Si cand s-a
apropiat sa ia din cele sfinte, s-a dat numai batranului carne cu sange. Si vazand s-a infricosat si a strigat
zicand: "Cred Doamne, ca painea este trupul Tau si paharul este sangele Tau. Si indata s-a facut carnea cea
din mana lui paine, dupa taina. si s-a impartasit multumind lui Dumnezeu. Si i-au zis lui batranii: Dumnezeu
stie firea omeneasca, ca nu poate sa manance carne cruda si pentru aceasta a prefacut trupul Sau in paine si
sangele Sau in vin, la cei ce primesc cu credinta. Si au multumit ei lui Dumnezeu pentru batranul, ca nu a
lasat sa piarza ostenelile lui. Si s-au dus cate trei cu bucurie in chiliile lor" (Pateric, pg. 52-53 de la Avva Daniil).

CAPI TOLUL XI V
SFANTA EUHARI STIE SI CONTEMPLATI A
Nevrednicia noastra omeneasca nu este si nu va fi nicicand in stare a statornici cantitatea si calitatea
darurilor ce iyvorasc din Sfantul Potir. Iisus Hristos este o comoara de infinite daruri duhovnicesti, pe care
noi o deschidem prin taina Sfintei Euharistii si luam din daruri atatea cate putem, in virtutea vredniciei
noastre personale. Considerente de ordin predestitionist in Hristos nu sunt. Hristos este la fel de iubitor si
darnic pentru noi toti. Daca celor mai putin osarduitori intru El le impartaseste doar mangaieri duhovnicesti,
apoi este, dupa dreptate, ca celor ce se nevoiesc mai mult sa le dea daruri mai mari si mai alese. Ierarhia
vredniciei se raporteaza direct la ierarhia calitativa a darurilor duhovnicesti.
In viata mistica, harismele sau fenomenele extraordinare pe care le primesc drept daruri misticii, care au la
ctivul vietii lor o traire rodnica, sunt in buna parte ordul Sfintei Euharistii.
Darurile cele mai mari, pe care le poate primi misticul ca rasplata inca pe pamant si in trup fiind, sunt
contemplatia si extazul.
Despre contemplatie am amintit in cadrul capitolului destinat vietii mistice individuale si am spus, in treacat,
ca este vederea directa, supranaturala a lui Dumnezeu sub impulsul exclusiv al harului divin.
Eruditul profesor de Mistica, Nicolae Mladin, iata cum caracterizeaza contemplatia: "E o privire simpla si
iubitoare a luminii divine; e cunoasterea experimentala a prezentei lui Dumnezeu, insotita de iubire
inefabila. E gustarea (sau constiinta) harului salasluit in suflet; unirea cu Hristos, in contemplatie, devine un
fapt constient, simtit, trait, experimentat. Ea se realizeaza tot in "spirit", in partea superioara a sufletului si
are diferite trepte. La inceput e intermitenta sinu cuprinde decat adancul sufletului; pe urma devine mai
deasa si-si extinde stapanirea progresiv si asupra facultatilor sufletului, si asupra fanteziei, si asupra
simturilor (extaz), pentru ca sa culmineze in "unirea quasi-permanenta, chiar si in mijlocul ocupatiilor
ocupatiilor exterioare." In acest stadiu nu numai "sentimentul unirii cu Dumnezeu in "adanc" e permanent,
fara a fi tulburat de preocuparile externe, dar insasi facultatilor sufletului lucreaza intr-un mod teandric.
"Faptele noastre ne apar ca fiind intr-un anumit fel acte divine, facultatile noastre sunt ramuri in care simtim
circuland seva divina...traiesti in Dumnezeu, din El, prin El, ai constiinta comunicarii divine". Harul
sacramental devine constient. De aceea cei ce au ajuns la aceasta treapta suprema desfasoara si o activitate
extraordinara: marii mistici sunt si mari oameni de actiune. Actiunea lor insa, ca si cunoasterea, rastoarna
masura actiunii pur umane; e o actiune indumnezeita, e o actiune cu putere, o actiune pneomatica. Astfel si
contemplatia se incadreaza in duhul comunitar; e in slujba iubirii, slujeste trupului lui Hristos ca intreg
(Biserica) si in madularele lui (aproapele) (N. Mladin o.c. pg. 223).
Desigur, in ceea ce priveste vederea lui Dumenzeu, nu avem sa ne gandim la o vedere cu ochiul trupesc, ci
cu ochiul duhovnicesc al sufletului. Intrucat sub impulsul harului, in contemplatie crestinul vede direct pe
Dumnezeu, putem conchide ca starea de contemplatie e semnul desavarsirii.
Oprindu-ne pentru o clipa asupra felurilor contemplatiei religioase, voi spune ca sunt trei: 1. conmtemplatie
sensibila; 1. contemplatie imaginativa; 3. contemplatie intelectuala (N. Crainic. Mistica germana. pg. 72).
Contemplatia sensibila propriu-zisa nu are un caracter mistic si aceasta metoda de contemplatie nici nu prea
este recomandata, intrucat se stie ca, prin intermediul celor cinci simturi, anevoie se poate ajunge la o
viziune directa a lui Dumnezeu.
Contemplatia imaginativa se ridica mai sus metodele contemplative. "Ea insemneaza aplicarea concentrata a
imaginatiei noastre asupra diferitelor momente din viata pamanteasca, a Domnului Iisus Hristos sau a
Fecioarei Maria, in timp ce afectivitatea noastra se angajeaza in identificarea cu sentimentele de durere sau
voiosie, pe care le reprezinta acele momente si care se reproduc in sufletul contemplativ.
Contemplatia misitca intelectuala e cea mai pura. E o mare taina si e greu sa o definim.
Contemplatiile pure de buna seama sunt rezervate misticilor de elita si numarul acestora este foarte mic
(restrans). Obstea crestina, insa, traieste contemplatia mistica liturgica. In liturghie credinciosul
contempleaza cu mintea si cu credinta intreaga activitate a lui Hristos pe pamant si opera Lui de mantuire.
"Cele ce se savarsesc la slujba darurilor, toate ne inalta cu gandul la lucrarea mantuitoare a lui Hristos,
pentru ca privirea, contemplarea ei in fata ochilor nostri sa ne sfinteasca si astfel, sa devenim apti pentru
primirea darurilor. Caci, dupa cum odinioara ea a inviat lumea, tot asa acum, fiind contemplata necurmat, ea
zideste un suflet mai bun si mai indumnezeit in cei ce o contempla (E. Braniste o.c. pg. 122).
Contemplatia in liturghie culmineaza in Sfanta Euharistie. Contempland toate momentele Sfintei Liturghii
cu gandul curat si atentia incordata, prin participarea la Sfintele Taine, inlocuim sfintenia cea dobandita din
contemplatie cu cea mai desavarsita din Sfintele Taine.
Un fenomen cu totul exceptional in viata misticilor este extazul. Este unirea mistica cea mai intima cu
Hristos printr-o rapire totala, un zbor al sufletului, din stadiul de traire pamanteasca. E transpunerea intr-un
plan de beatitudine cu totul transcedent.
Starea de extaz este o stare, am putea spune, ingereasca. In aceasta stare cunoasterea este un act pe care il
savarseste Dumnezeu din initiativa proprie si se descopera prin revarsarea luminii necreate in sufletul ales. e
lumina in care se afla Hristos. Aceasta impreuna unire cu Hristos din extaz este insotita adeseori de
fenomene miraculoase. Ca sa precizam legatura dintre contemplatie si extaz, vom spune ca in ordinea
ierarhica fata de contemplatie. Extazul este desavarisrea contemplatiei mistice si in multe cazuri
contemplatia pura se pierde in extaz.
In afara de Sfantul Apostol Pavel, care a fost rapit in extaz pana la al treilea cer, se cunosc si alte cazuri
minunate de contemplatii urmate de extaz.
Spre exemplu, iata cum descrie Nichita Stithatus, ucenicul si bigraful Sf. Simion Noul Teolog, un caz de
contemplatie extaziata a maestrului sau duhovnicesc:
"Intr-o zi, el se gasea in picioare intr-o rugaciune prea curata, cand, iata ce vazu: in mintea lui aerul a inceput
a straluci; fiind in chilie, I se paru ca se gaseste afara, in ziua mare; dar era noapte, catre intaia veghe. De sus
incepu sa luceasca ceva ca o lumina de aurora, casa si toate celelalte se eclipsara si el se crezu afara in larg.
intr-un extaz total si cu toata puterea mintii, el tinti lumina ce-i aparuse; ea sporea putin cate putin, facea sa
straluceasca aerul din ce in ce mai mult si el se simti iesit cu trup cu tot din lucrurile pamantesti. Cum
aceasta lumina continua sa straluceasca din ce in ce mai mult si el se simti iesit cu trup cu tot din lucrurile
pamantesti. Cum aceasta lumina continua sa straluceasca din ce in ce mai viu si ajungea deasupra lui, ca
soarele in amiaza, observa ca el insusi era in centrul luminii si napadit de bucurie si de lacrimi prin
desfatarea care, atat de aproape, ii navalea corpul intreg. El vazu cum lumina insasi se uneste in chip de
necrezut cu carnea lui si-i patrunde putin cate putin membrele. Caracterul extraordinar al acestei viziuni il
indeparta de contemplatia lui precedenta si-l facu sa priveasca numai ceea ce se petrece intr-un mod cu totul
neobisnuit in inlauntrul lui. el vazu deci aceasta lumina cum ii navaleste treptat trupul intreg si inima si
maruntaiele si-l face pe de-a-ntregul flacara si lumina. Si dupa cum se petrecuse adineaori cu casa, tot astfel
ea il facu sa piarda sentimentul formei, al atitudinii,a al grosimii, al aparentelor trupului propriu si inceta sa
planga. Un glas iesi din lumina si zise: Astfel trebuie sa se transforme sfintii, care vor fi inca in viata, cand
trambita suprema va rasuna si in aceasta stare vor fi ridicati, cum zice Pavel.
Un bun numar de ceasuri se scursera sa; preafericitul in oicioare continua sa laude pe Dumnezeu in cantece
mistice, fara nici o abatere; el contempla slava care il invaluia, fericirea pregatita sfintilor din veac. Incepu
atunci a se gandi si isi zise in sine: Ma voi intoarce la intaia forma a corpului meu sau voi ramane asa cum
sunt acum? Abia facuse aceasta reflectie, cand deodata recunoscu ca purta inca forma corpului; el se vedea
intr-adevar, precum am spus, devenit cu trupul intreg numai lumina, o lumina fara forma, fara figura,
imateriala, simtea bine ca trupul era prezent, dar netrupesc oarecum si ca spiritual; I se parea ca n-are nici
greutate, nici densitate si fu stupefiat sa se vada ca netrupesc intr-un trup. Totusi, pe acelasi ton ca adineori,
lumina incepu sa vorbeasca in el si zise: Astfel vor fi dupa inviere, in veacurile viitoare, toti sfintii, in mod
netrupesc invesmantati in trupuri duhovnicesti, mai usori, mai subtili, mai proprii sa se inalte sau mai grosi,
mai greoi, mai inclinati catre pamant; prin aceasta, locul si rangul intimitatii cu Dumnezeu se va deosebi
pentru fiecare (N. Crainic Teologie Mistica, pg. 368-369).



I NCHEI ERE
Voi zabovi mult, in a scoate concluziile mai pe-ndelete ale celor scrise, nici incerc prin omenesti cuvinte a
proslavi Taina Sfintei Impartasiri cu Iisus Hristos si viata cea mistica traita intru El, caci prea mic si
nevrednic sunt eu pentru aceasta. Daca totusi a s putea sa trag concluzii, nevointele mele s-ar pierde si s-ar
pierde in trairea lui Hristos. Mintea si condeiul nici cand nu vor putea aprecia pe Hristos, dupa cum o poate
gustarea si trairea Lui.
Deci: "Gustati si vedeti, ca e bun Domnul" (D-zeestile Liturghii, Lit. Mai-nainte sfintita, pg. 184)
* *
*
Ma incred Tie, o Dumnezeul meu! ma incred unitatii Tale, spre a fi una cu Tine nemarginirii si imnesitatii
Tale neinteleasa, spre a ma pierde in ea si a ma uita acolo eu insumi; intelepciunii Tale nesfarsite, spre a fi
carmuit dupa planurile Tale vesnice, cunoscute si necunoscute, spre a ma conforma lor, pentru ca ele sunt
toate deopotriva drepte vesniciei Tale, spre a face din ea fericirea mea; atotputerniciei Tale spre a fi
totdeauna sub mana Ta; bunatatii Tale parintesti, pentru ca, atunci cand ma vei chema, sa primesti duhul
meu in bratele Tale; dreptatii Tale pe cat indreptateste pe necredinciosul si pcatosul, pentru ca din
necredincios si din pacatos sa ma faci drept si sfant. numai acestei dreptati care pedepeseste pacatele nu
voiesc a ma parasi; caci ar fi a ma lasa osandei ce o merit; si cu toate acesetea, Doamne, e sfanta si nu
trebuie sa fie lipsita de jertfa sa. Trebuie deci, de asemenea, sa ma incred ei, si iata ca Iisus Hristos se
infatiseaza, pentru ca sa ma las acolo intru El si prin El (Urmarea lui Iisus Hristos, pg. 191).
Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine pacatosul.
Amin!