24.

El a purtat pacatele noastre, �n trupul Sau, pe lemn, pentru ca noi, murind

fata de pacate, sa vietuim dreptatii: cu a Carui rana v-ati vindecat.
Spre exemplificare citam: Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru cu Patimile
Tale vindeca Patimile mele cu ranile Tale tamaduieste ranile mele cu Sangele tau
curateste sangele meu si amesteca �n trupul meu mireasma Trupului Tau cel de viata
facator...
Iar �n canonul de pocainta al Sfantului Andrei criteanul se arata ca si �n alte
multe alte cantari ale triodului efectele jertfei rascumparatoare.

Apostolul Petru combina aici expresii si cuvinte din diferite versete de la Isaia
(LIII, 4,12,5) luate din septuaginta.
Pe langa acestea se mai afla �nca alte doua referinte; una din Deuteronom (XXI,23)
unde se spune ca "cel spanzurat pe lemn blestemat" si alta, o aluzie mai putin
evidenta, la Levitic (XVI, 9-19) unde este vorba de tapul ispasitor asupra caruia,
Marele preot punandu-si mainile, trecea pacatele poporului intreg, ca sa fie
ispasite.
Apostolul Petru vedea proorocia lui Isaia (LIII, 4-12) aplicata la Hristos cand
vorbeste de rascumparare omenirii �nfaptuita de El.
Cu toate ca nu avem �n acest verset termenii care se refera la rascumparare totusi
versetul exprima �n �ntregime ideea de rascumparare, caci Hristos a murit pe cruce
pentru pacatele noastre.

Intruparea, ca inceput al Rascumpararii, defineste si determina intreaga lucrare de

rascumparare a firii omenesti ce urmeaza dupa ea. Firea omeneasca poate fi innoita
prin ascultare, patimiri, jertfa si moarte pentru ca deja prin intrupare primise
puterea intaritoare a energiilor firii dumnezeiesti, in virtutea unirii firilor
intr-un singur ipostas. Un fapt fundamental care arata ca intruparea este intr-
adevar inceputul Rascumpararii este voirea ei in planul vesnic al lui Dumnezeu. Sf.
Ap. Petru spune ca "mielul nevinovat si nespurcat care este Hristos" a fost
"cunoscut mai inainte de intemeierea lumii" (I Petru 1, 19-20), aceasta fiind
"taina cea din veac ascunsa si de ingeri nestiuta" dupa Sf. Ap. Pavel (Col. 1, 26).
Rostul intruparii si al intregii Rascumparari nu este numai de a sterge pacatul lui
Adam ; insemnand ridicarea reala a firii omului, ea masoara intregul sfat vesnic al
lui Dumnezeu asupra omului. Taina intruparii "circumscrie toate veacurile si
descopera sfatul suprainfinit al lui Dumnezeu...
Nu numai intruparea sau jertfa Mantuitorului au avut o eficienta ontologica asupra
firiiSale omenesti. Intreaga Lui viata istorica, de ascultare si slujire, a
insemnat o incercare si o intarire a firii omenesti, care a trecut si a invins prin
toate. El s-a facut asemenea noua, afara de pacat, "pentru ca trecand prin toate
starile noastre, sa reintemeieze si sa-l restaureze pe primul om si, prin el, pe
toti cei care s-au nascut si se nasc din el, asemenea unei insarcinate care-i are
in sine". Ascultarea, slujirea si implinirea poruncilor are in general un efect
asupra oricarui om, pentru ca legea lui Dumnezeu nu e o simpla forma care sta
detasata de firea noastra, ci ea e prezenta in fire. Implinirea poruncilor are o
eficienta imediata asupra firii mai ales prin faptul ca aici porunca se identifica
cu Legiuitorul. Porunca este Dumnezeu si implinirea ei inseamna dobandirea lui
Dumnezeu.

Fiind "fara pacat" Hristos se ofera de bunavoie victima luand asupra-Si �n trupul
Sau pe Cruce pacatele noastre, moment in care El a fost in acelasi timp si
"Arhiereul jertfitor si Mielul (victima de jerta) sau "preotul proprie Sale
jertfe".
Acestea se refera la pacatele omenirii - si ale noastre, din trecut, prezent si
viitor, pentru ca jertfa adusa de Mantuitorul este unica si universala iar efectele
ei sunt vesnice.Mantuitorul Iisus Hristos este liber de pacat si de aceea ne-a
putut elibera de stapanirea pacatului: a distrus putera pacatului, ne-a elibertat
de legaturile noastre, ne-a daruit libertatea dreptatii. Lucrarea lui Hristos a
fost simtita �n toata natura noastra sensibila, atat de atinsa de pacat: �Cel care
ne-a salvat sufletul, ne-a facut trupul usor de stapanit. Iata de ce Fiul cel unic
a venit si ne-a scapat de aceasta slabiciune�. �Hristos, nu numai ca a �nlaturat
stapanirea pacatului, ci a facut trupul mai usor si mai duhovnicesc, nu schimband
firea lui, ci dandu-i mai degraba aripi.

Lemnul - despre care se vorbeste (Ioan III,14, Fapte, V,30, X,39; Gal III, 13 si 1
Petru, II,24) . In limbaj profetic Deut XXI,24; Isaia LIII,4,12).
Este insasi Crucea pe care Mantuitorul a fost rastignit, rastignind pe ea, in firea
Sa omeneasca, pacatele si firea noastra.
Fiindca "desi Logosul este nepatimitor, Cand este �nteles ca Dumnezeu dupa natura
totusi dupa iconomia �ntruparii patimele trupului Sau sunt atribuite si firii lui
devine datorita principiului perihoretic. �n acest fel prin Cruce a savarsit in
acelasi timp si rascumpararea lumii si impacarea oamenilor cu Dumnezeu. Incat
Crucea Lui Hristos a devenit "Altarul mantuirii"

Crucea Mantuitorului n-a fost decat prilejul dat firii Sale omenesti de a se
intari. Acceptarea si suportarea ei pana la capat, arata taria firii omenesti a lui
Hristos, tarie care priveste de acum intreaga fire omeneasca. Suportand incercarea,
firea omeneasca nu se distruge ci se afirma si se restaureaza de aceea zic Sfintii
Parinti ca, prin patimi, Hristos "ne-a redat pe noi noua insine, aratandu-ne ce am
devenit"; adica, ne-a redat firea cea adevarata, sanatoasa, intreaga, ferma,
eliberata de sub jugul afectelor si ne-a aratat ce poate deveni si cum arata Omul
(nu omul !) in firea lui desavarsita. Patimile si jertfa Mantuitorului au culminat
in moartea Sa pe cruce, care este suprema durere asumata si biruita dar si suprema
jertfa, pentru ca prin ea Hristos s-a predat in intregime Tatalui, cu toata fiinta
Sa, cum a marturisit El insusi: "Parinte, in mainile Tale incredintez sufle-tul
Meu" Luca 23, 46). Intrucat Hristos era fara de pacat, El nu trebuia sa moara,
pentru ca moartea, ca "plata a pacatului" (Rom. 6, 23) (Iacov 1, 15), are stapanire
numai asupra celor ce-l slavesc. De aceea moartea Lui este o asumare voluntara a
mortii noastre, tocmai pentru a o birui pentru noi, pentru firea noastra. "Nu prin
propria moarte (pe care n-a avut-o, fiind viata) a depus corpul, ci a primit-o pe
cea a oamenilor, ca pe a acestora venita in trupul Sau sa o nimiceasca".

In fraza:" pentru ca murind noi fata de pacat sa vietuim pentru dreptate"

"A muri pentru pacat" inseamna a nu mai savarsi pacatul. Moartea pentru pacat prin
purtarea Crucii (Marcu VIII,34) include ideea de preotie si de jertfa a noastra
pentru Hristos si in Hristos.
Adica sa �nfaptuim omorarea pacatelor lumesti si trupesti modificand trupul pentru
ca acesta sa numai lupte �mpotriva sufletului.
Iar " a vietui pentru dreptate " este a trai �n si pentru Hristos sau dupa exemplul
Sau care ne-a �ndreptat si ne-a readus la starea de har si de dreptate.
�n acest fel de viata noua �n Hristos si in lumina Lui sau de traire a lui Hristos
�n noi, crestinul este ajutat nemijlocit harul lui Dumnezeu si de puterea si lumina
Duhului Sfant necesara pentru viata cea noua �n care traieste pentru ca �l tine
lumina harului.
Pentru ca,
El este capul, noi suntem trupul. El este temelia, noi casa; El este via, noi
suntem mladitele; El este mirele, noi mireasa; El pastorul, noi turma; El calea,
noi acei care umblam pe ea� El viata, noi vietuirea; El �nvierea, noi aceia care
vom �nvia; El lumina, noi cei luminati. Toate aceste lucruri indica a vietui pentru
dreptate, ele nu �ngaduie spatiul gol, nici chiar cel mai mic. Cel care singur se
�ndeparteaza numai putin, va continua sa se �ndeparteze pana ce va fi foarte
departe.

Viata crestina este o viata noua,dupa exemplul Mantuitorului descoperita ��n

Hristos� si produsa prin lucrarea Sfantului Duh, care patrunde �n sufletele noastre
re�nnoite spre mantuire prin Sfantul Botez. �Nu mai traiesc eu,- spune Sfantul
Apostol Pavel,- ci Hristos traieste �n mine� (Gal. 2, 20). Crestinul nu traieste
din viata comuna� � pentru ca exista mai multe vieti, dar si numele de moarte.
Exista viata trupului si exista viata pacatului; exista viata vesnica si fara de
moarte si dupa aceasta viata, viata cereasca� Sfantul Pavel nu mai traieste din
viata pacatului; eu traiesc, spune el, dar nu mai sunt eu, adica omul vechi� El nu
mai traieste din viata naturala pentru ca nu se mai ocupa de lucrurile din aceasta
lume: cel care nu se �ngrijoreaza de lucrurile acestei vieti nu traieste� Atunci
cum traia el?� Eu traiesc, spune el, �n credinta Fiului lui Dumnezeu Care M-a iubit
si S-a jertfit pentru mine (Gal. 2, 20), adica traiesc o viata noua si diferita.
Aceasta viata noua, dumnezeiasca, �si exerseaza aici pe pamant desavarsirea
duhovniceasca, iar �n �mparatia lui Dumnezeu maretia si bucuria vesnica. Sursa
acestei maretii, originea acestei desavarsiri dumnezeiesti se afla �n �ntruparea
Cuvantului � �printre dogmele Bisericii, aceasta nu este cea mai mica, ci este
chiar dogma de capatai a operei mantuirii noastre; prin ea, totul a fost facut
desavarsit. Prin ea moartea a fost biruita, pacatul a fost sters, blestemul a fost
desfiintat si mii de binefaceri au patruns �n viata noastra. Tocmai de aceea
Hristos vroia sa credem �n �ntrupare: ea a devenit pentru noi radacina si izvorul
nenumaratelor binefaceri.
Pacatul era greu de �nvins, blestemul domnea, moartea era �nspaimantatoare. Acum,
lupta a devenit usoara pentru ca dupa venirea lui Hristos toate obstacolele au fost
�ndepartate. Aceste obstacole se opuneau �nainte de toate fuziunii darurilor
naturale care ne permit sa atingem desavarsirea vietii crestine, asa cum �l
dezvaluie revelatia crestina. �Atata timp cat blestemul nu ar fi �ndepartat, spune
Iisus Apostolilor, iar pacatul nu ar fi distrus si oamenii ar fi �nca supusi
suferintei, Duhul Sfant nu ar sti sa vina. Trebuia deci sa se distruga ura si sa ne
�mpacam cu Dumnezeu si numai dupa aceea putem primi acel dar.
Biruinta lui Hristos asupra pacatului care lucreaza �n noi trebuie sa se repete
pentru fiecare dintre noi �n momentul Botezului. Numai prin Botez se ajunge la o
eliberare de pacat. Omul fara Botez, orice necredincios ar fi, are ca stapan
pacatul. Cum se face aceasta eliberare de pacat a fiecaruia dintre noi? Pacatul ne
�nrobeste si ne retine sub puterea lui prin vechiul om: iata lantul care ne tine
captivi. �n Botez �vechiul om moare si este �nmormantat. Aici Apostolul spune: mort
�n ceea ce noi am fost captivi. Este ca si cum ar zice: Legatura prin care eram
captivi a murit si s-a rupt; la fel, cel care se tinea, nu mai retinea nimic,
pacatul.
Moartea nascuta din pacatul lui nu poate fi stearsa decat printr-o alta moarte,
gratuita, fara asemanare. Numai Hristos, care nu a pacatuit si nici nu putea sa
pacatuiasca, poate rupe prin �nviere legaturile mortii. Imaginile legaturii merg �n
acelasi timp si pentru moarte si pentru pacat . �Hristoa �nviat, rupand legaturile
mortii; si ne-a �nviat, �ndepartand lanturile pacatelor. Adam a pacatuit si a
murit; Hristos nu a pacatuit si a murit. Cu ce scop si de ce? Cu scopul ca cel care
a pacatuit si a murit � din cauza Celui care nu a pacatuit, dar a murit � sa se
poata elibera de legaturile mortii.
De aceea viata Sfintilor si adevaratilor crestini a fost si este o moarte pentru
pacat si o vietuire pentru dreptate o jertfa vie un dar sfintit adus lui Dumnezeu.

In expresia "Cu a carui rana v-ati vindecat "

Apostolul Petru ca si Isaia, folosesc termenul la singular "rana" pentru ca tot
trupul Domnului era o rana si fiindca toate ranile erau pe acelasi Trup si formau o
unitate.
Patimile si rana lui Hristos sunt ultimul argument pe care-l aduce Apostolul Petru
pentru a �ndemna pe sclavi crestini si pe toti ceilalti crestini sa suporte orice
suferinta pe calea sfinteniei si a pasirii pe urmele Lui.
Jertfa de pe Cruce si "rana" coastei Domnului care incheiau Noul Legamant sau Legea
cea noua" pecetluita cu Sangele Lui (Matei XXIV,28, Luca XXII,19-20)
Au constituit laolalta cu �ntruparea viata �nvierea si proslavirea Mantuitorului
temelia Bisericii si a cultului euharistic care efectiv iau nastere �n ziua
Cincizecimii .
Biserica �nsa nu ia fiinta efectiv decat �n clipa cand apostolii �ncep a boteza si
a savarsi Sfanta euharistie sau Cina, lucru care se petrece �n chiar ziua
cincizecimii (Fapte II, 41-42)
Precum cina cea de taina constituia instituirea anticipata a cultului euharistic
Luca XXII 19-20 si �n acelasi timp si o anticipare a Jertfei de pe Cruce asa si
Sangele si apa izvorate din Coasta �mpunsa anticipau Sfintele Taine ale Bisericii:
Botezul si Euharistia.
Caci nu fara pricina sau la �nt�mplare au curs aceste Izvoare: sange si apa - ci
fiindca am�ndoua au alcatuit biserica ... Si de aici �si au Izvorul Sfintele Taine.
�ncat cand ne apropiem de �nfricosatorul Potir asa sa ne apropiem ca si cand am bea
din coasta Lui.
Iata pentru ce se spune: " Cu a carui rana v-ati vindecat " adica ne-am izbavit de
pacat, de moarte si de slabiciunea firii . Iar prin botez si Sfanta euharistie ne
facem �n chip tainic una cu El, un trup cu al Sau.
Deci "v-ati vindecat" �nseamna ca ati primit prin acea rana �nfierea harul si
dreptul de partasie la viata de sclava cereasca.
"Caci El ne-a vindecat prin ranile Sale, dar noi nu suntem vindecati decat prin
participarea la suferintele lui Iisus Hristos ....
.... si nu suntem partasi decat prin puterea acestor suferinte care ne dau toata
puterea vindecatoare pe care o au ele.
"Suferinta ispasitoare este o harisma", purtand in ea "vindecarea si innoirea".
Acest continut calitativ de mare forta si innoire al suferintei ispasitoare pentru
altul provine din insusirile si misterul de nepatruns al fortelor spirituale ale
persoanei, caci Persoana Suprema este insasi Iubirea pentru altul. Cu totul
superioare sunt deci efectele sfintelor patimi asupra firii umane a Mantuitorului.
Rezistenta, puterea cu care El a acceptat si a suportat durerile, asumand jertfa, a
patruns deplin firea Sa umana de forta spiritului si i-au adus o reala vindecare.
Sf. Ap. Pavel spune ca "omul nostru cel vechi a fost rastignit impreuna cu El, ca
sa se nimiceasca trupul pacatului" (Rom. 6, 6) si "intru aceasta vointa (a lui
Hristos) suntem sfintiti prin jertfa trupului lui Hristos, o data pentru totdeauna"
(Efes. 10, 10). Iar Sf. Ap. Petru afirma ca Hristos, purtand "pacatele noastre in
trupul Sau pe lemn... Cu ranile Lui ne-am vindecat" (I Petru 2, 24). Referindu-se
la versetul de la II Cor. 5, 21 ("Hristos s-a facut pentru noi pacat, ca sa
dobandim intru El dreptatea lui Dumnezeu"), Luand deci Domnul osanda aceasta a
pacatului meu liber ales, adica patimirea, stricaciunea si moartea cea dupa fire,
s-a facut pentru mine pacat,... ca sa osandeasca pacatul si osanda mea din voie si
din fire, scotand in acelasi timp din fire pacatul, patimirea, stricaciunea si
moartea". Ceea ce a luat Hristos n-a fost pacatul ca act - caci nu putea pacatui -
ci urmarea ontologica a pacatului, alterarea firii omenesti. Jertfa Mantuitorului a
insemnat o sfintire a firii Sale omenesti chiar prin faptul ca Mantuitorul s-a
predat Tatalui pe Sine insusi ca jertfa suprema. Orice victima se sfinteste prin
faptul ca e adusa jertfa; prin inchinarea jertfei spre Dumnezeu se stabileste o
legatura intre credinta jertfitorului si primitorul sfant al jertfei (care este
insusi Dumnezeu). Aceasta legatura sfinteste jertfa. Aducandu-Se pe sine insusi
jertfa, ca victima si Arhiereu in acelasi timp, Hristos si-a sfintit firea
omeneasca pe care a infatisat-o apoi la Tatal, caci nimeni nu poate intra la Tatal
decat in stare de jertfa curata. Mantuitorul insusi a marturisit chiar inaintea
jertfirii Sale: "Eu pentru ei Ma sfintesc pe Mine, ca si ei sa fie sfintiti in
adevar" (Ioan 17, 19). Jertfa lui Hristos a adus impacarea cu Dumnezeu (Efes. 2,
14-16), insa impacarea nu consta numai in cinstirea adusa lui Dumnezeu, caci am
fost impacati "in trupul carnii Lui, ca sa va puna inaintea Sa sfinti, fara de
prihana si nevinovati" (Col. 1, 22). Jertfa este impacare pentru ca restabileste
comuniunea, iar comuniunea restabilita intre om si Dumnezeu are un continut; ea
inseamna "atat firea omeneasca restabilita din egoismul ei, cat si iubirea lui
Dumnezeu manifestandu-Se neimpiedicata in vointa ei de a impodobi pe om cu darurile
ei".