Taina Marturisirii

Pr. Galeriu
Taina Marturisirii, impreuna cu celelalte Taine ale Bisericii, e o lucrare sfanta a mantuirii si zidirii
noastre in Hristos. Cuvantul marturisire, - inseamna a te afla in "acelasi cuvant". Se intelege aici, cu
Dumnezeu-Cuvantul in acelasi Duh cu El ... In acest, Sfantul Ev. Ioan invata: "Daca marturisim pacatele
noastre, El adica Hristos, este credincios si drept ca sa ne ierte pacatele si sa ne curateasca pe noi de toata
nedreptatea" (1 Ioan 1, 9) si de tot ceea ce ne separa de El, pentru a deveni asemenea Lui, asemenea "Celui
drept" (I Ioan II, 1).
Marturisirea e astfel esential, curatire, eliberare de pacat, in lumina vietii lui Hristos. E intalnire cu
Hristos. Marturisirea pacatelor cu marturisirea lui Hristos, in Evanghelie, una fac. De aceea Sfantul Ioan
inainte de a vorbi de marturisirea pacatelor, mai intai proclama: "Si aceasta e solia pe care am auzit-o de la
El si v-o vestim: ca Dumnezeu este lumina si nici un intuneric nu este in El... Daca zicem ca ,avem
impartasire cu El si umblam in intuneric mintim si nu savarsim adevarul. Iar daca umblam intru lumina,
precum El este lumina, atunci avem impartasire unuI cu altul si sangele lui Iisus, Fiul Lui, ne curateste pe
noi de orice pacat" (1 Ioan 1, 4-8). Impartasirea cu Hristos si intreolalta, in Duhul Lui, este sensul, scopul
profund al marturisirii. Duhovniceste privind, in Taina ne marturisim greselile, ne judecam in fata lui
Hristos. Preotul duhovnic si zice atunci catre penitent: "Iata fiule, Hristos sta nevazut, primind marturisirea
ta ... ". Iar el, preotul este "iconom" al Tainei, slujior, "martor" vizibil al lui Hristos.
Si mai trebuie observat, in acelasi timp, ca Sfanta Scriptura Il numeste pe Insusi Iisus Hristos
"Martorul Cel credincios" (Apoc. 1, 5). Astfel incat, in iconomia mantuirii, si implicit a acestei Taine,
Hristos este martorul credincios al Tatalui, iar credinciosul devine si el, prin marturisirea in fatia preotului
care i-o primeste, un martor al lui Hristos, o marturisire a revelatiei Lui. Pentru care Domnul si zice:
"Oricine va manturisi pentru Mine inaintea oamenilor, marturisi-voi si Eu pentru El inaintea Tatalui Meu
care este in ceruri" (Matei X, 32).
Astfel vazuta, fundamental, ca marturisire in fata lui Hristos, si a lui Hristos, intelegem insemnatatea
pe care Ortodoxia o acorda acestei Sfinte Taine, in reciprocitate desigur cu celelalte, si in care credinciosul e
atat de viu si personal angajat. Mai mult decat o despovarare de pacate, e Taina mantuitoare si ziditoare. Ne
zideste, ne formeaza spiritual, dupa chipul revelator de viata in Duhul Sfant al lui Hristos. Mistuiti de harul
unei sporiri neincetate, Hristos este icoana, modelul suprem, infinilt al zidirii noastre. Iar noua ni se cuvine a
nu uita nicio clipa ca suntem chipul Lui, si meniti la asemanare nesfarsita cu El. Ca trebuie sa ne insusim
prin har in Duhul, icoana, chipul Lui dumnezeiesc. Imparatia lui Dumnezeu se intemeiaza cu cei asemenea
Lui, iar Taina Marturisirii e o cale in acest scop.
Se intelege, ca marturie a lui Hristos, Taina e totodata confruntare profunda cu pacatul care, propriuzis, e unicul obstacol in calea omenirii, zidirii noastre crestine. Si aceasta intrucat ne desparte de ModeluI,
Protochipul nostru Hristos, de Dumnezeul luminii si al iubirii, si ne "arunca" in latura si umbra mortii". Ne
scoate din sensul ziditor si luminos al vietii in Hristos si ne abate intr-o lume a nonsensului, a desertaciunii si
stricaciunii, ne face "partasi la faptele cele fara de roada ale intunericului" (Efes. V, Il), unde nu mai avem
sprijinul, marturie adevarului.
In acest sens, mai putem observa ca si cuvantul prin care Sfanta Scriptura desemneaza numele
preotului (1 Ioan III, 4) ne conduce la aceeasi intelegere de fond. Amartia (pacatul) e separare de marturie,
in sensul revelatiei, de marturia divina a adevarului in Hristos deci a nu mai fi martori ai vietii Lui. Dupa
Sfintii Parinti: "Pacatul e o boala a mintii". Si intr-un inteles asemanator, Sfantul Ioan Evanghelistul mai
numeste pacatul si "fara de lege (anomia) : - "Iar pacatul este fara de lege" zice el (I Ioan III, 4). Este deci
deformarea legii, adica a acelei ordini care e data fapturii intregi prin care ea e vie, a acelei alcatuiri a
1

adancului fapturii care este daruita ei de Dumnezeu, a acelei intelepciuni in care se afla rostul lumii". Taina
Marturisirii e tocmai antidotul, mijloc si cale de intoarcere si izbavire din pacat pentru a dobandi " o inima
noua si un duh nou" (Iez. XXXVI, 26).
Dar inainte de a trece la expunerea ei ca lucrare sfintitoare a Bisericii, trebuie sa spunem ca Taina
face parte, fiintial, din Evanghelie, ca Mantuitorul Insusi o aplica, sub forma concreta si desavarsita a
iertarii.
Sfanta Evanghelie Il face cunoscut de la inceput, prin glasul Sfantului Ioan Botezatorul, drept:
"Mielul lui Dumnezeu Cel ce ridica, Cel ce ia asupra Sa - pacatul lumii)) (Ioan 1, 29). Iar iertarea revine
mereu in mesajul si lucrarea Domnului. Iertarea este una din cererile Rugaciunii domnesti, modelul de
rugaciune dat noua de Hristos :" ... Si ne iarta noua greselile noastre ... ". Iertarea e conceputa in amandoua
sensurile: iertare din partea lui Dumnezeu si iertarea noastra unii fata de altii, una conditionand pe cealalta: "Ca de nu iertati voi, nici Tata vostru Cel din ceruri nu va va ierta greselile voastre" (Marcu Il, 22, 26) Iertare oferita pe masura caintei si iubirii; " .. Iarta-se pacatele cele multe, caci mult a iubit" (Luca VII, 47).
Iertare care la Dumnezeu inseamna vindecare, restaurare a fapturii, in ordinea, in firea ei vie, activa.
Mantuitorul rosteste in fata slabanogului: "Ce este mai lesne a zice: iarta-se pacatele tale, sau i-ati patul tau
si umbla"? In iertare se petrece ceva existential. Nu e vorba doar de un act juridic. E scoaterea la lumina a
chipului dumnezeiesc. Mai adanc decat pacatul e dumnezeiescul din noi, suportul fapturii noastre.
Demonizatul din Gadara eliberat, se lumineaza si sta linistit la picioarele lui Iisus. "Si au vazut pe cel
demonizat sezand jos, imbracat, intreg la minte" (Marcu V, 15) el care avusese legiune de demoni.
Protochipul restaureaza chipul, prin harul iertarii, al vindecarii. Si cu atat mai mult, in momentul crucial al
Jertfei, Domnul transmite mesajul iertarii: "Parinte, iarta-le lor, ca nu stiu ce fac ... ) (Luca XXIII, 34). Iar ca
expresie concreta, primind marturisirea talharului, ii da iertare suprema, deschizandu-i raiul.
Dar tot atat de semnificativ e faptul ca Hristos Cel inviat, in seara zilei de Pasti, cand se arata
Colegiului apostolilor, odata cu pacea, dupa durerile Vinerii Mari, le incredinteaza lor acum, inainte de
inaltarea Sa la cer, darul, puterea iertarii: Si intrand le-a zis: "Pace voua si precum M-a trimis pe Mine Tatal
va trimit si Eu pe voi. Si zicand aceasta a suflat asupra lor si le-a zis: "luati Duh Sfant; carora le veti ierta
pacatele, le va fi iertate si carora le veti tine, vor fi tinute" (Ioan XX, 21-23). Ultimele si primele cuvinte, de
la hotarul dintre cruce si inviere, sunt cuvinte ale iertarii, cale a mantuirii. Pentru aceasta a venit Hristos; si
cat de mult trebuie sa vorbeasca constiintei crestine taina iertarii. In loc de a le aminti ucenicilor pacatul
rastignitorilor si biruinta Lui asupra lor si a mortii, Iisus le spune: " ... Carora le veti ierta pacatele le vor fi
iertate". Dar prin aceasta se instituie Taina Bisericii.
Iertarea, vindecarea de pacat isi are temeiul, cum se cunoaste, in Sfantul Botez. Aceasta Taina,
participare la Crucea si Invierea lui Hristos, savarseste radical in noi iertarea pacatului stramosesc si a
tuturor celorlalte pacate facute pana in momentul primirii harului. Si dupa Botez si Mirungere, dupa ce
credinciosul s-a nascut la noua viata duhovniceasca, rasadit fiind acum in trupul tainic al lui Hristos, in
Biserica, primeste si cununa Tainelor: impartasirea din dumnezeiasca Euharistie, din Trupul si Sangele lui
Hristos. Aceste trei alcatuiesc asa numitele "Taine de initiere".
Dar, cum se stie, Botezul nu se mai repeta in viata crestinului, in timp ce Impartasirea, hrana cu
dumnezeiasca Euharistie e "painea vietii" fiecarei Sfinte Liturghii. Si cum nu ne putem impartasi, uni cu
Hristos in Euharistie, fara iertarea pacatelor, a pacatelor de dupa Botez, se intelege atunci ca Taina
Marturisirii a fost instituita de Mantuitorul tocmai pentru a continua si face actuale mereu roadele Botezului.
Daca Botezul spala pacatele savarsite pana atunci, Marturisirea le spala pe cele de dupa Botez si devine
astfel Taina sfanta fara de care nu e posibila dobandirea mantuirii. ln acest sens zice Sf. Ioan Gura de Aur:
"Fericit esti tu daca ai pastrat baia botezului. Daca insa ca un om ai apucat de ai irosit darurile ei, apoi pune
in miscare darurile lacrimilor ca o fantana intreaga, din adancul inimii scoate tanguire, atinge pe amandoi
gemenii - ochii, revarsa paraiele de lacrimi, ineaca in lacrimi greselile tale. Paraiasele neinsemnate de ploaie,
2

duc firicelele usoare de paie; iar raurile de adancime mare si siroaiele furtunoase de munte sunt in stare sa
tarasca cu sine radacinile buturugilor infipite adanc si chiar pietroaile grele". - De aceea Sfintii Parinti au
numit Taina Marturisirii, a Pocaintei "al doilea Botez", sau "innoirea Botezului"; "a doua renastere"
"curatirea constiintei". Pentru Sfantul Ioan Scararul, "izvorul lacrimilor de dupa Botez e chiar mai mare
decat insusi Botezul, desi, zice el, aceste cuvinte par indraznete; caci Botezul ne curata de relele facute mai
inainte, iar lacrimile curata pacatele facute si dupa Botez (Scara Cuv. VII, 6).
Si, asa cum ne arata si Mantuitorul Insusi, exista o adanca legatura intre iertarea, spalarea pacatelor si
dumnezeiasca Euharistie, unirea cu Sine. La aceasta concluzie ne conduce indeosebi faptul semnificativ a
"spalarii picioarelor". Inainte de a-i face partasi pe ucenici Cinei Sale celei de Taina, Domnul le-a spalat mai
intai picioarele. Trebuie sa vedem aici un inteles duhovnicesc de o particulara insemnatate. In exegeza
obisnuita, "spalarea picioarelor", asa cum e descrisa in Sf. Evanghelie de la Ioan, a fost interpretata, mai
ales, ca un act de smerenie a Domnului. Simbolic, unii comentatori au mai vazut aici spalarea prin sangele
lui Hristos sau baia duhovniceasca a Botezului. In ultimul timp e observata aici pilda de slujire a Domnului,
ceea ce e foarte adevarat.

Dar acest act de slujire al Domnului are loc aici in legatura directa cu Cina, cu dumnezeiasca Euharistie.
Hristos a impartasit pe ucenicii Sai "spalandu-Ie mai intai picioarele". Iar cand Sfantul Petru protesteaza
"Doamne, sa-mi speli Tu picioarele ... ", Domnul raspunde: "Daca nu te voi spala, nu ai parte de Mine" (Ioan
XIII, 8). - Nu te poti deci impartasi cu Mine. Astfel, reiese si din acest fapt ca nu e posibila primirei
Impartasirii cu trupul si sangele, cu viata lui Hristos fara curatirea de pacat, cu alte cuvinte, fara Taina
Marturisirii. Evenimentul petrecut in "foisorul de sus", inainte de Cina, ni se arata ca un "ritual" in care
Mantuitorul Insusi savarseste aceasta Taina a purificarii cu fiecare din ucenicii Sai, asa cum o mai facuse
odinioara cu slabanogul din Capernaum si cu "femeia pacatoasa".
In iconomia Bisericii, Taina Marturisirii cuprinde esential aceste elemente constitutive: cainta,
marturisirea pacatelor inaintea duhovnicului, dezlegarea data de preotul duhovnic cu canonul randuit. Aceste
trei componente trebuie vazute in intrepatrundere, in unitate, ca un intreg, si numai impreuna fac fiinta
Tainei si o fac eficienta.
Cainta e rodul harului. In lumina harului, a ordinii dumnezeiesti , vad, ma recunosc pe mine ce sunt
in fiinta mea, in unitate a mea autentica de "chip al lui Dumnezeu in aceasta lume", si starea la care ma duce
pacatul. Harul pune inceputul zidirii noastre celei dintai, ca si al mantuirii. "Nimeni nu poate sa vina la
Mine, daca nu-I va atrage Tatal care M-a trimis, si Eu il voi invia" zice Damnul (Ioan VI, 44). Harul
"patrunde pana la despartitura dintre suflet si duh, dintre incheieturi si maduva, si destoinic este sa judece
simturile si cugetarile inimii" (Evr. IV, 12), "sa desfaca inima din dulceata si legaturile pacatului si sa a
reuneasca liber cu iubirea si voia lui Dumnezeu. Harul aprinde "sfesnicul stins al sufletului" adica mintea si
face sa vada o ordine si un sens al existentei noastre, ordine care in esenta poate fi infatisata astfel:
Dumnezeu Cel in Sfanta Treime inchinat Care din si in iubire a creat lumea, ii poarta de grija si ne
mantuieste pe noi din cadere prin Jertfa si Invierea Fiului Sau facut Om, Domnul nostru Iisus Hristos, in
Duhul Sfant; Care ne rezideste pe fiecare, dupa chipul de lumina al lui Hristos, in Biserica, conducandu-ne
printr-o viata de desavarsire si jertfa creatoare spre slava lui Dumnezeu si slujire a semenilor.
Ordine de existenta si viata afirmata viu prin toata lucrarea Bisericii, prin Sfintele Taine amintite
deja, si prin virtutile teologice: credinta, nadejdea, dragostea; cele morale : intelepciunea, dreptatea,
cumpatarea, barbatia; prin darul si nevointa desavasirii vietii dupa chipul lui Hristos in Duhul Sfant.
Iar in fata acestei ordini, constiinta credinciosului e de atatea ori confruntata cu lumea negativa a
pacatului, sub diverse ipostaze, asa cum ni le arata Biserica, incepand de la cele mai usoare si culminand cu
cele capitale: mandria, iubirea de argint, desfranarea, pizma, lacomia, mania si lenea; cele impotriva Duhului
3

Sfant; tagaduirea adevarului, nepocainta, deznadejdea in fata indurarii lui Dumnezeu; sau pacatele
strigatoare la cer: uciderea, desfraul prin desfigurare a firii, asuprirea vaduvelor, orfanilor, celor lipsiti,
oprirea platii lucratarilor sau exploatarea muncii lor, specula, necistirea parintilor ... Si cine, mai mult sau
mai putin, nu se simte vinovat, fata de a asemenea proliferare a raului, macar cu intentia, cu gandul, fie si
pentru a clipa; cu un cuvant, un gest, a fapta? De aceea, cum spune Sfantul Apostol si Evanghelist Ioan:
"Daca zicem ca pacat nu avem, ne amagim pe noi insine si adevarul nu este intru noi" (1 Ioan 1, 8). A-ti
vedea, a-ti recunoaste greselile, este insa un har divin.
Dar in pacat, oricare ar fi, si de orice fel de gravitate, spiritul, constiinta nu-si afla pacea. Te simti
atunci stand ca pe un "nisip miscator" (Macabei VII, 26), fara reazemul unor legi, unor principii stabile, unui
"fundament ontologic", fara sens, fara "stanca" pe care, dupa cuvantul Damnului trebuie zidita "casa"
noastra cea duhvoniceasca (Matei VII, 24-25). Ai sentimentul nelinistitor ca nu esti in ordinea firii, caci totul
este dupa fire, numai pacatul e impotriva firii, a ratiunii cum arata Sfintii Parinti. Sau, pur si simplu, simti
existenta si viata goale de scop, in risc, in primejdie, si ca ai o raspundere pentru tot. Insasi aceasta stare de
constiinta e o lucrare a harului care trezeste cainta, nemultumirea de sine, nelinistea, suferinta, (care lucreaza
ca un "semnal de alarma",ca inger de paza si vestitor.
Cainta descopera raspunderea noastra adanca, si nu numai fata de ( ordine fiintiala si morala a existentei, ci
si mai viu, direct, personal fata de Cineva, fata de Dumnezeul Cel viu. Propriu-zis, fundamental raspunderea
e totdeauna personala, nu numai fata de "ceva", cat mai ales fata de "Cineva". Indeosebi, cand devine grava,
cand devine suferinta, in ea se trezeste constiinta, care e chemata sa dea socoteala unei alte constiinte, unei
persoane. Pacatul, cainta imi pun sufletul, constiinta, fata in fata cu Dumnezeu, cu Hristos, cu viata lui divinumana exemplara, in care se descopera gandirea, voia Parintelui cea pentru noi precum a rostit la Botezul si
la Schimbarea la Fata a Domnului: "Aceste este Fiul Meu cel iubit, intru care am binevoit... pe Acesta
ascultati-L" (Matei III, 17; XVII, 5).

In fata Lui, a sfinteniei si frumusetii negrait a vietii Lui, ma judec, imi recunosc chipul cel urzit in "Sfatul
Treimii" (Facere 1, 26), dupa Chipul Sau, si-mi vad vinovatia, caderea, mersul spre "pierzanie". - Trezit de
har, prin tainicile cai ale proniei : un cuvant din Sfanta Scriptura, intrarea intr-o biserica, atragerea unei
icoane o intalnire si o convorbire duhovniceasca, o incercare deosebita care imi pune viata mea sau a unei
fiinte cunosculte, iubite, in cumpana, obligatia de a raspunde pentru fapte nedemne, si altele, ma zguduie,
imi rascoleste adanc trecutul pe fondul de lumina aI vietii lui Hristos. Lucreaza tot mai intens, roade
"viermele cel neadormit", mistuie "focul cel nestins". Te cuprind mustrari de cuget, remuscari ciuda, rusine
osanda. Te intrebi: cum a fost cu putinta sa savarsesc asemenea fapte? Cum am cedat unei ispite a trufiei, a
placerii, a maniei, si am lasat si apuna in mine lumina neapusa a vietii in adevar? Cum nu m-ai oprit
Doamne ... ? Dar daca m-ai fi oprit, mi-ai fi pastrat, respectat libertatea? Tu nu-mi lezezi libertatea, nu-Ti
"iei inapoi darul" (Rom. II, 29) temeiul fiintei mele, chiar cu riscul pacatului; iar aceasta pentru ca pacatul nu
va putea distruge faptura Ta, Tu ii esti reazimul. Tu Cel ce ai invins pacatul, vei invinge raul din ea si o vei
vindeca. Tu ne iubesti chiar cand nu esti iubit de noi, iar acum cainta, chinurile constiintei sunt deja semnul,
inceputul trezirii, sufletului. Libertatea va raspunde chemarii: "Veniti la Mine toti cei osteniti si impovarati
si El va voi odihni..." (Matei XI, 28).
Chemarea lui Hristos inseamna marturisirea si iertarea pacatelor. Aici trebuie sa duca in chip firesc cainta. O cainta subiectiva, fara martursire, e o sfasietoare lupta launtrica fara capat, fara lumina, fara rod nu
e nici eliberare, nici victorie. Iti dai seama de pacat, dar ramai cu el inlauntru, cu chinul lui. Abia decizia
marturisirii pacatelor, sem nifica momentul miscarii mele din starea si locul caderii. Cum zice psalmistuI:
"Pacatul meu l-am cunoscut si faradelegea mea n-am ascuns-o, impotriva mea" (Ps. XXXI, 5) A cunoaste
pacatul e inceputul luminarii; a-l marturisi e deja "dimineata pocaintei". A-l cunoaste doar si a nu-l
marturisi, e a-l pastra "impotriva ta", ca un "tepus", un "inger al sataneI" (II Cor. XII, 7). De aceea si
continua psalmistul: "Marturisi-voi faradelegea mea Domnului; si tu ai iertat nelegiuirea pacatului meu" (ps.
4

XXXI, 6). Si iarasi, cum invata si ApostoIul: "Cu inima se crede spre dreptate, iar cu gura se marturiseste
spre mantuire" (Rom. X, 10).
Marturisirea se face in Sfanta Taina instituita de Mantuitorul in timpul slujirii Sale si pregatirii
Sfintilor Apostoli pentru misiunea lor si a urmasilor lor. Se face inaintea preotului sfintit care poarta
investitura si responsabilitatea iertarii si dezlegarii pacatelor, prin succesiunea apostolica de la Hristos. Se
face in fata preotului-duhovnic, adica a celui ce a primit ,"duhovnicia".
S-a pus de multe ori intrebarea, de ce slujitorii hirotoniti ai Bisericii nu sunt numiti in Noul
Testament, ca si in Vechiul Testament: jereis, ci presviteri, de unde in romneste - preoti. Parintele Dumitru
StaniIoae considera pe buna dreptate ca "la inceput crestinii au numit pe acesti slujitori presvieri - si nu
jertfitori (iereis), pentru ca acest nume era prea legat de ideea de aducatori de jertfe sangeroase de animale.
Crestinii voiau sa se distinga si prin aceasta noua numire a slujitorilor lui Hristos de cultul iudaic". La
aceasta putem adauga ca numele si varsta (nu atat cea biologica, pentru care exista cuvantul - geron -) de
presviter, batran corespundea slujirii Noului Testament. Presviterul, in constiinta Bisericii, nu mai reprezinta
pe sacrificatorul de animale al Vechiului Testament, pe cel ce varsa sange. Prin sacrificiul unic, de Sine si
neadmiterea nici unui fel de sacrificiu sangeros pentru Sine, sau in numele Sau, Domnul instituia jertfa
painii si a vinului care se prefac, prin Duhul Sfant in trupul si sangele Sau, instituia astfel jertfa cea
duhovniceasca. Asa cum rostim si in Sfanta Liturghie: "Inca aducem Tie aceasta slujba duhovniceasca si
fara de sange ... ".
Acestei jertfe si slujiri duhovnicesti, ceea ce si constituie spiritul Noului Testament, ii corespundea:
presviterul, preotul-duhovnic, in Duhul lui Hristos; presviter, cum sesizase, dealtfel si Vechiul Testament:
"Intelepciunea e la om adevarata caruntete si varsta batranetilor inseamna o viata neintinaita" (Int. Sol. IV,
9). Este vorba deci de o mutatie duhovniceasca, la intelepciune, la viata nepatata, rod al Duhului Sfant.
Acesta si numai acesta poate fi preotul Noului Testament, al lui Hristos, Cel uns ca si Hristos, de "Duhul lui
Dumnezeu" care se aduce pe sine ca "jertfa duhovniceasca" (Rom. XII, 1). In acest inteles preotul este o
"marturie" a lui Hristos in toate Sfintele Taine, "impreuna mostenitor cu Hristos" (Rom. VIII, 1). De aceea
(Mantuitorul ii numeste pe ucenici "prieteni", "frati", "fii", partasi la aceeasi mostenire si marturie. Si in
acest duh, Sfantul Pavel aminteste lui Timotei de "marturia care a dat-o inaintea multor martori" legand-o de
insasi "marturia cea buna a lui Iisus Hristos" (1 Tim. VI, 12-13). E o succesiune in aceeasi marturie, care
pleaca de la Hristos "Martorul credincios" Ia Apostoli carora le spune: "Imi veti fi Mie martori" (Faptl 1, 8),
la urmasii lor: episcopi, preoti chemati sa fie si ei "martori". De aceea preotul in Sfanta Taina zice: "Si eu
sunt martor ca sa marturisesc inaintea Lui - adica a lui Hristos - toate cate imi vei spune mie".
Aceasta constiinta ca el lucreaza in Sfanta Taina, in numele, in Duhul lui Hristos, trebuie sa-I
caIauzeasca neincetat. EI il primeste pe penitent cu dragostea si bucuria lui Hristos, il asculta in intelegere,
participa la viata Lui, coboara cu el in "infernul lui", pentru a-l salva, a-l scoate. Preotul duhovnic formeaza
cu el o unitate in Hristos, o "celula duhov niceasca". Numai asa lucreaza harul in aceasta deschidere a inimi
celor doi. Marturisirea scoate astfel existenta din subiectivitate in lumina obiectivitatii.
In acest sens, P. Florensky observa ca Mantuitorul dupa ce cheama pe cei doisprezece ii trimite la
propovaduire nu cate unul, ci cate doi (Marcu VI, 7). Si tot, in doi, le da putere asupra duhurilor necurate. La
fel, dupa ce alege pe cei saptezeci, ii trimite iar cate doi (Luca X 1). Sfantul Ioan Botezatorul trimite pentru
cunoasterea mesianitatii lui Hristos tot doi ucenici. In acelasi timp, in cap. XVIII al Sfintei Evan ghelii de la
Matei, unde este vorba de iertare, Mantuitorul incredintand Apostolilor darul, puterea dezlegarii, le zice:
"Ori cate veti lega pe pamant vor fi legate si in cer, si ori cate veti dezlega pe pamant, vor fi dezlegate si in
cer" si adauga imediat, "Graiesc voua: daca doi dintre voi se vor invoi pe pamant pentru un lucru pe care-l
vor cere, se va da lor de catre Tatal Meu, care este in ceruri". Si aceasta, in numele, lui Hristos, dupa cum
completeaza: "ca unde sunt doi sau trei, adunati in numele Meu, acolo sunt si Eu, in mijlocul lor" (Matei
XVIII, 18-20)
5

Si P. Florensky observa ca aici "este vorba de marturisirea pacatelor de cunoasterea tainelor inimii si ale
imparatiei, de puterea de a lega si dezlega ... Hristos se afla in mijlocul celor doi (preot si penitent), cum se
afla sufletul in fiecare madular al trupului insufletit de El...
Marturisirea nu e monolog, ci dialog intre preot si credincios, - in Hristos; pentru, a scoate la lumina
faptele, pentru a fi judecat "in Dumnezeu" (Ioan II, 21). E o analiza, o cercetare a lumii, a stari sufletului in
urma pacatului pentru scoaterea a tot ceea ce e nociv distrugator in el si-al reface in structura lui autentica;
pentru a-l insanatosi. Dialogul are loc dupa indreptarul din ritual. Dar preotul are in vedere pe fiecare
credincios in unicitatea lui; in relieful sau adancimea caintei lui. Si cerceteaza pacatul in stadiul in cate se
afla, de inceput, sau inradacinare puternica, devenit viciu, o "alta natura", cu care ai atat de mult de luptat.
Si, e necesar in acest scop o analiza in sine a pacatului, a evolutiei, a treptelor lui, incepand de la primele
forme, ne luate uneori in seama, pana la starea cea mai grava.
Experienta duhovniceasca arata in acest scop o sucesiune de stari ... E bine sa se stie ca pacatul
incepe de la nesavarsirea binelui de la "talantul ingropat", nerodit. Cum de altfel mai arata Sfanta Scriptura:
" ... cel ce stie sa faca ce e bine si nu face, pacat are" (Iacob IV, 17), sau, sub un alt aspect, cum au spus
Parintii: "Cand nu ai de lucru, iti da diavolul de lucru". Cand nu faci binele esti gata sa faci raul. Apoi, cu
celelalte forme pe care le poate imbraca succesiv, astfel: savarsirea unei fapte bune, cu scop, cu intentie care
isi are sursa in egocentrism si in mandrie, leaganul pacatului; gandul sau momeala, gandul complicat cu
impatimirea; acceptarea, indulcirea din placerea lui, invoirea cu mintea la pacat; savarsirea; repetarea,
obisnuinta, viciul, caderea in deznadejdea neputintei de a te mai putea izbavi, elibera. Aceasta analiza are o
mare insemnatate atat in cercetarea diverselor stari de cadere in care ne aflam, cat mai ales in profilaxia
pacatului. Anume, cand vin cazuri de constiinta in care lunecarea spre greseala e la inceputul ei.
O cercetare profunda e aici de mare folos. Iata un caz din experienta concreta. Un sot tanar, tata a trei copii e
luptat launtric de impatimirea fata de o femeie straina. La scaunul marturisirii se destainuie : - Parinte, am
trei fetite. Sunt constient, cand vor fi mari, care tanar va bate la usa mea, afland ce tata au? Da-mi un sprijin,
o ratiune ... de ce e pacat? ... Urmeaza un dialog. Preotul intreaba: casatoria, familia au o ratiune? - Da! Aici
nasc, cresc urmasii, e leaganul generatiilor. - Atunci nu trebuie sa pastram curat acest leagan, ca pe ceva
sfant, fara impur, strain?.. Dar o legatura extraconjugala, ce ratiune are ?.. - Ei, o placere! - Placerea poate fi
ea un scop de viata? Mai ales cand placerea ta costa lacrimi pe altii, pana la urma si pe tine? Nu placerile
egoiste au adus in lume atatea lacrimi si sange? De ce sa continuam si noi aceasta tragedie?... Te-ai intrebat:
exista o ratiune, un sens profund al existentei care sa ne conduca in orice actiune a noastra?! - Ma urmareste
cateodata aceasta idee. Nu am ajuns inca la o concluzie clara. - S-o gandim impreuna. Vezi, la serviciu si in
tot ce intreprindem noi, suntem condusi de un scop precis, anume, constructiv, creator; sa realizam ceva. Si
pe toate le judecam, dupa roadele aduse", cum ne-a invatat Mantuitorul. De aceea la judecata, faptele noastre
ziditoare ne vor justifica. Dar desfraul ce zideste, ce rod aduce? - Cel mult ruina! - Da, raul ruineaza,
distruge totdeauna; numai binele creaza. - Cat e de real! - Socotim lumea aceasta drept opera Constiintei
supreme - Dumnezeu. Oare nu si faptele noastre intime trebuie sa fie constiente si nu la voia intamplarii ?
Suntem chipul Lui. Carui ideal dedicam energiile noastre vitale? Ne-au fost date sa le aruncam in pustiu? La
ce mai suntem buni cand ne epuizam in vid. Nu vom da socoteala pentru aceste forte, daruri incredintate? .. Aici e vorba de o necesitate. - O necesitate oarba? Tocmai intr-un asemenea act fundamental al nostru sa fim
stapaniti, condusi numai de instinct, de placere oarba, de patima, noi oamenii? Aici sa nu fie constiinta,
ratiune? Mai ales aici, cand de aici se naste o fiinta noua unica, menita sa gandeasca, sa iubeasca curat, sa
creeze?! De aceea instituit Dumnezeu taina casatoiriei, familia.

In Biblie, in Vietile Sfintilor citim ca sotii se rugau sa dobandeasca copii si in aceasta atmosfera sfanta se
nasteau ei. Iar batranii nostri spuneau: "femeia cand naste da mana cu Dumnezeu" , si lasau drept mostenire
urmasilor: Tatal marturisea: "nu stiu la viata mea decat un Dumnezeu si o nevasta. Iar mama da lege fetelor:
castitate pana la altar; fidelitate pana in mormant. Ce mostenire spirituala de acest fel le lasam noi? ! Dragul meu, dedica barbateste aceasta energie si pasiune a dumitale muncii constructive, copiilor, bunei lor
6

cresteri, viitorului lor. Nu-ti trebui pentru aceasta decat mai multa rugaciune si vointa ... Viata lui a intrat pe
fagasul normal.
Marturisirea trebuie sa cuprinda astfel raul incepand de la radacina lui, de la gand, intentie. Credinciosii
intreaba adesea: de unde se iveste un gand rau, un cuvant, o expresie lipsita de cuviinta, spontana Dar
aceasta arata ca adancul din noi nu e convertit. Sunt plivite buruienile la suprafata, dar nu sunt smulse
radacinile lor care pot lastari mereu. De aceea si gandurile trebuie marturisite, lepadate, pentru la nu-l duce
cu noi in eternitate. "Nimic nu ramane ascuns, care sa nu iasa la aratare". De asemenea, cuvintele, pentru
care zice Mantuitorul ca "VOI da socoteala in ziua judecatii pentru orice cuvant desert pe care-l vor rosti
(Matei XII, 36). Cu atat mai mult faptele.
Marturisirea trebuie sa puna in lumina, in constiinta penitentului absurditatea, nonsensul pacatului,
fata in fata cu sensul ziditor al vietii in Hristos. Sa opereze, o transformare, o luminare, o mutatie. Pacatul
instituie o lume a lui, a placerii si devotiunii fata de placere din care trebuie sa iesim. De aceea e si necesara
pocainta si marturisirea. La intrebarea: - Oare nu stie Dumnezeu ce am facut? Ce mai e nevoie sa le spun?
Dar, nu trebuie sa le stiu si eu, caci e posibil ca eu sa nu le cunosc, sa nu le recunosc ca atare, sa nu ma
cunosc singur: sa am o falsa impresie, ca sunt sanatos, purtand in acelasi timp o veche boala in mine". Stiu
faptele tale: ca ai nume, ca traiesti, dar esti mort" zice Sfanta Scriptura.
Marturisirea arata deodata: cainta, cunoastere de sine, hotararea fagaduinta de a nu mai pacatui, pe
care o pecetluieste dezlegarea. E legatura adanca intre cainta, marturisire si dezlegarea data de preoti numele
lui Hristos. Fara dezlegarea interioara de legaturile pacatului produsa de cainta, in lumina harului, constatata
in timpul marturisirii nici preotul nu va da dezlegarea. Penitentul trebuie sa se deschida el insusi comunicarii
harului si unirii cu Biserica. Harul care lumineaza in cainta, har din harul lui Dumnezeu care lucreaza si prin
preot, ca sa-I reprimeasca pe penitent in sanul Bisericii. - Taina are, se intelege, un caracter ecleziologic.
Daca, a implini legea inseamna fundamental a iubi (Rom. XIII, 9-10) si deodata pe Dumnezeu si pe
aproapele, atunci, implicit, calcarea legii intristeaza pe Dumnezeu si raneste aproapeIe. Pacatul face din
mine dintr-un madular viu aI Bisericii, un element de coruptie" in sanul ei. Taina Marturisirii ma reface, ca o
piatra vie" in edificiul ei, imi reda sanatatea spiritului spre a sluji. Acesta trebuie sa fie scopul preotului
duhovnic.
In raport cu cainta si marturisirea, analiza de catre preot pe care o sugeram deja mai sus, e foarte
importanta. Puterea de observatie, de cunoastere a starilor sufletesti, a nivelului de cainta, a intelegerii, a
deslusirii gandurilor la penitentului tin de calitatea unui adevarat duhovnic. Cercetarea lui trebuie sa mearga
la nuante. Realist vorbind, noi nu suntem fara pacat, nu-l putem evita total. Hristos singur este fara pacat si
Cel ce l-a invins pentru noi. Dar noi, putem evita urmarile pacatului, adica despartirea de Dumnezeu. Cand
"justificam pacatul" pana la identificrare "zicand raului bine si binelui rau", cum spune proorocul (Isaia V,
20), cand ne instituim o lume a placerilor pe care le calificam drept valori, facandu-ne din ele un scop al
vietii, aceasta arata o stare extrema de cadere. Si totsi, in orice cadere ar fi, mai adanc decat pacatul, ramane
dumnezeiescul indestructibil din noi, chipul divin care acuza raul, si care se face auzit, prin glasul
constiintei, al caintei. La acest glas, la nivelul de profunzime al caintei trebuie sa ia seama preotul. Aici mai
ales se dovedeste capacitatea lui de patrundere. Si invatatura, sfatul si epitimia - canonul si dezlegarea pentru
Sfanta Impartasanie,se dau in raport proportional cu gradul de cainta, de constiinta a vinei, de deosebirea
raului de bine.
Desigur, cea mai dificila problema ramane aceea a primirii la Dumnezeiasca Euharistie, deci a
impartasirii cu Hristos, cu viata Lui si a ramane astfel madular viu al Bisericii. Daca pacatul subtiaza
legatura, seva harului care curge din "vita in mladita" pana la riscul ca mladita sa se usuce ... (Ioan XV, 1-7),
marturisirea, cainta, dezlegarea, deschid din nou calea, usa harului. Trebuie observat in legatura cu aceasta,
ca astazi, oprirea de la Sfanta Impartasanie pe un timp prea indelungat, nu mai este o metoda pastorala
eficienta, mai ales atunci cand credinciosul doreste sincer aceasta si da dovada sincera de cainta, intoarcere,
smerenie, regret de pacatele grave. Mantuitorul spune dealtfel: "Pe cel ce vine la Mine, nu-l voi scoate afara"
7

(Ioan VI, 37). Cu privire la canonisire, duhovnicii atrag atentia indeosebi asupra canonului 102 al Sinodului
Trulan, pe care-l si numesc "cheia canoanelor" (Par Paisie, Cleopa de la Sihastria).
Canonul arata ca exista ca in orice boala, si in pacat, ceva personal. Inca si Sinodul de la Niceea
(325) prin ( canonul 12, cerea sa se cerceteze "bunavointa si felul caintei" si dovedind parerea de rau cu
"lacrimi si staruinta si prin fapte bune, numai in aparenta", ingaduia episcopului "sa dispuna mai blanld".
Astfel, trebuie reflectat mai profund la timpul canonisirii, si avand in vedere, deodata cu durata,
adancimea caintei. Iar adancimea caintei descopera raspunsul nostru la chemarea harului. E o dialectica intre
intre har si cainta, intre lacrimi si lumina, cum inspirat observa Isaia "Roua Ta este roua de lumina" (XXVI,
19). Canoanele prevad pentru pacate grele, ani multi (3, 7, 10, 15), de indepartare de la Sfanta lmpartasanie.
Trebuie cercetat de la caz la caz: nici blandete neroditoare, nici asprime care sa duca la deznadejde. Cainta
talharului, recunoasterea lui Hristos si a vinovatiei in fata Domnului sau, in cateva clipe i-au deschis raiul. In
acelasi duh gasim si cuvantul urmator din Pateric: "Un frate l-a intrebat pe ava Pimen zicand: am facut pacat
mare si voiesc sa ma pocaiesc trei ani. I-a zis lui batranul : este mult. Si a zis fratele: dar pana la un an? Si a
zis iarasi batranul: mult este. Iar cei ce erau de fata au zis: dar pana la patruzeci de zile? Si iarasi a zis: mult
este. Si ,a adaugat: eu zic, ca daca din toata inima se va pocai omul si nu va mai adauga sa faca pacatul, si in
trei zile il primeste pe el Dumnezeu)). Astfel, in ultima instanta decide adancimea caintei, hotararea de a nu
mai gresi, precum si de a ispasi vinovatia.
Tot atat de importanta trebuie sa ne apara epitimia. E bine sa avem in vedere, aici, doua feluri de
epitimii: personale si generale. Cele personale se aplica de la caz la caz, in raport cu persoana penitentului,
starea lui, felurimea pacatelor. Cele generale privesc pe orice credincios, formarea, zidirea lui. In aceasta din
urma categorie esentialul il constituie un program de viata duhovniceasca, prin care penitentul sa simta ca
parasind pacatul, pune in locul lui lucrarea poruncilor, a binelui, adevarul, viata autentica, in Hristos. Dar sa
atragem atentia aici ca trebuie mutat accentul de la un fel de obsesie a pacatului la contemplarea binelui, a
frumusetii vietii celei adevarate. Sa eliberam indeosebi acele suflete extrem de scrupuloase de tortura
gandului la pacat, incat parca ar ajunge sa contemple pacatul, si sa le ajutam sa contemple fata luminoasa,
plina de iubire si speranta a lui Hristos. De aceea intre epitimii este neaparat necesar, un program pozitiv de
viata duhovniceasca. Si un asemenea program e deja cuprins in Noul Testament, in viata primilor crestini. Acestia, cum citim, staruiau in invatatura Apostolilor, si in comuniune, in frangerea panii si in rugaciuni"
(Fapte II, 42). Se cuprinde in acest enunt succint, programul necesar vietii crestine, intrucat este vorba de
elementele esentiale: rugaciune, citirea Sfintei Scripturi si a altor carti de zidire, participarea la Sfanta
Liturghie si comuniune ai iubirii fratesti.
Iar acum, dezlegarea, aceasta pecetluieste Taina. Cand preotul rosteste cuvintele incredintate de
Domnul nostru Iisus Hristos Insusi : "te iert si te dezleg de toate pacatele tale, in numele Tatalui si al Fiului
si al Sfantului Duh" , prin aceste cuvinte si prin atingerea de crestetul penitentului, tot din porunca divina:
"peste bolnavi mainile isi vor pune si se vor face sanatosi" (Marcu XVI, 18), are constiinta ca transmite
atunci harul primit prin Duhul Sfant, acel har si putere a Domnului transmis prin succesiune a apostolica
care lucreaza in Biserica. Acest har al dezlegarii se uneste cu cainta, cu dezlegarea pe care credinciosul
insusi o resimte in marturisirea lui, la care se face si el partas, pentru a deveni apoi partas la "Cina
Domnului". Unirea celor doua dezlegari, obiectiva si subiectiva, din partea lui Dumnezeu prin preot si a
credinciosului prin voia sa libera, e faptul hotarator. Preotul poate sa nu dea chiar dezlegare in unele cazuri.
Se pune adesea intrebarea in legatura cu "pacatul si hula impotriva Duhului Sfant, despre care spune
Mantuitorul ca "nu se ierta" (Matei XII, 31-32). Noi credem ca acest fel de pacat este ceI nepocait, ca refuz
al Duhului care ne inspira si ne trezeste, ca cel al caintei, refuz al invierii din patimi. De aceea au zis Parintii:
"Pacat spre moarte este, tot pacatul nepocait...". Daca preotul constata o asemenea stare; poata sa nu
pronunte dezlegarea. Dar in acelasi timp, nu este ingaduit sa lase sa plece cineva fara o mangaiere, fara un
sfat, cuvant bun. "Sa nu lasi nici o data sa plece cineva de la tine descurajat deznadajduit, nemangaiat"
invata un duhovnic batran pe ucenic.
8

Dezlegarea prin Sfanta Taina inseamna eliberare, vindecare, duhovniceasca. Stiut este ca e o legatura
adanca, "o inrudire, intre duhul nostru si adevar". Duhul este "duhul adevarului". Si, "cine este in adevar
asculta glasul Meu" (spune Mantuitorul) (Ioan XVIII, 37). Asemenea, observa Parintii: "Dezleaga duhul, si
el va alerga acolo de unde e luat, la Dumnezeu". Nu simtim, nu observam noi la atati credinciosi, cum dupa
marturisire si dezlegare, li se insenineaza fata, straluceste o bucurie, bucuria in Duhul Sfant, dobandesc
putere de a porni un nou inceput, de a se dedica numai binelui.
Tot din Pateric citim ca a intrebat un frate pe un parinte iscusit:
- Ce fapta e care da odihna, pace?
- Fiule, a raspuns batranul, fapta cea mai folositoare si mai odihnitoare este aceasta: unirea voii
omului cu voia lui Dumnezeu ... incat sa-ti zici: Doamne, iata de acum inainte unesc toata voia mea cu a Ta,
ca de acum inainte sa nu se impotriveasca, nici sa mai banuiasca voia mea, voii Tale, ci orice va vrea va fi
iubit voii Tale, aceIa va vrea si va iubi voia mea" . A face voia Ziditorului este a te face pe tine intru toate
ziditor, Iucrator de fapte bune. Acesta este scopul Tainei.
Parintele Constantin Galeriu, Ortodoxia, Anul XXXI, nr. 3-4, iulie-decembrie, 1979