Teologia lacrimilor la Sfantul Simeon Noul Teolog

Sfantul Simeon Noul Teolog dezvolta o Teologie a lacrimilor de o rara

profunzime, a carei valoare sta mai ales in faptul ca ea este traita intens.
Asadar, cuvintele Sfantului Simeon despre lacrimi izvorasc dintr-o
neindoielnica si tainica experiere a lor. Teologia lacrimilor este una dintre
temele caracteristice spiritualitatii Sfantului Simeon Noul Teolog, despre care
gasim scris in toata opera sa, dar indeosebi in "Imne" si "Cateheze".

Catehezele sunt pline de plansete amare, pricinuite de neascultarea

calugarilor de la Manastirea Sfantul Mamas: "Astfel este intristarea care ma
cuprinde si imi musca inima, incat mi se pare ca deja eu insumi sunt supus
pedepsei... eu plang si gem, ca si cum as fi deja osandit, fiindca indemnurile
mele nu sunt auzite, mustrarile mele sunt lepadate, dojenile mele urate,
indreptarile mele urate - la randul lor indreptate si eu insumi urmarit ca un
vrajmas, deoarece tot ceea ce fac nu imi poate aduce odihna". Aceasta
marturisire a Sfantului Simeon vine si in sprijinul afirmatiei de mai inainte,
conform careia el a experiat profund lucrarea plansului.

Sfantul Simeon nu se desparte de linia trasata anterior de catre Sfintii Parinti

care au trait si au invatat inaintea lui. Pe acestia ii evoca adeseori, cu multa
evlavie, iar marturiile lor le aduce inaintea cititorilor si a ucenicilor sai,
alaturi de cele ale sale.

Desi deosebeste felurile lacrimilor, Sfantul Simeon trateaza indeosebi despre

lacrimile de pocainta. Pe acestea le recomanda necontenit, intr-un mod
categoric considerand ca "fara lacrimi si fara strapungere necontenita,
nimeni nu s-a curatat vreodata sau s-a facut sfant sau a primit Duhul Sfant
sau a vazut pe Dumnezeu sau L-a cunoscut, salasluindu-se in el, sau L-a
avut pe Acesta vreodata salasluind intreg in inima lui". Pentru Sfantul
Simeon, pocainta este necesara pentru toata lumea, deoarece toti au
pacatuit si nu exista pacate mici.

In cea de-a cincea cateheza, Sfantul Simeon arata ca pocainta trebuie sa

devina o stare permanenta, pentru ca omul sa nu cada din nou: "Este cu
putinta intregii lumi, fratilor, nu numai calugarilor ci si mirenilor, ca
totdeauna si incontinuu sa se pocaiasca, sa planga si sa se roage lui
Dumnezeu si, printr-o asemenea purtare, sa dobandeasca toate si celelate
virtuti".

Sfantul Simeon vede lacrimile nu doar ca pe un rod al pocaintei, ci si ca pe

un element indispensabil al ei. Ele usureaza drumul spre contemplatie si spre
unirea cu Duhul Sfant. Prin cuvintele urmatoare, Sf. Simeon ne infatiseaza
lacrimile drept criteriu al pocaintei: "Inainte de cainta si lacrimi [...] nu se
afla in noi pocainta, nici adevarata remuscare, nici frica de Dumnezeu in
inimile noastre. [...] Daca el - sufletul - ar fi dobandit aceste simtaminte si
ar fi intrat aici, lacrimile cu adevarat ar fi curs imediat; fara ele inima
noastra secatuita nu poate niciodata sa se induioseze, nici sufletul nostru sa
dobandeasca smerenia duhovniceasca si nu avem puterea de a deveni
smeriti. Or, cel care n-are aceasta asezare nu se poate uni cu Duhul Sfant si,
fiind unit cu El dupa curatie, el nu mai poate sa se astepte la cunoasterea si
contemplarea lui Dumnezeu, nici nu este vrednic sa fie invatat virtutile
smereniei" .

Ca efect al lacrimilor de pocainta, Simeon numeste impartasirea luminii,

eliberarea de patimi si vederea lui Dumnezeu ca o culminare a lor: "Cand,
trezit de ostenelile nevointelor si de lacrimile pocaintei, scutura de la sine
greutatea trupului si topeste in siroaiele lacrimilor cugetul trupesc si s-a
ridicat mai presus de micimea celor vazute, se impartaseste de lumina
curata si se elibereaza de patimile care il tiranizeaza". "Cu ochii tai spalati de
lacrimi vei vedea pe Cel pe Care nimeni nu L-a vazut vreodata", pentru ca
lacrimile fac ochii curati si de aceea capabili sa vada esenta tainica a
lucrurilor si pe Dumnezeu prin ele.

Pentru el, vederea lui Dumnezeu nu reprezenta un fel de rasplata data dupa
moarte, ci un lucru care incepe de aici, de pe pamint, ca un element esential
al vietii crestine, chiar daca plinatatea sa nu va fi atinsa decat in veacul
viitor.

Sfantul Simeon ne mai prezinta un efect deosebit al plansului, pe care il

numeste "lucrare" , si anume, inflacararea inimii de dragostea si dorul lui
Dumnezeu: "Plansul este indoit in lucrarile lui. Unul este ca apa, care stinge
prin lacrimi vapaia patimilor si curateste sufletul de intinaciunea pricinuita de
ele; altul ca focul, care face viu, prin prezenta Sfantului Duh si reaprinde si
incalzeste si face infocata inima si o inflacareaza de dragostea si dorul lui
Dumnezeu".

Pocainta si amintirea pacatelor savarsite, alaturi de lacrimi ajuta la

slobozirea de patimi: "Cel care are totdeauna pacatele sale in amintire si
judecata viitoare neincetat inaintea ochilor, cu pocainta si plansete fierbinti,
acela este deasupra tuturor acestor patimi. [...] Dar daca mintea noastra,
purtata pe aripile pocaintei si ale lacrimilor ca si ale smereniei duhovnicesti
care rezulta din ele, nu se inalta pe culmea nepatimirii, noi nu vom fi
niciodata slobozi de toate patimile".

Si iarasi accentueaza rolul pocaintei, afirmand si efectul curatitor al

lacrimilor, prin urmatoarele cuvinte: "Cunoasteti ca pocainta fierbinte, cu
lacrimi arzatoare izvorate din adancul inimii, topeste si arde ca un foc de
cuptor zgura pacatului si face curat sufletul intinat".

O importanta deosebita acorda Sfantul Simeon rugaciunii si cuminecarii

insotite de lacrimi. Iar de lipsa lacrimilor, atat de la rugaciune, cat si de la
impartasanie (impietrire a inimii) ii invinuieste pe cei care aduc asta ca
argument al neplangerii lor. El afirma ca darul lacrimilor este dat celor care-l
cauta cu adevarat si arata de asemenea ca impietrirea inimii si greutatea de
a plange nu reprezinta ceva propriu unor anumite firi, ci provin din nepasare
si lene duhovniceasca: "Cu neputinta este a curata vesmantul murdar in
lipsa apei si fara lacrimi inca mai cu neputinta este de a spala si a curata
sufletul de petele si spurcaciunile sale. Sa nu aducem indreptatiri
primejdioase pentru suflet si desarte, sau, mai bine spus, cu desavarsire
mincinoase si bune sa se piarda, ci sa cautam din tot sufletul noastru
aceasta imparateasa a virtutilor - pocainta... ea mai intai spala de murdaria
lor pe cei care se impartasesc de ea; apoi ea curata totodata patimile
smulgandu-le ca pe niste coji de pe rani... si aceasta nu este totul:
intinzandu-se ca o flacara, incetul cu incetul ea le da afara, arzandu-le
neincetat ca pe niste spini... iata toate cele pe care cu lacrimi, sau mai
curand prin lacrimi, le lucreaza focul dumnezeiesc al pocaintei; dar fara
lacrimi, dupa cum am spus, nimic din acestea, nici in noi si nici in alta
persoana, nu s-a produs niciodata si nici nu se va produce".

Despre rugaciunea cea insotita de lacrimi la slujba bisericii, Sfantul nostru

spune urmatoarele: "Caci, silindu-te spre a nu lasa sa treaca fara lacrimi
slujba pravilei bisericesti, tu te obisnuiesti cu acest mare bine si, prin
stihologia si troparele pe care le canti, sufletul tau se hraneste, primind in el
cugetarile dumnezeiesti pe care le cuprind si mintea ta este ridicata, prin
cuvinte, spre intelegere. Si, varsand lacrimi dulci, petrecerea ta in biserica
este ca in cer cu puterile de sus".

O frumusete deosebita da Sfantul Simeon descrierii bucuriei duhovnicesti

care urmeaza lacrimilor. Viata duhovniceasca (Staniloae, nota 133, Filocalia
VI) e impletita din contraste, ca si viata in pacat. Placerea pacatului e
insotita de chinul parerii de rau. Intristarea pentru pacat care merge pana la
plans, naste bucuria, caci ea pune inceputul vietii celei noi.
In mod paradoxal, izvorul lacrimilor se face izvor de lumina. Se vede prin
lacrimile acestora lumina din ei. Cel ce nu poate plange pentru pacat,
ramane incruntat si intunecat. "Aceluia - care il vede pe Dumnezeu - i se vor
dezlega lanturile, iar calaul lui, sau frica, va fugi departe de la el, si durerea
din inima lui se va intoarce in bucurie si se va face izvor care izvoraste la
vedere neincetat siroaie de lacrimi, iar in minte, liniste, blandete si dulceata
de negrait. (...) Iar celor desavarsiti, izvorul acesta li se face lumina, inima
schimbandu-li-se si prefacandu-li-se fara de veste". "Unele stari sunt
pricinuite de noi, altele ni se dau de Dumnezeu. In masura in care ne
curatim, prin osteneli si sfintite sudori, suntem luminati prin lumina
lacrimilor de pocainta. Si in masura in care ne luminam, ne curatim prin
lacrimi. Lucrul din urma (curatirea prin lacrimi) il aducem noi de la noi
insine; cel dintai (luminarea) ni se da si-l primim de sus".

Tot un paradox este si faptul ca din racoarea lacrimilor se aprinde focul unui
si mai mare dor de Dumnezeu, caci: "Coplesit neincetat de lacrimi si racorit
de ele, el aprinde focul si mai tare. Ca urmare, varsa si mai multe lacrimi si,
spalandu-se in multimea lor, fulgera de tot mai multa stralucire".

Sfantul combate argumentul pe care l-ar aduce unii pentru a se justifica, si

anume ca cei care nu pot plange, nu pot din cauza unei neputinte a firii
(impietrire a firii) si ca unii sunt predispusi din fire spre a plange. Sfantul
Simeon isi incepe raspunsul prin a intreba care este pricina acestei asprimi a
inimii, la care tot el raspunde astfel: "Vine din alegerea libera a vointei
fiecaruia, care la unul este buna, iar la altul rea; din gandurile fiecaruia, care
la unul sunt rele iar la altul nu; si din faptele fiecaruia, care la unul sunt
potrivnice, iar la altul iubitoare de Dumnezeu".

Asadar, dupa Sfantul Simeon, capacitatea de a varsa lacrimi nu depinde de

calitatile firii noastre, ci de buna noastra vointa. Este un dar de la
Dumnezeu, dat tuturor celor ce arata prin fapte o asemenea vointa. Deci,
daca nu putem plange, este greseala noastra.

Sfantul Simeon vorbeste in imnele sale despre "lacrimile de mantuire", care

curata intunericul mintii si conduc catre lumina dumnezeiasca. Si el se roaga
lui Dumnezeu sa-i lumineze intunericul si sa-i straluceasca lumina Sa cea
dumneziasca,. Cand aceasta se retrage, el iarasi plange si se roaga, cu
"lacrimi de dor", sa-i rasara iarasi, ca venind sa dobandeasca pacea
sufleteasca atat de ravnita.

Suntem indemnati de catre Sfantul Simeon la tanguiri si lacrimi, pocainta si

un nou Botez al Duhului. Asadar, darul lacrimilor este adevaratul botez cu
Duhul. Aceasta nu inseamna ca, acordand multa importanta acestui Botez, il
pretuieste mai putin pe cel cunoscut, pentru ca el recunoaste pe deplin atat
lucrarea Duhului Sfant in Taina Botezului, cat si eficacitatea botezului
pruncilor. "Eu cred ca pruncii botezati prin Duhul Sfant nu numai ca sunt
sfintiti si paziti, ci si pe de-a-ntregul izbaviti de tirania diavolului si,
insemnati cu pecetea crucii care da viata, devin oi ale turmei duhovnicesti a
lui Hristos si miei alesi".

El recomanda Botezul Duhului in virtutea faptului ca pruncii botezati intaia

oara cu apa, pe masura cresterii lor, au alunecat in felurite pacate. Faptul in
sine de a fi botezat nu este suficient pentru a avea plinatatea vietii crestine,
de aceea ne indeamna la tanguiri si lacrimi. Acest botez al Duhului, numit si
a doua curatire, se deosebeste de botezul primit in pruncie si prin caracterul
sau constient, prin faptul ca este pregatit printr-o indelunga pocainta, iar
harul pe care il primeste cel care se boteaza astfel este mai deplin. "Caci nu
numai prin apa vine harul, potrivit cuvintelor Tale, ci mai curand prin Duhul".

Sfantul Simeon ne da explicatia a ceea ce intelege el prin botez al Duhului,

in urmatorii termeni: "Nu numai atat, dar - cel ce se pocaieste - trece si din
nou trece prin judecata foculului dumnezeiesc si, scaldat in apa lacrimilor
care patrund intregul trup, el este botezat incetul cu incetul in intregime sub
lucrarea focului si a Duhului Sfant si devine curat in intregime, cu totul fara
pata, fiu al Luminii si al zilei si nu mai este de acum inainte - trupul - al unui
om muritor".

Sfantul Simeon vorbeste de nasterea duhovniceasca prin lacrimi care se

vede si se lucreaza prin "botezul Duhului Sfant". Daca Taina Botezului
reprezinta momentul decisiv care il introduce pe om intr-o perioada de efort
sustinut pentru a-L urma pe Hristos, botezul pocaintei sau al lacrimilor este
necesar intrucat starea de innoire trebuie sa fie permanenta. Aceasta este
ratiunea pentru care invocam, la rugaciune, venirea Duhului Sfant astfel:
"Vino si te salasluieste intru noi!"

Scopul pocaintei si a curatirii prin lacrimi este vederea lui Dumnezeu, in

lumina. Pentru Sfantul Simeon Noul Teolog, ca si pentru Sfantul Grigorie
Palama, lumina lui Dumnezeu e spirituala, dar ea este accesibila si pentru
ochii materiali, deci prin toata materia trupului si mai ales prin inima.

Urmatorul pasaj al Sfantului Simeon Noul Teolog, "despre pocainta, plans si

lacrimi", cuprins in volumul de Scrieri (IV), formulat sub forma unor
pretioase indemnuri, este edificator in intarirea tuturor celor mai-sus
amintite:

"De aceea, inainte de toate si impreuna cu toate, lucrul nostru al tuturor,

fratilor, sa ne fie cainta si plansul unit cu ea, si lacrimile care urmeaza
plansului; fiindca nici plansul nu este fara cainta, nici lacrimile fara plans; si
toate acestea trei sunt legate intre ele, si nu e cu putinta ca unul sa se arate
fara celalalt. Sa nu spuna cineva ca e cu neputinta sa planga in fiecare zi;
caci cel ce spune aceasta, spune ca e cu neputinta si sa ne caim in fiecare zi
si rastoarna toate dumnezeiestile Scripturi, ca sa nu spun si insasi porunca
Domnului: "Pocati-va ca s-a apropiat Imparatia cerurilor" (Matei 4, 17) si
iarasi: "Cereti si vi se va da, cautati si veti afla, bateti si vi se va deschide"
(Matei 7,7). Fiindca daca spui ca e cu neputinta sa ne caim, sa plangem si sa
lacrimam in fiecare zi, atunci cum vei spune ca va fi candva cu putinta sa se
infaptuiasca de catre niste oameni stricaciosi smerita-cugetare, bucuria
pururea si rugaciunea neincetata (I Tesaloniceni 5, 17), dar chiar si
dobandirea unei inimi curate de tot felul de patimi si ganduri rele pentru a
vedea cineva pe Dumnezeu (Matei 5, 8)? Nicidecum. Si asa vei ajunge sa fii
asezat impreuna cu cei necredinciosi, iar nu cu cei credinciosi. Caci daca
Dumnezeu a spus ca toate acestea sunt cu putinta sa se faca de catre noi si
El spune si striga acest lucru in fiecare zi, dar tu Il contrazici in fata pe Acela,
spunand ca ele sunt cu neputinta pentru noi, negresit nu te vei deosebi cu
nimic de necredinciosi".

Iulian Predescu